Curs Echipamente KMS Alexe 1 PDF

`
ECHIPAMENTE, INSTALAŢII ŞI
APARATURĂ SPECIFICĂ ÎN
KINETOTERAPIE
CURS STUDII DE LICENŢĂ
Autor
Lector Univ. Dr. Alexe Dan Iulian
Editura Alma Mater

Bacău – 2013
Referenţi ştiinţifici Prof. Univ. Dr. Mârza Doina,
Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău
Prof. Univ. Dr. Raţă Gloria,
Caseta CIP
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ALEXE, DAN IULIAN
Echipamente, instalaţi şi aparatură specifică în kinetoterapie : curs studii de
licenţă / Alexe Dan Iulian ; referenţi ştiinţifici: prof. univ. dr. Mârza Dănilă Doina, prof.
univ. dr. Raţă Gloria. - Bacău : Alma Mater, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-606-527-294-1
I. Mârza Dănilă, Doina
II. Raţă, Gloria
615.825
ISBN 978-606-527-294-1
NOTĂ
Informaţia prezentată în acest material de studiu este o parte din manuscrisul care
stă la baza elaborării unei cărţi de specialitate pe această tematică, carte care va fi
publicată în anul 2014.
Materialul din această lucrare (suport de studiu) nu poate fi reprodus în scopuri
comerciale, fără permisiunea expresă a autorului şi deţinătorului drepturilor de autor.
Deţinătorul drepturilor de autor este Alexe Dan Iulian.
Reproducerea informaţiilor originale existente în această carte, pentru scopuri
necomerciale (utilizare informaţii pentru cursuri universitare, cărţi, reviste şi alte genuri de
publicaţii) este permisă doar prin notificare scrisă din partea autorului.
Echipamente, instalaţii şi aparatură specifică în kinetoterapie
Cuprins
Cuvânt înainte ............................................................................................................................ 5

Unitatea de curs I. Noţiuni terminologice.................................................................................... 6
Scop şi obiective operaţionale ............................................................................................. 6
1.1. Termeni şi expresii terminologice generale .......................................................................... 7
1.2. Noţiuni şi expresii terminologice utile................................................................................ 10
1.3. Terminologia specifică disciplinei...................................................................................... 13
Rezumat ................................................................................................................................... 16
Bibliografie .............................................................................................................................. 16
Evaluare ................................................................................................................................... 17
Unitatea de curs II. Obiecte, materiale şi instrumente. Rolul şi eficienţa lor în kinetoterapie .... 18
Scop şi obiective operaţionale ........................................................................................... 18
2.1. Utilizarea diferitelor obiecte şi instrumente în kinetoterapie ............................................... 18
2.2. Eficienţă, avantaje, dezavantaje, limite în utilizarea obiectelor şi instrumentelor în
kinetoterapie............................................................................................................................. 20
2.3. Măsuri de siguranţă şi protecţie în utilizarea diferitelor obiecte în kinetoterapie ................. 21
2.4. Tipuri de obiecte, materiale şi instrumente ce pot fi utilizate şi în kinetoterapie.................. 22
2.5. Trusa pentru testarea sensibilităţii ...................................................................................... 62
2.6. Instrumente destinate măsurării şi evaluării unghiurilor şi indicilor de forţă şi de viteză ..... 63
2.7. Instrumente destinate măsurării şi evaluării distanţelor, lungimilor, grosimilor şi
circumferinţelor........................................................................................................................ 65
Rezumat ................................................................................................................................... 66
Bibliografie .............................................................................................................................. 66
Evaluare ................................................................................................................................... 67
Unitatea de curs III. Utilizarea aparatelor de fitness în kinetoterapie ......................................... 68
3.1. Banda pentru mers şi alergare (Covorul rulant) .................................................................. 71
3.2. Bicicleta ............................................................................................................................ 74
3.3. Helcometru ........................................................................................................................ 78
3.4. Aparatele multifuncţionale................................................................................................. 80
3.5. Mingea de fitness (Gym ball) ............................................................................................. 81
3.6. Mingea Bosu (Bosu ball) ................................................................................................... 82
3.7. Conceptul Step360 Pro ...................................................................................................... 84
3.8. Materialele elastice (coarda, banda, extensorul) ................................................................. 85
3.9. Alte obiecte specifice unei săli de fitness ........................................................................... 86
Rezumat ................................................................................................................................... 86
Bibliografie .............................................................................................................................. 86
Evaluare ................................................................................................................................... 87
Unitatea de curs IV. Mecanoterapia .......................................................................................... 88
4.1. Mecanoterapie – delimitare concept ................................................................................... 88
4.2. Rol, importanţă şi eficienţă ................................................................................................ 89
4.3. Clasificare ......................................................................................................................... 89
4.4. Scripetoterapia................................................................................................................... 91
4.5. Suspensoterapia ................................................................................................................. 96
4.6. Mobilizările mecanice pasive ........................................................................................... 102
4.7. Tracţiunile / Elongaţiile mecanice .................................................................................... 104
4.8. Dispozitive şi aparate pneumatice .................................................................................... 105
Rezumat ................................................................................................................................. 106
Bibliografie ............................................................................................................................ 107
Evaluare ................................................................................................................................. 107
Unitatea de curs V. Echipamente, instalaţii, obiecte şi aparatură în educarea şi reeducarea
posturii, echilibrului şi mersului ..............................................................................................108
Scop şi obiective operaţionale .........................................................................................108
5.1. Postura, Echilibrul, Mersul – aspecte generale..................................................................108
5.1.1. Forme de manifestare a echilibrului şi a posturii............................................................110
5.1.2. Variante de mers............................................................................................................111
5.1.3. Tulburările de mers .......................................................................................................112
5.2. Dispozitiv cadru cu bare paralele ......................................................................................113
5.3. Cârja, ortezele, bastonul şi cadrul-suport pentru mers .......................................................114
5.4. Sistem modular cu trepte şi paralele .................................................................................116
5.5. Bicicleta ergometrică şi covorul rulant .............................................................................117
5.6. Discurile şi plăcile de echilibru.........................................................................................119
5.7. Mingile ............................................................................................................................120
5.10. Alte obiecte, materiale şi instrumente cu rol în educarea sau reeducarea posturii,
echilibrului şi mersului............................................................................................................121
5.11. Rolul diferitelor suprafeţe în educarea şi reeducarea echilibrului, posturii şi mersului.....122
5.12. Platformele de forţă, posturograful, sistemele de analiză a mişcării.................................123
Rezumat..................................................................................................................................124
Bibliografie.............................................................................................................................124
Evaluare..................................................................................................................................125
Unitatea de curs VI. Camera de stimulare senzorială ...............................................................127
6.1. Stimulare senzorială – Stimulare senzorio-motrică. ..........................................................127
6.2. Camera de stimulare senzorială - concept, scop, istoric.....................................................128
6.3. „Beneficiarii” camerei de stimulare senzorială..................................................................129
6.4. Importanţa camerei de stimulare senzorială ......................................................................130
6.5. Componente specifice camerei de stimulare senzorială şi experienţe pe care acestea le oferă
beneficiarilor...........................................................................................................................131
6.6. Amenajarea unei camere de stimulare senzorială ..............................................................135
6.7. Avantaje pentru kinetoterapeut .........................................................................................136
Rezumat..................................................................................................................................136
Bibliografie.............................................................................................................................137
Evaluare..................................................................................................................................138
Unitatea de curs VII. Utilizarea aparaturii de cercetare în kinetoterapie...................................139
7.1. Posturograful....................................................................................................................139
7.2. Platformele de forţă..........................................................................................................144
7.3. Simulatoarele ...................................................................................................................145
7.4. Kinograful / Miograful .....................................................................................................148
7.5. Sisteme de analiză a mişcării ............................................................................................151
Rezumat..................................................................................................................................156
Bibliografie.............................................................................................................................157
Evaluare..................................................................................................................................158
Cuvânt înainte
Utilizând terapia prin mişcare, ca principal mijloc de lucru, kinetoterapeuţii

apelează astăzi la o diversitate de procedee şi metode de recuperare, tonifiere a
diferitelor segmente, a corpului în ansamblul său, la procedee şi metode de profilaxie,
creştere, dezvoltare şi educare a diferitelor capacităţi şi funcţii biologice. Aceste
procedee şi metode implică efectuarea de mişcări active sau/şi pasive, mişcări generate
fie de persoana implicată direct în intervenţia kinetoterapeutică, fie de kinetoterapeut, fie
de amândoi.
Din multitudinea de procedee sau metode, active sau pasive, atât persoana
implicată direct în procesul de recuperare, tonifiere, dezvoltare sau educare, cât şi
kinetoterapeutul pot apela şi la procedee şi metode a căror eficienţă este crescută de
utilizarea unor dispozitive, aparate, obiecte, echipamente sau instalaţii specifice sau
nespecifice.
Complexitatea acestor dispozitive, aparate sau instalaţii specifice, diversitatea
lor, dar mai ales utilizarea lor este dependentă de obiectivele care sunt urmărite în
intervenţia kinetoterapeutică, de reperele morfofuncţionale ale persoanei căreia îi sunt
adresate, de funcţiile proprii pe care le oferă spre exploatare.
Din punct de vedere teoretic, parcurgerea acestei lucrări vizează familiarizarea
tuturor celor interesaţi (studenţi, cadre didactice de specialitate, kinetoterapeuţi etc.) cu
aspectele interesante, originale şi utile ale folosirii diferitelor aparate şi dispozitive
specifice în intervenţia kinetoterapeutică.
În delimitarea conceptelor şi descrierea aparatelor, dispozitivlor, obiectelor sau
instalaţilor specifice; am încercat să propunem o succesiune logică de informaţii, care
să faciliteze reţinerea de către cititor a celor mai importante (şi utile în practică)
informaţii.
Pentru realizarea unei autoevaluări utile, la sfârşitul fiecărui capitol sunt propuse
fie teme de realizat fie itemi de verificare a nivelului cunoştinţelor acumulate (pe această
cale s-a urmarit ca această lucrare să fie în acelaşi timp şi caietul dumneavoastră de
studiu individual). De asemenea, fiecare capitol, este finalizat cu un mic rezumat (o
sinteză a noţiunilor abordate) şi cu surse bibliografice care au stat la baza informării
pentru expunerea noţiunilor respective.
Autorul
Lector univ. dr. ALEXE DAN IULIAN
5
Unitatea de curs I.
Noţiuni terminologice
Scop şi obiective operaţionale

