Capitolul I

STRUCTURA ŞI ORGANIZAREA
MATERIALULUI GENETIC

Acizii nucleici (acidul dezoxiribonucleic - ADN şi acidul ribonucleic - ARN) sunt

macromolecule informaţionale prezente în celule. Informaţia genetică, stocată în moleculele
de ADN, este transcrisă în molecule de ARN şi apoi tradusă în proteine (polipeptide).

1. STRUCTURA ADN
1.1. Structura primară a ADN.
ADN este un polimer de dezoxiribonucleotide. Unitatea structurală a ADN este
dezoxiribonucleotidul, având în componenţă trei elemente distincte: o pentoză, o bază azotată
şi grupul fosfat (figura 1.1).
a) Pentoza este un glucid cu 5 atomi de carbon, reprezentat de dezoxiriboză, care
prezintă o grupare OH în poziţia 3'.
b) Baza azotată
poate fi purinică -
Bază
adenina (A) şi guanina
azotată
(G) (figura 1.2) - sau
pirimidinică - citozina
(C) şi timina (T)
H OH
(figura 1.3). Baza
Pentoză Grup fosfat
azotată se leagă printr-
Nucleozid o legătură N-glicozi-

Nucleotid dică de carbonul 1' al

dezoxiribozei, formînd
Fig 1.1. Structura nucleotidului
un nucleozid.
c) Grupul fosfat (P) se ataşează la carbonul 5' al pentozei, formând un nucleotid.
Radicalul de acid fosforic conferă moleculei un caracter acid. În ADN există patru tipuri de
dezoxiribonucleotide: acid dezoxiadenilic (dAMP), dezoxicitidilic (dCMP), dezoxiguanilic
(dGMP) şi dezoxtimidilic (dTMP), deosebite numai prin baza azotată.

1
 Guanină (G) Adenină (A)
Nucleotidele din ADN se
leagă între ele prin
legături covalente 3'-5'
fosfodiester, stabilite
între OH 5' al dezoxi-
Fig. 1.2. Baze azotate purinice ribozei unui nucleotid şi
OH 3' al dezoxiribozei
Citozină (C) Timină (T) Uracil (U)
nucleotidului următor. Se
constituie, astfel, un lanţ
polinucleotidic continuu,
liniar, lung, care repre-
zintă structura primară
a ADN.
Fig. 1.3. Baze azotate pirimidinice

În structura polinucleotidului (catenei), complexul fosfat-dezoxiriboză este constant,

iar baza azotată este variabilă.
În catena de ADN, nu există o restricţie cu privire la aşezarea nucleotidelor, acestea
putând ocupa orice poziţie a catenei. Succesiunea nucleotidelor în lungul moleculei de ADN
reprezintă informaţia genetică codificată, pe baza căreia este stabilită ordinea aminoacizilor
în proteine. Această informaţie este citită în sensul 5' - 3', deoarece capetele polinucleotidului
(în poziţia 5' un radical fosfat, iar în poziţia 3' un radical OH) sunt libere.

1.2. Structura secundară a ADN

Molecula de ADN este constituită din două catene polinucleotidice care formează un
dublu helix (figura 1.4). Catenele sunt conectate între ele prin intermediul legăturilor de
hidrogen: două între A şi T şi trei între G şi C (figura 1.5). Formarea legăturilor de hidrogen
este posibilă numai între o bază purinică de pe o catenă şi o bază pirimidinică de pe catena
opusă, din cauza dimensiunii moleculare a bazelor. Astfel, cele două catene ale ADN nu sunt
identice, ci complementare. Legea complementarităţii bazelor azotate stă la baza realizării
funcţiilor genetice ale ADN: replicarea, transcrierea, repararea, etc.

2
 şanţ mic
Complex fosfat-dezoxiriboză

Fig. 1.4. Dublu helix

ADN (forma B) (H=hidrogen)
(modificat după Passarge,
2001)
legături
şanţ de H
mare bază
azotată

un tur de helix = 3,4 nm

În ADN numărul de adenine este egal cu numărul de timine, iar numărul de guanine egal cu
numărul de citozine,
respectiv raportul lor este
întotdeauna unitar (A/T =
1; G/C = 1); iar raportul
sumelor bazelor purinice
şi pirimidinice este
întotdeauna unitar
(A+G/T+C=1), indiferent
de specie. În schimb,
raportul A+T/G+C nu este
unitar, fiind o caracteris-
tică de specie (la om,
raportul A+T/G+C = 1,7).
Cele două catene
din structura dublului
Fig. 1.5. Legături de hidrogen între bazele azotate
helix au o orientare complementare (modificat după Passarge, 2001)
antiparalelă (în sensurile
5' - 3', respectiv 3' - 5'), ca urmare a legăturilor dintre bazele complementare. Catenele,

