Drept Material Al Uniunii Europene

Conf. univ. dr.
CARMEN PĂLĂCEAN
DREPT COMUNITAR (AL UNIUNII EUROPENE)

AL AFACERILOR
CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂTUL LA DISTANŢĂ
Bucureşti
2010
ABREVIERI
AELS/AELE – Asociaţia europeană a liberului schimb

APAS – Acordul de Punere în aplicare a Tratatului de la Schengen
AUE – Actul unic european
BERD – Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
CE – Comunitatea europeană
CJCE – Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene
CEJ/CJE – Curtea Europeană de Justiţie
CJUE – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene Europene
CECA/CECO – Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului
CEE – Comunitatea economică europeană
CEFTA – Central European Free Trade Asociation
CJCE – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
CVC – Codul vamal comunitar
CSCE/OSCE – Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
ECB/BCE – Banca Centrală Europeană
ECOSOC – Comitetul Economic şi Social
Culegere – Culegerea jurisprudenţei Curţii de Justiţie Europene
EURATOM – Comunitatea europeană a energiei atomice
EMU/UEM – Uniunea Economică Monetară
IME – Institutul Monetar European
ESCB – Sistemul European al Băncilor Centrale
GATT – Acordul General pentru tarife şi comerţ
JOCE – Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
NATO – Organizaţia Atlanticului de Nord
MEERC – Măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative
OCDE – Organizaţia pentru dezvoltare şi cooperare economică
OMC – Organizaţia mondială a comerţului
PESC – Politica externă şi de securitate comună
PCC - Politica comercială comună
SBCE – Sistemul băncilor centrale europene
SEE – Spaţiul economic European
SME – Sistemul monetar european
TCE – Tratatul constituind Comunitatea Europeană
TCEE – Tratatul constituind Comunitatea economică europeană
TUE – Tratatul asupra Uniunii Europene
TFUE – Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
TVC – Tarif vamal comun
TVA – Taxa pe valoare adăugată
UE – Uniunea Europeană
UEO – Uniunea Europei Occidentale
UO –Uniunea Occidentală
UWE – Uniunea Europei de Vest
2
CUPRINS
TEMA I
Bucureşti............................................................................................................................... 1
I.OBIECTIVELE CURSULUI......................................................................................................................5
I.1. Sub raport didactic...................................................................................................................................5
I.2. Sub raport metodologic............................................................................................................................6
I.3. Sub raport aplicativ .................................................................................................................................7
COMUNITĂŢILE EUROPENE ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ. EVOLUŢIE ISTORICĂ.....................9
Cuprins:...........................................................................................................................................................9
Obiective:.........................................................................................................................................................9
TEMA II.........................................................................................................................................................41
LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR..............................................................................................41
2.1. Precizări prealabile...........................................................................................................................43
2.2. Legislaţia relevantă privind libera circulaţie a mărfurilor................................................................50
2.2.1. Surse primare............................................................................................................ 50
2.2.2. Legislaţia secundară................................................................................................. 50
2.2.3.Jurisprudenţă selectivă............................................................................................... 51
2.3. Uniunea vamală şi barierele fiscale. Tariful vamal comun............................................52
2.4. Interzicerea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent la nivelul Uniunii Europene
................................................................................................................................... 54
2.5. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent la nivelul Uniunii
Europene................................................................................................................... 58
2.6.Impozitul intern.............................................................................................................. 63
2.7. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor.....................................................67
2.7.1. Excepţiile reglementate de art. 36 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
................................................................................................................................... 67
2.7.2. Excepţiile jurisprudenţiale.......................................................................................... 69
2.7.3. Condiţiile în care pot să fie invocate excepţiile legale sau jurisprudenţiale...............70
2.8. Regula raţiunii. Excepţia prevăzută în art. 36 din TFUE..................................................................71
2.9. Clauze de salvgardare.......................................................................................................................72
Conform art. 347 din TFUE (fost art. 297 din TCE), statele membre trebuie să se consulte în vederea
adoptării în comun a dispoziţiilor necesare pentru a evita ca funcţionarea pieţei interne să fie afectată
de măsurile la care un stat membru poate fi obligat să le adopte, în caz de probleme interne grave care
aduc atingere ordinii publice, în caz de război sau de tensiune internaţională gravă care constituie o
ameninţare de război, ori pentru a face faţă angajamentelor contracate de acesta în vederea menţinerii
păcii şi securităţii internaţionale..............................................................................................................73
În cazul în care măsurile adoptate în cazurile prevăzute la articolele 346 şi 347 din TFUE au ca efect
denaturarea condiţiilor concurenţei pe piaţa internă, Comisia, în baza art. 348 din TFUE, examinează
împreună cu statul în cauză condiţiile în care aceste măsuri pot fi adaptate normelor prevăzute de
tratate.......................................................................................................................................................74
Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 258 şi 259, Comisia sau orice stat membru poate
sesiza direct Curtea de Justiţie în cazul în care consideră că un alt stat membru abuzează de
competenţele prevăzute la articolele 346 şi 347. Curtea de Justiţie hotărăşte în camera de consiliu......74
................................................................................................................................................................74
2.10. Imputarea acţiunilor privaţilor........................................................................................................74
2.11. Monopolurile de stat cu caracter comercial....................................................................................78
TEMA III.......................................................................................................................................................88
LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR...........................................................................................88
3.2. Reglementarea cetăţeniei europene..................................................................................................92
3.3. Legislaţia relevantă pentru libera circulaţie a persoanelor...............................................................94
3.3.1. Legislaţie primară...................................................................................................... 94
3.3.2. Legislaţie secundară................................................................................................. 94
3
3.4.Libera circulaţie a lucrătorilor...........................................................................................................96
3.4.1. Consideraţii generale.....................................................................................................................96
Dreptul de liberă circulaţie a lucrătorilor este reglementat de prevederile Capitolului I, intitulat
„Lucrătorii” din Titlul IV, „Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor”, Partea a III-a
din TFUE, „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii”............................................................................96
Prevederea de bază – din capitol – este cea cuprinsă în art. 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE) care
dispune:....................................................................................................................................................97
libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii;..............................................................97
libera circulaţie implică eliminarea discriminărilor pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor
membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă;.............97
sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică,
libera circulaţie implică dreptul:..............................................................................................................97
exceptarea exercitării dreptului privind posturile din administraţia publică ( alin. (4) din art. 45
stabileşte că, dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia publică)................97
Dispoziţiile articolului 45 reglementează, de asemenea şi dreptul la „tratament egal”, în baza art. 12 din
TCEE, care reglementează instituţia nediscrminării................................................................................97
Mai mult, reglementările articolului 45 au efect direct, ele putând fi invocate în raport cu autorităţile
naţionale ale statelor membre cât şi cu angajatorul. ..............................................................................97
Dreptul prevăzut de art. 45 din TFUE a fost definit şi în legislaţia secundară, adoptată de către
instituţiile Uniunii Europene, cel mai recent act adoptat în acest sens fiind Directiva Parlamentului
European şi a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004, privind dreptul la libera circulaţie şi şedere
pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora. Datorită faptului
că se aplică tuturor cetăţenilor UE şi nu numai lucrătorilor şi famiilor lor, în literatura de specialitate
mai este denumită şi „directiva cetăţeniei”..............................................................................................97
Principala legislaţie secundară de care beneficiază lucrătorii migranţi este Regulamentul Consiliului nr.
1612/68/CEE al Consiliului din 15 octombrie 1968 cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul
Comunităţii, care conferă lucrătorilor comunitari şi copiilor acestora dreptul la egalitate de tratament cu
lucrătorii statului gazdă, în ceea ce priveşte munca, remuneraţia, condiţiile de muncă, inclusiv
avantajele sociale. ...............................................................................................................................97
3.4.2. Conceptul de lucrători....................................................................................................................99
3.6.Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor..................................................................111
3.6.1. Excepţiile prevăzute de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi în cadrul dreptului
derivat....................................................................................................................................................111
3.6.2. Excepţiile jurisprudenţiale...........................................................................................................119
3.8. Interzicerea discriminărilor.............................................................................................................131
3.9. Excepţii de la principiul dreptului de stabilire................................................................................133
Conform art. 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE), sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor
prezentului capitol, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile care sunt asociate în acest
stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice................................................................133
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot
excepta anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol...........................................133
Curtea a decis în cauza C-306/89 („Comisia c. Grecia”) că profesia de avocat nu poate fi rezervată
cetăţenilor unui stat membru, din moment ce activităţile definitorii ale acestei profesii nu pot fi
considerate ca participare la exercitarea autorităţii de stat. În această cauză, Curtea de Justiţie a stabilit
că, activitatea de expert judiciar nu presupune exerciţiul autorităţii de stat..........................................133
A se vedea de asemenea şi C-2/74 Reyners, [1974] ECR 765, pct. 51/53..........................................133
În cauza 405/01 („Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española”), Curtea de Justiţie prevede,
că dreptul spaniol, conferă căpitanilor şi secunzilor navelor comerciale sub pavilion spaniol, pe de o
parte, prerogative legate de menţinerea securităţii şi exerciţiul atribuţiilor de poliţie, în special în cazul
unui pericol la bord, şi, pe de altă parte, atribuţii în materie notarială şi de stare civilă, care nu se
explică exclusiv prin necesităţile impuse de comanda navei. Astfel de funcţii constituie o participare la
exerciţiul autorităţii publice în scopul salvgardării intereselor generale ale statului pavilionului........133
În cauza 260/97, („Unibank A/S c. Flemming G. Christensen”), Curtea de Justiţie a stabilit
următoarele: "Din momentul procedării la executarea actelor prevăzute la art. 50 din convenţia de la
Bruxelles în condiţii identice executării hotărârilor judecătoreşti, caracterul autentic al actelor trebuie să
fie stabilit într-o manieră incontestabilă, astfel încât jurisdicţia statului pârât este în măsură a se raporta
la autenticitatea acestora”. În aceeaşi cauză, avocatul general La Pergola preciza următoarele: „Ţinând
cont de consecinţele care decurg din calificarea unui act ca „act autentic”, trebuie definită cu
circumspecţie noţiunea examinată. În fapt, actul autentic este asimilat hotărârilor judecătoreşti. Iar
4
această asimilare este justificată doar în măsura în care actul autentic rezultă din activitatea intelectuală
şi de interpretare a unui ofiţer public, ceea ce înseamnă – chiar dacă de manieră indirectă sau în scop de
documentare – că el emană în virtutea autorităţii publice”. Curtea de Justiţie a reţinut această concluzie.
...............................................................................................................................................................133
Activitatea notarului de a emite acte autentice, cu forţă probantă superioară şi caracter executoriu
constituie întocmai prerogative de autoritate publică speciale de drept comun, participând în acest fel în
mod direct şi specific la exerciţiul autorităţii publice. Actele autentice se impun în faţa judecătorului,
iar controlul de legalitate efectuat de notar se impune părţilor. ............................................................134
În cauza 2/74 care a dat naştere hotărârii Reyners, avocatul general Mayras a evocat, în special,
prerogativele speciale de drept comun, atribuţiile de autoritate publică şi atribuţiile de coerciţie. Curtea
nu a reţinut această definiţie şi nici pe cea a Comisiei Europene. De fapt, Curtea de Justiţie nu a definit
până în prezent noţiunea de autoritate publică. .....................................................................................134
Conform art. 52 (fost art. 46 din TCE), prevederile prezentului capitol şi măsurile adoptate în temeiul
acestuia nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de lege şi actelor administrative care prevăd un
regim special pentru resortisanţii străini din motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate
publică....................................................................................................................................................134
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă
directive privind coordonarea dispoziţiilor menţionate anterior............................................................134
3.10. Clauze de salvgardare...................................................................................................................134
TEMA IV.....................................................................................................................................................140
LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR......................................................................................140
TEMA V.......................................................................................................................................................154
LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR.............................................................................................154
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................................173
PARTEA ÎNTÂI..........................................................................................................................................190
I. OBIECTIVELE CURSULUI
I.1. Sub raport didactic

Dreptul comunitar reprezintă o ramură nouă a dreptului, desprinsă din dreptul
internaţional public; este o ramură de drept autonomă care nu se identifică cu dreptul
internaţional public, dar nici nu face parte din dreptul intern, ci apare ca un drept de sine
stătător “sui generis”.
Dreptul comunitar este format din norme juridice adoptate la nivelul Uniunii
Europene, care reglementează organizarea şi funcţionarea instituţiilor Uniunii, precum şi
unele activităţi economice, în domenii în care statele membre ale Uniunii Europene şi-au
limitat suveranitatea.
Pe măsura consolidării dreptului comunitar ca ramură de drept de sine stătătoare,
distinctă faţă de dreptul internaţional public şi faţă de dreptul naţional, problemele specifice
fiecărei ramuri de drept au condus la apariţia unui obiect distinct, specializat pe ramuri, în
cadrul sistemului de drept comunitar. Astfel, din sistemul dreptului comunitar se desprind
ramuri noi de drept, pe domenii specifice, cum ar fi: dreptul comunitar al mediului, dreptul
comunitar al afacerilor, dreptul comunitar vamal, comercial, bancar, fiscal, al asigurării,
transporturilor etc.
Dreptul comunitar al afacerilor, reprezintă o ramură de drept, parte integrantă a
dreptului Uniunii Europene, şi poate fi definit ca fiind un ansamblu de principii şi norme
5
juridice cuprinse în tratatele Comunităţilor europene şi ale Uniunii Europene, precum şi în
actele Uniunii adoptate de instituţiile competente: regulamente, directive, decizii, etc., care
reglementează domeniul afacerilor.
Admiterea României în Uniunea Europeană ca membru cu drepturi depline impune cu
necesitate cunoaşterea mecanismelor de decizie europeană, a drepturilor şi obligaţiilor
stabilite de normele Uniunii.
Prin aderarea României şi a Bulgariei la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007 s-a
încheiat cel de al cincilea val al extinderii Uniunii, iniţiat la 1 mai 2004, prin aderarea celor
opt state din Europa Centrală şi de Est, alături de Cipru şi de Malta. Astfel, de la 1 ianuarie
2007, Uniunea Europeană este o comunitate ce reuneşte 27 de state membre şi o populaţie de
492,8 milioane de locuitori şi care are 23 de limbi oficiale. Începând cu 1 ianuarie 2007,
cetăţenii români care călătoresc în afara teritoriului naţional beneficiază, atât pe teritoriul
statelor membre ale Uniunii, cât şi pe teritoriul statelor terţe, de drepturile conferite de
tratatele Uniunii Europene, tuturor cetăţenilor europeni. Potrivit Tratatului de Aderare,
României îi revin o serie de poziţii în instituţiile comunitare, iar cetăţenii români au
posibilitatea de a lucra în cadrul instituţiilor europene.
Studiul dreptului comunitar al afacerilor este de mare actualitate şi prezintă interes nu
numai pentru specialiştii sau studenţii în drept, el priveşte un public mult mai larg,
informaţiile prezentate fiind necesare şi edificatoare pentru toţi cei care deţin calitatea de
cetăţeni europeni.
Noţiunile prezentate privesc aspecte ale vieţii cetăţenilor din Uniunea Europeană,
influenţa celor patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a
serviciilor şi capitalurilor fiind covârşitoare pentru fiecare dintre noi.
I.2. Sub raport metodologic
Cursul este structurat pe teme de larg interes ştiinţific şi aplicativ, cum sunt:
• evoluţia istorică a Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene;
• prezentarea generală a libertăţilor fundamentale ale Uniunii Europene;
• libera circulaţie a mărfurilor;
• libera circulaţie a persoanelor în comunitatea europeană;
• libera circulaţie a capitalurilor şi libera circulaţie a serviciilor.
Însuşirea cunoştiinţelor de drept comunitar al afacerilor se face pe baza prelegerilor şi
a seminariilor, a pregătirii şi dezbaterii unor referate şi a parcurgerii şi înţelegerii
jurisprudenţei comunitare.
Interesul pentru studiul dreptului comunitar al afacerilor are atât conotaţii teoretice,
cât şi practice, România fiind stat membru al U.E.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene constituie astăzi unul din reperele
6
de neignorat ale dreptului, parte integrantă a acquis-ului comunitar. Cunoaşterea lor devine o
necesitate pentru orice cetăţean european şi o obligaţie pentru un student al facultăţii de drept.
Sigur că prelegerile nu pot înlocui studiul individual, pregătirea temeinică, sistematică
şi programată.
Prelegerea lămureşte noţiunile, conceptele, instituţiile juridice şi mecanismele
dreptului comunitar al afacerilor; ea este menită să incite interesul pentru studiul individual,
un început organizat care să-l ajute pe student să-şi dezvolte o gândire independentă.
Prelegerile folosesc un vocabular accesibil, dar precis, clar, riguros în scopul de a
obişnui studentul cu disciplina “studiului individual”, a dezvoltării spiritului de cunoaştere,
de însuşire a unui bagaj de cunoştinţe ştiinţifice solide care să-l facă să înţeleagă că dreptul
comunitar al afacerilor impune precizie şi rigurozitate în interpretarea şi aplicarea normelor,
regulilor şi principiilor sale, că deşi situaţiile, faptele concrete sunt diferite, interesele
părţilor în conflict sunt divergente ele trebuie, prin pricepere, răbdare şi îndemânare
soluţionate conform legislaţiei în vigoare şi în aşa fel încât să se asigure o soluţie echitabilă.
Tematica prelegerilor este întregită cu definiţii, precizări, exemplificări, reprezentări
grafice, scheme, un set de întrebări, exerciţii şi teste-grilă pentru a ajuta studentul nu numai
pe plan informative, dar şi formativ-educativ.
I.3. Sub raport aplicativ

În cadrul activităţii de seminar se dezbat situaţii, evenimente, acţiuni care confruntă
societatea europeană, relaţiile dintre statele membre ale Uniunii sau dintre acestea şi statele
terţe, speţe ale instanţelor Uniunii Europene, făcând aplicarea practică a cunoştinţelor
teoretice prezentate cu prilejul prelegerilor sau în legătură cu referatele.
Prin urmare, seminariile sunt destinate a duce la sedimentarea cunoştinţelor, dar şi la
învăţarea studentului să lucreze cu termenii şi conceptele dreptului Uniunii Europene, precum
şi să facă eforturi sistematice pe linia găsirii unor soluţii juridice în cazul unor probleme nu
numai dificile, dar şi complexe.
II. EXIGENŢE ŞI CRITERII DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR
Studiul dreptului comunitar al afacerilor în anul IV se încheie cu susţinerea unui

examen. Examenul este scris şi se bazează pe teste-grilă (de regulă 12 întrebări), precum şi pe
întrebări care presupun un răspuns mai amplu, de substanţă ori/şi descriptive, care să exprime
mai evident şi nuanţat pregătirea studentului (2 întrebări).
De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenţii pot susţine în
cadrul grupei referate şi pot participa activ la dezbaterile teoretice şi aplicative. Atât referatele
cât şi răspunsurile sunt notate de cadrul didactic cu note de la 10 la 5. Referatele sunt
7
prezentate în original la examen de către cadrul didactic care a condus seminarul.
Lucrările de control şi referatele, desfăşurate conform planificării cuprinse în
calendarul disciplinei, reprezintă 30% din nota finală obţinută de student.
Studentul care obţine la examen cel puţin nota-limită de promovare, adică nota 5,
poate primi, pe baza referatelor prezentate şi a notelor obţinute la seminar, până la 2 puncte.
Studentul care nu obţine notă de promovare la examen nu poate promova pe baza
notelor primite în timpul anului de studii.
Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit actualului sistem existent în
învăţământul universitar.
III. STRUCTURA CURSULUI. SINOPTIC TEMATIC
Repartizarea activităţilor tutoriale în cadrul anului universitar:
Anul IV:
- Semestrul II: 2 x 6 = 12 ore
TOTAL: = 12 ore
Relaţii cu alte cursuri
Dreptul comunitar al afacerilor este în strânsă legătură cu disciplina dreptul comunitar dar
şi cu disciplinele: drept internaţional public, drept internaţional privat şi dreptul comerţului
internaţional.
Organizarea concretă a activităţilor tutoriale (cuprinzând dezbateri, referate urmate de
discuţii, prelucrare de speţe) o realizează tutorele şi este prezentată în calendarul disciplinei.
IV. GRILĂ DE EVALUARE
Examen
Tematica prelegerilor este întregită cu definiţii, precizări, exemplificări, reprezentări

grafice, scheme, un set de întrebări, exerciţii şi teste-grilă pentru a ajuta studentul nu numai
pe plan informative, dar şi formativ-educativ.
Testul de examen conţine:
 12 întrebări sau grile notate cu maximum 0,50 puncte fiecare;
 2 întrebări notate cu maximum 1,5 puncte fiecare;
 maximum cumulat: nota 10 (zece) = 10 credite
Seminar:
8
- 4 răspunsuri notate cu note între 5 şi 10 pot conduce la obţinerea unui punct la
examen, care se acordă numai dacă studentul obţine la test nota de promovare.
Activităţi tutoriale: referate/analize pe articole din Tratatul privind Uniunea
Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul Tratat de instituire a
Comunităţii Europene) şi decizii ale instanţei comunitare/lucrări de control:
- 2 referate/lucrări de control susţinute în grupe de studenţi şi notate cu note între 5-10
conduc la obţinerea unui punctaj ce poate reprezenta 30% din nota finală a studentului.
TEMA I
COMUNITĂŢILE EUROPENE ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ. EVOLUŢIE ISTORICĂ
Cuprins:
1.1. Consideraţii generale
1.2. Izvoarele dreptului comunitar (al Uniunii Europene) şi implicit ale dreptului
comunitar al afacerilor
1.3. Particularităţile dreptului comunitar (al Uniunii Europene) în raport de sistemele
naţionale de drept
1.4. Etapizarea mişcărilor europene care au dus la formarea şi apariţia Comunităţilor
Europene şi a Uniunii Europene
1.5. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Comunităţilor Europene şi a Uniunii
Europene
1.6. Explicaţii privind termenii uzitaţi
1.7. TEMĂ
1.8. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
1.9. Rezolvaţi următoarele teste grilă
1.10. Bibliografie
Obiective:
9
- cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii dreptului comunitar al
afacerilor;
- înţelegerea naturii şi caracteristicile dreptului comunitar al afacerilor;
- cunoaşterea constituirii şi evoluţiei Comunităţilor şi Uniunii Europene;
- înţelegerea raporturilor juridice dintre instituţiile Uniunii, specifice dreptului
comunitar al afacerilor, precum şi a dinamicii acestor raporturi.
1.1. Consideraţii generale

Dreptul comunitar (al Uniunii Europene) reprezintă o ramură nouă a dreptului,
desprinsă din dreptul internaţional public; este o ramură de drept autonomă care nu se
identifică cu dreptul internaţional public, dar nici nu face parte din dreptul intern, ci apare ca
un drept de sine stătător “sui generis”.
Dreptul comunitar este format din norme juridice adoptate la nivelul Uniunii
Europene, care reglementează organizarea şi funcţionarea instituţiilor Uniunii, precum şi
unele activităţi economice, în domenii în care statele membre ale Uniunii Europene şi-au
limitat suveranitatea.
Pe măsura consolidării dreptului comunitar ca ramură de drept de sine stătătoare,
distinctă faţă de dreptul internaţional public şi faţă de dreptul naţional, problemele specifice
fiecărei ramuri de drept au condus la apariţia unui obiect distinct, specializat pe ramuri, în
cadrul sistemului de drept comunitar. Astfel, din sistemul dreptului comunitar se desprind
ramuri noi de drept, pe domenii specifice, cum ar fi: dreptul comunitar al mediului, dreptul
comunitar al afacerilor, dreptul comunitar vamal, comercial, bancar, fiscal, al asigurării,
transporturilor etc.
Dreptul comunitar al afacerilor, reprezintă o ramură de drept, parte integrantă a
dreptului comunitar, şi poate fi definit ca fiind un ansamblu de principii şi norme juridice
cuprinse în tratatele Comunităţilor europene şi ale Uniunii Europene, precum şi în actele
Uniunii adoptate de instituţiile competente: regulamente, directive, decizii, etc., care
reglementează domeniul afacerilor.
Reglementările comunitare adoptate în domeniile ce ţin de competenţa exclusivă a
Uniunii Europene, se aplică direct şi cu prioritate în ordinea juridică de drept intern a fiecărui
stat. În paralel cu reglementările comunitare, la nivel naţional continuă să se aplice
reglementările interne atât cu privire la reglementarea raporturilor juridice de drept intern în
domeniile în care nu se exercită competenţe comunitare exclusive, cât şi la reglementarea
raporturilor juridice de drept internaţional privat.
Raportul dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul internaţional privat constă în
faptul că normele juridice ale dreptului comunitar se completează cu normele juridice ale
dreptului internaţional privat.
În cazul în care nu sunt norme juridice comunitare care să se aplice cu prioritate,
10
urmează a fi aplicabile normele juridice de drept internaţional privat1.
1.2. Izvoarele dreptului comunitar (al Uniunii Europene) şi implicit a dreptului
comunitar al afacerilor
Referitor la izvoarele dreptului comunitar, în doctrină se disting următoarele categorii
de izvoare:
• izvoarele principale sau originare, care formează dreptul comunitar primar;
• izvoarele secundare, care formează dreptul comunitar derivat;
• izvoarele complementare.
Dreptul comunitar al afacerilor are aceleaşi categorii de izvoare la fel ca şi dreptul
comunitar:
1. Izvoarele principale sau originare: tratatele de înfiinţare ale comunităţilor europene şi
Uniunii Europene şi actele modificatoare subsecvente:
• tratatele constitutive ale Comuniăţilor europene, cu protocoalele şi convenţiile
anexate lor:
o Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
semnat la Paris în 1951 şi intrat în vigoare la 23.07.1952 – a ieşit din vigoare
la 23.07.2002, fiind încheiat pe o perioadă de 50 de ani;
o Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (CEE), şi
o Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM),
semnate la Roma la 25.03.1957 şi intrate în vigoare la 01.01.1958, au fost
instituite pentru o perioadă nedeterminată de timp;
• tratatele şi acordurile de modificare a tratatelor institutive, cu anexele acestora:
o Tratatul privind fuziunea executivelor semnat la Bruxelles în 08.04.1965;
o Actul Unic European semnat la 17 şi 28.02.1986 la Luxemburg şi Haga;
o Tratatul de la Maastricht semnat la 07.02.1992;
o Tratatul de la Amsterdam semnat la 18.06.1997;
o Tratatul de la Nisa semnat la 25.02.2001;
o Tratatul de la Lisabona semnat la 13.12.2007.
• tratatele de aderare a noilor membri:
o Tratatul şi actul de aderare al Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii semnat în
22.01.1972;
o Tratatul şi actul de aderare al Greciei semnat la 28.05.1979;
o Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda semnat la 13.03.1984;
o Tratatul şi actul de aderare al Spaniei şi Portugaliei semnat la 12.06.1985;
1
A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Concordanţa dintre dreptul Uniunii Europene şi
reglementările naţionale cu privire la legea aplicabilă contractelor în Revista de Drept Comercial nr. 2
din 2010, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p.7.
11
o Tratatul de aderare al Austriei, Sudiei şi Finlandei;
o Tratatul de aderare privind Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta şi Cipru semnat la 16.04.2003;
o Tratatul de aderare privind România şi Bulgaria semnat la 25.04.2005.
• alte tratate, cum ar fi:
o Actul privind alegerile directe în Parlamentul European;
o Actul de exceptare privind Groenlanda;
o Tratatele bugetare, cu privire la creşterea puterii finananciare a Parlamentului
European, semnate la Luxemburg, la 22 aprilie 1970 (intrat în vigoare la 1
ianuarie 1971) şi la Bruxelles, la 22 iulie 1975 (intrat în vigoare la 1 iunie
1977);
o Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, semnat la 29 octombrie
2004 la Roma, urmând să fie ratificat în doi ani. Ca urmare a eşecului
ratificării sale cu Franţa şi Ţările de Jos, la 29 mai, respectiv 1 iunie 2005,
procesul de ratificare a tratatului a fost suspendat.
2. Izvoare secundare: actele normative emise de instituţiile comunitare în limitele

competenţelor care le-au fost atribuite, în vederea realizării obiectivelor comunitare.
Acestea sunt enumerate expres şi limitative în art. 288 din TFUE:
• regulamentul:
- este principala sursă a dreptului derivat;
- este un act normativ comunitar cu aplicabilitate generală, obligatoriu în
toate elementele sale şi
- are aplicabilitate directă (efect direct), se aplică direct în fiecare stat
membru;
- este destinat statelor şi particularilor;
- prin intermediul regulamentului, autoritatea legislativă comunitară
poate nu numai să prescrie un rezultat, ci şi să impună toate
modalităţile de aplicare şi de executare considerate necesare.
• directiva:
- este un act normativ obligatoriu pentru fiecare stat membru destinatar
cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale
competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele;
- nu are aplicabilitate generală, se adresează doar statelor concret
indicate sau tuturor statelor;
- poate fi generală sau particulară, se adresează statelor membre şi se
aplică prin intermediul acestora;
- nu are forţă generală, nefiind obligatorie decât în ceea ce priveşte
12
rezultatul care trebuie atins;
- necesită intervenţia puterii legislative naţionale cu privire la alegerea
mijloacelor şi formei necesare pentru atingerea obiectivului fixat;
- este indirect aplicabilă, deoarece statul destinatar are obligaţia să
acţioneze în vederea transpunerii directivei într-un anumit termen.
• decizia:
- este un act normativ comunitar obligatoriu în toate elementele sale
pentru destinatarii ei;
- este un act individual, al cărui destinatar nu trebuie să fie neapărat un
stat membru şi se referă la o anumită stare de fapt concretă;
- spre deosebire de regulament, decizia nu are aplicabilitate generală,
neavând un caracter general şi abstract;
- are efect direct;
- în cazul deciziei se stabilesc atât rezultatul ce trebuie atins, cât şi
modalităţile de aplicare;
- decizia trebuie motivata clar şi pertinent;
- pentru intrarea în vigoare, decizia trebuie să fie notificata
destinatarului, lipsa notificării fiind sancţionată cu neintarea în vigoare;
- este destinată statelor şi particularilor.
• recomandările şi avizele (sau opiniile):

- sunt acte instituţionale unilaterale lipsite de forţă juridică obligatorie;
- avizul este expresia, exprimarea unei păreră asupra unei probleme date;
- recomandarea reprezintă un instrument de acţiune indirectă urmărind
apropierea legislaţiilor.
Conform art. 249 din TFUE (fost art. 249 din TCE), procedura legislativă ordinară
constă în adoptarea în comun de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament,
a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. Această procedură este definită
la articolul 294.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive
sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către
Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială.
Actele juridice adoptate prin procedura legislativă constituie acte legislative.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, actele legislative se pot adopta la iniţiativa
unui grup de state membre sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale
Europene sau la solicitarea Curţii de Justiţie sau a Băncii Europene de Investiţii.
Conform art. 292 din TFUE, Consiliu adoptă recomandări. Acesta hotărăşte, la
13
propunerea Comisiei, în toate cazurile în care tratatele prevăd că adoptă acte la propunerea
Comisiei. Consiliu hotărăşte în unanimitate în domeniile în care este necesară unanimitatea
pentru adoptarea unui act al Uniunii. Comisia, precum şi Banca Centrală Europeană în
cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptă recomandări.
3. Izvoare complementare:
• principiile generale de drept.
Principiile generale de drept, deşi îşi au originea, fie în tratatele constitutive, fie în
ordinea juridică internaţională, fie în ordinea juridică naţională a statelor membre,
consacrarea lor depinde de jurisprudenţă.
Astfel, se pot enumera următoarele principii generale:
o principiul egalităţii persoanelor în faţa unei autorităţi administrative;
o principiul respectării drepturilor dobândite;
o principiul revocabilităţii actelor administrative ilegale;
o principiul securităţii juridice;
o principiul proporţionalităţii;
o principiul forţei majore;
o principiul dreptului la apărare;
o principiul legitimei apărări;
o principiul încrederii legitime;
o principiul neretroactivităţii;
o principiul controlului judiciar eficient2.
• acordurile internaţionale:
o acorduri încheiate de către statele membre;
o acorduri încheiate de către Comunităţi cu terţe state3.
1.3. Particularităţile dreptului comunitar (al Uniunii Europene) în raport de sistemele

naţionale de drept
Pentru o analiză pertinentă a acestei discipline se au în vedere particularităţile

dreptului comunitar în raport cu sistemele naţionale de drept date de:
• primordialitatea dreptului comunitar în raport cu sistemele naţionale şi efectul direct
al sistemului de drept comunitar. Aplicarea directă a dreptului comunitar are în vedere
efectul direct, pe verticală în raport cu statele membre, ceea ce înseamnă că norma
2
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, 2010, p. 143.
3
A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 92-93.
14
comunitară obligă autorităţile să i se subordoneze, dar şi pe orizontală în raport cu
particularii şi agenţii economici, adică norma comunitară reglementează direct
conduita subiectelor de drept avute în vedere;
• subsidiaritatea dreptului comunitar. Principiul subsidiarităţii a fost precizat de Tratatul
privind Uniunea Europeană care în art. 5 (fost articol 5 TCE) dispunea: „în domeniile
care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura
în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot realizate în mod satisfăcător de statele
membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor
şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituţiile
Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură
respectarea principiului subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în
respectivul protocol”. Cu alte cuvinte, statele îşi păstrează competenţa de
reglementare, care rămâne concurentă cu cea a Uniunii, iar aceasta va interveni doar
în măsura în care realizarea scopului avut în vedere o impune4.
Tratatul de la Lisabona introduce două principii noi şi anume principiul atribuirii şi
principiul solidarităţii.
Conform art. 5 alin. (1) din TUE, delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de
principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Articolul 4 din TUE stabileşte faptul că, orice competenţă care nu este atribuită
Uniunii prin tratate aparţine statelor membre.
Iar, conform art. 222 din TFUE, Uniunea şi statele sale membre acţionează în comun,
în spiritual solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terrorist, ori al
unei catastrofe naturale sau provocate de om.
1.4. Etapizarea mişcărilor europene care au dus la formarea şi apariţia Comunităţilor

Europene şi a Uniunii Europene
Încă din secolul al XV-lea au apărut proiecte cu privire la unitatea europeană. William
Penn, un eminent quaker englez a propus în anul 1693 crearea unui parlament european. Cu
toate acestea, ideea de Europă unita s-a concretizat abia după cel de-al doilea război mondial,
având la bază dorinţa de a menţine pacea pe continent.
Crearea Uniunii Europeane a fost un proces îndelungat şi dificil, care a parcurs mai
multe etape de-a lungul timpului.
Astfel, putem enumera pe scurt principale evenimente care au avut loc:
4
A se vedea în acest sens: Ileana Anca Duşcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Universitaria, Craiova, 2008, p. 69-70.
15
• 1946, 19 septembrie, Winston Churchill, într-un discurs ţinut la Universitatea din
Zürich, lansează un apel pentru dezvoltarea mişcărilor europeniste şi crearea unei
organizaţii regionale europene, un “Consiliu al Europei” sau chiar „Statelor Unite ale
Europei”;
• 1947, 5 iunie, secretarul de stat american George Marshall, într-o alocuţiune rostită la
Universitatea Harvard, propune un plan de sprijin pentru reconstrucţia Europei –
“Planul de Reconstrucţie Europeană” sau “Planul Marshall” ;
• 1948, 16 aprilie, este semnată convenţia instituind “Organizaţia Europeană de

Cooperare Economică” (OECE). Şaisprezece state sunt membre ale acestei convenţii:
Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia,
Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveţia şi Turcia, precum şi zonele
occidentale de ocupaţie din Germania şi teritoriul Triestului; SUA şi Canada
participau la OECE ca asociaţi, fără drept de vot;
• 1948, 19 mai, este semnat, la Bruxelles, “Tratatul de cooperare economică, socială şi

culturală şi de apărare legitimă şi colectivă”;
• 1948, 7 şi 11 mai, Congresul European de la Haga, convocat de către “Comitetul de

Coordonare al Mişcării pentru Uniunea Europeană”;
• 1949, 4 aprilie, este semnat la Washington de către zece ţări europene plus SUA şi
Canada, Tratatul Atlanticului de Nord, creându-se o structură militară integrată
(NATO);
• 1949, 5 mai, a fost creat Consiliul Europei, având ca membrii fondatori zece state:
Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda,
Norvegia şi Suedia;
• 1950, 9 mai, ministrul afacerilor externe francez Robert Schuman propune punerea în
comun a resurselor de cărbune şi oţel ale Franţei şi Germaniei, prin constituirea unei
Comunităţi Europene a Cărbunelui şi a Oţelului;
• 1950, 14 octombrie, primul ministru al Franţei, René Pléven propune constituirea unei
Comunităţi Europene de Apărare;
• 1951, 18 aprilie, este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), de către Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda;
• 1952, 27 mai, aceleaşi state semnează Tratatul privind Comunitatea Europeană de

Apărare;
• 1953, 10 februarie, Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională. Cele

şase state fondatoare înlătură barierele vamale şi restricţiile cantitative cu privire la
aceste materii prime;
• 1957, 25 martie, semnarea la Roma a Tratatului Constitutiv al Comunităţii
16
Economice Europene (CEE) şi a Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (CEEA) de către cele şase ţări: Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda;
• 1958, 1 ianuarie, Tratatele de la Roma intră în vigoare;
• 1960, 4 ianuarie, crearea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) prin

Convenţia de la Stockholm, statele semnatare fiind, Danemarca, Norvegia, Portugalia,
Suedia si Elveţia;
• 1961, se pun bazele libertăţii de circulaţie a forţei de muncă prin adoptarea primului
regulament din acest domeniu;
• 1962, la conferinţa de la Stresa din Italia se pun bazele primei politici comunitare:
Politica Agricolă Comună (PAC), obiectivele acestei politici fiind crearea unei pieţe
unice a produselor agricole şi a solidarităţii financiare prin intermediul unui Fond
European de Orientare şi de Garanţii Agricole;
• 1964, prin decizia Curţii de Justiţie în procesul Costa/Enel se stabileşte că legislaţia

comunitară primează asupra legislaţiei naţionale (principiul fundamental al dreptului
comunitar: prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul intern al statelor membre);
• 1965, 8 aprilie, semnarea Tratatului de la Bruxelles instituind un Consiliu unic şi o

Comisie unică a Comunităţilor Europene şi a Protocolului asupra privilegiilor şi
imunităţilor;
• 1967, 1 iulie, intrarea în vigoare a Tratatului de la Bruxelles;
• 1968, 1 iulie, realizarea anticipată a Uniunii vamale între cele şase state membre
(suprimarea completă a barierelor vamale interne, stabilirea unui tarif extern comun);
• 1970, 21-22 aprilie, Acord asupra adoptării unui sistem propriu de finanţare, a unui
buget propriu al Comunităţilor;
• 1972, 22 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca semnează Tratatele de

aderare la Comunităţile Europene; este şi primul refuz al Norvegiei, cauzat de
rezultatul negativ al referendumului organizat după ce s-au organizat negocierile de
aderare;
• 1973, 1 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca aderă la Comunităţile

Europene. Norvegia respinge prin referendum aderarea la Comunităţile Europne. Se
crează “Europa celor 9”);
• 1974, 9-10 decembrie, reuniunea de la Paris duce la crearea unei noi insituţii
comunitare: Consiliul European;
• 1976, 20 septembrie, Acord încheiat la Bruxelles pentru alegerea reprezentanţilor

Parlamentului European prin vot universal direct;
17
• 1979, 13 martie, este creat Sistemul Monetar European (S.M.E), cu scopul de a
asigura stabilitate monedelor europene, unitatea sa monetară fiind ECU (European
Currency Unit);
• 1979, 28 mai, semnarea Tratatului şi a actului de aderare al Greciei la Comunităţile

Europene;
• 1979, 7-10 iunie, membrii Parlamentului European sunt aleşi pentru prima dată prin
vot universal direct;
• 1981, 1 ianuarie, Grecia aderă la Comunităţile Europene, devenind al zecelea stat

membru. Se crează “Europa celor 10”;
• 1983, 17-19 iunie, se semnează la Stuttgart, la nivel de Consiliu European, Declaraţia

solemnă privind Uniunea Europeană;
• 1985, Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda semnează Acordul de la

Schengen asupra eliminării controlului la frontiere. Acordul va fi semnat în 1995 de
către Austria şi în 1996 de către Danemarca, Finlanda şi Suedia;
• 1985, 11-12 iunie, semnarea Tratatului de aderare a Spaniei şi Portugaliei la

Comunităţile Europene;
• 1986, 1 ianuarie, Spania si Portugalia aderă la Comunităţile Europene;
• 1986, 17 şi 28 februarie,este semnat la Luxemburg şi Haga Actul Unic European, care

adaugă cooperarea politică celei economice şi fixează data de 31 decembrie 1992
pentru înfiinţarea Pieţei Unice;
• 1987, 1 iulie, intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE). AUE stabilea ca
dată de referinţă 1 ianuarie 1993 pentru implementarea deplină a celor patru libertăţi
fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
• 1989, este înfiinţat Tribunalul de Primă Instanţă, ca urmare a unei decizii a

Consiliului de Miniştri;
• 1989, 19 decembrie, încep negocieri între CE şi Asociaţia Europeană a Liberului

Schimb pentru formarea unei zone economice europe;
• 1990, 3 octombrie, integrarea fără negocieri propriu-zise de aderare, a celor cinci

landuri din est din fosta RDG în Comunităţile Europene;
• 1991, 29 martie, statele semnatare ale Acordului de la Schengen şi Polonia hotărăsc

desfiinţarea vizelor;
• 1992, 7 februarie, la Maastricht se semnează Tratatul privind Uniunea Europeană.

Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană bazată pe trei piloni: pilonul I
18
este cel economic, reprezentat de cele trei Comunităţi deja existente, pilonul II este
reprezentat de cooperarea în domeniul politicii externe şi de securitate comună
(PESC) şi pilonul III este reprezentat de cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor
Interne (JAI);
• 1992, 2 mai, semnarea la Porto a Acordului asupra Spaţiului Economic European, de

către statele membre ale Comunităţii Europene şi ţările membre ale Asociaţiei
Europene de Liber Schimb (Islanda, Liechtenstein, Norvegia);
• 1993, 1 ianuarie,Piaţa unică devine funcţională;
• 1993, 1 februarie, semnarea la Bruxelles a Acordului european instituind o asociere

între România, pe de o parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora,
pe de altă parte;
• 1993, 21-22 iunie, Consiliul European de la Copenhaga a convenit că ţările asociate

din Europa Centrală şi de Est pot deveni, cu îndeplinirea anumitor condiţii, membre
ale Uniunii Europene;
• 1993, 1 noiembrie, Tratatul de la Maastricht intră în vigoare. Prin intrarea in vigoarea

Tratatului de la Maastricht au fost schimbate si o serie de denumiri. Astfel, in loc de
"Comunitatea Europeană" se foloseşte tot mai frecvent termenul de "Uniunea
Europeană" (UE), însă nu trebuie uitat că, în mod concret, Comunitatea Europeană
continuă să existe ca parte esenţială a Uniunii Europene. În acelaşi context, printr-o
decizie a din 8 noiembrie 1993, "Consiliul CE" devine "Consiliul UE", iar “Comisia
CE” a devenit "Comisia Europeană”;
• 1994, 3 ianuarie, intră în vigoare Acordul asupra Spaţiului Economic European;
• 1995, 1 ianuarie, Austria, Finlanda şi Suedia intră în Uniunea Europeană în timp ce

Norvegia respinge din nou aderarea la Uniune (dacă până atunci ţările candidate
aderau la CE, din acest moment ele au aderat la UE). Norvegia produce o nouă
surpriză, referendumul organizat ulterior negocierilor fiind din nou negativ;
• 1995, 1 februarie, intarea în vigoare a Acordului european de asociere a României;
• 1995, 22 iunie, România depune cererea oficială de aderare la UE;
• 1995, statele membre semnează Convenţia Europol de cooperare poliţienească, care a

intrat în vigoare în 1998;
• 1997, 2 decembrie, este semnat Tratatul de la Amsterdam, prin care se consolidează

cei trei „piloni” ai Uniunii, creaţi prin Tratatul de la Maastricht: Comunităţile
Europene (primul pilon); politica externă şi de
securitate comună (al doilea pilon) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne (al treilea pilon);
• 1998, se înfiinţează Banca Centrală Europeană;
19
• 1999, 1 ianuarie, are loc lansarea monedei unice europene, Euro în 11 state care au
îndeplinit criteriile de convergenţă: Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg,
Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda;
• 1999, 1 mai, intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;
• 2000, 7 decembrie, semnarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene la

Nisa;
• 2001, 26 februarie, s-a semnat Tratatul de la Nisa care aduce modificări Tratatului de
la Maastricht, Tratatelor Constitutive ale Comunităţilor Europene şi unor acte conexe;
• 2002, 1 ianuarie, procesul de trecere la moneda unică se încheie prin punerea în

circulaţie a monedei “Euro”;
• 2002, 1 martie, lansarea Convenţiei privind Viitorul Europei;
• 2002, 23 iulie, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO) expiră, la împlinirea a 50 de ani de la intrarea sa în vigoare;
• 2003, 1 februarie, intră în vigoare Tratatul de la Nisa;
• 2003, 16 aprilie, semnarea Tratatului de aderare de către Cipru, Estonia, Letonia,

Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria;
• 2003, iulie, Convenţia Europeană îşi încheie lucrările prin prezentarea Proiectului de
Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa;
• 2004, 1 mai, are loc cea mai amplă extindere a Uniunii Europene cu 10 state: Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria;
• 2004, 29 octombrie, şefii de stat sau de guvern semnează, la Roma Tratatul de

instituire a unei Constituţii pentru Europa;
• 2005, 25 aprilie, s-a semnat Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea

Europeană;
• 2005, 29 mai, Franţa respinge, prin referendum, Tratatul instituind o Constituţie

pentru Europa;
• 2005, 3-4 octombrie, încep negocierile de aderare cu Turcia şi Croaţia;
• 2007, 1 ianuarie, România şi Bulgaria devin state membre ale Uniunii Europene iar
Slovenia aderă la Zona Euro;
• 2007, 13 decembrie, semnarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului

privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (pe
20
scurt Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de Reformă);
• 2009, 1 decembrie, intrarea în vigoare a Tratatului de modificare a Tratatului privind

Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul de la
Lisabona). Uniunea Europeană s-a substituit şi a succedat Comunităţii Europene.
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) a fost redenumit Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Uniunea Europeană va avea capacitate
juridică şi procesuală pe plan internaţional. Pilonul al III-lea dispare, acesta unindu-se
cu pilonul I. Pentru întâia oară se prevedea la nivel de tratat posibilitatea creării unui
Parchet European, în scopul combaterii infracţiunilor care aduc atingere intereselor
financiare ale Uniunii. Carta drepturilor fundamentale a căpătat forţă juridică primară,
având aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.
1.5. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Comunităţilor Europene şi a Uniunii

Europene
Printre scopurile principale pentru care a fost creată CE se pot enumera:
 creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă,

 dezvoltarea economică continuă, şi
 ridicarea constantă a nivelului de trai5.
Pentru punerea în practică a acestor deziderate a fost necesară înfiinţarea unei pieţe
comune, proces care a parcurs paşi importanţi prin instituirea celor trei comunităţi şi anume:
1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), instituită prin Tratatul
de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 23 iulie 1952, a fost
prima dintre cele trei comunităţi şi a apărut din iniţiativă franceză (C.E.C.O. –
desfiinţată ca urmare a încetării valabilităţii Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului),
2. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), în prezent, Comunitatea Europeană –
CE, şi
3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.),
instituite prin două tratate distincte, semnate la Roma la 25 martie 1957 şi intrate în
vigoare la 1 ianuarie 1958.
Apariţia Comunităţilor Europene are la bază declaraţia ministrului francez de externe

Robert Schuman, care la data de 9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct impreuna cu
Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franţei de după război. Planul Schuman a
5
21
devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către 6 ţări europene (Belgia,
Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franţa, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui si Oţelului (CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.
Conform art. 97 din Tratat acesta a fost semnat pentru o perioadă de 50 de ani.
Tratatul s-a semnat la 18 aprilie la Paris şi a intrat în vigoare la 23 iunie 1952, Jean
Monnet devenind Preşedintele Înaltei Autorităţi, Konrad Adenauer al Consiliului Ministerial
Special, Paul Henri Spaak al Adunării Comune şi Massimo Pilotti a Curţii de Justiţie. Prin
crearea CECO apărea prima comunitate democratică supranaţională de sorginte federalistă în
Europa, iar aceasta se făcea incluzînd Germania şi ajutând-o să se democratizeze.
Comunitatea denumită şi “Europa celor 6” avea conducere franceză şi sediul principal
în Luxemburg. În urma incheierii acestui tratat, francezii cu preţul renunţării la o parte din
suveranitate controlau potenţialul german, iar nemţii deşi controlaţi, au ajuns să fie reabilitaţi
şi trataţi ca parteneri cu drepturi egale.
Pilonii de bază ai CECO erau:
• crearea unei pieţe comune sectoriale;
• existenţa unor obiective comune;
• construirea unor instituţii comune având puteri efective şi imediate.
Tratatul CECO a instituit următoarele institutii:
• Înalta Autoritate, independentă de statele membre, formată din şase persoane

numite de comun acord de către guvernele celor şase state membre, deciziile
acesteia beneficiind de valabilitate şi aplicabilitate imediată în toate statele
membre;
• Consiliul de Miniştri, ce reprezenta statele membre şi a căror misiune era aceea de

a coordona acţiunea statelor şi a CECO;
• o Adunarea Parlamentară formată din parlamentari desemnaţi de către parlamentele

naţionale, având competenţe limitate în ceea ce priveşte controlul politic specific
unui parlament, şi
• Curtea de Justitie care veghea asupra protecţiei juridice a membrilor CECO, a

legalităţii acţiunilor Înaltei Autorităţi şi a respectării separaţiei atribuţiilor dintre
CECO şi statele membre.
Anumite tratative s-au purtat şi în domeniul militar, dar acestea au eşuat în cea mai
mare parte. Astfel, ţările membre CECO au semnat la 27.05.1952 un tratat privind înfiinţarea
unei Comunităţi Europene de Apărare, pe baza planului întocmit de René Pléven, primul
ministru francez, care însă nefiind ratificat de Franţa în 1954, nu a intat în vigoare. O altă
încercare notabilă în domeniul militar a fost Tratatul de Bruxelles prin care a luat fiinţă
Uniunea de Vest (Western European Union) în 1948, ţări semnatare fiind Franţa, Anglia,
Olanda, Belgia şi Luxemburgul. Uniunea de Vest se transformă în 1955, după aderarea
22
Germaniei şi Italiei în Uniunea Europei Occidentale, care este o organizaţie de apărare
paralelă cu NATO.
În 1951 Suedia, Danemarca şi Norvegia înfiinţează Consiliul Nordic, o organizaţie
economică.
Ca urmare a eşecului în domeniul apărării, ţările din Benelux au propus o piaţă
comună incluzând energia şi transporturile. Ca urmare au fost elaborate două proiecte de
tratate, unul privind piaţa comună generalizată şi altul privind o comunitate a energiei
atomice6.
Astfel, la 25 martie 1957 cele şase state semnează la Roma următoarele două tratate şi
anume:
- Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (C.E.E.), şi
- Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau
E.U.R.A.T.O.M.).
Aceste două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 cu o durată nedeterminată.
Dacă Tratatul C.E.C.O. (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) a condus la

crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi otelului, iar Tratatul C.E.E.A. (E.U.R.A.T.O.M.) la
stabilirea unei pieţe comune nucleare, Tratatul C.E.E. (Comunitatea Economică Europeană) a
instituit premisele unei integrări economice globale. Prin semnarea acestui ultim tratat s-a
instituit o piaţă comună.
Conform art. 2 din TCEE: “Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe
comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze
în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o creştere durabilă
şi echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai
strânse între statele pe care le reuneşte”.
Conceptul de „piaţă comună” a fost introdus de Raportul Spaak7 din 1956 şi preluat
de Tratatul de la Roma care nu a dat o definiţie acestui concept.
Conform dispoziţiile articolului 8 alin. (1) şi (2) din TCEE:
„(1) Piaţa comună se instituie treptat în decursul unei perioade de tranziţie de
doisprezece ani.
Perioada de tranziţie se împarte în trei etape, de patru ani fiecare, a căror durată poate
fi modificată în condiţiile prevăzute mai jos.
(2) Pentru fiecare etapă, se stabileşte un ansamblu de acţiuni care trebuie întreprinse şi
realizate simultan”.
Tratatul C.E.C.O. a instituit o piaţă comună pentru cărbune şi oţel prin interzicerea
taxelor de import şi export şi a măsurilor cu efect echivalent, precum şi a restricţiilor
cantitative asupra circulaţiei acestor produse, şi a interzis discriminarea între producători,
6
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck,
2006, p. 3.
23
între cumpărători sau între consumatori. De asemenea, prin semnarea acestui tratat s-au
interzis practicile restrictive sau ajutorul de stat8.
Tratatul C.E.E.A. (E.U.R.A.T.O.M.) a avut ca scop crearea condiţiilor necesare
dezvoltării industriei nucleare iar prin semnarea Tratatului C.E.E. s-a instituit o piaţă comună.
Piaţa comună a fost o etapă premergătoare pieţei interne. Piaţa comună reprezintă un
stadiu ulterior Uniunii Vamale, presupunând, pe lângă aceasta, cele patru libertăţi de
circulaţie: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi capitalurilor.
Realizarea celor patru libertăţi fundamentale ale pieţei însemna mai mult decât o
Uniune Vamală. CEEA nu era o simplă Uniune Vamală, deoarece nu asigura doar libera
circulaţie a bunurilor, ci şi protecţia acestora faţă de exterior prin taxe vamale externe
comune. Spre deosebire de CEE, o zonă de liber schimb precum Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb (AELS) se limita la asigurarea liberei circulaţii a bunurilor între parteneri,
dar nu şi a protecţiei externe specifice CEE 9.
Conform articolului 8 din TCEE, piaţa comună urma să fie instituită treptat, în
decursul unei perioade de tranziţie de doisprezece ani, împărţită în trei etape, de patru ani
fiecare. Fiecare etapă avea prevăzut un ansamblu de acţiuni care trebuiau întreprinse şi
realizate simultan.
Sistemele instituţionale ale acestor organizaţii erau independente, fiecare având
comisie, consiliu, adunare parlamentară precum şi propria curte de justiţie.
Cele trei comunităţi, C.E.C.O., C.E.E. şi E.U.R.O.A.T.O.M. au funcţionat separat din
1958 până în 1967, când a intrat în vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la
Bruxelles la 8 aprilie 1965. Cunoscut şi sub denumirea de „Tratatul instituind un Consiliu
unic şi o Comisie unică a Comunităţilor europene”, Tratatul de la Bruxelles a avut ca obiectiv
unificarea instituţiilor de structură a celor trei Comunităţi europene. Astfel, la nivel
decizional a rezultat un organism unic, Consiliul de Miniştri, iar la nivel executiv a rezultat o
singură instituţie, Comisia Europeană.
Prin fuziunea instituţională s-au creat un buget unic şi o administraţie comunitară
unică.
Unificarea s-a realizat doar la nivel instituţional, cele trei comunităţi europene şi-au
păstrat în continuare existenţa lor de sine stătătoare.
La finalizarea termenului de 50 de ani pentru care a fost creată, CECO a fost
absorbită de către iar, CEE şi-a schimbat denumirea în CE, începând cu TUE din 1992. Deşi,
CECO şi Euratom şi-au menţinut titulatura iniţială iar CEE se va transforma în CE, expresia
de „Comunitatea Europeană” va fi folosită pentru a le desemna pe toate cele trei laolaltă.
7
Comitetul Spaak – Comitet interguvernamental de experţi instituit prin decizia Conferinţei de la
Messina din 1955, care a reunit miniştri de externe din cele şase ţări membre ale CECO. Comitetul a
fost prezidat de către ministrul belgian de externe Paul-Henri Spaak.
8
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, 2006, p. 3-4.
9
A se vedea în acest sens: Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în UNIUNEA
EUROPEANĂ, Bucureşti, Editura Polirom, 2008, p. 47.
24
Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris şi Roma a avut ca rezultat semnarea
Actului Unic European, semnat la Luxemburg şi Haga, la 17 februarie 1986, respectiv la 28
februarie 1986 şi care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. AUE realiza una dintre cele mai
importante reforme ale CE, nefiind nici prima şi nici ultima. Denumirea de AUE justifică faptul
că această reformă afecta atât tratatele de bază, cât şi tratatele ulterioare, dar şi pentru că s-a
obţinut un text convenţional unic.
Obiectivul principal declarat al Actului Unic European este instituirea pieţei interne,
obiectiv pentru care s-a stabilit şi un termen limită şi anume 31 decembrie 1992. Noţiunea de
piaţă internă a fost utilizată şi anterior Actului Unic European, în Carta Albă a Comisiei
semnată la Bruxelles la 14 iunie 1985, care avea ca scop adoptarea de măsuri în vederea
finalizării pieţei interne.
Programul de realizare a pieţei interne unice cuprindea un set de 282 de măsuri care
vizau creşterea şi dezvoltarea comerţului intracomunitar.
În scopul realizării pieţei interne s-au stabilit şi anumite obiective:
• eliminarea drepturilor vamale şi a restricţiilor cantitative;
• instituirea unui tarif vamal comun printr-o uniune vamală;
• libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor;
• libera concurenţă, şi
• elaborarea unor politici comune.
Piaţa internă şi unică se redefinea, conform art. 8A al TCEE (art. 7 TCE) ca un spaţiu
fără frontiere interne în care este garantată libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor.
Piaţa unică şi piaţa internă reprezintă etape ulterioare pieţei comune, caracterizate prin
existenţa unui spaţiu fără frontiere interne guvernat de cele patru libertăţi, de reguli
economice comune şi de o politică economică comună pentru toate statele membre ale U.E.
Trecerea de la conceptul de „piaţă comună”, concept care apare în tratatele iniţiale la
conceptul de „piaţă internă” a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul
Comunităţii.
Actul Unic European, care a încorporat conceptul de piaţă internă în Tratat, a
constituit tranziţia spre crearea Uniunii Europene.
Astfel, ca urmare a noilor iniţiative legislative a fost liberalizată circulaţia capitalului,
au fost eliminate controalele la frontierele interne asupra bunurilor şi persoanelor iar
libertatea de stabilire şi prestări a serviciilor a înregistrat anumite progrese.
La 1 ianuarie 1990 a fost înfiinţată Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BERD) cu sediul la Londra iar la 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii
Economice şi Monetare, fază care a durat între anii 1990-1994.
În martie 1990 are loc şi o extindere a Comunităţii Europene, prin reunificarea
Germaniei. Tot în anul 1990 România a semnat un tratat de cooperare cu Comunitatea
25
Europeană.
La 7 februarie 1992 are loc semnarea Tratatului privind înfiinţarea Uniunii
Europeane, de la Maastricht, tratat care a intrat în vigoare în 1993 iar la 2 mai 1992 semnarea
la Porto a Acordului privind crearea unui Spaţiu Economic European între CEE şi CEFTA.
Ratificarea Tratatului privind UE este însă împiedicată de rezultatul negativ al
referendumului organizat în Danemarca. În urma negocierilor purtate, se acceptă ca
Danemarca să aibă un statul special, care constă în neparticiparea la moneda unică, la
acordarea cetăţeniei unionale şi la politica de apărare comună10.
În 21.12.1992 se semnează la Cracovia Tratatul de înfiinţare a Asociaţiei Central
Europene de Liber Schimb (CEFTA) de către Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia.
Din 1 ianuarie 1993 ia naştere Piaţa internă a comunităţilor, prin liberalizarea
circulaţiei mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi a serviciilor.
La 1 februarie 1993 România semnează cu Comunitatea Europeană o Convenţie
Europeană sau Convenţie de Asociere, precum şi o convenţie interimară privind relaţiile
comerciale.
Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare începînd cu data de 1 noiembrie
1993, aduce o serie de modificări Tratatelor de la Roma şi constituie instrumentul pentru
stabilirea Uniunii Europene.
Urmare a acestui tratat au apărut anumite schimbări:

- Comunitatea Economică Europeană devine Comunitatea Europeană;
- scopurile Comunităţii au fost extinse cu privire la uniunea economică monetară;
- a apărut o nouă procedură legislativă;
- s-a introdus instituţia pentru investigarea în administrarea greşită de către
Ombudsman;
- s-a introdus conceptul de cetăţenie europeană, şi
- s-a instituit Uniunea Europeană11.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a procedat la reformularea materiilor prevăzute în

Tratat, astfel că părţile a doua şi a treia din Tratat au fost regrupate într-o singură parte,
intitulată „Politicile Comunităţii”, în care au fost cuprinse şi toate dispoziţiile privind cele
patru libertăţi fundamentale.
Spaţiul Economic European a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1994 şi reuneşte
teritoriile statelor comunitare şi a celor membre AELS (convenţia a fost ratificată de
Norvegia, Islanda şi Liechtenstein, cu excepţia Elveţiei)
10
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 37.
11
A se vedea în acest sens: Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Nuna Emil, Drept European. Instituţii
Europene. Politici Europene. Fonduri structurale, Editua GrafNet, Oradea, 2007, p. 21.
26
Tot din 1994 funcţionează Institutul Monetar European, transformat în prezent în
Banca Centrală Europeană, ca bancă de emisie pentru moneda euro şi începe a doua etapă a
Uniunii Economice şi Monetare (1994-1998).
În anul 1995 a intrat în vigoare Tratatul de la Schengen, iar la 22 iunie 1995 România
depune oficial cerere de aderare la UE (Consiliul UE a decis ca dată de începere a
negocierilor cu România data de 15 februarie 2000).
În 02.10.1997 are loc semnarea Tratatului de la Amsterdam, tratat care a adus la
rândul lui anumite modificări: articolele textelor tratatelor de bază s-au renumerotat, s-a
instituit funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă în persoana secretarului
Consiliului UE şi s-a inclus Carta Socială în textul Tratatului CEE.
În anul 1998, la 1 iulie a fost înfiinţată Banca Centrală Europeană cu sediul la
Frankfurt.
În anul 1999 a fost introdusă moneda unică euro într-un număr de 11 state şi a început
a treia fază a Uniunii Economice şi Monetare. Tot din anul 1999 a intrat în vigoare şi Tratatul
de la Amsterdam.
În anul 2000 România a început negocierile de aderare cu Uniunea Europeană iar tot
de la acea dată au început negocierile între UE şi Letonia, Lituania, Slovacia, malta şi
Bulgaria.
În anul 2001 la 26 februarie a fost semnat Tratatul de la Nisa, acesta fiind primul
tratat care face referiri la 27 de state membre, luând în calcul şi cererile de aderare ale statelor
est europene.
În anul 2002 are loc punerea în circulaţie a monedei euro în 12 state membre, cu
excepţia Angliei, Danemarcei şi Suediei iar la 28.02.2002 s-a încheiat şi a III-a etapă şi
ultima a Uniunii Economice şi Monetare.
În anul 2003 la 1 februarie a intrat în vigoare Tratatul de la Nisa iar în luna aprilie UE
a semnat tratatul de aderare cu 10 state din Europa Centrală si de Est iar la 1 mai 2005 a intrat
în vigoare tratatul de aderare cu cele 10 state: Slovacia, Slovenia, Malta, Estonia, Letonia,
Lituania, Ungaria, Polonia, Cehia şi Cipru.
În anul 2004 în 29 octombrie a fost semnat Tratatul privind Constituţia Uniunii
Europene iar în anul 2005 Parlamentul European a aprobat cererile de aderare ale României
şi Bulgariei, data preconizată a aderării fiind 1 ianuarie 2007. La 24 aprilie 2005,
reprezentanţii României şi ai celor 25 de state membre în UE au semnat la Luxemburg,
Tratatul de aderare a României la UE.
În 16 februarie 2006 Parlamentul European a adoptat directiva Bolkestein care
prevede liberalizarea serviciilor în cadrul Uniunii Europene. În anul 2007 Slovenia a aderat la
zona euro iar România şi Bulgaria au intrat în UE.
În acelaşi an, 2007 s-a semnat la Strasbourg, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene iar la 13 decembrie s-a semnat Tratatul de la Lisabona la mănăstrirea Sfântul Jerom
27
din Lisabona.
Tot în anul 2007 Cehia, Estonia, Polonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Slovacia
şi Slovenia devin membre ale Spaţiului Schengen iar din anul 2008 Cipru şi Malta aderă la
zona euro.
Tratatul de la Lisabona, publicat în cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene,
inclusiv limba română – cu titlu complet Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a fost semnat
la 13 decembrie 2007 de către şefii de stat şi de guvern ai celor 27 de state membre ale
Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona aduce modificări la Tratatul privind Uniunea
Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi a intrat în vigoare la 1
decembrie 2009, fiind ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, publicată în M. Of. Nr.
107/12 februarie 2008.
Tratatul de la Lisabona a preluat în mare textul Tratatului de instituire a unei
Constituţii pentru Europa. Spre deosebire de acest Tratat, Tratatul de la Lisabona nu uneşte
cele trei tratate: Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice într-un singur
document, ci doar le aduce modificări.
De la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană s-a substituit şi a succedat Comunităţii
Europene iar „Tratatul de instituire a Comunităţii Europene” (TCE) a fost redenumit
„Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE).
Articolul 47 din TUE dispune că „Uniunea are personalitate juridică”. Conform
noului articol, Uniunea Europeană va avea capacitate juridică şi procesuală pe plan
internaţional, în ciuda faptului că până acum numai Comunitatea avea personalitate juridică.
Tratatul de la Lisabona defineşte Uniunea drept un spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie, instituit în respectul drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme şi tradiţii
juridice ale statelor membre. În acest sens, Uniunea dezvoltă politici comune în materie de
azil, imigraţie şi control al frontierelor exterioare, adoptă măsuri pentru prevenirea
criminalităţii de mare amploare şi pentru coordonarea între autorităţile poliţieneşti şi judiciare
competente12.
Una din cele mai importante modificări pe care le aduce Tratatul de la Lisabona este
cea structurală – pilonul al III-lea dispare din TUE. Conform Tratatului de la Lisabona,
pilonul III se uneşte cu pilonul I. Pilonul II – politica externă şi de securitate comună rămâne
în continuare reglementat de TUE.
Problemele legate de cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, din
pilonul III au fost alăturate prevederilor referitoare la vize, azil, imigrare şi alte politici legate
de libera circulaţie a persoanelor din fostul pilon I.
12
A se vedea în acest sens: Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona – intrat în vigoare la
1 decembrie 2009, Editura Nomina, 2009, p. 63.
28
Tratatul de la Lisabona a adus numeroase modificări, iar aceastea vor fi prezentate în
funcţie de interesul pe care-l prezintă pentru disciplina dreptul comunitar al afacerilor.
1.6. Explicaţii privind termenii uzitaţi:

• Comunităţile Europene – expresia va desemna cele trei Comunităţi şi anume
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) - care a fost desfiinţată în
2002, Comunitatea Economică Europeană (CEE, în prezent Comunitatea Europeană,
CE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM);
• Comunităţile – este forma prescurtată folosită pentru cele trei Comunităţi, desemnate
împreună. În prezent, după amendamentele aduse de Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) din 1993, CEE a fost redenumită Comunitatea Europeană, în timp
ce CECO şi EURATOM şi-au menţinut titulatura iniţială;
• Comunitatea Europeană – în anumite contexte este uzitată denumirea folosită pentru
toate cele trei Comunităţi. După amendamentele aduse de Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) din 1993, denumirea Comunitatea Economică Europeană a devenit
Comunitatea Europeană;
• Comunitatea – este forma prescurtată pentru Comunitatea Europeană sau numai
pentru una dintre cele trei Comunităţi;
• Uniunea Europeană – a fost creată prin Tratatul de la Maastricht – Tratatul privind
Uniunea Europeană din 1992. UE este un parteneriat la nivel politic şi economic între
cele 27 de state membre, care s-au angajat să promoveze pacea şi prosperitatea
popoarelor lor (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg, Ţările de Jos,
Danemarca, Marea Britanie, Irlanda, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda,
Suedia, Republica Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,
Slovenia, Ungaria, Bulgaria şi România). În baza acestui parteneriat, statele membre
au pus bazele unor instituţii comune iar pe anumite sectoare au transferat voluntar o
parte din competenţele lor acestor instituţii, astfel incât hotărârile privind aspectele
specifice de interes comun să poată fi luate în mod democratic la nivel european.
Această alocare de autoritate mai este denumită şi “integrare europeană”. Cele trei
Tratate Constitutive ale Comunităţii Europene CECO, CEE şi CEEA, inclusiv cele de
modificare şi completare stabilesc sectoarele în care se transferă Uniunii Europene
exercitarea în comun a suveranităţii fiecărui stat membru. Conform art. 47 din TUE,
Uniunea are personalitate juridică. Dispoziţiile art. 3 alin. (2) din TUE menţionează
faptul că UE oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără
frontiere interne, în interiorul căreia este asigurată libera circulaţie a persoanelor.
Conform dispoziţiilor art. 3 alin. (3) UE instituie o piaţă internă iar conform
dispoziţiilor alin. (4), Uniunea instituie o uniune economică şi monetară a cărei
monedă este euro;
29
• Piaţa comună – a fost o etapă premergătoare pieţei interne. Piaţa comună este un
spaţiu economic care presupune alături de Uniunea Vamală şi cele patru libertăţi
fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor;
• Piaţa unică şi piaţa internă – reprezintă etape ulterioare pieţei commune, caracterizate
prin existenţa unui spaţiu fără frontiere interne guvernat de cele patru libertăţi
fundamentale, de reguli economice comune şi de o politică economică comună pentru
toate statele membre ale UE13;
• Uniunea Economică şi Monetară – conform art. 3 alin. (4) din TUE, Uniunea instituie
o uniune economică şi monetară a cărei monedă este euro. Zona euro a fost creată în
1999 de unsprezece ţări, la care s-a alăturat Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru şi
Malta în 2008, Slovacia în 2009. Dintre cele 27 de state membre care fac parte în
prezent din UE, 16 (Belgia, Germania, Irlanda, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Cipru,
Luxemburg, Malta, Ţările de Jos, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia şi Finlanda)
au adoptat moneda euro, ceea ce înseamnă că acestea participă integral la cea de-a
treia etapă a UEM. Mai există şi o altă categorie, a statelor terţe care la rândul lor au
introdus această monedă, însă nu fac parte din Uniunea Economică şi Monetară.
Acestea sunt statele nemembre în care euro se află în circulaţie: Andorra, Monaco,
San Marino şi Vatican;
• Parlamentul European – reprezintă una din instituţiile UE alături de Consiliul
European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. În anul 1952, prin Tratatul CECO a
fost creată Adunarea Comună (o instituţie de control democratic al factorului
executiv), alcătuită din Înalta Autoritate şi Consiliul Special de Miniştri. Tratatele de
la Roma (TCEE şi EURATOM) au stabilit înfiinţarea unei Adunări, cu atribuţii de
deliberare şi control. În 1958, Adunarea a decis să îşi modifice denumirea în
Adunarea Parlamentară Europeană. Prin Rezoluţia din 30 martie 1962, Adunarea a
hotărât să adopte denumirea de Parlament European, denumire consacrată oficial în
1986, prin Actul Unic European. De-a lungul timpului au apărut mai multe
modificări, iar prin intermediul unor tratate şi in special, prin intermediul Tratatului de
la Maastricht din 1992 si a Tratatului de la Amsterdam din 1997, Parlamentul
European s-a transformat dintr-un organism pur consultativ intr-un parlament
legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor nationale. Conform art. 14 din
TUE, Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi
bugetară. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei. Este compus din
13
A se vedea în acest sens: GHID STILISTIC de traducere în limba română pentru uzul traducătorilor
acquis-ului comunitar, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, Institutul European din România, Bucureşti,
2008, p. 4.
30
reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăşi şapte sute
cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod
proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat
membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret,
pentru un mandat de cinci ani. Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul
dintre membrii săi. Parlamentul European este singura instituţie comunitara care se
întâlneşte şi îşi ţine dezbaterile în public;
• Consiliul – cunoscut şi sub denumirile de Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de
Miniştri exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară.
Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu
condiţiile prevăzute în tratate. Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel
ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru
pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot. Consiliul hotărăşte cu majoritate
calificată, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. Preşedinţia formaţiunilor
Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor
membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie egal, în condiţiile stabilite în
conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene;
• Consiliul European – este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului
European. Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea
preşedintelui său. Consiliul European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazurilor
când tratatele dispun altfel;
• Consiliul Europei – este o organizaţie internaţională, interguvernamentală şi
regională, cu sediul la Palatul Europei din Strasbourg. Consiliul Europei a luat naştere
la 5 mai 1949 şi reuneşte toate statele democratice ale Uniunii Europene precum şi
alte state din centrul şi estul Europei. În prezent grupează un număr de 47 de state,
printre care se numără şi România, începând cu octombrie 1993. Este independent de
Uniunea Europeană, şi este diferit de Consiliul sau de Consiliul European;
• Comisia – promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare
acestui scop. Comisia asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de
instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub
controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Actele legislative ale Uniunii pot fi
adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia cazului când tratatele prevăd
altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd
acest lucru. Mandatul Comisiei este de cinci ani. Comisia numită între data intrării în
vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31 octombrie 2014 este compusă din câte un
31
resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele şi Înaltul Reprezentat al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care este unul dintre
vicepreşedinţii acesteia. Începând cu 1 noimbrie 2014, Comisia este compusă dintr-un
număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentat al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul
statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui
număr, hotărând în unanimitate. Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii
statelor membre în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între statele
membre care să reflecte diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor
membre. Acest sistem se stabileşte de către Consiliul European;
• Curtea de Justiţie a Uniunii Europene – este instituţia jurisdicţională a Uniunii
Europne. Este compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele
specializate, toate având sediul la Luxemburg. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Statele membre
stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie jurisdicţională efectivă în
domeniile reglementate de dreptul Uniunii;
• Curtea de Justiţie – este competentă să soluţioneze conflictele care pot apărea între
instituţiile comunitare sau între acestea şi statele membre ori chiar între acestea din
urmă. Este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru (27 de
judecători) şi opt avocaţi generali desemnaţi de guvernele statelor membre pentru un
mandat de şase ani, care poate fi reînoit;
• Tribunalul – cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat membru. Judecătorii sunt
numiţi de comun acord de guvernele statelor membre. Tribunalul nu dispune de
avocaţi generali permanenţi;
• Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) – acesta este alcătuit din Banca
Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale. Banca Centrală Europeană şi
băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro, constituie
Eurosistemul şi conduc politica monetară a Uniunii. SEBC a fost înfiinţat la 1 iunie
1998;
• Banca Centrală Europeană (BCE) – are sediul la Frankfurt pe Main, are ca principală
atribuţie menţinerea puterii de cumpărare a euro şi implicit asigurarea preţurilor în
zona euro. Banca Centrală Europeană adoptă măsurile necesare îndeplinirii misiunilor
sale în conformitate cu articolele 127 – 133 şi cu articolul 138 din TFUE şi în
condiţiile prevăzute în Statutul SEBC şi al BCE. Statele membre a căror monedă nu
este euro, precum şi băncile lor centrale, îşi păstrează competenţele în domeniul
monetar. BCE şi SEBC au fost înfiinţate la 1 iunie 1998;
• Curtea de Conturi – a fost creată prin tratatul bugetar semnat la 22 iulie 1975, sediul
său fiind stabilit la Luxemburg. Curtea de Conturi asigură controlul conturilor
32
Uniunii, totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Uniunii. De asemenea,
aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui organ, oficiu
sau agenţie înfiinţată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest
control. Curtea de Conturi este formată din câte un resortisant din fiecare stat
membru. Membrii săi îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul
general al Uniunii. Membrii Curţii de Conturi sunt aleşi dintre personalităţile care fac
parte ori au făcut parte, în statul lor, din instituţiile de control financiar extern sau care
au o calificare deosebită pentru această funcţie. Aceştia trebuie să prezinte toate
garanţiile de independenţă. Membrii Curţii de Conturi se numesc pentru o perioadă de
şase ani. Membrii Curţii de Conturi desemnează dintre ei pe peşedintele Curţii de
Conturi, pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit;
• Eurosistemul – cuprinde BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor care au adoptat
moneda euro;
• Zona Euro – cuprinde statele membre UE care au adoptat moneda euro;
• Statele membre – Austria, Belgia, Republica Bulgaria, Republica Cehă, Cipru,
Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia,
Lituania, Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia,
Spania, Suedia, Ţările de Jos, Regatul Unit şi Ungaria;
• Ţările asociate – sunt ţările terţe care au încheiat cu Uniunea Europeană acorduri de
asociere;
• Ţările solicitante – sunt statele europene care, în temeiul articolului 49 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, au depus cereri de aderare la Uniunea Europeană;
• Statele candidate – sunt statele ale căror cereri de aderare la UE au fost acceptate.
Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă în unanimitate după
consultarea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu
majoritatea membrilor din care este constituit. Condiţiile admiterii şi adaptările
impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui accord
între statele membre şi statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate
statele contractante, în conformitate cu normele lor constituţionale;
• Statele în curs de aderare – sunt statele cu care Uniunea Europeană a angajat negocieri
de aderare;
• Statele aderente – sunt statele cu care s-au încheiat negocierile de aderare la Uniunea
Europeană, dar al căror tratat de aderare nu a intrat încă în vigoare;
• Acquis-ul comunitar – reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce se
aplică tuturor statelor membre;
• Aplicabilitatea imediată – constă în faptul că, din momentul intrării în vigoare, norma
de drept comunitar face parte în mod automat din dreptul intern al statelor membre;
• Aplicabilitatea directă – constă în faptul că, odată intrat în vigoare, actul comunitar
33
este direct aplicabil în dreptul intern;
• Efectul direct – constă în faptul că, din momentul intrării în vigoare, dreptul
comunitar generează în mod direct, prin el însuşi, drepturi şi obligaţii pentru
persoanele fizice şi juridice de drept privat din statele membre ale UE;
• Supremaţia dreptului comunitar – constă în faptul că, în caz de conflict între legislaţia
naţională şi dreptul comunitar, se aplică în toate cazurile norma comunitară;
• Legislaţia primară – principalul izvor de drept. Conţine tratatele Comunităţilor
Europene şi ale Uniunii Europene cu toate modificările şi completările ulterioare:
o Tratatele fundamentale:
 Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), semnat la 18 aprilie la Paris, în vigoare de la 23 iulie 1952
până la 23 iulie 2002;
 Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (Tratatul
CEE), semnat la Roma la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare de la 1
ianuarie 1958;
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(Tratatul Euratom), semnat la Roma la 25 martie 1957 şi intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958.
o Tratatul de fuziune:
 Tratatul de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale
Comunităţilor Europene (Tratatul de Fuziune), semnat la Bruxelles la 8
aprilie 1965 şi intrat în vigoare de la 1 iulie 1967.
o Tratatele bugetare:
 Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii bugetare ale Tratatelor de
instituire a Comunităţilor Europene şi a Tratatului de instituire a unui
Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene,
semnat la Luxemburg la 22 aprilie 1970 şi intrat în vigoare de la 1
ianuarie 1971;
 Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii financiare ale Tratatelor de
instituire a Comunităţilor Europene şi ale Tratatului de instituire a unui
Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene,
semnat la Bruxelles la 22 iulie 1975 şi intrat în vigoare de la 1 iunie
1977.
o Tratatele de modificare:
 Actul Unic European, semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 şi la
Haga în 28 februarie 1986 şi intrat în vigoare de la 1 iulie 1987;
 Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la Maastricht la 7
februarie 1992 şi intrat în vigoare de la 1 noiembrie 1993;
34
 Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a
anumitor acte conexe, semnat la Amsterdam la 2 octombrie 1997 şi
intrat în vigoare de la 1 mai 1999;
 Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a
anumitor acte conexe, semnat la Nisa la 26 februarie 2001 şi intrat în
vigoare de la 1 februarie 2003;
 Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea
Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene"
(“Tratatul de Reformă”), semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în
vigoare de la 1 decembrie 2009.
o Tratatele de aderare:
 Tratatul privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei, a Regatului
Norvegiei şi a Regatului Unit al Marii Britanii şi a Irlandei de Nord la
Comunitatea Economică Europeană şi la Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice, semnat la 22 ianuarie 1972 şi intrat în vigoare de la
1 ianuarie 1973;
 Tratatul privind aderarea Republicii Elene la Comunitatea Economică
Europeană şi la Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, semnat la
28 mai 1979 şi intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1981;
 Tratatul privind aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugheze
la Comunitatea Economică Europeană şi la Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice, semnat la 12 iunie 1985 şi intrat în vigoare de la 1
ianuarie 1986;
 Tratatul privind aderarea Regatului Norvegiei, a Republicii Austria, a
Republicii Finlanda şi a Regatului Suediei la Uniunea Europeană,
semnat la 24 iunie 1994 şi intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1995;
 Tratatul între Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica
Federală Germania, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica
Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Marele Ducat al Luxemburgului,
Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Portugheză,
Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica
Cehă, Republica Estonia, Republica Cipru, Republica Letonia,
Republica Lituania, Republica Ungară, Republica Malta, Republica
Polonă, Republica Solvenia şi Republica Slovacă privind aderarea
Republicii Cehe, Republicii Estonia, Republicii Cipru, Republicii
35
Letonia, Republicii Lituania, Republicii Ungare, Republicii Malta,
Republicii Polone, Republicii Solvenia şi Republicii Slovace la
Uniunea Europeană, semnat la Atena la 16 aprilie 2003 şi intrat în
vigoare de la 1 mai 2004;
Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei,
Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă,
Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană,
Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat
al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul
Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica
Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica
Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi
România privind aderarea Republicii Bulgare şi a României la
Uniunea Europeană, semnat la Luxemburg la 25 aprilie 2005 şi intrat
în vigoare de la 1 ianuarie 2007.
o Constituţia europeană:
 Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa care a fost
semnat la 29 octombrie la Roma, urmând să fie ratificat de către statele
membre în decurs de doi ani. Ca urmare a eşecului ratificării sale în
Franţa şi Ţările de Jos, la 29 mai, respectiv 1 iunie 2005, procesul de
ratificare a tratatului s-a suspendat.
• Legislaţia comunitară secundară – al doilea izvor important al dreptului comunitar.
Cuprinde toate actele juridice comunitare:
o Regulamentul: are aplicabilitate generală, obligatorie, dispoziţiile acestuia se
aplică direct în toate statele membre ale Uniunii Europene. Este un instrument
de unificare legislativă, obligatoriu în toate elementele sale;
o Directiva: se adresează unuia sau mai multor state membre. Nu se aplică
direct, fiind un procedeu de legislaţie indirectă, care precizează doar rezultatul
ce trebuie atins şi lasă autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte
formele şi mijloacele care să asigure apropierea legislaţiei naţionale de
legislaţia comunitară. Este un instrument de armonizare legislativă;
o Decizia: este obligatorie în toate elementele sale, nu numai în ceea ce priveşte
rezultatul care trebuie atins şi se aplică direct;
o Recomandările şi avizele: nu au efect obligatoriu sau caracter obligatoriu.
 recomandările indică destinatarului o direcţie de urmat, iar
 avizele reprezintă o luare de poziţie solicitată de un terţ.
36
• Jurisprudenţa instanţelor comunitare. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene – reprezintă totalitatea hotărârilor acestei instanţe. Soluţiile pronunţate sunt
obligatorii în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor dreptului comunitar.
1.7. TEMĂ: Identificaţi şi comentaţi principalele momente istorice care au dus la

crearea Comunităţilor Europene.

1. Când s-au constituit Comunităţile Europene ?
2. Ce este Uniunea Europeană şi din câte state este formată ?
3. Menţionaţi care sunt diferenţele între Consiliu, Consiliul European şi Consiliul
Europei.
4. Ce rol are Parlamentul European ?
5. Ce este Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi din ce instanţe este compusă ?
6. Precizaţi care este diferenţa dintre statele membre ale Uniunii Europene şi statele
în curs de aderare.
7. Precizaţi care sunt diferenţele dintre regulament şi directivă.
8. Menţionaţi ce include legislaţia primară, principalul izvor de drept al Uniunii
Europene.
9. Din ce dată România şi Bulgaria au devenit state membre ale Uniunii Europene ?
10. Când a fost semnat şi când a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona ?
11. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului comunitar faţă de dreptul
naţional în lumina Cazului Flaminio Costa vs. E.N.E.L., nr.6/64, 1964.
Curtea de Justiţie Europeană a pus bazele principiului supremaţiei dreptului
comunitar în Cauza 6/64 Flaminio Costa c. ENEL14.
Starea de fapt era următoarea:
În temeiul Legii nr. 1643 din 6 decembrie 1962 şi a decretelor ulterioare,
Republica Italiană a procedat la naţionalizarea producţiei şi a distribuţiei de energie
electrică şi a creat o organizaţie denumită Ente nazionale energia elettrica (E.N.E.L.),
căreia i-a fost transferat patrimoniul întreprinderilor electrice.
Avocatul Flaminio Costa, în calitate de consumator şi acţionar al societăţii Edison
Volta, afectată de acestă naţionalizare, a refuzat să plătească factura de electricitate,
pe motiv că naţionalizarea este contrară Constituţiei italiene şi anumitor prevederi din
Tratat. A solicitat pe cale incidentală aplicarea articolului 177 din Tratatul CEE, în
scopul de a obţine interpretarea articolelor 102, 93, 53 şi 57 din tratatul amintit, care
au fost încălcate prin legea italiană menţionată anterior.
Instanţa intaliană, prin ordonanţa din 16 ianuarie 1964 a suspendat judecata şi a
dispus transmiterea unei copii conforme a dosarului către Curtea de Justiţie a
14
Cauza 6/64 Flaminio Costa c. ENEL, [1964], ECR 585, p. 593.
37
Comunităţii Economice Europene din Luxemburg.
Hotărârea Curţii de Justiţie a arătat următoarele: „Spre deosebire de tratatele
obişnuite, Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie care, de la intrarea în
vigoare a Tratatului, a devenit parte integrantă din sistemele juridice ale statelor
membre şi este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti ale acestora. ...Supremaţia
dreptului comunitar este confirmată de articolul 189, conform căruia regulamentele
sunt obligatorii şi se aplică direct în fiecare stat membru....dreptul născut din Tratat nu
poate fi, din pricina naturii sale specifice, surclasat de către normele juridice interne,
oricare ar fi acestea...”.
Se afirmă prin intermediul acestei cauze faptul că TCEE este parte integrantă din
sistemul de drept al statelor membre şi trebuie aplicat de instanţele acestora.
1. Ce om politic a ținut un discurs la Universitatea din Zurich, discurs în care face un

apel pentru crearea „Statelor Unite ale Europei” ?
a) Robert Schuman
b) Winston Churchill
c) Iosif Vissarionovici Stalin
2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost fondată în anul:

a) 1951 la Paris
b) 1950 la Luxemburg;
c) 1955 la Berlin
3. Consiliul Europei a fost creat în:

a) 27 mai 1952
b) 5 mai 1949
c) 1 ianuarie 1958
4. Printre semnatarii Tratatului din 1951 se numără:

a) Franța, Italia, Belgia
b) Germania de Est, Italia, Franța
c) Spania, Olanda, Luxemburg
5. Tratatul de la Paris pentru constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

Oţelului (CECO):
a) a fost semnat pentru o perioadă nedeterminată
b) a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002
c) a fost semnat pentru o perioadă de 30 de ani
6. La 25 martie 1957 a fost semnat la Roma:

a) Tratatul Constitutiv al Comunităţii Economice Europene (CEE)
b) Actul Unic European
c) Tratatul de cooperare economică, socială şi culturală şi de apărare legitimă şi
colectivă
38
7. Tratatul CE este de fapt:
a) Tratatul de la Maastricht
b) Tratatul de la Paris
c) Tratatul de la Roma
8. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost instituită în anul:

a) 1958
b) 1960
c) 1957
9. Prima lărgire a Comunității Europene a avut loc în anul:

a) 1965
b) 1973
c) 1963
10. Printre membrii AELS se numără:

a) România, Franța, Olanda
b) Franța, Germania, Luxemburg
c) Suedia, Austria Portugalia
11. Consiliul European a fost întemeiat în anul:

a) 1974
b) 1976
c) 1978
12. Tratatul de la Maastricht a fost semnat în anul:

a) 1990
b) 1992
c) 1991
13. Una dintre noutățile aduse de Tratatul de la Maastricht este:

a) cetățenia europeană
b) piața comună
c) instituirea celor patru libertăţi fundamentale
14. Tratatul de la Amsterdam a fost semnat în anul:

a) 1996
b) 1998
c) 1997
15. Tratatul de la Nisa a fost semnat în anul:

a) 2001
b) 2002
c) 2000
16. Ce este Consiliul Europei ?

a) o organizație internaţională de cooperare interguvernamentală, un for de
dialog politic la nivel regional european
b) principalul organ de decizie al Uniunii Europene
c) reuniunea bianuală a şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre
39
17. Care era scopul Planului Marshall ?
a) să servească interesului politic și economic rus
b) să ajute Europa în drumul spre redresare economică după război;
c) să dea un ajutor financiar țărilor Este Europene
18. Ce s-a întâmplat cu Comunitatea Europeană de Apărare?

a) a fost semnată dar nu a fost ratificată
b) nu a fost semnată
c) a fost semnată, ratificată, dar a căzut în desuetudine
19. Care dintre următoarele țări nu a aderat la UE în 1973:

a) Norvegia
b) Irlanda
c) Danemarca
20. Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa:

a) a intrat în vigoare în 2004
b) nu a fost ratificat de toate statele semnatare
c) nu a fost semnat de toate statele membre UE
1.10. Bibliografie
1. Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită cu

referiri la Tratatul de la Lisabona, Editura Hamangiu, 2010;
2. Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona – intrat în vigoare la 1 decembrie
2009, Editura Nomina, 2009;
3. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în UNIUNEA EUROPEANĂ,
Bucureşti, Editura Polirom, 2008,
4. Ileana Anca Duşcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universitaria, Craiova,
2008;
5. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat, Bucureşti, Editura Lumina Lex,
2008;
6. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007;
7. Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Nuna Emil, Drept European. Instituţii Europene. Politici
Europene. Fonduri structurale, Editua GrafNet, Oradea, 2007;
8. Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Bucureşti, Editura
C.H. Beck, 2007;
9. Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006;
10. Nicoleta Diaconu, Concordanţa dintre dreptul Uniunii Europene şi reglementările
naţionale cu privire la legea aplicabilă contractelor, în Revista de Drept Comercial nr.
2 din 2010, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010;
11. Institutul European din România, GHID STILISTIC de traducere în limba română
pentru uzul traducătorilor acquis-ului comunitar, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită,
Bucureşti, 2008;
12. Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Tratatele Uniunii Europene, Versiune
oficială consolidată, Editura Hamangiu, 2010.
40
TEMA II
LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

Cuprins:
Bucureşti............................................................................................................................... 1
Cuprins:...........................................................................................................................................................9
Obiective:.........................................................................................................................................................9
TEMA II.........................................................................................................................................................41
2.2.1. Surse primare............................................................................................................ 50
................................................................................................................................... 54
Europene................................................................................................................... 58
................................................................................................................................... 67
tratate.......................................................................................................................................................74
................................................................................................................................................................74
TEMA III.......................................................................................................................................................88
41
dispune:....................................................................................................................................................97
derivat....................................................................................................................................................111
42
...............................................................................................................................................................133
publică....................................................................................................................................................134
TEMA IV.....................................................................................................................................................140
TEMA V.......................................................................................................................................................154
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................................173
PARTEA ÎNTÂI..........................................................................................................................................190
Obiective:
- cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii liberei circulaţii a mărfurilor;

- cunoaşterea şi înţelegerea evoluţiei principiului liberei circulaţii a mărfurilor;
- cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor specifice acestei libertăţi: piaţa comună,
piaţa internă, uniunea vamală, tariful vamal comun, taxele cu efect echivalent,
restricţiile cantitative la import şi la export şi măsurile cu efect echivalent
restricţiilor cantitative;
- înţelegerea şi interpretarea jurisprudenţei Uniunii Europene în ceea ce priveşte
libera circulaţie a mărfurilor.
2.1. Precizări prealabile
Dintre cele patru libertăţi pe care se întemeiază piaţa internă, libera circulaţie a
mărfurilor este cea mai influentă, din punctul de vedere al impactului asupra vieţii cetăţenilor
din Uniunea Europeană15.
Prevederile legale privitoare la libera circulaţie a mărfurilor sunt cuprinse în principiu
în Partea a treia, „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii”, Titlul II, „Libera circulaţie a
mărfurilor” din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
15
Beck, 2006, p. 100.
43
Temeiul juridic al liberei circulaţii a mărfurilor îl constituie, în principal, dispoziţiile
art. 28 – 37 din TFUE.
Conform art. 28 (fost Articol 23 TCE) din TFUE „Uniunea este alcătuită dintr-o
uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică
interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu
efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiilor cu ţări terţe”.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol „Dispoziţiile articolului 30 şi ale capitolului 3
din prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum şi produselor
care provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre”.
Unele dispoziţii care reglementează această materie, precum reglementările legale

referitoare la impozitele interne, nu au fost incluse în Titlul II, apărând în conţinutul art. 110
(fost art. 90 TCE) din TFUE, Titlul VII, „Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi
armonizarea legislativă”, Capitolul 2, „Dispoziţii fiscale”.
Conform art. 110 din TFUE: „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect,
produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se
aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite
interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie”.
Principiul libertăţii de circulaţie se aplică atât produselor care provin din statele
membre, cât şi produselor aflate pe teritoriul Uniunii dar care au fost importate în mod legal
dintr-un stat din afara Uniunii. În momentul importului iniţial, aceste produse au suportat
taxele vamale aferente conform politicii tarifare comune şi formalităţilor administrative,
statistice şi de igienă corespunzătoare legislaţiei UE. Ca urmare a îndeplinirii acestor
formalităţi, produsele primesc „dreptul la liberă circulaţie” în cadrul UE16.
Pentru a localiza teritorial spaţiul de liberă circulaţie a mărfurilor trebuie să ţinem

cont de:
• Spaţiul pieţei interne format din teritoriul celor 27 de state membre în UE, şi de
• Spaţiul Uniunii Economice şi Monetare care cuprinde teritoriul statelor membre în
UE care au introdus moneda unica EURO (Austria, Belgia, Cipru, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia,
Spania, Slovenia şi Slovacia)17.
Mai există şi o altă categorie, a statelor terţe care la rândul lor au introdus această
monedă, însă nu fac parte din Uniunea Economică şi Monetară. Acestea sunt statele
16
Beck, 2006, p. 101.
17
44
nemembre în care euro se află în circulaţie: Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican.
Zona euro a fost creată în 1999 de unsprezece ţări, la care s-a alăturat Grecia în 2001,
Slovenia în 2007, Cipru şi Malta în 2008, Slovacia în 2009.
Estonia a primit aprobarea de a adera la zonă începând de la 1 ianuarie 2011.
Cea de-a treia, şi ultima etapă a UEM a debutat la 1 ianuarie 1999 cu fixarea
irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 state membre participante iniţial
la Uniunea Monetară şi cu aplicarea unei politici monetare unice sub responsabilitatea BCE.
Trecerea la a treia etapă a UEM a produs importante consecinţe referitoare la structura
instituţională, politica monetară şi politica economică.
Astfel a luat naştere Banca Centrală Europeană, Institutul Monetar European a intrat în
lichidare, a fost stabilită o monedă unică – ECU şi s-a accentuat aplicarea anumitor prevederi
imperative referitoare la politica economică, în special în legătură cu aspectele fiscale şi
bugetare.
Danemarca, Regatul Unit şi Suedia nu au fost de acord cu introducerea monedei
EURO. Danemarca şi Regatul Unit au un statut special. Protocoalele anexate la Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene (Tratatul CE) le-a conferit acestora, cu titlu excepţional,
dreptul de a alege să participe sau nu la cea de-a treia etapă a UEM. Ambele state au
comunicat Consiliului UE (Danemarca în anul 1992, iar Regatul Unit în anul 1997) faptul că
nu intenţionează să participe la cea de-a treia etapă a UEM, respectiv că nu doresc, să facă
parte din zona euro. În prezent, celelalte state ale UE care nu îndeplinesc condiţiile necesare
pentru adoptarea monedei euro sunt considerate „state membre care fac obiectul unei
derogări”, conform art. 139 alin. (1) din TFUE. Acest lucru înseamnă că un stat membru, nu
îndeplineşte, deocamdată, condiţiile pentru adoptarea monedei euro şi, prin urmare, este
scutit de respectarea unora dintre prevederile care se aplică în mod normal de la începutul
celei de-a treia etape a UEM.
Conform aliniatului (2) al art. 139, dispoziţiile tratatelor nu se aplică statelor membre
care fac obiectul unei derogări:
• adoptarea părţilor din orientările generale ale politicilor economice care privesc zona
euro în general;
• mijloacele coercitive pentru remedierea deficitelor excesive;
• obiectivele şi misiunile SEBC;
• emisiunea de monedă euro;
• actele Băncii Centrale Europene;
• măsurile care reglementează utilizarea monedei euro;
• acorduri monetare şi alte măsuri referitoare la politica cursului de schimb;
• desemnarea membrilor Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene;
• deciziile de stabilire a poziţiilor comune cu privire la problemele de interes special
pentru uniunea economică şi monetară în cadrul instituţiilor competente şi al
45
conferinţelor financiare internaţionale;
• măsurile necesare asigurării unei reprezentări unificate în cadrul instituţiilor şi
conferinţelor financiare internaţionale.
Prin "state membre" se înţelege statele membre a căror monedă este euro.
Conform aliniatului (3) al aceluiaşi articol, în conformitate cu capitolul IX din
Statutul SEBC şi al BCE, statele membre care fac obiectul unei derogări şi băncile lor
centrale naţionale sunt excluse de la drepturile şi obligaţiile din cadrul SEBC.
Iar, conform aliniatului (4), drepturile de vot ale membrilor Consiliului reprezentând
statele membre care fac obiectul unei derogări se suspendă la data adoptării de către
Consiliu a măsurilor prevăzute la articolele enumerate la alineatul (2), precum şi în
următoarele cazuri:
• recomandările adresate statelor membre a căror monedă este euro în cadrul
supravegherii multilaterale, inclusiv cu privire la programele de stabilitate şi
avertismente;
• măsurile referitoare la deficitele excesive ale statelor membre a căror monedă este
euro.
Referitor la conceptul de marfă, acesta nu a fost definit în tratate, dar potrivit teoriei
de specialitate şi jurisprudenţei mărfurile sunt produse evaluabile în bani şi susceptibile, ca
atare să formeze obiectul tranzacţiilor comerciale. Această definiţie înglobează nu numai
produsele industriale, ci şi produsele agricole, operele de artă, deşeurile refolosibile, energia
solară (deşi nu este un bun corporal) sau electricitatea.
Fiind una din primele definiţii oferite de Curtea de Justiţie, a atras numeroase critici,
ceea ce a determinat Curtea să aducă mai multe precizări:
1) imaterialitatea unui bun nu reprezintă un obstacol în calificarea sa drept marfă
(cazul operelor literare, filmelor şi suporturilor sonore);
2) curentul electric, gazul metan şi produsele petroliere reprezintă mărfuri în sensul
dreptului comunitar, deşi sistemele şi reţelele de distribuţie ale acestora constituie servicii;
3) deşeurile, indiferent că sunt sau nu reciclabile, reprezintă mărfuri.
Într-o cauză din 2006, Curtea de Justiţie a precizat că: " deşeurile destinate eliminării
intră în noţiunea de "produse", în sensul articolului 20 TCE.18 Într-adevăr, chiar dacă sunt
lipsite de valoare comercială intrinsecă, acestea pot totuşi determina tranzacţii comerciale
referitoare la eliminarea sau la depozitarea acestora;
4) tratatul admite că anumite mărfuri pot fi supuse unor dispoziţii naţionale mai
restrictive (armele şi materialele de război, monedele care pot constitui obiecte de artă sau
mijloace de schimb)19.
18
Cazul C-2/90, Comisia c. Belgia, Culegere 1992, p. T-4431.
19
”Nu constituie mărfuri mijloacele de plată, banii falşi, narcoticele şi stupefiantele care circulă în afara
46
În privinţa originii unui produs, Curtea de Justiţie a precizat că "o marfă este originară
în ţara în care a suferit ultima sa prelucrare substanţială economic justificată, efectuată într-o
întreprindere echipată în acest sens, şi care prelucrare a dus la fabricarea unui nou produs sau
reprezentând un stadiu de fabricaţie important".
Caracterul imprecis al definiţiei a dus la numeroase litigii, Curtea fiind sesizată, în mai
multe rânduri, adesea la iniţiativa operatorilor (importatori sau întreprinderi care se ocupă cu
asamblarea mai multor piese spre formarea unui produs), care:
1) fie revendicau natura produselor ca apartinând Uniunii Europene;
2) fie încercau prin implementarea în ţări terţe (altele decât ţara lor de origine) să
scape de anumite reglementări ale UE sau să beneficieze de favorurile oferite de Uniune.
De aceea, Curtea a dezvoltat o importantă jurisprudenţă din care au rezultat mai multe
reguli:
1. originea unui produs trebuie căutată pornind de la ultima modificare substanţială,
care a afectat calităţile obiective ale produsului pentru a obţine un nou şi original
produs, ceea ce înseamnă că o simplă operaţie ce vizează doar prezentarea produsului
nu este suficientă;
2. nu este exclus ca o operaţie de asamblare să dea naştere unui produs nou, dar trebuie
ca această operaţie să constituie un stadiu de producţie determinant care să confere
mărfurilor calităţi specifice (rezultă că nu poate fi luată în considerare simpla
operaţie de asamblare a unor piese)20.
Conceptul de mărfuri a fost definit de către Curtea de Justiţie în Cauza nr. 7/68, „Arta
italiană”21:
Prin Legea nr. 1089 din 1 iunie 1939 privind protecţia obiectelor de interes artistic
sau istoric, Republica Italiană a prevăzut mai multe condiţii în cazul exportului acestor
bunuri, printre care existenţa unei licenţe de export, dreptul de preemţiune al statului la
dobândirea acestora, interdicţia absolută de a le exporta, în anumite cazuri, precum şi
perceperea de către stat a unei taxe progresive la export, în funcţie de valoarea bunului
respectiv.
Comisia a considerat taxa ca ilegală şi, începând cu luna ianuarie 1960 a solicitat
Republicii Italiene eliminarea acestei taxe în raporturile cu celelalte state membre până la
sfărşitul primei perioade de tranziţie, înainte de 1 ianuarie 1962. Comisia a introdus o acţiune
în faţă Curţii de Justiţie cu motivarea că taxa respectivă are aceleaşi efecte cu drepturile
vamale la export, interzise de Tratatul CEE şi că reprezintă o încălcare a liberei circulaţii a
mărfurilor. Comisia a mai considerat că bunurile cu caracter artistic, istoric, arheologic sau
sistemului legal”. A se vedea în acest sens: Cauza C-7/78, Thompson, Culegere 1979, p. 2247.
20
A se vedea în acest sens: Alfonso Mattera, Le marché unique européen, Jupiter, Paris, 1990, p.
353.
21
Cazul nr. 7/68, Comisia/Italia, [1968], Rec. p. 617.
47
etnografic care fac obiectul legii italiene intră sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la
uniunea vamală.
Italia s-a apărat susţinând că bunurile respective nu pot fi considerate drept mărfuri.
Statul italian a susţinut că taxa respectivă are rolul de a asigura protecţia patrimoniului
artistic, istoric şi arheologic existent pe teritoriul naţional şi nu are caracter fiscal, veniturile
aduse de aceasta la buget fiind nesemnificative.
Respingând argumentele Italiei, Curtea a arătat că, se consideră taxe cu efect
echivalent cu cel al drepturilor vamale orice taxe care, afectând preţul unei mărfi exportate,
au acelaşi efect restrictiv asupra liberei circulaţii ca cel al unui drept vamal.
Instanţa comunitară a apreciat că taxa în litigiu este interzisă de dispoziţiile Tratatului
CEE, deoarece sarcina pecuniară pe care o impune asupra preţului bunurilor de interes artistic
sau istoric constituie un obstacol în calea exportului acestora.
Curtea de Justiţie în această cauză a definit „mărfurile” ca fiind produse care pot fi
valorificate în bani şi care pot forma obiectul unor tranzacţii comerciale; mai mult a
considerat că bunurile respective aveau valoare monetară, fiind subiectul unor tranzacţii
comerciale şi că Italia şi-a încălcat obligaţiile ce îi incumbă din dispoziţiile Tratatului CEE.
Conform art. 63 din TFUE transferul bancnotele şi al monedelor este supus regulilor
de la circulaţia capitalului.
„În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind
circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.
În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind plăţile
între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe”.
Monedele vechi de aur constituie bunuri, deoarece nu sunt mijloace obişnuite de plată
iar mijloacele de plată nu sunt considerate drept mărfuri care intră sub incidenţa articolelor
referitoare la libera circulaţie a mărfurilor şi la eliminarea restricţiilor cantitative şi a oricăror
măsuri cu efect echivalent22.
În Cauza 7/78 („Mijloacele de plată şi mişcările de capitaluri”), Ernest George
Thompson, Brian Albert Johnson şi Colin Alex Norman Woodiwiss, trei resortisanţi britanici,
au fost acuzaţi în faţa instanţei engleze de faptul că au încălcat în mod conştient şi fraudulos
interdicţia referitoare la importul de monede din aur în Regatul Unit şi pe cea referitoare la
exportul de monede din aliaj de argint din Reagatul Unit, bătute înainte de 1947.
Importul de monede din aur în Regatul Unit este interzis de legislaţia engleză din anul
1954.
Tot în temeiul legislaţiei engleze, la data de 5 iulie 1973, a fost autorizat importul
tuturor mărfurilor, cu anumite excepţii care nu includeau monedele de aur, acestea fiind
incluse între mărfurile al căror import era interzis, în afara unei licenţe.
22
Cauza 7/78, Regina c. Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson and Colin Alex Norman
Woodiwiss, [1978], ECR 2247.
48
Mai mult, legislaţia engleză interzicea, în lipsa unei licenţe, exportul din Regatul Unit
de monede din aliaj de argint bătute înainte de 1947, mai mult de zece odată şi care, la data
exportării lor, nu au mai mult de o sută de ani.
Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson şi Colin Alex Norman Woodiwiss au
introdus în Regatul Unit 400 de krugerranzi sud-africani care proveneau de la firma Agosi din
Pforzheim, Republica Federală Germană; aceştia au şi exportat, pentru aceeaşi firmă germană
40,39 tone de monede din aliaj de argint bătute în Regatul Unit înainte de 1947.
În cauză, Curtea de Justiţie a stabilit următoarele:
- monedele din aliaj din argint care au curs legal într-un stat membru sunt prin
natura lor mijloace de plată şi rezultă că transferul lor nu intră sub incidenţa
dispoziţiiilor Tratatului CEE referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, la
eliminarea restricţiilor cantitative şi a oricăror măsuri cu efect echivalent (art. 30-
37 din Tratatul CEE). Este necesar ca transferul monedelor krugerrand să fie
clasificat drept transfer monetar, care nu intră sub dispoziţiile art. 30-37 din
Tratatul CEE;
- monedele din aliaj de argint nu pot fi considerate mijloace de plată, astfel încât pot
fi definite drept mărfuri care intră sub incidenţa articolelor 30-37 din tratat;
- având în vedere obligaţia statelor membre de a-şi bate propria monedă şi de a o
proteja împotriva distrugerii şi a faptului că, în Regatul Unit există o interdicţie de
a topi sau de a distruge monedele naţionale, chiar şi în cazul în care acestea nu
mai au curs legal, rezultă că o interdicţie de a exporta astfel de monede, pentru a
împiedica ca topirea sau distrugerea să aibă loc într-un alt stat membru, este
justrificată din motive de ordine publică, deoarece ţine de protejarea dreptului de a
bate monedă, considerat în mod tradiţional, ca punând în discuţie interesele
esenţiale ale statului.
Instanţa comunitară a hotărât că dispoziţiile art. 30-37 din Tratatul CEE nu se aplică:
- monedelor din aliaj de argint care au curs legal într-un stat membru,
- monedelor de aur, cum sunt krugerranzii, care sunt produşi într-o ţară terţă, dar
care circulă liber în interiorul unui stat membru.
Interdicţia de a exporta monedele din aliaj de argint ale unui stat membru care, deşi au
avut un curs legal în statul respectiv, nu mai au un curs, dar a căror topire sau distrugere este
interzisă pe teritoriul naţional, adoptată pentru a împiedica topirea sau distrugerea într-un alt
stat membru, se justifică din motive de ordine publică.
În funcţie de provenienţa lor, mărfurile se pot clasifica în:

1. Mărfuri care provin din statele membre.
Condiţia este ca cel puţin ultima prelucrare importantă din punct de vedere economic
să fi fost făcută în comunitate.
49
2. Mărfuri care provin din statele terţe.
Acestea sunt mărfurile care circulă liber în spaţiul Uniunii după ce s-au îndeplinit
toate formalităţile legale şi s-au plătit taxele vamale aferente23.
Conform art. 29 din TFUE: „Se consideră că se află în liberă circulaţie într-un stat
membru produsele care provin din ţări terţe, pentru care au fost îndeplinite formalităţile de
import şi pentru care au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale şi taxele cu
efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor
taxe şi impuneri”.
2.2. Legislaţia relevantă privind libera circulaţie a mărfurilor

2.2.1. Surse primare
- art. 28, art. 29 din Tratatul FUE (uniunea vamală şi domeniul de aplicare a
regulilor privind libera circulaţie a mărfurilor);
- art. 30 - 32 din Tratatul FUE (interzicerea taxelor vamale şi a tuturor taxelor cu
efect echivalent, rolul Comisiei);
- art. 33 Tratatul FUE (cooperarea vamală);
- art. 34-37 din Tratatul FUE (interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu
efect echivalent, adaptarea monopolurilor naţionale cu caracter comercial);
- art. 110-113 din Tratatul FUE (prevederi privind impozitele în cazul importurilor şi
exporturilor);
- art. 206 din Tratatul FUE (stabilirea uniunii vamale, politica comercială comună);
- art. 207 din Tratatul FUE (defineşte cadrul şi procedurile decizionale ce trebuie
urmate pentru adoptarea politicii comerciale comune);
2.2.2. Legislaţia secundară

- Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23
aprilie 2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat);
- Regulamentul Comisiei CE nr. 2454/93 din 2 iulie 1993, care prevede implementarea
Codului Vamal al Comunităţii;
- Regulamentul Consiliului CE nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 referitor la nomenclatura
tarifară şi statistică şi la Tarifele Vamale;
- Directiva Consiliului 83/189/CE din 28 martie 1983, care stabileşte procedura de
furnizare a informaţiilor în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice;
- Directiva Comisiei 70/50/CEE din 22 decembrie 1969 privind eliminarea măsurilor cu
efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import care nu sunt acoperite de alte
dispoziţii adoptate în temeiul Tratatului CEE.
23
adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010 p. 456.
50
2.2.3. Jurisprudenţă selectivă
- dos. 2 şi b/1962, Comisia c. Luxemburg şi Belgia, în Rec., p. 813 („Turtă dulce”);

- 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von Saarlouis;
- 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH împotriva. Hauptzollamt
Paderborn;
- 7/1968, Comisia c. Italia, [1968], Rec. 617 („Arta italiană”);
- 24/68, Comisia c. Italia, [1969], ECR 193 („Taxa statistică”);
- C 2 şi 3/69 Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders c. SA Ch. Brachfeld & Sons
[1969], ECR 211;
- 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865;
- 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865;
- 155/73, Giuseppe Sacchi;
- 8/1974, Dassonville, [1974], ECR 837;
- 59/75, Pubblico Ministero c. Flavia Manghera şi alţii;
- 87/75, Bresciani c. Amministrazione delle Finanze, [1976], ECR 129;
- 127/75, Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt Aachen-Nord;
- 20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt Freudenstadt;
- 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c. Hauptzollamt de Flensburg
(“Regimul fiscal al alcoolului”);
- 7/78, Regina c. Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson and Colin Alex
Norman Woodiwiss, [1978], ECR 2247;
- 120/78 Rewe-Zentrale AG c. Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein [1979],
ECR 649 („Cassis de Dijon”);
- 34/79 Henn şi Darby, [1979], ECR 3795;
- 249/1981, Comisia c. Irlanda, Culegerea 1982, („Buy Irish”);
- 40/82 Comisia c. Regatul Unit (1982) ECR 2793;
- 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru industrie şi energie [1984] ECR 2727;
- 231/83 Cullet c. Centre Leclerc [1985] ECR 305;
- 121/85 Conegate Ltd. c. Commissioners of Customs and Excise, [1986], ECR 1007;
- 302/86, 20 septembrie 1988, Comisie/Danemarca, Rec. P. 4627;
- 308/86, Ministère Public c. Lambert [1988], Culegere, p. 4369;
- 18/87, Comisia c. Germania, [1988], ECR 5427;
- C-2/90, Comisia c. Belgia, Culegere 1992, p. T-4431;
- C-267-268/1991, Keck şi Mithouard, [1993], ECR I- 6097;
- 265/1995, Comisie c. Franţa, [1997], ECR I-6959 („Căpşunile spaniole”);
- 383/2001, De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told – og Skattestyrelsen,
Culegerea 2003, („Taxa de înmatriculare daneză”).
51
2.3. Uniunea vamală şi barierele fiscale. Tariful vamal comun
Deoarece tratatele nu au definit în mod special nici piaţa comună nici piaţa internă,
doctrina a încercat să le definească drept locul de întâlnire al cererii şi ofertei din toate statele
membre, fără discriminare pe bază de cetăţenie sau, după caz, naţionalitate ori distorsionări
ale concurenţei24.
Datorită acestei generalizări sunt foarte puţine activităţile economice ale unui stat care
să scape influenţei liberei circulaţii a mărfurilor.
Dispoziţiile art. 9 alin. (1) din TCEE stabilesc că, „Comunitatea se întemeiază pe o
uniune vamală care cuprinde ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, în
relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect
echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile că ţările terţe”.
Libera circulaţie a mărfurilor poate fi realizată prin înfiinţarea uniunii vamale şi prin
înlăturarea tuturor restricţiilor cantitative la import şi la export. În mod subsidiar se cere şi
reformarea, transformarea monopolurilor comerciale statale.
Uniunea vamală a fost formată la data la 1 iulie 1968 de către primele şase state membre
ale Comunităţii Europene. Între timp, numărul statelor membre a crescut la 27, iar uniunea
vamala a fost martora unei evoluţii constante, cu paşi importanţi precum adoptarea Codului
Vamal Comunitar şi a pieţei unice în anul 1993.
Uniunea vamală a fost realizată în cadrul perioadei de tranziţie prevăzut până la sfârşitul
anului 1992.
Instituirea uniunii vamale este condiţionată de crearea unor condiţii de concurenţă
reală între participanţii la circuitul economic şi productiv şi de posibilitatea apariţiei pe piaţă
a unor produse competitive, la preţuri cât mai apropiate de costurile de producţie25.
Fostul articol 12 din TCEE, în prezent abrogat interzicea impunerea unor noi taxe
vamale şi a unor taxe cu efect echivalent (clauza de standstill) în timp ce fostul articol 13 din
TCEE obliga statele membre să elimine taxele existente în cadrul unei perioade de tranziţie,
iar fostul articol 16 se referea la eliminarea taxelor la export. Cu timpul, diferenţierea dintre
taxele noi şi taxele existente a devenit inutilă 26. Astfel, articolul 12 TCEE, după modificarea
operată de Tratatul de la Amsterdam s-a transformat în art. 25 TCE iar după modificarea
operată de Tratatul de la Lisabona, în art. 30 din TFUE. Articolele 13 şi 16, menţionate mai
sus au fost abrogate.
Conform dispoziţiilor art. 28 aliniatul (1) din Tratatul FUE „Uniunea este alcătuită
24
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Bucureşti,
Editura C.H. Beck, 2007, p.323.
25
A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Partea Specială. Politicile
Comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 84.
26
A se vedea în acest sens: Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreşan-
Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009, p. 797.
52
dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică
interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu
efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe”.
Aliniatul (2) al aceluiaşi articol prevede următoarele „Dispoziţiile articolului 30 şi ale
capitolului 3 din prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum şi
produselor care provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre”.
Observăm că alineatul (1) se referă la uniunea vamală iar alineatul (2) se referă la
restricţiile cantitative (referirea se face prin raportare la articolul 30 şi la capitolul III).
Dispoziţiile acestui titlu se aplică produselor originare din statele membre şi
produselor care provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre (se află
în această situaţie produsele pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi au fost
percepute în statul membru respectiv taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile şi
dacă nu au beneficiat de restituirea totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri).
Articolul 30 din TFUE (fost articol 25 TCE şi fost articol 12 TCEE) se referă în
prezent la orice taxe vamale sau taxe cu efect echivalent, indiferent dacă acestea privesc
importurile sau exporturile, fără a se face distincţie în funcţie de momentul în care au fost
impuse aceste taxe („Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export
sau taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale cu
caracter fiscal”).
Observăm că din dispoziţiile Tratatului FUE rezultă că Uniunea vamală implică:
a) adoptarea unui tarif vamal în relaţiile cu ţări terţe;
b) interzicerea, în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi la
export şi a oricăror taxe cu efect echivalent acestor taxe vamale.
Uniunea vamală implică şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe.
În materie vamală, Consiliul, la 12 octombrie 1992 a adoptat Regulamentul nr. 2913
care a instituit codul vamal comunitar, cod ce a fost completat de Comisie prin Regulamentul
de aplicare nr. 2554/93 din 2 iulie 1993. Aceste regulamente au fost modificate în mod
substanţial şi repetat, de la data intrării lor în vigoare, iar Regulamentul 2913/32 a fost
abrogat de către Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului
din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului vamal comunitar (Codul vamal modernizat). Codul
vamal comunitar stabileşte normele şi procedurile generale aplicabile mărfurilor introduse
sau scoase de pe teritoriul vamal al Comunităţii.
Regulamentul nr. 2658/87 privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful vamal
comun defineşte sistemul general de funcţionare al tarifului vamal comun şi conţine o
nomenclatură combinată, pe care Comisia are sarcina să o revizuiască anual.
Conform Regulamentului nr. 450/2008, mărfurile Uniunii Europene cuprind mărfurile
care aparţin uneia din următoarele categorii:
a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii;
b) mărfuri care intră pe teritoriul vamal al Uniunii provenind din ţări sau teritorii care
53
nu fac parte din acest teritoriu şi care au fost puse în liberă circulaţie;
c) mărfuri obţinute sau produse pe teritoriul vamal al Uniunii, fie exclusiv din
mărfurile menţionate la litera b, fie din mărfuri menţionate la lit. a şi b.
Tariful Vamal Comun cuprinde:

a) Nomenclatura Combinată a mărfurilor;
b) orice altă nomenclatură care se bazează parţial sau integral pe Nomenclatura
Combinată sau care adaugă alte subdiviziuni la aceasta şi care este stabilită prin
dispoziţii comunitare care reglementează domenii specifice în vederea aplicării
măsurilor tarifare referitoare la schimburile cu mărfuri;
c) taxele vamale convenţionale sau autonome normale aplicabile mărfurilor cuprinse
în Nomenclatura Combinată;
d) măsurile tarifare preferenţiale cuprinse în acordurile pe care Uniunea le-a încheiat
cu anumite ţări, teritorii sau grupuri de ţări sau de teritorii din afara spaţiului
vamal comunitar;
e) măsurile tarifare preferenţiale adoptate de către Uniune în mod unilateral, faţă de
anumite ţări sau teritorii sau grupuri de ţări sau de teritorii din afara spaţiului
vamal comunitar;
f) măsurile autonome care prevăd reducerea sau exonerarea de taxe vamale aferente
anumitor mărfuri;
g) regimurile tarifare preferenţiale definite pentru anumite mărfuri datorită naturii
sau destinaţiei lor finale în cadrul măsurilor menţionate la lit. c-f sau h;
h) alte măsuri tarifare prevăzute de legislaţia agricolă sau comercială sau de alte
dispoziţii comunitare.
2.4. Interzicerea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent la nivelul Uniunii

Europene
Taxele vamale sunt acele taxe care sunt percepute de stat la ieşirea sau intrarea în ţară
a unor mărfuri şi care nu sunt percepute în cazul produselor echivalente din producţia internă.
Datorită faptului că Tratatul de la Roma nu definea conceptul de taxe cu efect echivalent,
acest rol i-a revenit Curţii de Justiţie care a stabilit că orice taxă „oricum este denumită şi oricare ar
fi modalitatea de aplicare care, dacă se aplică în mod specific unui produs importat dintr-un stat
membru în defavoarea produselor similare autohtone, prin alterarea preţului, are acelaşi efect
asupra liberei circulaţii a mărfurilor ca şi taxele vamale poate fi considerată taxă cu efect
echivalent”.
Taxa cu efect echivalent este orice obligaţie pecuniară indiferent de mărimea,
destinaţia şi modul său de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului şi
care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor pentru simplul motiv că acestea
54
traversează o frontieră şi care are ca efect scumpirea acestor mărfuri faţă de cele autohtone27.
O primă definiţie a taxei cu efect echivalent este oferită de Curtea de Justiţie (în anul
28
1962) care stabileşte că aceasta reprezintă "un drept unilateral impus, fie în momentul
importului, fie ulterior şi care loveşte în mod specific produsul importat, prin excluderea
produsului naţional similar şi care prin rezultatul asupra liberei circulaţii a produselor
realizează aceeaşi incidenţă ca un drept vamal".
În anul 1968, Curtea de Justiţie a sancţionat statul italian în cauza 7/68 şi a stabilit că
taxa în cauză constituie o taxă cu efect echivalent unui drept vamal la export iar ca urmare
aceasta trebuie eliminată. Italia, în calitate de pârâtă a contestat calificarea dată taxei, de taxă
cu efect echivalent cu motivaţia că taxa nu are o natură fiscală şi că aduce o contribuţie
nesemnificativă la bugetul statului. Curtea a respins argumentele Italiei considerând taxa ca
ilegală. Astfel, argumentele Italiei că acele articole nu ar trebui privite ca mărfuri în sensul
normelor privind uniunea vamală şi că scopul taxei nu era acela de a colecta venituri, ci acela
de a proteja moştenirea artistică a ţării, au fost respinse de Curtea de Justiţie pe următoarele
considerente:
“Conform articolului 9 din Tratat, Comunitatea se întemeiază pe o uniune vamală
care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri. În sensul acestei dispoziţii, prin
mărfuri trebuie să înţelegem produsele evaluabile în bani şi susceptibile ca atare, să facă
obiectul tranzacţiilor comerciale. Produsele vizate de legea italiană, oricare ar fi calităţile care
le diferenţiază de alte produse comerciale au în comun cu acestea din urmă caracteristica de a
fi evaluabile în bani şi posibilitatea de a face astfel, obiectul tranzacţiilor comerciale”.
Cu privire la cel de-al doilea argument, Curtea afirmă: “Articolul 16 din Tratat
interzice perceperea, în raporturile dintre statele membre, a oricărui drept vamal la export şi a
oricărei taxe cu efect echivalent, adică a oricărei taxe care, modificând preţul unei mărfi
exportate produce asupra liberei circulaţii a acestei mărfi acelaşi efect restrictiv ca şi un drept
vamal. Această dispoziţie nu face distincţie în funcţie de scopul urmărit prin perceperea
drepturilor şi taxelor a căror eliminare o prevede”.
Curtea de Justiţie a confirmat şi în alte cauze importanţa pe care o acordă efectului
taxei şi nu scopului său.
Un an mai târziu, în 196929 Curtea confirmă importanţa acordată efectului taxei. În
cauza Diamantarbeiders, Curtea examinând legalitatea unei norme belgiene care impunea ca
0,33% din valoarea diamantelor importate să fie plătite într-un fond social pentru lucrătorii
din industria respectivă, a subliniat că: "deşi scopul fondului nu era acela de a proteja
industria naţională şi nici de a strânge bani pentru trezoreria statului este vorba de o taxă cu
27
adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 456.
28
CJCE, Comisia c. Luxemburg şi Belgia, 14 decembrie 1962, dos. 2 şi b/1962 în Rec., p. 813, caz
cunoscut şi sub denumirea de „Turtă dulce”.
29
Cauzele 2 şi 3/69 Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders c. SA Ch. Brachfeld & Sons [1969], ECR
211.
55
efect echivalent unei taxe vamale pentru că este impusă asupra bunurilor cu ocazia faptului că
acestea traversează o frontieră de stat".
Astfel, în cauza Diamantarbeiders a fost ridicată problema legalităţii obligaţiei impuse
importatorilor belgieni de legea naţională de a vărsa 0,33% din valoarea importurilor de
diamante într-un fond social constituit în favoarea lucrătorilor din industrie.
Importatorul belgian Branchfeld a introdus o acţiune în faţa instanţei naţionale şi a
susţinut că aplicarea acestei reglementări contravine dispoziţiilor articolului 12 din TCEE30.
Instanţa belgiană a decis înaintarea cererii pentru emiterea unei decizii preliminare de
interpretare la Curtea de Justiţie.
Statul belgian a invocat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 12 din TCEE cu motivarea
că această obligaţie impusă importatorilor belgieni nu avea ca finalitate protejarea industriei
sale naţionale de profil, Belgia neavând o asemenea industrie.
Curtea de Justiţie a respins argumentele statului belgian şi a declarat ilegală dispoziţia
respectivă.
Curtea de justiţie a abordat şi a interpretat cu mare stricteţe dispoziţiile art. 12 din
TCEE, deoarece eliminarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent reprezenta un prim
pas necesar şi obligatoriu pentru atingerea obiectivelor integrării de piaţă.
O definiţie, în care se observă o interpretare extensivă a noţiunii de taxă cu efect
echivalent a fost oferită de Curte într-un proces împotriva Italiei care impusese o taxă asupra
mărfurilor exportate către alte state membre cu scopul aparent de a colecta materiale statistice
folosite pentru a studia modurile în care au loc schimburile comunitare. Curtea precizează:
“O taxă pecuniară, oricât de mică, impusă unilateral, oricare ar fi denumirea sau modul său de
aplicare şi care vizează mărfurile naţionale sau străine pe motiv că traversează frontiera, în
cazul în care ea nu este o taxă vamală propriu-zisă, constituie o taxă cu efect echivalent în
sensul articolelor 9, 12, 13 şi 16 din Tratat, chiar dacă nu este percepută în folosul statului, nu
produce efecte discriminatorii sau protecţioniste, iar produsul impus nu se află în concurenţă
cu vreun produs naţional”. Articolele 9 şi 12 sunt - după - modificarea operată de Tratatul de
la Amsterdam – articolele 23 şi 25, iar articolele 13 şi 16 au fost abrogate.
Se poate concluziona că taxele percepute în cazul produselor autohtone pot avea
valoarea de taxe cu efect echivalent dacă din banii percepuţi statul sprijină producătorii sau
comercianţii autohtoni prin prime şi subvenţii31.
Nu toate taxele impuse în relaţiile de import-export dintre statele membre sunt
considerate taxe cu efect echivalent celor vamale. Curtea de Justiţie a intervenit cu anumite
clarificări în deciziile sale, considerând că există situaţii în care aplicarea acestor taxe este
permisă.
Astfel, nu vor fi considerate taxe având efect echivalent celor vamale următoarele
30
A se vedea în acest sens: Camelia Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Curs pentru învăţământul
la distanţă, Bucureşti, Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2005, p. 14.
31
Cazul nr. 24/1968, Comisia/Italia, [1969], ECR 193,Culegerea 1969, p. 193.
56
categorii de taxe:
taxele care fac parte din sistemul general naţional de taxe ale unui stat stat membru în
condiţiile în care acestea sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor fie ele
indigene sau străine (TVA, cu condiţia să nu se plătească în două ţări diferite);
taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când valoarea taxei
este proporţională cu serviciul respectiv (trebuie să existe o contraprestaţie);
taxele stabilite de actele normative comunitare pentru anumite servicii efectuate, dar
numai în anumite condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ32:
• valoarea taxelor să nu depăşească valoarea serviciilor;
• măsurile de verificare şi taxare trebuie să fie uniforme şi obligatorii pe teritoriul
Uniunii;
• taxele să fie stabilite în interesul general al Uniunii;
• serviciul asigurat să fie de natură să stimuleze libera circulaţie a mărfurilor.
Taxele percepute pentru servicii care servesc interesului general sunt taxe cu efect
echivalent (de ex. taxele pentru analizele efectuate de poliţia sanitară).
Excepţia contraprestaţiei este o apărare frecventă care susţine că taxa impusă asupra
mărfurilor importate este justificată pentru că nu reprezintă decât plata unui serviciu pe care
statul l-a oferit importatorului şi, prin urmare, nu ar trebui considerată ca o taxă cu efect
echivalent.
În cauza 87/75 Bresciani c. Amministrazione delle Finanze 33 Curtea de Justiţie a fost
reticentă în a accepta faptul că o taxă pentru inspecţiile veterinare şi sanitare obligatorii,
efectuate asupra pieilor brute de bovine, importate, poate fi calificată ca o contraprestaţie
pentru serviciul prestat.
Hotărârea Bresciani demonstrează reticenţa Curţii de Justiţie de a scoate taxele
pecuniare din sfera de aplicare a Tratatului.
Curtea de Justiţie a respins argumentele Italiei cu următoarea motivaţie:
• faptul că taxa era proporţională cu cantitatea mărfurilor importate nu schimbă
datele problemei, deoarece art. 12 TCEE (art. 25 TCE – actualmente art. 30
TFUE) interzice orice taxă impusă pentru mărfurile care au traversat o frontieră;
• costul controalelor pentru menţinerea sănătăţii publice trebuie suportat de public;
• trebuie să existe o echivalenţă strictă între taxele impuse asupra produselor
naţionale şi cele impuse produselor importate34.
32
adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 457.
33
Cauza 87/75 Bresciani c. Amministrazione delle Finanze, [1976], ECR 129.
34
A se vedea în acest sens: Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreşan-
Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009, p. 803-804.
57
Deşi interdicţia prevăzută de articol 30 din TFUE este absolută, Curtea de Justiţie
recunoaşte o excepţie. Într-o cauză împotriva Germaniei - ale cărei autorităţi au impus o taxă
asupra animalelor vii importate în ţară, taxă care trebuia să acopere costurile suportate ca
urmare a controalelor efectuate conform Directivei 81/389/CEE, Curtea de Justiţie, deşi
stabileşte că orice taxă pecuniară impusă pentru faptul traversării frontierei de către mărfuri
intră în sfera de aplicare a Tratatului, fie ca taxă vamală, fie ca taxă cu efect echivalent,
consideră că “Având în vedere că taxa în litigiu este percepută cu ocazia controalelor
efectuate în temeiul unei dispoziţii comunitare, trebuie să amintim că din jurisprudenţa Curţii
(...) rezultă că astfel de taxe nu pot fi calificate ca taxe cu efect echivalent unei taxe vamale
atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- taxele nu depăşesc costul real al controalelor cu ocazia cărora sunt percepute;
- controalele în cauză au un caracter obligatoriu şi uniform pentru toate produsele
vizate din cadrul Comunităţii;
- sunt prevăzute de dreptul comunitar în interesul general al Comunităţii”35.
2.5. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent la nivelul

Uniunii Europene
Pe lângă taxele vamale şi taxele cu efect echivalent, sunt interzise şi restricţiile cantitative
la import şi la export, inclusiv măsurile cu efect echivalent.
Restricţiile cantitative reprezintă a doua piedică – pe lângă taxele vamale şi taxele cu efect
echivalent, în calea liberei circulaţii a mărfurilor. Dispoziţiile art. 34 şi 35 din TFUE interzic
statelor membre să restricţioneze cantitativ importul sau exportul inclusiv prin măsuri cu efect
echivalent.
Conform art. 34 din TFUE (fostul art. 28 din TCE) „Între statele membre sunt
interzise restricţiile cantitative la import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent”.
Art. 35 (fostul art. din 29 TCE) din acelaşi Tratat cuprinde prevederi similare
referitoare la export, în timp ce art. 36 din TFUE (fostul art. 30 din TCE) prevede excepţiile
de la această regulă, situaţiile în care unui stat îi este permis să impună restricţii asupra liberei
circulaţii a mărfurilor.
Noţiunea de restricţii cantitative a fost definită de către Curtea de Justiţie în cauza
2/73, Riseria Luigi Geddo c. Ente Nazionale Risi 36 ca desemnând „măsuri care duc la o
restrângere totală sau parţială a importurilor, exporturilor sau mărfurilor în tranzit, după caz”.
Măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative au fost mai dificil de definit.
Comisia şi Curtea de Justiţie au adoptat o accepţiune largă acestei noţiuni.
Punctul de vedere al Comisiei apare în Directiva 70/50/CEE din 22 decembrie 1969.
La articolul 2 alin. (3) din directivă sunt menţionate măsuri care pot constitui măsuri
35
Cauza 18/87 Comisia c. Germania [1988], ECR 5427, parag. 6.
36
Cauza 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865.
58
cu efect echivalent restricţiilor cantitative. Astfel, pot fi cele care:
 impun prețuri mai puțin avantajoase pentru produsele importate decât pentru
produsele naționale;
 stabilesc marje de profit sau orice alte elemente de preț numai pentru produsele
importate sau le stabilesc în mod diferit pentru produsele naționale și produsele
importate, în detrimentul celor din urmă;
 fac imposibilă eventuala majorare a prețului produsului importat, corespunzătoare
costurilor și taxelor suplimentare inerente importului;
 stabilesc prețurile produselor în funcție de prețul de cost sau numai de calitatea
produselor naționale la un nivel care împiedică importul;
 depreciază un produs importat, în special provocând o diminuare a valorii sale
intrinseci sau o scumpire;
 condiționează accesul produselor importate pe piața națională de existența unui
responsabil sau reprezentant pe teritoriul statului membru importator;
 impun numai pentru produsele importate condiții de plată sau le impun acestora
condiții diferite și mai greu de îndeplinit decât cele impuse produselor naționale;
 condiționează numai importurile de depunerea unei garanții sau de plata unui avans;
 impun condiții privind în special forma, dimensiunile, greutatea, compoziția,
prezentarea, identificarea, ambalajul numai pentru produsele importate sau impun
acestora din urmă condiții diferite și mai greu de satisfăcut decât cele pentru
produsele naționale;
 interzic cumpărarea de către particulari numai a produselor importate sau recomandă
numai cumpărarea produselor naționale sau impun această cumpărare sau îi acordă o
preferință;
 exclud, total sau parțial, numai produsele importate de la posibilitatea de a folosi
instalațiile sau echipamentele naționale sau rezervă, total sau parțial, folosirea acestor
instalații sau echipamente numai pentru produsele naționale;
 interzic sau limitează folosirea publicității numai pentru produsele importate sau
rezervă, total sau parțial, această folosire numai pentru produsele naționale;
 interzic, limitează sau impun depozitarea numai pentru produsele importate; rezervă,
total sau parțial, posibilitățile de depozitare numai pentru produsele naționale sau
subordonează depozitarea produselor importate unor condiții diferite sau mai greu de
satisfăcut decât cele cerute pentru produsele naționale;
 subordonează importul condiției acordării reciprocității de unul sau mai multe state
membre;
 recomandă ca produsele importate să fie, total sau parțial, în conformitate cu altele
norme decât cele ale țării importatoare;
 stabilesc, pentru produsele importate, termene insuficiente sau excesive în raport cu
59
derularea normală a diverselor operațiuni cărora li se aplică aceste termene;
 impun alte controale pentru produsele importate decât cele inerente procedurilor de
vămuire, care nu sunt efectuate asupra producției naționale sau sunt efectuate pentru
produsele importate într-un mod mai riguros decât cele efectuate pentru produsele
naționale, fără a fi necesare pentru asigurarea unei protecții echivalente;
 rezervă numai pentru produsele naționale denumiri care nu constituie denumiri de
origine sau indicații de proveniență.
Curtea de Justiţie a dat o definiţie destul de cuprinzătoare măsurilor cu efect