Scopul acestui capitol este de a evidenţia principalele noţiuni terminologice
(generale, specifice, utile) şi a unor expresii specifice, care pot facilita înţelegerea
utilizării diferitelor aparate, dispozitive, echipamente, instalaţii şi obiecte în posibile
programe de intervenţie kinetoterapeutică (cu rol în recuperarea, tonifierea, dezvoltarea,
creşterea, facilitarea, educarea şi reeducarea unor funcţii şi capacităţi la diferite
persoane aflate în situaţii speciale).
Obiective
Parcurgerea acestei unităţi de studiu va permite cititorului:
- să cunoască şi să înţeleagă noţiunile de bază şi specifice terminologiei din
domeniul kinetoterapiei;
- să cunoască definiţiile diverselor concepte specifice utilizării anumitor aparate,
dispozitive şi obiecte;
- să cunoască şi să înţeleagă diferenţa între anumiţi temeni conceptuali,
Atunci când fiecare dintre noi încearcă să abordeze un domeniu de activitate, să

îi descopere anumite înţelesuri generale, să-i înţeleagă sensurile şi să desluşească un
minim de informaţii care să îi permită formularea unei idei (chiar şi generale), apare
inevitabil un „obstacol”: limbajul specific şi tehnic domeniului respectiv ne „împiedică”
iniţial demersul nostru de cunoaştere.
Acest limbaj specific constituie terminologia domeniului respectiv, terminologie
care împrumută noţiuni şi concepte din domenii generale ale ştiinţei umane, dar şi îşi
dezvoltă propriile noţiuni, concepte, termeni etc..
Literatura de specialitate susţine faptul că terminologia ar reprezenta baza
comunicării între specialişti. Considerăm totuşi această prezentare ca fiind una prea
generalistă, atât timp cât doi indivizi pot susţine o discuţie normală despre un anumit
concept sau termen tehnic dintr-un anumit domeniu de activitate, fără a fi vreunul
specialist în domeniul respectiv.
Analizând, totuşi, diferite dicţionare, putem sintetiza că terminologia ar reprezenta
totalitatea termenilor de specialitate, a noţiunilor proprii pe care o ştiinţă, o disciplină, o
activitate le utilizează pentru a-şi evidenţia aspectele şi sensurile particulare, proprii.
Rolul terminologiei este „acela de a pune o oarecare ordine, de a da înţeles noilor
concepte, de a le adapta şi de a le da termeni cât mai potriviţi cu legile organice ale
limbii”.1 Conform Ordinului traducătorilor, terminologiilor şi interpreţilor acreditaţi din
Québec, terminologia „repertoriază termenii specifici unui anumit domeniu de activitate,
îi defineşte şi le caută echivalenţi. De asemenea, defineşte termenii folosiţi pentru
întreprinderi, baze de date, glosare, dicţionare şi lexicoane, cu scop de standardizare”2.
Fiecărui domeniu al cunoaşterii îi este specifică o terminologie proprie. Acest
aspect nu înseamnă că, obligatoriu, orice cuvânt face parte dintr-o terminologie anume,
ci numai din limba comună. De asemenea, există foarte multe cuvinte care aparţin şi
limbii comune şi unei anumite terminologii (exemplu cuvântul „accelerare” face parte din
limbajul comun, însă face parte, la fel de bine, şi din terminologia specifică mai multor
domenii: fizică, biomecanică, sport, construcţii de maşini, energie nucleară etc..).
1
Moţet, D., (2009), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a Editura SemnE, Bucureşti, p.407;
2
http://www.ottiaq.org/ottiaq_en_bref/terminologie_fr.php (accesat septembrie 2012)
6
În această unitate de studiu, vom prezenta pe scurt diferite noţiuni (concepte,
termeni) a căror cunoaştere va facilita înţelegerea informaţiilor din prezenta lucrare. Nu
vom insista asupra unor descrierii detaliate a lor, ci vom face doar o evidenţiere a
principalelor aspecte aşa cum sunt ele expuse în diferite dicţionare, enciclopedii sau
cărţi de specialitate.
Motivaţia care a stat la baza expunerii şi delimitării anumitor termeni, concepte şi
expresii este dată de faptul că, pe parcursul acestei lucrări, vom face dese trimiteri la
aceşti termeni, pentru a reliefa rolul pe care anumite aparate, dispozitive, instrumente,
echipamente, obiecte şi instalaţii îl deţin în procesele şi intervenţiile pe care un
kinetoterapeut le-ar putea efectua în practica profesiei sale.
1.1. Termeni şi expresii terminologice generale

