Virtuțile teologale (credința, nădejdea și dragostea)

 Prin ele noi trăim relația de comuniune reală cu Dumnezeul Cel Viu
 Se numesc „teologale” de la cuvântul „theos”, și nu teologice, care duc către
speculativ și abstract
 Credința, nădejdea și dragostea sunt într-o unitate pentru că fiecare în parte și
toate la un loc îl fac pe creștin fiu al lui Dumnezeu în Fiul
 Fiecare virtute teologală este complementară celorlalte două
 Putem spune că iubirea e în centru, căci ea rămâne și atunci când credința și
nădejdea dispar (1 Corinteni 13)

Credința
 Marchează momentul încredințării libere a omului în mâinile lui Dumnezeu,

acceptarea întâlnirii cu Hristos și a vieții în har

 Sf. Ap. Pavel spune: „de vei mărturisi cu gura ta că Iisus Hristos este Domnul

și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, te vei mântui”,
apoi „căci cu inima se crede spre îndreptare (dreptate), iar cu gura se
mărturisește spre mântuire”
 Pavel spune că noi credem cu inima, așa cum credea întreg Orientul Apropiat.

Conceptul de inimă se identifică cu organul prin care acceptăm rațional

argumentele pentru a crede. În spațiul grecesc s-a pus problema gândirii cu
creierul, nu cu inima. Părinții Bisericii au încercat să le îmbine și se vorbește
când de rugăciunea minții, când de cea a inimii, în fond același lucru
 Credința este acceptarea liberă a adevărului revelat și a vieții noi ce rezultă

din el, dar și acceptarea fundamentelor și motivațiilor actului de credință.

Credința este esențială pentru mântuire, cum spune și Mântuitorul:
 Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie (Marcu 1:14-15)
 Însuși Tatăl vă iubește pe voi fiindcă voi M-ați iubit pe Mine și ați
crezut că de la Dumnezeu am ieșit (Ioan 16:27)
 Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să
aibă viață veșnică (Ioan 6:40)
 Sf. Pavel dă o definiție a credinței și spune că este „încredințarea de cele

nădăjduite și dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evrei 11:1). Pentru el, credința

este fundamentul celor nădăjduite. Iată că virtutea credinței este strâns legată
de nădejde
 Credința este o nădejde care deține ceva fără să-l aibe încă și cunoaște ceva

fără să vadă încă acel lucru

1
 Credința este îndreptată spre ceva sau cineva nevăzut care nu poate fi decât
nădăjduit. Chiar și așa, e expresia unei convingeri ferme bazate pe cuvântul
lui Dumnezeu
 Pentru că avem un Dumnezeu personal, care Se descoperă omului și îi oferă
toate argumentele pentru a I se încredința, credința e virtute nu datorită
acceptării unor principii și adevăruri dogmatice, ci a adeziunii, recunoașterii
și mărturisirii Lui. Taina credinței se exprimă în întâlnirea cu Dumnezeu
 A fi om de credință presupune o atitudine corespunzătoare revelației. Nu
poate fi virtute credința într-un obiect ireal sau inexistent ori într-o realitate
nedemnă, căci am cădea în amăgire sau chiar blasfemie
 Credința într-o forță pe care ți-o imaginezi cum vrei nu e virtute, la fel nici a
sataniștilor care se comportă reverențios față de „scaraoțchi”
 Nu este virtute nici credința într-o realitate demnă, dar care este tratată
nedemn. Nu poți să faci bancuri pe seama lui Dumnezeu!
 Credința se referă și la viitor, bazat pe promisiunea Domnului. Nădejdea dă
trăinicie credinței, cele două se condiționează reciproc
 Pe cine credem? Pe Hristos Mântuitorul, revelația culminantă a lui
Dumnezeu. Îl credem pe El prin ceea ce reprezintă și credem adevărul Său
 Dacă credința nu mă duce în zona prezenței vii a lui Dumnezeu în viața mea,
atunci am confundat credința adevărată cu apartenența la o ideologie sau la
niște concepte care nu îmi schimbă viața (nu ajută la mântuire - Dragoș 1:3)
 Credința ca virtute presupune puterea de schimbare a vieții! Dumnezeu ne
vrea oameni de calitate, iar asta se dobândește prin credința în El, prin relația
cu El. De aceea, credința creștină nu ține de cunoaștere mentală, ci de
întâlnirea cu Hristos în cadrul Bisericii, care presupune împlinirea unor
cerințe
 Credința nu ține doar de funcțiile inteligenței naturale, ci de cunoașterea și
recunoașterea lui Dumnezeu și a faptelor Sale ca vrednic(e) de crezut!
 Credința care nu schimbă viața nu e virtute, cea determinată de revelația
supranaturală a lui Dumnezeu este virtute, deoarece este putere, garantează
moralitatea, binele și ne stimulează să progresăm în acestea
 Această credință instaurează un dialog direct între Dumnezeu și om. Domnul
ni Se dăruiește prin harul Său, astfel încât mintea să ni se deschidă spre El,
pentru a-L putea primi, înțelege și pentru a intra în planurile Lui
 Virtutea credinței este modul în care omul își arată fidelitatea față de Cel în
care crede. Credința nu e virtute dacă nu presupune schimbarea întregii vieți,
ci numai a unei părți