echivalent restricţiilor cantitative: „Orice reglementare comercială a statelor membre,
susceptibilă de împiedicarea directă sau indirectă, actuală sau potenţială a comerţului
intracomunitar, este considerată ca măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative”37.
Tot Curtea, pentru a defini măsurile cu efect echivalent în Cazul 8/74 („Dassonville”)
a stabilit că: „Sunt considerate măsuri cu efect echivalent toate regulile comerciale
implementate de statele membre ale Comunităţii care au finalitatea de a împiedica direct sau
indirect, actual sau potenţial comerţul comunitar”.
În speţă, situaţia de fapt este următoarea:
Tribunalul de première instance din Bruxelles a adresat în temeiul art. 177 din
Tratatul CEE, două întrebări privind interpretarea art. 30, art. 31, art. 32, art. 33, art. 36 şi art.
85 din Tratatul CEE.
Prin prima întrebare, se cerea să se răspundă dacă o dispoziţie naţională care interzice
importul unei mărfi cu denumire de origine, atunci când marfa nu este însoţită de un
document oficial eliberat de guvernul statului exportator, constituie o măsură cu efect
echivalent restricţiilor cantitative.
Întrebarea respectivă a fost formulată în cadrul unui litigiu penal, în Belgia, litigiu în
care Dassonville avea calitatea de inculpat. Dassonville importa un lot de Scotch whisky din
Franţa în Belgia, fără a poseda certificatul din partea autorităţilor britanice. Măsura respectivă
luată de autorităţile belgiene s-a considerat a fi de obstrucţionare a liberei circulaţii a
mărfurilor, deoarece firma franceză nu era importator direct. Dassonville s-a apărat susţinând,
că norma belgiană este o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative.
Dreptul belgian prevedea că mărfurile care purtau o denumire de origine puteau fi
importate numai dacă erau însoţite de un certificat din partea guvernului ţării de export, care să
ateste dreptul acestora de a purta denumirea respectivă.
În cauza de faţă, certificatul ar fi fost foarte dificil de obţinut pentru marfa care era
deja în liberă circulaţie în Franţa, Dassonville nefiind un importator direct din statul
producător.
Curtea de Justiţie a hotărât că „Solicitarea de către un stat membru a unui certificat de
autenticitate care este mai dificil de obţinut de către importatorii unui produs autentic care a
37
Cauza 8/74 Procureur du Roi c. Dassonville [1974], Culegere, p. 837.
60
fost pus în liberă circulaţie în mod legal într-un alt stat membru, decât de către importatorii
aceluiaşi produs de provenienţă directă din ţara de origine, constituie o măsură cu efect
echivalent unei restricţii cantitative, incompatibilă cu Tratatul”.
Prin decizia adoptată în cazul KECK38 Curtea de Justiţie a revenit asupra propriei sale
jurisprudenţe şi a restrâns câmpul de aplicare a dispoziţiilor articolului 28 TCE (actualul art.
34 din TFUE).
Prin două hotărâri din 27 iunie 1991, primite la Curte la 16 octombrie 1991, Tribunalul de
Grande Instance din Strasbourg a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două
întrebări preliminare referitoare la interpretarea dispoziţiilor Tratatului CEE privind concurenţa şi
libera circulaţie în cadrul Comunităţii.
Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unor acţiuni penale împotriva domnilor
Keck şi Mithouard, urmăriţi în justiţie pentru revânzarea unor produse neprelucrate ulterior la
preţuri inferioare preţului de achiziţie („revânzarea în pierdere”), încălcând astfel dispoziţiile
articolului 1 din Legea franceză nr. 63-628 din 2 iulie 1963, astfel cum a fost modificată prin
articolul 32 din Ordonanţa nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986.
Domnii Keck şi Mithouard au susţinut în apărarea lor că o interdicţie generală a
revânzării în pierdere, astfel cum este prevăzută de dispoziţiile menţionate anterior, este
incompatibilă cu prevederile articolului 30 din tratat precum şi cu principiul liberei circulaţii
a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor şi cu principiul liberei concurenţe în cadrul
Comunităţii.
Considerând necesară interpretarea anumitor dispoziţii din dreptul comunitar,
Tribunalul de Grande Instance din Strasbourg a suspendat judecata, în fiecare dintre cele
două acţiuni, şi a adresat Curţii următoarea întrebare preliminară:
„Interzicerea în Franţa a revânzării în pierdere, prevăzută la articolul 32 din
Ordonanţa nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986, este compatibilă cu principiul liberei circulaţii
a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor, cu principiul liberei concurenţe pe piaţa comună şi
cu principiul nediscriminării pe motiv de naţionalitate, prevăzute de Tratatul de instituire a
CEE din 25 martie 1957, în special articolele 3 şi 7 din tratat, având în vedere că legislaţia
franceză este într-adevăr susceptibilă de a denatura concurenţa:
a) pe de o parte, deoarece nu incriminează decât revânzarea în pierdere şi exclude
din sfera de aplicare a interdicţiei producătorul, care este liber să vândă pe piaţă
produsul pe care îl fabrică, îl prelucrează sau îl îmbunătăţeşte, chiar şi într-o
măsură foarte redusă, la un preţ inferior preţului său de cost;
b) pe de altă parte, deoarece denaturează concurenţa, în special în zonele de
frontieră, între diferiţii agenţi economici, în funcţie de naţionalitate şi de locul de
stabilire?”
38
Decizia CJE din 24.11.1993., cazurile nr. 267, 268/1991 ,,Proces penal împotriva lui Bernard Keck
şi David Mithouard", Culegerea nr. 1993, p. 1-6097.
61
Cu titlu preliminar, trebuie observat că dispoziţiile tratatului privind libera circulaţie a
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor în cadrul Comunităţii sunt lipsite de pertinenţă în cazul
unei interdicţii generale a revânzării în pierdere, care priveşte comercializarea mărfurilor, şi
că, prin urmare, aceste dispoziţii nu prezintă nicio relevanţă pentru obiectul acţiunii
principale.
Apoi, în ceea ce priveşte principiul nediscriminării prevăzut la articolul 7 din tratat,
din hotărârile de trimitere reiese că instanţa naţională are îndoieli în ceea ce priveşte
compatibilitatea cu această dispoziţie a interdicţiei revânzării în pierdere, atâta timp cât
această interdicţie ar putea să dezavantajeze întreprinderile aflate sub incidenţa acestei
dispoziţii faţă de întreprinderile concurente din statele membre în care revânzarea în pierdere
este permisă.
Cu toate acestea, faptul că întreprinderi care au activitate de vânzare în diferite state
membre sunt supuse unor legislaţii diferite, unele interzicând revânzarea în pierdere şi altele
permiţând-o, nu constituie o discriminare în sensul articolului 7 din Tratat. Legislaţia
naţională relevantă în acţiunea principală se aplică tuturor activităţilor de vânzare întreprinse
pe teritoriul naţional, indiferent de naţionalitatea persoanelor care exercită aceste activităţi39.
În cele din urmă, din întrebarea preliminară reiese că instanţa naţională doreşte
lămuriri în privinţa eventualelor efecte anticoncurenţiale ale reglementărilor în cauză,
invocând fundamentele Comunităţii, descrise la articolul 3 din tratat, fără însă a face trimitere
în mod expres la normele de aplicare ale tratatului în domeniul concurenţei.
Concluzia este că trebuie examinată interdicţia revânzării în pierdere din punctul de
vedere al liberei circulaţii a mărfurilor. În temeiul articolului 30 din tratat, sunt interzise între
statele membre restricţiile cantitative la import, precum şi orice măsură cu efect echivalent. În
opinia constantă a Curţii, reprezintă măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative orice
măsură care ar putea împiedica, direct sau indirect, în prezent sau în viitor, comerţul
intracomunitar. Ar trebui constatat faptul că o legislaţie naţională care interzice în mod
general revânzarea în pierdere nu are ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între
statele membre. Este adevărat că o astfel de legislaţie ar putea să restrângă volumul
vânzărilor şi, în consecinţă, volumul vânzărilor de produse provenite din alte state membre, în
măsura în care îi lipseşte pe agenţii economici de o metodă de promovare a vânzărilor. Cu
toate acestea, ar trebui pusă întrebarea dacă această eventualitate este suficientă pentru a
califica legislaţia în cauză ca fiind o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative la
import. Dat fiind faptul că agenţii economici invocă din ce în ce mai mult dispoziţiile
articolul 30 din tratat pentru a contesta orice fel de reglementare care are ca efect limitarea
libertăţii lor comerciale, chiar dacă aceasta nu vizează produsele provenite din alte state
membre, Curtea consideră că este necesar să-şi reexamineze şi clarifice jurisprudenţa în
39
A se vedea în acest sens: hotărârea din Cauza 308/86, Ministère Public c. Lambert [1988],
Culegere, p. 4369.
62
această materie.
În conformitate cu jurisprudenţa începând cu „Cassis de Dijon” (Coacăze negre de
40
Dijon) reprezintă măsuri cu efect echivalent, interzise prin articolul art. 30 (ulterior s-a
transformat în art. 28 din TCE şi în prezent, în art. 34 din TFUE) obstacolele în calea liberei
circulaţii a mărfurilor care rezultă, în absenţa armonizării legislaţiilor, din aplicarea la mărfurile
provenite din alte state membre, unde sunt produse şi comercializate în mod legal, a unor
norme privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste mărfuri (cum ar fi condiţiile
privind denumirea, forma, dimensiunea, greutatea, compoziţia, prezentarea, etichetarea,
ambalarea lor). Acest lucru este valabil chiar dacă normele în cauză sunt aplicabile fără
deosebire tuturor produselor, atâta timp cât această aplicare nu poate fi justificată printr-un
obiectiv de interes general de natură să primeze în faţa cerinţelor legate de libera circulaţie a
mărfurilor.
În schimb, se constată că, spre deosebire de ceea ce s-a judecat până în prezent,
aplicarea la produsele provenite din alte state membre a dispoziţiilor naţionale care limitează
sau interzic anumite modalităţi de comercializare nu poate să împiedice, direct sau indirect, în
prezent sau în viitor comerţul dintre statele membre, în sensul hotărârii „Dassonville”41, cu
condiţia ca ele să se aplice tuturor agenţilor economici în cauză care îşi desfăşoară activitatea
pe teritoriul naţional şi să influenţeze în acelaşi fel, în fapt şi în drept, comercializarea
produselor naţionale şi a celor provenite din alte state membre.
Într-adevăr, în cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, aplicarea reglementărilor de
acest tip la vânzarea produselor provenite dintr-un alt stat membru care corespund normelor
emise de statul respectiv nu poate să împiedice sau să restricţioneze accesul acestora pe piaţă,
mai mult decât îl restricţionează pe cel al produselor naţionale. Reglementările respective nu
intră, prin urmare, în domeniul de aplicare al articolului 30 din tratat.
Prin urmare, este necesar să se răspundă instanţei naţionale că articolul 30 din Tratatul
CEE (actualul art. 34 din TFUE) trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat
membru care interzice în general revânzarea în pierdere.
Curtea, pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de către
Tribunalul de Grande Instance din Strasbourg, prin două hotărâri din 27 iunie 1991, a hotărât
că: „Articolul 30 din Tratatul CEE trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei unui
stat membru care interzice în general revânzarea în pierdere”.
CJE prin această soluţie a restrâns aplicarea ,,Formulei-Dassonville” stabilită in
jurisprudenţa sa precedentă.
2.6. Impozitul intern
Nu constituie taxă cu efect echivalent impozitul intern, care se aplică în conformitate
40
Cauza 120/78, Rewe-Zentral c. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein [1979], Culegere, p. 649.
41
Cauza 8/74, „Dassonville”, [1974], Culegere, p. 837.
63
cu art. 110 – 113 din TFUE.
Prevederile art. 110 alin. 1 (fostul art. 90 TCE) din TFUE interzic discriminarea
fiscală între produsele importate şi cele provenind de pe piaţa internă şi care sunt de natură
similară. Iar, prevederile alin. (2), interzic regimurile de protecţie împotriva produselor
concurente, ca parte constitutivă dintr-un sistem general de impozite percepute în cazul
produselor importate şi a celor care provin de pe piaţa internă. Diferenţa dintre taxa cu efect
echivalent unei taxe vamale şi impozitarea pe plan intern este determinată de perceperea
primei taxe ca urmare a faptului că produsul traversează graniţa. Taxa cu efect echivalent
unei taxe vamale are un caracter ilicit, fiind un obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor,
pe când o prevedere referitoare la taxarea internă este ilicită în măsura în care este
discriminatorie şi protectivă42.
În cazul în care un stat membru a impus sau a aprobat o taxă care nu este compatibilă
cu dispoziţiile comunitare, statul respectiv va fi obligat să restituie taxa percepută în aceste
condiţii.
Dispoziţiile art. 111 din TFUE (fost art. 91 din TCE) reglementează obligaţia de
restituire a taxelor contrare dreptului comunitar: „Produsele exportate pe teritoriul unuia
dintre statele membre nu pot beneficia de nici o rambursare a impozitelor interne mai mare
decât impozitele aplicate direct sau indirect”.
Principiul general este acela că statele membre trebuie să ramburseze taxele percepute
în mod nelegal.
Jurisprudenţa CJCE este extrem de bogată în ceea ce priveşte impozitul intern şi
dispoziţiile art. 110 din TFUE (fost art. 90 din TCE şi fost art. 95 din TCEE).
În cauza 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von Saarlouis43, Curtea de
Justiţie a stabilit că, articolul 95 primul paragraf produce efecte directe şi creează pentru
justiţiabili drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze.
Iar, în cauza 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH c. Hauptzollamt
Paderborn44, Curtea a stabilit următoarele:
- articolul 95 primul paragraf produce efecte imediate şi creează pentru justiţiabili
drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze;
- prin “impozite interne care se aplică direct sau indirect produselor naţionale similare”,
articolul 95 primul paragraf din tratat vizează toate impozitele care sunt impuse efectiv şi în
mod specific asupra produsului naţional, în toate etapele de producţie şi de comercializare
anterioare sau concomitente etapei de import al produsului care provine din alte state
42
43
Cazul 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von Saarlouis, Jurisprudenţa istorică a
instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I, Institutul European din România, Bucureşti,
2008, p. 147.
44
Cauza 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH împotriva. Hauptzollamt Paderborn,
Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I, Institutul European
din România, Bucureşti, 2008, p. 155.
64
membre.
Într-o altă cauză (Cauza 127/75 Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt
Aachen-Nord)45, Curtea de Justiţie a hotărât următoarele: aplicarea unui impozit de un stat
membru în cazul produsului importat dintr-un alt stat membru, conform unui mod de calcul
sau unor metode diferite, cum sunt suma forfetară într-un caz şi suma progresivă în altul, de
cele folosite pentru calculul impozitului pe produsul naţional similar, este incompatibilă cu
articolul 95 primul paragraf din Tratatul CEE, dacă acest produs, chiar şi numai în anumite
cazuri, s-ar supune unei impozitări mai mici decât cea pentru produsul importat, ca urmare a
unei impozitări progresive.
Prin decizia adoptată în cauza 20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt
Freudenstadt46, motivarea instanţei comunitare a fost următoarea:
• articolul 95 alineatul (1) (în prezent art. 110 alin. (1) din TFUE ) prevede că nici un
stat membru nu poate să aplice direct sau indirect produselor altor state membre
impozite interne mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect produselor
naţionale similare şi că articolul menţionat are ca obiect înlăturarea restricţiilor
ascunse privind libera circulaţie a mărfurilor care pot rezulta din prevederile fiscale
ale unui stat membru. Potrivit Curţii, noţiunea de impozit pe un produs trebuie să fie
interpretată într-un sens mai larg, iar astfel de restricţii pot rezulta dintr-o taxă care, în
realitate, compensează taxele care sunt percepute pentru activitatea întreprinderii şi nu
pentru produsele ca atare. Conform Curţii, o asemenea problemă nu se ridică atunci
cînd produsul naţional şi produsul importat fac simultan obiectul aceleiaşi impuneri în
funcţie de o anumită activitate, de exemplu utilizarea căilor de transport naţionale;
• prin impunere „care se aplică indirect produselor”, în sensul articolului 95 din Tratatul
CEE trebuie înţeleasă, de asemenea, şi o taxă care este percepută pentru transporturile
rutiere internaţionale de mărfuri, în funcţie de distanţa parcursă pe teritoriul naţional
şi de greutatea mărfurilor în cauză.
Curtea susţine că articolul 95 trebuie să asigure că, aplicarea unor impuneri interne într-un
stat membru nu afectează produsele provenite din celelalte state membre, prin aplicarea unor
impuneri mai mari decât cele care se aplică produselor naţionale similare pe piaţa naţională.
Prin urmare, este lipsit de importanţă dacă taxa este percepută în aceleaşi condiţii, atât pentru
produsele naţionale care sunt exportate, cât şi pentru produsele importate. Modul de calcul
diferit duce, numai în anumite situaţii, la o impunere superioară celei aplicate în cazul
produsului importat. Prin urmare există o impunere superioară pentru produsul importat în
cazul în care condiţiile sunt diferite pentru transporturile internaţionale şi transporturile strict
45
Cauza 127/75, Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt Aachen-Nord, Jurisprudenţa istorică
a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România,
Bucureşti, 2009, p. 281-282.
46
Cazul 20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt Freudenstadt, Jurisprudenţa istorică a instanţelor
comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p.
293-294.
65
naţionale, astfel încât, în situaţii similare, produsul care circulă în interiorul statului nu face
obiectul impunerii, în timp ce produsul importat este impozitat.
Curtea evidenţiază că pentru a compara, în scopul aplicării articolului 95, taxa pentru
produsul care circulă în interiorul statului cu cea pentru produsul importat, trebuie să se ţină
seama nu numai de baza de calcul a taxei, ci şi de avantajele sau exceptările pe care le
implică fiecare impunere. Pentru ca impunerea să fie superioară celei pentru produsul
importat, este suficient, în anumite situaţii, ca produsul naţional să poată fi transportat fără a
fi impozitat pentru aceeaşi distanţă parcursă în interiorul unui stat membru, în timp ce
produsul importat face obiectul impozitării numai pentru că a trecut graniţa statului respectiv.
Curtea susţine că este de competenţa instanţei naţionale să realizeze o comparaţie a situaţiilor
care pot să apară în fiecare din aceste cazuri.
Curtea susţine că, doar caracterul minor şi incidental al obstacolului creat de o taxă
naţională şi faptul că acesta n-a putut fi evitat, în practică, decât prin eliminarea taxei nu
reprezintă motive suficiente pentru a elimina aplicarea articolului 95 din tratat.
De asemenea, aceasta învederează că titlul IV din a doua parte a tratatului privind politica
comună în domeniul transporturilor oferă statelor membre posibilitatea de a rezolva
problemele legale de concurenţa dintre mijloacele de transport, fără a aduce, cu toate acestea
atingere, liberei circulaţii a mărfurilor. Curtea susţine că absenţa unei astfel de politici nu
poate, să justifice o derogare de la articolul 95 din tratat.
Prin decizia adoptată în cazul 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c.
Hauptzollamt de Flensburg (“Regimul fiscal al alcoolului”) 47, motivarea Curţii de Justiţie a
fost următoarea:
• în lipsa unei unificări sau armonizări a dispoziţiilor relevante, dreptul comunitar
de la momentul judecării cauzei nu interzicea statelor membre să acorde avantaje
fiscale sub formă de exonerări sau de reduceri ale drepturilor pentru anumite
tipuri de băuturi alcoolice sau pentru anumite categorii de producători. Facilităţile
fiscale de acest gen puteau servi, în fapt, unor scopuri economice sau sociale
legitime, precum utilizarea de către distilerie a unor materii prime determinate,
menţinerea producţiei de băuturi alcoolice tipice de calitate ridicată sau
menţinerea unor anumite categorii de exploataţii, precum distileriile agricole.
Conform cerinţelor de la articolul 95, astfel de regimuri de favorizare trebuie,
totuşi, înţelese fără discriminare în ceea ce priveşte băuturile alcoolice care provin
din alte state membre. Articolul 95 nu permite să se stabilească, în această
privinţă, o distincţie în funcţie de motivele sociale sau de altă natură, care se află
la originea acestor regimuri speciale, şi nici în funcţie de importanţa relativă a
acestora în raport cu regimul normal de impunere. În plus, articolul 95 alineatul
47
Cauza 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c. Hauptzollamt de Flensburg (“Regimul
fiscal al alcoolului”), Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II,
Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p. 380.
66
(2) interzice orice sistem de impunere internă care ar fi de natură să protejeze
indirect alte producţii;
• rezultă ca favorizările speciale prevăzute de o legislaţie naţională în avantajul
anumitor tipuri de băuturi alcoolice sau al anumitor categorii de producători ar
putea fi revendicate în favoarea băuturilor alcoolice comunitare importate în toate
cazurile în care ar fi îndeplinite criteriile pe care se întemeiază articolul 95
alineatele (1) şi (2).
În cauza respectivă, instanţa a hotărât că, în cazul în care o legislaţie fiscală
naţională favorizează prin intermediul scutirilor fiscale sau al atribuirii de rate de
impunere reduse, producţia de anumite băuturi alcoolice sau anumite categorii de
producători, chiar dacă de aceste avantaje nu beneficiază decât o mică parte din
producţia naţională sau sunt acordate din motive sociale deosebite, aceste avantaje
trebuie să fie extinse la băuturile alcoolice comunitare importate care îndeplinesc
aceleaşi condiţii, ţinând seama de criteriile pe care se întemiează articolul 95
alineatele (1) şi (2) din Tratatul CEE. Tratatul CEE nu conţine nici o dispoziţie care să
interzică eventuale discriminări în aplicarea impunerilor interne pentru produsele
importate din ţări terţe, fără a adduce atingere, totuşi, dispoziţiilor convenţionale care
pot fi în vigoare între Comunitate şi ţara de origine a unui produs.
2.7. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor

Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor sunt excepţiile jurisprudenţiale
şi cele reglementate de prevederile art. 36 din TFUE (fost art. 30 din TCE).
2.7.1. Excepţiile reglementate de art. 36 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii

Europene
O primă sursă de derogări rezultă din prevederile art. 36 TFUE.
Potrivit art. 36 din TFUE (fost art. 30 din TCE şi fost art. 36 din TCEE), „Dispoziţiile
articolelor 34 şi 35 nu se opun interdicţiilor sau restricţiilor la import, la export sau de tranzit,
justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a
sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor
bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a
proprietăţii industriale şi comerciale. Cu toate acestea, interdicţiile sau restricţiile respective
nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată în
comerţul dintre statele membre”.
În mod excepţional statele membre pot adopta măsuri care sunt obstacole în calea
liberei circulaţii a mărfurilor. Astfel de măsuri sunt luate:
 din motive de ordine şi siguranţă publică.
CJE a considerat că articolul 36 din TFUE (fost art. 30 TCE) trebuie interpretat în mod
restrictiv iar că expresia „ordine publică” nu poate include protecţia consumatorilor. Astfel,
67
argumentarea bazată pe motive de ordine publică trebuie făcută în termeni stricţi (Cauza
231/83 Cullet c. Centre Leclerc)48.
În cauza 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru industrie şi energie 49, Curtea de
Justiţie a acceptat argumentul siguranţei publice: „Măsurile adoptate pe baza articolului 30
din TCE (în prezent 36 din TFUE) nu pot deci să fie justificate decât dacă sunt de natură să
răspundă interesului protejat de acest articol şi dacă nu aduc atingere mai mult decât este
necesar schimburilor comerciale intracomunitare”.
 din motive de moralitate publică, pentru a împiedica încălcarea regulilor morale.
Morala publică justifică interzicerea importului de bunuri indecente sau obscene iar
statul în cauză trebuie să adopte măsuri care să împiedice fabricarea ori comercializarea unor
asemenea mărfuri pe teritoriul propriu. Curtea de Justiţie a aprobat interdicţia de introducere
a unor reviste şi filme porno în Marea Britanie potrivit art. 30 din TCE (în prezent 36 din
TFUE), constatând că în statul respectiv nu este permis comerţul cu astfel de produse 50.
Curtea a concluzionat că scopul general al legii britanice constă în restrângerea fabricării şi
comercializării de materiale pornografice, în cadrul Regatului Unit fiind interzis comerţul cu
astfel de mărfuri.
În cauza nr. 121/85, Conegate Ltd. c. Commissioners of Customs and Excise 51, Curtea
de Justiţie a dat un răspuns diferit şi a concluzionat, că un stat membru nu poate invoca
aceleaşi prevederi pentru a împiedica importul de păpuşi gonflabile cu un pronunţat caracter
sexual, în condiţiile în care producerea şi comercializarea unor astfel de obiecte, este permisă
în ţara respectivă pentru protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor. În speţă, Conegate importa
păpuşi gonflabile în mărime naturală din Germania în Regatul Unit. Ofiţerii vamali au pus
mărfurile sub sechestru şi magistraţii au dispus confiscarea acestora. La acuzaţiile Conegate
că s-au încălcat dispoziţiile art. 36 din TFUE (fost art. 30 TCE), CJE a considerat
următoarele: „Chiar dacă dreptul comunitar lasă statelor membre libertatea de a face propriile
aprecieri cu privire la caracterul indecent sau obscen al anumitor obiective, trebuie să
constatăm totuşi că natura şocantă a unei mărfi nu poate fi considerată ca fiind suficient de
gravă pentru a justifica restricţiile în calea liberei circulaţii a mărfurilor, din moment ce statul
membru în cauză nu adoptă în privinţa aceloraşi mărfuri fabricate sau comercializate pe
teritoriul său măsuri represive sau altfel de măsuri reale şi efective destinate să împiedice
distribuţia pe teritoriul său.
Rezultă că un stat membru nu poate invoca motive de morală publică pentru a
interzice importul anumitor mărfuri provenind din alte state membre, în condiţiile în care
legislaţia sa nu cuprinde nici o interdicţie de fabricare sau comercializare a aceloraşi mărfuri
pe teritoriul său.
Nu intră în atribuţiile Curţii, în cadrul competenţelor care îi sunt atribuite, să
48
Cauza 231/83 Cullet c. Centre Leclerc [1985] ECR 305.
49
Cauza 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru industrie şi energie [1984] ECR 2727.
50
Cauza 34/79 R. c. Henn şi Darby, Decizia CJE din 14.12.1979, [1979], ECR 3795.
51
Cauza nr. 121/85 Conegate Ltd. c. Commissioners of Customs and Excise, [1986], ECR 1007
68
examineze dacă şi în ce măsură legislaţie engleză cuprinde o astfel de interdicţie”.
Curtea de Justiţie a judecat diferit cauzele Conegate şi Henn&Darby. Astfel, dacă în
cauza Henn&Darby, Curtea a considerat că în Regatul Unit nu există un comerţ licit cu astfel
de mărfuri pornografice care să justifice fabricarea şi comercializarea acestor produse, în
cauza Conegate, a ajuns la o concluzie contrară.
Se poate concluzia că deşi statele membre au dreptul de a stabili şi determina înţelesul
noţiunii de morală publică, totuşi nu pot impune standarde mult mai stricte pentru produsele
provenind din afară decât cele aplicate mărfurilor naţionale echivalente.
 pentru protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor, animalelor sau plantelor
(interzicerea introducerii într-un anumit teritoriu a unor rase de animale pentru a asigura
acurateţea raselor sau a soiurilor autohtone).
Deşi au existat numeroase cauze în care statele membre au justificat măsurile luate pe
aceste motive, CJE a examinat cu atenţie şi cu reţinere aceste susţineri.
În cauza 40/82, Comisia c. Regatul Unit52, Curtea de Justiţie a considerat interdicţia
impusă de Regatul Unit de a interzice importurile de carne de pasăre din majoritatea statelor
membre cu motivarea că măsura se impune pentru protecţia sănătăţii publice, ca o măsură
bazată mai mult pe raţiuni economice, decât pe considerentele susţinute.
 pentru protecţia patrimoniului naţional de valoare istorică, artistică sau
arheologică (în toate statele civilizate, este interzis exportul obiectelor de patrimoniu naţional
şi se instituie drept de preemţiune la cumpărarea acestora în favoarea statului).
 pentru protecţia proprietăţii industriale şi comerciale.
Aceste interdicţii sau restricţii nu trebuie să constituie nici mijloc de discriminare
arbitrară, nici restricţie deghizată în comerţul interstatal. În viitor insă pentru protejarea
interesului public nu este exclusă nici admiterea unor măsuri discriminatorii, dacă în caz contrar
nu ar putea fi păstrate tradiţiile dintr-o anumită ţară.
2.7.2. Excepţiile jurisprudenţiale

O a doua sursă de derogări rezultă din jurisprudenţă. În cauza Cassis de Dijon 53,
Curtea de Justiţie a decis că dispoziţiile art. 28 TCE (în prezent, art. 34 din TFUE) se pot
aplica asupra normelor care nu au caracter discriminatoriu şi că art. 28 TCE, nu are incidenţă
asupra restricţiilor rezonabile ale comerţului. Astfel, legislaţia naţională putea în anumite
circumstanţe să introducă cerinţe obligatorii în relaţiile comerciale.
În speţă, Curtea a considerat că reglementarea germană care cerea ca lichiorul francez
numit Cassis de Dijon să aibă un procent minim de alcool nu se putea justifica nici printr-un
imperativ de sănătate publică, nici prin grija pentru sănătatea consumatorilor. Legislaţia
germană interzicea importul de băuturi alcoolice care aveau o concentraţie mai mică de 32 %
la litru. Importatorii germani au fost atenţionaţi de către autorităţile naţionale să nu cumpere
52
Cauza 40/82 Comisia c. Regatul Unit (1982) ECR 2793.
53
Cauza 120/78 Rewe – Zentrale AG c. Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein [1979], ECR 649.
69
lichiorul respectiv pentru distribuţia internă deoarece această operaţiune ar fi ilegală.
Importatorii germani au invocat în faţa instanţei naţionale dispoziţiile fostului art. 28
TCE, actualmente 34 din Tratatul FUE cu motivaţia că un produs fabricat legal într-un stat
comunitar nu poate fi comercializat în alt stat membru.
Curtea de Justiţie a observat că norma naţională germană se aplica tuturor lichiorurilor
comercializate în Germania, nefiind discriminatorie şi ca atare „În absenţa regulilor comune
referitoare la producţia şi comercializarea alcoolului este de competenţa statelor membre să
reglementeze toate aspectele desfăşurării activităţii pe teritoriul lor.”
În concluzie, CJCE a stabilit următoarele:
• în domeniile în care nu există o reglementare unitară la nivel comunitar, fiecare stat
membru poate impune pe teritoriul său propriile prevederi privind producţia şi
comercializarea alcoolului şi băturilor spirtoase, dar acestea nu trebuie să constituie
restricţii la import sau măsuri cu efect echivalent acestora;
• obstacolele aduse liberei circulaţii a mărfurilor prin disparităţile legislaţiilor naţionale
sunt acceptate în măsura în care sunt justificate de interese imperative, cum ar fi mai
ales: eficacitatea controalelor fiscale, protecţia sănătăţii publice, loialitatea
tranzacţiilor comerciale şi protecţia consumatorilor.
În speţă, Curtea a decis că este vorba de o măsură cu efect echivalent restricţiilor
cantitative la importul de mărfuri, care nu se justifică printr-o exigenţă imperativă.
Această hotărâre a Curţii de Justiţie a pus bazele principiului recunoaşterii mutuale în
dreptul comunitar, conform căruia în lipsa unor reglementări unitare la nivelul Uniunii, un
stat membru trebuie să accepte pe teritoriul său produsele care sunt conforme cu legislaţia
statului membru de origine.
În alte cauze, Curtea de Justiţie a trebuit să recunoască faptul că motivele de ordin
cultural sau cele referitoare la protecţia mediului ar putea justifica o restricţie a importurilor54.
2.7.3. Condiţiile în care pot să fie invocate excepţiile legale sau jurisprudenţiale
Aceste condiţii sunt următoarele:

1. Ca o primă condiţie, pentru a putea invoca o excepţie legală sau jurisprudenţială, este
necesar ca în domeniu, să nu existe o directivă de armonizare a legislaţiilor statelor
membre, care să aibă acelaşi scop cu măsura care a fost adoptată. Motivele enunţate la
art. 36 din TFUE (fost 30 din TCE) au un caracter provizoriu, ele putând să fie
oricând înlăturate în procesul de armonizare legislativă55.
Existenţa măsurilor Uniunii Europene de armonizare poate face inadmisibilă invocarea
articolului 36.
54
CJCE 302/86, 20 septembrie 1988, Comisie/Danemarca, Rec. P. 4627.
55
A se vedea în acest sens: Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad,
2002, p. 82.
70
Aceasta se întâmplă în cazul în care măsura Uniunii este menită să armonizeze în
totalitate domeniul respectiv.
Derogările de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor pot să fie invocate în ipoteza
unei armonizări parţiale.
2. O altă condiţie: să nu se instituie o discriminare între bunurile importate sau exportate
cât şi bunurile indigene care sunt comercializate pe piaţa naţională a unui stat
membru.
Referitor la excepţiile legale acestea pot fi invocate în situaţia restricţiilor cantitative
şi a măsurilor cu efect echivalent la import, precum şi în cazul restricţiilor cantitative şi a
măsurilor cu efect echivalent la export. Corespunzător art. 36 TFUE „Interdicţiile sau
restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o
restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre”.
Excepţiile jurisprudenţiale pot să fie invocate doar în cazul restricţiilor cantitative şi a
măsurilor cu efect echivalent la import. Măsura trebuie să se aplice atât bunurilor importate
cât şi bunurilor indigene56.
3. Măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea obiectivului urmărit.
4. Măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul avut în vedere.
5. Măsura nu trebuie să fie discriminatorie.
Articolul 35 din TFUE (fostul art. 29 TCE) interzice restricţiile cantitative şi măsurile
cu efect echivalent acestora la export, la fel cum art. 34 din TFUE (fostul art. 28 din TCE)
interzice restricţiile cantitative şi măsurile cu efect echivalent acestora la import. Curtea de
Justiţie a hotărât că există diferenţe în privinţa sferei de aplicare a celor două prevederi. În
timp ce articolul 34 din TFUE se aplică atât prevederilor discriminatorii, cât şi măsurilor
aplicabile fără distincţie, art. 35 se aplică numai în cazul în care există discriminare57.
Raţiunea aplicării art. 34 din TFUE în cazul măsurilor nediscriminatorii este aceea că
impun o dublă povară importatorului, care va trebui să satisfacă atât normele relevante din
propriul stat, cât şi pe cele din statul de import58.
2.8. Regula raţiunii. Excepţia prevăzută în art. 36 din TFUE

Prin dispoziţiile art. 36 din TFUE, prin care s-a introdus regula raţiunii s-a încercat
moderarea efectului principiului de bază, conform căruia, măsurile susceptibile să împiedice,
direct sau indirect, real sau potenţial, comerţul internaţional sunt considerare măsuri având un
efect echivalent.
Regula ratiunii poate fi acceptată numai în lipsa unor reguli comune privind producţia
56
2002, p. 83.
57
A se vedea în acest sens: Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 230.
58
A se vedea în acest sens: Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreşan-Grigoriu
şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009. p. 847-848.
71
şi desfacerea mărfurilor, astfel că, în caz contrar, va reveni statelor membre datoria de a
reglementa toate problemele privind acea producţie şi acea desfacere a mărfurilor59.
Excepţia prevăzută în articolul 36 din TFUE prevede posibilitatea existenţei unor
interdicţii sau restricţii la import, export sau de tranzit, justificate pe motive de morală
publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor
şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu
naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale
şi comerciale. Interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de
discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre.
2.9. Clauze de salvgardare

Clauzele de salvgardare permit, ca în anumite situaţii, să se deroge de la prevederile
Tratatului.
Potrivit art. 114 din Tratatul FUE (fostul art. 95 TCE şi fost art. 100a – introdus prin
Actul Unic European) alin. (4) „În cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare
de către Parlamentul European şi Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru
consideră necesară menţinerea dispoziţiilor de drept intern justificate de cerinţele importante
prevăzute la articolul 36 sau referitoare la protecţia mediului ambiant ori a mediului de lucru,
acesta adresează Comisiei o notificare, indicând motivele menţinerii acestor dispoziţii”.
În acest articol s-au introdus, alături de restricţiile prevăzute în articolul 36 din TFUE
şi alte două motive. Astfel, dacă în urma unei măsuri luate de Consiliu un stat consideră că
este necesar să aplice legislaţia naţională pe motivele prevăzute în art. 36 va notifica Comisia.
Aceasta poate fi considerată o clauză generală de salvgardare, care poate fi invocată în situaţii
deosebite, extreme, care impun un regim derogatoriu provizoriu.
Alin. (5) al art. 114 din TFUE stabileşte faptul că „În cazul în care, după adoptarea
unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European şi Consiliu, de către Consiliu sau
Comisie, un stat membru consideră necesară introducerea unor dispoziţii de drept intern
întemeiate pe dovezi ştiinţifice noi referitoare la protecţia mediului ambiant ori a mediului de
lucru, din cauza unei probleme specifice statului membru respectiv, apărute după adoptarea
măsurii de armonizare, aceasta adresează Comisiei o notificare privind măsurile avute în
vedere şi motivele adoptării acestora”.
Într-un termen de şase luni de la notificările menţionate, Comisia va aproba sau va
respinge dispoziţiile naţionale în cauză după ce va face verificările ce se impun şi anume
după ce va verifica dacă acestea reprezintă sau nu un mijloc de discriminare arbitrară ori o
restricţie deghizată în cadrul comerţului dintre statele membre. Comisia sau oricare alt stat
membru poate aduce cauza în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene dacă se consideră
59
A se vedea în acest sens: Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 231.
72
că statul respectiv comite un abuz.
În absenţa unei decizii a Comisiei în termenul precizat, dispoziţiile naţionale
respective sunt considerate probate.
În cazul în care complexitatea problemei justifică prorogarea termenului şi în acelaşi
timp nu există pericol pentru sănătatea umană, Comisia poate notifica statul membru interesat
de prelungirea termenului de 6 luni cu încă o perioadă de 6 luni.
În situaţia în care un stat membru este autorizat să menţină sau să introducă dispoziţii
de drept intern care derogă de la o măsură de armonizare, Comisia va examina de îndată dacă
este oportun să propună o adaptare a acestei măsuri.
Conform alin. (8) al art. 114 „În cazul în care un stat membru invocă o problemă
deosebită de sănătate publică într-un domeniu care a făcut în prealabil obiectul măsurilor de
armonizare, acesta informează Comisia, care analizează de îndată dacă este necesar să
propună Consiliului măsuri adecvate”.
Măsurile de armonizare vizate implică, în împrejurările corespunzătoare, o clauză de
salvgardare care autorizează statele membre să adopte, pentru unul sau mai multe din
motivele fără caracter economic de la art. 36, măsuri provizorii supuse unei proceduri de
control al Uniunii (aliniatul (10) al articolului 114 din TFUE).
O clauză de salvgardare poate fi aplicabilă şi atunci când survine o criză neaşteptată în
balanţa de plăţi a unui stat membru. Conform art. 144 din TFUE (fostul art. 120 TCE) „În
cazul apariţiei unei crize neprevăzute în balanţa de plăţi şi dacă nu se adoptă de îndată o
decizie în înţelesul articolului 143 alineatul (2), un stat membru care face obiectul unei
derogări poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare necesare. Aceste măsuri
trebuie să provoace perturbări minime în funcţionarea pieţei comune şi să nu depăşească
limita absolut necesară pentru remedierea dificultăţilor neprevăzute care au apărut”.
Articolul 346 din TFUE (fost art. din 296 TCE) prevede posibilitatea altor două
clauze de salvgardare, motivate de interese de securitate naţională:
- niciun stat membru nu va fi obligat să furnizeze informaţii a căror dezvăluire ar fi
contrară intereselor esenţiale ale siguranţei sale;
- orice stat membru poate lua măsurile pe care le consideră necesare pentru
protecţia intereselor esenţiale ale siguranţei sale şi care se referă la producţia sau
comerţul cu armament, muniţie şi material de război. Aceste măsuri nu trebuie să
modifice condiţiile de concurenţă pe piaţa internă în ce priveşte produsele ce nu
sunt destinate unor scopuri specific militare.
Conform art. 347 din TFUE (fost art. 297 din TCE), statele membre trebuie să se
consulte în vederea adoptării în comun a dispoziţiilor necesare pentru a evita ca funcţionarea
pieţei interne să fie afectată de măsurile la care un stat membru poate fi obligat să le adopte,
în caz de probleme interne grave care aduc atingere ordinii publice, în caz de război sau de
tensiune internaţională gravă care constituie o ameninţare de război, ori pentru a face faţă
73
angajamentelor contracate de acesta în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
În cazul în care măsurile adoptate în cazurile prevăzute la articolele 346 şi 347 din
TFUE au ca efect denaturarea condiţiilor concurenţei pe piaţa internă, Comisia, în baza art.
348 din TFUE, examinează împreună cu statul în cauză condiţiile în care aceste măsuri pot fi
adaptate normelor prevăzute de tratate.
Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 258 şi 259, Comisia sau orice
stat membru poate sesiza direct Curtea de Justiţie în cazul în care consideră că un alt stat
membru abuzează de competenţele prevăzute la articolele 346 şi 347. Curtea de Justiţie
hotărăşte în camera de consiliu.
2.10. Imputarea acţiunilor privaţilor

Asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor presupune şi obligaţia statelor membre de a
exercita anumite acţiuni de control asupra propriilor cetăţeni, care prin acţiunile lor, ar putea
împiedica exercitare dreptului la libera circulaţie a mărfurilor60.
Cauza 249/1981 („Buy Irish”)61, Comisia c. Irlanda este un exemplu în acest sens.
Deşi cauza priveşte aparent modalităţile de vânzare, totuşi soluţia Curtea de Justiţie s-a soldat
cu „condamnarea” unui stat membru.
În această speţă, guvernul irlandez a instituit un program de 3 ani în vederea
promovării produselor irlandeze, program care a fost lansat printr-un discurs al ministrului
industriei, comerţului şi energiei, obiectivul fiind acela de a obţine transferul a 3 % din
cheltuielile consumatorilor dinspre importuri, către produsele naţionale. Motivul principal a
fost încercarea guvernului de a ameliora situaţia economică din ţară.
În concret, s-au adoptat o serie de măsuri şi au existat mai multe acţiuni de afişare, fiind
pus în funcţiune şi un birou de informaţii de la care consumatorii puteau să afle unde se găsesc
produsele irlandeze şi cum pot fi recunoscute (serviciul Shoplink). Mai mult, s-a încurajat
folosirea simbolului „Buy Irish” pentru produsele fabricate în Irlanda. Împotriva acestei
atitudini, Comisia a introdus o acţiune în constatarea încălcării tratatelor.
În apărarea sa, guvernul irlandez a invocat următoarele motive: campania a fost
desfăşurată de către Irish Goods Council, o grupare care permitea diferitelor societăţi irlandeze
să coopereze în interesul lor comun, şi deci, nu constituia o autoritate publică, iar ajutorul
financiar acordat de către guvern ar trebui apreciat de CJE în conformitate cu dispoziţiile din
Tratat referitoare la ajutorul de stat.
Trebuie însă precizat şi faptul că membrii consiliului director al acestui consiliu erau
numiţi de către ministrul industriei, comerţului şi energiei, acesta având şi funcţia de preşedinte
al comitetului director, iar în situaţia în care finanţarea ar fi constituit un ajutor de stat, acesta
trebuia, conform dispoziţiilor Tratatului, notificat Comisiei europene.
60
61
Decizia CJE din 24.11.1982, cazul nr. 249/1981 Comisia/Irlanda, Culegerea 1982, p. 4005.
74
Curtea de Justiţie a reţinut faptul că guvernul irlandez era răspunzător conform
Tratatului pentru activităţile Consiliului, deşi campania era condusă de o întreprindere privată.
Mai mult în decizia pe care a emis-o a arătat că măsurile de restrângere ale circulaţiei
mărfurilor trebuie să provină de la purtătorul de suveranitate şi că nu este necesară dovedirea
unei împiedicări efective, reale a comerţului intercomunitar, fiind de ajuns să se constate faptul
că măsurile sunt apte să împiedice comerţul, pentru a fi considerate ca măsuri cu efect
echivalent în sensul art. 30 din TCEE (în prezent art. 34 din TFUE). Având în vedere că
guvernul s-a implicat şi financiar în activitatea organizaţiei care a condus campania
publicitară ,,Irish Good Council”, CJE a stabilit că şi acele acte guvernamentale ale unui stat
membru care nu au caracter obligatoriu pot influenţa comportamentul comercianţilor şi
consumatorilor în statul respectiv şi astfel pot duce la neutralizarea, compromiterea scopurilor
precizate în tratat.
În concluzie, guvernul irlandez a încălcat obligaţiile ce îi reveneau în temeiul
Tratatului prin organizarea unei campanii de promovare a vânzării şi cumpărării produselor
irlandeze pe teritoriul său.
În cazul „Căpşunile spaniole” Curtea de Justiţie a hotărât că, „Prin neadoptarea
tuturor măsurilor necesare şi adecvate pentru ca acţiunile particularilor să nu împiedice libera
circulaţie a fructelor şi legumelor, Republica Franceză nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurg
din art. 30 din Tratatul CEE, coroborat cu art. 5 din acelaşi Tratat şi din organizările comune
ale pieţelor produselor agricole”62.
În această cauză, Curtea de Justiţie a arătat că art. 30 din TCEE (fost art. 28 din TCE,
în prezent art. 34 din TFUE) se aplică nu numai acţiunilor ci şi omisiunilor. Curtea a mai
susţinut că pot constitui piedici în calea liberei circulaţii a mărfurilor, nu numai acţiunile
întreprinse de statele membre ci şi inacţiunile statelor la activităţi perturbatoare ale
resortisanţilor.
În concret, prin cererea înregistrată la grefa Curţii la 4 august 1995, Comisia a
introdus o acţiune în constatarea încălcării tratatelor împotriva statului francez, arătând că
timp de zece ani Franţa nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica distrugerea legumelor
şi fructelor importate din alte ţări de către ţăranii francezi şi nici pentru a împiedica acţiunile
acestora de a bloca pe autostrăzi şi la graniţe introducerea în Franţa a unor astfel de mărfuri.
Comisia a mai declarat că, de mai bine de un deceniu, este sesizată în mod regulat
prin plângeri, împotriva pasivităţii autorităţilor franceze faţă de actele de violenţă comise de
particulari şi de mişcările revendicative ale agricultorilor francezi, dirijate împotriva
produselor agricole provenind din alte state membre. Aceste acte constau în special în
interceptarea camioanelor care transportau astfel de produse pe teritoriul francez şi
distrugerea încărcăturii acestora, în acte de violenţă îndreptate împotriva conducătorilor de
camioane, în ameninţări împotriva marilor centre comerciale franceze care puneau în vânzare
62
C-265/1995, Comisie c. Franţa, Decizia CJE din 09.12.1997, Culegerea 1997, p. I - 6959.
75
produse agricole originare din alte state membre, precum şi în degradarea acestor mărfuri
expuse în magazinele din Franţa.
Comisia a mai constatat că, începând cu anul 1993, anumite mişcări ale agricultorilor
francezi au lansat o campanie de control sistematic al ofertei de produse agricole provenind
din alte state membre, caracterizată în special prin acţiuni de intimidare îndreptate împotriva
comercianţilor cu ridicata şi cu amănuntul, în scopul de a-i determina să se aprovizioneze
exclusiv cu produse de origine franceză, prin impunerea unui preţ minim de vânzare a
produselor în cauză, precum şi prin organizarea de controale destinate verificării respectării
de agenţii economici a instrucţiunilor date.
Astfel, din aprilie până în iulie 1993, ţinta acestor campanii au fost căpşunile
provenite din Spania, iar în lunile august şi septembrie ale aceluiaşi an, roşiile din Belgia. În
anul 1994 acţiunile de vandalism au continuat şi au vizat în special căpşunile provenite din
Spania.
Comisia a mai menţionat şi alte cazuri de vandalism care au împiedicat libera
circulaţie a mărfurilor în Franţa.
În data de 5 mai 1995, Comisia a emis un aviz motivat, arătând că Republica Franceză
prin neadoptarea tuturor măsurilor necesare şi adecvate pentru ca acţiunile particularilor să nu
împiedice libera circulaţie a fructelor şi legumelor, nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurg din
organizarea comună a pieţelor produselor agricole şi din dispoziţiile comunitare. Mai mult, a
invitat Franţa ca în termen de o lună de la data emiterii avizului să adopte măsurile necesare.
La 16 iunie 1995, guvernul francez a subliniat că a adoptat toate măsurile ce intră în
competenţa sa pentru a garanta libera circulaţie a mărfurilor pe teritoriul său.
Acţiunile de distrugere a fructelor şi legumelor deşi au scăzut ca număr şi intensitate,
totuşi au continuat, astfel că a fost formulată o acţiune de către Comisie.
Curtea de Justiţie Europeană a stabilit următoarele:
- Republica Franceză, prin neadoptarea tuturor măsurilor necesare şi adecvate
pentru ca acţiunile particularilor să nu împiedice libera circulaţie a mărfurilor, nu
şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurg din Tratat. Statului francez îi revenea obligaţia
de a adopta toate măsurile necesare pentru a garanta aplicarea şi eficacitatea
dreptului comunitar, cu scopul de a asigura aplicarea corectă a acestui drept în
interesul tuturor agenţilor economici;
- teama de dificultăţi interne nu poate justifica abţinerea unui stat membru de la
aplicarea corectă a dreptului comunitar;
- statul francez se putea prevala doar de faptul că acţiunile sale ar fi putut avea
consecinţe asupra ordinii publice şi că nu ar fi avut mijloacele necesare pentru a
restabili ordinea;
- în acest caz, guvernul pârât nu are nici o dovadă concretă cu privire la existenţa
unui pericol pentru ordinea publică căruia să nu îi poată face faţă;
76
- tot curtea a mai stabilit că, deşi nu este imposibil ca ameninţarea unor tulburări
grave ale ordinii publice să poată, dacă este cazul, justifica absenţa intervenţiei
forţelor de ordine, acest argument poate fi invocat numai cu privire la o situaţie
particulară, determinată, iar nu în general, cum ar fi cazul aici, pentru toate
incidentele evocate de Comisie;
- deşi statul francez şi-a asumat răspunderea pentru prejudiciile cauzate victimelor,
trebuie subliniat că acest argument nu poate fi invocat de către guvernul pârât
pentru ca acesta să fie scutit de obligaţiile sale în temeiul dreptului comunitar;
- chiar dacă o despăgubire poate repara, cel puţin parţial, prejudiciul suferit de
agenţii economici în cauză, aceasta nu înseamnă, în schimb, că neîndeplinirea
obligaţiilor de către statul membru în cauză este înlăturată;
- în ceea ce priveşte argumentele întemeiate pe contextul socio-economic foarte
dificil în care s-ar fi aflat piaţa franceză de fructe şi de legume, după aderarea
Regatului Spaniei, acestea nu mai pot fi reţinute;
- mai mult, motivele de natură economică nu pot servi în nici un caz drept
justificare pentru obstacolele interzise prin art. 30 din TCEE (fost art. 28 din TCE,
în prezent art. 34 din TFUE);
- în măsura în care guvernul pârât lasă să se înţeleagă, în sprijinul motivelor
invocate în apărarea sa, că destabilizarea pieţei franceze de fructe şi legume a fost
provocată de practici incorecte, cum ar fi încălcările dreptului comunitar de
producătorii spanioli, trebuie să se reamintească faptul că un stat membru nu poate
adopta unilateral măsuri de apărare sau un comportament menit să preîntâmpine o
încălcare eventuală, din partea unui alt stat membru, a regulilor dreptului
comunitar. Această situaţie intervine mai ales în domeniul politicii agricole
comune, unde numai Comunitatea poate adopta, dacă este cazul, măsurile
necesare pentru a face faţă dificultăţilor pe care le pot întâmpina anumiţi agenţi
economici, în special ca urmare a unei noi aderări;
- având în vedere toate considerentele precedente, se conchide că, în acest caz,
guvernul francez, în mod manifest şi constant, a omis să adopte măsuri suficiente
şi adecvate pentru a pune capăt actelor de vandalism care periclitează libera
circulaţie pe teritoriul său a anumitor produse agricole originare din alte state
membre şi pentru a împiedica repetarea unor astfel de acte. În aceast caz
Republica Franceză nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurg din art. 30 TCEE (fost
art. 28 TCE, în prezent art. 34 din TFUE) coroborat cu art. 5 din acelaşi Tratat şi
din organizările comune ale pieţelor produselor agricole63.
În privinţa răspunderii juridice internaţionale, Curtea de Justiţie a dat o soluţie
63
A se vedea în acest sens: Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa CJCE. Principiile
dreptului comunitar. Concurenţa. Libera circulaţie a mărfurilor, volumul I, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, 2006, p. 473-485.
77
solomonică. Astfel, de căte ori comercianţii de astfel de produse sufereau prejudicii din cauza
distrugerilor sau blocajelor de străzi, statul francez acorda despăgubiri pe baza răspunderii
internaţionale obiective. Curtea a arătat însă, că acordarea despăgubirilor nu scuteşte statul
francez de respectarea obligaţiilor sale64.
2.11. Monopolurile de stat cu caracter comercial
Restricţiile afectând libera circulaţie a mărfurilor pot surveni şi ca urmare a

activităţilor monopolurilor de stat cu caracter comercial.
Potrivit art. 37 alin. (1) din TFUE (fostul art. 31 alin. (1) din TCE): „Statele membre
adaptează monopolurile naţionale cu caracter comercial, astfel încât să se asigure excluderea
oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre cu privire la condiţiile de
aprovizionare şi comercializare”.
Drepturile exclusive ale monopolurilor asupra importurilor şi exporturilor şi
posibilitatea acestora de a controla piaţa, pot duce la apariţia unor restricţii şi discriminări la
import sau la export.
Pentru a exista calificarea de „monopol”, nu este necesar să se exercite controlul total
al pieţei pentru anumite mărfuri. Monopolul apare în cazul în care un participant la piaţă este
unicul ofertant al unui produs anume. Monopolul de stat ia naştere când unic ofertant este
statul.
Interzicerea monopolului se aplică tuturor organismelor prin care un stat membru, de
iure sau de facto, direct sau indirect, controlează, conduce sau influenţează în mod
semnificativ importurile sau exporturile dintre statele membre.
Dispoziţiile art. 37 din TFUE se aplică inclusiv monopolurilor de stat concesionate.
Desfiinţarea monopolului nu înseamnă că statul nu va mai avea dreptul de a avea
propriile întreprinderi, ci demolarea poziţiei de unic ofertant.
Statele membre trebuie să se abţină să introducă orice nouă măsură care contravine
principiilor enunţate la alin. (1) sau care restrânge domeniul de aplicare a articolelor care se
referă la interzicerea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative între statele membre.
Conform ultimului aliniat al art. 37 din TFUE „În cazul unui monopol cu caracter
comercial care presupune o reglementare menită să faciliteze desfacerea sau valorificarea
produselor agricole, trebuie asigurate, în aplicarea normelor prezentului articol, garanţii
echivalente pentru ocuparea forţei de muncă şi pentru nivelul de trai al producătorilor în
cauză”.
Conform art. 106 din TFUE (fost art. 86 din TCE), întreprinderile care au sarcina de a
gestiona serviciile de interes economic general sau care prezintă caracter de monopol fiscal se
supun normelor tratatelor şi, în special, regulilor de concurenţă, în măsura în care aplicarea
64
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 458-459.
78
acestor norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost
încredinţată. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură care
contravine intereslor Uniunii.
În cauza 59/75 („Pubblico Ministero c.Flavia Manghera şi alţii”), pârâtul Manghera
împreună cu alte persoane au introdus pe teritoriul Italiei, după data de 1 ianuarie 1970, tutun
prelucrat şi fabricat în statele comunitare. Legea italiană nr. 907 din 17 iulie 1942 a instaurat
un monopol de stat pentru fabricarea şi comercializarea tutunului, statul având astfel un drept
exclusiv de import pentru tutunul prelucrat. Conform respectivei legi, fapta săvârşită de
Manghera constituie o infracţiune, iar împotriva acestuia şi a celorlaţi participanţi a început
urmărirea penală.
Deoarece faptele incriminate au fost comise după încetarea drepturilor de
exclusivitate ataşate monopolului statului, instanţa naţională a suspendat judecata şi a adresat
CJE patru întrebări preliminare:
1. Prin prima întrebare, instanţa naţională doreşte să afle dacă articolul 37 alin. (1) din
TCEE (fost art. 31 din TCE, în prezent art. 37 din TFUE) trebuie să fie interpretat în
sensul că, de la 31 decembrie 1969 (data încheierii perioadei de tranziţie), monopolul
comercial al statelor trebuie să fie restructurat, astfel încât să se elimine posibilitatea
de a se face discriminări împotriva exportatorilor comunitari, având drept consecinţă
dispariţia dreptului exclusiv de import, în raport cu celelalte state membre, de la 1
ianuarie 1970.
2. Prin a doua întrebare instanţa naţională doreşte să afle dacă articolul 37 alin. (1) din
TCEE este direct aplicabil şi dacă acesta creează în favoarea persoanelor de drept
privat drepturi subiective pe care instanţele naţionale sunt obligate să le protejeze.
3. Prin a treia întrebare se doreşte să se afle dacă este posibil ca persoane care nu sunt
supuse monopolului să importe pe teritoriul italian, în temeiul articolului 37 din tratat,
după 1 ianuarie 1970, produse aflate sub regimul monopolului tutunului prevăzut de
legea naţională italiană şi originare din ţările comuniste, plătind toate taxele prevăzute
pentru acest tip de produse.
4. Prin a patra întrebare se doreşte să se afle dacă Rezoluţia Consiliului din 21 aprilie
1970 poate modifica sfera de aplicare a prevederilor articolului 37 alin. (1) din tratat,
iar în cazul unui răspuns afirmativ, dacă aceasta are ca efect crearea de obligaţii
pentru statele membre, eliminarea imediată a restricţiilor la importul produselor
supuse monopolului, fără a fi necesară vreo altă măsură comunitară, ducând astfel la
decăderea din drepturile exclusive ale monopolului tutunului.
Cu privire la prima întrebare, Curtea de Justiţie a arătat că dispoziţiile care
reglementează libera circulaţie a mărfurilor şi în special, a capitolului referitor la eliminarea
restricţiilor cantitative între statele membre, urmăreşte în mod imperartiv restructurarea
monopolurilor comerciale, astfel încât la încheierea perioadei de tranziţie să se asigure
dispariţia totală a discriminărilor menţionate.
79
În acest scop, alin. (2) prevede obligaţia statelor membre de a nu îngrădi sfera de
aplicare a prevederilor tratatului referitoare la eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative între acestea.
Conform Rezoluţiei Consiliului, dreptul exclusiv de import al tutunului prelucrat aflat
sub monopolul comercial al statului reprezintă faţă de exportatorii comunitari o discriminare
interzisă de tratat.
Prin urmare, Curtea a răspuns că articolul 37 alin. (1) din Tratatul CEE trebuie să fie
interpretat în sensul că, de la 31 decembrie 1969, orice monopol naţional cu caracter
comercial trebuie să fie restructurat, astfel încât să se elimine dreptul exclusiv de a importa
din alte state membre.
Cu privire la a doua întrebare, Curtea a arătat că, în conformitate cu tratatul, la
încheierea perioadei de tranziţie trebuie să fie eliminate orice discriminări între resortisanţii
statelor membre cu privire la condiţiile de aprovizionare şi de desfacere, iar această obligaţie
nu este subordonată adoptării niciunei prevederi din partea statelor membre sau a
Comunităţii, putând fi, prin natura sa, invocată de către resortisanţii celorlalte state membre
în faţa instanţelor naţionale.
Cu privire la a treia întrebare, Curtea a arătat că această întrebare priveşte aplicarea
dreptului comunitar, şi mai puţin interpretarea acestuia, fiind de competenţa instanţei
naţionale.
Cu privire la a patra întrebare, Curtea a arătat că prin această rezoluţie s-a urmărit să
se pună capăt unei situaţii contrare articolului 37 alineatul (1), iar aceasta nu poate produce
faţă de persoanele de drept privat efecte juridice diferite de cele prevăzute prin tratat.
Conform hotărârii CJE, articolul 37 alineatul (1) din Tratatul CEE trebuie să fie
interpretat în sensul că, de la 31 decembrie 1969, orice monopol naţional cu caracter
comercial trebuie să fie restructurat astfel încât să se elimine dreptul exclusiv de a importa
din alte state membre. La încheierea perioadei de tranziţie, articolul 37 alineatul (1) poate fi
invocat de către resortisanţii statelor membre în faţa instanţelor naţionale. Rezoluţia
Consiliului din 21 aprilie 1970 nu modifică sfera de aplicare a dispoziţiilor articolului 37
alineatul (1)65.
Într-o altă cauză, Curtea de Justiţie a hotărât următoarele:
• transmisia de mesaje televizate, inclusiv a celor cu un caracter publicitar, se supune,
ca atare, normelor tratatului referitoare la prestările de servicii. Pe de altă parte,
schimburile comerciale de orice tipuri de materiale, aparate de înregistrare sonore,
filme şi alte produse utilizate pentru difuzarea de mesaje televizate se supun normelor
referitoare la libera circulaţie a mărfurilor;
• faptul că o întreprindere dintr-un stat membru beneficiază de dreptul exclusiv de a
65
Cauza 59/75, Pubblico Ministero c. Flavia Manghera şi alţii, Jurisprudenţa istorică a instanţelor
261-263.
80
transmite mesaje publicitare nu este, ca atare, incompatibil cu libera circulaţie a
produselor pe care aceste mesaje intenţionează să le promoveze. Situaţia ar fi fost
diferită dacă dreptul de exclusivitate ar fi fost utilizat pentru favorizarea, în cadrul
Comunităţii, a anumitor canale comerciale sau a anumitor operatori economici, în
raport cu ceilalţi;
• articolul 37 din tratat vizează schimburile de mărfuri şi nu se referă la monopolul
asupra prestărilor de servicii;
• existenţa unui monopol al unei întreprinderi, căreia statul membru i-a acordat, în
temeiul articolului 90 din TCEE (fost art. 86 din TCE, în prezent art. 106 din TFUE),
drepturi de exclusivitate sau o extindere a acestor drepturi, care urmează unei noi
intervenţii a statului, nu este în sine incompatibilă cu articolul 86 din TCEE (fost art.
82 din TCE, în prezent art. 102 din TFUE);
• chiar în cadrul articolului 90, interdicţiile prevăzute la articolul 86 au un efect direct şi
dau naştere, pentru justiţiabili, la drepturi pe care instanţele naţionale trebuie să le
protejeze;
• concesionarea dreptului exclusiv de a transmite mesaje televizate nu constituie, în
sine, o încălcare a articolului 7 din TCEE. Cu toate acestea, sunt incompatibile cu
această dispoziţie comportamentele discriminatorii ale unei întreprinderi care
beneficiază de o astfel de exclusivitate în raport cu resortisanţii statelor member pe
motive de cetăţenie66.
Conform art. 102 din TFUE este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura
în care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una
sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o
parte semnificativă a acesteia.
Aceste practici abuzive pot consta, în special, în:
(a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor
condiţii de tranzacţionare inechitabile;
(b) limitează producţia, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul
consumatorilor;
(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu
au legătură cu obiectul acestor contracte.
66
Cauza 155/73, Giuseppe Sacchi, Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de
rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p. 183-184.
81
• Libera circulaţie a mărfurilor – este una dintre cele patru libertăţi
fundamentale pe care se întemeiază Piaţa comună. Libera circulaţie a
mărfurilor implică interzicerea între statele membre a taxelor vamale şi a altor
taxe cu efect echivalent, adoptarea unui tarif vamal comun pentru comerţul
dintra statele membre şi statele terţe, interzicerea oricăror restricţii cantitative
sau măsuri cu efect echivalent şi reorganizarea monopolurilor comerciale de
stat.
• Mărfurile – produse evaluabile în bani şi susceptibile, ca atare să formeze
obiectul tranzacţiilor comerciale;
• Taxele vamale – sunt acele taxe care sunt percepute de stat la ieşirea sau
intrarea în ţară a unor mărfuri şi care nu sunt percepute în cazul produselor
echivalente din producţia internă;
• Taxa cu efect echivalent – este orice obligaţie pecuniară, indiferent de
mărimea, destinaţia şi modul de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul
strict al cuvîntului şi care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor
autohtone sau străine pentru simplul motiv că acestea traversează o frontieră
şi care are ca efect scumpirea acestor mărfuri faţă de cele autohtone;
• Restricţii cantitative – ansamblul regulilor sau măsurilor administrative ce
pot restrânge, total sau parţial, în conformitate cu circumstanţele, importul,
exportul sau tranzitul mărfurilor67;
• Măsuri cu efect echivalent resticţiilor cantitative – crearea pieţei comune
impunea şi obligaţia pentru statele membre de eliminare a restricţiilor
cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative. Articolul
36 din TFUE permite însă legitimarea unor astfel de măsuri (interzicerea sau
restricţionarea importurilor, a exporturilor sau a bunurilor aflate în tranzit)
dacă ele sunt justificate prin raţiuni de moralitate publică, ordine publică,
siguranţă publică, de protecţie a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de
conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu
valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii
industriale şi comerciale, cu condiţia ca aceste măsuri să nu constituie
discriminări arbitrare sau restricţii deghizate în comerţul dintre statele
membre ale UE.
2.13. TEMĂ:
Precizaţi care sunt diferenţele dintre:
- taxele vamale şi taxele cu efect echivalent taxelor vamale;
- restricţiile cantitativela import şi la export şi măsurile cu efect echivalent acestora.

1. În ce cauză a definit Curtea de Justiţie conceptul de mărfuri ?
2. Monedele vechi de aur sunt considerare bunuri sau mijloace obişnuite de
plată ?
3. Cum pot fi clasificate mărfurile în funcţie de provenienţa lor ?
67
C-2/73, Riseria Luigi Geddo c. Ente Nazionale Risi (1993), REC p. 865.
82
4. Conform dispoziţiilor din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, ce
implică Uniunea vamală ?
5. Care este componenţa Tarifului vamal comun ?
6. Cum a apreciat Curtea de Justiţie taxa stabilită de statul italian în cauza 7/68
„Arta italiană” ?
7. Nu toate taxele impuse în relaţiile de import-export dintre statele membre sunt
considerate taxe cu efect echivalent celor vamale. Curtea de Justiţie a clarificat
aceste aspecte. Precizaţi ce taxe nu vor fi considerate taxe cu efect echivalent
celor vamale.
8. Precizaţi care sunt condiţiile, stabilite de Curtea de Justiţie în cauza 18/87,
Comisia c. Germania în care taxele vamale nu pot fi calificate ca taxe cu efect
echivalent unei taxe vamale.
9. În ce cauză a definit Curtea de Justiţie noţiunea de restricţii cantitative ?
10. Enunţaţi definiţia dată de Curtea de Justiţie în cauza 8/74 („Dassonville”).
11. Care a fost hotărârea Curţii de Justiţie în cauza „Keck şi Mithouard” ?
12. În conformitate cu jurisprudenţa începând cu „Cassis de Dijon”, ce sunt
măsurile cu efect echivalent ?
13. Poate fi considerat impozitul intern ca o taxă cu efect echivalent ?
14. Precizaţi în care cauză Curtea de Justiţie a restrâns aplicarea „Formulei
Dassonville”.
15. Precizaţi care sunt excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor,
excepţii care pot fi invocate în baza art. 36 din TFUE.
16. În ce cauză au fost puse bazele principiului recunoaşterii mutuale în dreptul
comunitar ?
17. Enumeraţi condiţiile în care pot să fie invocate excepţiile legale sau
jurisprudenţiale de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor.
18. Ce articol din TFUE a introdus regula raţiunii ?
19. Ce soluţie a dat Curtea de Justiţie în cauza 249/81 („Buy Irish”) ?
20. Activitatea monopolurilor de stat cu caracter comercial poate avea efect
restrictiv asupra liberei circulaţii a mărfurilor ?
21. Precizaţi care a fost soluţia Curţii de Justiţie şi argumentaţi această soluţie în
cazul C-383/2001 („De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told- og
Skattestyrelsen”)68.
Situaţia de fapt este următoarea:
În Danermarca nu se produc automobile. De Danske Bilimportorer (DBI), o asociaţie
daneză de importatori de vehicule, a cumpărat în ianuarie 1999, un autovehicul nou, marca
Audi, pentru un preţ total de 67.152 EURO, din care 40.066 EUROau fost plătiţi cu titlul de
68
Cazul C-383/2001, De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told- og Skattestyrelsen, Decizia
CJE din 17 iunie 2003, Culegerea 2003, p. I-6065.
83
taxă de înmatriculare.
DBI a solicitat rambursarea taxei autorităţilor fiscale daneze, deoarece a considerat că a
achitat taxa fără nici o justificare.
Cererea fiindu-i respinsă, DBI a introdus recurs împotriva Skatteministeriet (Ministerul
Impozitelor şi Accizelor), invocând principiul libertăţii de circulaţie a mărfurilor.
În acest context, justiţia daneză a întrebat CJE, dacă un impozit indirect, perceput de un
stat membru, cum ar fi taxa de înmatriculare, care se ridică pentru vehiculele noi la 105% din
prima tranşă de 52.800 DKK şi la 180% din restul valorii impozabile, poate constitui o
măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative la import, fiind, din acest motiv,
incompatibilă cu principiul liberei circulaţii a mărfurilor.
Conform art. 110 din TFUE:
„Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre
impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect,
produselor naţionale similare.
interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie”.
1. Uniunea vamală a fost realizată încă din anul:

a) 1958
b) 1968
c) 1970
2. Teritoriul uniunii vamale cuprinde:

a. teritoriile statelor membre
b. teritoriile statelor membre, cu excepția unor teritorii, care, deși fac parte
din teritoriile statelor membre, nu sunt incluse în teritoriul vamal
c. teritoriile statelor membre exclusiv teritoriul Principatului Monaco și San
Marino
3. Spaţiul Uniunii Economice şi Monetare cuprinde:

a. teritoriul celor 27 de state membre
b. teritoriul statelor member ale UE care au introdus moneda unică euro
c. teritoriul statelor nemembre UE care au introdus moneda unică euro
4. Termenul de ”marfă”, în accepțiunea CJE are următorul înțeles:

a. orice bun evaluabil în bani susceptibil să formeze obiect al unor tranzacţii
comerciale;
b. orice bun evaluabil în bani;
c. orice bun evaluabil în bani susceptibil să formeze obiect al unor tranzacţii
84
5. Conceptul de “marfă” a fost definit in cauza:
a. Dassonville
b. Arta italiană
c. Cassis de Dijon
6. Taxele cu efect echivalent:

a. sunt importante din punctul de vedere al instituției care încasează banii
b. sunt impuse unilateral în statele membre de autorităţile publice centrale
sau locale
c. nu sunt cerute sub motiv că mărfurile trec frontiera
7. Taxele cu efect echivalent sunt interzise:

a. întotdeauna
b. în general
c. numai dacă au efect protecționist
8. Taxa cu efect echivalent este:

a. orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea, destinaţia şi modul său de
aplicare, care este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului
b. orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea, destinaţia şi modul său de
aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului
c. orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea, destinaţia şi modul său de
aplicare, care nu este impusă în mod unilateral
9. Nu sunt taxe cu efect echivalent:

a. taxele instituite în cadrul unilateral
b. taxele instituite în cadrul multilateral
c. taxele solicitate pentru orice servicii prestate agenţilor economici
10. Restricţiile cantitative:

a. sunt admise între statele membre ale UE
b. sunt interzise între statele membre ale UE
c. sunt admise între statele membre ale UE în condiţiile în care duc la
restrângerea importurilor, a exporturilor sau a mărfurilor în transit
10. Restricția cantitativă constă în:

a. interzicerea totală a importului, exportului sau a tranzitului unor mărfuri
ori în stabilirea unor contingente sau cote la export sau la import
b. interzicerea parțială a importului, exportului sau a tranzitului unor mărfuri
c. interzicerea importului sau exportului unei anumite cantități de marfa
11. Măsurile cu efect echivalent:

a. pot fi impuse de executiv
85
b. nu pot fi impuse de puterea judecătorească
c. pot fi impuse de Comisie
12. Printre măsurile cu efect echivalent se numără:

a. măsurile prin care li se solicită importatorilor să verifice sistematic
compoziţia mărfurilor pentru a stabili dacă aceasta corespunde sau nu
indicaţiilor furnizorilor străini
b. măsurile prin care desfăşurarea operaţiunii de import nu este condiţionată
de îndeplinirea anumitor formalităţi cum ar fi obţinerea unei licenţe de
import sau întocmirea unei declaraţii care să fie vizată de organele
administrative
c. măsurile naţionale prin care cumpărătorii sunt îndemnaţi să achiziţioneze
produse indigene sau străine
13. Nu sunt considerate măsuri cu efect echivalent:

a. măsurile care privesc fixarea preţurilor de vânzare
b. măsurile care privesc producţia mărfurilor cum sunt cele referitoare la
denumirea, forma, dimensiunile, greutatea sau compoziţia mărfurilor
c. reglementările din statele membre care privesc modalităţile de vânzare a
bunurilor
14. Art. 36 din TFUE conține excepțiile de la libera circulație a mărfurilor în sensul:
a. protecţiei tezaurelor naţionale cu valoare artistică istorică sau arheologică,
motive ce țin de morală publică, ordine publică, securitate publică,
protecţia sănătăţii şi vieţii persoanelor, a animalelor, de conservarea
plantelor, protecţia proprietăţii industriale şi comerciale
b. instituirii unor obstacole tarifare
c. caracterului economic al măsurilor vizate
15. Invocarea motivelor de la art. 36 din TFUE se realizează însă sub controlul:
a. instanțelor internaționale
b. CJE
c. Curţii de Conturi
16. Enumerarea excepțiilor din art. 36 TFUE are caracter:

a. are caracter exemplificativ
b. are caracter dinamic pentru că sunt în continuă dezvoltare
c. are caracter limitativ
17. Printre condițiile care atrag excepțiile despre care se face vorbire în art. 36 din
TFUE și aplicarea excepțiilor jurisprudențiale se numără:
a. caracterul discriminator al măsurii adoptate de statul membru
b. existența unei măsuri de armonizare
86
c. posibilitatea ca rezultatul dorit să poată fi atins și prin alte măsuri
18. Clauza de salvgardare este:

a. o clauză care sub controlul Comisiei, permite instituirea unor măsuri
naţionale cu caracter temporar sau nu, care sunt derogatorii de la
dispoziţiile legale comunitare
b. conținută în dreptul intern
c. cuprinsă în Tratatul de la Nisa
19. Atunci când un stat dorește să invoce clauza de salvgardare:

a. anunță Parlamentul European prin parlamentarii aleși
b. anunță CJCE prin judecătorul desemnat de stat
c. anunță Comisia
20. Clauza de salvgardare:

a. se materializează doar prin luarea de măsuri noi
b. se materializează nu doar prin menținerea de măsuri preexistente
c. nu trebuie motivată în momentul notificării organismelor europene
2.16. Bibliografie
1) Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită cu

referiri la Tratatul de la Lisabona,Editura Hamangiu, 2010;
2) Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010;
3) Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, Ediţia a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de Beatrice Andreşan-
Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2009;
4) Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007;
5) Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Specială, Politicile Comunitare,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
6) Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Bucureşti, Editura
C.H. Beck, 2007;
7) Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006;
8) Camelia Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Curs pentru învăţământul la distanţă,
Bucureşti, Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2005;
9) Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002;
10) Alfonso Mattera, Le marché unique européen, Jupiter, Paris, 1990;
11) Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I,
Institutul European din România, Bucureşti, 2008;
12) Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II,
13) Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Falvius Costaş, Bogdan Ioniţă, Curtea de
Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007;
14) Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa CJCE, Volumul I, Principiile
87
dreptului comunitar. Concurenţa. Libera circulaţie a mărfurilor, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
15) Institutul European din România, GHID STILISTIC de traducere în limba română
Bucureşti, 2008;
16) Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Tratatele Uniunii Europene, Versiune
TEMA III
LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR
Cuprins:
Bucureşti............................................................................................................................... 1
Cuprins:...........................................................................................................................................................9
Obiective:.........................................................................................................................................................9
TEMA II.........................................................................................................................................................41
2.2.1. Surse primare............................................................................................................ 50
................................................................................................................................... 54
Europene................................................................................................................... 58
................................................................................................................................... 67
88
tratate.......................................................................................................................................................74
................................................................................................................................................................74
TEMA III.......................................................................................................................................................88
dispune:....................................................................................................................................................96
derivat....................................................................................................................................................111
89
...............................................................................................................................................................133
publică....................................................................................................................................................134
TEMA IV.....................................................................................................................................................140
TEMA V.......................................................................................................................................................154
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................................173
PARTEA ÎNTÂI..........................................................................................................................................190
3.1. Precizări prealabile

Libera circulaţie a persoanelor este una din cele patru libertăţi fundamentele ale
dreptului comunitar, alături de libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor,
fiind unul dintre obiectivele fundamentale în vederea realizării pieţei comune.
Iniţial, datorită obiectivelor pur economice ale Comunităţii europene, Tratatul de la
Roma nu a stabilit libertatea de circulaţie a persoanelor ca un drept al acestora de a se deplasa
oriunde în comunitate, libertatea respectivă fiind legată de exercitarea unei activităţi
profesionale (salarizată sau independentă) şi de conceptul de „lucrători”.
Principiul libertăţii de circulaţie a persoanelor a fost prevăzut, în Tratatul de instituire
a Comunităţii Economice Europene, în dispoziţiile art. 3 aliniatul (1) litera (c) (în prezent
abrogat) din prima parte, intitulată „Principiile”.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 3 din TCEE, acţiunea Comunităţii, presupune,
printre altele, şi:
90
• eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la
intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi a oricăror altor măsuri cu efect echivalent;
• stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune în raport cu
statele terţe;
• eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei circulaţii a
persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor.
Libera circulaţie a persoanelor a fost prevăzută în articolul 8a din TCE, astfel cum a
fost modificat prin Tratatul de la Maastricht: „Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi a condiţiilor
prevăzute de prezentul tratat şi de dispoziţiile de aplicare ale acestuia”.
Datorită apariţiei şi mai ales a dezvoltării pieţei interne, libertatea de circulaţie a
persoanelor, alături de celelalte libertăţi s-a extins, căpătând noi valenţe. La baza acestei
evoluţii au stat atât jurisprudenţa Curţii de Justiţie cât şi activitatea legislativă a instituţiilor
Uniunii Europene.
Semnarea Acordului de la Schengen, la 14 iunie 1985 de către Franţa, Belgia, Olanda,
Luxemburg şi R.F. Germania a constituit un pas important în vederea realizării libertăţii de
circulaţie a persoanelor.
Părţile contractante şi-au propus prin semnarea acordului să suprime controalele la
frontierele comune şi să le transfere la frontierele externe.
Cinci ani mai târziu, în anul 1990, aceleaşi state au semnat Convenţia de aplicare a
Acordului de la Schengen, iar, ulterior, convenţia a fost semnată de marea majoritate a
statelor membre ale UE de la acea dată, cu excepţia Marii Britanii şi Irlandei. Prin semnarea
acestei convenţii, libertatea de circulaţie a persoanelor a căpătat noi dimensiuni.
Libera circulaţie a persoanelor a fost definită ca una din cele patru libertăţi
fundamentate ale pieţei interne în urma semnării Actului Unic European, act care a intrat în
vigoare în anul 1987. Conform modificărilor operate în Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene, de dispoziţiile Actului Unic European s-a stabilit că, „piaţa internă va reprezenta
un spaţiu fără graniţe interioare în care va fi garantată libera circulaţie a persoanelor”.
Principiul libertăţii de circulaţie a persoanelor a primit noi conotaţii prin semnarea
Acordului Spaţiului Economic European, acord ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
În baza acestui acord, cetăţenii statelor EFTA (Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb), cu excepţia Elveţiei au primit drept de liberă circulaţie. Astfel, se pot deplasa liber
pe teritoriul aparţinând UE şi EFTA cetăţenii acestor state şi familiile lor69.
Temeiul juridic al liberei circulaţii a persoanelor îl constituie, în principal, dispoziţiile
art. 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE), care dispune următoarele:
(1) „Libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii”.
69
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Introducere în drept comunitar, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, p. 138-139.
91
(2) „Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie
între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă,
remunerarea şi celelalte condiţii de muncă”.
(3) „Sub rezerva restricţiilor justificate pe motiv de ordine publică, siguranţă publică
şi sănătate publică, libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:
a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în
conformitate cu actele de putere şi actele administrative care reglementează
încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă
în acest stat, în condiţiile care vor face obiectul unor regulamente de aplicare
adoptate de Comisie”.
(4) „Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia publică”.
3.2. Reglementarea cetăţeniei europene
Cetăţenia UE a fost instituită prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht (1993), care

a introdus în Tratatul CE, Partea a doua, „Cetăţenia Uniunii”.
Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1), se instituie o cetăţenie a Uniunii. Este cetăţean al
Uniunii orice persoană având naţionalitatea unui stat membru.
Art. 8 alin. (2) dispune că cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile şi sunt supuşi
îndatoririlor prevăzute de tratat.
Tratatul de la Amsterdam a clarificat raportul dintre cetăţenia europeană şi cetăţenia
naţională, precizând că cea dintâi o completează pe cea de-a doua, fără a o înlocui.
Conform Tratatului de la Lisabona, „cetăţenia europeană” se alătură „cetăţeniei
naţionale” şi o „completează”.
Tratatul de la Lisabona a modificat Tratatul de instituire a Comunităţii Europene,
astfel încât, partea a II-a din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene se intitulează în
prezent, „Nediscriminarea şi Cetăţenia Uniunii” (art. 18 – 25).
Cetăţenia europeană se acordă automat cetăţenilor statelor membre ale Uniunii.
Curtea de Justiţie, în cauza 369/90 („Micheletti”) a precizat că cetăţenia se acordă şi în cazul
persoanelor care au dublă cetăţenie70.
Dispoziţiile art. 20 din TFUE (fost art. 17 din TCE) stabilesc următoarele:
„Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru.
Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia”.
70
CJCE, Cauza 369/90, Mario Vincente Micheletti, hot. din 7 iulie 1992, Culegere 1992, I-423.
92
Art. 20 alin. (2) stabileşte că, cetăţenii Uniunii se bucură de drepturi şi sunt supuşi
îndatoririlor prevăzute de tratat iar la pct. (a) este prevăzut dreptul la liberă circulaţie şi şedere
pe teritoriul statelor membre.
Conform art. 21 (fostul art. 18 din TCE) alin. (1), „Orice cetăţean al Uniunii are
dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi
condiţiilor prevăzute de prezentul tratat şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării sale”.
Cetăţenii Uniunii, care îşi au reşedinţa într-un stat membru şi care nu sunt resortisanţi
ai acelui stat au dreptul de a alege şi de a fi aleşi la alegerile locale din statul membru în care
îşi au reşedinţa, şi la alegerile Parlamentului European, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii
acelui stat71.
Conform art. 23 din TFUE, cetăţenii uniunii beneficiază de protecţie din partea
autorităţilor diplomatice şi consulare din partea tuturor statelor membre, iar conform art. 24
din acelaşi Tratat au dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi de a se adresa
Ombudsmanului european.
Alte dispoziţii privitoare la cetăţenii UE sunt cuprinse în dispoziţiile art. 15 din
TFUE: instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii trebuie să acţioneze respectând în cel
mai înalt grad principiul transparenţei, în scopul promovării unei bune guvernări şi asigurării
participării societăţii civile,
Ultimul aliniat al art. 15 din TFUE stabileşte că, Parlamentul European şi Consiliul
trebuie să asigure publicarea documentelor privind procedurile legislative.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată pentru prima oară la