3
asemănătoare cu două panglici, sunt răsucite dextrogir una în jurul alteia, şi ambele în jurul
unui ax imaginar, de la stânga la dreapta
Se formează, astfel, o dublă spirală helicoidală, asemănătoare unei scări în spirală, în
care axele glucidofosforice reprezintă marginile, iar perechile de baze treptele scării.
Bazele azotate sunt dispuse în interiorul helixului, perpendicular pe axul glucido-
fosforic; fiecare pereche de baze (pb) este deviată cu aproximativ 36º faţă de pb vecine.
Fiecărui tur complet al spirei îi corespund 10 pb. Distanţa dintre bazele suprapuse este de 0,34
nm, astfel că unui tur de helix (10 pb) (pasul elicei) îi corespunde o lungime de 3,4 nm.
Diametrul dublului helix este de 2 nm. La exteriorul helixului sunt vizibile două
şanţuri: un şanţ mare, important pentru fixarea pe molecula de ADN a proteinelor reglatoare, şi
un şanţ mic, necesar fixării histonelor.
Modelul descris corespunde formei B a ADN care, în condiţii fiziologice, este forma
predominantă. Dintre celelalte variante structurale ale ADN celular, cele mai bine cunoscute
sunt formele A şi Z, care pot fi prezente pe distanţe scurte. Forma A este mai compactă decât
forma B şi este adoptată la concentraţii saline mari. Forma Z este un helix levogir, mai lax ca
forma B, cu pasul de răsucire în zig-zag. Formele C, D, E, dextrogire, par să nu existe in vivo.
Modelul dublu catenar al ADN asigură stabilitatea informaţiei genetice.

2. STRUCTURA GENOMULUI UMAN

În conceptul actual, termenul genom este folosit pentru a desemna ansamblul
secvenţelor de ADN a unui individ sau specii.
Cantitatea totală de ADN din celulele umane diploide este de 7 pg (picograme), iar
mărimea totală a genomului uman este de circa 3,3 Gb (3,3 x 109 pb). Puse cap la cap, cele 23
de molecule ADN din genomul haploid depăşesc 1 m, iar lungimea tuturor moleculelor ADN
din organismul uman este de 2,5.1010 km.
Numărul presupus de gene este între 20.000 şi 25.000, iar secvenţele codante
reprezintă sub 10% din genom. Genele sunt dispersate pe cromozomi şi separate prin regiuni
intergenice, necodante, de dimensiuni mari. Rolul regiunilor necodante, denumite şi ADN
„egoist” deoarece nu determină sinteză de proteine, încă nu este cunoscut.
Genomul uman este alcătuit dintr-un genom nuclear şi un genom mitocondrial.

4
 2.1. Genomul nuclear
2.1.1. Organizarea genomului uman nuclear
Genomul nuclear cuprinde 20.000-25.000 de gene şi are o lungime de 3,2 Gb. Conţine
peste 99% din ADN celular (figura 1.6).

Genom uman
~ 3,3 Gb

Genom nuclear Genom mitocondrial

3,2 Gb 16,5 Kb

ADN genic ADN extragenic

25% 75%

ADN codant ADN necodant ADN repetitiv Secvenţe unice şi

(exoni) 90% familii de gene
< 10%

Pseudo- Introni, Fragmente

gene Secvenţe de genice ADN repetat în ADN repetat şi
reglare tandem dispersat

ADN ADN ADN Secvenţe Secvenţe Transpozoni

satelit minisatelit microsatelit LINES SINES ADN

Fig. 1.6. Organizarea genomului uman (modificat după Passarge, 2001)