2
 Credința ca virtute te leagă de Dumnezeu, te ține mereu în dialogul în centrul
căruia se află Hristos Cuvântul. Primind cuvântul, primim și harul Duhului
Sfânt, așa că putem spune despre credință că este un dar de la Dumnezeu
 Cuvântul nu e o simplă realitate materială. De aceea vorbirea vulgară e un
atentat la Logosul lui Dumnezeu
 Noi credem în Hristos, în toate învățăturile Lui, în lucrările Lui mântuitoare
efectuate în istorie, în învățătura propovăduită de Biserică
 În actul credinței, creștinul are sentimentul că nu este singur. În receptarea
prin cuvânt a credinței, există prezența Duhului Sfânt care Se așază în noi și
ne face să spunem „Avva Părinte!”
 Chiar dacă unele persoane o refuză, credința rămâne un dar de la Dumnezeu.
El nu poate fi văzut dacă nu e crezut. Omul participă deja la viața eternă prin
virtutea credinței
 Dumnezeu Se oferă în credință în două moduri: în istorie, în mod exterior,
prin revelație, iar în mod interior, Se oferă fiecăruia dintre cei care Îl acceptă
prin statornicirea și creșterea treptată în credință

Structura psihologică a credinței. Credința ca iluminare dumnezeiască

 Virtutea credinței are în vedere întreaga personalitate, este o stare de spirit

conștientă care nu se produce doar prin efortul rațiunii, ci ne plasează într-o
zonă inaccesibilă înțelepciunii naturale: „Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că
nu trup și sânge ți-au descoperit ție acestea, ci Tatăl Meu, Cel din Ceruri”
(Matei 16:17)
 Credința depășește cadrul trupesc și logic al ființei noastre. Dumnezeu face să
strălucească în noi lumina feței Sale sau cunoștința slavei Sale, care este pe
chipul Său în Persoana lui Iisus Hristos
 Cel care crede în Hristos nu face asta bazându-se pe forța minții lui, ci are
mărturia Duhului lui Dumnezeu, „căci nimeni nu poate spune că Domn este
Iisus decât numai în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12:3)
 A fi om credincios nu înseamnă să te rupi de realitatea în care trăiești sau a te
simți comod într-un spațiu izolat, ci credința îți potențează personalitatea
 Creștinul aderă la adevărurile de credință pentru că le înțelege și are toate
motivele să le creadă
 Prin credință, omul face ca rațiunea să se autodepășească, să ajungă la
adevăruri superioare, complexe. În credință, rațiunea devine ceva mai mult,
nu mai puțin!

3
 Credința nu e împotriva gândirii logice, ci o face pe aceasta să pătrundă în
lumina dumnezeiască, cea care conduce spre înțelegerea istoriei lumii, a
destinului uman și a Ființei lui Dumnezeu care dă sens universului
 În procesul credinței este implicată și puterea noastră de judecată, de evaluare
 Dacă credința rămâne doar la nivel mental, e moartă. Inima și voința trebuie
să fie prezente în actul credinței, prin ceea ce pot aduce