Nisa în 2000, a fost replocamată în mod solemn de către Parlamentul European, Consiliu şi
Comisie la 12 decembrie 2007.
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, stabilesc
următoarele:
„Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12
decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.
Dispoziţiile cuprinse în cartă nu extind în nici un fel competenţele Uniunii astfel cum
sunt definite în tratate.
Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate
cu dispoziţiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi
cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menţionate în Cartă, care prevăd
izvoarele acestor dispoziţii”.
Carta reglementează în Titlul V intitulat „Drepturile Cetăţenilor”, drepturile care
decurg din calitatea de cetăţean european şi anume:
- dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European (art. 39);
71
Art. 22 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.
93
- dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor locale (art. 40);
- dreptul la o bună administrare (art. 41);
- dreptul de acces la documente (art. 42);
- ombudsmanul european (art. 43);
- dreptul de petiţionare (art. 44);
- libera circulaţie şi şedere (art. 45);
- protecţia diplomatică şi consulară (art. 46).
Conform dispoziţiilor art. 45 alin. (1), orice cetăţean al Uniunii are dreptul de
circulaţie şi de şedere liberă pe teritoriul statelor membre, iar, conform alin. (2), libertatea de
circulaţie şi şedere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resortisanţilor ţărilor terţe,
stabiliţi legal pe teritoriul unui stat membru.
Dispoziţiile art. 15 din Cartă stipulează că, orice persoană are dreptul la muncă şi
dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau acceptată în mod liber. Orice cetăţean al Uniunii
are libertatea de a-şi căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii
în orice stat membru.
Resortisanţii ţărilor terţe care sunt autorizaţi să lucreze pe teritoriul statelor membre
au dreptul la condiţii de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetăţenii Uniunii.
3.3. Legislaţia relevantă pentru libera circulaţie a persoanelor

3.3.1. Legislaţie primară
- Articolul 18 din TFUE (interzice discriminarea pe bază de cetăţenie sau naţionalitate);
- Articolul 20 - 24 din TFUE (cetăţenia europeană);
- Articolul 45 - 48 din TFUE (lucrătorii);
- Articolele 49 - 54 din TFUE (dreptul de stabilire);
- Articolele 67, art. 77 - 80 din TFUE (vize, azil, imigraţie şi alte politici în legătură
cu libera circulaţie a persoanelor);
- Articolele 151 - 161 din TFUE (politica socială).
3.3.2. Legislaţie secundară

- Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004
privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru
cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a regulamentului
(CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE,
72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE,
93/96/CEE şi a Regulamentului (CEE) 1251/70/CEE;
- Directiva 2005/36/CE a Pralamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie
2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale;
94
- Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor
în cadrul Comunităţii, modificat de Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9
februarie 1976, modificat de Regulamentul Consiliului nr. 2434/92/CEE din 27
iulie 1992;
- Directiva Consiliului 77/486/CE din 25 iulie 1977 privind educaţia copiilor
lucrătorilor migranţi;
- Directiva Consiliului nr. 94/80/CEE prin care se prevăd mecanisme detaliate
referitoare la exercitarea dreptului de vot şi de a participa la alegerile pentru
circumscripţiile municipale pentru cetăţenii Uniunii rezidenţi într-un stat membru
ai cărui cetăţeni nu sunt;
- Directiva Consiliului 73/183/CE din 28 iunie 1973 privind abolirea restricţiilor
pentru dreptul de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor în domeniul activităţii
liber profesioniste pentru instituţiile bancare şi financiare;
- Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1408/71 din 14 iunie 1971 referitor la
aplicarea regimurilor de securitate socială salariaţilor, lucrătorilor independenţi şi
membrilor familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunităţii;
- Directiva 89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de
recunoaştere al diplomelor acordate pentru completarea educaţiei profesionale şi
pregătirea cu o durată de 3 ani, modificată de Directiva Consiliului 92/51/CE din
18 iunie 1992;
- Regulamentul Comisiei 539/2001/CE privind ţările terţe ale căror resortisanţi
trebuie să obţină vize de călătorie şi tranzit, modificat prin Regulamentele
453/2003 şi 1932/2006.
3.3.3. Jurisprudenţă selectivă
- 2/74 Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”), [1974], ECR 631;

- 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea publică”);
- 71/76, Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre des avocats à la Cour de Paris;
- 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine publică”);
- 115/78, Knoars, (1979), Rec, 399;
- 53/81, D. M. Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3 martie 1982, ECR, p. 1035;
- 292/89, The Queen contra Immigration Appeal Tribunal, ex parte Gustaff
Desiderius. Antonissen, din 26 februarie 1991, ECR, 1991, p. I-745;
- 306/89, Comisia c. Grecia, [1991] ECR I-5863;
- 3/90, Bernini c. Minister van Onderwijs en Wetenschappen [1992] ECR I – 1071;
- 4/91, Annegret Bleis c. Ministerul Educaţiei Naţionale;
- 267/91 şi C – 268/91, Decizia Curţii din 24.11.1993, Acţiune penală împotriva
95
domnilor Bernard Keck şi Daniel Mithouard („Libera circulaţie a mărfurilor -
Interzicerea revânzării în pierdere”);
- 415/93, Union Royale Belge des Sociétés de Football Association ASBL & others
v. Jean-Marc Bosman;
- 134/95, USSL, [1997] ECR I-195;
- 85/96, Martinez Sala c. Freistaat Bayern, Decizia Curţii din 12 mai 1998, Culegerea
1998, p. I – 2691;
- 350/96 Clean Car Autoservice GmbH c. Landeshauptmann von Wien (1998) ECR
I – 2521;
- 212/1997, Centros Ltd c. Erhvervs – og Selskabsstyrelsen, Decizia CJE din 9 martie
1999;
- 260/97, Unibank A/S c. Flemming G. Christensen, [1999] ECR I-3717;
- 337/97, CPM Meeusen c. Hoofddirectie van de Informatie Beheer Groep [1999]
ECR I – 3289;
- 184/1999, Grzelczyk c. Centre Public d’aide sociale d’Ottignies-Louvain-la-Neuve,
Decizia CJE din 20.09.2001;
- 268/99, Aldona Malgorzata Jany and Others and Staatssecretaris van Justitie, 20
noiembrie 2001, ECR I-8615;
- 74/36, B. N. O. Walrave şi L. J. N. Koch c. Association Union Cycliste
Internationale, Koninklijke Nederlandsche Wielren Unie şi Federación Española
Ciclismo;
- 405/01, Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Espanola c. Administracion del
Estado (2003), ECR I – 10391;
- 413/01, Franca Ninni-Orasche c. Bundesminister für Wissenschaft, Verkehr und
Kunst, ECR I-13187;
- 71/02 Comisia c. Portugalia [2004] ECR I – 5645;
- 50/06, Comisia c. Regatul Ţărilor de Jos.
3.4. Libera circulaţie a lucrătorilor
3.4.1. Consideraţii generale
Dreptul de liberă circulaţie a lucrătorilor este reglementat de prevederile Capitolului I,

intitulat „Lucrătorii” din Titlul IV, „Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor”, Partea a III-a din TFUE, „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii”.
Prevederea de bază – din capitol – este cea cuprinsă în art. 45 din TFUE (fost art. 39
din TCE) care dispune:
96
• libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii;
• libera circulaţie implică eliminarea discriminărilor pe motiv de cetăţenie între
lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă,
remunerarea şi celelalte condiţii de muncă;
• sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă
publică şi sănătate publică, libera circulaţie implică dreptul:
 de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
 de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
 de şedere într-un stat membru, pentru a desfăşura o activitate salarizată
în conformitate cu legile, regulamentele şi normele administrative care
reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
 de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în
muncă în acest stat, în condiţiile care vor face obiectul unor
regulamente adoptate de Comisie.
• exceptarea exercitării dreptului privind posturile din administraţia publică
( alin. (4) din art. 45 stabileşte că, dispoziţiile prezentului articol nu se aplică
încadrării în administraţia publică).
Dispoziţiile articolului 45 reglementează, de asemenea şi dreptul la „tratament egal”,

în baza art. 12 din TCEE, care reglementează instituţia nediscrminării.
Mai mult, reglementările articolului 45 au efect direct, ele putând fi invocate în raport
cu autorităţile naţionale ale statelor membre cât şi cu angajatorul.
Dreptul prevăzut de art. 45 din TFUE a fost definit şi în legislaţia secundară, adoptată
de către instituţiile Uniunii Europene, cel mai recent act adoptat în acest sens fiind Directiva
Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004, privind dreptul la
libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii
familiilor acestora. Datorită faptului că se aplică tuturor cetăţenilor UE şi nu numai lucrătorilor
şi famiilor lor, în literatura de specialitate mai este denumită şi „directiva cetăţeniei”.
Principala legislaţie secundară de care beneficiază lucrătorii migranţi este
Regulamentul Consiliului nr. 1612/68/CEE al Consiliului din 15 octombrie 1968 cu privire la
libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii, care conferă lucrătorilor comunitari şi
copiilor acestora dreptul la egalitate de tratament cu lucrătorii statului gazdă, în ceea ce
priveşte munca, remuneraţia, condiţiile de muncă, inclusiv avantajele sociale.
Regulamentul 1612/68/CEE (modificat de Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9

februarie 1976, de Regulamentul Consiliului nr. 2434/92/CEE din 27 iulie 1992 şi de
Directiva 2004/38/CE) stabileşte la art. 1 alin. (1) că, „Orice resortisant al unui stat membru,
indiferent de reşedinţa sa, are dreptul de acces la o activitate salariată şi de a desfăşura
97
această activitate pe teritoriul altui stat membru, în conformitate cu actele cu putere de lege şi
cu actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a resortisanţilor statului
respectiv”.
Mai mult, alin. (2) dispune că „Acesta beneficiază, în special, pe teritoriul unui alt
stat membru, de aceeaşi prioritate ca şi resortisanţii statului respectiv în ceea ce priveşte
accesul la locurile de muncă disponibile”.
Regulamentul conţine dispoziţii privind:
- calificarea noţiunii de lucrător;
- stabilirea condiţiilor de muncă;
- avantajele sociale şi fiscale acordate lucrătorilor;
- accesul la o locuinţă;
- accesul la formare profesională etc.
Regulamentul 1612/68 a consacrat irevocabil principiul nediscriminării sau al egalităţii
de tratament, printr-o clauză de salvgardare, prevăzută la articolul 20.
Conform dispoziţiilor articolul 20, atunci când într-un stat membru există sau se
prevăd perturbări pe propria piaţă a muncii, care ar putea ameninţa serios nivelul de trai şi
gradul de ocupare a forţei de muncă într-o anumită regiune sau în cadrul unei profesii, acel
stat are obligaţia să informeaze Comisia şi celelalte state membre şi să furnizează toate
detaliile relevante. Statele membre şi Comisia trebuie să adopte orice măsură utilă în materie
de informare, astfel încât lucrătorii din cadrul Comunităţii să nu se orienteze spre locurile de
muncă din regiunea sau profesia respectivă.
Directiva 2004/38/CE a înlocuit Directiva 64/221/CEE, care reglementa principalele
derogări de la regulile privind libera circulaţie şi a restrâns mai mult măsura în care statele
membre pot deroga de la cerinţele liberei circulaţii. A înlocuit, de asemenea, Directiva
68/360/CEE, care reglementa formalităţile şi condiţiile de intrare şi de rezidenţă ale lucrătorilor
şi ale persoanelor care desfăşoară o activitate independentă, a modificat Regulamentul (CEE)
1612/68, care detaliază principiul tratamentului egal şi precizează multe dintre drepturile şi
libertăţile fundamentale ale lucrătorilor şi ale familiilor lor, şi a înlocuit Regulamentul (CEE)
1251/70 privind condiţiile în care lucrătorii şi familiile lor pot rămâne pe teritoriul unui stat
membru ulterior pensionării lucrătorului, a incapacităţii permanente de muncă sau a decesului
acestuia.
Directiva 2004/38/CE a introdus o serie de prevederi noi, cum ar fi dreptul de şedere
permanentă şi o prevedere care permite statelor membre să restrîngă drepturile în caz de abuz
sau de fraudă. Mai mult, directiva cuprinde, de asemenea, multe din hotărârile Curţii de Justiţie
referitoare la prevederile relevante ale legislaţiei anterioare.
3.4.2. Conceptul de lucrători
În baza principiului liberei circulaţii a lucrătorilor, fiecare cetăţean are dreptul de a
98
circula liber într-un alt stat membru, pentru a desfăşura o activitate salarizată şi pentru a se
stabili în statul respectiv. Mai mult, are dreptul la protecţie împotriva discriminării în ceea ce
priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă.
Libera circulaţie nu trebuie confundată cu libertatea de a presta servicii, care cuprinde
dreptul întreprinderilor de a presta servicii în alt stat membru şi de a-şi trimite temporar, în
acest scop, proprii lucrători pentru a desfăşura activităţile necesare. Lucrătorii detaşaţi în
contextul prestării de servicii intră sub incidenţa Directivei 96/71/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detaşarea lucrătorilor în cadrul
furnizării de servicii.
Fiecare resortisant al unui stat membru are dreptul de a desfăşura o activitate în alt
stat membru.
În prima fază, de această libertate a beneficiat doar individul având calitatea de
lucrător sau furnizor de servicii.
Principiul liberei circulaţii a persoanelor a evoluat în contextul creării pieţei interne,
alături de celelalte libertăţi, evoluţia datorându-se atât jurisprudenţei Curţii de Justiţie, cât şi
activităţii legislative a instituţiilor Uniunii.
Acest principiu, libertatea de circulaţie a lucrătorilor, se aplică pe întreg teritoriu
statelor membre şi pe teritoriul Spaţiului Economic European. Referitor la Spaţiul Schengen,
este asigurată doar circulaţia fără control la frontierele interne a persoanelor.
Curtea de Justiţie a definit conceptul de „lucrător”, noţiunea nefiind definită nici de
Tratat şi nici de legislaţiile statelor membre. Curtea de Justiţie a considerat că definirea
„lucrătorului” nu poate face obiectul unor definiţii naţionale sau al unor interpretări
restrictive, fiind o chestiune de drept comunitar şi nu de drept naţional: „Această noţiune
trebuie definită în conformitate cu criterii obiective, care disting relaţia de muncă prin referire
la drepturile şi îndatoririle vizate. Trăsătura esenţială a unei relaţii de muncă, însă, este aceea
că pentru o anumită perioadă de timp, o persoană prestează o activitate pentru şi sub
conducerea unei alte persoane, în schimbul căreia primeşte o remuneraţie”72.
Deci, pentru a defini conceptul de „lucrător”, Curtea de Justiţie a pornit de la existenţa
unui raport de muncă. În Cauza C – 337/97, Curtea a considerat că orice persoană care
îndeplineşte activităţi de serviciu care sunt reale şi efective, cu excluderea activităţilor atât de
mărunte încât ar putea fi considerate ca fiind pur marginale şi accesorii trebuie tratată ca
lucrător73. Activitatea respectivă trebuie să fie o activitate de subordonare şi nu una
independentă în sensul art. 49 din TFUE pentru a putea fi calificată ca loc de muncă. Se
consideră că este esenţial ca o persoana să presteze o activitate pentru sau sub conducerea
unei alte persoane, pentru o perioadă de timp, iar în schimbul muncii să primească o
remuneraţie. Activitatea pe care o desfăşoară lucrătorul, trebuie să fie o activitate
72
Cauza C - 350/96, Clean Car Autoservice GmbH c. Landeshauptmann von Wien [1998] ECR I –
2521, Cauza C – 3/90, Bernini c. Minister van Onderwijs en Wetenschappen [1992] ECR I – 1071.
73
Cauza C – 337/97, C.P.M.meeusen c. Hoofddirectie van de Informatie Beheer Groep [1999] ECR I
– 3289.
99
„economică” şi „remunerată”.
Un raport de subordonare permite diferenţierea lucrătorilor de persoanele care
desfăşoară activităţi independente. Într-un raport de subordonare, munca implică
determinarea de către angajator a activităţii, a remuneraţiei şi a condiţiilor de lucru 74.
Lucrătorii care desfăşoară activităţi independente execută sarcini pe propria răspundere şi pot
fi astfel răspunzători pentru daunele provocate, deoarece îşi asumă riscul economic al
întreprinderii.
Criteriul cel mai important pentru a clarifica dacă o persoană este sau nu lucrător este
natura muncii în sine.
Curtea de Justiţie a susţinut în mod sistematic că o persoană trebuie să desfăşoare o
activitate cu valoare economică autentică şi reală, cu excepţia activităţilor la o scară atât de
redusă încât ar putea fi considerate ca fiind doar marginalii şi auxiliare. Ocuparea unui loc de
muncă de scurtă durată, programul de lucru limitat sau productivitatea scăzută nu pot
împiedica însă, un cetăţean al Uniunii să fie considerat drept lucrător. Trebuie luate în
considerare toate circumstanţele cazului în ceea ce priveşte natura activităţilor respective
precum şi raportul de muncă75.
Lucrătorii cu normă parţială, stagiarii şi lucrătorii au pair intră în categoria de
lucrători, dacă activitatea lor este reală şi autentică. Nu trebuie să se ţină cont de durata scurtă
a ocupării locului de muncă în ceea ce priveşte durata totală a şederii persoanei respective în
statul membru gazdă.
Astfel putem defini muncitorul sau lucrătorul ca fiind orice persoană care efectuează
pentru altul şi sub îndrumarea acestuia, o muncă reală şi autentică, pentru care va fi plătit.
Cetăţenii UE care au reşedinţa într-un stat membru şi lucrează în alt stat membru
(lucrătorii transfrontalieri), sunt de asemenea reglementaţi de normele Uniunii privind libera
circulaţie a lucrătorilor în statul membru în care sunt angajaţi.
În faza iniţială, dreptul comunitar nu acorda libertate de circulaţie celor care îşi căutau
de lucru76.
În timp, dreptul de liberă circulaţie s-a extins şi la persoanele care îşi căutau de lucru în alt
stat membru. Statele membre trebuie să permită accesul acestora pe teritoriul lor pentru a studia
piaţa forţei de muncă şi pentru a depune diligenţele necesare de a se angaja. Celui care caută de
lucru i se poate cere de către statul membru să părăsească teritoriul după 6 luni de la intrare, dacă
nu face dovada că este în continuare în căutarea unui loc de muncă şi are şanse să fie angajat.
În cauza 292/89, Antonissen, Curtea de Justiţie a extins câmpul de aplicare a art. 45 din
TFUE şi a stabilit că dispoziţiile alin. (3) ale art. 45 se aplică şi celor care îşi caută de lucru, deşi
înainte de această hotărâre, se considera că libertatea de circulaţie a unui lucrător permite
74
Cauza C-268/99, Aldona Malgorzata Jany and Others and Staatssecretaris van Justitie, 20
noiembrie 2001, ECR I-8615.
75
7 Cauza C- 413/01, Franca Ninni-Orasche c. Bundesminister für Wissenschaft, Verkehr und Kunst,
ECR I-13187.
76
Cauza 53/81, Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3 martie 1982, ECR p. 1035.
100
deplasarea acestuia pe teritoriul altui stat membru ca răspuns la o ofertă deja existentă.
Astfel, hotărârea Curţii extinde câmpul de aplicare al art. 45 şi la un „lucrător potenţial”,
care ajunge pe teritoriul statului membru cu scopul de a-şi căuta de lucru, fără ca în prealabil, să fi
avut o ofertă de muncă de la un angajator din acel stat77.
În cauza 53/81 („Levin”)78, Curtea de Justiţie a interpretat un alt aspect privind noţiunea
de „lucrător”, şi anume deplasarea pe teritoriul unui stat membru, fără intenţia de a lucra.
Astfel, Curtea a hotărât următoarele:
• dispoziţiile dreptului comunitar privitoare la libera circulaţie a lucrătorilor se referă şi
la un resortisant al unui stat membru care exercită pe teritoriul altui stat membru o
activitate salariată din care câştigă venituri mai mici decât venitul considerat în statul
respectiv ca fiind minimul de subzistenţă, indiferent dacă această persoană îşi
completează veniturile obţinute din activitatea salariată cu alte venituri, atingând
valoarea minimă necesară sau dacă aceasta se mulţumeşte cu mijloace de întreţinere
inferioare acestui minim, cu condiţia ca acesta să exercite o activitate salariată reală şi
efectivă;
• motivele posibile care l-au putut determina pe lucrătorul unui stat membru să caute un
loc de muncă în alt stat membru nu au nici o importanţă în ceea ce priveşte dreptul
său de intrare sau de şedere pe teritoriul statului menţionat ultima dată, având în
vedere că acesta exercită sau doreşte să exercite o activitate reală şi efectivă pe
teritoriul său.
În privinţa dispoziţiilor care reglementează libera circulaţie a lucrătorilor, art. 48 din

TFUE dispune următoarele că, Parlamentul European şi Consiliul adoptă, în domeniul
securităţii sociale, măsurile necesare pentru asigurarea liberei circulaţii a lucrătorilor.
Tot art. 48 prevede că, măsurile pe care Parlamentul European şi Consiliul trebuie să
le ia pentru a asigura lucrătorilor migranţi şi succesorilor lor în drepturi:
cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislaţii interne, în
vederea dobândirii şi păstrării dreptului la prestaţii, precum şi pentru calcularea acestora;
- plata prestaţiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre.
3.4.3. Dreptul de şedere conferit lucrătorilor şi familiilor acestora
3.4.3.1. Introducere
Iniţial, a fost adoptată Directiva 68/360, cu scopul de a facilita libertatea de circulaţie

şi de a elimina restricţiile cu privire la lucrători. În prezent, această directivă a fost abrogată şi
77
Cauza C-292/89, The Queen contra Immigration Appeal Tribunal, ex parte Gustaff Desiderius.
Antonissen, din 26 februarie 1991, ECR, 1991, p. I-745.
78
Cauza C-53/81, D. M. Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3 martie 1982, ECR, p. 1035.
101
a fost înlocuită cu prevederile Directivei 2004/38 privind dreptul la libera circulaţie şi şedere
pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, directivă
care cuprinde definiţia „membrilor de familie” în articolele 2 şi 3.
Directiva 2004/38/CE, reglementează următoarele aspecte:
- condiţiile exercitării dreptului de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor
membre de către cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor;
- dreptul de şedere permanentă pentru resortisanţii UE şi familiile lor după cinci ani
de şedere legală neîntreruptă într-un alt stat membru;
- limitele prevăzute pentru drepturile menţionate mai sus, pe motive de ordine
publică, siguranţă publică sau sănătate publică;
- protecţia împotriva expulzării, garanţii procedurale.
Astfel, sunt recunoscute următoarele drepturi:

1. Dreptul de ieşire (art. 4)
2. Dreptul de intrare (art. 5)
3. Dreptul de şedere:
a) pe o perioadă de maxim 3 luni (art. 6)
b) pe o perioadă mai mare de 3 luni (art. 7)
4. Drepturi conexe:
- dreptul de a se angaja sau de a desfăşura o activitate independentă (art. 23);
- dreptul la egalitate de tratament (art. 24).
Conform art. 3 din Directiva 2004/38/CE, aceasta se aplică:

1. tuturor cetăţenilor Uniunii care se mută sau îşi au reşedinţa într-un stat membru,
altul decât cel ai cărui resortisanţi sunt;
2. membrilor familiilor lor, care îi însoţesc sau care li se alătură;
3. oricăror alţi membri ai familiei, indiferent de naţionalitatea lor, care nu se
încadrează în definiţia de la art. 2 pct. (2) şi care, în ţara din care au venit, se află
în întreţinerea sau sunt membri ai gospodăriei cetăţeanului Uniunii care
beneficiază de dreptul de şedere cu titlul principal sau, dacă, din motive grave de
sănătate este necesară în mod imperativ îngrijirea personală a membrului familiei
de către cetăţeanul Uniunii;
4. partenerului cu care cetăţeanul Uniunii are o relaţie durabilă, atestată
corespunzător.
Statul membru gazdă trebuie să întreprindă o examinare amanunţită a situaţiei personale

a cetăţeanului în cauză şi implicit să justifice refuzul acordării dreptului de intrare sau şedere
102
a acestor persoane.
Directiva 2004/38/CE a fost transpusă în legislaţia internă prin O.U.G. nr. 102/2005
din 14 iulie 2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre
ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European. Acest act normativ se aplică doar
cetăţenilor celorlalte state membre ale Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora.
Dreptul la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate al cetăţenilor români este garantat de
Constituţia României în prevederile art. 25 alin. (1) şi de Legea nr. 248/2005 privind regimul
liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Conform art. 25 alin. (1) din Constituţia României „Dreptul la liberă circulaţie, în
ţară şi străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept”.
Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate
prevede în art. 1: „Prezenta lege stabileşte condiţiile în care cetăţenii români îşi pot exercita
dreptul la liberă circulaţie în străinătate, precum şi limitele exercitării acestui drept”. Iar, art.
38 din lege stabileşte care sunt situaţiile în care libera circulaţie a cetăţenilor români poate fi
restricţionată.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români
poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire la
următoarele categorii de persoane:
a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de
readmisie încheiat între România şi acel stat;
b) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe
care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor
României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Regulamentul nr. 1612/68, privitor la libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul

Uniunii, stipulează la art. 10 că, membrii familiei lucrătorului salariat au dreptul să se
instaleze pe teritoriul ţării din Uniune unde lucrătorul respectiv îşi desfăşoară activitatea, iar
Directiva nr. 73/148 cuprinde, la articolul 1 dispoziţii similare referitoare la membrii familiei
lucrătorului independent şi la membrii familiei persoanei care este destinatară a unui serviciu.
Membrii familiei se pot deplasa pe teritoriul ţării de primire, chiar dacă nu au cetăţenia
unui stat din Uniune, familia beneficiind de aceleaşi drepturi.
Conform dispoziţiilor art. 2 din Directiva 2004/38/CE prin „membru de familie” se
înţelege:
• soţul/soţia;
• partenerul/partenera cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat,
în temeiul legislaţiei unui stat membru, dacă potrivit legislaţiei statului membru gazdă
parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei şi în
conformitate cu condiţiile prevăzute de legislaţia relevantă a statului membru gazdă;
103
• descendenţii direcţi în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreţinerea sa,
precum şi descendenţii direcţi ai soţului sau ai partenerului;
• ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei ai soţului sau ai partenerului.
Prin „stat membru gazdă” se înţelege statul membru în care se deplasează un cetăţean
al Uniunii în scopul de a-şi exercita dreptul de liberă circulaţie şi şedere.
Dreptul membrilor familiei este un drept derivat, nu unul propriu. Membrii familiei se
pot stabili pe teritoriul ţării de primire inclusiv în situaţia în care nu locuiesc împreună cu
lucrătorul respectiv.
3.4.3.2. Dreptul de ieşire, intrare şi şedere
Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor

membre pentru toţi cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora a abrogat şi a înlocuit
prevederile Directivei 68/360, directivă adoptată cu scopul de a facilita libertatea de circulaţie
şi de a elimina restricţiile cu privire la lucrători, parţial şi prin clarificarea cerinţelor de formă
referitoare la dreptul de intrare şi de şedere al neresortisanţilor.
Directiva 2004/38/CE prin dispoziţiile sale întăreşte mijloacele de protecţie materiale
şi procedurale ale lucrătorilor migranţi, extinde într-o oarecare măsură categoria membrilor
de familie protejaţi şi limitează situaţiile în care statele pot deroga de la drepturile de liberă
circulaţie sau le pot restrânge.
Mai mult, ea defineşte în articolele 2 şi 3 ce înseamnă „membrii de familie”. Articolul
6 din directivă recunoaşte un drept iniţial de intrare şi de şedere pentru cel mult trei luni
tuturor cetăţenilor UE şi familiilor acestora, fără îndeplinirea altor condiţii în afară de
prezentarea unei cărţi de identitate sau a unui paşaport. Directiva mai recunoaşte în
preambulul său şi statutul provizoriul al persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă.
Conform art. 7 din directivă, toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul
altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni dacă:
- sunt salariaţi sau exercită o activitate independentă în statul membru gazdă, sau
- au suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu
devină o povara pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în
timpul perioadei de şedere şi posedă o asigurare medicala cuprinzătoare, valabilă
în statul membru gazdă, sau
- sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de către statul
membru gazdă, pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul
principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională, şi
- posedă o asigurare medicală cuprinzătoare în statul membru gazdă şi asigură
autoritatea naţională competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură
echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi şi
104
pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de
asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere, sau
- sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplineşte condiţiile menţionate anterior.
3.4.3.3. Dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni
Articolul 8 din Directiva 2004/38/CE prevede că, pentru perioade de şedere ce depăşesc
trei luni, lucrătorilor şi familiilor lor li se poate solicita să se înregistreze la autorităţile statului
gazdă şi că pot primi, la prezentarea unui paşaport valabil sau a unei cărţi de identitate şi a
confirmării de angajare, un certificat de înregistrare ca dovadă a dreptului lor de şedere.
Termenul de înregistrare este de cel puţin trei luni de la data sosirii. Nerespectarea
cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă o poate face pe aceasta pasibilă de sancţiuni
nediscriminatorii şi proporţionale.
3.4.3.4. Eliberarea permiselor de şedere şi valabilitatea acestora
Sistemul anterior al permiselor de şedere prevăzut de Directiva 68/360, deşi a fost

înlocuit cu o procedură de înregistrare mai simplă pentru lucrătorii şi familiile lor s-a păstrat
în ceea ce priveşte membrii de familie care nu sunt resortisanţi ai UE, acestora trebuind să li
se emită un permis conform art. 9 şi 10.
Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al Uniunii, care nu sunt
resortisanţi ai unui stat membru, se confirmă prin eliberarea documentului intitulat „Permis de
şedere pentru un membru de familie al unui cetăţean al Uniunii”, în termen de cel mult 6 luni de
la data la care aceştia prezintă cererea.
Pentru eliberarea permisului de şedere, statele membre solicită prezentarea
următoarelor documente:
• un paşaport valabil;
• un document care să ateste existenţa unei relaţii de familie sau a unui parteneriat
înregistrat;
• certificatul de înregistrare sau, în absenţa unui sistem de înregistrare, orice altă dovadă
că cetăţeanul Uniunii pe care îl însoţesc sau căruia i se alătură îşi are reşedinţă în
statul membru gazdă;
• un document eliberat de autoritatea relevantă din ţara de origine sau ţara din care au
sosit, care să ateste că persoanele în cauză se află în întreţinerea ori sunt membrii ai
gospodăriei cetăţeanului Uniunii, ori o dovadă a existenţei unor probleme grave de
sănătate care să necesite îngrijirea personală a membrului familiei de către cetăţeanul
Uniunii. Permisul de şedere este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pe
105
perioada prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, dacă această perioadă este mai
mică de cinci ani79.
Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de:

• absenţe temporare care nu depăşesc şase luni pe an;
• anumite absenţe mai mari ca durată datorate serviciului militar obligatoriu;
• o absenţă de maximum 12 luni consecutive, determinată de motive precum sarcina,
naşterea, boli grave, studiu sau formare profesională, etc.
Articolul 4 impune statelor membre să acorde cetăţenilor Uniunii, care au o carte de

identitate valabilă sau un paşaport valabil (cu o perioadă de valabilitate de cel puţin cinci ani) şi
membrilor familiilor lor, care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care deţin un paşaport
valabil, dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a merge să muncească în alt stat
membru. Nu se poate impune acestor persoane nici o cerinţă privind viza de ieşire sau o
formalitate echivalentă.
Conform articolului 5 din aceeaşi directivă, statele membre acordă cetăţenilor Uniunii
permisiunea să intre pe teritoriul lor dacă au o carte de identitate valabilă sau un paşaport
valabil şi acordă membrilor familiilor acestora, care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru,
permisiunea să intre pe teritoriul lor dacă au paşaport valabil.
Nici o viză de intrare sau o formalitate echivalentă nu poate fi impusă cetăţenilor
Uniunii. Singurii membri de familie ai unui cetăţean al UE, resortisanţi ai unei ţări terţe, care
pot fi supuşi unei cerinţe de viză sunt cei la care se referă Regulamentul (CE) 539/2001, care
enumeră ţările terţe ale căror resortisanţi trebuie să deţină vize la momentul traversării
frontierelor externe, precum şi – în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, care nu participă la
politica comună a UE privind vizele – cei prevăzuţi în dreptul naţional. Viza trebuie să fie
eliberată în mod gratuit şi cât mai urgent posibil, iar cei care deţin un permis de şedere valabil
emis de un stat membru în temeiul articolului 9 sunt exoneraţi de această cerinţă. Mai mult,
articolul 5 alineatul (4) din Directivă prevede că, în cazul în care resortisantul UE sau
membrul de familie nu are documentele sau vizele solicitate, statul membru le va oferi toate
mijloacele rezonabile să obţină documentele, să li se aducă sau să dovedească prin alte
mijloace că beneficiază de dreptul de circulaţie şi şedere.
3.4.3.5. Păstrarea dreptului de şedere
Articolul 7 aliniatul (3) din Directiva 2004/38 reglementează situaţia foştilor lucrători
care, deşi au încetat să lucreze, păstrează unele dintre drepturile lucrătorilor, pentru ei şi
familiile lor.
79
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan- Grigoriu, op. cit., p. 397.
106
Articolul se referă la următoarea categorie de persoane:
- cetăţenii care se află în incapacitate temporară de muncă datorată unei boli sau a
unui accident;
- cetăţenii care se află în şomaj involuntar după ce au fost angajaţi timp de peste un
an şi s-au înscris la oficiul de plasare a forţei de muncă în calitate de persoane
aflate în căutarea unui loc de muncă;
- cetăţenii care se află în şomaj involuntar după ce au fost angajaţi cu un contract de
muncă pe termen limitat, cu durata de sub un an sau după ce au devenit şomeri în
mod involuntar în timpul primelor 12 luni şi s-au înregistrat la oficiul de plasare a
forţelor de muncă ca persoane aflate în căutarea unui loc de muncă. În acest caz
directiva prevede că statutul de lucrător poate fi păstrat pentru cel puţin şase luni;
- cetăţenii care au început un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în
care se află în şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca
pregătirea să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.
3.4.3.6. Dreptul de şedere permanentă
Directiva 2004/38/CE a introdus şi o serie de prevederi noi, cum ar fi dreptul de

şedere permanentă pentru cetăţenii UE şi familiile lor, care au rămas în mod legal pentru o
perioadă neîntreruptă de cinci ani pe teritoriul statului gazdă şi o prevedere care permite
statelor membre să restrângă drepturile în caz de abuz sau de fraudă.
Dispoziţiile art. 16 alin. (1) stabilesc următoarele: „Cetăţenii Uniunii care şi-au avut
reşedinţa legală pe teritoriul statului membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de
cinci ani dobândesc dreptul de şedere permanentă pe teritoriul acestuia”. Dispoziţiile alin. (1)
se aplică şi în cazul membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru dar care au
avut reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă în cursul unei
perioade neîntrerupte de cinci ani.
Continuitatea şederii nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc un total
de şase luni pe an sau de absenţe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului
militar obligatoriu ori de o absenţă de maxim douăsprezece luni consecutive determinată de
motive importante, precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formare profesională
ori detaşarea în alt stat membru sau într-o ţară terţă. Odată dobândit, dreptul de şedere
permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din statul membru gazdă pe o perioadă care
depăşeşte doi ani consecutivi.
Prin derogare de la dispoziţiile articolului 16, dreptul de şedere permanentă în statul
membru gazdă se acordă înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de şedere de cinci ani
în cazurile în care:
107
• lucratorul care desfăşoară o activitate salariată sau independentă, în momentul în care
şi-a încetat activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru
respectiv, în vederea pensionării pentru limită de vârstă, ori lucrătorul care a încetat
activitatea salariată ca urmare a pensionarii anticipate, a lucrat în statul membru
respectiv cel puţin în cursul ultimelor douăsprezece luni precedente şi şi-a avut
reşedinţa pe teritoriul acestuia pe o perioada neîntreruptă mai mare de trei ani. În
cazul în care legislaţia statului membru gazdă nu acordă dreptul la pensie pentru
limită de vârstă anumitor categorii de lucrători care desfăşoară activităţi
independente, se consideră că este îndeplinită condiţia de vârstă de îndată ce
beneficiarul a împlinit vârsta de 60 de ani;
• lucratorul care desfăşoară o activitate salariată sau independentă care, avându-şi
reşedinţa în statul membru gazdă timp de cel puţin doi ani, încetează să-şi desfăşoare
activitatea din cauza unei incapacităţi permanente de muncă. În cazul în care această
incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale care
îndreptăţeşte persoana respectivă la o prestaţie plătită integral sau parţial de o
instituţie publică a statului membru gazdă, nu este necesară îndeplinirea nici unei
condiţii privind durata şederii;
• lucrătorul care desfăşoară o activitate salariată sau independentă care, după trei ani
de muncă şi şedere neîntreruptă pe teritoriul statului membru gazdă, desfăşoară o
activitate salariată sau independentă pe teritoriul unui alt stat membru dar îşi
păstrează reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă pe care se întoarce, de obicei,
în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână.
Indiferent de cetăţenie, membrii familiei unui lucrator care desfăşoară o activitate

salariată sau independentă şi care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru
gazdă au dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv, dacă lucrătorul care
desfăşoară o activitate salariată sau independenta a dobândit el însuşi dreptul de şedere
permanentă pe teritoriul acestui stat membru.
Cu toate acestea, în cazul in care lucratorul care desfăşoară o activitate salariată sau
independentă decedează în cursul perioadei de activitate, dar înainte de a dobândi dreptul de
şedere permanentă în statul membru gazdă, în temeiul alineatului (1) din art. 17, membrii
familiei sale care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă dobândesc
dreptul de şedere permanentă în statul respectiv cu condiţia ca:
• la data survenirii decesului, lucrătorul care a desfăşurat o activitate salariată sau
independentă să îşi fi avut reşedinţa pe teritoriul statului membru respectiv timp de
doi ani neîntrerupţi, sau
• decesul să fi fost urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, sau
• soţul supravieţuitor să işi fi pierdut cetăţenia statului membru respectiv ca urmare a
108
căsătoriei cu lucrătorul care a desfăşurat o activitate salariată sau independentă.
Membrii familiei unui cetăţean al Uniunii menţionaţi la articolul 12 alineatul (2) şi la

articolul 13 alineatul (2), care îndeplinesc condiţiile prevăzute de directivă dobândesc dreptul
de şedere permanentă după ce şi-au avut reşedinţa legală în statul membru gazdă pe o
perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Statele membre eliberează cetăţenilor Uniunii care au drept de şedere permanentă,
după verificarea duratei şederii, un document care atestă şederea permanentă la data
depunerii cererii. Acest document se eliberează cât mai curând posibil.
În termen de şase luni de la data depunerii cererii, statele membre eliberează un permis
de şedere permanentă membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care
beneficiază de dreptul de şedere permanentă. Permisul de şedere permanentă se reînnoieşte de
drept la fiecare zece ani. Cererea de permis de şedere permanentă se depune înainte de
expirarea primului permis de şedere. Nerespectarea obligaţiei de a solicita un permis de şedere
permanentă de către persoana respectivă este pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi
proporţionale. O întrerupere a şederii care nu depăşeşte doi ani consecutivi nu afectează
valabilitatea permisului de şedere permanentă. Continuitatea şederii este întreruptă de o decizie
de expulzare pusă în executare cu privire la persoana în cauză.
Dreptul de şedere şi dreptul de şedere permanentă privesc întregul teritoriu al statului
membru gazdă. Statele membre pot impune restricţii teritoriale privind dreptul de şedere şi
dreptul de şedere permanentă numai dacă restricţiile respective se aplică şi resortisanţilor lor.
Indiferent de cetăţenie, membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au dreptul de
şedere sau dreptul de şedere permanentă într-un stat membru au dreptul să desfăşoare o
activitate salariată sau independentă în statul respectiv.
Decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează
dreptul de şedere al membrilor săi de familie, care sunt resortisanţi ai unui stat membru.
Divorţul, anularea căsătoriei cetăţeanului Uniunii sau încetarea parteneriatului său
înregistrat, nu afectează dreptul de şedere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanţi ai
unui stat membru. Cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală în statul membru gazdă
pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani au dreptul de şedere permanentă în statul respectiv.
Această regulă se aplică şi în cazul membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul membru
gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
3.5. Interzicerea discriminării
Conform legislaţiei Uniunii Europene, lucrătorii beneficiază de anumite drepturi şi nu pot

fi trataţi mai rău ca naţionalii.
Astfel, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie rezultă o serie de motive care pot constitui
109
acţiuni de discriminare.
Angajarea lucrătorilor condiţionată de cetăţenie sau de domiciliu, imposibilitatea de a
beneficia de anumite reglementări sociale, o impozitare mai severă sunt acţiuni care au fost
considerate de Curtea de Justiţie, ca acţiuni de discriminare.
Un exemplu în acest sens îl constituie şi hotărârea Curţii de Justiţie din 20.09.2001 în
cauza C – 184/1999 („ Grzelczyk”).
Domnul Grzelczyk, student, de cetăţenie franceză, a urmat timp de trei ani cursurile
unei universităţi belgiene, plătindu-şi studiile prin angajarea în diferite slujbe mărunte şi
obţinerea de credite. La începutul celui de-al patrulea an de studii, a solicitat un beneficiu
belgian al securităţii sociale, cunoscut ca alocaţia de minimă subzistenţă - ,,minimex”.
Cererea i-a fost refuzată.
Curtea a stabilit, că art. 12 şi 17 din TCE împiedică autorităţile belgiene să
condiţioneze acordarea minimex de încadrarea în condiţiile prevăzute de Regulamentul
1612/68/CEE. Argumentul Curţii a fost acela că legislaţia belgiană relevantă declara eligibil
solicitantul care nu este belgian numai daca i se aplică Regulamentul nr. 1612/68/CEE
privind libertatea de circulaţie a lucrătorilor în Comunitate. Regulamentul în cauză se aplică
lucrătorilor, şi nu studenţilor iar dacă ar fi fost cetăţean belgian, ar fi avut dreptul la alocaţie.
Instanţa belgiană a concluzionat că reclamantul nu este lucrător, dar avea dubii în ceea ce
priveşte compatibilitatea legislaţiei belgiene cu art. 12 şi 17 din TCE. Instanţa belgiană a
solicitat o interpretare preliminară Curţii de Justiţie.
Curtea a statuat că rezultă clar din legislaţia belgiană că un student belgian, ce s-ar
afla în aceeaşi situaţie cu domnul Grzelczyk, ar beneficia de minimex, ceea ce conduce la
ideea că ne aflăm în prezenţa unui caz de discriminare pe bază de cetăţenie, care, în principiu,
este interzis de art. 12 din TCE. Totuşi, art. 12 trebuie interpretat împreună cu prevederile
tratatului referitoare la cetăţenia Uniunii, art. 17 din TCE pentru a-i determina domeniul de
aplicare.
Curtea a analizat apoi legislaţia secundară relevantă pentru studenţi şi anume
Directiva nr. 93/96/CEE privind dreptul de rezidenţă al studenţilor – subliniind că directiva
nu conţine prevederi pentru alocarea de beneficii sociale studenţilor rezidenţi în statul
membru gazdă, dar nici nu interzice acest lucru. De aceea, Curtea a hotărât că art. 12 şi 17 din
TCE împiedică autorităţile belgiene să condiţioneze acordarea minimex de încadrarea în
condiţiile prevăzute de Regulamentul nr. 1612/68/CEE80.
În concluzie, Curtea de Justiţie a stabilit că a avut loc o discriminare pe motiv de
naţionalitate.
În Decizia din 12 mai 1998, Cauza C – 85/1996, Curtea de Justiţie a statuat, că dreptul
comunitar se opune cerinţelor unui stat membru ca resortisanţii altor state membre autorizaţi
80
Cauza C – 184/1999, Grzelczyk c. Centre Public d’aide sociale d’Ottignies-Louvain-la-Neuve, Decizia

CJE din 20.09.2001, Culegerea 2001, p. I – 6193.
110
să aibă reşedinţa pe teritoriul său să prezinte un permis de şedere conform, eliberat de
administraţia naţională, pentru a beneficiat de o alocaţie de creştere a copilului, cât timp
cetăţenii statului respectiv trebuie doar să aibă domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acest stat
membru81.
3.6. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor
Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a persoanelor sunt, pe de-o parte, cele

reglementate de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi de dreptul derivat, iar, pe
de altă parte, excepţiile jurisprudenţiale.
3.6.1. Excepţiile prevăzute de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

şi în cadrul dreptului derivat
În baza dispoziţiilor TFUE şi a actelor adoptate de instituţiile Uniunii, statele membre

pot institui, în anumite situaţii, restricţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor.
Astfel, limitele aduse acestui principiu se pot clasifica în două categorii:
• Măsuri care se întemeiază pe dispoziţiile art. 45 alin. (4) din TFUE şi care au fost
stabilite în funcţie de natura sau caracteristicile unor activităţi profesionale;
• Măsuri care au fost instituite luându-se în considerare conduita resortisanţilor statelor
membre. În baza acestor măsuri, ţările din Uniune pot să refuze intrarea şi şederea
persoanelor de cetăţenie străină pe teritoriul lor. Refuzul poate fi să fie justificat prin
motive care ţin de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică82.
Prima categorie de măsuri se întemeiază pe prevederile art. 45 alin. (4) din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene.
Excepţia prevăzută în alin. (4) al articolului 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE) se referă
la încadrarea în administraţia publică. Astfel, aceste dispoziţii situează în afara domeniului de
aplicare al primelor trei aliniate din art. 45, o serie de locuri de muncă, ce implică participarea
directă sau indirectă la exercitarea puterii publice şi a funcţiilor care au ca obiect protejarea
intereselor generale ale statului sau ale altor colectivităţi publice.
Jurisprudenţa a statuat faptul că, statele membre nu pot considera, o anumită funcţie
ca făcând parte din administraţia publică, numai pe baza numelui sau a denumirii acelei
funcţii sau pentru simplul fapt că atribuţiile funcţiei sunt guvernate de dreptul public. Astfel,
un stat nu poate încadra anumite activităţi, de exemplul de tip economic sau social, în sfera
81
Cauza C – 85/96, Martinez Sala c. Freistaat Bayern, Decizia Curţii din 12 mai 1998, Culegerea 1998, p. I
– 2691.
82
2002, p. 137.
111
derogării prevăzute de Tratat, prin simpla includere a acestora în domeniul dreptului public al
statului şi prin asumarea responsabilităţii îndeplinirii lor83.
Curtea de Justiţie a considerat că scopul acestor prevederi ale Tratatului erau de a
permite statelor membre să rezerve propriilor cetăţeni posturile din administraţia publică,
deoarece, se consideră că, posturile respective implică o legătură specială de loialitate şi
reciprocitate a drepturilor şi îndatoririlor între stat şi angajat84.
Cauza 4/91 (Annegret Blies c. Ministerul Educaţiei Naţionale) are ca obiect o acţiune
prelminară cu privire la interpretarea articolului 48 alin. (4) din TCEE (fost art. 39 alin. (4)
TCE, în prezent art. 45 alin. (4) din TFUE), formulată de către Tribunalul administrativ din
Paris, în cadrul litigiului între Ministerul Educaţiei Naţionale francez şi o resortisantă de
cetăţenie germană, care a solicitat înscrierea sa la concursul de obţinere a certificatului de
aptitudine, în calitate de cadru didactic în învăţământul german de gradul doi.
Cererea acesteia a fost refuzată de către directorul de recrutare din Ministerul
Educaţiei Naţionale pe motiv de cetăţenie, iar solicitanta a atacat ierarhic decizia în cauză la
Ministerul Educaţiei Naţionale. Ca urmare a lipsei unui răspuns din partea ministrului, d-na
Bleis a introdus o acţiune în anulare la Tribunalul din Paris împotriva deciziei de respingere
implicite, care rezultă din această tăcere.
La rîndul său, Tribunalul din Paris a considerat că validitatea deciziei atacate
depindea de interpretarea art. 48 alin. (4) din TCEE şi a solicitat Curţii să se pronunţe cu titlul
preliminar, cu privire la întrebarea dacă postul de cadru didactic pe bază de certificat din
învăţământul secundar al instituţiilor de învăţământ public francez constituie un post în
administraţia publică.
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, prin posturi în administraţia
publică se înţelege, în sensul alineatului (4) al articolului 48 din TCEE, un ansamblu de
posturi care comportă o participare directă sau indirectă la exercitarea autorităţii publice şi a
funcţiilor, care au ca obiect apărarea intereselor generale ale statului şi a altor colectivităţi
publice şi care, prin acestea, presupun, din partea titularilor, existenţa unui raport special de
solidaritate faţă de stat, cât şi a reciprocităţii drepturilor şi obligaţiilor care reprezintă
fundamentul legăturii de cetăţenie.
Posturile excluse sunt numai cele susceptibile să prezinte caracteristici ale activităţilor
specifice ale administraţiei, ţinând seama de atribuţiile şi responsabilităţile care le sunt
inerente.
Curtea s-a pronunţat deja, în sensul că aceste condiţii foarte stricte nu sunt îndeplinite
în cazul cadrelor didactice stagiare şi a lectorilor de limbi străine85.
În cauza 152/73, Giovanni Maria Sotgiu c. Deutsche Bundespost („Egalitate de
83
Cauza C – 405/01, Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Espanola c. Administracion del
Estado (2003), ECR I – 10391.
84
Paul Craig, Gráinne de Burca, op. cit., p. 952.
85
Cauza 4/91, Annegret Bleis c. Ministerul Educaţiei Naţionale, Daniel Ivan, Hotărâri recente şi
consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, Editura C.H. Beck, 2007, p. 79-81.
112
tratament pentru lucrătorii resortisanţi din statele membre”), Curtea de Justiţie a hotărât
următoarele:
- Articolul 45 alin. (4) din TFUE se interpretează în sensul că excepţia prevăzută de
această dispoziţie priveşte exclusiv accesul la posturile din administraţia publică.
Dispoziţia respectivă nu poate justifica existenţa unor măsuri discriminatorii în
privinţa remunerării sau a altor condiţii de muncă împotriva lucrătorilor admişi în
serviciul administrativ. Natura raportului juridic dintre lucrător şi administraţie
este irelvantă în această privinţă;
- Articolul 7 alineatele (1) şi (4) din Regulamentul 1612/68/CEE se interpretează în
sensul că indemnizaţia de separare, în măsura în care compensează
inconvenientele suferite de lucrătorul separat de căminul său, reprezintă o
remuneraţie suplimentară şi se încadrează în noţiunea de „condiţii de muncă”, fără
a fi necesar să se clarifice dacă plata este efectuată în temeiul unei obligaţii legale
sau contractuale, ori ca o simplă opţiune a statului, în calitate de angajator.
Normele privind egalitatea de tratament, prevăzute atât de tratat cât şi la articolul 7
din Regulamentul 1612/68/CEE, interzic nu numai discriminarea evidentă pe motiv de
cetăţenie, ci şi toate formele disimulate de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de
diferenţiere, conduc de fapt la acelaşi rezultat. Luarea în considerare, ca un criteriu de
acordare a indemnizaţiei de separare, a faptului că un lucrător are domiciliul în alt stat
membru poate, în funcţie de împrejurări, să constituie o discriminare interzisă. Acest lucru nu
este valabil în cazul în care regimul unei astfel de indemnizaţii ţine cont de diferenţele
obiective dintre situaţiile lucrătorilor ca urmare a faptului că îşi au domiciliul pe teritoriul
naţional sau în străinătate la data încadrării în post.
A doua categorie de măsuri care justifică, potrivit Tratatului privind Funcţionarea

Uniunii Europene, derogări de la principiul liberei circulaţii a persoanelor sunt cele bazate pe
motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
Articolul 45 alin. (3) din TFUE permite statelor membre să deroge, din motive de
ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică de la principiul liberei circulaţii a
lucrătorilor şi a dreptului de stabilire precum şi de la principiul privind libera circulaţie a
serviciilor.
La data la care era în vigoare, Directiva 64/221/CEE a Consiliului privind
coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi şederea străinilor justificate de
motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică prevedea următoarele:
- măsurile de ordine publică sau de siguranţă publică trebuie să se întemeieze
exclusiv pe comportamentul personal al individului care face obiectul acesteia;
- simpla existenţă a unor condamnări penale nu poate constitui în mod automat
temei pentru luarea măsurilor.
113
Prevederile art. 27 – 33 din Capitolul VI „Restrângerea dreptului de intrare şi
dreptului de şedere pentru motive de ordine publică, siguranţă publica sau sanatate publică”
din Directiva 2004/38/CCE abrogă şi înlocuiesc dispoziţiile Directivei 64/221/CCE şi
încorporează majoritatea jurisprudenţei relevante a Curţii de Justiţie.
Dispoziţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CCE stabilesc principiile generale cu privire
la limitarea dreptului de intrare şi de şedere.
Astfel, conform acestor dispoziţii, statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie
şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru
motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi
invocate în scopuri economice.
Măsurile luate de către state, din motive de ordine publică sau siguranţă publică,
trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeiaze exclusiv pe conduita
persoanei în cauza. Condamnarile penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor
asemenea măsuri. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală,
prezentă şi suficient de grava la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi
acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de
prevenţie generală.
Pentru a stabili dacă persoana respectiva reprezintă un pericol pentru ordinea publică
sau siguranţa publică, la eliberarea certificatului de înregistrare sau, în absenţa unui sistem de
înregistrare, în termen de cel mult trei luni de la intrarea persoanei respective pe teritoriul său
sau de la data la care persoana şi-a semnalat prezenţa pe teritoriul său, în conformitate cu
articolul 5 alineatul (5) din directivă, ori la eliberarea permisului de şedere, statul membru
gazdă poate, în cazul în care consideră indispensabil, să ceara statului membru de origine sau,
dacă este necesar, altor state membre sa îi furnizeze informaţii privind antecedentele
persoanei respective. Această consultare nu poate avea un caracter sistematic. Statul membru
consultat are obligaţia să răspundă în termen de doua luni.
Articolul 5 aliniatul (5) din directivă stabileşte faptul că, un stat membru poate cere
unei persoane să-şi raporteze prezenţa pe teritoriul său într-un termen rezonabil şi
nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei cerinţe poate face persoana respectivă pasibilă de
sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale.
Ultimul aliniat al art. 27 stabileşte obligaţia statului membru care a eliberat paşaportul
sau cartea de identitate de a permite titularului documentului care a fost expulzat, din motive
de ordine publică, siguranţă publică sau sanatate publică, de pe teritoriul altui stat membru, să
reintre pe teritoriul său făra nici o formalitate, chiar daca documentul nu mai este valabil sau
dacă cetăţenia titularului este contestată.
Dispoziţiile art. 28 din directivă intitulat “Protecţia expulzării” stabilesc următoarele:
• înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine
publică sau siguranţă publică, statul membru gazdă ia în considerare diverşi factori
114
precum durata şederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui
de sănătate, situaţia sa familială şi economică, integrarea sa socială şi culturală în
statul membru gazdă şi legaturile sale cu ţara de origine;
• statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetăţean al
Uniunii sau a membrilor familiei sale, indiferent de cetăţenie, care au dobândit dreptul
de şedere permanentă pe teritoriul său, cu excepţia cazurilor în care există motive
imperative de ordine publică sau sigurantă publică;
• nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva cetăţenilor Uniunii, indiferent de
cetăţenia acestora, cu excepţia cazului in care decizia se bazează pe motive imperative
de siguranţă publica definite de statele membre, daca aceştia:
o şi-au avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori, sau
o sunt minori, cu excepţia cazului în care expulzarea este în interesul copilului,
în conformitate cu Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile
copilului, încheiată la 20 noiembrie 1989.
Dispoziţiile art. 29 din directivă intitulat “Sănătatea publică” stabilesc:

• singurele boli care justifică măsuri de restricţionare a liberei circulaţii sunt bolile cu
potenţial epidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele relevante ale
Organizaţiei Mondiale a Sanătăţii, precum şi alte boli infecţioase sau parazitare
contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziţii de protecţie ce se aplică
resortisanţilor din statul membru gazdă - alin. (1);
• bolile ce se declanşează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot motiva
expulzarea de pe teritoriul respectiv - alin. (2);
• dacă există indicii serioase că acest lucru este necesar, într-un termen de trei luni de la
data sosirii, statele membre pot supune beneficiarii dreptului de şedere unui examen
medical gratuit, care să ateste că nu suferă de nici una dintre bolile menţionate la
primul alineat. Aceste examene medicale nu pot fi impuse în mod sistematic - alin.
(3).
Conform dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din directivă, persoanele interesate sunt notificate în
scris cu privire la orice decizie adoptată în temeiul articolului 27 alineatul (1), astfel încât să
poată înţelege conţinutul notificării şi implicaţiile acesteia. Mai mult, persoanele interesate
trebuie informate în mod precis şi complet cu privire la motivele de ordine publică, siguranţă
publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepţia
situaţiilor în care acest lucru este contrar intereselor siguranţei statului.
Notificarea trebuie să conţină următoarele informaţii:
• instanţa judecatorească sau autoritatea administrativă la care persoana interesată poate
contesta decizia,
115
• termenul pentru contestare, şi, dacă este cazul,
• termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru.
Cu excepţia unor cazuri de urgenţă, motivate corespunzator, termenul acordat pentru
părăsirea teritoriului nu poate fi mai mic de o luna de la data notificării.
Dispoziţiile art. 31 din directivă intitulat “Garanţii procedurale” stabilesc modalitatea
persoanele interesate de a se apăra şi de a apela la căile judiciare de atac, în statul membru
gazdă şi, dacă este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o decizie luată împotriva lor
din motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
În cazul in care contestarea deciziei de expulzare este însoţită de o cerere de luare a unor
măsuri vremelnice de suspendare a executării deciziei, expulzarea efectivă a persoanei de pe
teritoriu nu se poate face înainte de luarea ordonanţei privind măsurile vremelnice, cu
excepţia cazurilor în care:
• decizia de expulzare se întemeiază pe o hotărâre judecatorească anterioară, sau
• persoanele în cauză au avut anterior acces la o cale judiciară de atac, sau
• decizia de expulzare se întemeiază pe motive imperative de siguranţă publică, în
conformitate cu articolul 28 alineatul (3).
Căile de atac permit examinarea legalităţii deciziei, precum şi a faptelor şi împrejurărilor
pe care se bazează măsura propusă. Acestea asigură că decizia nu are caracter
disproporţionat, în special având în vedere cerinţele prevazute la articolul 28.
Statele membre pot refuza prezenţa persoanei respective pe teritoriul lor pe parcursul
exercitării căilor de atac, dar nu o pot împiedica să îşi formuleze personal apărările, cu
excepţia cazurilor când prezenţa sa ar putea cauza perturbări grave ale ordinii şi siguranţei
publice sau când calea de atac priveşte refuzul accesului pe teritoriul respectiv.
Dispoziţiile articolului 32 din directivă intitulat “Efectele în timp ale interdicţiei de intrare
pe teritoriu”, stabilesc următoarele:
• persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriu pentru
motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, pot prezenta o cerere
pentru ridicarea interdicţiei după o perioadă de timp rezonabilă, în funcţie de
împrejurări şi, în orice caz, după trei ani de la executarea hotărârii definitive de
interzicere a intrării care a fost pronunţată în mod valabil în conformitate cu dreptul
comunitar, prezentând probe ce atestă că s-a produs o schimbare efectivă a
împrejurărilor care au justificat decizia de interzicere a intrării pronunţată împotriva
lor. Statul membru în cauza ia o decizie privind această cerere în termen de şase luni
de la prezentarea acesteia;
• persoanele mentionate la primul aliniat nu au dreptul de intrare pe teritoriul statului
membru respectiv în perioada în care cererea lor este analizată.
Dispoziţiile articolului 33 din directivă referitoare la expulzare stabilesc următoarele:
• expulzarea poate fi dispusă de statul membru gazdă ca pedeapsă sau masură accesorie
116
a unei pedepse privative de libertate numai cu respectarea cerintelor prevăzute la
articolele 27, 28 si 29 din directivă;
• în cazul în care decizia de expulzare menţionată la alineatul (1) este pusă în executare
după mai mult de doi ani de la emiterea sa, statul membru verifică dacă persoana
respectivă continuă să constituie un pericol real şi actual la adresa ordinii publice sau
a siguranţei publice şi stabileşte dacă de la data emiterii deciziei de expulzare s-a
produs vreo schimbare efectivă a împrejurărilor.
În cauza C – 50/06 (Comisia c. Regatul Ţărilor de Jos) având ca obiect o acţiune în

constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulate în temeiul articolului 226 din Tratatul CE,
introdusă la 31 ianuarie 2006, Comisia Comunităţilor Europene a solicitat Curţii să constate că,
Regatul Ţărilor de Jos nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi revin, datorită faptului că nu aplică
cetăţenilor Directiva 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea
măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi şederea străinilor, justificate de motive de ordine
publică, siguranţă publică şi sănătate publică, ci le aplică acestora legislaţia generală privind
străinii, care permite stabilirea unei legături sistematice şi automate între o condamnare penală şi
o măsură de expulzare.
Conform articolul 18 alin. (1) TCE (în prezent art. 21 din TFUE) orice cetăţean al
Uniunii are dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva
limitărilor şi a condiţiilor prevăzute de Tratatul CE şi de dispoziţiile adoptate în vederea
aplicării acestuia.
Curtea de Justiţie a stabilit că, Regatul Ţărilor de Jos, prin faptul că nu aplică
cetăţenilor Uniunii Directiva 64/221/CEE ci le aplică acestora o legislaţie generală privind
străinii, care permite stabilirea unei legături de expulzare, nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi
revin în temeiul acestei directive86.
Curtea de Justiţie recomandă interpretarea cu stricteţe a termenului de „ordine
publică” iar jurisprudenţa a stabilit următoarele: pentru ca un stat să se poată prevala de
această restricţie trebuie să existe o ameninţare adevărată şi suficient de serioasă la adresa
ordinii publice.
Din hotărârile Curţii de Justiţie, putem reţine şi alte soluţii:
• În cauza 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea publică”), Curtea a
hotărât următoarele:
o articolul 48 din TCEE (în prezent art. 45 din TFUE) are efect direct în ordinea
juridică a statelor membre şi conferă persoanelor de drept privat drepturi pe
care instanţele naţionale trebuie să le protejeze;
o articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221/CEE a Consiliului din 25
februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la deplasarea
şi şederea cetăţenilor străini, măsuri justificate de motive de ordine publică, de
86
Cauza C-50/06, Comisia c. Regatul Ţărilor de Jos.
117
siguranţă publică şi de sănătate publică, le conferă persoanelor de drept,
drepturi pe care acestea le pot valorifica în justiţie într-un stat membru şi pe
care instanţele naţionale trebuie să le protejeze;
o articolul 48 din TCEE şi articolul 3 alineatul (1) din Directiva 64/221/CEE
trebuie să fie interpretate în sensul că, un stat membru impunând restricţii
justificate de ordinea publică poate lua în considerare, ca ţinând de
comportamentul personal al celui interesat, faptul că acesta este afiliat la un
grup sau la o organizaţie, ale căror activităţi sunt considerate de statul membru
ca reprezentând un pericol social, fără a fi cu toate acestea interzise, chiar dacă
cetăţenilor statului respectiv care doresc să desfăşoare o activitate similară cu
cea pe care doreşte să o desfăşoare cetăţeanul unui alt stat membru nu li se
impune nici o restricţie, în cadrul aceloraşi grupuri sau al aceloraşi organizaţii;
o prin urmare, Curtea a arătat că un stat membru poate, din motive de ordine
publică, să-i refuze unui cetăţean al unui stat membru beneficiul principiului
liberei circulaţii a lucrătorilor în vederea desfăşurării unei activităţi salariate
determinate, chiar şi atunci când acesta nu impune nici o restricţie similară
propriilor cetăţeni87.
• În cauza 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine publică”), Curtea a hotărât
următoarele:
o constituie o „măsură” în sensul Directivei 64/221/CEE, orice act care aduce
atingere, în cazul persoanelor care intră în sfera de aplicare a articolului 48 din
TCEE, drepturilor de intrare şi şedere liberă în statele membre, în aceleaşi
condiţii precum cetăţenii statului membru gazdă. Această noţiune cuprinde
actele cerute de lege unei instanţe de a propune în anumite cazuri expulzarea
unui resortisant al unui stat membru, atunci când această propunere constituie
o condiţie prealabilă şi necesară unei asemenea decizii;
o articolul 3 alineatul (2) din Directiva 64/221/CEE, conform căruia existenţa
unor condamnări penale nu poate constitui în mod automat temei pentru
restricţiile cu privire la libera circulaţie pe care articolul 48 din TCEE le
autorizează pe motive de ordine publică şi siguranţă publică, trebuie
interpretat în sensul că existenţa unor condamnări penale nu poate fi reţinută
decât în măsura în care circumstanţele care au determinat aceste condamnări
arată existenţa unui comportament personal care constituie o ameninţare
actuală pentru ordinea publică. Este de competenţa autorităţilor şi, după caz, a
instanţelor naţionale să hotărască, în fiecare speţă, ţinând seama de condiţia
juridică specială a persoanelor care intră sub incidenţa dreptului comunitar şi
87
Cauza 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea publică”), Jurisprudenţa istorică a
instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti,
2009, p. 216- 218.
118
de caracterul fundamental al principiului liberei circulaţii a persoanelor;
o noţiunea de ordine publică în context comunitar şi, în special ca justificare a
unei derogări de la principiul fundamental al liberei circulaţii a lucrătorilor
trebuie înţeleasă în mod strict, astfel încât sfera sa de aplicare nu ar putea fi
determinată unilateral de fiecare dintre statele membre fără controlul
instituţiilor comunitare;
o împrejurările specifice care ar putea justifica recurgerea la noţiunea de ordine
publică pot varia de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta şi, este necesar să
li se recunoască, în această privinţă, autorităţilor naţionale competente o marjă
de apreciere în limitele impuse de tratat şi de dispoziţiile impuse pentru
aplicarea acestuia;
o în măsura în care poate justifica anumite restricţii pentru libera circulaţie a
persoanelor care intră sub incidenţa dreptului comunitar, recurgerea autorităţii
naţionale la noţiunea de ordine publică presupune, în orice caz, existenţa în
afară de perturbarea ordinii sociale pe care o implică orice încălcare a legii, a
unei ameninţări reale şi suficient de grave care afectează un interes
fundamental al societăţii88.
3.6.2. Excepţiile jurisprudenţiale
Curtea de Justiţie a hotărât într-o serie de cauze că, „motive imperative de interes
general”, pot să justifice instituirea unor restricţii în ceea ce priveşte libertăţile fundamentale
consacrate în tratate89.
La fel ca în cazul liberei circulaţii a mărfurilor, şi în cazul liberei circulaţii a
persoanelor trebuiesc îndeplinite aceleaşi condiţii pentru a putea fi invocată o excepţie
jurisprudenţială.
Aceste condiţii sunt următoarele:
- este necesar ca în domeniu, să nu existe o directivă de armonizare a legislaţiilor
statelor membre, care să aibă acelaşi scop cu măsura care a fost adoptată;
- măsura naţională instituită să se aplice în mod nediscriminator;
- măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea obiectivului urmărit;
- măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul avut în vedere.
88
Cauza 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine publică”), Jurisprudenţa istorică a instanţelor
354-356.
89
2002, p. 147.
119
Nu constituie restricţii în sensul formulei Keck 90, acele proceduri care nu împiedică
accesul lucrătorului străin la piaţa muncii, fiind valabile în mod nediscriminator şi care
afectează în mod egal raporturile de muncă ale naţionalilor şi străinilor.
Conform formulei Keck, aplicarea dispoziţiilor naţionale care limitează sau interzic
anumite modalităţi de comercializare a produselor provenite din alte state membre nu poate
să împiedice comerţul dintre statele membre, cu condiţia ca aceste dispoziţii să se aplice,
tuturor agenţilor economici în cauză, care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul naţional, şi să
influenţeze în acelaşi fel, în fapt şi în drept, comercializarea produselor naţionale şi a celor
provenite din alte state membre. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, aplicarea
reglementărilor de acest tip la vânzarea produselor provenite dintr-un alt stat membru care
corespund normelor emise de statul respectiv nu poate să împiedice sau să restricţioneze
accesul acestora pe piaţă, mai mult decât îl restricţionează pe cel al produselor naţionale.
Reglementările respective nu intră, prin urmare, în domeniul de aplicare al art. 30 din TCEE
(fost art. 28 din TCE şi în prezent art. 34 din TFUE).
În concluzie, restricţiile sunt justificate dacă sunt revendicate de interesul general,
urgent şi dacă se respectă principiul proporţionalităţii.
3.7. Libertatea de stabilire
3.7.1. Reglementare
Libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru este reglementată de