▪ kineziologie. Conform literaturii de specialitate, termenul a fost utilizat iniţial de
introdus în 1857 de către Dally, desemnând „ştiinţa care studiază mişcările
organismelor vii şi a structurilor ce participă la aceste mişcări”. Conform Enciclopediei
Educaţiei fizice şi Sportului (în continuare Enciclopedia EFS) din România (2002),
kineziologia ar studia caracteristicile mecanice ale mişcării, fiind asociată în literatura
anglo-saxonă cu biomecanica mişcărilor;
▪ kinetologia delimitează un concept care ar avea ca obiect de studiu „mişcarea
umană şi structurile care participă la aceste mişcări” (D. Moţet, D. Mârza, 1995). Din alt
punct de vedere, kinetologia ar reprezenta o disciplină care utilizează exerciţiul fizic şi
mijloacele balneofizioterapeutice în scop profilactic şi terapeutic. Prin mijloacele sale
specifice, kinetologia contribuie la înlăturarea efectelor afecţiunilor, traumatismelor şi
tulburărilor, a sechelelor, la recuperarea mai rapidă a persoanelor în situaţii biologice
speciale. La nivelul sportivilor de performanţă, unele mijloace ale sale favorizează atât
procesele de refacere, cât şi pe cele de adaptare superioară la cerinţele competiţionale
specifice;
▪ terapie. Termenul, sinonim cu „terapeutică” descrie, conform dicţionarelor
totalitatea metodelor, mijloacelor şi procedeelor prin care se acţionează pentru tratarea
bolilor. În opinia lui D.Moţet (2009b), termenul de terapie (din greaca veche -
therapeuein) ar putea fi folosit cu sensul de ramură a ştiinţelor medicale care studiază
mijloacele şi metodele de intervenţie cu scopul de a preveni, a ameliora şi a vindeca
bolile;
▪ kinetoterapia studiază, conform opiniei exprimate de D. Moţet, D. Mârza (1995),
„mecanismele neuromusculare şi articulare care asigură omului mişcările (activităţile
motrice) normale, în acelaşi timp, studiind şi elaborând principiile de structurare a unor
programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere profilactic,
cât şi din punct de vedere terapeutic şi recuperator”;
▪ chinestezie. Acest termen desemnează o „formă a sensibilităţii care face
posibilă perceperea propriilor mişcări”3, având la bază, conform Enciclopediei EFS
funcţia analizatorului mioartrokinetic care recepţionează, prin proprioceptori, excitaţiile
de la nivelul muşchilor, tendoanelor şi articulaţiilor şi le transmite la centrii corticali unde
sunt analizate, sintetizate şi transformate în senzaţii specifice;
▪ cenestezie psihică. Complementar termenului de chinestezie, cenestezia
psihică delimitează o „impresie generală, nediferenţiată, care rezultă din totalitatea
senzaţiilor primite de la organele interne, caracterizându-se printr-o dispoziţie plăcută
sau neplăcută; sensibilitate care reflectă propria existenţă fizică”4. Conform
Enciclopediei EFS (2002), cenestezia psihică vizează un ansamblu de informaţii
3
Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti;
4
Academia Română, (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II a, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan",
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
7
senzoriale, proprioceptive şi interoceptive care ar constitui baza perceperii difuze a
propriului corp. Plecând de la aspectele prezentate anterior, am putea susţină că acest
concept pune accentul pe conştientizarea schemei corporale;
▪ schema corporală reprezintă în opinia noastră o imagine subiectivă a
importanţei pe care sistemul nervos central o acordă posturilor, atitudinilor şi
segmentelor corporale;
▪ profilaxie este un termen ce delimitează în literatura de specialitate din diferite
domenii (medical, sportiv) ansamblul metodelor, mijloacelor şi procedeelor prin care se
acţionează pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei (împiedicarea apariţiei
îmbolnăvirilor, limitarea extinderii unei boli deja apărute, înlăturarea complicaţiilor şi
consecinţelor grave ale bolii respective);
▪ motricitate. Ca şi termen general, motricitatea ar reprezenta un ansamblu al
funcţiilor fiziologice care asigură mişcarea. Sinteza opiniilor exprimate de A.C.Dragnea
(1999, 2002), având la bază diferite dicţionare, ne permite să considerăm motricitatea
ca o capacitate a activităţii nervoase superioare de trecere rapidă de la un proces de
excitaţie la altul şi priveşte atât forma mişcării, cât şi reperele subiective pe care
aceasta le determină;
După D. Moţet (2009a), motricitatea se referă la proprietatea centrilor nervoşi de
a declanşa contracţia musculară, în timp ce Enciclopedia EFS (2002) o raportează ca o
însuşire a fiinţei umane de a efectua mişcări având la bază reflexe dependente ca
număr şi calitate de cerinţele modului de viaţă al fiecărui individ;
▪ calitate motrică. Determinată ca fiind „aptitudinea individului de a executa
mişcări exprimate în indici de viteză, de forţă, de rezistenţă, de îndemânare, de
mobilitate”5, calitatea motrică se bazează pe mecanisme fiziologice, biochimice şi
psihice. Nivelul ei „se apreciază pe baza interrelaţiei dintre masa, spaţiul, timpul şi
efectul desfăşurării mişcării individuale, cu ajutorul examenelor de laborator, a testelor
sau probelor de control”6;
▪ coordonarea motorie este un concept delimitat în literatura din domeniul
kinetoterapiei ca o „activitate fiziologică care priveşte combinarea contracţiei mai multor
muşchi, astfel încât să execute în mod corect mişcarea determinată; depinde de centrii
nervoşi ai creierului şi cerebelului”7;
▪ coordonarea mişcării. Delimitată drept „coordonare a mişcării” termenul spus
analizei este prezentat în Enciclopedia EFS (2002) mai mult din punct de vedere
fiziologic şi ar reprezenta o activitate a Sistemului Nervos Central datorită căreia fiecare
muşchi necesar efectuării unei mişcări se contractă cu intensitatea adecvată şi numai
când este necesar pentru a asigura execuţia exactă a mişcării respective. După D.
Moţet (2009a, p.242) coordonarea mişcării reprezintă „integrarea şi intercondiţionarea
eficientă a componentelor actului motric care se realizează în timpul învăţării şi
perfecţionării acestuia; coordonarea se realizează pe baza unor relaţii neuromusculare,
endocrine, psihologice, metabolice şi biomecanice; presupune caracteristici de timp,
spaţiu, , forţă, viteză, intensitate, direcţie şi formă; se realizează cu maxim de eficienţă
şi minimum de cheltuială energetică”;
▪ capacitate motrică – potenţialul prin care un individ poate efectua eforturi
variate, ca dozare şi complexitate;
▪ capacitate psihomotrică – ansamblul posibilităţilor de exprimare prin răspunsuri
motrice a funcţiilor complexe de coordonare a comportamentului;
▪ condiţia fizică este un termen relativ puţin utilizat de specialişti, delimitând un
nivel superior al pregătirii fizice pe care o persoană o poate atinge în urma unor
activităţi motrice desfăşurate pe o perioadă mai mare de timp;
5
Nicu, A., coord. (1973), Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti, p.149;
6
M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,Editura Aramis, Bucureşti, p.93;
7
Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a, Editura SemnE, Bucureşti, p.242;
8
▪ capacitate vitală. Conform Enciclopediei EFS din România (2002), capacitatea
vitală reprezintă volumul de aer care poate fi eliminat din plămâni printr-o expiraţie
forţată;
▪ performanţă. Acest termen este definit ca „rezultat obţinut de un individ în
efectuarea unei sarcini date, percepută, măsurată şi evaluată de el sau de un
observator”8;
▪ performanţă motrică desemnează punerea în valoare a comportamentului
motor al unui individ prin intermediul mişcărilor;
▪ performanţă sportivă. Delimităm termenul ca fiind un rezultat superior ca
valoare, obţinut într-o competiţie sportivă şi raportat la o scală de evaluare unanim
acceptată;
▪ experienţă motrică. Sinteza literaturii de specialitate din domeniul sportiv ne
permite să delimităm experienţa motrică ca fiind un ansamblu de deprinderi şi priceperi
motrice achiziţionate în timp în procesul practicii activităţilor corporale;
▪ inteligenţa motrică reprezintă o posibilitate, un potenţial individual de rezolvare
a diferitelor sarcini psihice şi motrice în situaţii specifice activităţilor practice;
▪ traumatism. Termenul reprezintă un „ansamblu de tulburări fizice sau psihice
provocate de o violenţă exterioară; violenţa însăşi”9 sau „tulburare sau leziune locală
sau generală, produsă de forţe externe sau interne […], În activitatea sportivă, cele mai
multe traumatisme sunt rezultatul forţelor externe reprezentate de agenţi mecanici –
lovituri, presiuni, tracţiuni – care produc contuzii, plăgi, fracturi”10;
▪ afecţiunea reprezintă o „alterare de natură organică sau funcţională a stării
normale a unui organism; boală, maladie”11;
▪ tulburarea este alterarea funcţiei unei structuri anatomice;
▪ leziunea este alterarea structurii anatomice;
▪ redoarea desemnează limitarea mobilităţii unei articulaţii, rigiditate musculo-
articulară;
▪ escară defineşte o afecţiune a ţesuturilor datorită acţiunii unor factori fizici,
chimici sau mecanici care determină diminuarea şi chiar pierderea troficităţii;
▪ postura. Studiul literaturii de specialitate ne-a permis să sintetizăm astfel
definiţia acestui termen/ concept: funcţie şi/sau potenţial al corpului de a menţine, prin
implicarea coordonată a componentelor sistemului nervos şi a aparatului locomotor, a
anumitor procese, funcţii şi relaţii care să asigura stabilitatea şi echilibrul corpului,
precum şi integrarea optimă în ambianţă. Se vorbeşte, în literatura din domeniul
biomecanicii umane, despre postură globală şi posturi locale, unde postura globală este
constituită din posturi locale, segmentare;
▪ tonusul muscular reprezintă, conform Enciclopediei EFS (2002) o uşoară dar
permanentă stare de tensiune activă a musculaturi (striate şi netede), involuntară şi
variabilă ca intensitate. Ea ar rezulta din intrarea succesivă în acţiune a unor grupe mici
de fibre din muşchi, ca răspuns reflex la excitaţii pornite din proprioceptori (musculatura
striată) sau interoceptor (musculatura netedă). Sursele din domeniul fiziologiei sportului,
a biomecanicii şi anatomiei aplicate, ne evidenţiază faptul că tonusul musculaturii striate
are rol esenţial în menţinerea posturii corpului şi a segmentelor sale, în dinamica şi
statica mobilizării articulare, în desfăşurarea activităţii aparatului locomotor prin
realizarea contracţiilor izotonice şi izometrice. Studiile şi cercetările ştiinţifice au
demonstrat că tonusul muscular îşi modifică caracteristicile în funcţie de o gamă variată
de factori interni (vârstă, stări afectiv-emoţionale, oboseală, somn, activitate intelectuală
etc..) sau externi (temperatură);
8
Dragnea, C., A., Teodorescu-Mate, S., (2002), Teoria Sportului, Editura FEST, Bucureşti, p.75;
9
10
11
Litera Internaţional (2002), Noul dicţionar explicativ al limbii române, Editura Litera Internaţional, Bucureşti;
9
▪ troficitate – „proprietate a materiei vii de a-şi păstra structura normală prin
asigurarea nutriţiei necesare”12;
▪ echilibrul reprezintă:
- potenţialul omului de a menţine sub control corpul şi segmentele sale, prin
intermediul structurilor neurofiziologice şi anatomice capabile să genereze
mişcări compensatorii destinate controlului efectelor forţelor interne şi externe
ce tind să destabilizeze;
- „funcţie şi proces ce permite individului să conştientizeze poziţia corpului şi
a segmentelor sale în spaţiu, să menţină, să modifice şi să controleze
această poziţie, în raport cu prezenţa sau absenţa suprafeţei de sprijin şi/sau
a unei sarcini motrice ce apare la un moment dat”13.
▪ prehensiunea delimitează, conform opiniei exprimate de F.Marcu (2000),
acţiunea mâinii de a prinde, de a apuca cu ajutorul degetelor; este considerată a fi
deprindere motrică înnăscută;
▪ elongaţie (în practica terapeutică, se foloseşte frecvent şi termenul de tracţiune
continuă sau alternantă) reprezintă, conform dicţionarelor generale sau de
specialitate, extensie sau întindere accidentală sau terapeutică a unor ligamente. Ea se
pot efectua manual sau folosind anumite obiecte, instrumente, aparate, instalaţii;
▪ deficienţă fizică este delimitată ca fiind un „aspect somatic anormal însoţit de
tulburări ale staticii şi motricităţii umane”14;
▪ dizabilitate. Este cunoscut faptul că în societate actuală termeni ca afectare,
handicap sau dizabilitate sunt adesea utilizaţi alternativ de multe persoane fără a
cunoaşte exact ceea ce exprimă fiecare dintre ei. Totuşi, prin clarificarea unor aspecte
în cadrul conferinţelor şi simpozioanelor organizate pe plan mondial sub egida
UNESCO şi OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), termenul de „handicap” a început
să fie abandonat, folosindu-se mai des cel de dizabilitate. Dizabilitatea reprezintă
termenul generic pentru afectări, limitări ale activităţii şi restricţii în participare:
- afectare este o pierdere sau o anormalitate a structurii corpului sau a unei
funcţii fiziologice (anormalitatea reprezentând variaţia semnificativă de la
norma stabilită statistic pentru o populaţie);
- limitările activităţii sunt dificultăţi cu care se poate confrunta un individ în
executarea activităţilor. Limitarea activităţii poate fi orice deviere, uşoară sau
gravă, cantitativă sau calitativă, înregistrată în executarea unei activităţi, faţă de
modul sau măsura în care se aşteaptă executarea acelei activităţi de către
persoane care nu au o problemă de sănătate;
- restricţiile în participare reprezintă problemele cu care se poate confrunta un
individ în implicarea sa în situaţii existenţiale ”15.
1.2.Noţiuni şi expresii terminologice utile