Credința ca opțiune morală

 Deși este un act liber, credința creează responsabilități. Cel care acceptă
adevărul Revelației va trebui să iubească binele descoperit și să-l
împlinească, să-l transforme în criteriu de viață
 Omul credincios trebuie să-și trăiască toată viața după adevărurile pe care le-
a acceptat prin credință. Credința presupune întoarcerea radicală la starea cea
dintâi
 Întoarcerea este individuală și nu oricum, ci să Îl recunoști pe Dumnezeu de o
așa manieră încât direcția convertirii să fie Vestea cea bună pe care o primești
de la Hristos și astfel Împărăția Lui va fi în tine
 Omul acceptă teoretic mesajul evanghelic, dar când e vorba să-l pună în
practică apar probleme
 Acceptarea doctrinei Bisericii înseamnă angajarea pe un anumit drum
specific creștinismului, să consideri adevărat ce spune Dumnezeu și să
accepți descoperirea Lui cu privire la viața umană și vocația ei
 Credința este cea mai hotărâtoare opțiune morală a omului în fața adevărului
revelat. Omul mândru nu crede pentru că nu vrea să fie dependent de
Dumnezeu, nici să trăiască după cuvântul Lui
 Acceptând Cuvântul, omul nu se mai bazează doar pe propriile sale păreri și
intră sub auspiciile Atotputerniciei lui Dumnezeu. El nu își pierde libertatea
crezând.
 Credința este o opțiune morală pentru că este o hotărâre luată în mod liber,
dar ea implică și acceptarea unei vieți în care Dumnezeu lucrează în noi:
„Luați jugul Meu asupra voastră, căci jugul Meu e bun și povara Mea e
ușoară” (Matei 11:29-30)
 Credința în Dumnezeu se manifestă prin gânduri și fapte, este un demers
făcut spre persoana iubită. În momentul când nu Îl iubești pe Hristos îți scapă
esențialul și vocația credinței
 Când spunem că e vorba de liberă alegere, înseamnă că ne asumăm iubirea

4
 totală, smerenia și viața fără de păcat - nu oricine e dispus la asemenea
credință!
 De cele mai multe ori, refuzul adevărurilor de credință are la bază opunerea
față de exigențele vieții trăite în Hristos după exigențele descoperite în
Revelație

Credința și viața afectivă

 Credința presupune iubirea binelui și a valorilor prezentate în Revelație, a

căror expresie concretă este Hristos. Ea ține de alegerea între bine și rău
 Omul trebuie să iubească Adevărul revelat pentru a putea crede. Dacă e

mândru nu poate face asta!

 Virtutea credinței vizează și inima, adâncul omului: „Se crede cu inima spre

dreptate și cu gura se mărturisește spre mântuire” (Romani 10). Ea ne

stimulează și ne solicită modul de comportare, felul de a răspunde și de a
lucra
 Credința este receptarea Cuvântului întrupat care rodește fapte bune

Necesitatea credinței

 Protiviti Revelației, credința este absolut necesară pentru mântuire. Cel ce

crede în Fiul are viață veșnică (Ioan 3:13). Mântuitorul spune că „cel ce
crede, se va boteza și se va mântui”, Sf. Ap. Pavel spune că „fără credință nu
putem plăcea lui Dumnezeu”
 Credința nu e simpla conștiință a existenței lui Dumnezeu, ci ea face din
credincios mădular al trupului mistic al lui Hristos. Ne face apți pentru Botez,
prin care receptăm prezența lui Hristos în noi
 Nu orice credință e virtute și nu orice credință mântuiește
 Datorită fidelității noastre în Cel în care credem și datorită prezenței Sale în
noi putem birui ispitele lumii și atacurile Satanei. Suferințele și necazurile pe
care le avem în numele lui Hristos pot deveni pentru fiecare creștin putere
spre mântuire (sunt sigur că se putea și altfel, fără atâta suferință și
necazuri...)
 Credința duce la nădejde, care constă în trăirea anticipată a bucuriei prezenței
lui Dumnezeu în noi
 Caracterul mântuitor al credinței ține de puterea ei de înfrățire a oamenilor.
Nu poți fi credincios dacă îi lezezi pe alții. Trebuie să fie și smerită
 Credința trebuie să fie argumentată în lumina prezentului și confirmată

5
 eficient. Ea nu îl scoate pe om din lumea lui, ci abordează problemele potrivit
vremii
 Credința face ca omul să se deschidă spre Hristos încât să spună ca Apostolul
Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos în mine”
 Pentru credincios, realitatea devine mai ușor de înțeles pentru că va înțelege
ce este cu adevărat profund în lume și cu sens
 Credința duce la nădejde, motiv pentru care e legată de bucuria și pacea pe
care lumea nu le poate oferi
 Credința oferă omului o nouă libertate, cea a fiului, nu a sclavului, dar e o
libertate care responsabilizează. Omul își regăsește adevărata libertate în
iubirea față de Hristos