2.1.2. Tipuri de ADN nuclear

Sunt descrise mai multe clase de ADN, diferite prin repetiţia secvenţelor nucleotidice:
► ADN nerepetitiv reprezintă circa 60% din lungimea totală a genomului uman şi
este alcătuit din secvenţe unice per genom sau în număr foarte mic de exemplare (familii
multigenice). Este dispus printre secvenţele repetitive, în regiunile eucromatice.
5
 Sub 10% (circa 2%) din secvenţele nerepetitive reprezintă regiunile codante ale
genelor care codifică proteine (exonii); aceste gene sunt transcrise de ARN-polimeraza II (gene
de clasă II). Restul ADN-ului nerepetitiv (peste 90%) este necodant, prezent în interiorul
genelor (introni) şi în regiunile dintre gene, iar funcţia sa este încă necunoscută (unii autori
consideră că aceste secvenţe reprezintă gene represate).
► ADN moderat repetitiv (ADN repetitiv dispersat)
ADN moderat repetitiv reprezintă circa 30% din genomul uman şi este alcătuit din
secvenţe scurte, de 300-1000 pb, repetate de zeci şi sute de mii de ori şi dispersate în genom.
Majoritatea acestor secvenţe sunt transcrise în ARN şi cuprind: genele repetate în tandem care
codifică ARNr şi ARNt, secvenţele LINEs şi SINEs.
Genele pentru ARNr sunt secvenţe repetate în tandem (150-200 copii), localizate pe
braţele scurte ale cromozomilor acrocentrici, în regiunile organizatorilor nucleolari (NOR-
nucleolar organizer regions), care formează nucleolii în nucleul interfazic (genele pentru
ARNr 28S, 18S şi 5,8S); genele pentru ARNr 5S sunt situate în vecinătatea telomerului, pe
braţul lung al cromozomului 1. Genele ribozomale sunt transcrise de ARN-polimeraza I (gene
de clasă I).
Genele pentru ARNt (şi alte molecule mici de ARN)
Genele pentru ARNt sunt gene repetate în tandem, localizate mai ales la nivelul
cromozomilor 1 şi 6. Aceste gene sunt transcrise de ARN-polimeraza III (gene de clasă III).
Secvenţele LINEs (long interspersed nuclear elements) au lungimea de 1-6 Kb şi sunt
dispersate în întregul genom, numărul de copii fiind de circa 500.000 (3-5% din genom). Până
acum, sunt cunoscute două familii: L1 şi The 1. Rolul probabil al acestor secvenţe este de a
asigura împerecherea corectă a cromozomilor omologi în meioză, esenţială pentru schimbul
egal de segmente cromozomiale.
Secvenţele SINEs (short interspersed nuclear elements) sunt secvenţe scurte de 150-
300 pb, dispersate în cromozomi în circa 100.000 de copii. Sunt reprezentate de familia Alu;
funcţiile acestei familii sunt necunoscute, dar se presupune că ar avea rol în iniţierea replicării
în diferite puncte ale ADN. Secvenţele Alu pot fi transpozate.
Cele mai multe secvenţe repetitive sunt rezultatul transpoziţiei, majoritatea având
originea într-un ARN viral care, sub acţiunea unei revers-transcriptaze, va forma o copie ADN
ce va fi integrată în alt loc din genom.

6
 ► ADN înalt repetitiv
ADN înalt repetitiv reprezintă 10% din genom şi este alcătuit din secvenţe foarte
scurte (2-200 pb), repetate de în tandem de milioane de ori. Secvenţele înalt repetitive, care
nu sunt transcrise, sunt reprezentate de:
- sateliţi (ADN satelit), prezenţi în heterocromatina constitutivă din anumite regiuni
cromozomiale - centromer (banda C), telomere (secvenţa TTAGGG), constricţii secundare,
benzi G, precum şi din cromozomul Y (corpusculul fluorescent); ADN satelit are deci rol
structural.
- minisateliţii sunt secvenţe foarte scurte, de circa 15 pb, repetate în tandem şi
dispersate în toţi cromozomii (cu excepţia cromozomilor X şi Y), unde ocupă situsuri
specifice.
Minisateliţii sunt alcătuiţi dintr-o regiune centrală, cu o secvenţă identică, şi regiuni
periferice variabile. Numărul de copii ale secvenţei unui minisatelit, precum şi variantele
secvenţelor acestuia variază de la o persoană la alta; minisateliţii sunt denumiţi şi regiuni
hipervariabile (VNTR - variable number of tandem repeats) şi reprezintă markeri genetici ai
individului: amprenta ADN (DNA fingerprinting) sau profilul ADN; probabilitatea de a
întâlni doi indivizi neînrudiţi identici este mai mică de 10-20.
- microsateliţii sunt secvenţe de 1-13 pb, cel mai frecvent dinucleotidice (STR - short
tandem repeats sau VNDR - variable number of dinucleotides repeats), distribuite neuniform
la nivelul genomului.
Mini- şi microsateliţii sunt localizaţi în regiunile de eucromatină, şi anume în ADN
extragenic şi introni. Aceste secvenţe repetitive sunt, cel mai probabil, rezultatul unor defecte
ale împerecherii (slippage = alunecare) în timpul procesului de replicare a ADN.

2.1.3. Structura genomului nuclear

Genomul nuclear este alcătuit din ADN genic (25%) şi ADN extragenic (75%)
● ADN genic. Gena este unitatea care codifică proteine sau ARN. Din punct de vedere
structural, o genă prezintă o regiune centrală transcrisă numită cadru de citire (reading frame),
alcătuită din secvenţe codante (exoni) separate prin secvenţe necodante (introni). Cadrul de
citire este mărginit de două regiuni laterale, netranscrise, care au rol reglator. Mai puţin de
10% din ADN genic este codant, reprezentat de exonii din cele 20.000-25.000 de gene, iar
90% este necodant, format din introni şi gene sau fragmente de gene nefuncţionale
(pseudogene).
7
 Genele care codifică proteine reprezintă circa 1,5% din genom (vezi capitolul III). În
această categorie sunt cuprinse şi familiile de gene.
Genele pentru ARN necodant (ncRNAs = non-coding RNAs) sunt clasificate în: gene
pentru ARNt, gene pentru ARNr, gene pentru ARN mic nuclear (snARN = small nuclear
RNA) şi gene pentru ARN mic nucleolar (snoARN = small nucleolar RNA); ultimele două
categorii sunt implicate în procesarea ARNm precursor, respectiv a ARN ribozomal (ARNr).
● ADN extragenic conţine secvenţe inactive transcripţional, clasificate în.
- ADN repetat în tandem: ADN satelit, mini- şi microsatelit
- ADN repetat şi dispersat: secvenţele LINES şi SINES:

2.2. Genomul mitocondrial

Genomul mitocondrial are o lungime de 16,6 Kb. Conţine un singur tip de ADN
circular, dublu catenar. Cele două catene ale ADN mitocondrial (ADNmt) se deosebesc prin
conţinutul lor în baze azotate: una este bogată în guanină (catena grea - H), iar catena
Bucla D

OH
ARNr
12S Cit
b
ARNr
16S ND
Sensul 6
replicării
catenei H ND5
ND
1

ND4
Sensul
ND replicării ND4L
2 catenei L
ND3
COIII
OL
COI
ATP6
COII
ATP8

Fig. 1.7. Structura ADN mitocondrial

(modificat după Passarge, 2001)
complementară bogată în citozină (catena uşoară - L) (figura 1.7). Există o regiune mică,
numită bucla D (displace-ment loop), în care ADN este format din trei catene.

8
 În fiecare celulă umană există câteva mii de copii ale ADN mitocondrial (ADNmt).
Genomul mitocondrial al zigotului provine exclusiv de la ovul, deci este moştenit numai de la
mamă.
ADNmt diferă de cel nuclear şi prin următoarele: 1) nu formează complexe cu
proteine; 2) procentul de ADN codant este mare – circa 97%; 3) conţine foarte puţin ADN
repetitiv; 4) este lipsit de introni; 5) replicarea este unidirecţională şi începe în puncte de
origine diferite pentru cele două catene; 6) transcrierea este continuă, fără întrerupere, în
direcţii diferite pe cele două catene, rezultând un transcript multigenic de dimensiune mare; 7)
lipsesc unele mecanisme de reparare a leziunilor ADN, astfel că mutaţiile se acumulează rapid;
8) conţine 37 de gene, care codifică ARNr de dimensiuni reduse, ARNt şi polipeptide; 9) are 4
codoni stop, din care doi sunt codoni sens în ADN nuclear, iar codonul stop UGA din ADN
nuclear este codon sens în ADNmt.

3. ORGANIZAREA ADN ÎN CELULĂ

Structura nucleului diferă în interfază şi diviziune.
Nucleul interfazic este compus din: membrană nucleară dublă, matrice nucleară,
cromatină, nucleoplasmă şi nucleol.
În nucleu, fiecare moleculă de ADN se asociază cu proteine bazice (histone), proteine
nehistonice şi cantităţi mici de ARN, formând cromatina. Interacţiunile dintre ADN şi
proteine au rol esenţial în organizarea supramoleculară a ADN, precum şi în reglarea expresiei
şi replicării genelor.
Moleculele de ADN şi histone sunt spiralizate succesiv, realizând un sistem de fibre
de cromatină, de dimensiuni diferite. În urma acestor spiralizări moleculele lungi de ADN
devin mai compacte, adaptându-se astfel la dimensiunile de câţiva microni ale nucleului.
La începutul diviziunii, fibrele de cromatină se spiralizează, se condensează şi
formează cromozomii; la sfârşitul diviziunii, cromozomii se despiralizează, pentru ca în
interfază să se prezinte din nou sub forma filamentelor de cromatină. Astfel, cromatina şi
cromozomii reprezintă două modalităţi diferite de organizare morfologică şi funcţională a
materialului genetic.

3.1. Cromatina
3.1.1. Eucromatina şi heterocromatina

9
 Cromatina reprezintă complexul format din ADN nuclear şi proteine. Ea se prezintă
microscopic sub două aspecte, diferite ca structură şi funcţie: eucromatina şi heterocromatina.
► Eucromatina este mai puţin condensată şi slab colorată cu coloranţi bazici;
reprezintă cromatina activă genetic (transcripţională); se replică precoce în faza S a ciclului
celular; conţine mai mult ADN nerepetitiv (în care predomină perechile de baze G-C) şi
proteine nehistonice. Eucromatina poate fi evidenţiată în cromozomii metafazici sub forma
benzilor R.
► Heterocromatina este puternic condensată sub formă de cromocentri şi colorată
mai intens cu coloranţi bazici; este cromatina inactivă genetic; se replică tardiv în faza S;
conţine mai mult ADN repetitiv (în care predomină perechile de baze A-T) şi histone.
Heterocromatina este de două tipuri: constitutivă şi facultativă.
- Heterocromatina constitutivă rămâne sub formă condensată pe tot parcursul
ciclului celular. Nu conţine gene funcţionale şi este formată din ADN înalt repetitiv. La nivel
cromozomial, heterocromatina constitutivă se găseşte în la nivelul centromerului, a
telomerelor, la nivelul constricţiilor secundare, pe braţul lung al cromozomului Y şi pe braţele
scurte ale cromozomilor acrocentrici. Ea ocupă poziţii identice pe cromozomii omologi şi
poate fi evidenţiată în cromozomii metafazici sub forma benzilor C. Se presupune că
heterocromatina constitutivă are rol în stabilizarea centromerelor şi telomerelor, precum şi în
sinapsa dintre cromozomii omologi meiotici.
- Heterocromatina facultativă este o formă de cromatină care a fost sau va fi activă
într-un stadiu al dezvoltării ontogenetice şi care intervine probabil în reglarea genelor; conţine
secvenţe de ADN nerepetitiv. Exemplul cel mai caracteristic îl constituie cromatina sexuală
X, unul dintre cei doi cromozomi X inactivaţi în celulele somatice feminine.