dispoziţiile art. 49 - 55 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.
Conform dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din TFUE (fost art. 43 alin. (1) din TCE şi fost
art. 52 alin. (1) din TCEE) sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a
resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicţie se întinde
şi asupra restricţiilor de creare de agenţii, sucursale sau filiale, de către resortisanţii unui stat
membru stabiliţi pe teritoriul unui alt stat membru.
Conform dispoziţiilor art. 49 alin. (2), libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi
independente şi la exercitarea acestora, precum şi la constituirea şi administrarea întreprinderilor
şi, în special, a societăţilor, în înţelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condiţiile stabilite
pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor privind
capitalurile.
Dispoziţiile art. 50 - 53 din TFUE stabilesc mijloacele procedurale prin care Parlamentul
European, Consiliul şi Comisia îşi exercită funcţiile privind dreptul de stabilire.
90
Cauzele conexe C – 267/91 şi C – 268/91, Decizia Curţii din 24.11.1993, Acţiune penală împotriva
domnilor Bernard Keck şi Daniel Mithouard („Libera circulaţie a mărfurilor - Interzicerea revânzării în
pierdere”).
120
În vederea realizării libertăţii de stabilire cu privire la o activitate determinată,
Consiliul are dreptul de a lua hotărâri, în conformitate cu procedura prevăzută la art. 294 din
acelaşi Tratat şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, prin intermediul
directivelor.
Consiliul şi Comisia, prin exercitarea funcţiilor care le revin au anumite prerogative şi
anume:
- acordă, de regulă, prioritate activităţilor în cazul cărora libertatea de stabilire
constituie o contribuţie deosebit de utilă la dezvoltarea producţiei şi a
schimburilor comerciale;
- asigură o strânsă cooperare între autorităţile naţionale competente pentru a
cunoaşte aspectele speciale ale diferitelor activităţi din cadrul Uniunii;
- elimină acele proceduri şi practici administrative care decurg fie din dreptul intern,
fie din acordurile încheiate anterior între statele membre, a căror menţinere ar
constitui un obstacol în cale libertăţii de stabilire;
- asigură lucrătorilor dintr-un stat membru, angajaţi în muncă pe teritoriul unui alt stat
membru, posibilitatea de a rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfăşura activităţi
independente, în cazul în care îndeplinesc condiţiile pe care ar trebui să le
îndeplinească dacă ar intra pe teritoriul acestui stat la data la care intenţionează să
iniţieze această activitate;
- asigură resortisantului unui stat membru posibilitatea de a dobândi şi folosi
terenuri şi construcţii situate pe teritoriul altui stat membru, în măsura în care
aceasta nu aduce atingere principiilor stabilite la articolul 39 alin. (2);
- elimină treptat restricţiile privind libertatea de stabilire în fiecare ramură de
activitate avută în vedere, în ceea ce priveşte, pe de o parte, condiţiile de înfiinţare
de agenţii, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru şi, pe de altă parte,
condiţiile de acces ale personalului angajat în cadrul sediului principal în funcţiile
de conducere sau de supraveghere ale acestor agenţii, sucursale sau filiale;
- coordonează, în măsura în care este necesar şi în vederea echivalării lor, garanţiile
solicitate de statele membre societăţilor, în înţelesul articolului 54 paragraful doi,
pentru a proteja deopotrivă interesele asociaţilor şi terţilor;
- se asigură că ajutoarele acordate de statele membre nu denaturează condiţiile de
stabilire.
Conform dispoziţiilor art. 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE), sunt exceptate de la
aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol, în ceea ce priveşte statul membru interesat,
activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii
publice. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, pot excepta anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol.
121
În cazul 2/74, Jean Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”) 91, Curtea de Justiţie a
fost întrebată dacă profesia juridică de avocat era în întregime exceptată de la aplicarea
regulilor Tratatului, datorită faptului că aceasta cuprindea activităţi legate de exercitarea unei
astfel de autorităţi.
În fapt, domnul Jean Reyners, care era de cetăţenie olandez dar, care s-a născut, a
crescut şi a promovat studiile juridice în Belgia, a dorit să profeseze ca avocat în această ţară.
Legea organizării judecătoreşti din Belgia impunea însă, condiţia cetăţeniei belgiene a
candidatului, ca o condiţie de angajare în profesia de avocat, singura excepţie fiind prevăzută
pentru cazul în care există o reciprocitate în acest sens cu statul din care provine solicitantul
de cetăţenie străină. Domnul Reyners a făcut mai multe demersuri la Consiliul General al
Baroului Naţional, cerând o derogare de la condiţia deţinerii cetăţeniei, însă acestea au fost
fără rezultat.
În consecinţă, domnului Reyners i s-a refuzat eliberarea autorizaţiei de funcţionare,
motiv pentru care acesta a solicitat în instanţă anularea reglementărilor interne care contravin
prevederilor dreptului comunitar privind dreptul de stabilire. În cadrul acestui proces s-a
formulat o acţiune preliminară la CJE.
Curtea a statuat că activităţile profesionale ale unui avocat, implicând contactul
regulat şi oficial şi chiar cooperarea obligatorie cu instanţele, nu aveau legătura necesară cu
exercitarea autorităţii publice. S-a arătat că simpla acordare de consultanţă şi asistenţă
juridică şi de asigurarea apărării unei persoane în faţa instanţei, chiar şi în cazurile în care
acest lucru trebuie făcut din oficiu sau este rezervat doar avocaţilor nu presupune participarea
la exercitarea autorităţii de stat, deoarece aceste activităţi lasă neatinsă activitatea
judecătorească şi libertatea de decizie a organelor jurisdicţionale.
Prevederile acestui capitol – dispune articolul 52 din TFUE (fost art. 46 din TCE) – şi
măsurile adoptate în temeiul acestuia, nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de lege şi
actelor administrative care prevăd un regim special pentru resortisanţii străini din motive de
ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică.
Articolul 53 din TFUE (fost art. 47 din TCE) prevede:
„(1)În vederea facilitării accesului la activităţile independente şi a exercitării acestora,
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a
altor titluri oficiale de calificare, precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a
actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activităţile independente şi
la exercitarea acestora.
(2) În ceea ce priveşte profesiile medicale, paramedicale şi farmaceutice, eliminarea
treptată a restricţiilor este subordonată coordonării condiţiilor lor de exercitare a acestora în
diferitele state membre”.
91
Cauza 2/74 Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”), [1974], ECR 631.
122
Prin reglementările art. 54 (fost art. 48 din TCE) se realizează o calificare legală a
noţiunii de „societăţi” pentru a determina sfera de aplicare a dispoziţiilor tratatului privind
dreptul de stabilire.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 54 alin. (1), societăţile constituite în conformitate cu
legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de
desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate, persoanelor fizice resortisante ale
statelor membre.
Iar, conform dispoziţiilor art. 54 alin. (2), prin societăţi se înţeleg societăţile
constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile
cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop
lucrativ.
Dreptul sau libertatea de stabilire, trebuie să asigure celor care exercită o activitate
economică independentă, posibilitatea de a alege în mod liber locul de funcţionare al afacerii
pe bază de motive strict economice.
Principiul libertăţii de stabilire şi toate drepturile conexe acestuia, constituie în esenţă
posibilitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, de a începe şi de a desfăşura o activitate
economică, pe teritoriul statelor membre fără deosebire de cetăţenie sau naţionalitate92.
Stabilirea trebuie să încludă un element transfrontalier. Regulile dreptului de stabilire nu
se pot aplica activităţilor ce se desfăşoară numai într-un stat membru, adică în absenţa unui
element care să depăşească graniţele naţionale93.
Astfel, putem concluziona că dreptul sau libertatea de stabilire se referă la exercitarea
într-un alt stat membru şi pentru un timp nelimitat, a unor activităţi comerciale, cum ar fi:
• exercitarea de profesiuni liberale;
• înfiinţarea unor societăţi comerciale;
• înfiinţarea unor sucursale sau filiale ale societăţilor comerciale din alte state membre94.
3.7.2. Dreptul de stabilire şi activitatea sportivă
Dreptul de stabilire include şi sporturile, atât în calitate de profesionist, cât şi în calitate de

semiprofesionist.
Activitatea sportivă este guvernată de dreptul comunitar în măsura în care ea poate fi
considerată o activitate economică. Acesta este şi cazul activităţii judecătorilor profesionişti
sau semiprofesionişti de fotbal, din moment ce exercită o activitate salarială sau efectuează
prestări de servicii remunerate.
92
Cauza C-115/78, Knoars, (1979), Rec, 399, pct. 16.
93
Cauza C-134/95, USSL, [1997] ECR I-195, pct. 19.
94
123
În cazul 415/93 („Bosman”), dl. Bosman, jucător profesionist de fotbal de
naţionalitate belgiană, liber de contract a fost împiedicat de RCL, club belgian de primă
divizie, să se transfere la echipa Dunkerque din Franţa, de regulamentul URBSFA şi UEFA.
Dl. Bosman a fost angajat începând cu anul 1988 de către RCL, în temeiul unui
contract a cărui dată de încetare era 30 iunie 1990. Clubul RCL îi asigura un salariu mediu
lunar de 120.000 franci belgieni, inclusiv primele.
La data de 21 aprilie 1990, RCL îi propune dlui Bosman un nou contract, pe durata unui
sezon, reducându-i remuneraţia lunară la 30.000 franci belgieni, ceea ce reprezintă suma minimă
prevăzută de Regulamentul federal al URBSFA. Refuzînd să semneze, dl. Bosman a fost înscris
pe lista de transferuri. Valoarea primei de pregătire în ceea ce-l priveşte a fost fixată la
11.743.000 franci elveţieni.
Dat fiind faptul că nici un club nu şi-a manifestat interesul pentru un transfer impus, dl.
Bosman a stabilit un contract cu un club francez din Dunkerque, din divizia a doua, ceea ce a
condus la angajarea sa pentru un salariu lunar de 100.000 franci belgieni şi o primă de instalare
de aproximativ 900.000 de franci belgieni.
La data de 27 iulie 1990 a fost încheiat un contract între RCL şi clubul Dunkerque,
prevăzând transferul temporar al dlui. Bosman pentru o perioadă de un an, condiţionat de
plata de către clubul din Dunkerque către RCL, a unei prime de 1.200.000 franci belgieni.
Acest contract acorda între altele clubului din Dunkerque un drept de opţiune irevocabil cu
privire la transferul definitiv al jucătorului pentru suma de 4.800.000 franci belgieni.
Cele două contracte, între clubul din Dunkerque şi RCL, pe de o parte, şi între clubul
din Dunkerque şi dl. Bosman, pe de altă parte, erau totuşi supuse unei condiţii suspensive,
conform căreia certificatul de transfer trebuia transmis de către URBSFA către FFF
(Federaţia franceză de fotbal) înainte de primul meci al sezonului, care urma să aibă loc la
data de 2 august 1990.
Îndoindu-se de solvabilitatea clubului din Dunkerque, RCL nu a solicitat URBSFA să
transmită certificatul menţionat către FFF. În consecinţă, nici unul dintre cele două contracte
nu şi-a produs efectele, împiedicându-l astfel să joace pe perioada întregului sezon.
La 8 august 1990, dl. Bosman a introdus la Tribunal de première instance din Liege o
acţiune împotriva RCL. În paralel cu acţiunea pe fond, el a solicitat, pe cale de ordonanţă
preşedinţială, în primul rând, obligarea RCL şi URBSFA la plata în avans a unei sume de
100.000 franci belgieni pe lună, până la găsirea unui nou angajator, în al doilea rând,
interzicerea pârâţilor de a împiedica angajarea sa, în special prin perceperea unei sume de
bani şi, în al treilea rând, ca o întrebare preliminară să fie adresată Curţii.
Prin ordonanţa din 9 noiembrie 1990, judecătorul care s-a pronunţat asupra cererii de
ordonanţă preşedinţială a obligat RCL şi URBSFA la plata lunară a unei sume de 30.000
franci belgieni în contul dlui Bosman şi le-a pus în vedere acestora să nu obstrucţioneze
angajarea dlui Bosman.
Între timp, dl. Bosman a mai făcut două angajamente la cluburi franceze, contracte
124
care s-au reziliat. După alte căutări în Belgia şi în Franţa s-a angajat în cele din urmă la un
club belgian de divizia a treia.
Conform instanţei de trimitere, în ciuda faptului că dl. Bosman avea statutul de
„jucător liber”, acesta a făcut obiectul unui boicot din partea grupului de cluburi europene
care ar fi putut să-l angajeze.
Curtea de Apel din Liege a hotărât să suspende judecata şi a solicitat CJE să pronunţe
o hotărâre preliminară pe mai multe aspecte. URBSFA a formulat recurs care la rândul lui a
fost respins.
Potrivit regulamentului federal al URBSFA din 1983, în vigoare în perioada
respectivă, trebuiesc distinse trei raporturi: afilierea, care leagă jucătorul de asociaţia
naţională, legitimarea, care leagă jucătorul de un anumit club şi dreptul de joc, care este
condiţia necesară pentru un jucător să poată participa la competiţiile oficiale. Transferul este
definit ca fiind operaţiunea prin care jucătorul afiliat obţine un schimb de legitimare. În caz
de transfer temporar, jucătorul rămâne legitimat la clubul său, dar are drept de joc pentru un
alt club.
În ceea ce priveşte regulamentele UEFA şi FIFA, acestea nu se aplică direct
jucătorilor, ci sunt cuprinse în regulamentele asociaţiilor naţionale, care sunt singurele care au
competenţa de a le aplica şi de a reglementa relaţiile dintre cluburi şi jucători.
În perioada în care au avut loc faptele, Regulamentul FIFA prevedea că un jucător
profesionist nu poate părăsi asociaţia naţională la care a fost afiliat, atâta timp cât este legat
prin contractul semnat şi prin regulamentele clubului său, precum şi cele ale asociaţiei
naţionale, oricât de severe ar fi acestea. Transferul internaţional era condiţionat de eliberarea,
de către vechea asociaţie naţională, a unui certificat de transfer prin care aceasta confirmă că
toate obligaţiile financiare, inclusiv suma eventualului transfer, au fost executate.
Potrivit regulamentelor URBSFA şi UEFA, un jucător devenea liber de contract doar
dacă 2 sezoane era în lipsă de activitate, datorită refuzării propunerilor făcute de clubul la
care evoluează. Totodată exista şi o clauză de naţionalitate 3+2 care permitea evoluarea în
acelaşi timp a 3 străini + 2 cu stabilitate mai mare de 5 ani într-un stat membru.
Faţă de toată această situaţie, Curtea a stabilit următoarele:
1. Articolul 48 din Tratatul CEE (fost art. 39 din TCE, în prezent art. 45 din TFUE)
nu permite aplicarea regulilor stabilite de către asociaţiile sportive, potrivit cărora,
un jucător profesionist de fotbal resortisant al unui stat membru, la expirarea
contractului cu un anumit club nu poate fi angajat de către un club dintr-un alt stat
membru decât dacă acesta din urmă a plătit clubului iniţial o primă de transfer, de
formare sau de promovare.
2. Articolul 48 din Tratatul CEE nu permite punerea în aplicare a regulilor stabilite
de către asociaţiile sportive potrivit cărora, în cadrul meciurilor din competiţiile
organizate, cluburile de fotbal nu pot alinia în teren decât un număr limitat de
jucători profesionişti resortisanţi ai altor state membre.
125
3. Efectul direct al art. 48 din Tratatul CEE nu poate fi invocat în cazul unor cereri
având ca obiect pretenţii privind o primă de transfer, de pregătire sau de
promovare care, la data pronunţării prezentei hotărâri, a fost deja plătită sau este
încă în curs de a fi plătită în vederea executării unei obligaţii născute înainte de
această dată, cu excepţia justiţiabililor care, înainte de această dată, au introdus o
acţiune în justiţie sau au formulat o cerere echivalentă, potrivit dreptului naţional
incident95.
Curtea de Justiţie, în cazul Bosman a pronunţat o hotărâre relativă la libera circulaţie a
lucrătorilor, libertatea de asociere şi efectul direct al articolului 45 din TFUE.
Cazul Bosman este unul dintre cele mai importante cazuri din jurisprudenţa Curţii de
Justiţie şi a avut un efect profund asupra transferului de jucători de fotbal între statele
membre ale UE.
Astfel, în urma acestei hotărâri dată de Curtea de Justiţie, fotbaliştii proveniţi din state
terţe şi care sunt beneficiari ai regulilor de naturalizare reuşesc să obţină un pasaport dintr-o
ţară membră a UE, să se stabilească liber pe teritoriul UE şi să beneficieze de protecţia
legislaţiei UE privind statutul lucrătorilor.
Într-o altă cauză, 74/36 („B. N. O. Walrave şi L. J. N. Koch c. Association Union

Cycliste Internationale, Koninklijke Nederlandsche Wielren Unie şi Federación Española
Ciclismo”), Curtea de Justiţie a stabilit următoarele:
• practicarea sporturilor nu intră sub incidenţa dreptului comunitar, decât în măsura în
care aceasta constituie o activitate economică în sensul articolului 2 din TCEE;
• interzicerea discriminării pe motiv de naţionalitate, formulată la articolele 7, 48 şi 59
din TCEE nu priveşte componenţa echipelor sportive, în special a echipelor
naţionale, întrucât formarea acestor echipe este o chestiune care priveşte exclusiv
sportul în sine, neavând ca atare legătură cu activitatea economică;
• interzicerea discriminării pe motiv de naţionalitate se aplică nu numai în cazul
actelor autorităţii publice, ci şi în cazul dispoziţiilor de altă natură care urmăresc să
reglementeze, în mod colectiv, munca salarizată şi prestările de servicii96.
3.7.3. Dreptul de stabilire şi calificările profesionale
În baza dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din TFUE, Parlamentul European și Consiliul
95
Cazul nr. C – 415/93, Union Royale Belge des Sociétés de Football Association ASBL & others v.
Jean-Marc Bosman, Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa CJCE. Libertatea de a presta
servicii. Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire. Politica socială. Jurisdicţia comunitară,
volumul II, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006, p. 192-228.
96
Cauza 74/36, B. N. O. Walrave şi L. J. N. Koch c. Association Union Cycliste Internationale,
Koninklijke Nederlandsche Wielren Unie şi Federación Española Ciclismo, în Jurisprudenţa istorică a
instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti,
2009, p. 214.
126
adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri
oficiale de calificare, precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activităţile independente şi la
exercitarea acestora.
Aliniatul (2) stabileşte că, în ceea ce priveşte profesiile medicale, paramedicale şi
farmaceutice, eliminarea treptată a restricţiilor este subordonată coordonării condiţiilor lor de
exercitare a acestora, în diferitele state membre.
Astfel, statele membre nu pot face abstracţie, în aplicarea dispoziţiilor lor naţionale,
de cunoştinţele şi de calificările deja obţinute de persoana în cauză, într-un alt stat membru.
Refuzul unui stat membru de a recunoaşte calificările din alt stat membru, constituie
un obstacol în calea dreptului de stabilire.
Cauza 71/76 („Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre des avocats à la Cour de
Paris”) are ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare privind interpretarea
dispoziţiilor Tratatului CEE în materia dreptului de stabilire, în coroborare cu anumite
condiţii legale pentru admiterea în profesia de avocat, introdusă în faţa CJCE, în temeiul
articolului 177 din acelaşi tratat, de Cour d'appel din Paris.
Domnul Jean Thieffry, de cetăţenie belgiană, a obţinut în iulie 1955 doctoratul în
drept belgian la Universitatea din Louvain. Între anii 1956 şi 1969 a exercitat profesia de
avocat în cadrul Baroului din Bruxelles. Ulterior, s-a stabilit la Paris, unde a colaborat cu un
avocat înscris în Baroul din Paris şi s-a dedicat activităţilor de natură didactică din domeniul
juridic.
La 5 decembrie 1974, domnul Jean Thieffry a obţinut din partea Universităţii din
Paris I, Panthéon-Sorbonne recunoaşterea echivalenţei diplomei sale de doctorat în drept
belgian cu licenţa în dreptul francez, iar la 18 noiembrie 1975, a obţinut din partea Institut
d'Études judiciaires de l'université de Paris II certificatul de calificare pentru profesia de
avocat. Acesta a solicitat apoi să fie admis în vederea depunerii jurământului pentru a se
putea înscrie la stagiu la Baroul din Paris.
Cererea i-a fost respinsă pe motiv că nu deţinea o diplomă care să justifice o licenţă
sau un doctorat în dreptul francez.
La 19 martie 1976, domnul Jean Thieffry a introdus o reclamaţie împotriva hotărârii
Consiliului Baroului.
Ca urmare, în 13 iulie 1976, Consiliul Baroului a adresat Curţii de Justiţie o întrebare
preliminară privind interpretarea articolului 57 din TCEE referitoare la recunoaşterea
reciprocă a titlurilor de calificare profesională în vederea accesului la activităţi independente,
în special în scopul admiterii în profesia de avocat.
Conform motivării Curţii de Justiţie, în vederea facilitării accesului la activităţile
independente şi la exercitarea acestora, articolul 57 din TCEE (fost art. 47 din TCE, în
prezent art. 53 din TFUE) însărcinează Consiliul să adopte directive care au ca obiect, pe de o
parte, recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi, pe de altă parte, coordonarea actelor cu putere
127
de lege şi a actelor administrative privind accesul la activităţi independente şi la exercitarea
acestora.
Atunci când libertatea de stabilire prevăzută la articolul 52 din TCEE (fost art. 43
TCE, în prezent art. 49 din TFUE) poate fi asigurată într-un stat membru, în temeiul, fie al
actelor cu putere de lege şi al actelor administrative în vigoare, fie în temeiul practicilor
administraţiei publice sau ale unor organisme profesionale, beneficiul efectiv al acestei
libertăţi nu poate fi refuzat unei persoane care intră sub incidenţa dreptului comunitar, doar
pe motiv că, pentru o profesie dată, directivele prevăzute la articolul 57 din tratat nu au fost
adoptate încă.
Autorităţile naţionale competente, luând în considerare cerinţele dreptului comunitar,
trebuie să facă aprecierile de facto care le permit să stabilească dacă o recunoaştere
pronunţată de o autoritate universitară poate să constituie, pe lângă efectul său universitar, un
titlu de calificare profesională. Faptul că o legislaţie naţională nu prevede o recunoaştere a
echivalenţei decât în scopuri universitare nu justifică refuzul de a recunoaşte o astfel de
echivalenţă drept titlu de calificare profesională.
Astfel, în cauză, soluţia instanţei comunitare a fost următoarea:
Faptul de a solicita unui resortisant al unui stat membru care doreşte să exercite o
activitate profesională într-un alt stat membru, precum profesia de avocat, diploma naţională
prevăzută de legislaţia ţării de stabilire, în timp ce diploma pe care partea interesată a obţinut-
o în ţara sa de origine a făcut obiectul unei recunoaşteri a echivalenţei de autoritatea
competentă în temeiul legislaţiei ţării de stabilire şi i-a permis acestuia să treacă cu succes
probele speciale ale examenului de calificare pentru profesia în cauză, constituie, chiar şi în
absenţa directivelor prevăzute la articolul 57, o restricţie incompatibilă cu libertatea de
stabilire garantată la articolul 52 din TCEE97.
3.7.4. Dreptul de stabilire şi persoanele juridice
Libertatea de stabilire este recunoscută şi persoanelor juridice conform dispoziţiilor

Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene.
Conform dispoziţiilor art. 54 din TFUE, societăţile constituite în conformitate cu
legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de
desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate, persoanelor fizice resortisante ale
statelor membre.
Prin „societăţi” se înţeleg societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile
legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de
drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.
97
Cauza 71/76, Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre des avocats à la Cour de Paris în
Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European
din România, Bucureşti, 2009, p. 323-324.
128
Dispoziţiile art. 55 din TFUE (fost art. 294 din TCE) stabilesc faptul că, statele
membre acordă resortisanţilor celorlalte state membre acelaşi tratament ca şi propriilor
resortisanţi în ceea ce priveşte participarea la constituirea capitalului societăţilor în înţelesul
articolului 54, fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii din prezentul tratat.
În cazul societăţilor comerciale, dreptul Uniunii recunoaşte doar un drept secundar de
stabilire, deoarece existenţa lor este recunoscută numai în temeiul legii naţionale ce le
guvernează crearea şi funcţionarea.
În cazul dreptului de stabilire cu titlu secundar şi a liberei prestări a serviciilor,
persoanele juridice trebuie să îndeplinească o condiţie suplimentară, şi anume ca activitatea
acestora să aibă o legătură efectivă şi continuă cu economia unui stat membru98.
Persoanelor juridice cărora li se aplică prevederile legale ale Uniunii referitoare la
dreptul de stabilire şi la libera prestare a serviciilor trebuie să fie constituite în conformitate
cu legea unui stat membru.
O altă condiţie este ca persoana juridică să aibă sediul statutar, administraţia centrală
sau sediul principal în interiorul Uniunii.
Cerinţa ca persoana juridică să aibă scop lucrativ este şi ea înţeleasă în sens larg.
În ceea ce priveşte persoanelor juridice, putem concluziona următoarele:
• societatea trebuie să fie înfiinţată potrivit normelor juridice dintr-un stat membru şi
să aibă sediul în spaţiul comunitar;
• organizaţiile de caritate, non-profit nu intră în categoria societăţilor reglementate;
• aceleaşi reguli se aplică şi persoanelor juridice străine care şi-au înfiinţat un sediu
pe teritoriul unui stat membru după care doresc să înfiinţeze filiale sau sucursale pe teritoriul
altor state membre.
Din punctul de vedere al regimului legal, societăţile şi firmele înregistrate pe teritoriul
Uniunii vor fi tratate după aceleaşi principii ca persoanele fizice. Normele legale, emise sub
forma directivelor au ca scop, crearea unui numitor comun pentru sistemele de drept ale
statelor naţionale.
Începând din anul 1968, anul primei directive 99, şi până în anul 1989, anul ultimei
directive100 (cu un adaos în anul 2005101 şi perfecţionări continue), efortul legislativ a fost
unul deosebit102.
Începând din anul 1968, anul primei directive103, şi până în anul 1989, anul ultimei
98
Sergiu Deleanu, op. cit., p. 100.
99
Directiva 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra coordonării garanţiilor care, pentru protecţia
intereselor membrilor şi a altora, sunt cerute companiilor de Statele membre în înţelesul art. 58,
paragraful secund din Tratat, în scopul realizării echivalenţei acestor garanţii în întreaga Comunitate.
100
Directiva 89/667/CEE, publicată în J.O. al UE nr. L 395 din 30.12.1989, p. 40.
101
Directiva 2005/56/CE, JO al UE nr. L 310 din 25.11.2005, p. 1, Directiva privind fuziunea
transfrontalieră a societăţilor pe acţiuni.
102
A se vedea în acest sens: Cristian Gheorghe, Drept commercial European, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p. 66.
103
Directiva 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra coordonării garanţiilor care, pentru protecţia
intereselor membrilor şi a altora, sunt cerute companiilor de Statele membre în înţelesul art. 58,
129
directive104 (cu un adaos în anul 2005105 şi perfecţionări continue), efortul legislativ a fost
unul deosebit106.
Reglementarea de către instituţiile Uniunii a acestui domeniu prin directive, indică
intenţia de a lăsa statelor membre, o marjă de apreciere în transpunere. În acelaşi timp,
directivele pot fi invocate de către particulari (societăţi comerciale şi persoane fizice
interesate) împotriva statelor sau a autorităţilor publice107.
Directivele care reglementează acest domeniu sunt următoarele:
 Prima Directivă a Consiliului 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra coordonării
garanţiilor care, pentru protecţia intereselor membrilor şi a altora, sunt cerute
companiilor de statele membre, în înţelesul art. 58, paragraful secund din Tratat, în
scopul realizării echivalenţei acestor garanţii în întreaga Comunitate (Directiva
publicităţii sau a transparenţei). Textul a fost modificat în principal prin Directiva
2003/58/CE dar şi prin actele de aderare ale următoarelor state: Danemarca, Irlanda,
Marea Britanie, Grecia, Spania şi Portugalia, Austria, Suedia şi Finlanda, grupul de
state din 2004, România şi Bulgaria;
 A doua Directiva a Consiliului 77/91/CEE privind coordonarea măsurilor care, pentru
protecţia intereselor membrilor şi a altor părţi, sunt impuse de Statele Membre
companiilor privind constituirea societăţilor pe acţiuni, menţinerea şi modificarea
capitalului lor, în vederea uniformizării acestor măsuri. A fost modificată prin
Directiva 92/101/CE, prin actele de aderare ale Greciei, Spaniei şi Portugaliei,
Austriei, Suediei şi Finlandei, grupului de state din 2004, României şi Bulgariei şi
prin Directiva 2006/68/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 septembrie
2006;
 A treia Directivă a Consiliului 78/855/CEE privind fuziunea societăţilor comerciale
pe acţiuni. A fost amendată prin actele de aderare ale Greciei, Spaniei şi Portugaliei,
Austriei, Suediei şi Finlandei, grupului de state din 2004, României şi Bulgariei dar şi
prin Directiva 2007/63/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13
noiembrie 2007, de modificare a Directivelor 78/855/CEE și 82/891/CEE ale
Consiliului, cu privire la cerința întocmirii unui raport de expertiză independentă în
cazul fuziunii sau al divizării unor societăți comerciale pe acțiuni;
paragraful secund din Tratat, în scopul realizării echivalenţei acestor garanţii în întreaga Comunitate.
104
Directiva 89/667/CEE, publicată în J.O. al UE nr. L 395 din 30.12.1989, p. 40.
105
Directiva 2005/56/CE, JO al UE nr. L 310 din 25.11.2005, p. 1, Directiva privind fuziunea
transfrontalieră a societăţilor pe acţiuni.
106
A se vedea în acest sens: Cristian Gheorghe, Drept commercial European, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p. 66.
107
A se vedea în acest sens: Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic,
2006, p. 108 şi urm.
130
 A patra Directivă a Consiliului 78/660/CEE privind situaţiile financiare anuale ale
anumitor tipuri de societăţi. Textul directivei a suferit numeroase amendamente de-a
lungul timpului;
 A cincea Directivă a Consiliului a fost redactată în 1972, şi prevedea coordonarea
legislaţiei statelor membre în ceea ce priveşte structura societăţilor pe acţiuni, precum
şi drepturile şi obligaţiile organelor acestora, însă nu a fost adoptată;
 A şasea Directivă a Consiliului 82/891/CEE din 17 decembrie 1982, privind divizarea
societăţilor pe acţiuni. A fost modificată prin Directiva 2007/63/CE;
 A şaptea Directivă 83/349/CEE din 13 iunie 1983, privind conturile consolidate.
Textul directivei a suferit numeroase amendamente de-a lungul timpului;
 A opta Directivă a Consiliului 84/253/CEE din 10 aprilie 1984, privind autorizarea
persoanelor responsabile de controlul legal al documentelor contabile. A fost înlocuită
de Directiva 2006/43/CE a Parlamentului European şi a Consilului, privind auditul
legal al conturilor anuale şi al conturilor consolidate care la rândul ei a fost modificată
prin Directiva 2008/30/CE;
 A zecea Directivă 2005/56/CE a Parlamentului European şi a Consilului din 26
octombrie 2005 asupra fuziunilor transfrontaliere ale societăţilor de capital a fost
edictată în anul 2005;
 A unsprezecea Directivă a Consilului 89/666/CEE din 21 decembrie 1989, privind
cerinţele de publicitate impuse sucursalelor deschise într-un stat membru de anumite
tipuri de societăţi guvernate de legea altui stat;
 A douăsprezecea Directivă a Consilului 89/667/CEE din 21 decembrie 1989 în
materie de drept al societăţilor comerciale, privind societăţile cu răspundere limitată
cu asociat unic.
La nivelul Uniunii Europene au fost armonizate reguli disparate în materia societăţilor
comerciale, cele mai multe referindu-se la societăţile pe acţiuni; au fost avute totuşi în vedere
şi societăţile cu răspundere limitată – care, în aproape toate ţările membre – au un capital
social nesemnificativ şi, în consecinţă, sunt necesare reguli specifice de protejare a terţilor.
În România, modificările successive suferite de Legea societăţilor comerciale 31/90 au
avut în vedere preluarea acquis-ului în această materie, considerându-se, în principiu că,
legislaţia românească este armonizată.
3.8. Interzicerea discriminărilor
Prevederile comunitare şi implicit ale Tratatului privind Funcţionarea Uniunii

Europene interzic acţiunile discriminatorii ale statelor membre.
Astfel, sunt interzise discriminările:
131
- deschise, pe motiv de cetăţenie sau pe motiv de locul sediului principal al unei
societăţi;
- ascunse, cum ar, de exemplu, nerecunoaşterea diplomelor universitare108.
Una din situaţiile des întâlnite de discriminare apare în cazul unor condiţionări privind
reşedinţa sau locul de origine, cerinţe mult mai dificil de îndeplinit de neresortisanţi.
În cazul unui litigiului între Centros Ltd c. Erhvervs – og Selskabsstyrelsen109
(Direcţia generală pentru comerţ şi societăţi) a fost adresată o cerere Curţii, în temeiul art.
177 din Tratatul CE pentru pronunţarea unei hotărâri preliminarii privind interpretarea art. 52,
art. 56 şi 58 din acelaşi tratat.
Din dosarul acţiunii reiese că anumite persoane fizice de cetăţenie daneză au înfiinţat
o firmă în Regatul Unit după care au revenit în Danemarca cu o sucursală şi au vrut să
înceapă activitatea. Danemarca a refuzat deschiderea sucursalei arătând că în Regatul Unit nu
au activitate şi că, de fapt, scopul lor este de a evita reglementările naţionale mai severe la
înfiinţarea firmelor.
În cadrul acestei acţiuni, Centros susţine că îndeplineşte condiţiile pe care legea le
impune la înmatricularea unei sucursale de către o societate străină iar de vreme ce societatea
a fost legal înfiinţată în Regatul Unit este în drept să înfiinţeze o sucursală în Danemarca.
Conform Centros, faptul că nu a desfăşurat nici o activitate de la înfiinţarea sa în
Regatul Unit nu are nici un efect asupra dreptului său de liberă stabilire.
Curtea a stabilit că art. 52 şi art. 58 din Tratat nu permit unui stat membru să refuze
înmatricularea unei sucursale a unei societăţi constituite în conformitate cu legislaţia unui alt
stat membru, în care îşi are sediul, dar unde nu desfăşoară activităţi comerciale, dacă
sucursala are scopul de a permite societăţii în cauză să-şi desfăşoare întreaga activitate în
statul în care se va înfiinţa această sucursala, evitând astfel constituirea unei societăţi în statul
membru în cauză şi eludând aplicarea normelor privind constituirea societăţilor din statul
membru respectiv, mai stricte în materie de vărsare a unui capital social minim. Totuşi,
această interpretare nu exclude faptul că autorităţile primului stat membru pot lua orice
măsură de natură a preveni sau a sancţiona fraudele, fie cu privire la societatea însăşi, dacă
este cazul în colaborare cu statul membru în care aceasta a fost constituită, fie cu privire la
asociaţii despre care s-a dovedit că încearcă, în realitate, prin intermediul constituirii unei
societăţi, să eludeze obligaţiile pe care le au faţă de creditorii publici sau privaţi stabiliţi pe
teritoriul statului membru în cauză.
O altă formă de discriminare, care se întâlneşte şi în dreptul care guvernează libera
circulaţie a mărfurilor şi serviciilor, o reprezintă impunerea unei cerinţe prin care nu se
108
109
Cazul nr. C-212/1997, Centros Ltd c. Erhvervs – og Selskabsstyrelsen, Decizia CJE din 9 martie
1999, Culegerea 1999, p. I – 1459.
132
recunosc certificările şi calificările dobândite în statul de origine, impunându-se alte
calificări110.
3.9. Excepţii de la principiul dreptului de stabilire
Conform art. 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE), sunt exceptate de la aplicarea
dispoziţiilor prezentului capitol, în ceea ce priveşte statul membru interesat, activităţile care
sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii publice.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, pot excepta anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol.
Curtea a decis în cauza C-306/89 („Comisia c. Grecia”) că profesia de avocat nu poate
fi rezervată cetăţenilor unui stat membru, din moment ce activităţile definitorii ale acestei
profesii nu pot fi considerate ca participare la exercitarea autorităţii de stat 111. În această
cauză, Curtea de Justiţie a stabilit că, activitatea de expert judiciar nu presupune exerciţiul
autorităţii de stat112.
În cauza 405/01 („Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española”), Curtea de
Justiţie prevede, că dreptul spaniol, conferă căpitanilor şi secunzilor navelor comerciale sub
pavilion spaniol, pe de o parte, prerogative legate de menţinerea securităţii şi exerciţiul
atribuţiilor de poliţie, în special în cazul unui pericol la bord, şi, pe de altă parte, atribuţii în
materie notarială şi de stare civilă, care nu se explică exclusiv prin necesităţile impuse de
comanda navei. Astfel de funcţii constituie o participare la exerciţiul autorităţii publice în
scopul salvgardării intereselor generale ale statului pavilionului.113
În cauza 260/97, („Unibank A/S c. Flemming G. Christensen”), Curtea de Justiţie a
stabilit următoarele: "Din momentul procedării la executarea actelor prevăzute la art. 50 din
convenţia de la Bruxelles în condiţii identice executării hotărârilor judecătoreşti, caracterul
autentic al actelor trebuie să fie stabilit într-o manieră incontestabilă, astfel încât jurisdicţia
statului pârât este în măsură a se raporta la autenticitatea acestora” 114. În aceeaşi cauză,
avocatul general La Pergola preciza următoarele: „Ţinând cont de consecinţele care decurg
din calificarea unui act ca „act autentic”, trebuie definită cu circumspecţie noţiunea
examinată. În fapt, actul autentic este asimilat hotărârilor judecătoreşti. Iar această asimilare
este justificată doar în măsura în care actul autentic rezultă din activitatea intelectuală şi de
interpretare a unui ofiţer public, ceea ce înseamnă – chiar dacă de manieră indirectă sau în
scop de documentare – că el emană în virtutea autorităţii publice 115”. Curtea de Justiţie a
110
Cauza C – 171/02 Comisia c. Portugalia [2004] ECR I – 5645.
111
Cauza C-306/89, Comisia c. Grecia, [1991] ECR I-5863.
112
A se vedea de asemenea şi C-2/74 Reyners, [1974] ECR 765, pct. 51/53.
113
Cauza C-405/01, Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española, hotărârea CJCE din 30
septembrie 2003, [2003] ECR 1-10391, pct. 42.
114
Cauza 260/97, Unibank A/S c. Flemming G. Christensen, [1999] ECR I-3717, pct. 15.
115
Cauza 260/97, Unibank A/S c. Flemming G. Christensen, [1999] ECR I-3717, pct. 7.
133
reţinut această concluzie.
Activitatea notarului de a emite acte autentice, cu forţă probantă superioară şi caracter
executoriu constituie întocmai prerogative de autoritate publică speciale de drept comun,
participând în acest fel în mod direct şi specific la exerciţiul autorităţii publice. Actele
autentice se impun în faţa judecătorului, iar controlul de legalitate efectuat de notar se impune
părţilor.
În cauza 2/74 care a dat naştere hotărârii Reyners, avocatul general Mayras a evocat,
în special, prerogativele speciale de drept comun, atribuţiile de autoritate publică şi atribuţiile
de coerciţie. Curtea nu a reţinut această definiţie şi nici pe cea a Comisiei Europene. De fapt,
Curtea de Justiţie nu a definit până în prezent noţiunea de autoritate publică.
Conform art. 52 (fost art. 46 din TCE), prevederile prezentului capitol şi măsurile
adoptate în temeiul acestuia nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de lege şi actelor
administrative care prevăd un regim special pentru resortisanţii străini din motive de ordine
publică, siguranţă publică şi sănătate publică.
ordinară, adoptă directive privind coordonarea dispoziţiilor menţionate anterior.
Clauzele de salvgardare de la art. 346 (fost 296 TCE) şi 347 (fost 297 TCE) din TFUE
pot să fie invocate şi în materia liberei circulaţii a persoanelor.
Articolul 346 TFUE prevede posibilitatea unor clauze de salvgardare, motivate de
interese de securitate naţională:
- nici un stat membru nu va fi obligat să furnizeze informaţii a căror dezvăluire ar fi
contrară intereselor esnţiale ale siguranţei sale (art. 346 alin. (1) pct. a);
- orice stat membru poate lua măsuri pentru protejarea intereselor legate de
producţia sau comerţul cu arme, muniţii şi materiale de război (art. 346 alin. (1)
pct. b);
Iar conform art. 347 (fost art. 297 TCE) din TFUE „Statele membre se consultă în
vederea adoptării în comun a dispoziţiilor necesare pentru a evita ca funcţionarea pieţei
comune să fie afectată de măsurile la care un stat membru poate fi obligat să le adopte în caz
de probleme interne grave care aduc atingere ordinii publice, în caz de război sau de tensiune
internaţională gravă care constituie o ameninţare de război ori pentru a face faţă
angajamentelor contractate de acesta în vederea menţinerii păcii şi securităţii sociale”.
Articolele 346 şi 347 din TFUE permit derogări de la principiile care caracterizează
piaţa internă privitor la aspecte legate de securitatea şi apărarea naţională a statelor membre.
134
• Libera circulaţie a persoanelor – are ca temei juridic articolul 21 din TFUE (fost art.
18 din TCE şi fost art. 8a din TCEE): “Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor
prevăzute de tratate şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării acestora”.
• Lucrătorul – orice persoană care efectuează pentru altul şi sub îndrumarea acestuia, o
muncă reală şi autentică, pentru care va fi plătit;
• Dreptul de stabilire – are ca temei juridic art. 49 din TFUE (fost art. 43 din TCE şi
fost art. 52 din TCEE). Astfel, conform alin. (1), “În conformitate cu dispoziţiile care
urmează, sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui
stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicţie vizează şi restricţiile
privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat
membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.” Alin. (2) stabileşte următoarele: “
Libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi exercitarea
acestora, precum şi constituirea şi administrarea întreprinderilor şi, în special, a
societăţilor în înţelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condiţiile definite pentru
resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului
privind capitalurile”.
3.12. TEMĂ: Identificaţi şi comentaţi principalele deosebiri între dreptul de liberă

circulaţie a lucrătorilor şi libertatea de stabilire.
1. Definiţi conceptul de „lucrător”.

2. Identificaţi condiţiile necesare pentru dobândirea calităţii de „lucrător”.
3. Identificaţi drepturile lucrătorilor stabilite de Directiva 2004/38/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
4. Detaliaţi prevederile „Dreptului de şedere” stabilite de dispoziţiile Directivei
2004/38/CE.
5. Precizaţi în ce condiţii se poate obţine permisul de şedere şi care sunt persoanele care-
l pot obţine.
6. Precizaţi care sunt condiţiile în care se poate obţine dreptul de şedere permanentă.
7. Identificaţi motivele pentru care se poate restrânge dreptul de intrare şi dreptul de
şedere, conform Directivei 2004/38/CE.
8. Precizaţi ce este libertatea de stabilire şi ce presupune.
9. Identificaţi care sunt excepţiile de la dreptul de stabilire.
10. Definiţi societăţile conform art. 54 din TFUE.
11. Care a fost soluţia Curţii de Justiţie în cazul Politierechtbank te Mechelen – Belgia c.
Hans van Lent, din 2 octombrie 2003 ? Argumentaţi.
135
Domnul Van Lent, cetăţean belgian deţine un automobil înmatriculat în Luxemburg,
unde acesta lucrează. Automobilul este cumpărat în leasing de la o firmă luxemburgheză.
Legislaţia belgiană instituie obligaţia rezidenţilor belgieni de a înmatricula maşinile în
Belgia pe numele proprietarului, ceea ce dl. Van Lent nu putea face deoarece firma de leasing
era înregistrată în Luxemburg. În urma unui control rutier, autorităţile belgiene i-au intentat
proces penal domnului Van Lent. Tribunalul belgian a sesizat Curtea de Justiţie în legătură cu
compatibilitatea legislaţiei belgiene cu principiul liberei circulaţii a lucrătorilor, consacrat de
Tratatul FUE.
Dreptul aplicabil în cauză este art. 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE) privind libera
circulaţie a lucrătorilor.
În motivarea hotărârii, Curtea de Justiţie precizează faptul că, în absenţa unei
armonizări în domeniu, statele membre pot fixa condiţiile înmatriculării autovehiculelor, cu
condiţia respectării dispoziţiilor tratatului referitoare la libera circulaţie a lucrătorilor.
Legislaţia belgiană în materie poate descuraja însă, angajarea cetăţenilor belgieni în alte state
membre.
Curtea a reţinut faptul că, din august 2001, legea belgiană îi permite unui rezident
belgian să înmatriculeze maşina pe care o utilizează, în cazul în care proprietarul maşinii nu
are dreptul de rezidenţă pe teritoriul Belgiei. Cu toate acestea Curtea consideră că nici aceste
dispoziţii nu sunt de natură a elimina restricţiile aduse liberei circulaţii a lucrătorilor.
1. Pentru ca un cetățean să se prevaleze de dispozițiile art. 45 din TFUE:

a. nu trebuie să desfășoare o activitate independentă
b. trebuie să fie cetățean al unui stat membru
c. nu trebuie să fi obținut cetățenia unui stat membru după momentul aderării la
UE
2. În accepțiunea Curţii de Justiţie lucrător:

a. este o persoană care a semnat un contract de muncă
b. este o persoană care desfăşoară o activitate marginală şi auxiliară
c. este persoana care desfăşoară o activitate cu valoare economică certă în
beneficiul şi sub conducerea altei persoane în schimbul unei remuneraţii
3. Conform jurisprudenței Curţii de Justiţie, salariul este:

a. suma de bani plătită în schimbul muncii prestate
b. orice contraprestație acordată lucrătorului ca urmare a muncii prestate, fie ea
bănească, sau în produse
c. o sumă de bani plătită bani doar celor care lucrează cu normă întreagă
4. Dispoziţiile articolului 45 alin. (4) din TFUE nu se aplică:

a. lucrătorilor din sectorul privat
b. încadrării în administrația publică
c. lucrătorilor care au rezidența pe teritoriul UE
5. Un lucrător salariat poate sau nu să invoce prevederile legale comunitare

consacrate lucrătorilor salariaţi, chiar în propria ţară?
a. da, întotdeauna, datorită faptului că dispozițiile tratatului sunt direct aplicabile
b. în cazul în care o persoană salariată nu a părăsit niciodată propria ţară, acea
136
persoană nu va putea invoca pentru întâia oară în statul căruia îi aparţine
reglementările legale comunitare consacrate liberei circulaţii a lucrătorilor
salariaţi pentru că este vorba de o situaţie juridică internă iar reglementările
legale comunitare nu vizează astfel de situaţii
c. nu, în cazul în care persoana în cauză s-a prevalat deja anterior de
reglementările legale comunitare
6. Termenul de ”lucrător nesalariat” este considerat, din punctul de vedere al Curţii

de Justiţie:
a. ca o activitate nesalariată în funcţie de gradul de independenţă al respectivei
persoane şi de riscul economic pe care aceasta şi-l asumă
b. cel care prestează muncă și este plătit mai mult sau mai puțin decât un lucrător
salariat
c. cel care nu primește nimic în schimbul muncii depuse
7. Dreptul la liberă stabilire poate fi folosit:

a. doar cu titlu principal
b. doar cu titlu secundar
c. atât cu titlu secundar, cât și cu titlu principal
8. Conform dispoziţiilor art. 2 din Directiva 2004/38/CE, prin “membru de familie”

se înţelege:
a. soțul, dar numai dacă este de sex diferit decât cel care deţine cetățenia Uniunii,
căsătoria dintre persoane de același sex nefiind recunoscută de legislația UE
b. descendenții care au depăşit vârsta de 21 de ani
c. partenerul cu care persoana ce are cetăţenia UE a contractat un parteneriat
înregistrat, în temeiul legislaţiei unui stat membru, dacă potrivit legislaţiei
statului membru gazdă parteneriatele înregistrate sunt considerate drept
echivalente căsătoriei
9. Calitatea de membru de familie este condiționată de:

a. cetățenia unui stat membru al Uniunii
b. cetățenia unui stat membru al Spațiului Schengen
c. scopul reunirii familiei persoanei ce deţine cetăţenia Uniunii în propria ţară
10. Omisiunea de a solicita eliberarea unui permis de ședere:

a. se sancționează cu expulzarea persoanei în cauză
b. poate face persoana respectivă pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi
proporţionale
c. se sancționează cu amendă, dar aceasta nu trebuie să fie supusă principiului
proporționalității
11. Persoana ce are cetăţenia UE dobândeşte un drept de şedere permanent în statul de

primire:
a. după un an de ședere permanentă
b. după cinci ani de ședere permanentă
c. după zece ani de ședere întreruptă
12. Curtea de Justiţie a statuat că persoanele juridice se pot prevala de libera

circulație:
137
a. dacă desfășoară o activitate reală pe teritoriul unui stat membru
b. dacă sunt constituie în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi au sediul
social și își desfășoară activitatea în cadrul Uniunii
c. indiferent unde îşi desfăşoară activitatea
13. Conform art. 54 TFUE, entităţile care invocă reglementările legale ale Uniunii
trebuie:
a. să fie constituite în conformitate cu legea unui stat
b. să aibă sediul social în interiorul Uniunii
c. să aibă scop lucrativ
14. În ceea ce-i priveşte lucrătorii independenţi sunt interzise discriminările:

a. deschise
b. ascunse
c. toate formele de discriminare.
15. Principiul egalității de tratament se aplică:

a. doar lucrătorilor
b. doar persoanelor ce călătoresc pe teritoriul Uniunii
c. tuturor persoanelor care au cetățenia unui stat membru al Uniunii
16. În vederea libertății de stabilire în virtutea art. 51 din TFUE:

a. fac excepție activităţile care sunt asociate, în statul membru interesat, chiar cu
titlu ocazional, exercitării autorităţii publice
b. fac excepție activităţile care sunt asociate, în statul membru interesat, numai
cu titlu permanent, exercitării autorităţii publice
c. nu fac excepție funcţiile de notar sau de executor judecătoresc
17. Din jurisprudența Curţii de Justiţie se poate spune că ordinea publică:

a. se referă la fundamentele statului
b. se referă la securitatea statului
c. se referă la fundamentele societăţii, libertatea şi securitatea persoanelor
18. Ordinea publică poate fi invocată în situaţia în care comportamentul unei

persoane:
a. reprezintă o ameninţare reală
b. reprezintă o ameninţare actuală
c. reprezintă o ameninţare reală, actuală, şi suficient de gravă la adresa
intereselor fundamentale ale societăţii
19. Expulzările colective:

a. sunt posibile
b. pot fi justificate pe motiv de ordinea publică şi siguranţa publică
c. sunt interzise
20. Persoana faţă de care a fost adoptată o măsură de interdicţie poate să solicite
readmisia pe teritoriul unui stat membru după o perioadă:
a. de cel puțin 3 ani de la aplicarea deciziei
b. de cel puțin 1 an din momentul notificării
c. de cel puțin 2 ani din momentul intrării în țara de origine a persoanei expulzate
138
21. Pentru a nu fi discriminatorie o măsură luată de un stat membru:
a. trebuie să fie luată doar în ceea ce îi privește pe proprii cetățeni
b. trebuie să fie o măsură punitivă
c. trebuie să fie luată și în aceea ce îi privește pe proprii resortisanți
22. De esența noțiunii de ”lucrător”:

a. este caracterul economic, real al muncii și primirea unei remunerații
b. este numai caracterul economic al muncii
c. este primirea unei sume de bani
3.15. Bibliografie

2. Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi
3. Cristian Gheorghe, Drept comercial european, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
4. Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Bucureşti, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
5. Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
6. Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006;
7. Sergiu Deleanu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002;
8. Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, Culegere de rezumate, Volumul II,
9. Daniela Ivan, Hotărâri recente şi consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
10. Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa CJCE. Libertatea de a presta servicii.
Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire. Politica socială. Jurisdicţia
comunitară, Volumul II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
11. Institutul European din România, GHID STILISTIC de traducere în limba română
Bucureşti, 2008;
139
TEMA IV
LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR
Cuprins:
4.1. Reglementare
4.2. Noţiunile de “capitaluri” şi de “plăţi”
4.3. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a capitalurilor şi plăţilor
4.6. TEMĂ
4.9. Bibliografie
Bucureşti............................................................................................................................... 1
Cuprins:...........................................................................................................................................................9
Obiective:.........................................................................................................................................................9
TEMA II.........................................................................................................................................................41
2.2.1. Surse primare............................................................................................................ 50
................................................................................................................................... 54
Europene................................................................................................................... 58
................................................................................................................................... 67
140
tratate.......................................................................................................................................................74
................................................................................................................................................................74
TEMA III.......................................................................................................................................................88
dispune:....................................................................................................................................................96
derivat....................................................................................................................................................111
141
...............................................................................................................................................................133
publică....................................................................................................................................................134
TEMA IV.....................................................................................................................................................140
TEMA V.......................................................................................................................................................154
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................................173
PARTEA ÎNTÂI..........................................................................................................................................190
4.1. Reglementare
Prevederile art. 67 – 73 (fost art. 73b-73g) din Tratatul de la Roma (CEE) erau mai
puţin imperative în ceea ce priveşte libera circulaţie a capitalurilor decât cele aplicabile în
cazul liberei circulaţii a mărfurilor, a lucrătorilor, a serviciilor şi a dreptului de stabilire.
Art. 67 din CEE stabilea următoarele:
142
• (1) În perioada de tranziţie şi în măsura necesară bunei funcţionări a pieţei comune,
statele membre elimină treptat în relaţiile dintre ele restricţiile impuse circulaţiei
capitalurilor aparţinând rezidenţilor statelor membre, precum şi tratamentul
discriminatoriu în baza cetăţeniei ori naţionalităţii sau reşedinţei ori sediului social al
părţilor sau a locului plasamentului de capital;
• (2) Cel târziu la încheierea primei etape, nu se mai aplică nici un fel de restricţii
plăţilor curente aferente circulaţiei capitalurilor între statele membre.
Articolul 71 din CEE prevedea la rândul lui:
• statele membre trebuie să depună eforturi pentru a evita introducerea în Comunitate a
unor noi restricţii de schimb care să afecteze circulaţia capitalurilor şi plăţilor curente
aferente acestora şi să nu facă şi mai restrictive reglementările existente.
În Tratatul privind Uniunea Europeană, locul articolelor 67-73 a fost luat de articolele
73b-73g.
Articolul 73b TUE a introdus interdicţia restricţiilor privind circulaţia în termenii
următori:
• (1) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol 116, toate restricţiile privind circulaţia
capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţări terţe sunt
interzise;
• (2) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, toate restricţiile privind plăţile între
statele membre, precum şi între statele membre şi ţări terţe sunt interzise.
Interdicţia prevăzută de articolul 73b nu este absolută, deoarece articolul 73c dispune:
• (1) Articolul 73b nu aduce atingere aplicării, în raport cu ţările terţe, a restricţiilor
existente la 31 decembrie 1993, în temeiul dreptului intern sau comunitar, în ceea ce
priveşte circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări
terţe, în cazul în care acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare,
stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pieţele de
capitol.
Conform art. 73 d TUE:
• Articolul 73b nu aduce atingere dreptului pe care îl au statele membre:
o de a aplica dispoziţiile incidente ale legislaţiei lor fiscale care stabilesc o
distincţie între contribuabilii ce nu se află în aceeaşi situaţie în ceea ce
priveşte reşedinţa lor sau locul în care le sunt investite capitalurile;
o de a lua toate măsurile indispensabile pentru a combate încălcarea legilor şi
reglementările proprii, în special în domeniul fiscal sau al controlului
prudenţial al instituţiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a
circulaţiei capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice sau
de a lua măsuri justificate de motive privind ordinea sau siguranţa publică
116
Capitolul 4 “Capitalurile şi plăţile”, TUE.
143
În cazul în care, în împrejurări excepţionale, circulaţia capitalurilor provenind din sau
având ca destinaţie ţări terţe provoacă sau ameninţă să provoace dificultăţi grave pentru
funcţionarea Uniunii economice sau monetare, Consiliul hotărând cu majoritate calificată la
propunerea Comisiei şi după consultarea BCE, poate adopta în raport cu ţări terţe măsuri de
salvgardare pentru o perioadă care nu poate depăşi 6 luni, în cazul în care aceste măsuri sunt
strict necesare.
În prezent, prevederile consacrate liberei circulaţii a capitalurilor sunt cuprinse în
Capitolul IV intitulat „Capitalurile şi plăţile” din TFUE, respectiv în articolele 63 – 66. Tratatul
reglementează în mod distinct „plăţile curente” şi „circulaţia capitalului”.
Conform art. 63 din TFUE (fost articol 56 TCE şi fost art. 73b din TCEE):
• (1) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind
circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările
terţe;
• (2) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind
plăţile între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.
4.2. Noţiunile de „capitaluri” şi de „plăţi”

Cele două noţiuni de „capitaluri” şi „plăţi” nu au fost definite de prevederile
articolelor menţionate. Rolul de a defini aceste două noţiuni a căzut în sarcina Curţii de
Justiţie şi a doctrinei.
Astfel, în ce priveşte capitalurile doctrina consideră că prin această noţiune se înţeleg
„valorile scripturale, încoporate sau nu în titluri, ca şi monedele metalice care au un curs legal
în momentul operaţiei efectuate”117.
Plăţile curente au fost definite de Curtea de Justiţie, în cauza Luisi et. C. Carbone 118,
dar mai mult prin elementele care le diferenţiază de mişcările de capitaluri.
În cauză este vorba de doi rezidenţi italieni, G. Luisi şi C. Carbone care au fost
amendaţi de autoritatea italiană competentă pe motiv că au încălcat reglementările legale,
schimbând în valută străină între anii 1975 şi 1976 o sumă ce depăşea limita admisă pentru
fiecare rezident italian în cursul unui an. Potrivit prevederilor legale italiene, un rezident
italian nu putea să schimbe mai mult de 500.000 lire italiene în valută străină pe an pentru
călătorii turistice, de afaceri, de studii sau pentru a beneficia de îngrijiri medicale în alte ţări.
Cei doi rezidenţi italieni au folosit valuta străină în scop turistic şi pentru îngrijiri medicale în
alte state membre. Ei au contestat compatibilitatea dispoziţiilor legale italiene care au fost
aplicate cu reglementările legale comunitare consacrate liberei prestări a serviciilor şi liberei
circulaţii a plăţilor pentru serviciile furnizate, iar tribunalul competent din Genova a solicitat
Curţii de Justiţie Europene să se pronunţe referitor la modul de interpretare a prevederilor
C. Gavalda, G. Parleani, Traite de droit communaitaire des affaires, XII ed, Litec, Paris, 1992, p. 116.
117
118
Cauzele reunite C-286/1982 şi C-26/1983, G. Luisi et C. Carbone c. Ministerul de Finanţe,
Hotărârea Curţii de Justiţie din 31 ianuarie 1984.
144
legale comunitare pertinente în cauză.
Ca răspuns, Curtea de Justiţie a precizat următoarele:
• transferurile corespunzătoare unei obligaţii de plată decurgând dintr-o tranzacţie în
domeniul schimburilor de mărfuri sau de servicii nu pot fi calificate ca mişcări de
capitaluri;
• plăţile corespunzătoare călătoriilor în interiorul Comunităţii, efectuate pentru afaceri,
studii şi turism, au caracter de plăţi curente corespunzătoare achiziţiei de bunuri sau
prestări de servicii;
• transferurile de capitaluri nu au ca obiect remunerarea unei prestări ci plasamentul şi
investiţiile, spre exemplu plata primei de asigurare de daune sau de responsabilitate
intră în categoria plăţilor curente, pe când plata primei de asigurare de viaţă sau care
are ca obiect constituirea unui capital este o operaţie de transfer de capitaluri.
În concluzie, rezultă că plăţile curente sunt transferuri de devize care constituie o
contraprestaţie în cadrul unei tranzacţii subsecvente în timp ce circulaţia capitalurilor este
constituită din operaţiuni financiare care vizează, în mod esenţial folosirea sau investirea
fondurilor în cauză, nu remunerarea unui serviciu.
Transferurile de capitaluri privesc, pe de o parte investiţiile directe, foarte importante
pentru dezvoltarea economică şi pe de altă parte acumulările de capitaluri, care prevăd
crearea de fonduri pentru finanţarea investiţiilor119.
Dacă plăţile curente au fost supuse unei liberalizări imediate, de acestea depinzând
liberalizarea efectivă a mărfurilor şi serviciilor, transferurile de capitaluri au fost liberalizate
într-o manieră progresivă.
Libera circulaţie a capitalurilor a fost asigurată în mod treptat prin apariţia a trei
directive.
1. Prima directivă este cea din 11 martie 1960 şi care a fost modificată, într-o mică măsură în
anul 1962. Această directivă clasifică mişcările de capitaluri într-o anexă, prevăzând patru
grade diferite de liberalizare. Astfel, liberalizarea era necondiţionată pentru investiţiile
directe legate de dreptul de stabilire120.
2. A doua directivă importantă este cea din 17 noiembrie 1986 şi anume Directiva
86/566CEE, prin care au fost liberalizate creditele pe termen lung legate de
operaţiunile cu titluri care nu erau negociate la bursă. A doua directivă a modificat
prima directivă din 11 martie 1960.
3. A treia directivă este Directiva Consiliului nr. 88/361/CEE din 24 iunie 1988 prin
care s-a înfăptuit liberalizarea completă a circulaţiei capitalului şi care liberaliza în
mod special mişcările pe termen scurt. Directiva 88/361 a înlocuit Directiva
119
A se vedea în acest sens: Ileana Anca Duşcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Universitaria, Craiova, 2008, p. 151-152.
120
Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006, p. 155.
145
72/156/CEE a Consiliului din 21 martie 1972 privind reglementarea fluxurilor
internaţionale de capital şi neutralizarea efectelor lor nedorite asupra lichidităţii
interne.
Tratatul de la Maastricht, fără a abroga Directiva 88/361, a accentuat liberalizarea

mişcărilor de capitaluri. Principiul stabilit de tratat era acela al liberalizării totale între statele
membre, dar şi faţă de statele terţe.
Chiar dacă Tratatul CE nu defineşte sintagma „mişcare de capitaluri”, Directiva
88/361/CEE1, precum şi nomenclatura aferentă, poate fi utilizată, conform unei jurisprudenţe
constante, în scopul definirii unei mişcări de capitaluri.
Conform Anexei nr. 1 privind Nomenclatorul Domeniilor de Circulaţie a Capitalului,
domeniile de circulaţie a capitalului prevăzute în directivă se referă la:
• toate operaţiunile necesare realizării circulaţiei capitalului: încheierea şi efectuarea
tranzacţiilor şi transferurilor aferente. Tranzacţia se realizează, în general, între
rezidenţii diferitelor state membre, chiar dacă unele tipuri de deplasare a capitalului
sunt efectuate de către o singură persoană, în nume propriu (de exemplu, transferuri
de active aparţinând emigranţilor);
• operaţiunile efectuate de către o persoană fizică sau juridică, inclusiv operaţiunile
privind activele sau pasivele statelor membre sau ale altor instituţii ale administraţiei
publice şi organizaţii publice;
• accesul operatorului economic la toate tehnicile financiare disponibile pe piaţă
utilizate pentru efectuarea operaţiunii în cauză. De exemplu, conceptul achiziţionării
de valori mobiliare şi alte instrumente financiare cuprinde nu numai operaţiunile la
vedere, ci şi toate tehnicile de tranzacţionare disponibile: tranzacţii la termen,
tranzacţii cu primă sau garanţie, operaţiuni swap contra altor active, etc. Tot astfel,
conceptul de operaţiuni în cont curent şi în contul de depozit cu instituţiile financiare
cuprinde nu numai deschiderea de conturi şi plasarea de fonduri în aceste conturi, ci şi
tranzacţiile valutare la termen, indiferent dacă acestea acoperă riscul valutar sau
adoptă o poziţie valutară deschisă;
• operaţiunile de lichidare sau cesiune a activelor, repatrierea veniturilor obţinute din
lichidarea acestora sau utilizarea imediată a acestor venituri în limitele obligaţiilor
Uniunii;
• operaţiunile de restituire a creditelor sau împrumuturilor.
Prezentul nomenclator nu constituie o listă exhaustivă a domeniilor circulaţiei

capitalului – de unde rezultă şi titlul XIII – „Alte deplasări de capital”, pct. F, intitulat
„Diverse”. Prin urmare, nu trebuie interpretată ca limitând aria de aplicabilitate a principiului
liberalizării depline a circulaţiei capitalului, astfel cum este ea prezentată în articolul 1 al
146
directivei.
Conform dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Directiva 88/361, statele membre vor elimina
restricţiile asupra circulaţiei capitalului care se realizează între rezidenţii lor: Pentru a facilita
aplicarea prezentei directive, circulaţia capitalului va fi clasificată în conformitate cu
nomenclatorul prezentat în anexa I.
Iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că, transferurile legate de circulaţia capitalului
se vor efectua în aceleaşi condiţii ale cursului de schimb ca cele care guvernează plăţile
privind tranzacţiile curente.
4.3. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a capitalurilor şi plăţilor
Articolul 65 din TFUE moderează, sub anumite aspecte, reglementările prevăzute de

art. 63 din acelaşi tratat.
Conform dispoziţiilor art. 65 din TFUE (fost art. 58 din TCE) alin. (1) , statele
membre sunt îndreptăţite:
• (a) să aplice dispoziţiile pertinente ale legislaţiei fiscale care stabilesc o distincţie
între contribuabili care nu se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa
lor sau locul în care capitalurile sunt investite;
• (b) să adopte toate măsurile necesare pentru a împiedica încălcarea actelor lor cu
putere de lege şi a normelor lor administrative, îndeosebi în materie fiscală sau în
domeniul supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare, să stabilească
proceduri de declarare a circulaţiei capitalurilor, în scop de informare
administrativă ori statistică sau să ia măsuri justificate prin motive legate de
ordinea publică ori siguranţă publică.
Articolul 65 alineatul (1) litera (a) se referă la impunere şi constituie una dintre
principalele excepţii de la articolul 63 din acelaşi tratat.
Prevederile cuprinse în capitolul referitor la capitaluri şi plăţi din TFUE nu înlătură
posibilitatea aplicării, în materia dreptului de stabilire, a restricţiilor care sunt compatibile cu
acest tratat.
Măsurile şi procedurile menţionate la alineatele (1) şi (2) nu trebuie să constituie un
mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restrângere disimulată a liberei circulaţii a capitalurilor
şi plăţilor, astfel cum este aceasta definită la articolul 63.

În cadrul raporturilor dintre Uniunea Europeană şi ţările terţe pot să fie invocate mai
multe clauze de salvgardare.
Potrivit art. 64 din TFUE (fostul art. 57 TCE) alin. (1), statele membre sunt abilitate să
păstreze restricţiile existente la 31 decembrie 1993, în temeiul dreptului naţional sau al
147
dreptului comunitar, adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe
sau provenind din ţări terţe, dacă acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţii
imobiliare, sedii, prestarea de servicii financiare ori admiterea de titluri pe pieţele de
capitaluri. În ceea ce priveşte restricţiile în vigoare în temeiul legislaţiilor naţionale în
Bulgaria, în Estonia şi în Ungaria, respectiva dată este 31 decembrie 1999.
Aliniatul (2) stabileşte următoarele: Parlamentul european şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile referitoare la circulaţia
capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în cazul în care acestea
implică investiţii directe, inclusiv investiţii imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii
financiare sau admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital.
Aliniatul (3) al aceluiaşi articol stabileşte o derogare de la prevederile aliniatului (2) şi
anume faptul că, numai Consiliul, în conformitate cu o procedură legislativă specială, în
unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, poate adopta măsuri care reprezintă
un regres în dreptul Uniunii în ceea ce priveşte liberalizarea circulaţiei capitalurilor având ca
destinaţie sau provenind din ţări terţe.
Potrivit art. 66 din TFUE (fost art. 59 din TCE) în situaţia în care, în circumstanţe
excepţionale, circulaţia capitalurilor provenind din ţări terţe sau destinate acestora provoacă
sau ameninţă să provoace dificultăţi grave în funcţionarea uniunii economice şi monetare,
Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene, poate
adopta, în raport cu ţările terţe, măsurile de salvgardare pentru o perioadă de până la şase
luni, în cazul în care aceste măsuri sunt strict necesare.
O altă clauză de salvgardare este prevăzută la articolul 75 din TFUE (fost art. 60 din
TCE). Corespunzător acestui articol, în cazul în care este necesar, pentru realizarea
obiectivelor enunţate la articolul 67, în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea terorismului
şi a activităţilor conexe, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, definesc cadrul măsurilor administrative
privind circulaţia capitalurilor şi plăţile, cum ar fi îngheţarea fondurilor, a activelor financiare
sau a beneficiilor economice care aparţin unor fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără
caracter statal, sunt în proprietatea acestora sau sunt deţinute de acestea. Consiliul, la
propunerea Comisiei, adoptă măsurile pentru punerea în aplicare a cadrului prevăzut la
primul paragraf. Actele menţionate la prezentul articol cuprind dispoziţiile necesare în
materie de garanţii juridice.
Alte clauze de salvgardare sunt cele prevăzute la art. 143 şi 144 din TFUE. Articolele
143 şi 144 din TFUE conţin o nuanţare a articolului 63 din TFUE.
Astfel, conform art. 143 (fost art. 119 din TCE), în caz de dificultăţi sau în cazul
riscului apariţiei unor dificultăţi grave pentru balanţa de plăţi a unui stat membru care face
obiectul unor derogări, provenind fie dintr-un dezechilibru global al balanţei, fie din natura
devizelor de care acesta dispune, şi care pot compromite în special funcţionarea pieţei
comune sau realizarea politicii comerciale comune, Comisia examinează fără întârziere
148
situaţia acelui stat, precum şi acţiunea pe care a întreprins-o sau pe care poate să o întreprindă
în conformitate cu dispoziţiile tratatelor, utilizând toate mijloacele de care aceasta dispune.
Comisia indică măsurile pe care le recomandă spre adoptare statului în cauză.
În cazul în care acţiunea întreprinsă de un stat membru care face obiectul unei derogări
şi măsurile sugerate de Comisie nu par suficiente pentru a depăşi dificultăţile sau riscurile
apariţiei unor dificultăţi, Comisia recomandă Consiliului, după consultarea Comitetului
Economic şi Financiar, acordarea asisteţei reciproce şi normele corespunzătoare.
Consiliul acordă asistenţă reciprocă. Acesta adoptă directivele sau deciziile de stabilire
a condiţiilor şi normelor asistenţei.
Conform art. 144 (fost art. 120 din TCE), în cazul apariţiei unei crize în balanţa de
plăţi şi dacă nu se adoptă de îndată o decizie în înţelesul articolului 143, alineatul (2), un stat
membru care face obiectul unei derogări poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de
salvgardare necesare. Aceste măsuri trebuie să provoace perturbări minime în funcţionarea
pieţei comune şi să nu depăşească limita absolut necesară pentru remedierea dificultăţilor
neprevăzute care au apărut.
Comisia şi celelalte state membre trebuie să fie informate cu privire la aceste măsuri
de salvgardare până la data la care acestea intră în vigoare. Comisia poate recomanda
Consiliului acordarea asistenţei reciproce în conformitate cu articolul 143.
La recomandarea Comisiei şi după consultarea Comitetului Economic şi Financiar,
Consiliul poate decide că statul membru respectiv este obligat să modifice, să suspende sau să
elimine măsurile de salvgardare menţionate mai sus.
Conform art. 140 din TFUE (fost art. 121 din TCE), cel puţin la fiecare doi ani sau la
solicitarea unui stat membru care face obiectul unei derogări, Comisia şi Banca Centrală
Europeană prezintă Consiliului un raport privind progresele efectuate de statele membre care
fac obiectul unei derogări în îndeplinirea obligaţiilor care le revin pentru realizarea uniunii
economice şi monetare. Aceste rapoarte examinează în special dacă legislaţia naţională a
fiecăruia dintre aceste state membre, inclusiv statul băncii centrale naţionale, este
compatibişă cu articolele 130 şi 131 şi cu Statutul SEBC şi al BCE. Rapoartele examinează,
de asemenea, dacă a fost realizat un grad înalt de convergenţă durabilă, analizând în ce
măsură fiecare stat membru a îndeplinit următoarele criterii:
• realizarea unui grad înalt de stabilitate a preţurilor. Acesta rezultă dintr-o rată a
inflaţiei apropiată de rata a cel mult trei state membre care au cele mai bune rezultate
în materie de stabilitate a preţurilor;
• caracterul solid al finanţelor publice. Acesta rezultă dintr-o situaţie bugetară care nu
cunoaşte deficit public excesiv în înţelesul articolului 126 alineatul (6);
• respectarea limitelor normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul cursului de
schimb din Sistemul Monetar European, timp de cel puţin doi ani, fără devalorizarea
monedei în raport cu cea a altui stat membru;
149
• caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru care face obiectul unei
derogări şi al participării sale la mecanismul cursului de schimb, care se reflectă în
nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung.
Cele patru criterii prevăzute de prezentul alineat şi perioadele relevante pe durata
cărora fiecare dintre acestea trebuie să fie respectate sunt precizate într-un protocol anexat la
Tratatul FUE. Rapoartele Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene iau de asemenea în
considerare rezultatele integrării pieţelor, situaţia şi evoluţia balanţelor de plăţi curente,
precum şi o examinare a evoluţiei costurilor salariale unitare şi a altor indici de preţuri.
Conform aliniatului (2), după consultarea Parlamentului European şi după discutarea
în cadrul Consiliul European, Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care state membre ce
fac obiectul unei derogări îndeplinesc condiţiile necesare pe baza criteriilor stabilite la
alineatul (1) şi pune capăt derogărilor privind aceste state membre.
Consiliul hotărăşte după ce a primit recomandare din partea majorităţii calificate a
membrilor săi care reprezintă statele membre a căror monedă este euro. Aceşti membri
hotărăsc în termen de şase luni de la data primirii de către Consiliu a propunerii Comisiei.
Conform art. 238 alineatul (3) litera (a) din TFUE majoritatea calificată este definită
ca fiind egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului reprezentând statele membre
participante, care reunesc cel puţin 65% din populaţia acestor state.
Conform aliniatului (3) al aceluiaşi articol, în cazul în care, în conformitate cu
procedura prevăzută la alineatul (2), se decide să se revoce o derogare, Consiliul, hotărând cu
unanimitatea statelor membre a căror monedă este euro şi a statului membru respectiv, la
propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene, stabileşte în mod
irevocabil cursul la care euro înlocuieşte moneda statului respectiv şi decide celelalte măsuri
necesare introducerii euro în calitate de monedă unică în statul membru respectiv.
Conform art. 141 din TFUE aliniatul (1), în cazul în care şi atât timp cât există state
membre care fac obiectul unei derogări şi fără a aduce atingere articolului 129 alineatul (1),
Consiliul general al Băncii Centrale Europene, menţionat la articolul 44 din Statutul SEBC şi
al BCE, se constituie ca al treilea organ de decizie al Băncii Centrale Europene.
Conform aliniatul (2), în cazul în care şi atât timp cât există state membre care fac
obiectul unei derogări, Banca Centrală Europeană, cu privire la aceste state membre:
• consolidează cooperarea dintre băncile centrale naţionale;
• consolidează coordonarea politicilor monetare ale statelor membre pentru a
asigura stabilitatea preţurilor;
• supervizează funcţionarea mecanismului cursului de schimb;
• desfăşoară consultări privind problemele care sunt de competenţa băncii
centrale naţionale şi care afectează stabilitatea instituţiilor şi pieţelor
financiare;
• exercită funcţiile pe care le îndeplinea Fondul European de Cooperare
150
Monetară, preluate ulterior de la Institutul Monetar European.
Conform art. 142 din TFUE, fiecare stat membru care face obiectul unei derogări
consideră politica sa de schimb ca pe o problemă de interes comun. Statele membre ţin seama
astfel de experinţa acumulată datorită cooperării în cadrul mecanismului cursului de schimb.
• Libera circulaţie a capitalurilor – are ca temei juridic articolul 67 TCEE: “(1) […]
statele membre elimină treptat în relaţiile dintre ele restricţiile impuse circulaţiei
capitalurilor aparţinând rezidenţilor statelor membre, precum şi tratamentul
discriminatoriu în baza cetăţeniei ori a naţionalităţii sau a reşedinţei ori a sediului
social al părţilor sau a locului plasamentului de capital”;
• Circulaţia plăţilor – transferuri de devize care constituie o contraprestaţie în cadrul
unei tranzacţii subsecvente;
• Circulaţia capitalurilor – este constituită din operaţiuni financiare care vizează, în
mod esenţial folosirea sau investirea fondurilor în cauză, nu remunerarea unui
serviciu.
4.6. TEMĂ: Identificaţi şi detaliaţi raporturile dintre libera circulaţie a capitalurilor şi

libertatea de stabilire.