Responsabilitatea credinței. Exigențe

 Creștinul are responsabilitatea să-și cunoască bine credința. Adâncindu-ne

în credință, ne adâncim în harul lui Dumnezeu. Credința are nevoie de
maturizare
 Adevărul pe care îl credem se prinde de noi, se interiorizează. E nevoie de
rugăciune, meditație, învățătură și viață trăită după exigențele Revelației
 Păcătuim față de această exigență prin superficialitate, dezinteres, prin
ritualism și formalism, prin neparticiparea la cultul public, neascultarea
Bisericii
 Creștinul trebuie să împlinească frecvent fapte ale credinței. În trupul
mistic al lui Hristos, fiecare trebuie să facă ce I se cuvine pentru ca întreg
organismul să trăiască armonios. Faptele săvârșite în credință ne întăresc
întru ea. Acest lucru, spunea Sf. Vasile cel Mare, înseamnă „participare la Cel
nepieritor”. Cea mai importantă faptă a credinței este rugăciunea
 Creștinul are obligația sfântă să-și mărturisească credința. Misiunea nu e
numai responsabilitatea clericului. Ea nu se face oricum, ci cu o oarecare
discreție
 Credința trebuie apărată. Creștinul trebuie să-l roage pe Dumnezeu să-l
ajute să-și păstreze credința, mai ales în situațiile grele care îl împing să
renunțe la ea. Trebuie evitate prieteniile nefolositoare, căsătoriile mixte și alte
întâlniri păgubitoare. Trebuie să se ferească de profeții mincinoși și de fastul
lumii care nu Îl vrea pe Dumnezeu
 Față de credință putem păcătui prin: necredință (neinformare), erezie sau
apostazie și îndoială (judecata unei minți care preferă starea dilematică. La

6
 oamenii cultivați e păcat grav)

NADEJDEA.

Nădejdea ca virtute creștina are dublu fundament: a) in firea omeneasca si

b) in Dumnezeu. Din punct de vedere psihologic nădejdea este năzuința plină
de încredere într-un viitor mai bun, ea devine virtute atunci când motivația
psihologica este însoțită și întregită de contribuția lui Dumnezeu în ea (creștinul
= omul ce nădăjduiește într-un viitor promis și pregătit de Dumnezeu în vederea
căruia El își pregătește propria ființă).

Hristos este nădejdea creștinului, El ne deschide viitorul: “El este Iisus

Hristos, nădejdea noastră” (1 Tim. 1,1). Eliberându-ne inima de falsa nădejde,
năzuim fără rezervă la promisiunile făcute de El și ne sprijinim pe harul Sf.
Duh. Promisiunile sunt acea chemare la viața în Hristos, în cadrul Bisericii, în
drumul nostru spre Împărăția promisă.

Definiția nădejdii: Nădejdea este virtutea creștina prin care, crezând în

făgăduințele lui Dumnezeu, urmăm voii Sale spre a ajunge (participa) la
fericirea veșnica, nefiind lipsiți de mijloacele ajungerii la aceasta fericire
(harul lui Dumnezeu?).

Promisiunea vieții de veci este garanția nădejdii noastre, pe lângă ea, toate
cele trei persoane Treimice sunt garanțiile nădejdii noastre, astfel: a) Tatăl –
care a creat prin Fiul în Duhul Sfânt, firea omenească după chipul Său și o
cheamă la asemănare; b) Fiul, care ne-a mântuit, c) Sf. Duh, prin care primim
toate darurile.

Necesitatea nădejdi:
Este absolut necesara pentru mântuire și trebuie cultivata prin: rugăciune,
lectură, meditație etc. Ca să rămână ceea ce este ea trebuie sa se dovedească:
a) Luminata – adică orientate spre cele veșnice și mântuitoare dar și spre
cele vremelnice atâta timp cât ele nu devin piedică pt. mântuire;
b) Tare și neclintită – ca se sprijină pe Dumnezeu;
c) Vie – să fie însoțită de faptele dragostei.