3.1.2. Cromatina sexuală

Cromatina sexuală reprezintă un cromocentru distinct, care permite stabilirea sexului
genetic (XX sau XY) şi a anomaliilor numerice ale cromozomilor sexuali.
Cromatina sexuală diferă la sexul feminin şi masculin, deoarece rezultă prin
mecanisme diferite.
Cromatina X
La femei (XX), cromatina sexuală rezultă în urma inactivării unuia din cei doi
cromozomi X. Cromozomul X condensat (heterocromatinizat) este vizibil sub formă de
corpuscul Barr în majoritatea ţesuturilor (figura 1.8) sau sub formă de apendice nuclear
10
(drumstick - băţ de tobă) pe frotiuri de sânge, în polimorfonuclearele neutrofile (figura 1.9).
Astfel, atât la femeie cât şi la bărbat, un singur cromozom X rămâne activ, iar cromozomii X
suplimentari sunt inactivaţi prin heterocromatinizare. Conform principiului Lyon, inactivarea
cromozomului X este totală, se produce precoce în perioada embrionară şi este definitivă;
inactivarea cromozomului X se produce la întâmplare, în unele celule fiind inactivat
cromozomul X de origine paternă, iar în altele cel de origine maternă.
Numărul de corpusculi Barr este egal cu suma cromozomilor X – 1.

Fig. 1.8. Corpuscul Barr Fig. 1.9. Apendice nuclear (drum-stick)

Cromatina Y
La bărbaţi (XY), cromatina sexuală este reprezentată de heterocromatina de la nivelul
celor 2/3 distale ale braţului lung al cromozomului Y; poate fi vizualizată, prin coloraţia cu
quinacrină şi examinare microscopică în lumină ultravioletă, sub forma unui corpuscul intens
fluorescent, denumit şi cromatină Y sau corpuscul F.
Numărul de corpusculi F este egal cu numărul cromozomilor Y.

3.1.3. Structura supramoleculară a cromatinei (ADN)

Împachetarea succesivă a ADN, care realizează o scurtare de circa 10.000 de ori a
moleculei de ADN, permite atât adaptarea materialului genetic la volumul mic al nucleului, cât
şi controlul exprimării genelor de pe cromozomi.
1. Primul nivel de organizare supramoleculară a cromatinei este filamentul
nucleozomic (figura 1.11b) cu un diametru de 10 nm, denumit şi fibra de 10 nm.
Nucleozomul (figura 1.10) este un complex ADN – histone: un segment de ADN se înfăşoară
de 1¾ ori în jurul unui octamer histonic, de formă cilindrică, alcătuit din câte două molecule
din histonele H2A, H2B, H3, H4. Nucleozomii sunt legaţi între ei printr-un segment de ADN

11
numit ADN de legătură (ADN linker), care este asociat cu histona H 1. Se constituie astfel
filamentul nucleozomic, asemănător cu un „şirag de mărgele”. Această structură reduce
lungimea dublului helix ADN (2 nm) de circa 10 ori.
2. Al doilea nivel de organizare a cromatinei este fibra de cromatină de 30 nm
(figura 1.11c), care rezultă din spiralizarea sub formă de solenoid a fibrei de 10 nm. Această
structură, care reduce lungimea dublului helix de 40 de ori, este stabilizată de histona H 1 şi
conţine 6 nucleozomi per tur de helix. Cromatina din nucleul interfazic are ca unitate de
organizare fibra de cromatină de 30 nm.
3. Al treilea nivel de organizare a cromatinei este reprezentat de buclele de cromatină
(fibra pliată în bucle laterale) (figura 1.11d) cu un diametru de 300 nm, care rezultă prin
plierea fibrei de cromatină de 30
Histone H2A, H2B, H3, H4
nm. Fiecare buclă este ataşată
prin anumite regiuni din
structura fibrei de ADN (bogate
în AT) la un schelet proteic
ADN linker
central. Scheletul proteic central
este format din proteine
nehistonice. Fixarea buclelor la
scheletul central este neregulată,
10 nm
ele formând, din loc în loc, mici
Fig. 1. 10. Nucleozomul aglomerări de bucle, denumite
cromomere. În cromozomii
condensaţi, cromomerele formează grămezi, vizibile sub forma benzilor G intens colorate.
Buclele de cromatină se spiralizează şi condensează puternic la începutul diviziunii,
alcătuind cromatida unui cromozom (figura 1.11e) care, în metafază, are un diametru de 700
nm şi care atinge cel mai înalt grad de condensare a fibrei elementare de cromatină de 30 nm.
Fiecare cromatidă a unui cromozom conţine deci o singură moleculă de ADN cu grade
succesive de împachetare. La sfârşitul diviziunii, cromozomii se despiralizează.