În acest subcapitol vom prezenta o serie de termeni şi expresii utile asupra
cărora vom face des referire în această lucrare, mai ales atunci când vom delimita rolul
pe care îl au în cadrul intervenţiei kinetoterapeutice obiectele, aparatele, instrumentele,
dispozitivele, echipamentele şi instalaţiile expuse în această lucrare. Astfel:
 creştere – proces de mărire a dimensiunilor corpului, a segmentelor sau a unor
părţi din segmentele sale. Atunci când facem referire la o capacitate sau potenţial,
creşterea se referă la latura cantitativă a procesului;
12
13
Alexe D., I., (2009), Manifestarea echilibrului la pubertate în funcţie de dominanţa emisferelor cerebrale, în vederea orientării
în probe tehnice de atletism, Teză Doctorat, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti, p.58;
14
15
OMS (2004), Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (CIF), Editura MarLink, Bucureşti, p.217;
10
 dezvoltare. Prezentăm două dintre cele mai uzuale sensuri ale acestui termen:.
Atunci când o abordăm din punct de vedere anatomic, dezvoltarea (fizică) reprezintă,
conform Enciclopediei EFS (2002), un proces de schimbare a formei şi proporţiilor
corpului în perioada de creştere. Atunci când facem referire la o capacitate sau
potenţial, dezvoltarea se referă la latura calitativă a procesului;
 educare. Termenul delimitează, conform dicţionarelor explicative, procesul de
influenţare intenţionată, sistematică şi organizată a dezvoltării intelectuale, morale şi
fizice. Este un proces care se ocupă cu formarea şi dezvoltarea unor deprinderi pe care
persoana nu le-a avut niciodată. Din punct de vedere sportiv şi kinetoterapeutic,
educarea pune accentul pe îmbunătăţirea calitativă a anumitor capacităţi şi procese
specifice;
 reeducarea are ca scop o redobândire a potenţialului unei funcţii sau al unui
proces, ca urmare a pierderii temporare. În domeniul medical şi al terapiilor de
recuperare, termenul face referire la procesul de a deprinde o persoană să se
folosească din nou de acea parte a corpului sau de acea facultate biopsihică diminuată
parţial în urma unei afecţiuni, a unui traumatism sau un accident. În domeniul sportiv,
reeducare este sinonimă cu termenul de corectare, de îndreptare a unui atitudini,
tehnicii sau tactici însuşită greşit. Literatura de specialitate oferă şi înţelesul de a
reforma la un subiect anumite deprinderi pe care le-a avut şi le-a pierdut. „Reeducarea
este necesară uneori după îmbolnăviri si accidente care alterează structura elementelor
anatomice şi tulbură funcţiile fiziologice, nu numai ale aparatului locomotor, ci si ale
celorlalte organe şi funcţii, mai ales circulatorii, trofice, de sensibilitate, secretorii etc..
Aceste tulburări complexe, cunoscute sub numele de tulburări fiziopatologice, continuă
să se manifeste si să producă suferinţă şi deficienţe funcţionale multă vreme, chiar
după ce leziunile sau îmbolnăvirile care le-au produs s-au vindecat. Ele se datorează, în
general, unor tulburări ale sistemului nervos vegetativ si se tratează prin reeducare
funcţională, care constă în mişcări metodice, masaj si fizioterapie. Atunci când si
componentele psihice ale mişcării (voinţa, curajul, perseverenţa etc..) sunt alterate, este
necesară reeducarea psihomotrică”16;
 corectarea este un proces care se ocupă cu îndreptarea abaterilor de la o
norma considerată reper, etalon;
 recuperarea este delimitată, în literatura de specialitate, ca un proces de
vindecare totală sau parţială, din punct de vedere fizic, psihic, biomecanic a unei
mişcări, funcţii, capacităţi. Recuperarea se poate produce spontan sau ca urmare a unui
proces de reeducare;
 recuperare funcţională. „Componentă a acţiunii complexe de recuperare, prin
care se asigură redobândirea capacităţii funcţionale a unui organ sau a unui sistem,
pierdută prin accidentare sau prin îmbolnăvire, suprasolicitare. Utilizează solicitări
specifice funcţiei deficitare, gradate cu grijă şi asociate, în funcţie de particularităţile
cazului, cu medicaţie adecvată, masaj şi procedee balneofizioterapeutice”17;
 tonifiere – creşterea stării de tensiune activă a musculaturii (striate şi netede);
 descărcare. Adaptând descrierea standard propusă de dicţionare la specificul
domeniului activităţilor corporale, putem susţine că „descărcarea” ar reprezenta
suprimarea sau diminuarea efectelor determinate de tensiunile acumulate de organism
sau de forţele care acţionează asupra corpului sau segmentelor sale. Din punct de
vedere sportiv, descărcarea poate însemna şi scăderea controlată a stării de tensiune
activă excesivă a musculaturii striate (a tonusului) acumulate în efort fizic, prin contracţii
musculare;
16 16
Mârza, D., (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău, p.70;
17
11
 posturare - ansamblul proceselor de coordonare globală şi segmentară a părţilor
corpului pentru a obţine o atitudine corectă, stabilă şi echilibrată spaţial. Conform lui
A.Ionescu, posturarea reprezintă „Posturările reprezintă atitudini impuse corpului întreg
sau doar unor părţi ale lui, în scop terapeutic sau preventiv, pentru a corecta sau a evita
instalarea unor devieri de statică şi poziţii vicioase sau pentru a facilita un proces
fiziologic”18;
 redresarea – aducerea, revenirea la poziţia şi la funcţionarea normală a unei
capacităţi sau a unui segment corporal după o perturbare, dezechilibrare; sinonim:
îndreptare, normalizare, refacere;
 compensare. Acest termen delimitează, după D. Moţet (2009a), un mecanism
biologic de menţinere a funcţiilor vitale ale organismului în caz de leziune sau tulburare
funcţională gravă a unor organe prin modificări secundare care restabilesc echilibrul. În
opinia specialiştilor, compensarea poate asigura un anumit grad, variabil, de
funcţionalitate şi, implicit, de autonomie, înlocuind funcţiile diminuate sau pierdute.
 relaxare. Conform Enciclopediei EFS (2002, p.315), relaxarea este privită ca o
stare de destindere survenită după solicitări fizice sau psihice, caracterizată prin
absenţa contracţiilor musculare şi a tensiunilor psihice. Raportând la activitatea
musculară, aceeaşi sursă susţine că relaxarea este o stare fiziologică a muşchiului
caracterizată prin absenţa tensiunii sale interne. În această stare, muşchiul nu produce
forţă de tracţiune asupra capetelor sale de inserţie;
 stimulare. În sens biologic, stimularea se referă la a excita, a activa un organ, o
funcţie a cărei activitate a fost limitată, diminuată sau afectată;
 adaptare – „ansamblu de procese, activităţi prin care se trece de a un echilibru
mai puţin stabil, între organism şi mediu, la un echilibru mai stabil; sau totalitatea
modificărilor morfofuncţionale adecvate ale materiei vii, determinate de noile condiţii de
mediu”19 sau „complex de modificări morfofuncţionale prin care organismul
reacţionează la excitaţiile provenite din mediul intern sau extern; poate fi imediată sau
tardivă”20;
 readaptarea visează posibilitatea de a reveni treptat la homeostazia
organismului diminuată sau pierdută în urma anumitor procese, afecţiuni, traumatisme
sau leziuni, dar şi posibilitatea de a modifica starea iniţială pentru a obţine o altă stare
dorită. Dacă se iau în analiză şi implicaţiile psihice, readaptarea include reintegrarea în
viaţa socială;
 reabilitarea reprezintă, conform literaturii de specialitate, un sistem complex de
tehnici terapeutice cursive de readucere în stare activă, prin reeducare, exerciţii şi
fizioterapie a unor funcţii mai mult sau mai puţin alterate în urma unor procese
patologice;
 facilitare - favorizarea producerii unui fenomen;
 facilitare neuromusculară proprioceptivă. Pornind de la definiţia „facilitării”
specialişti din domeniul biomecanicii, medicinii, a medicinii sportive, a fiziologiei
sportului etc.. delimitează termenul analizat ca reprezentând uşurarea, încurajarea sau
accelerarea răspunsului motor voluntar prin stimularea proprioceptorilor din muşchi,
tendoane, articulaţii, la acestea adăugându-se şi stimularea extero- şi telereceptorilor;
 escaladare - deprindere motrică utilitar-aplicativă de ascensiune pe o suprafaţă
înclinată, utilizând membrele inferioare, membrele superioare şi anumite puncte de
sprijin;
18
A.Ionescu (1994), citat de D.Mârza (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău, p.18
19
20
12
 căţărare - deprindere motrică utilitar-aplicativă de urcare pe aparate special
construite (frânghie, scară fixă etc..) sau pe zone şi obiecte din natura (munte, copaci)
utilizând membrele inferioare şi superioare şi folosind tehnici diferite;
 târâre - deprindere motrică utilitar-aplicativă de deplasare paralelă, cu suprafaţa
de sprijin, a corpului şi segmentelor sale;
 flotabilitate – posibilitate a organismului sau a unui corp de a pluti atunci când
este scufundat într-un lichid; în domeniul activităţilor corporale, termenul este în strânsă
dependenţă cu activităţile nautice şi cu terapia prin apă;
 alunecarea este definită în dicţionare atât prin acţiune corpului de a-şi pierde
parţial sau total echilibrul, călcând pe o suprafaţă lucioasă, cât şi prin acţiunea de a se
mişca lin, fără a întâmpina vreo rezistenţă;
 derulare (mers) – „componentă a tehnicii mersului şi alergării, produsă după
contactul cu solul pe talpa piciorului de sprijin, pentru transmiterea greutăţii corpului
succesiv pe călcâi, pe pingea şi apoi spre vârf, în mişcarea omului de deplasare dinapoi
spre înainte”21;
 flexibilitate – potenţialul structurilor anatomice şi a unor lanţuri biomecanice de a
efectua o gama larga de mişcări cu amplitudine;
 ghemuire cu amortizare - coborârea lentă a centrului general de greutate prin
flexia controlată a membrelor inferioare.
1.3.Terminologia specifică disciplinei