În speranța apare și teama, datorată slăbiciunii noastre, dar care ne face să

7
luam mai în serios rațiunea dumnezeiască, astfel, motivația psihologica a temei
noastre este dreptatea lui Dumnezeu. Dacă teama noastră are motiv un atribut
divin atunci ea devine: încrederea absolută în atotputernicia și desăvârșita
bunătate a lui Dumnezeu. Nădejdea de la teama ajunge la iubirea autentică și
lucrătoare după modelul Hristos, acesta este aspectul religios al nădejdii.
Aspectul moral al nădejdii este acela care ne supune voinței lui Dumnezeu,
care presupune starea de fidelitate față de Hristos, ascultare față de cuvântul
său, adică să urmăm poruncile.

Păcatele împotriva nădejdii:

1.Păcatuim față de aceasta virtute atunci când refuzăm să acceptam
dovezile care ne fac să credem, punându-ne în pericol viața religioasă și morală.
2.Cele doua mari păcate împotriva nădejdii sunt: deznădejdea și
încrederea prea mare în bunătatea și îngăduința lui Dumnezeu.

Deznădejdea poate fi determinata de 2 motive:

a) Lipsa interesului și a dorinței pt. Împărăția lui Dumnezeu în schimbul
vieții acesteia;
b) Lipsa de încredere în infinita bunătate a lui Dumnezeu. (gen: și așa am
păcate mari, nu contează).

Remediul împotriva păcatelor împotriva deznădejdii este meditația la

judecata de apoi, gândul la Maica Domnului și toți sfinții. Ca o concluzie:
Nădejdea ca virtute creștină ne eliberează treptat de sclavia falselor bucurii și
ne stimulează să împlinim voia lui Dumnezeu. Speranța exclude lâncezeala,
dar, ca să nu devină o neliniște, trebuie disciplinată prin rugăciune.

IUBIREA – Virtute creștină

Ca virtute teologala, iubirea are trei aspecte:

a) Fata de Dumnezeu;
b) Fata de aproape;
c) Fata de noi înșine.

Dumnezeu este iubire. Iubirea (ca ființă) descoperă ființa lui Dumnezeu și

8
constituie recunoașterea caracterului ontologic al credinței si al nădejdii. Spre
deosebire de iubirea omului, iubirea lui Dumnezeu este paradoxală, este prin
excelenta generozitate. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu iese în
evidență ca posibilitate de afirmare a libertății (e liber sa Îl iubească sau nu).

Când omul afirma că Îl iubește pe Dumnezeu, Dumnezeu îl vrea întreg,

împlinirea celei mai mari porunci date de Iisus, se realizează cu totală dăruire
conștientă de sine. Deci, iubirea ca virtute, iubirea creștină, este o iubire
gândită și nu un sentimentalism ieftin. Ea se concretizează în păstrarea
poruncilor.

Progresul în iubirea lui Dumnezeu este progres în libertate, dar, câtă vreme
omul se găsește în păcat, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, dacă totuși omul afirmă
asta, atunci, e vorba doar de un sentiment.
Iubirea și teama de Dumnezeu: Teama se naște din credință și nu invers, iar
fără aceasta nu-L putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu. Este acea teama de a nu
ne face nevrednici de iubirea Sa. Astfel, există doua feluri de teama:
a) cea de la începutul demersului duhovnicesc (teama de iad, proprie
credincioșilor maturizați);
b) teama celor desăvârșiți (este rodul prezentei harului), ea eliberează omul de
orice altă teamă pământească. Tot de ea se leagă se sentimentul măreției
darurilor lui Dumnezeu și de pericolul nestatorniciei omului.

Iubirea ca urmare a lui Hristos.

Prin iubire devenim ucenicii/prietenii lui Hristos, iar cel ce nu face dovada
iubirii lucrătoare nu se poate numi ucenic al Lui. 1 Pentru a intra în comuniune
cu Hristos a cărui ființă este iubirea, trebuie să activam iubirea Sa, sa Îl iubim
pe cel care ne-a iubit mai întâi. Iubirea față de Hristos se manifestă ca un fel de
prietenie față de El, un alt termen ce reflectă iubirea dintre Hristos și
credincioși este cel de căsătorie, iar raportul dintre Hristos și Biserica este ca
legătura dintre bărbat și femeie. Toate aceste raporturi scot în evidență
intimitatea, dependenta iubitoare față de Învățător, înrudirea duhovnicească
prin care El ne trimite rodul răscumpărări, harul Sf. Duh.