Histonele sunt proteine mici bazice, bogate în arginină şi lizină, care se fixează de
ADN la nivelul şanţului mic. Sunt codificate de gene lipsite de introni, situate pe cromozomii
1, 6 şi 12. Se deosebesc cinci tipuri de histone: H1, H2A, H2B, H3, H4, cu rol important în
organizarea supramoleculară a ADN. Histonele H2A, H2B, şi mai ales H3 şi H4, au o structură
12
 conservată în evoluţie. În diferite stadii ale ciclului celular, histonele sunt supuse unor
transformări chimice care le conferă importante proprietăţi funcţionale: acetilarea lor
(a) determină activarea unor gene, metilarea
2 nm
produce represia genelor, iar fosforilarea
histonei H1 este urmată de condensarea
fibrelor de cromatină în cromozomi şi
declanşarea mitozei.
(b) 10 nm

Proteinele nehistonice sunt proteine

acide şi neutre, de diferite tipuri, prezente în
număr redus în structura cromatinei. Ele se
fixează de ADN la nivelul şanţului major.
Majoritatea proteinelor nehistonice au diferite
(c)
30 nm roluri funcţionale, reglând activitatea genelor.
Unele proteine nehistonice formează scheletul
cromozomilor, având deci rol structural.

3.2. Cromozomii umani

La începutul diviziunii, cromatina se
(d)
300 nm condensează în cromozomi, structuri nucleare
colorate intens cu coloranţi bazici (în lb.
greacă “chroma”=culoare, “soma”=corp).
Cromozomii au două funcţii
importante:
1. transportă materialului genetic de
(e)
700 nm la o celulă-mamă la celulele fiice, precum şi
de la părinţi la descendenţi (prin gameţi) în
timpul multiplicării celulare; în felul acesta,
cromozomii asigură stabilitatea proceselor
ereditare;
(f)
1400 nm

Fig. 1.11. Structura supramoleculară a

cromatinei 13
 2. realizează amestecul materialului genetic între diferitele generaţii, prin procesele de
recombinare din meioză, cea mai importantă sursă de variabilitate.
3.2.1. Numărul cromozomilor este caracteristic pentru fiecare specie: E. coli (1),
ascaridul (2), tutunul (48), roşia (24), cartoful (48), ridichea (18), broasca (26), curcanul (82),
găina (78), Drosophila melanogaster (8), şobolanul (42), şoarecele (40), pisica (38), câinele
(78), măgarul (62), calul (64), maimuţa Rhesus (Macaca mulatta) (48), cimpanzeul (48),
Homo sapiens (46).
Numărul cromozomilor nu exprimă gradul de complexitate şi evoluţie biologică a
organismelor şi nu reprezintă un criteriu de clasificare a speciilor pe clase evolutive.
În mod normal, la om, celulele somatice (celule diploide), conţin 46 de cromozomi, iar
gameţii (celule haploide), 23 de cromozomi. Prin fuzionarea a doi gameţi haploizi în timpul
fecundaţiei se reface numărul diploid şi se realizează 23 de perechi de cromozomi omologi,
identici ca dimensiune, formă, conţinut genic, dar diferiţi ca origine. 22 perechi de cromozomi
reprezintă cromozomii somatici sau autozomii, identici la cele două sexe; o pereche
reprezintă cromozomii sexuali sau gonosomii, care diferă la cele două sexe: XX la femeie şi
XY la bărbat. Cromozomii X şi Y sunt omologi doar ca origine şi funcţie, deosebindu-se
morfologic.

3.2.2. Morfologia cromozomilor metafazici

Analiza corectă a morfologiei cromozomilor este realizată în metafaza diviziunii, când
aceştia sunt bine individualizaţi şi se află în acelaşi plan (placa ecuatorială). În acest stadiu,
cromozomii sunt alcătuiţi din două cromatide unite la nivelul centromerului (cromozomi
bicromatidici) şi delimitate la capete prin telomere (figura 1.12).
Unele elemente morfologice sunt comune tuturor cromozomilor, iar altele sunt comune
numai unor cromozomi.
a) Elementele morfologice comune tuturor cromozomilor sunt cromatidele,
centromerul şi telomerele. Prezenţa acestor structuri este obligatorie, ele fiind esenţiale pentru
replicarea şi distribuţia egală a cromozomilor.
(1) Cromatidele sunt structuri longitudinale identice (cromatide-surori). Fiecare
cromatidă conţine o singură moleculă de ADN asociată cu proteine (fibra de cromatină
puternic condensată).