1. Menţionaţi cele trei directive care au dus la liberalizarea progresivă a deplasărilor de
capital între statele membre ale UE.
2. Prin intermediul cărei directive s-a înfăptuit liberalizarea completă a circulaţiei
capitalului ?
3. Menţionaţi cum a definit doctrina noţiunea de „capitaluri”.
4. Cum a definit Curtea de Justiţie noţiunea de „plăţi curente” în cauza „G. Luisi et. C.
Carbone c. Ministerul de Finanţe” ?
5. Precizaţi care sunt excepţiile de la principiul liberei circulaţii a capitalurilor şi plăţilor,
conform art. 65 din TFUE.
6. Detaliaţi conţinutul articolului 66 din TFUE privind măsurile de salvgardare.

1. Circulaţia capitalurilor înseamnă:
a. operaţiuni financiare ce vizează în esenţă plasarea sau investirea fondurilor
b. operaţiuni financiare ce vizează plasarea sau investirea fondurilor, dar nu ca
activitate principală
c. operaţiuni financiare ce vizează în esenţă plasarea sau investirea fondurilor
151
într-un stat membru UE
2. Dispozițiile art. 65 din TFUE pot fi utilizate:

a. dacă este vorba despre raporturi între statele membre
b. dacă este vorba despre raporturi între statele membre şi ţările terţe
c. dacă este vorba despre raporturi între statele membre sau între statele membre
şi ţările terţe
3. Clauza de salvgardare referitoare la capital poate fi folosită:

a. de către un stat membru
b. de către Comisie
c. de către Consiliu
4. Art. 63 din TFUE:

a. conține doar o interdicție necondiționată
b. conține doar o interdicție neclară
c. conține o dispoziție care nu necesită implementare
5. Principiul liberei circulații a capitalului nu include:

a. un rol de monitorizare a mișcărilor de capital de către statele membre
b. transferuri bancare între filiale ale aceleiași companii dar de pe teritoriul unor
state diferite
c. plățile făcute de persoanele fizice dintr-un stat către un organism în alt stat
6. Libera circulație a capitalului a fost consacrată:

a. prin Tratatul de la Nisa
b. prin Tratatul de la Maastricht
c. prin Tratatul de la Roma
7. Printre excepţiile de la libera circulaţie a capitalurilor în cadrul UE şi cu ţările terţe:

a. se află impozitarea
b. nu se află spălarea de bani
c. nu se află sancţiunile financiare convenite în cadrul politicii externe şi de
securitate comună
8. Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene:

a. conține o definiție a expresiei ”circulația capitalurilor” în art. 63
b. conține doar o definire a termenului de ”capital” în art. 65;
c. nu conține o definiție referitoarea la libera circulație a capitalurilor, dar Curtea
de Justiţie face trimitere la lista exemplificativă din Directiva 88/361/CEE
9. Dacă libera circulație a capitalurilor între statele membre UE și state terțe provoacă
dificultăți grave în funcționarea uniunii economice și monetare:
a. aceasta nu este de competența instituțiilor Uniunii Europene
b. Consiliul este competent conform art. 66 din TFUE să ia măsuri de
salvgardare
c. responsabilă în fața instituțiilor Uniunii Europene este țara membră care are
relații comerciale cu statul terț
152
10. O prezumție generală de evaziune fiscală din partea statului:
a. poate să atragă posibilitatea unor derogări de la libera circulație a capitalurilor
b. poate să existe în dreptul intern și poate fi contrară dispozițiilor TFUE
c. nu este proporțională conform jurisprudenței Curţii de Justiţie și este o
încălcare a art. 63 din TFUE
4.9. Bibliografie
1. Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi

2. Ileana Anca Duşcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universitaria, Craiova,
2008;
3. Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
5. C. Gavalda, G. Parleani, Traite de droit communaitaire des affaires, XIIed, Litec,
Paris, 1992 ;
153
TEMA V
LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR
Cuprins:
5.1. Reglementare
5.2. Conceptul de “serviciu”
5.3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în materia serviciilor
5.4. Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor şi libera circulaţie a serviciilor
5.5. Libertatea de a beneficia de servicii
5.6. Libertatea de a presta servicii şi derogările aferente acesteia, conform reglementărilor
Directivei 2006/123/CE
5.8. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a serviciilor
5.10. TEMĂ
5.13. Bibliografie
Bucureşti............................................................................................................................... 1
Cuprins:...........................................................................................................................................................9
Obiective:.........................................................................................................................................................9
TEMA II.........................................................................................................................................................41
2.2.1. Surse primare............................................................................................................ 50
................................................................................................................................... 54
Europene................................................................................................................... 58
................................................................................................................................... 67
154
tratate.......................................................................................................................................................74
................................................................................................................................................................74
TEMA III.......................................................................................................................................................88
dispune:....................................................................................................................................................96
derivat....................................................................................................................................................111
155
...............................................................................................................................................................133
publică....................................................................................................................................................134
TEMA IV.....................................................................................................................................................140
TEMA V.......................................................................................................................................................154
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................................173
PARTEA ÎNTÂI..........................................................................................................................................190
Reglementarea primară este conţinută în Capitolul III “Serviciile”, Titlul III din partea
a III-a “Politicile Comunităţii” a Tratatului CE.
Articolul 49 din TCE (fost art. 59 din TCEE) a stabilit următoarele:
• (1) În conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sunt interzise restricţiile privind
libertatea de a presta servicii în cadrul Comunităţii cu privire la resortisanţii statelor
membre stabiliţi într-un alt stat al Comunităţii decât cel al beneficiarului serviciilor;
• (2) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, poate extinde
beneficiul dispoziţiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt
156
resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi în cadrul Comunităţii.
Articolul 50 din TCE (fost art. 60 din TCEE) a stabilit, că:
• (1) În înţelesul prezentului tratat, sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în
mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt
reglementate de dispoziţiile privind libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor
şi a persoanelor;
• (2) Serviciile cuprind în special:
a. activităţi cu caracter industrial;
b. activităţi cu caracter comercial;
c. activităţi artizanale;
d. activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale.
• (3) Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind dreptul de stabilire,
prestatorul poate, în vederea executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar
activitatea în ţara în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt impuse de
această ţară propriilor resortisanţi.
Observăm că articolul 49 din TCE include o normă imperativă prohibitivă şi anume
interdicţia de a restricţiona şi împiedica circulaţia serviciilor. În continuarea sa, articolul 50
TCE dă sensul legal al noţiunii de servicii, oferind şi o listă exemplificativă de activităţi care
se înscriu în sfera serviciilor.
Articolul 54 din TCE (fost art. 65 din TCEE) dispune:
• Atât timp cât restricţiile impuse libertăţii de a presta servicii nu sunt eliminate, fiecare
dintre statele membre le aplică, fără a discrimina pe motive de cetăţenie ori
naţionalitate sau reşedinţă ori sediu tuturor prestatorilor de servicii menţionati la
articolul 49 primul paragraf.
Prevederile articolului 54 coroborate cu prevederile articolelor 49 şi 50 din TCE indică

temeiul libertăţii de circulaţie a serviciilor ca fiind nediscriminarea resortisanţilor celorlalte
state membre în raport cu cetăţenii proprii.
Articolul 55 din TCE (fost art. 66 din TCEE) dispune:
• Dispoziţiile articolelor 45–48 se aplică domeniului reglementat de prezentul capitol.
Astfel, putem concluziona următoarele:

1. Regula în ceea ce priveşte şi acest principiu o constituie interdicţia oricăror
restricţii privind libertatea de a presta servicii cu privire la resortisanţii statelor
membre stabiliţi într-un alt stat decât cel al beneficiarului serviciilor;
2. Ecepţia de la principiul libertăţii de circulaţie a serviciilor o constituie
activităţile care sunt asociate în statul membru interesat, chiar şi cu titlu
ocazional, exercitării autorităţii publice;
157
3. Limitele acestei libertăţi sunt date de aceleaşi motive – de natură
neeconomică: ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică
Tratatul CE mai conţine şi o clauză de salvgardare sui generis în art. 53, potrivit căreia
liberalizarea completă a serviciilor este subordonată “situaţiei economice generale şi situaţiei
economice a sectorului vizat”, care trebuie să permită o asemenea liberalizare.
În fine, art. 52 alin. (2) din TCE exprimă o preferinţă pentru liberalizarea prioritară a
anumitor categorii de servicii, respectiv cele care “afectează direct costurile de producţie” sau
a căror liberalizare “facilitează schimburile cu bunuri”, instituind astfel o prezumţie de
valoare superioară a unor servicii faţă de altele pe care analiza economică nu o validează121.
În prezent, libera circulaţie a serviciilor are la bază dispoziţiile art. 49 din TFUE, care se
referă la dreptul de stabilire în spaţiul Uniunii Europene, precum şi dispoziţiile art. 56 – art.
62 din TFUE.
Aceste dispoziţii sunt completate cu norme de drept derivat adoptate de către
instituţiile Uniunii Europene.
Conform art. 56 din TFUE:
• (1) „ În conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sunt interzise restricţiile privind
libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre
stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor”;
• (2) „Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, pot extinde beneficiul dispoziţiilor prezentului capitol la
prestatorii de servicii care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi în cadrul
Uniunii”.
În baza acestor dispoziţii, o persoană fizică sau juridică poate beneficia de dreptul de
a presta servicii dacă este stabilită în cadrul Uniunii, iar în cazul în care este vorba de o
persoană fizică aceasta trebuie să aibă cetăţenia unui stat membru. Persoanele fizice cu dublă
cetăţenie, dintre care doar una aparţine unui stat membru, vor beneficia de drepturile acordate
de legislaţia comunitară dacă invocă cetăţenia statului membru al Uniunii122.
Articolul 57 din TFUE prevede următoarele:
• (1) „În înţelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod
obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de
dispoziţiile privind libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor;
• (2) „Serviciile cuprind în special:
• activităţi cu caracter industrial;
121
A se vedea în acest sens: Institutul European din România, Competitivitatea sectorului serviciilor
din România, în persepectiva liberalizării acestora în UE”, Studiul nr. 2, autori: Anca Bobircă, Cristiana
Cristureanu, Dragoş Negrescu, Bucureşti, 2007, p. 78.
122
A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Specială, Politicile
Comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 117.
158
• activităţi cu caracter comercial;
• activităţi artizanale;
• activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale”;
• (3) „Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind dreptul de stabilire,
prestatorul poate, în vederea executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar
activitatea în ţara în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt impuse de
acest stat propriilor resortisanţi”.
În această situaţie, prestatorul nu trebuie să se stabilească pe teritoriul statului unde
prestează serviciul pentru că atunci ne-am afla în prezenţa libertăţii de stabilire.
Articolul 58 din TFUE exclude serviciile de transport din acest capitol şi prevede că
serviciile bancare şi de asigurări asociate mişcărilor capitalurilor vor fi reglementate
concomitent cu dispoziţiile tratatului privind circulaţia capitalurilor.
Astfel, conform alin. (1) „Libera circulaţie a serviciilor în domeniul transporturilor
este reglementată de dispoziţiile din titlul privind transporturile” iar conform alin. (2)
„Liberalizarea serviciilor bancare şi de asigurări asociate mişcărilor capitalurilor trebuie să se
realizeze concomitent cu liberalizarea circulaţiei capitalurilor”.
Reglementările art. 59 prevăd emiterea de directive de către Parlamentul European şi
Consiliu, în vederea liberalizării unor anumite servicii.
Dispoziţiile alin. (1) stabilesc că, „Pentru realizarea liberalizării unui anumit serviciu,
ordinară, după consultarea Comitetului Economic şi Social, hotărăsc prin directive” iar
dispoziţiile alin. (2) faptul că, „Directivele menţionate la alineatul (1) vizează în general, cu
prioritate, serviciile care intervin direct asupra costurilor de producţie sau a căror liberalizare
contribuie la facilitarea schimburilor de mărfuri”.
5.2. Conceptul de „serviciu”
În dreptul Uniunii Europene, conform dispoziţiilor articolului 57 alin. (1) din TFUE,
sunt considerate „servicii” ansamblul prestaţiilor furnizate în mod obişnuit, în schimbul unei
remuneraţii, şi care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la libera circulaţie a
mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor.
Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie
2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne defineşte la articolul 4 intitulat „Definiţii”,
alin. ( 1) noţiunea de serviciu: ”orice activitate economică independentă, prestată în mod
obişnuit în schimbul unei remuneraţii, menţionată la articolul 50 din tratat” (în prezent art. 57
din TFUE).
Astfel, în sensul Tratatului FUE şi al Directivei privind serviciile, pentru ca o
activitate să constituie un „serviciu”, trebuie să fie o activitate independentă, şi anume să fie
159
oferită de către un prestator (care poate să fie o persoană fizică sau juridică), în afara
obligaţiei unui contract de muncă.
În afară de aceasta, activitatea trebuie să fie în mod normal prestată în schimbul unei
remuneraţii; cu alte cuvinte trebuie să fie de natură economică. Acest lucru trebuie evaluat de
la caz la caz pentru fiecare activitate. Simplul fapt că o activitate este prestată de către stat, de
către un organism de stat sau de către o organizaţie fără scop lucrativ nu înseamnă că nu
poate fi considerată serviciu. Nu prezintă importanţă faptul că remuneraţia este oferită de
către beneficiarul serviciilor sau de către o parte terţă.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a stabilit mai multe criterii de identificare pentru
servicii:
• prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul unui stat membru, altul
decât cel al beneficiarului prestaţiei, iar prestarea serviciului să se facă cu trecerea
unei frontiere interioare a Uniunii;
• beneficiarul de servicii se poate afla într-un alt stat membru;
• prestatorul să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei Unice Europene;
• serviciul poate avea ca destinatari beneficiari dintr-un alt stat membru;
• prestaţia să fie remunerată.
Curtea de Justiţie a estimat că elementul caracteristic esenţial al remuneraţiei constă în

faptul că aceasta constituie echivalentul economic al serviciilor în cauză şi că această
caracteristică este absentă în cazul activităţilor care sunt efectuate fără un echivalent
economic de către stat sau în numele statului, în cadrul misiunilor acestuia în domeniul
social, cultural, educaţional, şi judiciar, cum ar fi cursuri oferite în cadrul sistemului naţional
de educaţie sau gestionarea regimurilor naţionale de securitate socială care nu sunt implicate
în activităţi de natură economică. Plata unei taxe de către beneficiar pentru a contribui la
cheltuielile de funcţionare ale unui sistem, de exemplu o taxă de studii sau de înscriere plătită
de către studenţi nu constituie în sine o remuneraţie, deoarece serviciul este în esenţă finanţat
din fonduri publice. În consecinţă, aceste activităţi nu sunt cuprinse în definiţia serviciului de
la articolul 57 din TFUE (fost art. 50 TCE).
Serviciile cuprind o serie întreagă de activităţi, care sunt în continuă dezvoltare. În
acest sens, dispoziţiile art. 57 alin. (2) stabilesc o listă exemplificativă de activităţi care pot
constitui servicii.
Conform art. 2 alin. (1) din Directiva 2006/123/CE, aceasta se aplică serviciilor
furnizate de prestatori stabiliţi într-un stat membru.
Fără a constitui o enumerare exhaustivă, următoarele activităţi pot fi menţionate ca
exemple de servicii reglementate de directivă:
• activităţile majorităţii profesiilor reglementate (precum consilieri juridici şi financiari,
arhitecţi, ingineri, contabili, inspectori);
160
• artizani;
• servicii pentru întreprinderi (precum servicii de întreţinere a birourilor, consultanţă
managerială, organizare de evenimente, recuperare a datoriilor, publicitate şi
recrutare);
• activităţi de distribuţie (inclusiv vânzarea en gros şi cu amănuntul de bunuri şi
servicii);
• servicii în domeniul turismului (precum serviciile oferite de agenţiile de turism);
• servicii de agrement (precum serviciile oferite de centrele sportive sau de parcurile de
distracţii);
• servicii în domeniul construcţiilor;
• servicii în domeniul instalării şi întreţinerii de echipamente;
• servicii de informare (precum portaluri web, activităţi ale agenţiilor de ştiri, activităţi
editoriale, activităţi de programare pe calculator);
• servicii de cazare şi de restaurant (precum hotelurile, restaurantele, serviciile de
catering);
• servicii în domeniul formării şi educaţiei;
• servicii de închiriere (inclusiv închirierea de autoturisme) şi de leasing;
• servicii imobiliare;
• servicii de certificare şi de testare;
• servicii la domiciliu (cum ar fi serviciile de curăţenie, bonele private sau serviciile de
grădinărit), etc.
Directiva privind serviciile exclude în mod explicit un număr de servicii din domeniul său
de aplicare.
Conform art. 2 alin. (2) directiva nu se aplică pentru următoarele activităţi:
(a) servicii neeconomice de interes general;
(b) servicii financiare, cum ar fi serviciile bancare, de credit, asigurări şi reasigurări,
pensii ocupaţionale şi personale, valori mobiliare, fonduri de investiţii, plăţi şi consultanţă
pentru investiţii, inclusiv serviciile menţionate în anexa I la Directiva 2006/48/CE;
(c) serviciile şi reţelele de comunicaţii electronice, precum şi resursele şi serviciile
asociate, în ceea ce priveşte domeniile reglementate de Directivele 2002/19/CE, 2002/20/CE,
2002/21/CE, 2002/22/CE şi 2002/58//CE;
(d) serviciile în domeniul transportului, inclusiv serviciile portuare;
(e) serviciile agenţiilor de ocupare temporară a forţei de muncă;
(f) servicii de îngrijire a sănătăţii, fie că sunt sau nu asigurate în cadrul unor unităţi de
îngrijire a sănătăţii şi indiferent de modul în care sunt organizate şi finanţate la nivel naţional
sau dacă sunt de natură publică sau privată;
161
(g) serviciilor audiovizuale, inclusiv serviciile cinematografice, indiferent de modul lor de
producţie, distribuţie şi transmisie, precum şi serviciile de radiodifuziune;
(h) activităţile de jocuri de noroc care presupun pariuri cu o miză cu valoare pecuniară în
jocuri de noroc, inclusiv loterie, jocuri de casino şi tranzacţii referitoare la pariuri;
(i) activităţi care sunt asociate exercitării autorităţii publice astfel cum se stabileşte la
articolul 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE);
(j) servicii sociale cu privire la locuinţele sociale, servicii privind îngrijirea copiilor şi
ajutorul acordat familiilor sau persoanelor aflate în nevoie în mod permanent sau temporar,
care sunt prestate de către stat, de către prestatori mandataţi de stat sau de organizaţii de
caritate recunoscute de stat;
(k) servicii de securitate privată;
(l) servicii prestate de notari şi executori judecătoreşti numiţi de autorităţile publice.
Alin. (3) stabileşte faptul că, directiva nu se aplică în domeniul impozitării.
5. 3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în materia serviciilor

Cauza 33/74123 („Johannes Henricus Maria van Binsbergen c. Bestuur van de
Bedrijfsvereniging voor de Metaalnijverheid”) este edificatoare în ceea ce priveşte efectul
direct al prevederilor Tratatului cu privire la libertatea de circulaţie a serviciilor.
În această cauză, Curtea de Justiţie pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au
fost adresate de către Centrale Raad van Beroep, prin ordonanţa din 18 aprilie 1974, a hotărât
următoarele:
• articolul 59 primul paragraf (actualmente art. 56 din TFUE) şi articolul 60 al treilea
paragraf (actualmente art. 57 din TFUE) din Tratatul CEE trebuie interpretate în
sensul că legislaţia naţională a unui stat membru nu poate interzice, prin solicitarea
unei reşedinţe permanente pe teritoriu, prestarea de servicii de către persoane stabilite
pe teritoriul unui alt stat membru, dat fiind că prestarea de servicii nu este supusă
niciunei condiţii speciale de către legislaţia naţională aplicabilă;
• articolul 59 primul paragraf şi articolul 60 al treilea paragraf au un efect direct şi, prin
urmare, pot fi invocate în faţa instanţelor naţionale, în orice caz în măsura în care
acestea vizează eliminarea oricărei discriminări împotriva prestatorului pe baza
cetăţeniei acestuia sau a faptului că are reşedinţa într-un stat membru altul decât cel în
care prestarea de servicii este realizată.
În cauza respectivă, resortisantul olandez care avea calitatea de consilier juridic pentru
van Binsbergen invoca prevederile art. 59, împotriva statului său de cetăţenie. Conform
dispoziţiilor art. 59 prestatorul trebuie să fie stabilit într-un alt stat membru decât cel al
123
Cauza 33/74, Johannes Henricus Maria van Binsbergen contra Bestuur van de Bedrijfsvereniging
voor de Metaalnijverheid (1974) ECR 1299.
162
persoanei în favoarea căreia este prestat serviciul. Prestatorul poate invoca articolul 59
împotriva statului în care este stabilit, atât timp cât serviciile sunt prestate unor persoane
stabilite în alt stat membru124.
Astfel, dacă articolul 59 din TCEE se referă expres la libertatea de a presta servicii,
dispoziţiile art. 60 din TCEE se referă la drepturile prestatorului de servicii şi nu menţionează
pe beneficiarul serviciilor.
În cauza Van Binsbergen, Curtea de Justiţie a articulat pentru prima oară în mod
cuprinzător „principiul nediscriminării”, prevăzut în art. 61 al TFUE (fost art. 54 din TCE).
5.4. Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor şi libera circulaţie a

serviciilor
Atât în tratate, cât şi în legislaţia secundară şi în literatura de specialitate libera

circulaţie a forţei de muncă este tratată împreună cu cea a serviciilor, acestea fiind strâns
legate, prin însăşi natura lor.
Dispoziţiile şi jurisprudenţa privind libera circulaţie a serviciilor sunt foarte asemănătoare
celor care privesc stabilirea, cu excepţia faptului că activitatea în discuţie este desfăşurată în
cadrul statului membru cu titlu temporar, nu permanent.
Potrivit Tratatului FUE, furnizorii de servicii pot să-şi desfăşoare temporar activitatea
într-un alt stat membru, fără a prejudicia prevederile capitolului referitoare la dreptul de
stabilire. Aceştia se vor bucura de aceleaşi drepturi ca şi persoanele care se stabilesc într-un
alt stat membru, deci pot fi însoţiţi şi de familie.
Curtea de Justiţie a recunoscut că prestatorul serviciilor are posibilitatea ca, în sensul
Tratatului, să dobândească pentru exerciţiul profesiei, în statul membru gazdă, o anumită
infrastructură necesară desfăşurării activităţii.
Referitor la diferenţa dintre libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor,
Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului menţionează următoarele: în
conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie, elementul cheie este acela de a şti dacă
operatorul este stabilit în statul membru în care prestează serviciul în cauză. În cazul în care
operatorul este stabilit în statul membru în care prestează serviciile, acesta ar trebui să intre în
sfera de aplicare a libertăţii de stabilire. În cazul în care, dimpotrivă, operatorul nu este stabilit
în statul membru în care se prestează serviciul, activităţile sale ar trebui reglementate prin libera
circulaţie a serviciilor. Curtea de Justiţie a afirmat în mod constant ca natura temporară a
activităţilor în cauza ar trebui apreciată nu numai în funcţie de durata prestării serviciului, ci şi
în funcţie de frecvenţa, periodicitatea şi continuitatea acestuia. Caracterul temporar al activităţii
nu ar trebui să însemne că prestatorul nu se poate dota cu o anumită infrastructură în statul
membru în care se prestează serviciul, cum ar fi un birou sau un cabinet, în măsura în care
această infrastructură este necesară în scopul prestării serviciului în cauză.
124
163
Mai mult decât atât, dacă furnizorii de servicii prestează servicii pe o perioadă temporară
într-un alt stat membru, statul gazdă trebuie să-i ofere aceleaşi condiţii pe care le oferă propriilor
cetăţeni dar poate să şi pretindă aceleaşi cerinţe.
5.5. Libertatea de a beneficia de servicii
Prestatorul poate, în vederea executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea în

ţara în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt impuse de această ţară propriilor
resortisanţi.
În cauza Luisi şi Carbone125, Curtea de Justiţie a decis că, în temeiul Tratatului, restricţiile
privind libera prestare a serviciilor urmează a fi eliminate în ceea ce îi priveşte pe cetăţenii
statelor membre care sunt stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al persoanei ce este
destinatară a serviciilor. Pentru a permite prestarea serviciilor, prestatorul se poate deplasa în
statul membru unde este stabilit destinatarul serviciilor sau acesta din urmă poate merge în statul
în care este stabilit prestatorul serviciilor126.
Libertatea de a beneficia de servicii include şi accesul la proceduri penale şi la prevederi
naţionale privind asistenţa financiară acordată victimelor infracţiunilor.
În cauza 186/87 („William Cowan c. Le Trésor public”) 127 Curtea de Justiţie a statuat
că refuzul, conform sistemului francez privind compensarea victimelor infracţiunilor, de a
despăgubi un turist englez care fusese atacat în timp ce se afla la Paris, constituie o restricţie
în sensul articolului 59 TCEE (în prezent art. 56 TFUE), fără a preciza cu claritate ce serviciu
primise acesta128.
Prin ordonanţa din 5 iunie 1987, primită la Curte la 16 iunie 1987, Commission
d'indemnisation des victimes d'infraction du tribunal de grande instance de Paris a adresat, în
temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, o întrebare preliminară privind interpretarea
principiului nediscriminării, enunţat la articolul 7 din tratat, pentru a putea aprecia dacă o
dispoziţie din codul francez de procedură penală este compatibilă cu dreptul comunitar.
Această întrebare a fost adresată în cadrul unui litigiu între Trésor public din Franţa şi
un resortisant britanic, domnul Ian William Cowan, cu privire la despăgubirea prejudiciului
suferit ca urmare a unui atac violent, a cărui victimă a fost, la ieşirea de la o staţie de metrou,
cu ocazia unei scurte şederi la Paris.
Având în vedere că autorii atacului nu au putut fi identificaţi, domnul Cowan a
solicitat Commission d'indemnisation des victimes d'infraction du tribunal de grande instance
de Paris o despăgubire în temeiul articolului 706-3 din codul de procedură penală. Această
125
Cauzele 286/82 şi 26/83, Graziana Luisi şi Giuseppe Carbone c. Ministero del Tesoro, [1984] ECR
377.
126
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 472-474.
127
Cauza 186/87 William Cowan c. Le Trésor public [1989] ECR 195.
128
164
dispoziţie permite obţinerea unei despăgubiri din partea statului, în cazul în care, în special,
victima unui atac care a cauzat o vătămare corporală, cu consecinţe de o anumită gravitate, nu
poate obţine despăgubiri efective şi suficiente pentru prejudiciul suferit din altă sursă.
În faţa Commission d'indemnisation, agentul judiciar al trezoreriei a susţinut că domnul
Cowan nu îndeplinea condiţiile prevăzute la articolul 706-15 din codul de procedură penală,
pentru obţinerea despăgubirii menţionate anterior.
În temeiul acestei ultime dispoziţii, nu pot beneficia de despăgubirea în cauză „decât
persoanele de naţionalitate franceză sau cele care sunt de naţionalitate străină”, fie că sunt
resortisante ale unui stat care a încheiat cu Franţa un acord de reciprocitate pentru aplicarea
dispoziţiilor menţionate şi că îndeplinesc condiţiile stabilite prin acest acord, fie că acestea sunt
titulare ale unui permis de şedere.
Curtea a hotărât următoarele: principiul nediscriminării, enunţat în special la articolul
7 din Tratatul CEE, trebuie să fie interpretat în sensul că interzice unui stat membru, în ceea
ce priveşte persoanele cărora dreptul comunitar le garantează libertatea de a intra pe teritoriul
statului respectiv, în special în calitate de destinatari ai unor servicii, să subordoneze
acordarea unei despăgubiri din partea statului, destinată reparării prejudiciului cauzat, în
statul respectiv, victimei unei agresiuni care a avut ca rezultat o vătămare corporală, condiţiei
ca aceasta să fie titularul unui permis de şedere sau să fie resortisant al unei ţări care a
încheiat un acord de reciprocitate cu acest stat membru.
5.6. Libertatea de a presta servicii şi derogările aferente acesteia, conform reglementărilor

Directivei 2006/123/CE
Conform articolului 16 alin. (1) intitulat „Libertatea de a presta servicii” din Directiva
2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului statele membre nu pot condiţiona accesul
la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de îndeplinirea oricăror cerinţe
care nu respectă următoarele principii:
 nediscriminare: cerinţele nu trebuie să fie, direct sau indirect, discriminatorii pe motiv
de cetăţenie sau, în ceea ce priveşte persoanele juridice, pe motivul privind statul
membru în care sunt stabilite;
 necesitate: cerinţele trebuie să fie justificate prin motive de ordine publică, de
siguranţă publică, de sănătate publică sau protecţia mediului;
 proporţionalitate: cerinţele trebuie să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea
obiectivului urmărit şi nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivului urmărit.
Conform dispoziţiilor art. 16 alin. (2) statele membre nu pot să restrângă libertatea de
a presta servicii în cazul unui prestator stabilit într-un alt stat membru impunând una dintre
cerinţele următoare:
165
 obligaţia prestatorului de a fi stabilit pe teritoriul lor;
 obligaţia prestatorului de a obţine o autorizaţie din partea autorităţilor competente,
inclusiv înscrierea într-un registru sau într-un ordin sau asociaţie profesională pe
teritoriul lor, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta directivă sau de alte
instrumente alu Uniunii;
 interdicţia pentru prestator de a se dota cu o anumita formă sau un tip de infrastructură
pe teritoriul lor, inclusiv un birou sau un cabinet de care are nevoie prestatorul pentru
a oferi serviciul în cauza;
 aplicarea unui regim contractual special între prestator şi beneficiar care împiedică
sau restricţionează prestarea de servicii în mod independent;
 obligaţia prestatorului de a avea un document de identitate emis de către autorităţile
competente, specific pentru exercitarea unei activităţi de servicii;
 cerinţele, cu excepţia celor necesare pentru sănătatea şi siguranţa muncii, care
afectează utilizarea echipamentului şi materialelor care fac parte integrantă din
serviciul prestat;
 restricţii asupra libertăţii de a presta servicii menţionate la articolul 19.
Conform dispoziţiilor art. 16 alin. (3) un stat membru în care se deplasează prestatorul
poate să impună anumite cerinţe în ceea ce priveşte o activitate de servicii în cazul în care
acestea sunt justificate din motive de ordine publică, siguranţă publică, sănătate publică sau
protecţia mediului, în conformitate cu alineatul (1). De asemenea, statul membru în cauza nu
este împiedicat să aplice, în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, propriile norme în
ceea ce priveşte condiţiile de angajare, inclusiv cele stabilite în convenţiile colective.
Comisia are obligaţia ca până la data de 28 decembrie 2011, în urma consultării
statelor membre şi a partenerilor sociali la nivelul Uniunii Europene să înainteze
Parlamentului European şi Consiliului un raport asupra aplicării prezentului articol, în care se
va lua în calcul necesitatea propunerii unor măsuri de armonizare privind activităţile de
servicii reglementate de prezenta directivă.
Libera furnizare de servicii nu se admite în domeniul public al statului (de exemplu:
inspectorate sanitare, dispensare medicale-vaccinări, instituţiile educative şi de învăţământ
obligatorii, poliţie).
Prezenta directivă nu se aplică pentru următoarele activităţi:
• serviciilor neeconomice de interes general;
• serviciilor financiare;
• serviciilor şi reţelelor de comunicaţii electronice;
• serviciilor în domeniul transporturilor;
• serviciilor agenţiilor de ocupare temporară a forţei de muncă;
166
• serviciilor de îngrijire a sănătăţii;
• serviciilor audiovizuale şi de radiodifuziune;
• activităţilor de jocuri de noroc;
• activităţilor care sunt asociate exercitării autorităţii publice;
• serviciilor sociale cu privire la locuinţele sociale, serviciilor privind îngrijirea
copiilor şi ajutorul acordat familiilor sau persoanelor aflate în nevoie în mod
permanent sau temporar;
• serviciilor de securitate privată;
• servicilor prestate de notari şi executori judecătoreşti numiţi de autorităţile
publice.
În conformitate cu articolul 2 alineatul (3), Directiva privind serviciile nu se aplică în
domeniul impozitării.
În ceea ce priveşte acţiunile de discriminare putem exemplifica următoarele:

- perceperea de taxe pentru turiştii străini în condiţiile în care autohtonii nu achită
aceste taxe;
- condiţii impuse prestatorului legate de prezenţa sa în zonă;
- nedecontarea unor costuri medicale pentru asigurat pentru lucrări medicale
efectuate în străinătate;
- solicitarea unor autorizări în condiţiile care autohtonilor nu li se pretinde aşa ceva.
5.8. Excepţii de la principiul liberei circulaţii a serviciilor
Pe lângă excepţiile exprese de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică

stipulate în dispoziţiile art. 52 din Tratatul FUE care sunt aplicabile şi în domeniul serviciilor,
Curtea de Justiţie a dezvoltat condiţii legate de justificare, aplicabile în egală măsură
lucrătorilor, serviciilor şi stabilirii129. În domeniul serviciilor este des folosită noţiunea de
„cerinţe imperative” sau noţiunea de „justificare obiectivă”.
În cauza 33/74 („Johannes Henricus Maria van Binsbergen c. Bestuur van de
Bedrijfsvereniging voor de Metaalnijverheid”) Curtea de Justiţie a stabilit următoarele: ţinând
seama de natura specială a prestărilor de servicii, nu pot fi considerate totuşi incompatibile cu
tratatul solicitările specifice impuse prestatorului, care sunt motivate prin aplicarea de norme
profesionale justificate de interesul general – în special normele de organizare, de calificare,
deontologice, de control şi de răspundere – care îi revin oricărei persoane stabilite pe teritoriul
statului în care prestarea de servicii este realizată, în măsura în care prestatorul se sustrage de la
129
167
respectarea acestor norme datorită faptului că este stabilit într-un alt stat membru; în conformitate
cu aceste principii, nu poate fi considerată incompatibilă cu dispoziţiile articolelor 59 şi 60 din
TCEE cerinţa ca funcţionarii auxiliari din justiţie să aibă sediul profesional în jurisdicţia unei
anumite instanţe, în cazul în care această solicitare este în mod obiectiv necesară în vederea
respectării normelor profesionale legate, în special, de funcţionarea justiţiei şi de respectarea
deontologiei profesionale130.
Pentru ca o restricţie a libertăţii de a presta servicii să fie compatibilă cu dispoziţiile
art. 56 din TFUE (fost art. 49 din TCE) sunt necesare îndeplinirea mai multor condiţii:
• restricţia trebuie să fie adoptată pentru realizarea unui interes public legitim care să
nu fie incompatibil cu obiectivele comunitare;
• restricţia trebuie să fie una aplicabilă în mod egal persoanelor stabilite pe teritoriul
statului şi să se aplice fără discriminare;
• restricţia impusă prestatorului de servicii trebuie să fie proporţională cu necesitatea
respectării normelor legitime în cauză;
• măsura restrictivă să respecte drepturile fundamentale.
Conform dispoziţiilor articolului 17 intitulat „Derogări suplimentare de la libertatea de a

presta servicii” din Directiva 2006/123/CE, prevederile art. 16 („Libertatea de a presta servicii”)
din aceeaşi directivă nu se aplică în următoarele situaţii:
1. serviciilor de interes economic general prestate într-un alt stat membru, printre care:
a. în sectorul poştal, serviciile reglementate prin Directiva 97/66/CE131;
b. în sectorul electricităţii, serviciile reglementate de Directiva 2003/54/CE132;
c. în sectorul gazelor, serviciile reglementate prin Directiva 2003/55/CE133;
d. serviciilor de distribuire şi alimentare cu apă şi serviciilor de tratare a apelor
uzate;
e. serviciilor de tratare a deşeurilor;
2. domeniilor reglementate prin Directiva 96/71/CE134;
4. domeniilor reglementate prin Directiva 77/249/CEE136;
5. activităţilor de recuperare judiciară a datoriilor;
6. domeniilor reglementate prin titlul II din Directiva 2005/36/CE137;
130
Cauza 33/74, Johannes Henricus Maria van Binsbergen contra Bestuur van de Bedrijfsvereniging
voor de Metaalnijverheid, [1974], ECR 1299.
131
Directiva 97/66/CE privind serviciile poştale.
132
Directiva 2003/54/CE privind normele comune pentru piaţa internă de energie electrică.
133
Directiva 2003/55/CE privind normele comune pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale.
134
Directiva 96/71/CE privind detaşarea lucrătorilor în cadrul furnizării de servicii.
135
Directiva 95/46/CE privind protecţia persoanelor fizice.
136
Directiva 77/249/CEE privind exercitarea cu caracter permanent a profesiei de avocat.
137
Directiva 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale.
168
7.domeniilor reglementate prin Regulamentul (CEE) nr. 1408/71138;
8. în ceea ce priveşte formalităţile administrative referitoare la libera circulaţie a
persoanelor şi reşedinţa acestora, domeniilor reglementate prin dispoziţiile Directivei
2004/38/CE139;
9. în ceea ce priveşte resortisanţii ţărilor terţe care se deplasează într-un alt stat membru
în contextul prestării unui serviciu, posibilitatea ca statele membre să solicite viza sau
permis de şedere pentru resortisanţi din ţări terţe care nu intră în sfera de aplicare a
regimului de recunoaştere reciprocă prevăzut la articolul 21 din Convenţia de punere
în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a
controalelor la frontierele comune sau posibilitatea de a obliga resortisanţii din ţările
terţe de a se prezenta la autorităţile competente din statul membru în care este furnizat
serviciul la momentul intrării acestora pe teritoriul sau la o dată ulterioară;
10. în ceea ce priveşte transportul de deşeuri, domenii reglementate prin Regulamentul
(CEE) nr. 259/93140 al Consiliului din 1 februarie 1993 privind supravegherea şi
controlul transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea şi ieşirea din Uniunea
Europeană;
11. drepturilor de autor şi drepturilor conexe, drepturilor reglementate prin Directiva
87/54/CEE141 şi prin Directiva 96/9/CE142;
12. actelor care, prin lege, necesită intervenţia unui notar;
14. înmatriculării vehiculelor luate în leasing într-un alt stat membru;
15. dispoziţiilor privind obligaţiile contractuale şi extracontractuale, inclusiv forma
contractelor, determinată în conformitate cu normele dreptului privat internaţional.
Dispoziţiilor alin. (1) din articolul 18 intitulat „Derogări în cazuri individuale” din aceeaşi
directivă prevăd situaţiile în care statele membre pot să ia măsuri cu privire la siguranţa
serviciilor împotriva unor prestatori stabiliţi în alte state membre. Aceste măsuri se iau prin
derogare de la art. 16 din aceeaşi directivă şi doar în împrejurări excepţionale.
Conform alin. (2) măsurile pot fi adoptate doar cu condiţia îndeplinirii procedurii de
asistenţă reciprocă stabilită la articolul 35 şi în condiţiile următoare:
a) dispoziţiile naţionale în conformitate cu care se adoptă măsura nu au făcut obiectul
armonizării comunitare în domeniul siguranţei serviciilor;
b) măsurile prevăd un nivel mai înalt de protecţie a beneficiarului decât s-ar prevedea
138
Regulamentul nr. 1408/71 privind regimurile de securitate socială aplicate lucrătorilor care se
deplasează în interiorul comunităţii.
139
Directiva 2004/38/CE privind dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre
pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
140
Regulamentul (CEE) nr. 259/93 privind supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri la
intrarea şi ieşirea din Comunitatea Europeană.
141
Directiva 87/54/CEE privind protecţia juridică a tipografiilor produselor din materiale
semiconductoare.
142
Directiva 96/9/CE privind protecţia juridică a bezelor de date.
143
Directiva 2006/43/CE privind auditul legal a conturilor anuale.
169
într-o măsura adoptată de statul membru de stabilire în conformitate cu dispoziţiile
sale naţionale;
c) statul membru de stabilire nu a adoptat nici o măsură sau a adoptat măsuri insuficiente
în comparaţie cu cele menţionate la articolul 35 alineatul (2);
d) măsurile sunt proporţionate.
Aceste prevederi nu aduc atingere dispoziţiilor stabilite în instrumentele comunitare
care garantează libertatea de a presta servicii sau care permit derogări de la aceasta.
5.9. Explicaţii privind termenii uzitaţi:
• Libera circulaţie a serviciilor – dreptul de a presta liber servicii oriunde în spaţiul

Uniunii Europene. Acest drept permite cetăţenilor Uniunii Europene să efectueze
prestaţii dincolo de frontierele propiei lor ţări, fără nici o restricţie fondată pe
naţionalitate, prin prestări de servicii întelegând orice prestaţie de acest gen
furnizată în cadrul unei activităţi profesionale independente;
• Serviciu – orice activitate economică îndependentă, prestată în mod obişnuit în
schimbul unei remuneraţii, menţionată la articolul 57 din TFUE;
• Prestator – orice persoană fizică resortisant al unui stat membru sau orice persoană
juridică, menţionată la articolul 54 din TFUE, stabilită într-un stat membru care
oferă sau prestează un serviciu;
• Beneficiar – orice persoană fizică resortisant a unui stat membru sau care
beneficiază de drepturi care îi sunt conferite prin actele Uniunii, sau orice
persoană juridică menţionată la articolul 54 din TFUE, stabilită într-un stat
membru, care, în scopuri profesionale sau non – profesionale utilizează sau
doreşte să utilizeze un serviciu.
5.10. TEMĂ: Identificaţi şi detaliaţi raporturile dintre libera circulaţie a serviciilor şi

libertatea de stabilire a persoanelor.
1. Definiţi noţiunea de servicii.

2. Precizaţi dacă serviciile de transport sunt reglementate de dispoziţiile liberei circulaţii
a serviciilor.
3. Precizaţi care sunt condiţiile cerute în sensul Tratatului FUE şi al Directivei
2006/123/CE pentru ca o activitate să constituie un „serviciu”.
4. Precizaţi care sunt criteriile de identificare pentru servicii stabilite de Jurisprudenţa
Curţii de Justiţie.
170
5. Precizaţi care este elementul caracteristic şi esenţial al remuneraţiei în viziunea Curţii
de Justiţie.
6. Identificaţi şi comentaţi diferenţele dintre libertatea de stabilire şi libera circulaţie a
serviciilor.
7. Potrivit Tratatului FUE, furnizorii de servicii pot să-şi desfăşoare activitatea într-un
alt stat membru ?
8. Precizaţi care sunt activităţile la care se aplică Directiva 2006/123/CE.
9. Precizaţi care sunt situaţiile la care nu se aplică Directiva 2006/123/CE.
10. Da-ţi un exemplu de acţiune în discriminare.
11. Precizaţi care sunt condiţiile necesare pentru ca o restricţie a libertăţii de a presta
servicii să fie compatibilă cu dispoziţiile art. 56 din TFUE.
12. Precizaţi care sunt măsurile prevăzute de art. 18 intitulat „Derogări în cazuri
individuale” din Directiva 2006/123/CE.
1. Serviciile cuprind în special:

a. activităţi cu caracter industrial, comercial, activităţi artizanale, activităţi
prestate în cadrul profesiunilor liberale
b. activităţi în domeniul transporturilor
c. activităţi asociate exercitării autorităţii publice
2. Conform Directivei 2006/123/CE, serviciu este:

a. orice activitate economică, independentă, prestată în mod obişnuit în
schimbul unei remuneraţii
b. orice activitate economică, independentă şi prestată în mod obişnuit în
mod gratuit
c. orice activitate economică şi dependentă de un contract de muncă
3. În vederea executării prestaţiei, prestatorul:

a. poate să îşi desfăşoare temporar activitatea în statul membru gazdă
b. poate să îşi desfăşoare activitatea doar în mod permanent
c. poate să îşi desfăşoare activitatea în condiţii diferite de cele impuse de
stat propriilor resortisanţi
4. Pentru a putea califica prestarea de servicii ca obiect al liberei circulații a acestora:

d. persoanele care prestează serviciile și cele care primesc aceste servicii trebuie
să fie din țări membre diferite
e. prestatorul şi destinatarul pot fi stabiliţi în acelaşi stat membru dacă prestaţia
are caracter transfrontalier
f. persoana care prestează serviciul și angajatorul acesteia trebuie să fie din țări
diferite
5. Libera circulaţie în domeniul transporturilor este reglementată de:

a. dispoziţiile privind libera circulaţie a serviciilor
171
b. dispoziţiile privind transporturile
c. dispoziţiile privind libera circulaţie a persoanelor
6. Activităţile care sunt asociate exercitării autorităţii publice:

a. sunt exceptate de la aplicarea principiului liberei circulaţii a serviciilor
b. sunt admise de reglementările principiului liberei circulaţii a serviciilor
c. sunt admise de reglementările privind dreptul de stabilire
7. Pentru ca o activitate să constituie un serviciu trebuie să fie o activitate:

a. independentă
b. rezultată dintr-un contract de muncă
c. prestată în mod gratuit
8. Serviciile prestate agenţilor economici:

a. trebuie doar să fi fost prestate în fapt
b. trebuie doar să fi fost prestate de un agent al statului membru
c. trebuie să procure însă un avantaj real agentului economic în cauză
5.13. Bibliografie

2. Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de
Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu,
2009;
3. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Specială, Politicile
Comnuitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
4. Nicoleta Diaconu, Cadrul juridic privind realizarea liberei circulaţii a serviciilor şi
lucrătorilor în Uniunea Europeană, în Revista română de Drept Comunitar nr. 5
din 2009, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009;
5. Institutul European din România, Competitivitatea sectorului serviciilor din
România, în persepectiva liberalizării acestora în UE”, Studiul nr. 2, autori: Anca
Bobircă, Cristiana Cristureanu, Dragoş Negrescu, Bucureşti, 2007;
6. Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Tratatele Uniunii Europene,
Versiune oficială consolidată, Editura Hamangiu, 2010.
172
BIBLIOGRAFIE
Cursuri, tratate, monografii
1. Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită

cu referiri la Tratatul de la Lisabona, Editura Hamangiu, 2010;
2. Adrian Dobre, Politica comercială comună a Uniunii Europene, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
3. Paul Craig, Gráinne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, Ediţia a IV-a, Drept comunitar, serie coordonată de
Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan, Bucureşti, Editura Hamangiu,
2009;
4. Cristian Gheorghe, Drept comercial european, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2009;
5. Camelia Stoica, Dreptul Uniunii Europene. Libertăţile fundamentale, Editura
Universitară, Bucureşti, 2009;
6. Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona – intrat în vigoare la 1
decembrie 2009, Editura Nomina, 2009;
7. Ileana Anca Duşcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universitaria,
Craiova, 2008;
8. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în UNIUNEA
EUROPEANĂ, Bucureşti, Editura Polirom, 2008;
9. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat, Bucureşti, Editura
Lumina Lex, 2008;
10. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea Generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
11. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene. Partea Specială. Politicile
Comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
12. Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Nuna Emil, Drept European. Instituţii Europene.
Politici Europene. Fonduri structurale, Editua GrafNet, Oradea, 2007;
13. Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Bucureşti,
Editura C.H. Beck, 2007;
14. Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, 2006;
15. Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
16. Camelia Stoica, Drept comunitar al afacerilor, Curs pentru învăţământul la
distanţă, Bucureşti, Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2005;
173
18. Institutul European din România, GHID STILISTIC de traducere în limba
română pentru uzul traducătorilor acquis-ului comunitar, ediţia a V-a, revăzută
şi adăugită, Bucureşti, 2008;
19. Institutul European din România, Competitivitatea sectorului serviciilor din
România, în persepectiva liberalizării acestora în UE”, Studiul nr. 2, autori:
Anca Bobircă, Cristiana Cristureanu, Dragoş Negrescu, Bucureşti, Bucureşti,
2007.
***
20. C. Gavalda, G. Parleani, Traite de droit communaitaire des affaires, XII ed,
Litec, Paris, 1992;
21. Alfonso Mattera, Le marché unique européen, Jupiter, Paris, 1990.
Articole în reviste de specialitate
1. Nicoleta Diaconu, Concordanţa dintre dreptul Uniunii Europene şi reglementările

naţionale cu privire la legea aplicabilă contractelor în Revista de Drept Comercial nr.
2 din 2010, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010;
2. Nicoleta Diaconu, Cadrul juridic privind realizarea liberei circulaţii a serviciilor şi
lucrătorilor în Uniunea Europeană în Revista română de Drept Comunitar nr. 5 din
2009, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009.
Culegeri de jurisprudenţă
1. Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, Culegere de rezumate, Volumul II,

2. Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I,
3. Sergiu Deleanu, Gyula Fábián, Cosmin Falvius Costaş, Bogdan Ioniţă, Curtea de
Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007;
4. Daniela Ivan, Hotărâri recente şi consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
5. Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa CJCE, Volumul I, Principiile
dreptului comunitar. Concurenţa. Libera circulaţie a mărfurilor, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006;
6. Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa CJCE. Libertatea de a presta servicii.
Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire. Politica socială. Jurisdicţia
comunitară, Volumul II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
174
Culegeri de acte normative

oficială consolidată, Editura Hamangiu, 2010;
oficială consolidată, Editura Hamangiu, 2008;
3. Uniunea Europeană, Tratatul de la Lisabona, Editura Best Publishing România,
Bucureşti, 2008.
Legislaţie relevantă
1. Tratatul constituitiv al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, semnat la
Paris la 18 aprilie 1951;
2. Tratatul Constitutiv al Comunităţii Europene, semnat la Roma la 25 martie 1957;
3. Tratatul Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice, semnat la Roma
la 25 martie 1957;
4. Tratatul prin care ae aprobă Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 la
Luxemburg şi la 28 februarie la Haga şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987;
5. Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993;
6. Tratatul de la Amsterdam semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai
1999;
7. Tratatul de la Nisa semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie
2003;
8. Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene (Tratatul de la Lisabona) semnat la 13
decembrie 2007 şi intrat în vigoare la 1 decembrie 2009;
9. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată prima oară la Nisa
în anul 2000, reproclamată în mod solemn de către Parlamentul European,
Consiliu şi Comisie la 12 decembrie 2007;
10. Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din
23 aprilie 2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal
Modernizat);
11. Directiva Parlamentului şi a Consiliului 2006/123/CE din 12 decembrie 2006
privind serviciile în cadrul pieţei interne;
12. Directiva 2005/36/CE a Parlamentului şi Consiliului din 7 septembrie 2005
privind recunoaşterea calificărilor profesionale;
13. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004
privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru
cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a regulamentului
(CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE,
175
72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE,
93/96/CEE şi a Regulamentului (CEE) 1251/70/CEE;
14. Regulamentul Comisiei CE nr. 2454/93 din 2 iulie 1993, care prevede
implementarea Codului Vamal al Comunităţii;
15. Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor
în cadrul Comunităţii, modificat de Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9
februarie 1976, modificat de Regulamentul Consiliului nr. 2434/92/CEE din 27
iulie 1992.
Alte surse
- Tratatul CECO
Textul poate fi primit prin e-mail, în urma unei cereri la pagina:
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_founding.htm
Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/ecsc_en.htm
- Tratatul CEEA (Euratom)

Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/euratom_en.htm
- Tratatul CE (fostul Tratat CEE)

Fişă explicativă – Tratatul CEE, versiune neconsolidată:
http://europa.eu/scadplus/treaties/eec_en.htm
- Tratatul de fuziune
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm
- Tratele bugetare
Textele pot fi primite prin e-mail, în urma unei cereri la pagina
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_other.htm
- Actul Unic European

Text integral: http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm
Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/singleact_en.htm
- Tratatul de la Maastricht
Text integral:
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11992M/htm/11992M.html
Fişă explicativă: http://europa.eu/scadplus/treaties/maastricht_en.htm
- Tratatul de la Amsterdam
Text integral:
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11997D/htm/11997D.html
176
- Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/leg/en/s50000.htm
- Tratatul de la Nisa
Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm
Calendarul ratificării:
http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/ratiftable_en.pdf
Rezumat:
http://ec.europa.eu/comm/nice_treaty/summary_en.pdf
Ghid complet: http://europa.eu/scadplus/nice_treaty/index_en.htm
Broşură informativă: http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=2&id=18299
Conferinţa interguvernamentală din 2000: http://ec.europa.eu/archives/igc2000/index_en.htm
- Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa

Text integral: http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm
Fişe explicative:
http://europa.eu/scadplus/constitution/index_en.htm
Rezultatul lucrărilor Convenţiei:
http://europa.eu/scadplus/european_convention/index_en.htm
Conferinţa interguvernamentală 2003-2004:
http://europa.eu/scadplus/cig2004/index_en.htm
- Conferinţa interguvernamentală 2007

http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=1297&lang=en
- Tratatele de aderare
La pagina:
http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/treaties_accession.htm
o parte dintre texte sunt disponibile, în timp ce altele pot fi cerute prin e-mail.
Tratatul de aderare a Bulgariei şi României la UE:
http://www.infoeuropa.ro/jsp/page.jsp?cid=192&lid=1&id=23282
Versiuni consolidate
Textele consolidate sunt disponibile la adresa
www.europa.eu.int
www.curia.eu.int
www.europa.eu.int/eur-lex/-EUR-Lex
www.ier.ro
www.europarl.eu.int
www.euroactiv.ro
www.infoeuropa.ro
www.europeana.ro
www.europarl.eu.int
http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm
http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm#founding
177
http://ec.europa.eu/atoz_ro.htm#T
ANEXA I
TRATATUL PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ

(extrase)
TITLUL I
DISPOZIŢII COMUNE
Articolul 1 (ex-articolul 1 TUE)

Prin prezentul tratat, ÎNALTELE PĂRŢI CONTRACTANTE instituie între ele o
UNIUNE EUROPEANĂ, denumită în continuare „Uniune”, căreia statele membre îi atribuie
competențe pentru realizarea obiectivelor lor comune.
Prezentul tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai
profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a
principiului transparenţei şi cât mai aproape cu putinţă de cetăţeni.
Uniunea se întemeiază pe prezentul tratat şi pe Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene (denumite în continuare „tratatele”). Aceste două tratate au aceeaşi valoare juridică.
Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succedă acesteia.
178
Articolul 2
Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei,
egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o
societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi
egalitate între femei şi bărbaţi.
(1) Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor
sale.
(2) Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără
frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor, în corelare
cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum
si prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen.
(3) Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta acţionează pentru dezvoltarea durabilă a
Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea preţurilor, pe o
economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină
a forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de protecţie şi de
îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta promovează progresul ştiinţific si tehnic.
Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi
protecţia sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia
drepturilor copilului.
Aceasta promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi
solidaritatea între statele membre.
Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi lingvistice şi veghează la
protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european.
(4) Uniunea instituie o uniune economică şi monetară a cărei monedă este euro.
(5) În relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, Uniunea îşi afirmă şi
promovează valorile şi interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta contribuie
la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între
popoare, comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi, în
special, a drepturilor copilului, precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului
internaţional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.
(6) Uniunea îşi urmăreşte obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcţie de
competenţele care îi sunt atribuite prin tratate.
Articolul 4
(1) În conformitate cu articolul 5, orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin
tratate aparține statelor membre.
(2) Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum si
identitatea lor naţională, inerentă structurilor lor fundamentale politice şi constituţionale,
inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională. Aceasta respectă funcţiile esenţiale
ale statului şi, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale,
menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii naţionale. În special, securitatea naţională
rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.
(3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi
se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.
Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea
îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de
la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Articolul 5 (ex-articolul 5 TCE)
179
(1) Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii.
Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii.
(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea
obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin
tratate aparține statelor membre.
(3) În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa
exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate
nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel
regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate
mai bine la nivelul Uniunii.
Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarităţii si proporţionalităţii. Parlamentele naţionale
asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în
respectivul protocol.
(4) În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu
depăseste ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
(1) Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost
adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a
tratatelor.
Dispoziţiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum
sunt definite în tratate.
Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate
cu dispoziţiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi
cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menționate în Cartă, care prevăd
izvoarele acestor dispoziţii.
(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt
modificate de această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din
tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului
Uniunii.
(1) La propunerea motivată a unei treimi din statele membre, a Parlamentului
European sau a Comisiei Europene şi cu aprobarea Parlamentului European, Consiliul,
hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi, poate să constate existenţa unui
risc clar de încălcare gravă a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru.
Înainte de a proceda la această constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză și îi
poate adresa recomandări, hotărând după aceeași procedură.
Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la această constatare
rămân valabile.
(2) Consiliul European, hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din statele
membre sau a Comisiei Europene si cu aprobarea Parlamentului European, poate să constate
existenţa unei încălcări grave şi persistente a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat
180
membru, după ce a invitat acel stat membru să-si prezinte observaţiile.
(3) În cazul în care a fost făcută constatarea menţionată la alineatul (2), Consiliul,
hotărând cu majoritate calificată, poate decide să suspende anumite drepturi care îi revin
statului membru în cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al
reprezentantului guvernului acelui stat membru. Procedând în acest fel, Consiliul ţine seama
de eventualele consecinţe ale unei astfel de suspendări asupra drepturilor si obligaţiilor
persoanelor fizice si juridice.
Obligaţiile care îi revin statului membru în cauză în temeiul tratatelor rămân
obligatorii în orice situaţie pentru statul membru respectiv.
(4) Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide ulterior să modifice sau
să revoce măsurile luate în temeiul alineatului (3), ca răspuns la modificarea situaţiei care l-a
determinat să impună măsurile respective.
(5) Modalitățile de vot care, în înțelesul prezentului articol, se aplică Parlamentului
European, Consiliului European și Consiliului sunt prevăzute la articolul 354 din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene.
Articolul 8
(1) Uniunea dezvoltă relaţii privilegiate cu ţările învecinate, în vederea stabilirii unui
spaţiu de prosperitate si de bună vecinătate, întemeiat pe valorile Uniunii si caracterizat prin
relaţii strânse si pasnice, bazate pe cooperare.
(2) În înțelesul alineatului (1), Uniunea poate încheia acorduri speciale cu ţările în
cauză. Aceste acorduri pot include drepturi şi obligaţii reciproce, precum şi posibilitatea de a
realiza acţiuni în comun. Punerea lor în aplicare face obiectul unei concertări periodice.
TITLUL II
DISPOZIłII PRIVIND PRINCIPIILE DEMOCRATICE
Articolul 9
În toate activităţile sale, Uniunea respectă principiul egalităţii cetăţenilor săi, care
beneficiază de o atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale.
Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii
se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieste pe aceasta.
Articolul 10
(1) Funcţionarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrţiei reprezentative.
(2) Cetăţenii sunt reprezentaţi direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European.
Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de şefii lor de stat sau de
guvern şi în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie în
faţa parlamentelor naţionale, fie în faţa cetăţenilor lor.
(3) Orice cetăţean are dreptul de a participa la viaţa democratică a Uniunii. Deciziile
se iau în mod cât mai deschis şi la un nivel cât mai apropiat posibil de cetăţean.
(4) Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conştiinţei politice
europene şi la exprimarea voinţei cetăţenilor Uniunii.
Articolul 11
(1) Instituţiile acordă cetăţenilor şi asociaţiilor reprezentative, prin mijloace
corespunzătoare, posibilitatea de a-şi face cunoscute opiniile şi de a face schimb de opinii în
mod public, în toate domeniile de acţiune ale Uniunii.
(2) Instituţiile Uniunii menţin un dialog deschis, transparent şi constant cu asociaţiile
reprezentative şi cu societatea civilă.
(3) În vederea asigurării coerenţei şi a transparenţei acţiunilor Uniunii, Comisia
Europeană procedează la ample consultări ale păţilor interesate.
(4) La iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii, resortisanţi ai unui număr
181
semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în limitele
atribuţiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni consideră că
este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.
Procedurile şi condiţiile necesare pentru prezentarea unei astfel de iniţiative sunt
stabilite în conformitate cu articolul 24 primul paragraf din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene.
Articolul 12
Parlamentele naţionale contribuie în mod activ la buna funcţionare a Uniunii:
(a) prin faptul că sunt informate de către instituţiile Uniunii şi prin primirea de
notificări privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu Protocolul
privind rolul parlamentelor naţionale în cadrul Uniunii Europene;
(b) prin respectarea principiului subsidiarităţii în conformitate cu procedurile
prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
(c) prin participarea, în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, la
mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a politicilor Uniunii în acest spațiu, în
conformitate cu articolul 70 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, şi prin
implicarea în controlul politic al Europol şi în evaluarea activităţilor Eurojust, în conformitate
cu articolele 88 si 85 din respectivul tratat;
(d) prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor, în conformitate cu
articolul 48 din prezentul tratat;
(e) prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune, în
conformitate cu articolul 49 din prezentul tratat;
(f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naţionale şi
cu Parlamentul European, în conformitate cu Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale
în cadrul Uniunii Europene.
TITLUL III
DISPOZIłII PRIVIND INSTITUŢIILE
Articolul 13
(1) Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale,
urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor
membre, precum si asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a
acţiunilor sale.
Instituţiile Uniunii sunt:
— Parlamentul European;
— Consiliul European;
— Consiliul;
— Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
— Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
— Banca Centrală Europeană;
— Curtea de Conturi.
(2) Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea. Instituţiile
cooperează unele cu altele în mod loial.
(3) Dispoziţiile referitoare la Banca Centrală Europeană şi la Curtea de Conturi,
precum şi dispoziţiile detaliate referitoare la celelalte instituţii figurează în Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene.
(4) Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet Economic
182
şi Social şi de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii consultative.
Articolul 14
(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi
bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu
condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei.
(2) Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul
acestora nu poate depăsi sapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este
asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare
stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.
Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu
aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului European, cu
respectarea principiilor menţionate la primul paragraf.
(3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi
secret, pentru un mandat de cinci ani.
(4) Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi.
Articolul 15
(1) Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia şi îi
defineşte orientările şi priorităţile politice generale. Acesta nu exercită funcţii legislative.
(2) Consiliul European este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
precum şi din presedintele său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.
(3) Consiliul European se întruneşte de două ori pe semestru la convocarea
preşedintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, fiecare membru al Consiliului
European poate decide să fie asistat de un ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele
Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situaţia o impune, preşedintele convoacă o
reuniune extraordinară a Consiliului European.
(4) Consiliul European se pronunţă prin consens, cu excepţia cazului în care tratatele
dispun altfel.
(5) Consiliul European îşi alege preşedintele cu majoritate calificată, pentru o durată
de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de
împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul preşedintelui
în conformitate cu aceeaşi procedură.
(6) Preşedintele Consiliului European:
(a) prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
(b) asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu
preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri Generale;
(c) acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul Consiliului
European;
(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului
European.
Presedintele Consiliului European asigură, la nivelul său si în această calitate,
reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă şi de securitate
comună, fără a aduce atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate.
Preşedintele Consiliului European nu poate exercita un mandat naţional.
Articolul 16
(1) Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi
bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu
condiţiile prevăzute în tratate.
(2) Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat
183
membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă si să
exercite dreptul de vot.
(3) Consiliul hotărăste cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care tratatele
dispun altfel.
(4) Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se defineste ca fiind egală cu
cel puŃin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre acestia si
reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65 % din populaţia Uniunii.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru membri ai Consiliului, în
caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.
Celelalte condiţii privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite la articolul 238
alineatul (2) din Tratatul privind funcŃionarea Uniunii Europene.
(5) Dispoziţiile tranzitorii privind definiţia majorităţii calificate care se aplică până la
31 octombrie 2014, precum şi cele care se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014–31 martie
2017 sunt prevăzute în Protocolul privind dispoziţiile tranzitorii.
(6) Consiliul se întruneste în cadrul diferitelor formaţiuni, lista acestora fiind adoptată
în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Consiliul Afaceri Generale asigură coereţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale
Consiliului. Acesta pregăteste reuniunile Consiliului European şi urmăreşte aducerea la
îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu
Comisia.
Consiliul Afaceri Externe elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate cu
liniile strategice stabilite de Consiliul European, şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii.
(7) Un comitet al reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre răspunde
de pregătirea lucrărilor Consiliului.
(8) Consiliul se întruneste în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un
proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părţi,
consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităţilor fără
caracter legislativ.
(9) Presedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe, este
asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie
egal, în condiţiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene.
Articolul 17
(1) Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare
în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii
în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul şi gestionează programele. Comisia
exercită funcţii de coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile
prevăzute în tratate. Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri
prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă
iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri
interinstituţionale.
(2) Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu
excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea
Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru.
(3) Mandatul Comisiei este de cinci ani.
Membrii Comisiei sunt alesi pe baza competenţei lor generale si a angajamentului lor
faţă de idea europeană, dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă.
Comisia îşi exercită responsabilităţile în deplină independenţă. Fără a aduce atingere
articolului 18 alineatul (2), membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea
184
niciunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Aceştia se abţin de la orice act
incompatibil cu funcţiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor.
(4) Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona si 31
octombrie 2014 este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv
preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate,
care este unul dintre vicepreşedinţii acesteia.
(5) Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri,
incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul
European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.
Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor membre în conformitate cu un
sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică şi
geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte de către Consiliul European,
care hotărăşte în unanimitate în conformitate cu articolul 244 din Tratatul privind
(6) Preşedintele Comisiei:
(a) definşte orientările în cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea;
(b) decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerenţa, eficacitatea şi
colegialitatea acţiunilor acesteia;
(c) numeşte vicepreşedinţii, alţii decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate, dintre membrii Comisiei.
Un membru al Comisiei îşi prezintă demisia în cazul în care preşedintele îi solicită
acest lucru. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate îşi
prezintă demisia, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 18 alineatul (1), în cazul
în care preşedintele îi solicită acest lucru.
(7)Ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi după ce a procedat la
consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune
Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Acest candidat este
ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest
candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată,
propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European în
conformitate cu aceeaşi procedură.
Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte personalităţi pe
care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează, pe
baza sugestiilor făcute de statele membre, în conformitate cu criteriile prevăzute la alineatul
(3) al doilea paragraf şi la alineatul (5) al doilea paragraf.
Preşedintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în calitate de organ colegial, unui vot de
aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată.
(8) Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în faţa Parlamentului European.
Parlamentul European poate adopta o moţiune de cenzură împotriva Comisiei, în
conformitate cu articolul 234 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. În cazul în
care se adoptă o astfel de moţiune, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în mod colectiv
din funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate trebuie să demisioneze din funcţiile pe care le exercită în cadrul Comisiei.
Articolul 18
(1) Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui
Comisiei, numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate. Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu
185
aceeaşi procedură.
(2) Înaltul Reprezentant conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii.
Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici şi o aduce la îndeplinire în
calitate de
împuternicit al Consiliului. Acesta acţionează în mod similar şi în ceea ce priveste politica de
securitate şi apărare comună.
(3) Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe.
(4) Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreşedinţii Comisiei. Acesta asigură
coerenţa acţiunii externe a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu
responsabilităţile care îi revin acesteia din urmă în domeniul relaţiilor externe şi cu
coordonarea celorlalte aspecte ale acţiunii externe a Uniunii. În exercitarea acestor
responsabilităţi în cadrul Comisiei, şi numai cu privire la aceste responsabilităţi, Înaltul
Reprezentant se supune procedurilor care reglementează funcţionarea Comisiei, în măsura în
care acest lucru este compatibil cu alineatele (2) si (3).
Articolul 19
(1) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi
tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea
tratatelor.
Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecţie
jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.
(2) Curtea de Justiţie este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru.
Aceasta este asistată de avocaţi generali.
Tribunalul cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat membru.
Judecătorii si avocaţii generali ai Curţii de Justiţie, precum şi judecătorii Tribunalului
sunt aleşi dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc
condiţiile prevăzute la articolele 253 si 254 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene. Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre pentru
şase ani. Judecătorii şi avocaţii generali care îşi încheie mandatul pot fi numiţi din nou.
(3) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene hotărăste în conformitate cu tratatele:
(a) cu privire la acţiunile introduse de un stat membru, de o instituţie ori de persoane
fizice sau juridice;
(b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoresti naţionale, cu privire la
interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii;
(c) în celelalte cazuri prevăzute în tratate.
TITLUL IV
DISPOZIŢII PRIVIND FORMELE DE COOPERARE CONSOLIDATĂ
Articolul 20 (ex-articolele 27 A-27 E, 40-40 B et 43-45 TUE și ex-articolele 11 și 11