1
Filosoful Max Scheler zice: “Inima persoanei lui Hristos nu se daruieste altcuiva decat
ucenicului” – poate intreaba #paranoid

9
Când voința omului si voința lui Hristos coincid prin iubire, consecința acestei
unități = păstrarea poruncilor, expresie a voinței lui Dumnezeu: “Voi sunteți
prietenii Mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc” (In. 15,14).

Iubirea și Sf. Euharistie: In Sf. Euharistie, prin lucrarea Sf. Duh, El este
actualizat și își continuă prezenta printre noi, iar ucenicul Sau caută să se
apropie de El prin rugăciune publică/privata, frecventarea Bisericii, primindu-L
cu iubire în taina Sf. Euharistii.

Iubirea ca participare la iubirea intratrinitară.

Dumnezeu vrea ca noi sa-L iubim mai întâi pe El Însuși, nu pentru ca ar

avea nevoie de iubirea noastră, ci pentru ca El ne iubește cu o iubire
prietenească, care, cere reciprocitatea. Ea trebuie să aibă o dimensiune
ascendentă, cum spune Sf. Grigorie de Nyssa: “ne schimbăm în funcție de ceea
ce iubim”.

Motivația iubirii noastre pt. Dumnezeu este aceea că El este Valoarea

Absoluta, dar, motivul fundamental al iubirii creștine rămâne bunătatea lui
Personală a cărei dovada este iubirea Sa. Iubirea nu numai că este iubire
pentru Dumnezeu ci este și iubire cu Dumnezeu, ne face să iubim și să vrem
ceea ce Dumnezeu vrea și iubește.

Iubirea pentru Dumnezeu pune în lucrare iubirea față de aproapele, iar cea
față de aproape o condiționează pe cea față de Dumnezeu2. Astfel, potrivit
motivațiilor care Îl fac pe om sa iubească, deosebim trei tipuri de iubire:
a) Iubirea interesată (cu interes, față de bani etc);
b) Iubirea naturala (a părinților față de copii spre ex.);
c) Iubirea dezinteresată (vine din iubirea față de Dumnezeu și nu urmărește
vreun interes).

Scopul vieții creștine este mântuirea prin trecerea de la iubirea interesată la

cea dezinteresată. Progresul în iubirea dezinteresată se realizează prin credința,
nădejde, smerenie etc. Dezvoltatre iubirii dezinteresate este influențată și de
factori externi, spre exemplu, în oraș, duhul individualist influențează negativ
iubirea.
2
Trecerea de la pag. 26 la pag. 27 e foarte dubioasa, votez pentru verificarea ei.

10
Necesitatea și însușirile iubirii creștine:

Iubirea este esența creștinismului, centrul vieții creștine; Ea trebuie să aibă

următoarele roade:
1) Sa fie mai presus de orice (creștinul să nu prețuiască mai mult creația
decât pe Dumnezeu; progres în iubire = lupta împotriva păcatului; dăruirea
întregii noastre ființe lui Dumnezeu);
2) Să fie intense și lucrătoare (să izvorască din inimă și sa se manifeste în
fapte);
3) Să fie statornică (Porunca lui Hristos “Rămâneți în dragostea mea”).
Roade ale iubirii: unirea cu Dumnezeu; asemănarea cu El; teama fireasca de
El; lepădarea de sine etc.

Păcatele împotriva virtuții iubirii:

Rădăcina tuturor păcatelor este iubirea pervertită, în mândrie. Enumeram

păcatele:
1. Ura – împotriva lui Dumnezeu poate veni din diferite nenorociri/frica de
pedeapsa etc, ea presupune lipsa credinței și a nădejdii;
2. Nepăsarea – față de cele duhovnicești/dezgustul față de desăvârșire,
vine din viața imorala, la fel, lipsește nădejdea;
3. Sentimentalismul – reduce iubirea la emoție, o găsim în
superficialitatea omului și în egoism;
4. Fanatismul și fundamentalismul – stări de spirit pasionale, lipsite de
dragostea de aproape și generate de o credința ce vrea să se impună altora și nu
prin iubire.

Păcate sunt și actele de bunăvoință față de aproape făcute pentru a fi văzute de

oameni, căci sunt făcute din egoism și prin urmare sunt doar niște acte de
bunăvoința sociala.

11