14
 (2) Centromerul (cen) este regiunea cromozomială în care sunt ataşate cele două
cromatide, formând constricţia primară. În mod normal, fiecare cromozom are un singur
centromer, constituit din ADN înalt
Telomere
repetitiv (ADN satelit) denumit ADN Heterocromatină
centromeric, identic la toţi cromozomii, ce
poate fi identificat prin tehnica de bandare
C. La aceste secvenţe repetitive se leagă
un complex de proteine cunoscut sub
denumirea de kinetocor, câte unul pentru
fiecare cromatidă. Kinetocorul reprezintă Centromer

locul de fixare a microtubulilor

filamentelor fusului de diviziune, care
asigură deplasarea cromatidelor la polii Eucromatină

fusului în decursul anafazei. În lipsa

centromerului (de exemplu, în cazul
fragmentelor acentrice), nu este posibilă
Fig. 1.12. Morfologia cromozomului metafazic
ataşarea la fusul mitotic şi includerea în
nucleu.
Ataşarea celor două cromatide la nivelul centromerului este controlată de o proteină,
ISS (Inhibitor of Sister Chromatid Separation), care este degradată rapid de către enzima
ubiquitină în momentul în care
cromozomii s-au ataşat corect la
fusul de diviziune, permiţând astfel
începerea anafazei şi migrarea
cromatidelor spe poli.
Centromerul împarte
cromatidele în două braţe: braţul
scurt notat cu p (petit) şi braţul lung
(a) (b) (c) notat cu q (qeue). În funcţie de

Fig. 1.13. Reprezentare schematică a cromozomilor poziţia centromerului, constantă la

metafazici umani: (a) cromozom metacentric, (b) fiecare cromozom, se descriu
cromozom submetacentric, (c) cromozom acrocentric.
cromozomi (figura 1.13):

15
 - metacentrici, cu centromerul situat în mijlocul cromozo-mului şi braţele aproximativ
egale;
- submetacentrici, cu centromerul situate în vecinătatea punctului median al
cromozomului şi braţe de lungimi diferite;
- acrocentrici, cu centromerul situat spre un capăt al cromozomului.
(3) Telomerele (t) sunt structurile situate la capetele cromozomului, formate din ADN
şi proteine. În structura telomerului există un bloc de ADN repetitiv, identic la toţi
cromozomii, în care o secvenţă scurtă (5'-TTAGGG-3') se repetă în tandem de cîteva mii de
ori. Regiunea subtelomerică, notată TAR (telomere associated repeats) se află sub acest bloc şi
este constituită din ADN repetitiv cu funcţie încă necunoscută.
Se presupune că telomerele au următoarele funcţii:
- menţin integritatea structurală a cromozomului, împiedicând digestia prin nucleaze;
pierderea telomerelor generează capete cromozomiale instabile, “lipicioase”, care au tendinţa
de a fuziona cu capetele altor cromozomi lipsiţi de telomere, determinănd diferite aberaţii
structurale;
- asigură o replicare completă a capetelor cromozomiale, proces realizat de o
telomerază (vezi Capitolul Replicare); când activitatea acesteia se reduce, la fiecare replicare
se pierd treptat secvenţe telomerice. Astfel, lungimea telomerelor va scădea progresiv, iar când
este atinsă o limită critică, celulele nu se mai divid şi mor prin apoptoză;
- participă la stabilirea structurii tridimensionale a nucleului, ca urmare a fixării, prin
telomere, a cromozomilor pe faţa internă a învelişului nuclear;
- asigură împerecherea cromozomilor omologi în timpul meiozei primare.