▪ echipament -„ansamblu de piese, de dispozitive şi de mecanisme, împreună cu
elementele de legătură, aparţinând unei instalaţii, unei maşini etc.. şi îndeplinind o
anumită funcţie în cadrul acestor sisteme tehnice”22;
▪ instalaţie - ansamblu de obiecte, instrumente, dispozitive, maşini unelte montate
astfel încât să formeze un tot unitar în scopul executării unei funcţii sau operaţii în
diferite activităţi sau procese (adaptare după Dex”98);
▪ aparat - ansamblu de piese montate sau dispozitiv de construcţie specială, cu
dimensiuni standardizate, care serveşte pentru o operaţie mecanică, tehnică, ştiinţifică;
▪ dispozitiv - „ansamblu de piese legate între ele într-un anumit fel (de obicei
imobil) şi care îndeplineşte o funcţie bine determinată într-un sistem tehnic”23;
▪ instrument. Sinteza diferitelor dicţionare ne evidenţiază următorul sens al
termenului analizat: obiect acţionat manual, folosit la îndeplinirea unor operaţii în
practica activităţii specifice unui domeniu; unealtă;
▪ obiect - corp solid, prelucrat, care poate fi perceput prin simţuri şi are o anumită
întrebuinţare;
▪ biomecanica. Conform literaturii de specialitate, biomecanica vizează studiul
mişcărilor active, a poziţiilor şi atitudinilor fixe ale corpului şi segmentelor sale la oameni
şi animale, din punct de vedere al legilor mecanicii;
▪ biometria - „ştiinţă care aplică metodele statistice şi analizele matematice la
fenomenele biologice24. Accesaşi sursă susţine şi faptul că sensul secundar de
”măsurători asupra corpului omenesc” este utilizat în domeniul educaţiei fizice şi
sportului, sens care este sinonim cu antropometria;
▪ antropometrie – metodă de măsurare şi evaluare a creşterii şi dezvoltării fizice,
prin înregistrări cifrice, făcute în cele trei planuri spaţiale asupra corpului şi a
segmentelor sale;
21
Idem 17, p.140
22
23
Idem19
24
13
▪ somatoscopie. Enciclopedia EFS (2002) descrie somatoscopia ca o metodă de
măsurare şi evaluare, bazată pe calificative sau descrieri, şi nu pe cifre cum este
antropometria. Ea măsoară şi evaluează tot creşterea şi dezvoltarea fizică, însă cu
ajutorul privirii, având astfel o precizie relativă. Permite aprecierea reperelor sub aspect
global şi analitic, descrierea caracteristicilor corporale putând fi făcută amplu şi
complex, sesizându-se particularităţile fiecărui individ şi eventualele deficienţe fizice.
Somatoscopia completează şi nuanţează datele rezultate din examenul antropometric;
▪ mecanoterapie - formă de terapie prin mişcări active sau pasive, efectuate cu
ajutorul aparatelor mecanice care pot regla amplitudinea mişcării, utilizată pentru
creşterea forţei şi a mobilităţii articulare (adaptare după definiţia prezentată în
Enciclopedia EFS, 2002, p.242). Conform anumitor dicţionare, mecanoterapia ar
reprezenta o denumire generală pentru terapeutica prin masaj, prin gimnastică
medicală, prin aparate mecanice, aplicată mai ales în boli articulare sau
neuromusculare (DEX, 1998) sau un tratament al unor boli prin mobilizarea articulaţilor,
a muşchilor cu ajutorul a diferite instalaţii mecanice (F.Marcu, 2000).
Aparatura specifică mecanoterapiei permite, conform Enciclopediei EFS (2002),
ca în funcţie de particularităţile persoanei care lucrează la aparatul respectiv, să se
efectueze mişcări pasive sau active, produse prin contracţii dinamice concentrice şi
excentrice, amplitudinea mişcărilor fiind reglată după starea specifică a articulaţiilor care
sunt implicate în efort.
▪ ergometrie - disciplină care se ocupă cu măsurarea lucrului mecanic efectuat în
cadrul eforturilor musculare desfăşurate la aparate speciale (ergometre). Specificul
efortului muscular variază în funcţie de scopul urmărit şi de tipul aparatului;
▪ ergospirometrie – metodă de măsurare şi evaluare a funcţiei respiratorii cu
ajutorul unui aparat special (spirometru);
▪ scripete – dispozitiv alcătuit dintr-o roată de material rezistent, prevăzută cu un
şanţ periferic prin care trece un cablu/ coarda, având rol în transmiterea unei forţe care
serveşte la ridicarea unor greutăţi;
▪ scripetoterapie – tip de mecanoterapie inventată de Charles Rocher ce include
procedee de educarea şi reeducare activă şi pasivă, creştere şi dezvoltare cu ajutorul
unui mecanism bazat pe scripeţi. Poate avea efecte şi de creştere şi dezvoltare,
mobilizare şi tonifiere la nivelul structurilor biomecanice interesate;
▪ suspensoterapie. Bazându-se pe regulile şi principiile mecanice şi fiziologice
stabilite de Guthrie Smith, suspensoterapia constă în tehnici de suspendare globală sau
segmentară, prin mobilizări active sau pasive, având ca scop scoaterea corpului şi a
segmentelor sale din sfera gravitaţiei. Prin acest tip de terapie, forţele gravitaţiei care
acţionează asupra corpului sunt suprimate;
▪ chiroterapia reprezintă o „tehnică specială care presupune depărtarea
suprafeţelor articulare (tracţiune) şi / sau mişcare paralelă între ele”25. Generând
întindere mecanică, acest tip de terapie ar inhiba receptorii durerii şi ar activa pe cei ai
mişcării, determinând totodată şi îmbunătăţirea metabolismului structurilor articulare,
reducerea tensiunii articulare şi reglarea tonusului muscular;
▪ posturografie – metodă de determinare a stabilităţii posturale, a celor mai mici
devieri de la o postura normală, a dispoziţiei spaţiale a corpului şi a fiecărei articulaţii în
parte. Oferă informaţii despre informaţii despre controlul motor sau funcţia de echilibru
în diferite condiţii de mediu;
▪ cameră de stimulare senzorială – locaţie special amenajată unde se pot
desfăşura activităţi specifice şi adaptate, care să stimuleze procesele senzoriale. Este
proiectată pentru a elimina excitaţiile din mediu, promovând şi încurajând relaxarea,
activitatea intelectuală şi dezvoltarea senzorială;
25
Şalgău, S., Mârza, D., (2007), Asistenţă biologică şi kinetoterapie în sport, Editura PIM, Iaşi, p.164;
14
▪ platformă de forţă – dispozitiv complex (parte componentă a sistemelor de
analiză analogică şi digitală a mişcării) destinat pentru determinarea forţelor de apăsare
asupra solului, a timpului de contact cu solul, a oscilaţiilor centrelor de presiune a
tălpilor la nivelul solului şi a oscilaţiilor proiecţiei centrului general de greutate a corpului
uman;
▪ marker – dispozitive speciale fluorescente ataşate de corp, de obicei, pentru a
reprezenta cele mai bune estimări ale centrelor articulaţiilor. Amplasarea lor se face
astfel încât să permită identificarea adevăratelor centre de rotaţie în raport cu reperele
anatomice;
▪ plăci de echilibru – instrumente sau dispozitive destinate atât măsurării şi
evaluării capacităţii de menţinere a echilibrului, cât şi educării şi reeducării acestuia.
Sunt formate dintr-o placă din material rezistent, suprapusă peste un cadru, de regulă,
sub forma unei semisfere, care produce instabilitate. Pot fi utilizate şi pentru
redobândirea sau dezvoltarea forţei articulaţiei gleznei şi a genunchiului în vederea
educării şi reeducării mersului;
▪ discuri de echilibru (eng. balancefit) - instrumente sau dispozitive destinate atât
măsurării şi evaluării capacităţii de menţinere a echilibrului, cât şi educării şi reeducării
acestuia. Sunt formate dintr-un cauciuc special, au forma uşor sferică şi pot fi umplute
cu aer. Pot avea suprafaţa lucioasă sau cu rugozităţi (pentru aderenţă crescută sau
stimulare proprioceptivă la nivelul tălpilor picioarelor); de asemenea, pot fi utilizate şi
pentru redobândirea sau dezvoltarea forţei articulaţiei gleznei şi a genunchiului în
vederea educării şi reeducării mersului;
▪ simulator - ansamblu de dispozitive / aparate care simulează, în condiţii de
laborator, situaţiile posibile dintr-o activitate. Este utilizat pentru verificarea şi/sau
antrenarea reacţiilor oamenilor în anumite condiţii, atunci când activităţile specifice unui
domeniu nu pot fi realizate datorită anumitor condiţii (meteo, costuri, dizabilitate, etc..);
▪ covor rulant – dispozitiv mecanic sau electric, având funcţii complexe de
măsurare, care utilizează o bandă lungă, continuă, de cauciuc / piele, ce serveşte la
uşurarea transportului în plan orizontal sau oblic; poate fi utilizat pentru creşterea sau
dezvoltarea unor capacităţi, pentru educarea sau reeducarea unor capacităţi sau funcţii
specifice locomoţiei;
▪ bicicletă ergometrică - dispozitiv mecanic sau electric, având funcţii complexe
de măsurare, pus în funcţiune prin două pedale acţionate cu picioarele; poate fi utilizat
pentru creşterea sau dezvoltarea unor capacităţi, pentru educarea sau reeducarea unor
capacităţi sau funcţii specifice locomoţiei;
▪ atelă – piesă utilizată pentru imobilizarea oaselor fracturate, cu o lungime
suficientă pentru a permite blocarea articulaţiei proximale şi a celei distale faţă de
fractură (Enciclopedia EFS, 2002);
▪ orteză – „dispozitiv adăugat corpului unei persoane pentru a susţine, a poziţiona,
a imobiliza, a corecta diformităţi, a asista forţa musculară, a modifica tonusul muscular
sau a promova mişcarea unor segmente”26 sau „denumire pentru orice aparat ortopedic
destinat protejării, imobilizării sau susţinerii corpului sau a unei părţi a acestuia (atele,
gulere, corsete, ghete ortopedice)”27 ;
▪ kinezimetru – instrument pentru măsurarea unei mişcări;
▪ dinamometru. Descrierea dată de Enciclopedia EFS (2002), ne evidenţiază
următoarele aspecte privind dinamometrul: aparat de măsurare a forţei musculare,
având la bază un element deformabil – elastic, care acţionează un ac indicator în
momentul în care se exercită asupra lui o anumită tracţiune sau presiune (datele
indicate sunt evidenţiate pe un cadran în kgf);
26
Sbenghe, T., (2002), Kinesiologie. Ştiinţa Mişcării, Editura Medicală, Bucureşti, p.488;
27
Moţet, D., (2009b), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.2, Ediţia I-a Editura SemnE, Bucureşti, p.58;
15
▪ goniometru - instrument sau aparat de măsurare şi evaluare a valorii unghiurilor
realizate la nivelul articulaţiilor; măsoară amplitudinea unghiurilor în articulaţii;
▪ kinograful / miograful - aparat pentru înregistrarea grafică a contracţiei
musculare, cu ajutorul căruia se pot face aprecieri asupra mărimii, a formei şi a duratei
acesteia (Dex “98);
▪ chinogramă – „înregistrare fotografică pe bandă video sau pe hârtie a fazelor
succesive ale unei execuţii tehnice, servind studiului caracteristicilor spaţio-temporale
ale mişcării; înregistrează elementele caracteristice ale actului motric cu un anumit
număr de imagini pe secundă (24 sau 32)”28;
▪ electrod – conductor electric (metalic sau de cărbune) prin care curentul electric
intră (anod) şi iese (catod) într-un sau dintr-un mediu oarecare. Conform dicţionarelor
explicative, are, de regulă, conductivitatea electrică mai mare decât a mediului
respectiv;
▪ electromiograma - diagramă care reprezintă curenţii electrici generaţi de
activitatea musculară; oferă repere asupra normalităţii sau anormalităţii contracţiei
musculare;
▪ senzor - dispozitiv (ultrasensibil) care sesizează un anumit fenomen (DEX '98).
O definiţie mai completă este cea dată de F.Marcu (2000), conform căruia senzorul este
un „dispozitiv pentru generarea unui semnal care să indice apariţia unei situaţii date sau
să reprezinte variaţia unui parametru într-un fenomen”;
▪ rugozităţi - mici ridicături, neregulate ca formă, de pe suprafaţa unui obiect, ce
pot avea rol în stimularea sensibilităţii nervoase la persoanele cu afecţiuni
proprioceptive şi neurologice;
▪ cameră video – aparat care ţine de sistemele de înregistrare şi de transmitere a
imaginii;
▪ software. Termen utilizat în limbaj informatic care delimitează o „suită de limbaje
şi de programe care permit unui sistem electric de elaborare a datelor să-şi dezvolte
operaţiile pentru care este destinat”29. O altă descriere, prezintă termenul analizat ca
fiind un „ansamblu de activităţi (codificare, organizare, analiză, programare) pentru
calculatoarele electronice”30.
Rezumat
În cadrul acestei unităţi de studiu au fost detaliaţi peste 100 de
termeni (noţiuni, concepte) şi expresii a căror studiere facilitează
înţelegerea acestui manual. Chiar dacă unii dintre ei au o multiplă
semnificaţie, noi am încercat să evidenţiem şi să expunem doar
semnificaţia sau sensul
pe care aceşti termeni îl pot avea în practica terapiei prin mişcare (kinetoteraopie).
Studierea lor va asigura o bază optimă pentru aprofundarea efectelor pe care le
pot avea programele de kinetoterapie ce includ aparate, dispozitive, instrumente şi
obiecte portative. De asemenea, delimitarea clară a termenilor amintiţi face posibilă
eliminarea eventualelor greşeli de terminologie.
Bibliografie
1. Academia Română, (1998), (DEX '98), Dicţionarul explicativ al limbii române,
Ediţia a II a, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti;
28
29
Marcu, F., Maneca, C., (1986), Dicţionar de neologisme, Editura Academiei, Bucureşti;
30
16
2. Academia Română, (2010), Dicţionar de termeni muzicali, Institutul de Istoria
Artei "G.Oprescu", Editura Enciclopedică, Bucureşti (http://dexonline.ro/surse,
adresă web accesată în noiembrie 2012);
3. Alexe D., I., (2009), Manifestarea echilibrului la pubertate în funcţie de dominanţa
emisferelor cerebrale, în vederea orientării în probe tehnice de atletism, Teză
Doctorat, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti;
4. Baciu, Cl., (1990), Programe de gimnastică medicală, Editura Stadion, Bucureşti;
5. Dragnea, C., A., Bota, A., (1999), Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
6. Dragnea, C., A., Teodorescu-Mate, S., (2002), Teoria Sportului, Editura FEST,
Bucureşti;
7. Litera Internaţional (2002), Noul dicţionar explicativ al limbii române, Editura
Litera Internaţional, Bucureşti;
8. Manole, V., (2009), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi;
9. Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti;
10. Marcu, F., Maneca, C., (1986), Dicţionar de neologisme, Editura Academiei,
Bucureşti;
11. Mârza, D., (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău;
12. Moţet, D., Mârza, D., (1995), Bazele teoretico-metodice ale exerciţiului in
kinetoterapie (activităţi motrice): Note de curs, Universitatea Bacău
13. Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Volum I, Ediţia I-a Editura
SemnE, Bucureşti;
14. Moţet, D., (2009b), Enciclopedia de kinetoterapie, Volume II, Ediţia I-a Editura
SemnE, Bucureşti;
15. M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4,
coord. Nicu Alexe, Editura Aramis, Bucureşti;
16. Nicu, A., (coord. 1973), Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion,
Bucureşti;
17. Raţă, G., Raţă, B., C., (2006), Aptitudinile în activitatea motrică, Editura Edusoft,
Bacău;
18. Şalgău, S., Mârza, D., (2007), Asistenţă biologică şi kinetoterapie în sport, Editura
PIM, Iaşi;
19. Sbenghe, T., (1996), Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale
membrelor, Editura Medicală, Bucureşti;
17
Unitatea de curs II.
Obiecte, materiale şi instrumente.
Rolul şi eficienţa lor în kinetoterapie