A TCE)
(1) Statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare
consolidată în cadrul competenţelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la instituţiile acesteia
şi îşi pot exercita aceste competenţe prin aplicarea dispoziţiilor corespunzătoare ale tratatelor,
în limitele şi în conformitate cu procedurile prevăzute la prezentul articol, precum şi la
articolele 326-334 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Formele de cooperare consolidată urmăresc să favorizeze realizarea obiectivelor
Uniunii, să apere interesele acesteia si să consolideze procesul său de integrare. Acestea sunt
deschise în orice moment tuturor statelor membre, în conformitate cu articolul 328 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
(2) Decizia care autorizează o formă de cooperare consolidată se adoptă de Consiliu
186
în ultimă instanţă, atunci când acesta stabileşte că obiectivele urmărite prin această cooperare
nu pot fi atinse într-un termen rezonabil de Uniune, în ansamblul său, şi în condiţiile în care
cel puţin nouă state membre participă la aceasta. Consiliul hotărăşte în conformitate cu
procedura prevăzută la articolul 329 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
(3) Toţi membrii Consiliului pot participa la dezbateri, dar la vot participă numai
membrii Consiliului care reprezintă statele membre participante la o formă de cooperare
consolidată. Modalităţile de vot sunt prevăzute la articolul 330 din Tratatul privind
(4) Actele adoptate în cadrul unei forme de cooperare consolidată sunt obligatorii
numai pentru statele membre participante. Acestea nu sunt considerate ca fiind acquis care
trebuie acceptat de statele candidate la aderarea la Uniune.
…………………………………………………………………………
TITLUL VI
DISPOZIłII FINALE
Articolul 47
Uniunea are personalitate juridică.
(1) Tratatele pot fi modificate în conformitate cu o procedură de revizuire ordinară.
De asemenea, acestea pot fi modificate în conformitate cu unele proceduri de revizuire
simplificate.
Procedura de revizuire ordinară
(2) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta
Consiliului proiecte de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte pot viza, printre altele, fie
extinderea, fie reducerea competenţelor atribuite Uniunii în cadrul tratatelor. Aceste proiecte
se transmit Consiliului European de către Consiliu şi se notifică parlamentelor naţionale.
(3) În cazul în care Consiliul European, după consultarea Parlamentului European şi a
Comisiei, adoptă cu majoritate simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor propuse,
preşedintele Consiliului European convoacă o Convenţie compusă din reprezentanţi ai
parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului
European şi ai Comisiei. Banca Centrală Europeană este, de asemenea, consultată în cazul
modificărilor instituţionale în domeniul monetar. Convenţia analizează proiectele de revizuire
şi adoptă prin consens o recomandare adresată Conferinţei reprezentanţilor guvernelor
statelor membre prevăzute la alineatul (4).
Consiliul European poate decide cu majoritate simplă, cu aprobarea Parlamentului
European, să nu convoace Convenţia în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică.
În acest ultim caz, Consiliul European stabileşte mandatul pentru Conferinţa reprezentanţilor
guvernelor statelor membre.
4) În vederea adoptării de comun acord a modificărilor care trebuie aduse tratatelor,
preşedintele Consiliului convoacă o conferinţă a reprezentanţilor guvernelor statelor membre.
Modificările intră în vigoare după ce au fost ratificate de toate statele membre în
conformitate cu normele lor constituţionale.
(5) În cazul în care, la expirarea unui termen de doi ani de la semnarea unui tratat de
modificare a tratatelor, patru cincimi din statele membre au ratificat tratatul menţionat, iar
unul sau mai multe state membre au întâmpinat dificultăţi în ratificarea respectivă, Consiliul
European se autosesizează cu privire la chestiune.
Proceduri de revizuire simplificate
(6) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta
187
Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, privind politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii.
Consiliul European poate adopta o decizie de modificare, integrală sau parţială, a
dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Consiliul
European hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei,
precum şi a Băncii Centrale Europene, în cazul unor modificări instituţionale în domeniul
monetar. Această decizie intră în vigoare numai după aprobarea de către statele membre, în
conformitate cu normele lor constituţionale.
Decizia prevăzută la al doilea paragraf nu poate extinde competenţele atribuite
Uniunii prin tratate.
(7) În cazul în care dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene sau
cele ale titlului V din prezentul tratat prevăd că, într-un anumit domeniu sau într-un anumit
caz, Consiliul hotărăşte în unanimitate, Consiliul European poate adopta o decizie de
autorizare a Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată în domeniul sau în cazul respectiv.
Prezentul paragraf nu se aplică deciziilor care au implicaţii militare sau în domeniul apărării.
În cazul în care dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prevăd
că actele legislative se adoptă de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială,
Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a adoptării respectivelor acte
legislative în conformitate cu procedura legislativă ordinară.
Orice iniţiativă luată de Consiliul European pe baza primului sau a celui de-al doilea
paragraf se transmite parlamentelor naţionale. În cazul opoziţiei unui parlament naţional,
notificate în termen de şase luni de la această transmitere, decizia menţionată la primul sau la
al doilea paragraf nu se adoptă. În absența oricărei opoziţii, Consiliul European poate adopta
respectiva decizie.
Pentru adoptarea deciziilor prevăzute la primul sau la al doilea paragraf, Consiliul
European hotărăşte în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă
cu majoritatea membrilor care îl compun.
Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează
să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Parlamentul European și
parlamentele naționale sunt informate cu privire la această cerere. Statul solicitant adresează
cererea sa Consiliului, care se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei şi după
aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor din care este
constituit.
Condiţiile admiterii şi adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază
Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre şi statul solicitant. Acest acord se
supune ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor
constituţionale.
Articolul 50
(1) Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituţionale, să
se retragă din Uniune.
(2) Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului
European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu acest
stat un acord care stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale
relaţii cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către
Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată,
după aprobarea Parlamentului European.
(3) Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a
188
acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea
prevăzută la alineatul (2), cu excepţia cazului în care Consiliul European, în acord cu statul
membru în cauză, hotărăşte în unanimitate să proroge acest termen.
(4) În înțelesul alineatelor (2) si (3), membrul care reprezintă în cadrul Consiliului
European şi al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici
la adoptarea deciziilor Consiliului European şi ale Consiliului care privesc statul în cauză.
Majoritatea calificată se defineşte în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera
(b) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
(5) În cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare,
această cerere se supune procedurii prevăzute la articolul 49.
Articolul 51
Protocoalele şi anexele la tratate fac parte integrantă din acestea.
Articolul 52
(1) Tratatele se aplică Regatului Belgiei, Republicii Bulgaria, Republicii Cehe,
Regatului Danemarcei, Republicii Federale Germania, Republicii Estonia, Irlandei,
Republicii Elene, Regatului Spaniei, Republicii Franceze, Republicii Italiene, Republicii
Cipru, Republicii Letonia, Republicii Lituania, Marelui Ducat al Luxemburgului, Republicii
Ungare, Republicii Malta, Regatului Ţărilor de Jos, Republicii Austria, Republicii Polone,
Republicii Portugheze, României, Republicii Slovenia, Republicii Slovace, Republicii
Finlanda, Regatului Suediei şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
(2) Domeniul de aplicare teritorială a tratatelor este prevăzut la articolul 355 din
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
Prezentul tratat se încheie pe durată nelimitată.
(1) Prezentul tratat se ratifică de către Înaltele Păţi Contractante în conformitate cu
normele lor constituţionale. Instrumentele de ratificare se depun pe lângă guvernul Republicii
Italiene.
(2) Prezentul tratat intră în vigoare la 1 ianuarie 1993, cu condiţia ca toate
instrumentele de ratificare să fi fost depuse sau, în caz contrar, în prima zi a lunii care
urmează depunerii instrumentului de ratificare de către statul semnatar care îndeplineşte
ultimul această formalitate.
(1) Prezentul tratat, redactat în exemplar unic în limbile bulgară, cehă, daneză,
engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană,
maghiară, malteză, olandeză, polonă, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă și
suedeză, textele redactate în fiecare dintre aceste limbi fiind deopotrivă autentice, se depune
în arhivele Guvernului Republicii Italiene, care înmânează o copie certificată pentru
conformitate fiecăruia dintre guvernele celorlalte state semnatare.
(2) Prezentul tratat poate, de asemenea, să fie tradus în orice altă limbă stabilită de
statele membre, dintre cele care, în temeiul normelor lor constituţionale, se bucură de statutul
de limbă oficială pe întreg teritoriul lor sau doar pe o parte din acesta. Statul membru în cauză
pune la dispoziţie o copie certificată a acestor traduceri, care va fi depusă în arhivele
Consiliului.
DREPT CARE, plenipotenţiarii mai jos menţionaţi semnează prezentul tratat.
Încheiat la Maastricht la şapte februarie una mie nouă sute nouăzeci si doi.
(lista semnatarilor nu este reprodusă)
189
ANEXA II
TRATATUL
PRIVIND FUNCŢIONAREA UNIUNII EUROPENE
(extrase)
PARTEA ÎNTÂI
PRINCIPIILE
Articolul 1
(1) Prezentul tratat organizează funcţionarea Uniunii şi stabilește domeniile, limitele şi
condiţiile exercitării competenţelor sale.
(2) Prezentul tratat şi Tratatul privind Uniunea Europeană reprezintă tratatele pe care se
întemeiază Uniunea. Aceste două tratate, care au aceeaşi valoare juridică, sunt desemnate
prin cuvântul „tratatele”.
TITLUL I
190
CATEGORII ŞI DOMENII DE COMPETENŢE ALE UNIUNII
Articolul 2
(1) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu
determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele
membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru
punerea în aplicare a actelor Uniunii.
(2) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre
într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii
din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în
măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îşi exercită din nou
competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite.
(3) Statele membre îşi coordonează politicile economice şi de ocupare a forţei de
muncă în conformitate cu condiţiile prevăzute în prezentul tratat, pentru definirea cărora
Uniunea dispune de competenţă.
(4) Uniunea este competentă, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului privind
Uniunea Europeană, să definească şi să pună în aplicare o politică externă şi de securitate
comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare comună.
(5) În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este competenta
să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără
a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii.
Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor
tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege
şi a normelor administrative ale statelor membre.
(6) Întinderea şi condiţiile exercitării competenţelor Uniunii sunt stabilite prin
dispoziţiile tratatelor referitoare la fiecare domeniu.
Articolul 3
(1) Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:
(a) uniunea vamală;
(b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
(c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
(d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul;
(e) politica comercială comună.
(2) De asemenea, competenţa Uniunii este exclusivă în ceea ce priveşte încheierea
unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ
al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă, sau
în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica
domeniul de aplicare a acestora.
Articolul 4
(1) Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi
atribuie o competenţă care nu se referă la domeniile menţionate la articolele 3 şi 6.
(2) Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele
domenii principale:
(a) piaţa internă;
(b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
(c) coeziunea economică, socială şi teritorială;
(d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;
(e) mediul;
(f) protecţia consumatorului;
191
(g) transporturile;
(h) reţelele transeuropene;
(i) energia;
(j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
(k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele
definite în prezentul tratat.
(3) În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de
competenţă pentru a desfăşura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a
programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea
statelor membre de a-şi exercita propria competenţă.
(4) În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar, Uniunea dispune
de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, fără ca
exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea
de a-şi exercita propria competenţă.
Articolul 5
(1) Statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest
scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor politici.
Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii speciale.
(2) Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de
muncă ale statelor membre şi, în special, prin definirea orientărilor acestor politici.
(3) Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale
statelor membre.
Articolul 6
Uniunea este competentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau
completare a acţiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acţiuni au
următoarele domenii:
(a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
(b) industria;
(c) cultura;
(d) turismul;
(e) educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul;
(f) protecţia civilă;
(g) cooperarea administrativă.
TITLUL II
DISPOZIŢII DE APLICARE GENERALĂ
Articolul 7
Uniunea asigură coerenţa între diferitele sale politici şi acţiuni, ţinând seama de
ansamblul obiectivelor Uniunii şi respectând principiul de atribuire a competenţelor.
Articolul 8 (ex-articolul 3 alineatul (2) TCE) (1)
În toate acţiunile sale, Uniunea urmăreşte să elimine inegalităţile şi să promoveze
egalitatea între bărbaţi şi femei.
Articolul 9
În definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor sale, Uniunea ţine seama
de cerinţele privind promovarea unui nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, garantarea unei
protecţii sociale corespunzătoare, combaterea excluziunii sociale, precum şi de cerinţele
privind un nivel ridicat de educaţie, de formare profesională şi de protecţie a sănătăţii umane.
Articolul 10
192
În definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor sale, Uniunea caută să
combată orice discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri,
handicap, vârstă sau orientare sexuală.
Cerinţele de protecţie a mediului trebuie integrate în definirea şi punerea în aplicare a
politicilor şi acţiunilor Uniunii, în special pentru promovarea dezvoltării durabile.
(1) Această trimitere are caracter indicativ. Pentru informaţii detaliate, a se vedea
tabelele de corespondenţă între vechea şi noua numerotare a tratatelor.
Articolul 12 (ex-articolul 153 alineatul (2) TCE)
Cerinţele din domeniul protecţiei consumatorilor se iau în considerare în definirea şi
punerea in aplicare a celorlalte politici şi acţiuni ale Uniunii.
Articolul 13
La elaborarea şi punerea în aplicare a politicii Uniunii în domeniul agriculturii,
pescuitului, transporturilor, pieţei interne cercetării și dezvoltării tehnologice și al spaţiului,
Uniunea şi statele membre ţin seama de toate cerinţele bunăstării animalelor ca fiinţe
sensibile şi respectă actele cu putere de lege şi normele administrative, precum şi obiceiurile
statelor membre în privinţa riturilor religioase, a tradiţiilor culturale şi a patrimoniilor
regionale.
Fără a aduce atingere articolului 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană și
articolelor 93, 106 și 107 din prezentul tratat şi având în vedere locul ocupat de serviciile de
interes economic general în cadrul valorilor comune ale Uniunii, precum şi rolul pe care îl au
acestea în promovarea coeziunii sociale şi teritoriale a Uniunii, Uniunea şi statele membre,
fiecare în limita competenţelor care le revin şi în limita domeniului de aplicare a tratatelor,
asigură funcţionarea serviciilor respective pe baza principiilor și în condiții, în special
economice și financiare, care să le permită îndeplinirea misiunilor lor. Parlamentul European
şi Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
stabilesc aceste principii şi prevăd aceste condiţii, fără a aduce atingere competenţei statelor
membre de a furniza aceste servicii, de a încredinţa prestarea lor şi de a le finanţa, cu
respectarea tratatelor.
(1) În scopul promovării unei bune guvernări şi asigurării participării societăţii civile,
instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii acţionează respectând în cel mai înalt grad
principiul transparenţei.
(2) Parlamentul European se întruneşte în şedinţe publice, de asemenea şi Consiliul în
cazul în care dezbate şi votează un proiect de act legislativ.
(3) Orice cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică, care are reşedinţa
sau sediul statutar într-un stat membru, are drept de acces la documentele instituțiilor,
organelor, oficiilor șI agențiilor Uniunii, indiferent de suportul pe care se află aceste
documente, sub rezerva principiilor şi condiţiilor care vor fi stabilite în conformitate cu
prezentul alineat.
Principiile generale şi limitele care, din motive de interes public sau privat,
reglementează exercitarea dreptului de acces la documente, se stabilesc prin regulamente de
către Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară.
Fiecare instituţie, organ, oficiu sau agenție asigură transparența lucrărilor lor și
elaborează, în regulamentul său de procedură, dispoziţii speciale privind accesul la propriile
documente, în conformitate cu regulamentele menționate la al doilea paragraf.
Dispoziţiile prezentului alineat se aplică Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Băncii
Centrale Europene şi Băncii Europene de Investiţii numai în cazul în care exercită funcţii
administrative.
193
Parlamentul European şi Consiliul asigură publicarea documentelor privind
procedurile legislative în condiţiile prevăzute de regulamentele menţionate la al doilea
paragraf.
(1) Orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc.
(2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară,stabilesc normele privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte
prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile
Uniunii, precum şi de către statele membre în exercitarea activităţilor care fac parte din
domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, precum şi normele privind libera circulaţie a acestor
date. Respectarea acestor norme face obiectul controlului unor autorităţi independente.
Normele adoptate în temeiul prezentului articol nu aduc atingere normelor specifice
prevăzute la articolul 39 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Articolul 17
(1) Uniunea respectă şi nu aduce atingere statutului de care beneficiază, în temeiul
dreptului naţional, bisericile şi asociaţiile sau comunităţile religioase din statele membre.
(2) Uniunea respectă, de asemenea, statutul de care beneficiază, în temeiul dreptului
naţional, organizaţiile filosofice şi neconfesionale.
(3) Recunoscându-le identitatea şi contribuţia specifică, Uniunea menţine un dialog
deschis, transparent şi constant cu aceste biserici şi organizaţii.
PARTEA A DOUA
NEDISCRIMINAREA ŞI CETĂŢENIA UNIUNII

În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe
care le prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau
naţionalitate.
ordinară, pot adopta orice norme în vederea interzicerii acestor discriminări.
(1) Fără a aduce atingere celorlalte le conferă Uniunii, Consiliul, hotărând în
unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială şi cu aprobarea Parlamentului
European, poate lua măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe
sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare
sexuală.
(2) Prin derogare de la alineatul (1), Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta principiile de bază ale unor măsuri
de încurajare ale Uniunii, cu excepţia oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a
actelor administrative ale statelor membre, menite să susţină acţiunile întreprinse de statele
membre pentru realizarea obiectivelor menţionate la alineatul (1).
(1) Se instituie cetăţenia Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are
cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă
acesteia.
(2) Cetăţenii Uniunii au drepturile şi obligaţiile prevăzute în tratate. Aceştia se bucură,
printre altele, de:
(a) dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre;
(b) dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la alegerile
194
locale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanții acestui
stat;
(c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări terţe în care statul membru ai cărui
resortisanţi sunt nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi
consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;
(d) dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului
European, precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniunii
în oricare dintre limbile tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă.
Aceste drepturi se exercită în condiţiile şi limitele definite prin tratate şi prin măsurile
adoptate pentru punerea în aplicare a acestora.
(1) Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul
statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratate şi de dispoziţiile
adoptate în vederea aplicării acestora.
(2) În cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară pentru atingerea acestui
obiectiv şi în care tratatele nu a prevăzut puteri de acţiune în acest sens, Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta
dispoziţii menite să faciliteze exercitarea drepturilor menţionate la alineatul (1).
(3) În aceleaşi scopuri ca cele menţionate la alineatul (1) şi în cazul în care tratatele nu
au prevăzut puteri de acţiune în acest sens, Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativă specială, poate adopta măsuri în domeniul securităţii sociale sau al protecţiei
sociale. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.
(1) Orice cetăţean al Uniunii care îşi are reşedinţa într-un stat membru şi care nu este
resortisant al acestuia are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul
membru în care îşi are reşedinţa în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat. Acest drept
se va exercita în condiţiile adoptate de Consiliu, hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European; aceste norme de
aplicare pot prevedea dispoziţii derogatorii în cazul în care probleme specifice ale unui stat
membru justifică acest lucru.
(2) Fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului 223 alineatul (1) şi dispoziţiilor
adoptate pentru aplicarea acestuia, orice cetăţean al Uniunii care îşi are reşedinţa într-un stat
membru şi care nu este resortisant al acestuia, are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile
pentru Parlamentul European în
statul membru în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat. Acest
drept se va exercita în condiţiile adoptate de Consiliu, hotărând în unanimitate în
conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European;
aceste norme de aplicare pot prevedea dispoziţii derogatorii în cazul în care probleme
specifice ale unui stat membru justifică acest lucru.
Orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări terţe în care nu este
reprezentat statul membru al cărui resortisant este, de protecţie din partea autorităţilor
diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui
stat. Statele membre adoptă dispozițiile necesare și angajează negocierile internaţionale
necesare în vederea asigurării acestei protecţii.
Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după
consultarea Parlamentului European, poate adopta directive care să stabilească măsurile de
coordonare şi de cooperare necesare pentru a facilita această protecţie.
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu
195
procedura legislativă ordinară, adoptă dispoziţiile referitoare la procedurile şi condiţiile
necesare pentru prezentarea unei iniţiative cetăţeneşti în înţelesul articolului 11 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, inclusiv numărul minim de state membre din care trebuie să
provină cetăţenii care prezintă o astfel de iniţiativă.
Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, în
conformitate cu dispoziţiile articolului 227.
Orice cetăţean al Uniunii se poate adresa Ombudsmanului instituit în conformitate cu
dispoziţiile articolului 228.
Orice cetăţean al Uniunii poate să se adreseze în scris oricărei instituţii sau oricărui
organ prevăzut de prezentul articol sau la articolul 13 din Tratatul privind Uniunea Europeană
într-una din limbile prevăzute la articolul 55 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea
Europeană şi să primească un răspuns redactat în aceeaşi limbă.
La fiecare trei ani, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului şi
Comitetului Economic şi Social un raport privind aplicarea dispoziţiilor prezentei părţi. Acest
raport ţine seama de dezvoltarea Uniunii.
Pe această bază şi fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii ale tratatelor, hotărând în
unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială şi cu aprobarea Parlamentului
European, Consiliul poate adopta dispoziţii care urmăresc să completeze drepturile enumerate
la articolul 20 alineatul (2). Respectivele dispoziții intră în vigoare numai după ce au fost
aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor constituționale.
PARTEA A TREIA
POLITICILE ŞI ACŢIUNILE INTERNE ALE UNIUNII
TITLUL I
PIAŢA INTERNĂ

(1) Uniunea adoptă măsurile pentru instituirea sau asigurarea funcţionării pieţei
interne, în conformitate cu dispoziţiile incidente ale tratatelor.
(2) Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a
mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată în conformitate cu
dispoziţiile tratatelor.
(3) Consiliul, la propunerea Comisiei, defineşte orientările şi condiţiile necesare
asigurării unui progres echilibrat în toate sectoarele vizate.
În redactarea propunerilor sale în vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul
26, Comisia ţine seama de amploarea efortului pe care anumite economii care prezintă
decalaje ale nivelului de dezvoltare va trebui să îl susţină pentru instituirea pieţei interne şi
poate propune dispoziţii corespunzătoare.
În cazul în care aceste dispoziţii iau forma unor derogări, acestea trebuie să aibă
caracter temporar şi să perturbe cât mai puţin funcţionarea pieţei comune.
196
TITLUL II
LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

(1) Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul
schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la
import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal
comun în relaţiile cu ţări terţe.
(2) Dispoziţiile articolului 30 şi cele ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică
produselor originare din statele membre, precum şi produselor care provin din ţări terţe care
se află în liberă circulaţie în statele membre.
Se consideră că se află în liberă circulaţie într-un stat membru produsele care provin
din ţări terţe, pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi pentru care au fost
percepute în statul membru respectiv taxele vamale şi taxele cu efect echivalent exigibile şi
care nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri.
CAPITOLUL 1
UNIUNEA VAMALĂ

Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele cu
efect echivalent. Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal.
Taxele prevăzute de Tariful Vamal Comun se stabilesc de către Consiliu, care
hotărăşte, la propunerea Comisiei.
În executarea misiunilor care îi sunt încredinţate în temeiul prezentului capitol,
Comisia are în vedere:
(a) necesitatea de a promova schimburile comerciale între statele membre şi ţările
terţe;
(b) evoluţia condiţiilor de concurenţă în cadrul Uniunii, în măsura în care această
evoluţie are ca efect creşterea competitivităţii întreprinderilor;
(c) necesităţile Uniunii de aprovizionare cu materii prime şi produse semifinite,
veghind în acelaşi timp ca între statele membre să nu fie denaturate condiţiile de concurenţă
în ceea ce priveşte produsele finite;
(d) necesitatea de a evita perturbări grave în viaţa economică a statelor membre şi de a
asigura o dezvoltare raţională a producţiei şi o creştere a consumului în cadrul Uniunii.
CAPITOLUL 2
COOPERAREA VAMALĂ

În cadrul domeniului de aplicare a tratatelor, Parlamentul European și Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsuri în vederea
consolidării cooperării vamale între statele membre şi între acestea şi Comisie.
197
CAPITOLUL 3
INTERZICEREA RESTRICŢIILOR CANTITATIVE ÎNTRE STATELE MEMBRE

Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import, precum şi orice
măsuri cu efect echivalent.
Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la export, precum şi orice
măsuri cu efect echivalent.
Dispoziţiile articolelor 34 şi 35 nu se opun interdicţiilor sau restricţiilor la import, la
export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranţă
publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a
plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau
arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale. Cu toate acestea,
interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare
arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre.
(1) Statele membre adaptează monopolurile naţionale cu caracter comercial, astfel
încât să se asigure excluderea oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre cu
privire la condiţiile de aprovizionare şi comercializare.
Dispoziţiile prezentului articol se aplică oricărui organism prin intermediul căruia un
stat membru, de jure sau de facto, direct sau indirect, controlează, conduce sau influenţează în
mod semnificativ importurile sau exporturile dintre statele membre. Aceste dispoziţii se
aplică, de asemenea, monopolurilor de stat concesionate.
(2) Statele membre se abţin să introducă orice nouă măsură care contravine
principiilor enunţate la alineatul (1) sau care restrânge domeniul de aplicare a articolelor care
se referă la interzicerea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative între statele membre.
(3) În cazul unui monopol cu caracter comercial care presupune o reglementare
menită să faciliteze desfacerea sau valorificarea produselor agricole, trebuie asigurate, în
aplicarea normelor prezentului articol, garanţii echivalente pentru ocuparea forţei de muncă şi
pentru nivelul de trai al producătorilor în cauză.
TITLUL III
AGRICULTURA ŞI PESCUITUL

(1) Uniunea defineşte şi pune în aplicare o politică comună în domeniul agriculturii şi
pescuitului.
Piaţa internă cuprinde agricultura, pescuitul şi comerţul cu produse agricole. Prin
produse agricole se înţeleg produsele solului, cele animaliere şi pescăreşti, precum şi
produsele care au suferit o primă transformare şi se află în raport direct cu aceste produse.
Referirile la politica agricolă comună sau la agricultură şi utilizarea termenului „agricol” se
înţeleg ca făcând referire şi la pescuit, având în vedere caracteristicile speciale ale acestui
sector.
(2) Cu excepţia unor dispoziţii contrare prevăzute la articolele 39–44, normele
prevăzute în vederea instituirii sau funcţionării pieţei interne se aplică produselor agricole.
(3) Produsele care intră sub incidenţa articolelor 39–44, sunt enumerate în lista care
face obiectul anexei I.
198
(4) Funcţionarea şi dezvoltarea pieţei interne pentru produsele agricole trebuie să fie
însoţite de instituirea unei politici agricole comune.
(1) Politica agricolă comună are ca obiective:
(a) creşterea productivităţii agriculturii prin promovarea progresului tehnic, prin
asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi prin utilizarea optimă a
factorilor de producţie şi, în special, a forţei de muncă;
(b) asigurarea în acest fel a unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în
special prin majorarea venitului individual al lucrătorilor din agricultură;
(c) stabilizarea pieţelor;
(d) garantarea siguranţei aprovizionărilor;
(e) asigurarea unor preţuri rezonabile de livrare către consumatori.
(2) În elaborarea politicii agricole comune şi a metodelor speciale pe care aceasta le
poate implica, vor fi avute în vedere următoarele:
(a) caracterul special al activităţii agricole care rezultă din structura socială a
agriculturii şi din discrepanţele structurale şi naturale existente între diferitele regiuni
agricole;
(b) necesitatea de a opera treptat modificările adecvate;
(c) faptul că, în statele membre, agricultura este un sector strâns legat de ansamblul
economiei.
(1) În vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute la articolul 39, se instituie o
organizare comună a pieţelor agricole.
În funcţie de produse, această organizare îmbracă una dintre următoarele forme:
(a) reguli comune de concurenţă;
(b) coordonarea obligatorie a diferitelor organizări naţionale ale pieţei;
(c) organizarea europeană a pieţei.
(2) Organizarea comună în una dintre formele prevăzute la alineatul (1) poate include
toate măsurile necesare pentru realizarea obiectivelor definite la articolul 39 şi, în special,
reglementarea preţurilor, a subvenţiilor pentru producerea şi comercializarea diferitelor
produse, a sistemelor de depozitare şi de report şi a mecanismelor comune de stabilizare a
importurilor sau a exporturilor.
Organizarea comună trebuie să se limiteze la urmărirea obiectivelor enunţate la
articolul 39 şi trebuie să excludă orice discriminare între producătorii sau consumatorii din
Uniune.
O eventuală politică de preţuri comună trebuie să se bazeze pe criterii comune şi pe
metode de calcul uniforme.
(3) Pentru ca organizarea comună menţionată la alineatul (1) să îşi poată atinge
obiectivele, se pot înfiinţa unul sau mai multe fonduri de orientare şi garantare agricole.
Pentru a permite realizarea obiectivelor definite la articolul 39, în cadrul politicii
agricole comune pot fi prevăzute în special următoarele măsuri:
(a) o coordonare eficientă a eforturilor întreprinse în domeniile formării profesionale,
cercetării şi popularizării cunoştinţelor agronomice, care poate include proiecte sau instituţii
finanţate în comun;
(b) acţiuni comune pentru promovarea consumului anumitor produse.
Dispoziţiile capitolului referitor la normele privind concurenţa se aplică producţiei şi
comercializării produselor agricole numai în măsura stabilită de Parlamentul European și de
Consiliu în cadrul dispoziţiilor şi în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 43
199
alineatul (2), având în vedere obiectivele enunţate la articolul 39.
Consiliul poate autoriza, la propunerea Comisiei, acordarea de ajutoare:
(a) în vederea protejării exploataţiilor agricole defavorizate de condiţii structurale sau
naturale;
(b) în cadrul programelor de dezvoltare economică.
(1) Comisia prezintă propuneri referitoare la elaborarea şi punerea în aplicare a
politicii agricole comune, inclusiv înlocuirea organizărilor naţionale cu una dintre formele de
organizare comună prevăzute la articolul 40 alineatul (1), precum şi la punerea în aplicare a
măsurilor special prevăzute de prezentul titlu.
Aceste propuneri trebuie să ţină seama de interdependenţa dintre chestiunile agricole
prevăzute de prezentul titlu.
legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, stabilesc organizarea
comună a pieţelor agricole prevăzută la articolul 40 alineatul (1), precum şi celelalte
dispoziţii necesare pentru îndeplinirea obiectivelor politicii comune în domeniul agriculturii
şi pescuitului.
(3) Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile privind stabilirea preţurilor, a
taxelor, a ajutoarelor şi a contingentelor, precum şi privind stabilirea şi repartizarea
posibilităţilor de pescuit.
(4) Organizarea comună prevăzută la articolul 40 alineatul (1) poate înlocui, în
condiţiile prevăzute la alineatul (2), organizările naţionale ale pieţei în cazul în care:
(a) organizarea comună oferă statelor membre care se opun acestei măsuri şi care
dispun de o organizare naţională a producţiei în cauză garanţii echivalente pentru ocuparea
forţei de muncă şi nivelul de trai al producătorilor în cauză, luându-se în considerare
calendarul adaptărilor posibile şi al specializărilor necesare, şi
(b) această organizare asigură, pentru schimburile comerciale din cadrul Uniunii,
condiţii similare celor existente pe piaţa naţională.
(5) În cazul în care o organizare comună pentru anumite materii prime se instituie
înainte să existe o organizare comună pentru produsele transformate corespunzătoare,
materiile prime în cauză folosite pentru produsele transformate destinate exportului în ţări
terţe pot fi importate din afara Uniunii.
În cazul în care, într-un stat membru, un produs face obiectul unei organizări
naţionale a pieţei sau al oricărei reglementări interne cu efect echivalent care afectează din
punct de vedere concurenţial o producţie similară dintr-un alt stat membru, statele membre
aplică la import o taxă compensatorie acestui produs provenit din statul membru în care
există respectiva organizare sau reglementare, cu excepţia cazului în care acest stat membru
aplică o taxă compensatorie la export. Comisia stabileşte cuantumul acestor taxe la nivelul
necesar pentru a restabili echilibrul; de asemenea, Comisia poate autoriza recurgerea la alte
măsuri, pentru care le stabileşte condiţiile şi normele de aplicare.
TITLUL IV
LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR, A SERVICIILOR ŞI A CAPITALURILOR
CAPITOLUL 1
LUCRĂTORII
200
(1) Libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii.
(2) Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie
între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi
celelalte condiţii de muncă.
(3) Sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică
şi sănătate publică, libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:
(a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
(b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
(c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în
conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează
încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
(d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în
acest stat, în condiţiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia publică.
ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, adoptă, prin directive sau
regulamente, măsurile necesare în vederea realizării liberei circulaţii a lucrătorilor, astfel cum
este aceasta definită la articolul 45, în special:
(a) asigurarea cooperării strânse între serviciile naţionale pentru ocuparea forţei de
muncă;
(b) eliminarea acelor proceduri şi practici administrative, precum şi a acelor perioade
de acces la locurile de muncă disponibile care decurg din dreptul intern sau din acordurile
încheiate anterior între statele membre şi a căror menţinere ar constitui un obstacol în calea
liberalizării circulaţiei lucrătorilor;
(c) eliminarea tuturor perioadelor şi restricţiilor prevăzute de dreptul intern sau de
acordurile încheiate anterior între statele membre, care impun lucrătorilor din celelalte state
membre condiţii diferite în ceea ce priveşte libera alegere a unui loc de muncă în raport cu
lucrătorii statului respectiv;
(d) stabilirea unor mecanisme proprii în vederea corelării cererii şi ofertei de locuri de
muncă şi facilitarea realizării echilibrului între cererea şi oferta de locuri de muncă în condiţii
care să evite ameninţarea gravă a nivelului de trai şi de ocupare a forţei de muncă în diferitele
regiuni şi ramuri industriale.
Statele membre încurajează schimburile de lucrători tineri în cadrul unui program
comun.
ordinară, adoptă, în domeniul securităţii sociale, măsurile necesare pentru instituirea liberei
circulaţii a lucrătorilor, în special prin instituirea unui sistem care să asigure lucrătorilor
migranți salariați sau care desfășoară o activitate independentă și persoanelor aflate în
întreținerea acestora:
(a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislaţii
interne, în vederea dobândirii şi păstrării dreptului la prestaţii, precum şi pentru calcularea
acestora;
(b) plata prestaţiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre.
În cazul în care un membru al Consiliului declară că un proiect de act legislativ
menţionat la primul paragraf ar aduce atingere unor aspecte importante ale sistemului său de
securitate socială, inclusiv în ceea ce priveşte domeniul său de aplicare, costul sau structura
financiară, ori ar aduce atingere echilibrului financiar al respectivului sistem, poate solicita
201
sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura legislativă ordinară se suspendă.
După dezbateri şi în termen de patru luni de la această suspendare, Consiliul European:
(a) retrimite proiectul Consiliului, caz în care încetează suspendarea procedurii
legislative ordinare, sau
(b) nu acţionează în niciun fel sau solicită Comisiei să prezinte o nouă propunere; în
acest caz se consideră că actul propus iniţial nu a fost adoptat.
CAPITOLUL 2
DREPTUL DE STABILIRE

În conformitate cu dispoziţiile care urmează, sunt interzise restricţiile privind
libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru.
Această interdicţie vizează şi restricţiile privind înfiinţarea de agenţii, sucursale sau filiale de
către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru.
Libertatea de stabilire presupune accesul la activităţi independente şi exercitarea
acestora, precum şi constituirea şi administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor în
înţelesul articolului 54 al doilea paragraf, în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de
legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului privind capitalurile.
(1) În vederea realizării libertăţii de stabilire cu privire la o activitate determinată,
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară
şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, decide prin intermediul directivelor.
(2) Parlamentul European, Consiliul şi Comisia exercită funcţiile care le revin în
temeiul dispoziţiilor menţionate anterior şi, în special:
(a) acordând prioritate, de regulă, activităţilor în cazul cărora libertatea de stabilire
constituie o contribuţie deosebit de utilă la dezvoltarea producţiei şi a schimburilor
comerciale;
(b) asigurând o strânsă cooperare între autorităţile naţionale competente pentru a
cunoaşte aspectele speciale ale diferitelor activităţi din cadrul Uniunii;
(c) eliminând acele proceduri şi practici administrative care decurg fie din dreptul
intern, fie din acordurile încheiate anterior între statele membre, a căror menţinere ar constitui
un obstacol în calea libertăţii de stabilire;
(d) asigurând lucrătorilor dintr-un stat membru, angajaţi în muncă pe teritoriul unui alt
stat membru, posibilitatea de a rămâne pe teritoriul acestuia pentru a desfăşura activităţi
independente, în cazul în care îndeplinesc condiţiile pe care ar trebui să le îndeplinească în
cazul în care ar intra pe teritoriul acestui stat la data la care intenţionează să iniţieze această
activitate;
(e) asigurând resortisantului unui stat membru posibilitatea de a dobândi şi folosi
terenuri şi construcţii situate pe teritoriul altui stat membru, în măsura în care aceasta nu
aduce atingere
principiilor stabilite la articolul 39 alineatul (2);
(f) eliminând treptat restricţiile privind libertatea de stabilire în fiecare ramură de
activitate avută în vedere, în ceea ce priveşte, pe de o parte, condiţiile de înfiinţare de agenţii,
sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru şi, pe de altă parte, condiţiile de acces al
personalului angajat în cadrul sediului principal în funcţiile de conducere sau de supraveghere
ale acestor agenţii, sucursale sau filiale;
(g) coordonând, în măsura în care este necesar şi în vederea echivalării lor, garanţiile
solicitate de statele membre societăţilor în înţelesul articolului 54 al doilea paragraf, pentru a
202
proteja deopotrivă interesele asociaţilor şi ale terţilor;
(h) asigurându-se că ajutoarele acordate de statele membre nu denaturează condiţiile
de stabilire.
Sunt exceptate de la aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol, în ceea ce priveşte
statul membru interesat, activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional,
exercitării autorităţii publice. Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, pot excepta anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor
prezentului capitol.
(1) Prevederile prezentului capitol şi măsurile adoptate în temeiul acesteia nu aduc
atingere aplicării actelor cu putere de lege şi actelor administrative care prevăd un regim
special pentru resortisanţii străini din motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate
publică.
(2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, adoptă directive privind coordonarea dispoziţiilor menţionate anterior.
(1) În vederea facilitării accesului la activităţile independente şi a exercitării acestora,
ordinară, adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a
altor titluri oficiale de calificare, precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a
actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activităţile independente şi
la exercitarea acestora.
(2) În ceea ce priveşte profesiile medicale, paramedicale şi farmaceutice, eliminarea
treptată a restricţiilor este subordonată coordonării condiţiilor lor de exercitare a acestora în
diferitele state membre.
Societăţile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul
social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii
sunt asimilate, în aplicarea prezentei subsecţiuni, persoanelor fizice resortisante ale statelor
membre.
Prin societăţi se înţeleg societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei
civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public
sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.
Statele membre acordă resortisanţilor celorlalte state membre acelaşi tratament ca şi
propriilor resortisanţi în ceea ce priveşte participarea la constituirea capitalului societăţilor în
înţelesul articolului 54, fără a aduce atingere aplicării celorlalte dispoziţii din prezentul tratat.
CAPITOLUL 3
SERVICIILE
Articolul 56(ex-articolul 49 TCE)

În conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sunt interzise restricţiile privind libera prestare a
serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt stat
membru decât cel al beneficiarului serviciilor.
ordinară, pot extinde beneficiul dispoziţiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care
sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi în cadrul Uniunii.
203
În înţelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în
schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile privind
libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.
Serviciile cuprind în special:
(a) activităţi cu caracter industrial;
(b) activităţi cu caracter comercial;
(c) activităţi artizanale;
(d) activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale.
Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul
poate, în vederea executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea în statul membru
în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt impuse de acest stat propriilor
resortisanţi.
(1) Libera circulaţie a serviciilor în domeniul transporturilor este reglementată de
dispoziţiile din titlul privind transporturile.
(2) Liberalizarea serviciilor bancare şi de asigurări asociate mişcărilor capitalurilor
trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea circulaţiei capitalurilor.
(1) Pentru realizarea liberalizării unui anumit serviciu, Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, după consultarea
Comitetului Economic şi Social, hotărăsc prin directive.
(2) Directivele menţionate la alineatul (1) vizează în general, cu prioritate, serviciile
care intervin direct asupra costurilor de producţie sau a căror liberalizare contribuie la
facilitarea schimburilor de mărfuri.
Statele membre depun eforturi pentru a proceda la liberalizarea serviciilor într-o
măsură mai mare decât cea la care obligă directivele adoptate în vederea aplicării articolului
59 alineatul (1), în cazul în care situaţia lor economică generală şi situaţia din sectorul în
cauză permite acest lucru. În acest scop, Comisia adresează recomandări statelor membre în
cauză.
Atât timp cât restricţiile impuse liberei prestări a serviciilor nu sunt eliminate, fiecare
dintre statele membre le aplică, fără a face distincţie în funcţie de cetăţenie ori naţionalitate
sau reşedinţă ori sediu tuturor prestatorilor de servicii menţionaţi la articolul 56 primul
paragraf.
Dispoziţiile articolelor 51–54 se aplică domeniului reglementat de prezentul capitol.
CAPITOLUL 4
CAPITALURILE ŞI PLĂŢILE

(1) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind
circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.
(2) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind
plăţile între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.
204
(1) Articolul 63 nu aduce atingere aplicării, în raport cu ţările terţe, a restricţiilor în
vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu
privire la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în
cazul în care acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea,
prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital. În ceea
ce privește restricțiile în vigoare în temeiul legislațiilor naționale în Bulgaria, în Estonia și în
Ungaria, respectiva dată este 31 decembrie 1999.
(2) Depunând eforturi pentru a realiza obiectivul liberei circulaţii a capitalurilor între
statele membre şi ţări terţe, în cea mai mare măsură posibilă şi fără a aduce atingere celorlalte
capitole ale tratatelor, Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile referitoare la circulaţia capitalurilor având ca
destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în cazul în care acestea implică investiţii
directe, inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau
admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital.
(3) Prin derogare de la alineatul (2), numai Consiliul, hotărând în conformitate cu o
procedură legislativă specială, în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European,
poate adopta măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii în ceea ce priveşte
liberalizarea circulaţiei capitalurilor având ca destinaţie sau provenind din ţări terţe.
(1) Articolul 63 nu aduce atingere dreptului statelor membre:
(a) de a aplica dispoziţiile incidente ale legislaţiilor fiscale care stabilesc o distincţie
între contribuabilii care nu se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau
locul unde capitalurile lor au fost investite;
(b) de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor lor cu
putere de lege şi a normelor lor administrative, în special în domeniul fiscal sau al
supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a
circulaţiei capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta
măsuri justificate de motive de ordine publică sau siguranţă publică.
(2) Prezentul capitol nu aduce atingere posibilităţii de a aplica restricţii privind dreptul
de stabilire care sunt compatibile cu prezentul tratat.
(3) Măsurile şi procedurile menţionate la alineatele (1) şi (2) nu trebuie să constituie
un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restrângere disimulată a liberei circulaţii a
capitalurilor şi plăţilor, astfel cum este aceasta definită la articolul 63.
(4) În absența unor măsuri de aplicare a articolului 64 alineatul (3), Comisia sau, în
absența unei decizii a Comisiei în termen de trei luni de la data solicitării statului membru în
cauză, Consiliul poate adopta o decizie care să dispună ca măsurile fiscale restrictive adoptate
de un stat membru faţă de una sau mai multe ţări terţe să fie considerate conforme tratatelor,
cu condiţia ca acestea să fie justificate în raport cu unul dintre obiectivele Uniunii şi
compatibile cu buna funcţionare a pieţei interne. Consiliul hotărăşte în unanimitate, la
solicitarea unui stat membru.
În cazul în care, în împrejurări excepţionale, circulaţia capitalurilor provenind din
ţările terţe sau destinate acestora provoacă sau ameninţă să provoace dificultăţi grave în
funcţionarea uniunii economice şi monetare, Consiliul, la propunerea Comisiei şi după
consultarea Băncii Centrale Europene, poate adopta, în raport cu ţările terţe, măsurile de
salvgardare pentru o perioadă de până la şase luni, în cazul în care aceste măsuri sunt strict
necesare.
205
TITLUL V
SPAŢIUL DE LIBERTATE, SECURITATE ŞI JUSTIŢIE
CAPITOLUL 1
DISPOZIŢII GENERALE
Articolul 67(ex-articolul 61 TCE și ex-articolul 29 TUE)

(1) Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea
drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor
membre.
(2) Uniunea asigură absența controalelor asupra persoanelor la frontierele interne şi
dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al imigrării şi al controlului la
frontierele externe care este întemeiată pe solidaritatea între statele membre şi care este
echitabilă faţă de resortisanţii ţărilor terţe. În înțelesul prezentului titlu, apatrizii sunt asimilaţi
resortisanţilor ţărilor terţe.
(3) Uniunea acţionează pentru a asigura un înalt nivel de securitate prin măsuri de
prevenire a criminalităţii, a rasismului şi a xenofobiei, precum şi de combatere a acestora,
prin măsuri de coordonare şi de cooperare între autorităţile poliţieneşti şi judiciare şi alte
autorităţi competente, precum şi prin recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie
penală şi, după caz, prin apropierea legislaţiilor penale.
(4) Uniunea facilitează accesul la justiţie, în special pe baza principiului recunoaşterii
reciproce a deciziilor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă.
Articolul 68
Consiliul European defineşte orientările strategice ale planificării legislative şi
operaţionale în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.
Articolul 69
Parlamentele naţionale asigură, cu privire la propunerile şi iniţiativele legislative
prezentate în cadrul capitolelor 4 şi 5, respectarea principiului subsidiarităţii, în conformitate
cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Articolul 70
Fără a aduce atingere articolelor 258, 259 și 260, Consiliul, la propunerea Comisiei,
poate adopta măsurile de stabilire a condiţiilor în care statele membre, în colaborare cu
Comisia, realizează o evaluare obiectivă şi imparţială a punerii în aplicare, de către
autorităţile statelor membre, a politicilor Uniunii prevăzute în prezentul titlu, în special în
scopul de a favoriza aplicarea deplină a principiului recunoaşterii reciproce. Parlamentul
European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la conţinutul şi rezultatele
evaluării.
În cadrul Consiliului se instituie un comitet permanent care să asigure în cadrul
Uniunii promovarea şi consolidarea cooperării operaţionale în materie de securitate internă.
Fără a aduce atingere articolului 240, comitetul promovează coordonarea acţiunii autorităţilor
competente ale statelor membre. La lucrările comitetului pot fi implicați reprezentanţii
organelor, ai oficiilor şi ai agenţiilor în cauză ale Uniunii. Parlamentul European şi
parlamentele naţionale sunt informate cu privire la derularea acestor lucrări.
Articolul 72 (ex-articolul 64 alineatul (1) TCE și ex-articolul 33 TUE)
Prezentul titlu nu aduce atingere exercitării responsabilităţilor care revin statelor
membre pentru menţinerea ordinii publice şi pentru apărarea securităţii interne.
Articolul 73
Statele membre au libertatea de a organiza între ele şi sub autoritatea lor forme de
cooperare şi de coordonare pe care le consideră oportune, între serviciile competente ale
206
administraţiilor acestora care răspund de asigurarea securităţii naţionale.
Consiliul adoptă măsuri în vederea asigurării cooperării administrative între serviciile
competente ale statelor membre în domeniile menţionate în prezentul titlu, precum şi între
serviciile respective şi Comisie. Acesta hotărăşte la propunerea Comisiei, sub rezerva
articolului 76 şi după consultarea Parlamentului European.
În cazul în care este necesar, pentru realizarea obiectivelor enunţate la articolul 67, în
ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea terorismului şi a activităţilor conexe, Parlamentul
European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, definesc cadrul măsurilor administrative privind circulaţia capitalurilor şi plăţile,
cum ar fi îngheţarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor economice care
aparţin unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără caracter statal, sunt în
proprietatea acestora sau sunt deţinute de acestea.
Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile pentru punerea în aplicare a
cadrului prevăzut la primul paragraf.
Actele menţionate la prezentul articol cuprind dispoziţiile necesare în materie de
garanţii juridice.
Articolul 76
Actele menţionate în capitolele 4 şi 5, precum şi măsurile menţionate la articolul 74
care asigură o cooperare administrativă în domeniile menţionate în aceste capitole, se adoptă:
(a) la propunerea Comisiei; sau
(b) la iniţiativa unei pătrimi din statele membre.
CAPITOLUL 2
POLITICI PRIVIND CONTROLUL LA FRONTIERE, DREPTUL DE AZIL ŞI
IMIGRAREA

(1) Uniunea dezvoltă o politică care urmăreşte:
(a) să asigure absența oricărui control asupra persoanelor la trecerea frontierelor
interne, indiferent de cetăţenie;
(b) să asigure controlul persoanelor şi supravegherea eficace la trecerea frontierelor
externe;
(c) să introducă treptat un sistem integrat de administrare a frontierelor externe.
(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile privind:
(a) politica comună a vizelor şi a altor permise de şedere de scurtă durată;
(b) controalele la care sunt supuse persoanele la trecerea frontierelor externe;
(c) condiţiile în care resortisanţii ţărilor terţe pot circula liber, pentru o durată scurtă,
în interiorul Uniunii;
(d) orice măsură necesară pentru instituirea treptată a unui sistem integrat de
administrare a frontierelor externe;
(e) absența oricărui control asupra persoanelor, indiferent de cetăţenie, la trecerea
frontierelor interne.
(3) În cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară pentru a facilita
exercitarea dreptului menţionat la articolul 20 alineatul (2) litera (a), iar tratatele nu au
prevăzut atribuţii în acest sens, Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă
207
specială, poate adopta dispoziţii referitoare la paşapoarte, cărţi de identitate, permise de
şedere sau oricare alt document asimilat. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după consultarea
Parlamentului European.
(4) Prezentul articol nu aduce atingere competenţei statelor membre privind
delimitarea geografică a frontierelor acestora, în conformitate cu dreptul internaţional.
Articolul 78 (ex-articolul 63 punctele 1 și 2 și ex-articolul 64 alineatul (2) TCE)
(1) Uniunea dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al protecţiei
subsidiare şi al protecţiei temporare, cu scopul de a oferi un statut corespunzător oricărui
resortisant dintr-o ţară terţă care are nevoie de protecţie internaţională şi de a asigura
respectarea principiului nereturnării. Această politică trebuie să fie în conformitate cu
Convenţia de la Geneva la 28 iulie 1951 şi cu Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul
refugiaţilor, precum şi cu alte tratate din domeniu.
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile referitoare la un sistem
european comun de azil, care cuprinde:
(a) un regim unitar de azil în favoarea resortisanţilor ţărilor terţe, valabil în toată
Uniunea;
(b) un regim unitar de protecţie subsidiară pentru resortisanţii ţărilor terţe care, fără să
obţină azil european, au nevoie de protecţie internaţională;
(c) un sistem comun de protecţie temporară a persoanelor strămutate în cazul unui
aflux masiv;
(d) proceduri comune de acordare şi de retragere a regimului unitar de azil sau de
protecţie subsidiară;
(e) criterii şi mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea
unei cereri de azil sau de protecţie subsidiară;
(f) norme referitoare la condiţiile de primire a solicitanţilor dreptului de azil sau de
protecţie subsidiară;
(g) parteneriatul şi cooperarea cu ţările terţe pentru gestionarea fluxurilor de persoane
care solicită drept de azil, protecţie subsidiară sau temporară.
(3) În cazul în care unul sau mai multe state membre se află într-o situaţie de urgenţă
caracterizată de un aflux brusc de resortisanţi din ţări terţe, Consiliul, la propunerea Comisiei,
poate adopta măsuri provizorii, în beneficiul statului sau al statelor membre în cauză. Acesta
hotărăşte după consultarea Parlamentului European.
Articolul 79 (ex-articolul 63 punctele 3 și 4 TCE)
(1) Uniunea dezvoltă o politică comună de imigrare, al cărei scop este de a asigura, în
toate etapele, gestionarea eficientă a fluxurilor de migrare, tratamentul echitabil al
resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere legală în statele membre, precum şi
prevenirea imigrării ilegale şi a traficului de persoane şi combaterea susţinută a acestora.
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsuri în următoarele domenii:
(a) condiţiile de intrare şi de şedere, precum şi normele privind acordarea de către
statele membre a vizelor şi a permiselor de şedere pe termen lung, inclusiv în vederea
reîntregirii familiei;
(b) definirea drepturilor resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere legală pe
teritoriul unui stat membru, inclusiv condiţiile care reglementează libertatea de circulaţie şi
de şedere în celelalte state membre;
(c) imigrarea clandestină şi şederea ilegală, inclusiv expulzarea şi repatrierea
persoanelor aflate în situaţie de şedere ilegală;
(d) combaterea traficului de persoane, în special de femei şi copii.
(3) Uniunea poate încheia cu ţări terţe acorduri privind readmisia, în ţările lor de
208
origine sau de provenienţă, a resortisanţilor ţărilor terţe care nu îndeplinesc sau nu mai
îndeplinesc condiţiile de intrare, de prezenţă sau de şedere pe teritoriul unuia dintre statele
membre.
legislativă ordinară,pot stabili măsuri pentru încurajarea şi sprijinirea acţiunii statelor
membre, cu scopul de a favoriza integrarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de
şedere legală pe teritoriul lor, excluzând orice armonizare a actelor cu putere de lege şi a
normelor administrative ale statelor membre.
(5) Prezentul articol nu aduce atingere dreptului statelor membre de a stabili volumul
admiterii pe teritoriul acestora a resortisanţilor unor ţări terţe, provenind din ţări terţe, în
căutarea unui loc de muncă în calitate de lucrători salariaţi sau pentru a desfăşura o activitate
independentă.
Articolul 80
Politicile Uniunii menţionate la prezentul capitol şi punerea în aplicare a acestora sunt
reglementate de principiul solidarităţii şi al distribuirii echitabile a răspunderii între statele
membre, inclusiv pe plan financiar. Ori de câte ori este necesar, actele Uniunii adoptate în
temeiul prezentului capitol cuprind măsuri adecvate pentru aplicarea acestui principiu.
CAPITOLUL 3
COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ

(1) Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidenţă
transfrontalieră, întemeiată pe principiul recunoaşterii reciproce a deciziilor judiciare şi
extrajudiciare. Această cooperare poate include adoptarea unor măsuri de apropiere a actelor
cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre.
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsuri, în special atunci când acestea
sunt necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne, care urmăresc să asigure:
(a) recunoaşterea reciprocă între statele membre a deciziilor judiciare şi extrajudiciare
şi executarea acestora;
(b) comunicarea şi notificarea transfrontalieră a actelor judiciare şi extrajudiciare;
(c) compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre în materie de conflict de
legi şi de competenţă;
(d) cooperarea în materie de obţinere a probelor;
(e) accesul efectiv la justiţie;
(f) eliminarea obstacolelor din calea bunei desfăşurări a procedurilor civile, la nevoie
prin favorizarea compatibilităţii normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre;
(g) dezvoltarea unor metode alternative de soluţionare a litigiilor;
(h) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului din justiţie.
(3) Prin derogare de la alineatul (2), măsurile privind dreptul familiei care au
implicaţii transfrontaliere sunt stabilite de către Consiliu, care hotărăşte în conformitate cu o
procedură legislativă specială. Acesta hotărăşte în unanimitate, după consultarea
Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie care să determine aspectele
din dreptul familiei care au implicaţii transfrontaliere, care ar putea face obiectul unor acte
adoptate prin procedura legislativă ordinară. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după
consultarea Parlamentului European.
Propunerea menţionată la al doilea paragraf se transmite parlamentelor naţionale. În
209
cazul opoziţiei unui parlament naţional, notificate în termen de şase luni de la această
transmitere, decizia nu se adoptă. În cazul în care nu există nicio opoziţie, Consiliul poate
adopta respectiva decizie.
CAPITOLUL 4
COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ
Articolul 82(ex-articolul 31 TUE)

(1) Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se întemeiază pe
principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătorești şi a deciziilor judiciare şi include
apropierea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre în
domeniile prevăzute la alineatul (2) şi la articolul 83.
ordinară, adoptă măsurile privind:
(a) instituirea unor norme şi proceduri care să asigure recunoaşterea, în întreaga
Uniune, a tuturor categoriilor de hotărâri judecătorești şi decizii judiciare;
(b) prevenirea şi soluţionarea conflictelor de competenţă între statele membre;
(c) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului din justiţie;
(d) facilitarea cooperării dintre autorităţile judiciare sau echivalente ale statelor
membre în materie de urmărire penală şi executare a deciziilor.
(2) În măsura în care este necesar pentru a facilita recunoaşterea reciprocă a
hotărârilor judecătorești şi a deciziilor judiciare, precum şi cooperarea poliţienească şi
judiciară în materie penală cu dimensiune transfrontalieră, Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând prin directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili norme
minime. Aceste norme minime iau în considerare diferenţele existente între tradiţiile juridice
şi sistemele de drept ale statelor membre.
Acestea se referă la:
(a) admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;
(b) drepturile persoanelor în procedura penală;
(c) drepturile victimelor criminalității;
(d) alte elemente speciale ale procedurii penale pe care Consiliul le-a identificat în
prealabil printr-o decizie; pentru adoptarea acestei decizii, Consiliul hotărăşte în unanimitate,
după aprobarea Parlamentului European.
Adoptarea normelor minime prevăzute la prezentul alineat nu împiedică statele
membre să menţină sau să adopte un nivel mai ridicat de protecţie a persoanelor.
(3) În cazul în care un membru al Consiliului consideră că un proiect de directivă
prevăzut la alineatul (2) ar aduce atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de
justiţie penală, acesta poate solicita sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura
legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în
termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, prin aceasta încetând
suspendarea procedurii legislative ordinare.
În acelaşi termen, în cazul unui dezacord şi în cazul în care cel puţin nouă state
membre doresc instituirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de
directivă respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul şi Comisia în
consecinţă. În acest caz, autorizarea de a institui o formă de cooperare consolidată, prevăzută
la articolul 20 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la articolul 329
alineatul (1) din prezentul tratat se consideră acordată şi se aplică dispoziţiile privind formele
de cooperare consolidată.
210
(1) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime cu privire la definirea infracţiunilor
şi a sancțiunilor în domenii ale criminalităţii de o gravitate deosebită de dimensiune
transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracţiuni ori din nevoia specială
de a le combate pornind de la o bază comună.
Aceste domenii ale criminalităţii sunt următoarele: terorismul, traficul de persoane şi
exploatarea sexuală a femeilor şi a copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de arme,
spălarea banilor, corupţia, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică şi
criminalitatea organizată.
În funcţie de evoluţia criminalităţii, Consiliul poate adopta o decizie care să identifice
alte domenii ale criminalităţii care îndeplinesc criteriile prevăzute la prezentul alineat.
Consiliul hotărăşte în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.
(2) În cazul în care apropierea actelor cu putere de lege şi a normelor administrative
ale statelor membre în materie penală se dovedeşte indispensabilă pentru a asigura punerea în
aplicare eficientă a unei politici a Uniunii într-un domeniu care a făcut obiectul unor măsuri
de armonizare, prin directive se pot stabili norme minime referitoare la definirea
infracţiunilor şi a sancțiunilor în domeniul în cauză. Directivele se adoptă printr-o procedură
legislativă ordinară sau specială identică cu cea utilizată pentru adoptarea măsurilor de
armonizare în cauză, fără a aduce atingere articolului 76.
(3) În cazul în care un membru al Consiliului consideră că un proiect de directivă
prevăzută la alineatul (1) sau (2) ar aduce atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său
de justiţie penală, acesta poate solicita sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura
legislativă ordinară se suspendă. După dezbateri, în caz de consens, Consiliul European, în
termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, prin aceasta încetând
suspendarea procedurii legislative ordinare.
membre doresc stabilirea unei cooperări consolidate pe baza proiectului de directivă
respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul şi Comisia în consecinţă. În
acest caz, autorizarea de a stabili o formă de cooperare consolidată, prevăzută la articolul 20
alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la articolul 329 alineatul (1) din
prezentul tratat, se consideră acordată şi se aplică dispoziţiile privind formele de cooperare
consolidată.
Articolul 84
ordinară, pot stabili măsuri pentru a încuraja şi sprijini acţiunea statelor membre în domeniul
prevenirii criminalităţii, excluzând orice armonizare a actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre.
(1) Eurojust are misiunea de a susține şi consolida coordonarea şi cooperarea dintre
autorităţile naţionale de cercetare şi urmărire penală în legătură cu formele grave de
criminalitate care afectează două sau mai multe state membre sau care impun urmărirea
penală pe baze comune, prin operaţiuni întreprinse de autorităţile statelor membre şi de
Europol şi prin informaţii furnizate de acestea. În acest context, Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
determină structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi atribuţiile Eurojust. Aceste atribuţii
pot include:
(a) începerea de cercetări penale, precum şi propunerea de începere a urmăririi penale
efectuate de autorităţile naţionale competente, în special cele referitoare la infracţiuni care
aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;
(b) coordonarea cercetărilor şi a urmăririlor penale prevăzute la litera (a);
211
(c) consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin soluţionarea conflictelor de
competenţă şi prin strânsa cooperare cu Reţeaua Judiciară Europeană. Aceste regulamente
stabilesc, de asemenea, condiţiile de implicare a Parlamentului European şi a parlamentelor
naţionale la evaluarea activităţilor Eurojust.
(2) În cadrul urmăririlor penale prevăzute la alineatul (1) şi fără a aduce atingere
articolului 86, actele oficiale de procedură judiciară sunt îndeplinite de autorităţile naţionale
competente.
Articolul 86
(1) Pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale
Uniunii, Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu o procedură legislativă
specială, poate institui un Parchet European, pornind de la Eurojust. Consiliul hotărăşte în
unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.
În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din cel puţin nouă state
membre poate solicita ca proiectul de regulament să fie trimis spre examinare Consiliului
European. În acest caz, procedura în cadrul Consiliului se suspendă. După dezbateri, în cazul
realizării unui consens, Consiliul European, în termen de patru luni de la suspendare,
retrimite proiectul Consiliului, spre adoptare.
membre doresc stabilirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de
regulament respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul şi Comisia în
consecinţă. În acest caz, autorizarea de a stabili o formă de cooperare consolidată, menţionată
la articolul 20 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la articolul 329
alineatul (1) din prezentul tratat, se consideră acordată și se aplică dispoziţiile privind formele
de cooperare consolidată.
(2) Parchetul European are competenţa de a cerceta, de a urmări şi de a trimite în
judecată, după caz în colaborare cu Europol, autorii şi coautorii infracţiunilor care aduc
atingere intereselor financiare ale Uniunii, în conformitate cu normele stabilite în
regulamentul prevăzut la alineatul (1). Parchetul European exercită în faţa instanţelor
competente ale statelor membre acțiunea publică în legătură cu aceste infracţiuni.
(3) Regulamentele prevăzute la alineatul (1) stabilesc statutul Parchetului European,
condiţiile de exercitare a atribuţiilor acestuia, regulamentul de procedură aplicabil
activităţilor sale, precum şi normele care reglementează admisibilitatea probelor şi normele
aplicabile controlului jurisdicțional al actelor de procedură adoptate în exercitarea atribuţiilor
sale.
(4) Consiliul European poate adopta, în acelaşi timp sau ulterior, o decizie de
modificare a alineatului (1) în scopul extinderii atribuţiilor Parchetului European pentru a
include combaterea criminalității grave de dimensiune transfrontalieră şi în scopul modificării
corespunzătoare a alineatului (2) în ceea ce priveşte autorii şi coautorii infracţiunilor grave
care afectează mai multe state membre. Consiliul European hotărăşte în unanimitate, după
aprobarea Parlamentului European şi după consultarea Comisiei.
CAPITOLUL 5
COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ

(1) Uniunea instituie o cooperare poliţienească care implică toate autorităţile
competente din statele membre, inclusiv serviciile de poliţie, serviciile vamale şi alte servicii
specializate de aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau al depistării şi al cercetării
infracţiunilor.
212
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili măsuri referitoare la:
(a) colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor în domeniu, precum şi
schimbul de informaţii;
(b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum şi cooperarea privind
schimbul de personal, echipamentele şi cercetarea criminalistică;
(c) tehnicile comune de investigare privind depistarea unor forme grave de
criminalitate organizată.
(3) Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate
stabili măsurile privind cooperarea operativă între autorităţile prevăzute la prezentul articol.
Consiliul hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.
În cazul în care nu există unanimitate, un grup compus din cel puţin nouă state
membre poate solicita ca proiectul de măsuri să fie trimis spre examinare Consiliului
European. În acest caz, procedura în cadrul Consiliului se suspendă. După dezbateri, în caz de
consens, Consiliul European, în termen de
patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, spre adoptare.
membre doresc stabilirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de măsuri
respectiv, acestea informează Parlamentul European, Consiliul şi Comisia în consecinţă. În
acest caz, autorizarea de a stabili o formă de cooperare consolidată, menţionată la articolul 20
alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la articolul 329 alineatul (1) din
prezentul tratat, se consideră acordată și se aplică dispoziţiile privind formele de cooperare
consolidată.
Procedura specifică prevăzută la al doilea şi al treilea paragraf nu se aplică actelor
care constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen.
(1) Europol are misiunea de a susține şi consolida acţiunea autorităţilor poliţieneşti şi
a altor servicii de aplicare a legii din statele membre, precum şi cooperarea acestora pentru
prevenirea şi combaterea criminalității grave care afectează două sau mai multe state
membre, a terorismului şi a formelor de criminalitate ce aduc atingere unui interes comun
care face obiectul unei politici a Uniunii.
(2) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, stabilește structura, funcţionarea, domeniul de acţiune şi
atribuţiile Europol. Aceste atribuţii pot include:
(a) colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor, precum şi schimbul de
informaţii transmise în special de autorităţile statelor membre sau de ţări ori autorităţi terţe;
(b) coordonarea, organizarea şi realizarea de acţiuni de cercetare şi operative,
desfășurate împreună cu autorităţile competente ale statelor membre sau în cadrul unor echipe
comune de cercetare şi, după caz, în colaborare cu Eurojust.
Aceste regulamente stabilesc, de asemenea, procedura de control al activităţilor
Europol de către Parlamentul European, la care parlamentele naţionale sunt asociate.
(3) Orice acţiune cu caracter operativ a Europol trebuie desfăşurată în cooperare cu
autorităţile statului sau ale statelor membre al căror teritoriu este implicat şi cu acordul
acestora. Aplicarea măsurilor coercitive este în sarcina exclusivă a autorităţilor naţionale
competente.
Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte
condiţiile şi limitele în care autorităţile competente ale statelor membre prevăzute la articolele
82 şi 87 pot interveni pe teritoriul unui alt stat membru, în cooperare şi cu acordul
autorităţilor statului respectiv. Consiliul hotărăşte în unanimitate şi după consultarea
213
TITLUL VI
TRANSPORTURILE
rticolul 90 (ex-articolul 70 TCE)

În ceea ce priveşte domeniul reglementat de prezentul titlu, se urmăresc obiectivele
tratatelor în cadrul unei politici comune în domeniul transporturilor.
(1) În vederea punerii în aplicare a articolului 90 şi ţinând seama de aspectele speciale
privind transporturile, Parlamentul European și Consiliul hotărând în conformitate cu
procedura legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a
Comitetului Regiunilor, stabileşte:
(a) norme comune aplicabile transporturilor internaţionale, efectuate dinspre sau către
teritoriul unui stat membru ori prin traversarea teritoriului unuia sau mai multor state
membre;
(b) condiţiile de admitere a transportatorilor nerezidenţi pentru a efectua transporturi
naţionale într-un stat membru;
(c) măsurile care permit îmbunătăţirea siguranţei transporturilor;
(d) orice altă dispoziţie utilă.
(2) În cazul în care se adoptă măsurile prevăzute la alineatul (1), trebuie avute în
vedere cazurile în care aplicarea lor ar putea afecta grav nivelul de trai şi de ocupare a forţei
de muncă în anumite regiuni, precum şi exploatarea echipamentelor de transport.
Până la adoptarea dispoziţiilor prevăzute la articolul 91 alineatul (1), exceptând cazul
adoptării în unanimitate de către Consiliu a unei măsuri prin care se acordă o derogare, nici
unul dintre statele membre nu poate adopta dispoziţii mai puţin favorabile, prin efectul lor
direct sau indirect asupra transportatorilor celorlalte state membre în raport cu transportatorii
naţionali, decât diferitele dispoziţii din domeniu în vigoare la 1 ianuarie 1958 sau, în cazul
statelor aderente, la data aderării acestora.
Sunt compatibile cu tratatele ajutoarele care răspund necesităţilor de coordonare a
transporturilor sau care constituie compensarea anumitor obligaţii inerente noţiunii de
serviciu public.
Orice măsură adoptată în temeiul tratatelor în domeniul tarifelor şi condiţiilor de
transport trebuie să ţină seama de situaţia economică a transportatorilor.
(1) În transporturile în interiorul Uniunii, sunt interzise discriminările care constă în
aplicarea de către un transportator, pentru aceleaşi mărfuri şi pe aceleaşi rute de transport, a
unor tarife şi condiţii de transport diferite în funcţie de ţara de origine sau de destinaţie a
produselor transportate.
(2) Alineatul (1) nu împiedică adoptarea de către Parlamentul European și Consiliu a
altor măsuri, în conformitate cu articolul 91 alineatul (1).
(3) Consiliul adoptă, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European și a Comitetului Economic și Social, o reglementare prin care asigură punerea în
aplicare a dispoziţiilor alineatului (1).
Consiliul poate adopta, în special, dispoziţiile necesare pentru a permite instituţiilor
214
Uniunii să asigure respectarea normei enunţate la alineatul (1) şi să asigure că utilizatorii
beneficiază pe deplin de aceasta.
(4) Comisia, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unui stat membru, examinează
cazurile de discriminare menţionate la alineatul (1) şi, după consultarea oricărui stat membru
în cauză, adoptă deciziile necesare în temeiul reglementării adoptate în conformitate cu
dispoziţiile alineatului (3).
(1) Exceptând cazul în care există autorizare din partea Comisiei, se interzice
aplicarea, de către un stat membru, a unor tarife şi condiţii care includ orice element de
sprijin sau de protecţie în beneficiul uneia sau mai multor întreprinderi sau industrii anume,
pentru transporturi efectuate în cadrul Uniunii.
(2) Comisia, din proprie iniţiativă sau la cererea unui stat membru, examinează
tarifele şi condiţiile menţionate la alineatul (1), ţinând seama, în special, de cerinţele unei
politici economice regionale corespunzătoare, de necesităţile regiunilor subdezvoltate,
precum şi de problemele regiunilor grav
afectate de conjuncturi politice, pe de o parte, şi de efectele acestor tarife şi condiţii asupra
concurenţei între diferitele moduri de transport, pe de altă parte.
După consultarea oricărui stat membru în cauză, Comisia adoptă deciziile necesare.
(3) Interdicţia menţionată la alineatul (1) nu se aplică tarifelor care urmăresc
asigurarea concurenţei.
Taxele sau redevenţele percepute de către un transportator la trecerea frontierelor,
independent de tarifele de transport, nu trebuie să depăşească un cuantum rezonabil, ţinând
seama de cheltuielile reale pe care le implică efectiv această trecere.
Statele membre depun eforturi pentru reducerea treptată a acestor cheltuieli.
Comisia poate adresa recomandări statelor membre în vederea aplicării prezentului
articol.
Dispoziţiile prezentului titlu nu contravin măsurilor adoptate în Republica Federală
Germania, în măsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea dezavantajelor
economice pe care divizarea Germaniei le-a produs economiei anumitor regiuni din
Republica Federală, afectate de această divizare. La cinci ani de la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie
de abrogare a prezentului articol.
Se constituie pe lângă Comisie un comitet consultativ, format din experţi desemnaţi
de guvernele statelor membre. Ori de câte ori consideră util, Comisia consultă acest comitet
în chestiunile de domeniul transporturilor.
(1) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică transporturilor feroviare, rutiere şi pe căi
navigabile interioare.
legislativă ordinară, pot stabili dispoziţiile corespunzătoare în domeniul transporturilor
maritime şi aeriene. Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc după consultarea Comitetului
Economic şi Social și a Comitetului Regiunilor.
TITLUL VII
NORME COMUNE PRIVIND CONCURENŢA, IMPOZITAREA ŞI ARMONIZAREA
215
LEGISLATIVĂ
CAPITOLUL 1
REGULILE DE CONCURENŢĂ
SECŢIUNEA 1
REGULI APLICABILE ÎNTREPRINDERILOR