b) Elementele morfologice comune anumitor cromozomi

(1) Sateliţii sunt mici mase de cromatină ataşate la braţele scurte ale cromozomilor
acrocentrici (exceptând cromozomul Y). Sateliţii se ataşează de restul cromozomului prin
intermediul unor filamente ADN care conţin genele pentru ARN ribozomal; deoarece ARNr
este bine reprezentat în nucleol, aceste filamente sunt denumite organizatori nucleolari,
evidenţiabili prin impregnare argentică sub forma benzilor NOR.
Satelitul este structura cea mai variabilă din cromozom.
(2) Constricţiile secundare (h) sunt zone îngustate alcătuite din ADN repetitiv,
prezente în vecinătatea centromerului pe braţul lung al cromozomilor 1, 9 şi 16, precum şi în
regiunea mijlocie a braţelor lungi ai cromozomului Y.
16
 (3) Situsurile fragile sunt “lacune” necolorate, vizibile pe cromatidele cromozomilor;
in vivo sau în anumite medii de cultură (utilizarea de inhibitori ai acidului folic), la nivelul
situsurilor fragile cromozomii se pot rupe cu uşurinţă.
Până în prezent au fost identificate peste 30 situsuri fragile considerate, în general,
markeri normali; excepţie face situsul fragil FRAXA, situat pe braţul lung al cromozomului X,
asociat cu sindromul X fragil, una dintre cele mai frecvente cauze de retard mental; situsurile
FRA3B (conţinând gena FHIT) şi FRA16D (conţinând gena WWOX) sun interesate adesea în
cancer.
c) Benzile cromozomiale
Prin coloraţii specifice pentru ADN (Giemsa, quinacrină) şi tratamente specifice
(denaturare termică, digestie enzimatică) cromozomii metafazici apar alcătuiţi dintr-o
succesiune de zone intens colorate - benzi - şi mai puţin colorate - interbenzi. Benzile, dispuse
transversal, au poziţia, succesiunea, dimensiunea şi intensitatea specifică fiecărui cromozom.
Modelul de benzi este identic în toate celulele organismului şi la toţi indivizii unei specii.
Tehnica de marcaj cromozomial în benzi permite identificarea exactă a fiecărui
cromozom şi reflectă gradul de condensare longitudinală a cromozomilor.
Benzile G şi Q se obţin prin colorare Giemsa, respectiv quinacrină, şi evidenţiază
zonele cromozomiale heterocromatice, bogate în AT şi secvenţe repetitive LINEs. Cu aceste
tehnici, telomerele nu sunt colorate; marcajul Q este utilizat mai ales pentru analiza
cromozomului Y.
Benzile R (reverse), obţinute prin colorare cu Giemsa, au o dispoziţie inversă faţă de
benzile G şi evidenţiază regiunile cromozomiale formate din eucromatină, cu un conţinut
ridicat de GC, dar şi cu numeroase secvenţe SINEs.
Benzile T reprezintă un subset de benzi R, în care telomerele se colorează foarte
intens.
Benzile C evidenţiază heterocromatina constitutivă, în special de la nivelul
centromerelor, dar şi de la nivelul constricţiilor secundare, a sateliţilor cromozomilor
acrocentrici şi de pe braţul lung al cromozomului Y. Benzile C conţin secvenţe repetitive
(ADN satelit).
Benzile NOR se obţin prin colorare cu nitrat de argint şi evidenţiază regiunile
organizatoare nucleolare (NOR – nucleolar organizer regions), localizate în vecinătatea
constricţiilor secundare ale cromozomilor acrocentrici.

17
 3.2.3. Clasificarea cromozomilor umani
Cromozomii sunt identificaţi pe baza morfologiei lor. Ei sunt clasificaţi conform
Sistemului internaţional de nomenclatură citogenetică umană (International System of
Human Cytogenetic Nomenclature - ISCN), adoptat în 1995.
Pe baza taliei şi poziţiei centromerului, cromozomii au fost clasificaţi în 7 grupe,
notate de la A la G; fiecare cromozom somatic este desemnat printr-un număr de la 1 la 22
(figura 1.14). Se obţine astfel o aranjare sistematizată a cromozomilor unei celule numită
cariotip .
● Cromozomi mari sunt cromozomii grupei A (perechile 1-3), metacentrici
(cromozomul 2 este mai submetacentric) şi cromozomii grupei B (perechile 4-5),
submetacentrici;
● Cromozomi mijlocii sunt cromozomii grupei C (perechile 6-12 şi cromozomul X),
submetacentrici, cromozomii grupei D (perechile 13-15), acrocentrici şi cromozomul 16
(aparţine grupei E ), metacentric;
● Cromozomi mici sunt cromozomii grupei F (perechile 19-20), metacentrici,
perechile 17-18 (aparţin grupei E), submetacentrici şi cromozomii grupei G (perechile 21-22
şi cromozomul Y), acrocentrici.
Conform ISCN, pentru a desemna un cariotip normal sau anormal, se menţionează în
următoarea ordine şi separaţi prin
virgule: numărul de cromozomi,
constituţia cromozomilor sexuali şi
anomaliile numerice sau structurale
ale cromozomilor somatici (atunci
când sunt prezente). Prezenţa unui
mozaic cromozomial se notează
menţionând cariotipurile liniilor
celulare componente, separate printr-
o diagonală (/) (pentru detalii – vezi
Caiet lucrări practice).

Fig. 1.14. Cariotip normal masculin

3.2.4. Heteromorfismul cromozomilor

18
 Termenul de heteromorfism cromozomial defineşte variaţiile în morfologia
cromozomilor omologi la un individ sau la persoane diferite, iar cromozomul deosebit
morfologic de omologul său este considerat a fi cromozom marker.
Fiecare individ are cel puţin un cromozom marker pe care îl transmite, de obicei,
neschimbat la descendenţii săi (poate fi folosit în stabilirea paternităţii).
Regiunile cromozomiale heteromorfice sunt regiuni de heterocromatină alcătuite din
ADN repetitiv inactiv genetic, astfel încât nu determină modificări fenotipice şi sunt
considerate variante morfologice normale. Cele mai cunoscute tipuri de heteromorfism
cromozomial sunt:
 dimensiunea braţului scurt al cromozomului Y
 dimensiunea heterocromatinei centromerice (banda C)
 dimensiunea sateliţilor
 situsurile fragile induse de inhibitori ai acidului folic

19