(1) Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi,
orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta
comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau
denaturarea concurenţei în cadrul pieţei comune şi, în special, cele care:
(a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte
condiţii de tranzacţionare;
(b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau
investiţiile;
(c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
(d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii
(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte.
(2) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept.
(3) Cu toate acestea, prevederile alineatului (1) pot fi declarate inaplicabile în cazul:
— oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi;
— oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi;
— oricăror practici concertate sau categorii de practici concertate care contribuie la
îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic sau
economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut şi care:
(a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru
atingerea acestor obiective;
(b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o
parte semnificativă a produselor în cauză.
Este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta
comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe
întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a
acesteia.
Aceste practici abuzive pot consta în special în:
(a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor
condiţii de tranzacţionare inechitabile;
(b) limitează producţia, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul
consumatorilor;
(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii
(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte.
216
(1) Regulamentele sau directivele utile în vederea aplicării principiilor prevăzute la
articolele 101 şi 102 se adoptă de către Consiliu, la propunerea Comisiei şi după consultarea
(2) Dispoziţiile prevăzute la alineatul (1) urmăresc în special:
(a) să asigure respectarea interdicţiilor prevăzute la articolul 101 alineatul (1) şi la
articolul 102 prin instituirea de amenzi şi penalităţi cu titlu cominatoriu;
(b) să determine normele de aplicare a articolului 101 alineatul (3), luând în
considerare necesitatea, pe de o parte, de a asigura o supraveghere eficientă şi, pe de altă
parte, de a simplifica pe cât posibil controlul administrativ;
(c) să precizeze, dacă este cazul, domeniul de aplicare a articolelor 101 şi 102 în
diferitele ramuri economice;
(d) să definească rolul Comisiei şi al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în aplicarea
dispoziţiilor prevăzute de prezentul alineat;
(e) să definească raporturile între legislaţiile interne, pe de o parte, şi dispoziţiile
prezentei secţiuni, precum şi cele adoptate în temeiul prezentului articol, pe de altă parte.
Până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor adoptate în temeiul articolului 103,
autorităţile statelor membre hotărăsc cu privire la admisibilitatea acordurilor, deciziilor şi a
practicilor concertate şi cu privire la folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante pe piaţa
internă, în conformitate cu legislaţia naţională şi cu dispoziţiile articolului 101 şi, în special,
ale alineatului (3), precum şi ale articolului 102.
(1) Fără a aduce atingere articolului 104, Comisia asigură aplicarea principiilor
stabilite la articolele 101 şi 102. La cererea unui stat membru sau din oficiu şi în cooperare cu
autorităţile competente ale statelor membre, care îi acordă sprijin, Comisia investighează
presupusele cazuri de încălcare a principiilor menţionate mai sus. În cazul în care constată
existenţa unei încălcări, Comisia propune măsuri adecvate pentru ca aceasta să înceteze.
(2) În cazul în care încălcarea nu încetează, Comisia constată încălcarea principiilor
printr-o decizie motivată. Comisia poate publica decizia şi poate autoriza statele membre să ia
măsurile necesare pentru remedierea situaţiei, măsuri ale căror condiţii şi norme de aplicare le
stabileşte.
(3) Comisia poate adopta regulamente privind categoriile de acorduri cu privire la
care Consiliul a adoptat un regulament sau o directivă în temeiul articolului 103 alineatul (2)
litera (b).
(1) În ceea ce priveşte întreprinderile publice şi întreprinderile cărora le acordă
drepturi speciale sau exclusive, statele membre nu adoptă şi nu menţin nici o măsură care
contravine normelor tratatelor şi, în special, celor prevăzute la articolul 18 şi la articolele 101-
109.
(2) Întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general
sau care prezintă caracter de monopol fiscal se supun normelor tratatelor şi, în special,
regulilor de concurenţă, în măsura în care aplicarea acestor norme nu împiedică, în drept sau
în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost încredinţată. Dezvoltarea schimburilor
comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură care contravine intereselor Uniunii.
(3) Comisia asigură aplicarea dispoziţiilor prezentului articol şi adresează statelor
membre, în cazul în care este necesar, directivele sau deciziile corespunzătoare.
SECŢIUNEA 2
217
AJUTOARELE DE STAT

(1) Cu excepţia derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piaţa internă
ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care
denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi
sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale
dintre statele membre.
(2) Sunt compatibile cu piaţa internă:
(a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali, cu condiţia ca
acestea să fie acordate fără discriminare în funcţie de originea produselor;
(b) ajutoarele destinate reparării pagubelor provocate de calamităţi naturale sau de alte
evenimente extraordinare;
(c) ajutoarele acordate economiei anumitor regiuni ale Republicii Federale Germania
afectate de divizarea Germaniei, în măsura în care acestea sunt necesare pentru compensarea
dezavantajelor economice cauzate de această divizare. În termen de cinci ani de la intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei, poate adopta
o decizie de abrogare a prezentei litere.
(3) Pot fi considerate compatibile cu piaţa internă:
(a) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor în care
nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un grad de ocupare a forţei de muncă
extrem de scăzut, precum și a regiunilor prevăzute la articolul 349, avându-se în vedere
situația lor structurală, economică și socială;
(b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes
european comun sau să remedieze perturbări grave ale economiei unui stat membru;
(c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activităţi sau a anumitor
regiuni economice, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condiţiile
schimburilor comerciale într-o măsură care contravine interesului comun;
(d) ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea patrimoniului, în cazul în
care acestea nu modifică în mod nefavorabil condiţiile schimburilor comerciale şi de
concurenţă în Uniune într-o măsură care contravine interesului comun;
(e) alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului, care hotărăşte la
propunerea Comisiei.
(1) Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor
existente în aceste state. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea
treptată sau de funcţionarea pieţei comune.
(2) În cazul în care, după ce părţilor în cauză li s-a solicitat să-şi prezinte observaţiile,
Comisia constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu este
compatibil cu piaţa internă în conformitate cu articolul 107 sau că acest ajutor este utilizat în
mod abuziv, aceasta hotărăşte desfiinţarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză
în termenul stabilit de Comisie.
În cazul în care statul în cauză nu se conformează deciziei în termenul stabilit,
Comisia sau orice alt stat interesat poate sesiza direct Curtea de Justiţie a Uniunii Europene,
prin derogare de la articolele 258 şi 259.
La cererea unui stat membru, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate decide că un
ajutor acordat sau care urmează să fie acordat de acest stat trebuie să fie considerat
compatibil cu piaţa internă, prin derogare de la dispoziţiile articolului 107 sau de la
regulamentele prevăzute la articolul 109, în cazul în care o astfel de decizie este justificată de
împrejurări excepţionale. În cazul în care, în legătură cu acest ajutor, Comisia a iniţiat
218
procedura prevăzută la primul paragraf din prezentul alineat, cererea adresată Consiliului de
statul în cauză va avea ca efect suspendarea procedurii menţionate până când Consiliul se
pronunţă asupra acesteia.
Cu toate acestea, în cazul în care Consiliul nu se pronunţă în termen de trei luni de la
formularea cererii, Comisia hotărăşte.
(3) Comisia este informată în timp util pentru a-şi prezenta observaţiile cu privire la
proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că
un proiect nu este compatibil cu piaţa internă în conformitate cu dispoziţiile articolului 107,
Comisia iniţiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul precedent. Înainte de
pronunţarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile
preconizate.
(4) Comisia poate adopta regulamente privind categoriile de ajutoare de stat cu privire
la care Consiliul, în temeiul articolului 109, a considerat că pot fi exceptate de la procedura
prevăzută la alineatul (3) din prezentul articol.
Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, poate
adopta toate regulamentele utile pentru aplicarea articolelor 107 şi 108, şi poate stabili, în
special, condiţiile de aplicare a articolului 108 alineatul (3) şi categoriile de ajutoare care sunt
exceptate de la această procedură.
CAPITOLUL 2
DISPOZIŢII FISCALE

Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre
impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect,
produselor naţionale similare.
interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie.
Produsele exportate pe teritoriul unuia dintre statele membru nu pot beneficia de nici
o rambursare a impozitelor interne mai mare decât impozitele aplicate direct sau indirect.
În ceea ce priveşte impozitele, altele decât cele pe cifra de afaceri, accizele şi alte
impozite indirecte, pot fi acordate scutiri sau rambursări la exportul către celelalte state
membre şi pot fi introduse taxe compensatorii la importurile care provin din statele membre
numai în cazul în care măsurile preconizate au fost aprobate în prealabil pentru o perioadă
limitată de către Consiliu, care hotărăşte la propunerea Comisiei.
Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială
şi după consultarea Parlamentului European şi a Comitetului Economic şi Social, adoptă
dispoziţiile referitoare la armonizarea legislaţiilor privind impozitul pe cifra de afaceri,
accizele şi alte impozite indirecte, în măsura în care această armonizare este necesară pentru a
asigura instituirea şi funcţionarea pieţei interne și pentru a evita denaturarea concurenței.
CAPITOLUL 3
APROPIEREA LEGISLAŢIILOR
219
(1) Cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel, dispoziţiile următoare se aplică
în vederea realizării obiectivelor enunţate la articolul 26. Parlamentul European și Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului
Economic şi Social, adoptă măsurile privind apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea şi funcţionarea pieţei interne.
(2) Alineatul (1) nu se aplică dispoziţiilor fiscale, celor privind libera circulaţie a
persoanelor şi celor privind drepturile şi interesele lucrătorilor salariaţi.
(3) În formularea propunerilor prevăzute la alineatul (1) în domeniul sănătăţii,
securităţii, protecţiei mediului şi protecţiei consumatorilor, Comisia porneşte de la premisa
asigurării unui nivel ridicat de protecţie ridicat, ţinând seama în special de orice evoluţie
nouă, întemeiată pe fapte ştiinţifice. În cadrul atribuţiilor ce le revin, Parlamentul European şi
Consiliul depun eforturi, de asemenea, pentru realizarea acestui obiectiv.
(4) În cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul
European și Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară
menţinerea dispoziţiilor de drept intern justificate de cerinţele importante prevăzute la
articolul 36 sau referitoare la protecţia mediului ambiant ori a mediului de lucru, acesta
adresează Comisiei o notificare, indicând motivele menţinerii acestor dispoziţii.
(5) De asemenea, fără a aduce atingere alineatului (4), în cazul în care, după adoptarea
unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European și Consiliu, de către Consiliu sau
Comisie, un stat membru consideră necesară introducerea unor dispoziţii de drept intern
întemeiate pe dovezi ştiinţifice noi referitoare la protecţia mediului ambiant ori a mediului de
lucru, din cauza unei probleme specifice statului membru respectiv, apărute după adoptarea
măsurii de armonizare, acesta adresează Comisiei o notificare privind măsurile avute în
vedere şi motivele adoptării acestora.
(6) În termen de şase luni de la notificările prevăzute la alineatele (4) şi (5), Comisia
aprobă sau respinge dispoziţiile respective de drept intern, după ce a verificat dacă acestea
constituie sau nu un mijloc de discriminare arbitrară sau o restricţie disimulată în comerţul
dintre statele membre şi dacă acestea constituie sau nu un obstacol în funcţionarea pieţei
interne.
În absenţa unei decizii a Comisiei adoptate în acest termen, dispoziţiile de drept intern
prevăzute la alineatele (4) şi (5) se consideră aprobate.
În cazul în care complexitatea problemei justifică acest lucru şi dacă nu există nici un
pericol pentru sănătatea umană, Comisia poate notifica statului membru în cauză că termenul
prevăzut de prezentul alineat poate fi prorogat cu un nou termen de până la şase luni.
(7) În cazul în care, în temeiul alineatului (6), un stat membru este autorizat să
menţină sau să introducă dispoziţii de drept intern care derogă de la o măsură de armonizare,
Comisia examinează de îndată dacă este oportun să propună o adaptare a acestei măsuri.
(8) În cazul în care un stat membru invocă o problemă deosebită de sănătate publică
într-un domeniu care a făcut în prealabil obiectul măsurilor de armonizare, acesta informează
Comisia, care analizează de îndată dacă este necesar să propună Consiliului măsuri adecvate.
(9) Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 258 şi 259, Comisia şi orice
stat membru pot sesiza direct Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cazul în care consideră
că un alt stat membru exercită abuziv competenţele prevăzute de prezentul articol.
(10) Măsurile de armonizare prevăzute anterior includ, atunci când este cazul, o
clauză de salvgardare care autorizează statele membre să adopte, din unul sau mai multe
dintre motivele fără caracter economic prevăzute la articolul 36, măsuri provizorii care fac
obiectul unei proceduri de control a Uniunii.
Fără a aduce atingere articolului 114, Consiliul, hotărând în unanimitate în
conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European
220
şi a Comitetului Economic şi Social, adoptă directive pentru apropierea actelor cu putere de
lege şi a actelor administrative ale statelor membre, care au incidenţă directă asupra instituirii
sau funcţionării pieţei interne.
În cazul în care Comisia constată că o neconcordanţă între actele cu putere de lege şi
actele administrative ale diferitelor state membre denaturează condiţiile de concurenţă pe
piaţa internă şi provoacă din acest motiv o denaturare care trebuie eliminată, Comisia se
consultă cu statele membre în cauză.
În cazul în care această consultare nu se ajunge la eliminarea denaturării în cauză,
ordinară, adoptă directivele utile. Pot fi adoptate orice alte măsuri utile prevăzute în tratate.
(1) În cazul în care există temerea că introducerea sau modificarea unui act cu putere
de lege sau a unui act administrativ poate provoca o denaturare în înţelesul articolului
precedent, statul membru care intenţionează să procedeze astfel consultă Comisia. După
consultarea statelor membre, Comisia recomandă statelor în cauză măsurile corespunzătoare
pentru a evita denaturarea în cauză.
(2) În cazul în care statul membru care doreşte să adopte sau să modifice dispoziţii de
drept intern nu se conformează recomandării adresate de Comisie, celorlalte state membre nu
li se poate cere, în temeiul articolului 116, să îşi modifice dispoziţiile de drept intern în
vederea eliminării acestei denaturări. În cazul în care statul membru care a nesocotit
recomandarea Comisiei provoacă o denaturare numai în detrimentul său, dispoziţiile
articolului 116 nu se aplică.
Articolul 118
În cadrul instituirii sau al funcţionării pieţei interne, Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile
referitoare la crearea de titluri europene de proprietate intelectuală pentru a asigura o
protecţie uniformă a drepturilor de proprietate intelectuală în Uniune, precum şi la înfiinţarea
unor sisteme centralizate de autorizare, coordonare şi control la nivelul Uniunii.
Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, stabileşte prin
regulamente regimul lingvistic al titlurilor europene. Consiliul hotărăşte în unanimitate, după
consultarea Parlamentului European.
TITLUL VIII
POLITICA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

(1) În vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 3 din Tratatul privind
Uniunea Europeană, acţiunea statelor membre şi a Uniunii presupune, în condiţiile prevăzute
de tratate, instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa coordonare a politicilor
economice ale statelor membre, pe piaţa internă şi pe definirea obiectivelor comune şi
conduse în conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este
liberă.
(2) În paralel, în condițiile și în conformitate cu procedurile prevăzute în tratate,
această acțiune presupune o monedă unică, euro, precum şi definirea şi aplicarea unei politici
monetare unice şi a unei politici unice a cursurilor de schimb, al căror obiectiv principal îl
constituie menţinerea stabilităţii preţurilor şi, fără a aduce atingere acestui obiectiv, susţinerea
politicilor economice generale în Uniune, în conformitate cu principiul unei economii de
221
piaţă deschise, în care concurenţa este liberă.
(3) Această acţiune a statelor membre şi a Uniunii implică respectarea următoarelor
principii directoare: preţuri stabile, finanţe publice şi condiţii monetare sănătoase, precum şi o
balanţă de plăţi stabilă.
CAPITOLUL 1
POLITICA ECONOMICĂ

tatele membre îşi conduc politicile economice pentru a contribui la realizarea
obiectivelor Uniunii definite la articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi în
contextul orientărilor generale menţionate la articolul 121 alineatul (2). Statele membre şi
Uniunea acţionează în conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise, în care
concurenţa este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor, în conformitate cu
principiile stabilite la articolul 119.
(1) Statele membre îşi consideră politicile economice ca fiind o chestiune de interes
comun şi le coordonează în cadrul Consiliului, în conformitate cu articolul 120.
(2) Consiliul, la recomandarea Comisiei, elaborează un proiect privind orientările
generale ale politicilor economice ale statelor membre şi ale Uniunii şi prezintă Consiliului
European un raport în acest sens.
Consiliul European, pe baza raportului Consiliului, dezbate concluziile privind
orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre şi ale Uniunii.
În temeiul acestor concluzii, Consiliul adoptă o recomandare care stabileşte aceste
orientări generale. Consiliul informează Parlamentul European cu privire la recomandarea sa.
(3) În scopul asigurării unei coordonări mai strânse a politicilor economice şi a unei
convergenţe durabile a performanţelor economice ale statelor membre, Consiliul, în temeiul
rapoartelor prezentate de Comisie, supraveghează evoluţia economică în fiecare dintre statele
membre şi în Uniune, precum şi conformitatea politicilor economice cu orientările generale
menţionate la alineatul (2) şi efectuează periodic o evaluare de ansamblu.
Pentru a realiza această supraveghere multilaterală, statele membre transmit Comisiei
informaţii privind măsurile importante pe care le-au adoptat în domeniul politicii lor
economice, precum şi orice altă informaţie pe care o consideră necesară.
(4) În cazul în care se constată, în cadrul procedurii prevăzute la alineatul (3), că
politicile economice ale unui stat membru nu sunt conforme cu orientările generale prevăzute
la alineatul (2) sau că acestea riscă să compromită buna funcţionare a Uniunii economice şi
monetare, Comisia poate adresa un avertisment respectivului stat membru. Consiliul, la
recomandarea Comisiei, poate adresa recomandările necesare statului membru în cauză.
Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide să facă publice recomandările sale.
În domeniul de aplicare a prezentului alineat, Consiliul hotărăşte fără a ţine seama de
votul membrului Consiliului care reprezintă statul membru în cauză.
Majoritatea calificată a celorlalţi membri ai Consiliului se defineşte în conformitate cu
articolul 238 alineatul (3) litera (a).
(5) Preşedintele Consiliului şi Comisia raportează Parlamentului European cu privire
la rezultatele supravegherii multilaterale. Preşedintele Consiliului poate fi invitat să se
prezinte în faţa comisiei competente a Parlamentului European în cazul în care Consiliul a
făcut publice recomandările.
(6) Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, pot hotărî metodele procedurii de supraveghere multilaterală
222
menţionată la alineatele (3) şi (4).
(1) Fără a aduce atingere celorlalte proceduri prevăzute în tratate, Consiliul, la
propunerea Comisiei, poate decide, în spiritul solidarităţii dintre statele membre, să adopte
măsuri corespunzătoare situaţiei economice, în special în cazul în care apar dificultăţi grave
în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei.
(2) În cazul în care un stat membru se confruntă cu dificultăţi sau este serios
ameninţat de dificultăţi grave, datorită unor catastrofe naturale sau unor evenimente
excepţionale situate în afara controlului său, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate acorda
statului membru în cauză asistenţă financiară din partea Uniunii, în anumite condiţii.
Preşedintele Consiliului informează Parlamentul European cu privire la decizia adoptată.
(1) Se interzice Băncii Centrale Europene şi băncilor centrale ale statelor membre,
denumite în continuare „bănci centrale naţionale”, să acorde credite pe descoperit de cont sau
orice alt tip de facilitate de credit instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii,
administraţiilor publice centrale, autorităţilor regionale sau locale, celorlalte autorităţi
publice, celorlalte organisme sau întreprinderi publice din statele membre; de asemenea, se
interzice cumpărarea de titluri de creanţă direct de la acestea de către Banca Centrală
Europeană sau de către băncile centrale naţionale.
(2) Alineatul (l) nu se aplică instituţiilor publice de credit care, în contextul furnizării
de lichidităţi de către băncile centrale, beneficiază din partea băncilor centrale naţionale şi a
Băncii Centrale Europene de acelaşi tratament ca şi instituţiile private de credit.
Se interzice orice măsură care nu se întemeiază pe considerente de ordin prudenţial şi
care stabileşte accesul preferenţial la instituţiile financiare al instituţiilor, organelor, oficiilor
sau agenţiilor Uniunii, al autorităţilor administraţiilor publice centrale, al autorităţilor
regionale sau locale, al celorlalte autorităţi publice sau al altor organisme ori întreprinderi
publice din statele membre.
(1) Uniunea nu răspunde şi nu îşi asumă angajamentele autorităţilor administraţiilor
publice centrale, ale autorităţilor regionale sau locale, ale celorlalte autorităţi publice sau ale
altor organisme ori întreprinderi publice dintr-un stat membru, fără a aduce atingere
garanţiilor financiare reciproce pentru realizarea în comun a unui proiect specific. Un stat
membru nu răspunde şi nu îşi asumă angajamentele autorităţilor administraţiilor publice
centrale, ale autorităţilor regionale sau locale, ale celorlalte autorităţi publice sau ale altor
organisme ori întreprinderi publice din alt stat membru, fără a aduce atingere garanţiilor
financiare reciproce pentru realizarea în comun a unui proiect specific.
(2) Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European, poate, dacă este necesar, să precizeze definiţiile privind aplicarea interdicţiilor
prevăzute la articolele 123 şi 124, precum şi în prezentul articol.
(1) Statele membre evită deficitele publice excesive.
(2) Pentru a identifica erorile evidente, Comisia supraveghează evoluţia situaţiei
bugetare şi a nivelului datoriei publice în statele membre. Comisia examinează în special
dacă disciplina bugetară a fost respectată, pe baza următoarelor două criterii:
(a) dacă raportul dintre deficitul public planificat sau real şi produsul intern brut
depăşeşte o valoare de referinţă, cu excepţia cazului în care:
— raportul s-a diminuat în mod semnificativ şi constant şi atinge un nivel apropiat de
valoarea de referinţă, sau
— depăşirea valorii de referinţă este excepţională şi temporară şi respectivul raport se
223
menţine aproape de valoarea de referinţă;
(b) dacă raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut depăşeşte o valoare de
referinţă, cu excepţia cazului în care acest raport se diminuează suficient şi se apropie de
valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător.
Valorile de referinţă sunt precizate în Protocolul privind procedura aplicabilă
deficitelor excesive, care este anexat la tratate.
(3) În cazul în care un stat membru nu îndeplineşte cerinţele acestor criterii sau ale
unuia dintre ele, Comisia elaborează un raport. Raportul Comisiei examinează de asemenea
dacă deficitul public depăşeşte cheltuielile publice de investiţii şi ţine seama de toţi ceilalţi
factori relevanţi, inclusiv de poziţia economică şi bugetară pe termen mediu a statului
membru.
De asemenea, Comisia poate întocmi un raport în cazul în care, deşi au fost respectate
cerinţele care decurg din criterii, consideră că există un risc de producere a unui deficit
excesiv într-un stat membru.
(4) Comitetul Economic și Financiar emite un aviz cu privire la raportul Comisiei.
(5) În cazul în care Comisia consideră că există un deficit excesiv într-un stat membru
sau că un astfel de deficit se poate produce, aceasta adresează un aviz statului membru în
cauză şi informează Consiliul în acest sens.
(6) Consiliul, la propunerea Comisiei, ţinând seama de eventualele observaţii ale
statului membru în cauză şi după o evaluare globală, decide dacă există sau nu un deficit
excesiv.
(7) În cazul în care Consiliul constată că există un deficit excesiv, în conformitate cu
alineatul (6), acesta adoptă, la recomandarea Comisiei, fără întârzieri nejustificate,
recomandările pe care le adresează statului membru în cauză pentru ca acesta să pună capăt
situaţiei într-un termen dat. Sub rezerva dispoziţiilor alineatul (8), aceste recomandări nu sunt
făcute publice.
(8) În cazul în care Consiliul constată că în termenul indicat nu s-a întreprins nici o
acţiune eficientă ca răspuns la recomandările sale, acesta poate face publice recomandările
sale.
(9) În cazul în care un stat membru continuă să nu dea curs recomandărilor
Consiliului, acesta poate hotărî să someze statul membru în cauză ca, într-un termen dat, să
adopte măsurile de reducere a deficitului, reducere pe care Consiliul o consideră necesară
pentru remedierea situaţiei.
Într-un asemenea caz, Consiliul poate cere statului membru în cauză să prezinte
rapoarte potrivit unui calendar precis, pentru a putea examina eforturile de ajustare acceptate
de acest stat membru.
(10) Dreptul la acţiune prevăzut la articolele 258 şi 259 nu poate fi exercitat în cadrul
alineatelor (1) – (9) din prezentul articol.
(11) Atât timp cât un stat membru nu se conformează unei decizii luate în temeiul
alineatului (9), Consiliul poate decide să aplice sau, dacă este cazul, să consolideze una sau
mai multe dintre măsurile următoare:
— să solicite statului membru în cauză să publice informaţii suplimentare, care
urmează să fie precizate de Consiliu, înainte de a emite obligaţiuni şi titluri;
— să invite Banca Europeană de Investiţii să-şi revizuiască politica de împrumuturi
faţă de statul membru în cauză;
— să solicite statului membru în cauză să constituie, pe lângă Uniune, până la data la
care Consiliul consideră că deficitul excesiv a fost corectat, un depozit fără dobândă într-un
cuantum corespunzător;
— să aplice amenzi într-un cuantum corespunzător.
Preşedintele Consiliului informează Parlamentul European cu privire la deciziile
224
luate.
(12) Consiliul abrogă, în tot sau în parte, deciziile sau recomandările sale menţionate
la alineatele (6) – (9) şi (11) în măsura în care, din punctul său de vedere, consideră că
deficitul excesiv din statul membru în cauză a fost corectat. În cazul în care, anterior,
Consiliul a făcut publice recomandările sale, acesta declară public, de îndată ce a fost
abrogată decizia menţionată la alineatul (8), că în statul membru respectiv nu mai există
deficit excesiv.
(13) În cazul în care adoptă deciziile sau recomandările menţionate la alineatele (8), (9), (11)
şi (12), Consiliul hotărăşte la recomandarea Comisiei.
În cazul în care adoptă măsurile menţionate la alineatele (6)-(9), (11) şi (12), Consiliul
hotărăşte fără a ţine seama de votul membrului Consiliului care reprezintă statul membru în
cauză.
(14) Dispoziţiile suplimentare referitoare la punerea în aplicare a procedurii prevăzute de
prezentul articol sunt cuprinse în Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive,
anexat tratatelor.
Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială
şi după consultarea Parlamentului European şi a Băncii Centrale Europene, adoptă
dispoziţiile corespunzătoare care vor înlocui protocolul respectiv.
Sub rezerva celorlalte dispoziţii din prezentul alineat, Consiliul, la propunerea
Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, stabileştenormele şi definiţiile pentru
aplicarea dispoziţiilor protocolului menţionat.
CAPITOLUL 2
POLITICA MONETARĂ

(1) Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale, denumit în
continuare „SEBC”, este menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce atingere obiectivului
privind stabilitatea preţurilor, SEBC susţine politicile economice generale din Uniune cu
scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii, definite la articolul 3 din Tratatul
privind Uniunea Europeană. SEBC acţionează în conformitate cu principiul unei economii de
piaţă deschise în care concurenţa este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor şi
respectând principiile stabilite la articolul 119.
(2) Misiunile fundamentale care urmează să fie îndeplinite prin intermediul SEBC
sunt:
— definirea şi punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;
— efectuarea operaţiunilor de schimb valutar în conformitate cu articolul 219;
— deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;
— promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.
(3) Alineatul (2) a treia liniuţă se aplică fără a aduce atingere deţinerii şi administrării,
de către guvernele statelor membre, a unor fonduri de rulment în valută.
(4) Banca Centrală Europeană este consultată:
— cu privire la orice act al Uniunii propus în domeniile care ţin de competenţele sale;
— de autorităţile naţionale, cu privire la orice proiect de reglementare în domeniile
care sunt de competenţa sa, dar în limitele şi în condiţiile stabilite de Consiliu, în
conformitate cu procedura prevăzută la articolul 129 alineatul (4).
În domeniile care ţin de competenţele sale, Banca Centrală Europeană poate prezenta
225
avize respectivelor instituţii, organe, oficii sau agenţii ale Uniunii sau autorităţilor naţionale.
(5) SEBC contribuie la buna desfăşurare a politicilor promovate de autorităţile
competente în ceea ce privește supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi stabilitatea
sistemului financiar.
(6) Consiliul, hotărând în unanimitate prin regulamente, în conformitate cu o
procedură legislativă specială, după consultarea Parlamentului European şi a Băncii Centrale
Europene, poate încredinţa Băncii Centrale Europene misiuni specifice privind politicile în
domeniul supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit şi al altor instituţii financiare, cu
excepţia întreprinderilor de asigurări.
(1) Banca Centrală Europeană este singura abilitată să autorizeze emisiunea de
bancnote euro în Uniune. Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale pot emite
astfel de bancnote. Bancnotele emise de Banca Centrală Europeană şi de băncile centrale
naţionale sunt singurele care au statutul de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii.
(2) Statele membre pot emite monedă metalică euro, sub rezerva aprobării de către
Banca Centrală Europeană a volumului emisiunii. Consiliul, la propunerea Comisiei și după
consultarea Parlamentului European și a Băncii Centrale Europene, poate adopta măsuri de
armonizare a valorilor unitare şi a specificaţiilor tehnice ale tuturor monedelor metalice
destinate punerii în circulaţie, în măsura în care acest lucru este necesar pentru asigurarea
bunei lor circulaţii în Uniune.
(1) SEBC este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale Europene, care sunt:
Consiliul guvernatorilor şi Comitetul executiv.
(2) Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene,
denumit în continuare „Statutul SEBC și al BCE”este definit într-un protocol anexat la
prezentul tratate.
(3) Articolele 5.1, 5.2, 5.3, 17, 18, 19.1, 22, 23, 24, 26, 32.2, 32.3, 32.4, 32.6, articolul
33.1 litera (a) şi articolul 36 din Statutul SEBC și al BCE pot fi modificate de Parlamentul
European şi de Consiliu, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară. Aceste
instituţii hotărăsc fie la recomandarea Băncii Centrale Europene şi după consultarea
Comisiei, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene.
(4) Consiliul, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European
şi a Băncii Centrale Europene, fie la recomandarea Băncii Centrale Europene şi după
consultarea Parlamentului European şi a Comisiei, adoptă dispoziţiile prevăzute la articolele
4, 5.4, 19.2, 20, 28.1, 29.2, 30.4 şi 34.3 din Statutul SEBC și al BCE.
În exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea misiunilor şi îndatoririlor care le-au
fost conferite prin tratate şi prin Statutul SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană, băncile
centrale naţionale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita şi nici accepta
instrucţiuni din partea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, a guvernelor
statelor membre sau a oricărui alt organism. Instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii,
precum şi guvernele statelor membre se angajează să
respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale
Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea misiunii lor.
Fiecare stat membru asigură compatibilitatea legislaţiei sale interne, inclusiv a
statutului băncii sale centrale naţionale, cu tratatele şi cu Statutul SEBC și al BCE.
(1) Pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate SEBC, în conformitate cu tratatele şi în
condiţiile stabilite de Statutul SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană adoptă:
226
— regulamente, în măsura necesară îndeplinirii misiunilor definite la articolul 3.1
prima liniuţă, la articolele 19.1, 22 sau 25.2 din Statutul SEBC și al BCE, precum şi în
cazurile prevăzute de actele Consiliului menţionate la articolul 129 alineatul (4);
— deciziile necesare îndeplinirii misiunilor încredinţate SEBC în conformitate cu
tratatele şi cu Statutul SEBC și al BCE;
— recomandări şi avize.
(2) Banca Centrală Europeană poate decide publicarea deciziilor, recomandărilor şi
avizelor sale.
(3) În limitele şi în condiţiile stabilite de Consiliu, în conformitate cu procedura
prevăzută la articolul 129 alineatul (4), Banca Centrală Europeană este abilitată să impună
întreprinderilor amenzi şi penalităţi cu titlu cominatoriu în cazul neîndeplinirii obligaţiilor
care rezultă din regulamentele şi deciziile sale.
Articolul 133
Fără a aduce atingere atribuţiilor Băncii Centrale Europene, Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile
necesare pentru utilizarea monedei euro ca monedă unică. Aceste măsuri sunt adoptate după
consultarea Băncii Centrale Europene.
CAPITOLUL 3
DISPOZIŢII INSTITUŢIONALE

(1) În vederea promovării coordonării politicilor statelor membre în măsura necesară
funcţionării pieţei interne, se înfiinţează un comitet economic şi financiar.
(2) Comitetul Economic şi Financiar are următoarele misiuni:
— să formuleze avize, la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din proprie iniţiativă,
destinate acestor instituţii;
— să urmărească situaţia economică şi financiară a statelor membre şi a Uniunii şi să
prezinte periodic un raport Consiliului şi Comisiei în această privinţă, în special cu privire la
relaţiile financiare cu ţările terţe şi cu instituţiile internaţionale;
— fără a aduce atingere articolului 240, să contribuie la pregătirea lucrărilor
Consiliului menţionate la articolele 66 şi 75, la articolul 121 alineatele (2), (3), (4) şi (6), la
articolele 122, 124, 125 şi 126, la articolul 127 alineatul (6), la articolul 128 alineatul (2), la
articolul 129 alineatele (3) şi (4), la articolul 138, la articolul 140 alineatele (2) şi (3), la
articolul 143, la articolul 144 alineatele (2) şi (3) şi la articolul 219 şi să aducă la îndeplinire
celelalte misiuni consultative şi pregătitoare care îi sunt încredinţate de Consiliu;
— să examineze cel puţin o dată pe an situaţia privind circulaţia capitalurilor şi
libertatea plăţilor, astfel cum rezultă din aplicarea tratatelor şi a măsurilor luate de Consiliu;
această examinare are în vedere toate măsurile referitoare la circulaţia capitalurilor şi la plăţi;
Comitetul prezintă Comisiei şi Consiliului un raport privind rezultatele acestei examinări.
Statele membre, Comisia şi Banca Centrală Europeană numesc fiecare cel mult doi
membri ai Comitetului.
(3) Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene şi
a Comitetului menţionat de prezentul articol, adoptă normele referitoare la compunerea
Comitetului Economic şi Financiar. Preşedintele Consiliului informează Parlamentul
European în legătură cu această decizie.
(4) Pe lângă misiunile stabilite la alineatul (2), dacă şi în măsura în care există state
membre care beneficiază de o derogare în temeiul articolului 139, Comitetul urmăreşte
227
situaţia monetară şi financiară, precum şi regimul general al plăţilor acestor state membre şi
prezintă periodic un raport Consiliului şi Comisiei cu privire la aceasta.
Pentru chestiunile aflate sub incidenţa articolului 121 alineatul (4), a articolului 126,
cu excepţia alineatului (14), a articolului 138, a articolului 140 alineatul (1), alineatul (2)
primul paragraf șI alineatul (3) şi a articolului 219, Consiliul sau un stat membru poate cere
Comisiei să formuleze, după caz, o recomandare sau o propunere. Comisia examinează
această cerere şi prezintă fără întârziere concluziile sale Consiliului.
CAPITOLUL 4
DISPOZIŢII PRIVIND STATELE MEMBRE A CĂROR MONEDĂ ESTE EURO
Articolul 136
(1) În scopul de a contribui la buna funcţionare a uniunii economice şi monetare şi în
conformitate cu dispoziţiile relevante ale tratatelor, Consiliul adoptă, în conformitate cu
procedura relevantă dintre cele prevăzute la articolele 121 și 126, cu excepţia procedurii
prevăzute la articolul126 alineatul (14), măsuri privind statele membre a căror monedă este
euro pentru:
(a) a consolida coordonarea şi supravegherea disciplinei lor bugetare;
(b) a elabora, în ceea ce le priveşte, orientările de politică economică, veghind ca
acestea să fie compatibile cu cele adoptate pentru întreaga Uniune şi asigurând supravegherea
acestora.
(2) La votul privind măsurile prevăzute la alineatul (1) iau parte numai membrii
Consiliului reprezentând statele membre a căror monedă este euro.
Majoritatea calificată a membrilor menţionaţi anterior se defineşte în conformitate cu
Articolul 137
Condiţiile de organizare a reuniunilor miniştrilor statelor membre a căror monedă este
euro se stabilesc prin Protocolul privind Eurogrupul.
(1) Pentru a asigura locul monedei euro în sistemul monetar internaţional, Consiliul,
la propunerea Comisiei, adoptă o decizie de stabilire a poziţiilor comune cu privire la
problemele de interes special pentru uniunea economică şi monetară în cadrul instituţiilor şi
conferinţelor financiare internaţionale competente. Consiliul hotărăşte după consultarea
Băncii Centrale Europene.
(2) Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta măsurile corespunzătoare pentru a
asigura o reprezentare unificată în cadrul instituţiilor şi al conferinţelor financiare
internaţionale. Consiliul hotărăşte după consultarea Băncii Centrale Europene.
(3) La votul privind măsurile prevăzute la alineatele (1) şi (2) iau parte numai
membrii Consiliului reprezentând statele membre a căror monedă este euro.
Majoritatea calificată a membrilor menţionaţi anterior se defineşte în conformitate cu
CAPITOLUL 5
DISPOZIŢII TRANZITORII
228
Articolul 139
(1) Statele membre cu privire la care Consiliul nu a decis că îndeplinesc condiţiile
necesare pentru adoptarea monedei euro sunt denumite în continuare „state membre care fac
obiectul unei derogări”.
(2) Dispoziţiile tratatelor, prevăzute în continuare, nu se aplică statelor membre care
fac obiectul unei derogări:
(a) adoptarea părţilor din orientările generale ale politicilor economice care privesc
zona euro în general [articolul 121 alineatul (2)];
(b) mijloacele coercitive pentru remedierea deficitelor excesive [articolul 126
alineatele (9) şi (11)];
(c) obiectivele şi misiunile SEBC [articolul 127 alineatele (1), (2), (3) şi (5)];
(d) emisiunea de monedă euro (articolul 128);
(e) actele Băncii Centrale Europene (articolul 132);
(f) măsurile care reglementează utilizarea monedei euro (articolul 133);
(g) acorduri monetare şi alte măsuri referitoare la politica cursului de schimb
(articolul 219);
(h) desemnarea membrilor Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene
[articolul 283 alineatul (2)];
(i) deciziile de stabilire a poziţiilor comune cu privire la problemele de interes special
pentru uniunea economică şi monetară în cadrul instituţiilor competente şi al conferinţelor
financiare internaţionale [articolul 138 alineatul (1)];
(j) măsurile necesare asigurării unei reprezentări unificate în cadrul instituţiilor şi
conferinţelor financiare internaţionale [articolul 138 alineatul (2)].
În consecinţă, la articolele menţionate la literele (a)–(j), prin „state membre” se
înţelege statele membre a căror monedă este euro.
(3) În conformitate cu capitolul IX din Statutul SEBC şi al BCE, statele membre care
fac obiectul unei derogări şi băncile lor centrale naţionale sunt excluse de la drepturile şi
obligaţiile din cadrul SEBC.
(4) Drepturile de vot ale membrilor Consiliului reprezentând statele membre care fac
obiectul unei derogări se suspendă la data adoptării de către Consiliu a măsurilor prevăzute la
articolele enumerate la alineatul (2), precum şi în următoarele cazuri:
(a) recomandările adresate statelor membre a căror monedă este euro în cadrul
supravegherii multilaterale, inclusiv cu privire la programele de stabilitate şi avertismente
[articolul 121 alineatul (4)];
(b) măsurile referitoare la deficitele excesive ale statelor membre a căror monedă este
euro [articolul 126 alineatele (6), (7), (8), (12) şi (13)].
Articolul 140 (ex-articolul 121 alineatul (1), ex-articolul 122 alineatul (2) teza a doua
şi ex-articolul 123 alineatul (5) TCE)
(1) Cel puțin la fiecare doi ani sau la solicitarea unui stat membru care face obiectul
unei derogări, Comisia şi Banca Centrală Europeană prezintă Consiliului un raport privind
progresele efectuate de statele membre care fac obiectul unei derogări în îndeplinirea
obligațiilor care le revin pentru realizarea Uniunii economice şi monetare. Aceste rapoarte
examinează în special dacă legislaţia naţională a fiecăruia dintre aceste state membre,
inclusiv statutul băncii centrale naţionale, este compatibilă cu articolele 130 şi 131 şi cu
Statutul SEBC și al BCE. Rapoartele examinează, de asemenea, dacă a fost realizat un grad
înalt de convergenţă durabilă, analizând în ce măsură fiecare stat membru a îndeplinit
următoarele criterii:
— realizarea unui grad înalt de stabilitate a preţurilor; acesta rezultă dintr-o rată a
229
inflaţiei apropiată de rata a cel mult trei state membre care au cele mai bune rezultate în
materie de stabilitate a preţurilor;
— caracterul solid al finanţelor publice; acesta rezultă dintr-o situaţie bugetară care nu
cunoaşte deficit public excesiv în înţelesul articolului 126 alineatul (6);— respectarea
limitelor normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul cursului de schimb din Sistemul
Monetar European, timp de cel puţin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu moneda
euro;
— caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru care face obiectul unei
derogări şi al participării sale la mecanismul cursului de schimb, care se reflectă în nivelul
ratelor dobânzilor pe termen lung.
Cele patru criterii prevăzute de prezentul alineat şi perioadele relevante pe durata
cărora fiecare dintre acestea trebuie să fie respectat sunt precizate într-un protocol anexat la
tratate. Rapoartele Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene iau de asemenea în considerare
rezultatele integrării pieţelor, situaţia şi evoluţia balanţelor de plăţi curente, precum şi o
examinare a evoluţiei costurilor salariale unitare şi a altor indici de preţuri.
(2) După consultarea Parlamentului European şi după discutarea în cadrul Consiliului
European, Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care state membre ce fac obiectul unei
derogări îndeplinesc condiţiile necesare pe baza criteriilor stabilite la alineatul (1) şi pune
capăt derogărilor privind aceste state membre.
Consiliul hotărăşte după ce a primit o recomandare din partea majorităţii calificate a
membrilor săi care reprezintă statele membre a căror monedă este euro. Aceşti membri
hotărăsc în termen de şase luni de la data primirii de către Consiliu a propunerii Comisiei.
Majoritatea calificată a membrilor, menţionată la al doilea paragraf, se defineşte în
conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).
(3) În cazul în care, în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (2), se decide
să se revoce o derogare, Consiliul, hotărând cu unanimitatea statelor membre a căror monedă
este euro şi a statului membru respectiv, la propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii
Centrale Europene, stabilește în mod irevocabil cursul la care euro înlocuieşte moneda
statului respectiv şi decide celelalte măsuri necesare introducerii euro în calitate de monedă
unică în statul membru respectiv.
Articolul 141 (ex-articolul 123 alineatul (3) și ex-articolul 117 alineatul (2) primele
cinci liniuțe TCE)
(1) În cazul în care şi atât timp cât există state membre care fac obiectul unei derogări
şi fără a aduce atingere articolului 129 alineatul (1), Consiliul general al Băncii Centrale
Europene, menţionat la articolul 44 din Statutul SEBC și al BCE, se constituie ca al treilea
organ de decizie al Băncii Centrale Europene.
(2) În cazul în care şi atâta timp cât există state membre care fac obiectul unei
derogări, Banca Centrală Europeană, cu privire la aceste state membre:
— consolidează cooperarea dintre băncile centrale naţionale;
— consolidează coordonarea politicilor monetare ale statelor membre pentru a asigura
stabilitatea preţurilor;
— supervizează funcţionarea mecanismului cursului de schimb;
— desfăşoară consultări privind problemele care sunt de competenţa băncilor centrale
naţionale şi care afectează stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare;
— exercită funcțiile pe care le îndeplinea Fondul European de Cooperare Monetară,
preluate ulterior de Institutul Monetar European.
Fiecare stat membru care face obiectul unei derogări consideră politica sa de schimb
ca pe o problemă de interes comun. Statele membre ţin seama astfel de experienţa acumulată
datorită cooperării în cadrul mecanismului cursului de schimb.
230
(1) În caz de dificultăţi sau în cazul riscului apariţiei unor dificultăţi grave pentru
balanţa de plăţi a unui stat membru care face obiectul unei derogări, provenind fie dintr-un
dezechilibru global al balanţei, fie din natura devizelor de care acesta dispune, şi care pot
compromite în special funcţionarea pieţei comune sau realizarea politicii comerciale comune,
Comisia examinează fără întârziere situaţia acestui stat, precum şi acţiunea pe care a
întreprins-o sau pe care poate să o întreprindă în conformitate cu dispoziţiile tratatelor,
utilizând toate mijloacele de care aceasta dispune. Comisia indică măsurile pe care le
recomandă spre adoptare statului în cauză.
În cazul în care acţiunea întreprinsă de un stat membru care face obiectul unei
derogări şi măsurile sugerate de Comisie nu par suficiente pentru a depăşi dificultăţile sau
riscurile apariţiei unor dificultăţi, Comisia recomandă Consiliului, după consultarea
Comitetului Economic și Financiar, acordarea asistenţei reciproce şi normele
corespunzătoare.
Comisia informează periodic Consiliul în legătură cu situaţia respectivă şi cu evoluţia
acesteia.
(2) Consiliul acordă asistenţa reciprocă; acesta adoptă directivele sau deciziile de
stabilire a condiţiilor şi normelor asistenţei. Asistenţa reciprocă poate lua, în special, forma:
(a) unei acţiuni concertate pe lângă alte organizaţii internaţionale cărora li se pot
adresa statele membre care fac obiectul unei derogări;
(b) unor măsuri necesare pentru a evita devierile schimburilor comerciale în cazul în
care statul membru care face obiectul unei derogări, aflat în dificultate, menţine sau
restabileşte restricţii cantitative faţă de ţările terţe;
(c) acordării de credite limitate din partea altor state membre, sub rezerva acordului
acestora.
(3) În cazul în care Consiliul nu a acordat asistenţa reciprocă recomandată de Comisie
sau în care asistenţa reciprocă acordată şi măsurile luate sunt insuficiente, Comisia
autorizează statul membru care face obiectul unei derogări, aflat în dificultate, să ia măsurile
de salvgardare ale căror condiţii şi norme le defineşte.
Consiliul poate revoca această autorizare şi modifica aceste condiţii şi norme.
(1) În cazul apariţiei unei crize neprevăzute în balanţa de plăţi şi dacă nu se adoptă de
îndată o decizie în înţelesul articolului 143 alineatul (2), un stat membru care face obiectul
unei derogări poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare necesare. Aceste
măsuri trebuie să provoace perturbări minime în funcţionarea pieţei comune şi să nu
depăşească limita absolut necesară pentru remedierea dificultăţilor neprevăzute care au
apărut.
(2) Comisia şi celelalte state membre trebuie să fie informate cu privire la aceste
măsuri de salvgardare până la data la care acestea intră în vigoare. Comisia poate recomanda
Consiliului acordarea asistenţei reciproce în conformitate cu articolul 143.
(3) La recomandarea Comisiei şi după consultarea Comitetului Economic și
Financiar, Consiliul poate decide că statul membru respectiv este obligat să modifice, să
suspende sau să elimine măsurile de salvgardare menţionate mai sus.
TITLUL IX
OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ
231
Statele membre şi Uniunea se angajează să elaboreze, în conformitate cu prezentul
titlu, o strategie coordonată de ocupare a forţei de muncă şi, în special, să promoveze o forţă
de muncă formată, calificată şi adaptabilă, precum şi pieţe ale muncii capabile să reacţioneze
rapid la evoluţia economiei, în vederea realizării obiectivelor enunţate la articolul 3 din
Tratatul privind Uniunea Europeană.
(1) Statele membre, prin intermediul politicilor lor naţionale de ocupare a forţei de
muncă, contribuie la realizarea obiectivelor menţionate la articolul 145 într-un mod
compatibil cu orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre şi ale
Uniunii, adoptate în temeiul articolului 121 alineatul (2).
(2) Statele membre, ţinând seama de practicile naţionale legate de responsabilităţile
partenerilor sociali, consideră promovarea ocupării forţei de muncă o problemă de interes
comun şi îşi coordonează acţiunea în acest sens în cadrul Consiliului, în conformitate cu
articolul 148.
(1) Uniunea contribuie la realizarea unui nivel ridicat al ocupării forţei de muncă prin
încurajarea cooperării dintre statele membre, precum şi prin susţinerea şi, în cazul în care este
necesar, prin completarea acţiunii lor. Procedând astfel, Uniunea respectă pe deplin
competenţele statelor membre în această materie.
(2) Obiectivul atingerii unui nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă se ia în
considerare în definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor Uniunii.
Articolul 148 (ex-articolul 128)
(1) Consiliul European analizează anual situaţia ocupării forţei de muncă din Uniune
şi adoptă concluzii în această privinţă, pe baza unui raport anual comun al Consiliului şi
Comisiei.
(2) Pe baza concluziilor Consiliului European, Consiliul, la propunerea Comisiei şi
după consultarea Parlamentului European, a Comitetului Economic şi Social, a Comitetului
Regiunilor şi a Comitetului pentru Ocuparea Forţei de Muncă prevăzut la articolul 150,
elaborează anual linii directoare de care statele membre ţin seama în politicile naţionale de
ocupare a forţei de muncă. Aceste linii directoare sunt compatibile cu orientările generale
adoptate în temeiul articolului 121 alineatul (2).
(3) Fiecare stat membru transmite Consiliului şi Comisiei un raport anual privind
principalele măsuri pe care le-a luat pentru a pune în aplicare propria politică de ocupare a
forţei de muncă, ţinând seama de liniile directoare privind ocuparea forţei de muncă
menţionate la alineatul (2).
(4) Pe baza rapoartelor menţionate la alineatul (3) şi după obţinerea avizului din
partea Comitetului pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Consiliul analizează anual, ţinând
seama de liniile directoare privind ocuparea forţei de muncă, o analiză a punerii în aplicare a
politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre. Consiliul, la recomandarea
Comisiei, poate face recomandări statelor membre, în cazul în care în urma analizei efectuate
consideră necesar acest lucru.
(5) Pe baza rezultatelor analizei respective, Consiliul şi Comisia întocmesc un raport
anual comun privind situaţia ocupării forţei de muncă în Uniune şi punerea în aplicare a
liniilor directoare privind ocuparea forţei de muncă, pe care îl adresează Consiliului
European.
ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor,
poate adopta măsuri de încurajare destinate să favorizeze cooperarea dintre statele membre şi
să susţină acţiunea acestora în domeniul ocupării forţei de muncă prin iniţiative care urmăresc
232
dezvoltarea schimburilor de informaţii şi de bune practici, punând la dispoziţie analize
comparative şi îndrumări, precum şi prin promovarea abordărilor novatoare şi prin evaluarea
experienţelor, în special prin recurgerea la proiectele pilot.
Aceste măsuri nu presupun armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre.
Consiliul hotărând cu majoritate simplă, după consultarea Parlamentului European,
instituie un Comitet pentru Ocuparea Forţei de Muncă, având un caracter consultativ, pentru
a promova coordonarea între statele membre a politicilor în materie de ocupare a forţei de
muncă şi de piaţă a muncii. Comitetul are ca misiuni:
— să urmărească evoluţia situaţiei ocupării forţei de muncă şi a politicilor de ocupare
a forţei de muncă în statele membre şi în Uniune;
— fără a aduce atingere articolului 240, să formuleze avize la cererea Consiliului sau
a Comisiei ori din proprie iniţiativă şi să contribuie la pregătirea hotărârilor Consiliului
prevăzute la articolul 148.
Pentru a-şi îndeplini mandatul, Comitetul se consultă cu partenerii sociali.
Fiecare stat membru şi Comisia numesc câte doi membri ai Comitetului.
TITLUL X
POLITICA SOCIALĂ

Uniunea şi statele membre, conştiente de drepturile sociale fundamentale precum cele
enunţate în Carta socială europeană semnată la Torino la 18 octombrie 1961 şi în Carta
comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor adoptată în 1989, au ca
obiective promovarea ocupării forţei de
muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi de muncă, permiţând armonizarea acestora în
condiţii de progres, o protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane
care să permită un nivel ridicat şi durabil al ocupării forţei de muncă şi combaterea
excluziunii.
În acest scop, Uniunea şi statele membre pun în aplicare măsuri care ţin seama de
diversitatea practicilor naţionale, în special în domeniul relaţiilor convenţionale, precum şi de
necesitatea de a menţine competitivitatea economiei Uniunii.
Acestea apreciază că o asemenea de evoluţie va rezulta atât din funcţionarea pieţei
comune, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, cât şi din procedurile prevăzute de
tratate şi din apropierea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative.
Articolul 152
Uniunea recunoaşte şi promovează rolul partenerilor sociali la nivelul său, ţinând
seama de diversitatea sistemelor naţionale. Aceasta facilitează dialogul dintre aceştia,
respectându-le autonomia.
Reuniunea socială tripartită la nivel înalt pentru creşterea economică şi ocuparea
forţei de muncă contribuie la dialogul social.
(1) În vederea realizării obiectivelor menţionate la articolul 151, Uniunea susţine şi
completează acţiunea statelor membre în domeniile următoare:
(a) îmbunătăţirea, în special, a mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea şi
securitatea lucrătorilor;
(b) condiţiile de muncă;
(c) securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor;
233
(d) protecţia lucrătorilor în caz de reziliere a contractului de muncă;
(e) informarea şi consultarea lucrătorilor;
(f) reprezentarea şi apărarea colectivă a intereselor lucrătorilor şi angajatorilor,
inclusiv administrarea comună, sub rezerva alineatului (5);
(g) condiţiile de muncă pentru resortisanţii din ţările terţe care sunt rezidenţi legali pe
teritoriul Uniunii;
(h) integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei de muncă, fără a aduce atingere
articolului 166;
(i) egalitatea dintre bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte şansele pe piaţa forţei de
muncă şi tratamentul la locul de muncă;
(j) lupta împotriva marginalizării sociale;
(k) modernizarea sistemelor de protecţie socială, fără a aduce atingere literei (c).
(2) În acest scop, Parlamentul European și Consiliul:
(a) pot adopta măsuri menite să încurajeze cooperarea între statele membre prin
iniţiative destinate să sporească cunoştinţele, să dezvolte schimburile de informaţii şi a celor
mai bune practici, să promoveze abordările novatoare şi să evalueze experienţele dobândite,
cu excluderea oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative;
(b) pot adopta în domeniile menţionate la alineatul (1) literele (a)-(i), prin intermediul
directivelor, recomandări minime aplicabile treptat, ţinând seama de condiţiile şi de
reglementările tehnice existente în fiecare dintre statele membre. Aceste directive evită
impunerea constrângerilor administrative, financiare şi juridice susceptibile să frâneze crearea
şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii.
Parlamentul European şi Consiliul hotărăsc în conformitate cu procedura legislativă
ordinară după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor.
În domeniile menţionate la alineatul (1) literele (c), (d), (f) şi (g), Consiliul hotărăşte
în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după consultarea
Parlamentului European şi a comitetelor menţionate anterior.
Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European, poate decide ca procedura legislativă ordinară să se aplice
alineatului (1) literele (d), (f) şi (g).
(3) Un stat membru poate încredinţa partenerilor sociali, la cererea lor comună,
punerea în aplicare a directivelor adoptate în conformitate cu alineatul (2) sau, după caz,
punerea în aplicare a unei decizii a Consiliului, adoptată în conformitate cu articolul 155.
În acest caz, statul membru respectiv se asigură că, până la data la care o directivă sau
o decizie trebuie transpusă sau pusă în aplicare, partenerii sociali au luat măsurile necesare,
pe bază de acord, iar statul membru în cauză ia toate măsurile necesare care să-i permită, în
orice moment, să garanteze rezultatele impuse de directiva sau decizia menționată.
(4) Dispoziţiile adoptate în temeiul prezentului articol:
— nu aduc atingere dreptului recunoscut al statelor membre de a-şi defini principiile
fundamentale ale sistemului lor de securitate socială şi nu trebuie să aducă atingere în mod
semnificativ echilibrul financiar;
— nu pot împiedica un stat membru să menţină sau să adopte măsuri de protecţie mai
stricte, compatibile cu tratatele.
(5) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică remuneraţiilor, dreptului de asociere,
dreptului la grevă şi nici dreptului la lock-out.
(1) Comisia are misiunea de a promova consultarea partenerilor sociali la nivelul
Uniunii şi adoptă orice măsură utilă pentru a facilita dialogul acestora, asigurând o susţinere
echilibrată a părţilor.
(2) În acest scop, înainte de a prezenta propuneri în domeniul politicii sociale,
234
Comisia se consultă cu partenerii sociali privind posibila orientare a unei acţiuni a Uniunii.
(3) În cazul în care, după această consultare, Comisia apreciază că o acţiune a Uniunii
este de dorit, aceasta se consultă cu partenerii sociali privind conţinutul propunerii
preconizate. Partenerii sociali prezintă Comisiei un aviz sau, după caz, o recomandare.
(4) Cu ocazia consultărilor menționate la alineatele (2) și (3), partenerii sociali pot
informa Comisia despre voinţa lor de a iniţia procedura prevăzută la articolul 155. Durata
acestei proceduri nu poate depăşi nouă luni, cu excepţia unei prelungiri hotărâte de comun
acord de partenerii sociali în cauză şi de Comisie.
(1) Dialogul între partenerii sociali la nivelul Uniunii poate conduce, în cazul în care
aceştia doresc, la raporturi contractuale, inclusiv acorduri.
(2) Acordurile încheiate la nivelul Uniunii sunt puse în aplicare în conformitate cu
procedurile şi practicile proprii partenerilor sociali şi statelor membre sau, în domeniile aflate
sub incidenţa articolului 153, la cererea comună a părţilor semnatare, printr-o decizie a
Consiliului la propunerea Comisiei. Parlamentul European este informat.
Consiliul hotărăște în unanimitate în cazul în care acordul în cauză conţine una sau
mai multe dispoziţii referitoare la unul din domeniile pentru care este necesară unanimitatea
în temeiul articolului 153 alineatul (2).
În vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 151 şi fără a aduce atingere
celorlalte dispoziţii ale tratatelor, Comisia încurajează cooperarea dintre statele membre şi
facilitează coordonarea acţiunii acestora în toate domeniile politicii sociale aflate sub
incidenţa prezentului capitol şi, în special, în domeniile privind:
— ocuparea forţei de muncă;
— dreptul muncii şi condiţiile de muncă;
— formarea şi perfecţionarea profesională;
— securitatea socială;
— protecţia împotriva accidentelor şi a bolilor profesionale;
— igiena muncii;
— dreptul de asociere şi negocierile colective dintre angajatori şi lucrători.
În acest scop, Comisia acţionează în strânsă legătură cu statele membre, prin studii,
avize şi prin organizarea de consultări, atât în ceea ce priveşte problemele care apar pe plan
intern, cât şi cele care privesc organizaţiile internaţionale, în special prin iniţiative menite să
stabilească orientările şi indicatorii, să organizeze schimbul celor mai bune practici şi să
pregătească elementele necesare pentru supravegherea şi evaluarea periodice. Parlamentul
European este pe deplin informat.
Înainte de formularea avizelor prevăzute de prezentul articol, Comisia consultă
Comitetul Economic şi Social.
(1) Fiecare stat membru asigură aplicarea principiului egalităţii de remunerare între
lucrătorii de sex masculin şi cei de sex feminin, pentru aceeaşi muncă sau pentru o muncă de
aceeaşi valoare.
(2) În sensul prezentului articol, prin remuneraţie se înţelege salariul sau suma
obişnuite de bază sau minime, precum şi toate celelalte drepturi plătite, direct sau indirect, în
numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului pentru munca prestată de acesta.
Egalitatea de remunerare, fără discriminare pe motiv de sex, presupune ca:
(a) remuneraţia acordată pentru aceeaşi muncă plătită la normă să fie stabilită pe baza
aceleiaşi unităţi de măsură;
(b) remuneraţia acordată pentru aceeaşi muncă plătită cu ora să fie aceeaşi pentru
locuri de muncă echivalente.
235
(3) Parlamentul European și Consiliul hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, adoptă măsuri
necesare pentru a asigura punerea în aplicare a principiului egalităţii şanselor şi al egalităţii
de tratament între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte munca şi locul de muncă, inclusiv a
principiului egalităţii de remunerare pentru aceeaşi muncă sau pentru o muncă echivalentă.
(4) Pentru a asigura în mod concret o deplină egalitate între bărbaţi şi femei în viaţa
profesională, principiul egalităţii de tratament nu împiedică un stat membru să menţină sau să
adopte măsuri care să prevadă avantaje specifice menite să faciliteze exercitarea unei
activităţi profesionale de către sexul mai slab reprezentat, să prevină sau să compenseze
dezavantaje în cariera profesională.
Statele membre se obligă să menţină echivalenţa care există în privinţa regimurilor
concediilor plătite.
Comisia elaborează anual un raport cu privire la evoluţia realizării obiectivelor
menţionate la articolul 151, inclusiv cu privire la situaţia demografică în Uniune. Aceasta
transmite raportul Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social.
Consiliul hotărând cu majoritate simplă, după consultarea Parlamentului European,
instituie un comitet de protecţie socială cu caracter consultativ, în scopul de a promova
cooperarea în materie de protecţie socială între statele membre şi cu Comisia. Comitetul are
ca misiune:
— să urmărească situaţia socială şi evoluţia politicilor de protecţie socială în statele
membre şi în Uniune;
— să faciliteze schimbul de informaţii, de experienţă şi de bune practici între statele
membre şi cu Comisia;
— fără a aduce atingere articolului 240, să pregătească rapoarte, să formuleze avize
sau să întreprindă alte activităţi în domeniile care ţin de competenţa sa, atât la cererea
Consiliului sau a Comisiei, cât şi din proprie iniţiativă.
Pentru îndeplinirea mandatului său, comitetul stabileşte contacte adecvate cu
partenerii sociali.
Fiecare stat membru şi Comisia numesc doi membri ai comitetului.
În raportul său anual către Parlamentul European, Comisia consacră un capitol special
evoluţiei situaţiei sociale în Uniune.
Parlamentul European poate invita Comisia să elaboreze rapoarte pe probleme
specifice ale situaţiei sociale.
TITLUL XI
FONDUL SOCIAL EUROPEAN

În scopul îmbunătăţirii posibilităţilor de încadrare în muncă a lucrătorilor pe piaţa
internă şi pentru a contribui astfel la ridicarea nivelului de trai, se instituie, în conformitate cu
dispoziţiile de mai jos, un Fond Social European care urmăreşte promovarea în cadrul
Uniunii a facilităţilor de ocupare a forţei de muncă şi a mobilităţii geografice şi profesionale a
lucrătorilor, precum şi facilitarea adaptării la transformările industriale şi la evoluţia
sistemelor de producţie, în special prin formare şi reconversie profesională.
Administrarea Fondului revine Comisiei.
236
În îndeplinirea acestei sarcini, Comisia este sprijinită de un Comitet prezidat de un
membru al Comisiei şi format din reprezentanţi ai guvernelor şi ai organizaţiilor sindicale şi
patronale.
Parlamentul European și Consiliul hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor,
adoptă regulamentele de aplicare privind Fondul Social European.
TITLUL XII
EDUCAŢIA, FORMAREA PROFESIONALĂ, TINERETUL ŞI SPORTUL

(1) Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educaţii de calitate, prin încurajarea
cooperării dintre statele membre şi, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea şi
completarea acţiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre faţă de
conţinutul învăţământului şi de organizarea sistemului educaţional, precum şi diversitatea lor
culturală şi lingvistică.
Uniunea contribuie la promovarea obiectivelor europene ale sportului, având în
vedere totodată caracterul specific, structurile bazate pe voluntariat, precum şi funcţia socială
şi educativă a sportului.
(2) Acţiunea Uniunii urmăreşte:
— să dezvolte dimensiunea europeană a educaţiei şi, în special, prin învăţarea şi
răspândirea limbilor
statelor membre;
— să favorizeze mobilitatea studenţilor şi a profesorilor, inclusiv prin încurajarea
recunoaşterii universitare a diplomelor şi a perioadelor de studiu;
— să promoveze cooperarea dintre instituţiile de învăţământ;
— să dezvolte schimbul de informaţii şi de experienţă privind problemele comune
sistemelor educaţionale din statele membre;
— să favorizeze dezvoltarea schimburilor de tineri şi de formatori socio-educativi și
să sprijine participarea tinerilor la viața democratică a Europei;
— să încurajeze dezvoltarea educaţiei la distanţă,
— să dezvolte dimensiunea europeană a sportului, prin promovarea spiritului de
echitate şi de deschidere în competiţiile sportive şi a cooperării între organizaţiile cu
responsabilităţi în domeniul sportului, precum şi prin protejarea integrităţii fizice şi morale a
sportivilor, îndeosebi a celor mai tineri dintre aceştia.
(3) Uniunea şi statele membre favorizează cooperarea cu ţările terţe şi cu organizaţiile
internaţionale care au competenţe în domeniul educaţiei şi sportului şi, în special, cu
Consiliul Europei.
(4) Pentru a contribui la realizarea obiectivelor menţionate de prezentul articol:
— Parlamentul European şi Consiliul adoptă acţiuni de încurajare, cu excepţia
oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale statelor
membre, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea
Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor;
— Consiliul adoptă recomandări, la propunerea Comisiei.
(1) Uniunea pune în aplicare o politică de formare profesională care sprijină şi
completează acţiunile statelor membre, respectând pe deplin responsabilitatea statelor
membre faţă de conţinutul şi organizarea formării profesionale.
(2) Acţiunea Uniunii urmăreşte:
237
— să faciliteze adaptarea la transformările industriale, în special prin formarea şi
reconversia profesională;
— să îmbunătăţească formarea profesională iniţială şi formarea continuă, pentru a
facilita inserţia şi reinserţia profesională pe piaţa forţei de muncă;
— să faciliteze accesul la formarea profesională şi să favorizeze mobilitatea
formatorilor şi a persoanelor care urmează un program de formare şi, în special, a tinerilor;
— să stimuleze cooperarea în domeniul formării dintre instituţiile de învăţământ sau
de formare profesională şi întreprinderi;
— să dezvolte schimbul de informaţii şi de experienţă privind problemele comune
sistemelor de formare ale statelor membre.
(3) Uniunea şi statele membre favorizează cooperarea cu ţările terţe şi cu organizaţiile
internaţionale care au competenţe în domeniul formării profesionale.
legislativă ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului
Regiunilor, adoptă măsuri pentru a contribui la realizarea obiectivelor menţionate de
prezentul articol, cu excepţia oricărei armonizări a actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre şi Consiliul adoptă recomandări, la propunerea Comisiei.
238

Drept Material Al Uniunii Europene

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Material Al Uniunii Europene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conf. univ. dr.

DREPT COMUNITAR (AL UNIUNII EUROPENE)

CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂTUL LA DISTANŢĂ

AELS/AELE – Asociaţia europeană a liberului schimb

I.1. Sub raport didactic

I.2. Sub raport metodologic

I.3. Sub raport aplicativ

II. EXIGENŢE ŞI CRITERII DE EVALUARE A CUNOŞTINŢELOR

Studiul dreptului comunitar al afacerilor în anul IV se încheie cu susţinerea unui

III. STRUCTURA CURSULUI. SINOPTIC TEMATIC

Repartizarea activităţilor tutoriale în cadrul anului universitar:

- Semestrul II: 2 x 6 = 12 ore

Relaţii cu alte cursuri

IV. GRILĂ DE EVALUARE

Tematica prelegerilor este întregită cu definiţii, precizări, exemplificări, reprezentări

COMUNITĂŢILE EUROPENE ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ. EVOLUŢIE ISTORICĂ

1.1. Consideraţii generale

2. Izvoare secundare: actele normative emise de instituţiile comunitare în limitele

• recomandările şi avizele (sau opiniile):

1.3. Particularităţile dreptului comunitar (al Uniunii Europene) în raport de sistemele

Pentru o analiză pertinentă a acestei discipline se au în vedere particularităţile

1.4. Etapizarea mişcărilor europene care au dus la formarea şi apariţia Comunităţilor

Astfel, putem enumera pe scurt principale evenimente care au avut loc:

• 1948, 16 aprilie, este semnată convenţia instituind “Organizaţia Europeană de

• 1948, 19 mai, este semnat, la Bruxelles, “Tratatul de cooperare economică, socială şi

• 1948, 7 şi 11 mai, Congresul European de la Haga, convocat de către “Comitetul de

• 1951, 18 aprilie, este semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea Comunităţii

• 1952, 27 mai, aceleaşi state semnează Tratatul privind Comunitatea Europeană de

• 1953, 10 februarie, Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului devine funcţională. Cele

• 1957, 25 martie, semnarea la Roma a Tratatului Constitutiv al Comunităţii

• 1958, 1 ianuarie, Tratatele de la Roma intră în vigoare;

• 1960, 4 ianuarie, crearea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) prin

• 1964, prin decizia Curţii de Justiţie în procesul Costa/Enel se stabileşte că legislaţia

• 1965, 8 aprilie, semnarea Tratatului de la Bruxelles instituind un Consiliu unic şi o

• 1967, 1 iulie, intrarea în vigoare a Tratatului de la Bruxelles;

• 1972, 22 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca semnează Tratatele de

• 1973, 1 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca aderă la Comunităţile

• 1976, 20 septembrie, Acord încheiat la Bruxelles pentru alegerea reprezentanţilor

• 1979, 28 mai, semnarea Tratatului şi a actului de aderare al Greciei la Comunităţile

• 1981, 1 ianuarie, Grecia aderă la Comunităţile Europene, devenind al zecelea stat

• 1983, 17-19 iunie, se semnează la Stuttgart, la nivel de Consiliu European, Declaraţia

• 1985, Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda semnează Acordul de la

• 1985, 11-12 iunie, semnarea Tratatului de aderare a Spaniei şi Portugaliei la

• 1986, 1 ianuarie, Spania si Portugalia aderă la Comunităţile Europene;

• 1986, 17 şi 28 februarie,este semnat la Luxemburg şi Haga Actul Unic European, care

• 1989, este înfiinţat Tribunalul de Primă Instanţă, ca urmare a unei decizii a

• 1989, 19 decembrie, încep negocieri între CE şi Asociaţia Europeană a Liberului

• 1990, 3 octombrie, integrarea fără negocieri propriu-zise de aderare, a celor cinci

• 1991, 29 martie, statele semnatare ale Acordului de la Schengen şi Polonia hotărăsc

• 1992, 7 februarie, la Maastricht se semnează Tratatul privind Uniunea Europeană.

• 1992, 2 mai, semnarea la Porto a Acordului asupra Spaţiului Economic European, de

• 1993, 1 ianuarie,Piaţa unică devine funcţională;

• 1993, 1 februarie, semnarea la Bruxelles a Acordului european instituind o asociere

• 1993, 21-22 iunie, Consiliul European de la Copenhaga a convenit că ţările asociate

• 1993, 1 noiembrie, Tratatul de la Maastricht intră în vigoare. Prin intrarea in vigoarea

• 1994, 3 ianuarie, intră în vigoare Acordul asupra Spaţiului Economic European;

• 1995, 1 ianuarie, Austria, Finlanda şi Suedia intră în Uniunea Europeană în timp ce

• 1995, 1 februarie, intarea în vigoare a Acordului european de asociere a României;

• 1995, 22 iunie, România depune cererea oficială de aderare la UE;

• 1995, statele membre semnează Convenţia Europol de cooperare poliţienească, care a

• 1997, 2 decembrie, este semnat Tratatul de la Amsterdam, prin care se consolidează

• 1998, se înfiinţează Banca Centrală Europeană;

• 1999, 1 mai, intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;