Scopul acestei unităţi de studiu este cunoaşterea unei game cât mai variate de
obiecte, materiale şi instrumente pe care un kinetoterapeut le poate utiliza în aplicarea
unui program sau intervenţii kinetoterapeutice, precum şi rolul pe care îl pot avea
aceste obiecte, materiale şi instrumente în practica profesiei.
Obiective
După ce vor studia această unitate de curs, studenţii vor putea:
 să-şi formeze o imagine de ansamblu asupra varietăţii obiectelor şi
instrumentelor ce pot fi utilizate în elaborarea programelor kinetoterapeutice;
 să înţeleagă rolul pe care fiecare obiect sau instrument îl poate avea, atunci când
este adaptat la specificul obiectivului propus pentru intervenţia kinetoterapeutică;
 să cunoască diverse modalităţile de utilizare a diferitelor obiecte şi instrumente
simple şi larg folosite în practica activităţilor motrice.
2.1. Utilizarea diferitelor obiecte şi instrumente în kinetoterapie

Ştiind că fiecare afecţiune prezintă prin mai multe faze de manifestare, unele mai
intense, altele mai puţin intense şi cunoscând faptul că procesele recuperării, reabilitării,
refacerii se pot orienta pe mai multe etape (în funcţie de particularităţile persoanelor
implicate, de specificul afecţiunii / traumatismului, de vârsta subiecţilor, de condiţia lor
fizică, etc..), putem susţine că atingerea obiectivelor orientate spre redobândirea de
către persoanele cu nevoi speciale a facilităţilor diminuate se poate realiza şi prin
utilizarea, mai mult sau mai puţin amplă a aparatelor, echipamentelor, instrumentelor şi
instalaţiilor din diferite domenii.
Totuşi, de multe ori până la utilizarea anumitor echipamente, aparate, dispozitive
sau instalaţii, persoana cu nevoi biologice speciale este nevoită (sau chiar îi este indicat
de către specialist) să folosească anumite obiecte, unele extrem de simple.
De aceea înainte de a aborda teoretic diferitele aspecte referitoare la
echipamentele, instalaţiile sau aparatele cunoscute ca având un rol important în
kinetoterapie, am considerat util să enumerăm câteva obiecte care pot avea un rol
extrem de simplu dar uneori extrem de util în recuperarea, reeducarea, tonifierea,
dezvoltarea sau educarea anumitor funcţii, aptitudini sau procese.
Bineînţeles, utilizarea anumitor obiecte, materiale sau instrumente în intervenţia
kinetoterapeutică este dependentă de mulţi factori de care trebuie ţinut cont, însă oferă
avantajul accesului mult mai rapid şi uşor la facilităţile pe care le pot oferi obiectele şi
instrumentele, comparativ cu aparatura sau instalaţiile mai sofisticate, care necesită de
cele mai multe ori prezenţa unui specialist la locul respectiv.
Elaborarea şi aplicarea programelor kinetoterapeutice în practica intervenţiilor
destinate reabilitării unor funcţii, redobândirii unor capacităţi diminuate, dezvoltării sau
educării unor aptitudini şi capacităţi specifice impune respectarea obligatorie a unor
reguli şi principii minime (principiul gradării efortului, principiul participării conştiente şi
active, principiul menţinerii nivelului condiţiei fizice etc..).
Astfel, în funcţie de starea persoanei cu nevoi biologice speciale, de natura
afecţiunii / traumatismului, de limita posibilităţilor de mişcare la momentul respectiv, se
poate apela:
18
▪ iniţial la aparate, echipamente şi instalaţii şi ulterior la obiecte, instrumente
sau materiale, în cazul în care motricitatea, psihomotricitatea sau capacitatea
de efort sunt grav afectate şi implică un ajutor special acordat persoanei
afectate;
▪ iniţial la obiecte, instrumente sau materiale şi ulterior la aparate,
echipamente sau instalaţii, atunci când motricitatea, psihomotricitatea sau
capacitatea de efort nu sunt grav afectate, ci doar limitate temporar, iar
persoana poate efectua singură anumite mişcări.
Utilizarea diferitelor obiecte, instrumente, materiale în kinetoterapie trebuie
subordonată obiectivelor generale şi specifice, dar trebuie ţinut cont că „stabilirea
obiectivelor se subordonează stării patologice instalate la pacient şi se realizează pe
baza evaluării corecte şi complete realizată de către echipa medicală de recuperare”31.
În aceste condiţii, utilizarea diferitelor obiecte, instrumente, materiale în kinetoterapie
trebuie permanent adaptată la rezultatele evaluărilor iniţiale şi intermediare care trebuie
efectuate constant. Astfel, atingerea obiectivelor impune:
▪ includerea în intervenţia kinetoterapeutică numai a acelor obiecte sau
instrumente care determină modificări pozitive sau care încă pot fi eficiente în
cadrul programelor de recuperare, reabilitare, dezvoltare etc..;
▪ excluderea din intervenţia kinetoterapeutică a acelor obiecte sau instrumente
care nu mai determină modificări sau care nu îşi mai justifică prezenţa din
punct de vedere al eficienţei dovedite;
▪ menţinerea în intervenţia kinetoterapeutică numai a acelor obiecte sau
instrumente care încă îşi justifică prezenţa datorită utilităţii lor dovedite, în
diferite etape ale procesului de recuperare sau chiar în diferite etape ale unei
şedinţe.
De asemenea, susţinem şi faptul că utilizarea diferitelor obiecte sau
instrumente în şedinţele de recuperare, reabilitare, educare, tonifiere etc.. ar trebui să
se facă sub stricta îndrumare a specialiştilor în motricitate (profesor de educaţie
fizică, kinetoterapeut, instructor etc..), în condiţiile în care numai aceştia cunosc mai
bine:
» modalitatea de folosire a unor obiecte sau instrumente specifice;
» poziţiile din care pot fi utilizate acestea;
» dozarea corespunzătoare, adaptată la:
▪ etapa recuperării sau a educării/ dezvoltării, creşterii anumitor capacităţi
sau aptitudini interesate;
▪ limita inferioară sau superioară a posibilităţilor de mişcare (corect
evaluate) ale persoanei cu nevoi biologice speciale;
▪ simptomatologia afecţiunii sau traumatismului;
» momentul încetării utilizării anumitor obiecte sau instrumente;
» momentul introducerii în intervenţia kinetoterapeutică a altor obiecte, materiale
sau instrumente;
» să dea indicaţiile metodice necesare;
» să modifice sau să adapteze programul de exerciţii cu obiecte sau instrumente;
Principiul gradării efortului trebuie respectat obligatoriu atunci când indicăm
persoanei afectate să utilizeze obiecte sau instrumente specifice. Dozarea efortului de
la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex sunt reguli ce se
impun a fi respectate. De asemenea, obiectele sau instrumentele utilizate vor viza la
început exerciţii simple, elementare, dintre cele mai uşoare, pentru ca ulterior, în funcţie
de reactivitatea persoanei cu care se lucrează, să se treacă la exerciţii din ce în ce mai
complexe.
31
Mârza, D., (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău;
19
2.2. Eficienţă, avantaje, dezavantaje, limite în utilizarea
obiectelor şi instrumentelor în kinetoterapie
Eficienţa în utilizarea obiectelor şi instrumentelor în kinetoterapie poate depinde
de mai mulţi factori:
▪ experienţa specialistului în elaborarea programelor de recuperare care includ
obiecte şi instrumente specifice;
▪ cunoaşterea optimă a particularităţile morfofuncţionale, de vârstă şi patologice
ale persoanei cu nevoi biologice speciale;
▪ cunoaşterea gradului de reactivitate a persoanei cu nevoi biologice speciale;
▪ cunoaşterea facilităţilor pe care le poate oferi utilizarea unor obiecte sau
instrumente;
▪ tipul de efort şi caracteristicile acestuia;
▪ cunoştinţe despre dozarea efortului şi durata necesară refacerii capacităţilor
neuromusculare după eforturi specifice;
▪ nivelul de cunoştinţe de biomecanică, anatomie şi fiziologie ale
kinetoterapeutului;
▪ experienţa şi creativitatea specialistului în elaborarea programelor de recuperare
care includ obiecte sau instrumente;
▪ experienţa motrică şi condiţia fizică a persoanei afectate, implicată în procesul
recuperării, reabilitării, readaptării etc..;
▪ implicarea activă în propria recuperare a persoanei respective etc..
Avantajele utilizării anumitor obiecte şi instrumente în kinetoterapie sunt:

 costul lor comparativ cu cel al aparatelor, echipamentelor sau a unor instalaţii (de
cele mai multe ori, preţul unor astfel de obiecte sau instrumente este unul care
permite achiziţionarea lor în număr şi diversitate mare de către kinetoterapeut
sau chiar de către persoana afectată, pentru a lucra la domiciliu după programul
elaborat de kinetoterapeut. Bineînţeles, exerciţiile la domiciliu vor fi efectuate
numai după indicaţiile specialistului şi numai după ce acesta consideră că
persoana afectată poate lucra astfel);
 spaţiul de depozitare sau de utilizare. Acesta este unul mic, uşor de amenajat şi
nu necesită condiţii speciale;
 uşurinţa în folosire, mai ales în anumite etape;
 posibilitate localizării efectului la anumite grupe musculare sau anumite articulaţii
în anumite planuri şi direcţii, fără a implica în efort alte structuri anatomice
auxiliare sau complementare;
 folosirea lor în procesul propriei recuperări, educări sau dezvoltări a unei
capacităţi, funcţii etc.. în acelaşi timp cu efectuarea altor activităţi cotidiene
(exemplu: utilizarea de extensoare palmare sau benzi elastice în acelaşi timp cu
lectura unei cărţi sau vizionarea unei emisiuni);
 imposibilitatea înlocuirii lor de către nici un aparat, instalaţie sau echipament în
anumite momente, etape din intervenţia kinetoterapeutică a anumitor afecţiuni
sau traumatisme;
 posibilitatea creării unor instalaţii specifice prin alăturarea anumitor obiecte
(exemplu: bandă elastică şi baston gimnastică cu scară fixă sau bancă
gimnastică etc..);
 transportul lor facil pe diferite distanţe (pentru a permite derularea programelor
de exerciţii în diferite medii: în aer liber, într-un cabinet sau chiar în alte localităţi,
atunci când persoana cu nevoi biologice speciale trebuie să se deplaseze în
afara localităţii de domiciliu);
20
Limitele în utilizarea anumitor obiecte şi instrumente în intervenţia
kinetoterapeutică sunt determinate de:
 particularităţile morfofuncţionale şi patologia persoanei;
 particularităţile de exprimare a indicilor de forţă, viteză, mobilitate, rezistenţă
locală şi generală de la un anumit moment;
 caracteristicile de duritate, elasticitate, lungime, greutate, lăţime sau grosime ale
obiectului sau instrumentului utilizat în intervenţia kinetoterapeutică;
 nivelul de cunoştinţe ale persoanei afectate, referitoare la exerciţiul fizic şi la
dozarea acestuia;
 gradul de reactivitate a persoanei cu nevoi biologice speciale la efectuarea
anumitor mişcări cu ajutorul obiectelor sau instrumentelor;
 experienţa şi creativitatea specialistului în elaborarea programelor de recuperare
care includ obiecte sau instrumente;
Dezavantajele utilizării anumitor obiecte şi instrumente în kinetoterapie:

 caracteristicile de duritate, elasticitate, lungime, greutate, lăţime sau grosime ale
obiectului sau instrumentului utilizat în intervenţia kinetoterapeutică (exemplu: o
bancă de gimnastică puţin probabil că va avea persoana afectată la domiciliu);
 imposibilitatea utilizării eficiente a anumitor obiecte fără prezenţa şi ajutorul altor
persoane (exemplu: utilizarea mingiilor de diferite mărimi sau greutăţi în
reeducarea deprinderii de aruncare);
 folosirea anumitor obiecte sau instrumente decât în anumite etape ale
programului de recuperare etc..
 rezistenţa limitată în timp a anumitor obiecte, fapt ce implică procurarea altora
noi;
 accesul limitat, în anumite momente, la utilizarea lor datorită lipsei acestora pe
piaţa (unele obiecte din cele expuse de noi nu sunt fabricate la scară
comercială, necesitând comenzi speciale care pot dura mult până la onorarea
lor şi transportul către persoana interesată).
2.3. Măsuri de siguranţă şi protecţie în utilizarea diferitelor

obiecte în kinetoterapie
Suntem convinşi de faptul că o mare parte a cititorilor acestor rânduri pot intui
deja la ce vom face referire în acest subcapitol, însă considerăm de datoria noastră să
insistăm şi să punem accentul pe importanţe ce trebuie acordată măsurilor de siguranţă
şi protecţie în utilizarea practică a diferitelor obiecte şi instrumente la care noi am făcut
referire în unitatea de curs II.
Astfel, considerăm că, în utilizarea diferitelor obiecte şi instrumente în
kinetoterapie, trebuie să se respecte următoarele:
▪ asigurarea spaţiului necesar de lucru impus de mărimea sau caracteristicile
obiectelor folosite (exemplu: bancă gimnastică, scară fixă, bandă elastică, minge
de fitness, minitrambulină etc..);
▪ asigurarea spaţiului de lucru cu materiale de protecţie (saltele, bureţi), aşezate în
jurul anumitor instrumente (exemplu: în reeducarea mersului sau a echilibrului pe
placi sau discuri de echilibru, trebuie amenajat spaţiu astfel încât să protejeze
persoane în eventualitatea unei dezechilibrări sau căderi involuntare);
▪ evaluarea corectă a posibilităţilor de mişcare ale persoanei cu nevoi biologice
speciale, implicată în intervenţia kinetoterapeutică;
▪ iluminarea corespunzătoare a spaţiului unde se desfăşoară intervenţia
knetoterapeutică, astfel încât anumite obiecte mai mici să fie optim vizibile;
21
▪ utilizarea unor obiecte sau instrumente numai la indicaţiile şi sub forma
prezentată de specialist (profesor de educaţie fizică, kinetoterapeut);
▪ respectarea dozării indicate de specialist;
▪ cunoaşterea unor caracteristici de fabricaţie a unor obiecte (exemplu: culorile la
benzile elastice indică duritatea şi rezistenţa pe care o opun la întindere, fapt
pentru care trebuie să se elaboreze cu atenţie programul de recuperare);
▪ cunoaşterea optimă a modalităţii de realizarea a prizelor pe obiectele şi
instrumentele folosite;
▪ asigurarea unor legături optime (puternice, stabile, sigure) între obiecte sau/şi
instrumente atunci când ele sunt incluse în instalaţii specifice;
▪ asigurarea igienei optime (dezinfectarea) obiectelor după utilizarea lor etc..
2.4. Tipuri de obiecte, materiale şi instrumente ce pot fi utilizate

şi în kinetoterapie
În acest subcapitol al unităţii de curs vom evidenţia câteva exemple de obiecte,
materiale şi instrumente, care pot facilita şi eficientiza activitatea unui kinetoterapeut.
Deşi sunt foarte mult obiecte şi instrumente ce pot fi utilizate, nu avem pretenţia de a
susţine că am evidenţiat un anumit procent din lista care ar putea exista şi nici că le-am
enumerat pe cele mai importante.
Totuşi, considerăm că enumerarea noastră vă prezintă unele dintre cele mai
uzuale obiecte, care pot fi folosite cu succes în intervenţia kinetoterapeutică. De
asemenea, simplitatea şi larga lor răspândire pe piaţa permite achiziţionarea facilă a
acestor obiecte pentru eventualitatea asigurării unui minim de material pentru dotarea
unui cabinet de kinetoterapie sau pentru utilizarea acestora la domiciliul consumatorului
de servicii terapeutice.
Pentru exemplificare, vom prezenta obiectul/ materialul / instrumentul şi rolul pe
care l-ar putea avea acesta în aplicarea programelor specifice de kinetoterapie. De
asemenea, tot cu rezervă susţinem că pentru fiecare obiect sau material nu „închidem”
lista cu rolurile pe care le poate avea respectivul obiect în practica terapiei prin mişcare
(listă care cuprinde peste 80 de roluri diferite). Cum am specificat la capitolul anterior,
experienţa, imaginaţia şi creativitatea unui specialist în kinetoterapie pot determina şi
alte roluri în care pot fi utilizate diferitele obiecte, materiale sau instrumente.
Propunem astfel următoarele obiecte / materiale / instrumente:

 mingi (diferite dimensiuni, forme şi greutăţi: de bumbac, mingi care se pot
strânge şi deforma sub o anumită presiune, minge medicinală, de tenis de câmp, de
tenis de masă, minge de fitness - gym ball, minge de baschet, fotbal, handbal, volei,
minge de oină, minge din silicon, mingia Koosh, minge din polistiren etc..).
Fig. nr.2 - Mingi de diferite dimensiuni, forme, greutăţi
Aceste mingi pot avea rol în:

▪ autoorganizarea spaţio-temporală (lucru cu mingi în oglindă, aruncări şi prinderi
de diferite mingi, rostogoliri etc..);
22
▪ adaptarea forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea mingii);
▪ corectarea deficienţelor de postură generală;
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale;
▪ creşterea capacităţii de efort;
▪ creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor;
▪ creşterea flotabilităţii corpului atunci când se aplică procedee şi metode de
recuperare prin hidroterapie (mingea de volei sau baschet, mingea de fitness
etc..);
▪ creşterea capacităţii vitale (umflatul unor mingi uşoare din plastic, suflatul unor
mingi de tenis de masă pe o suprafaţă etc..);
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui (mingea de fitness gymball);
▪ dezvoltare fizică armonioasă;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii;
▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice;
▪ dezvoltarea rezistenţei generale şi specifice;
▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin creşterea dimensiunilor masei musculare;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice;
▪ diminuarea obezităţii (rol indirect în scăderea greutăţii corporale prin exerciţii
constante cu diferite mingi);
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică (în cazul unei persoane care
încearcă să-şi educe sau reeduce echilibrul la minitrambulină şi se „crispează”,
implicând solicitare nervoasă şi concentrare psihică mai mult decât este nevoie.
Se aruncă către persoana în cauză o minge, în diferite direcţii şi se solicită
prinderea ei fără a cădea de pe trambulină);
Fig. nr.3 - Mingi de diferite dimensiuni, forme, greutăţi
▪ educarea şi reeducarea motricităţii;

▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii;
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu (deplasări faţă de mingi utilizate ca
repere, aruncări şi prinderi de mingi de la diferite distanţe etc..);
▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru menţinerea echilibrului sau pentru
posturare (exemplu: stând pe o minge medicinală sau minge de fitness; din stând
pe ambele picioare sau pe un picior, pe o minitrambulină sau placă de echilibru,
prinderea unei mingi de volei sau baschet aruncate de către kinetoterapeut);
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale;
▪ educarea şi reeducarea mersului;
▪ educarea creativităţii (jocuri cu mingi);
▪ educarea vitezei de execuţie;
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine;
23
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii (exemplu: în cazul persoanelor afectate de
hemiplegie, se va lucra cu mingi de diferite materiale, care se pot deforma:
minge Koosh, mingi din speciale din cauciuc etc..);
▪ educarea şi reeducarea preciziei de aruncare a unui obiect;
▪ educare şi reeducare kinestezică;
▪ educarea repertoriului de percepţii;
▪ educarea şi reeducarea inteligenţei motrice (utilizarea diferitelor procedee de
aruncare sau prindere a unor mingi din diferite poziţii, ocolirea lor rapidă fără a se
indica traseul etc..);
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie (aruncări de diferite mingi la
puncte sau coşuri fixe sau mobile);
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (rulare cu partea dorsală
peste mingea de fitness simplă sau dublă);
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă (manevrarea de mingi din cauciuc de
diferite consistenţe şi mărimi - tip „antistres”);
▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor
articulare şi periarticulare;
▪ formarea reprezentării asupra mişcării;
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază: aruncare şi prindere;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment (exemplu:
menţinerea unei mingi la ceafă pentru a alinia sau postura axa umerilor în
exerciţiile destinate corectării scoliozei, atunci când se urmăreşte lucru efectiv la
nivelul centurii pelviene);
▪ mobilizarea pasivă a unui membru (mingea de fitness utilizată ca şi cadru de
sprijin sau rulare pe aceasta);
▪ posturare;
▪ profilaxie;
▪ reabilitarea funcţiei motorii;
▪ readaptare globală şi segmentară;
▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic;
▪ redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol (exerciţii cu mingi medicinale);
▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării;
▪ refacerea capacităţii de efort;
▪ relaxare psihică şi fizică (diferite jocuri care implică utilizarea mingilor);
▪ ridicarea bolţii plantare – tratarea piciorului plat (rularea pe sol a unei mingi
medicinale, mingi de oină, mingi de rugby, mingi de handbal etc..);
▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;
▪ rol auxiliar pentru ocolirea de obstacole – ca etapă în reeducarea mersului;
▪ rol auxiliar de protecţie;
▪ stimularea activităţii intelectuale la copii cu cerinţe educative speciale (exemplu:
mingi de diferite culori, consistenţe, forme, dimensiuni care să le stimuleze
implicarea în activităţi ludice);
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (mingi cu suprafeţe
rugoase);
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate;
 greutăţi de diferite forme şi dimensiuni (saci de nisip, greutăţi, discuri, bile de

metal, sticle “pet” umplute cu lichide sau nisip, cuburi de diferite mărimi şi greutăţi,
centură cu greutăţi etc..)
24
Fig. nr.4 - Greutăţi de diferite dimensiuni şi forme
Acestea pot avea rol în:

▪ adaptare forţei la sarcina de executat;
▪ corectarea deficienţelor de postură (prin lucru cu greutăţi care să dezvolte
anumite grupe musculare implicate în reglarea posturii)
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale (exemplu: exerciţii cu greutăţi pentru
coborârea unui umăr şi ridicarea celuilalt în corectarea scoliozei);
spatelui (exemplu: atârnat la );
▪ consolidarea forţei, a rezistenţei specifice;
▪ dezvoltarea a rezistenţei generale şi specifice;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii şi educarea repertoriului de percepţii;

▪ diminuarea obezităţii (scăderea greutăţii corporale prin lucru activ cu gantere,
săculeţe cu nisip etc..);
▪ diminuarea flotabilităţii corpului atunci când se aplică procedee şi metode de
recuperare prin hidroterapie (exerciţii de gimnastică în apă ce necesită
25
menţinerea corpului la sol sau exerciţii cu îngreuiere prin ataşarea de greutăţi la
nivelul gleznelor sau genunchilor);
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii, a mersului (ataşarea unor
săculeţe cu nisip la nivelul gleznelor în exerciţii pe diferite plăci de echilibru);
▪ educarea creativităţii şi a inteligenţei motrice (greutăţi de diferite forme – cuburi,
triunghiuri - pentru ridicat şi construit diverse structuri);
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (coloană, umeri, genunchi,
glezne); exemplu: din atârnat la scară fixă, se ataşează săculeţe cu nisip de
glezne / genunchi / coapse / bazin;
▪ educare şi reeducare prehensiune (ataşarea unor greutăţi mici la nivelul
falangelor degetelor şi exerciţii de flexie şi extensie cu acestea);
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare (menţinea în mână a
unor greutăţi pe parcursul unor exerciţii tip stretc.hing);
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii, a apucării cu degetele (exerciţii cu gantere
de greutăţi diferite -0,2kg, 0,5kg - cu grosimi diferite ale mânerelor);
▪ educarea detentei (exerciţii de sărituri cu greutăţi ataşate de membrele inferioare
sau superioare);
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie (aruncarea unor greutăţi
diferite la distanţe diferite sau la puncte fixe);
posturare (exemplu: menţinerea echilibrului pe un picior la minitrambulină, cu
diferite greutăţi doar într-o mână);
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă;
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază: aruncare şi prindere
ataşarea unor săculeţe cu nisip pe acele segmente care se doresc a nu fi
implicate în mişcare);
▪ măsurarea şi evaluarea indicilor de forţă;

▪ menţinerea sau dezvoltarea tonusului muscular;
▪ profilaxie;
▪ refacerea capacităţii de efort
26
corectă prin autocontrol (exerciţii corective din diferite poziţii cu săculeţe de nisip
ataşaţi la mâini, glezne etc..);
▪ rol auxiliar în scripetoterapie;
▪ rol auxiliar în execuţia diferitelor exerciţii la anumite aparate care trebuie să
opună rezistenţă;
 baston de gimnastică
Acest obiect poate fi utilizat de către kinetoterapeut în:
▪ adaptare forţei la sarcina de executat;
▪ autoorganizarea spaţio-temporală;
▪ consolidarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice;
▪ consolidarea deprinderii motrice utilitar aplicative – târâre (culcat facial, târâre cu
bastonul apucat cu ambele mâini);
▪ coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins;
▪ corectarea mişcărilor (în faţa unei oglinzi, efectuarea unor îndreptări cu bastonul
în diferite poziţii);
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice (exerciţii tip stretc.hing utilizând
bastonul);
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare (exerciţii tip stretc.hing
sau mobilizări active sau pasive cu bastonul în diferite poziţii);
Fig. nr.7 - Bastonul de gimnastică
▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice, a rezistenţei generale şi specifice în

execuţia anumitor mişcări;
▪ dezvoltarea fizică armonioasă prin contribuţia la creşterea dimensiunilor masei
musculare;
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică (adaptarea unor prize pe baston
sau folosirea acestuia în anumite direcţii sau poziţii, care să distragă atenţia
persoanei cu nevoi biologice speciale de la execuţia anumitor mişcări mai
complexe sau să distragă atenţia pentru a evita crisparea în timpul execuţiei
mişcărilor specifice, destinate recuperării sau educării);
▪ dezvoltarea condiţiei fizice
spatelui (lucru cu bastonul în exerciţii tip stretc.hing);
27
▪ educarea vitezei de reacţie şi de execuţie;
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii;
▪ educarea şi reeducarea preciziei (utilizarea bastonului în atingerea anumitor
obiecte sau în rularea pe sol a unor mingi, ca parte componentă a pârghiei
biomecanice a unui membru superior);
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu;
▪ educarea creativităţii şi a imaginaţiei;
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare (aflate la nivelul coloanei,
umerilor, genunchilor, gleznelor etc..);
posturare;
▪ educarea forţei explozive la nivelul membrelor inferioare (sărituri peste bastoane)
▪ educarea şi reeducarea inteligenţei motrice;
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie (rularea bastonului pe sol cu o
anumită forţă şi viteză);
▪ evaluare somatofuncţională (poziţionarea bastonului pe umeri pentru evaluarea
deviaţiilor de coloană);
▪ educare şi reeducare proprioceptivă;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare în cazul anumitor traumatisme (rol de atelă);
limitarea mişcării genunchiului sănătos atunci când subiectul se fereşte să
lucreze cu membrul afectat doar din teamă de o posibilă durere, când în realitate
el nu are. ”Obligăm” astfel subiectul respectiv să lucreze cu membru sau
segmentul anatomic pentru care se elaborează programul de recuperare);
▪ limitarea amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic, pentru a-
l nu suprasolicita (exemplul de mai sus);
▪ mobilizarea pasivă a unui membru;
▪ mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos;
▪ posturare;
▪ profilaxie (tonifierea grupelor musculare ale trenului superior pentru a preveni
instalarea cifozei);
▪ relaxare fizică şi psihică (exerciţii tip stretc.hing);
▪ rol auxiliar în reeducarea mersului (ocolirea de bastoane, mers printre două
rânduri de bastoane aşezate paralel la distanţe din ce în ce mai mici, rularea
bastonului pe sol cu talpa piciorului etc..);
28
▪ ridicarea bolţii plantare – tratarea piciorului plat (rularea înainte/înapoi a
bastonului pe sol cu talpa piciorului);
▪ reeducarea mişcărilor care necesită precizie;
▪ reeducarea senzaţiei de alunecare (stând peste bastoane apropiate, aşezate pe
sol, cu sprijin de mâinile kinetoterapeutului care trage subiectul înspre el,,
deplasare prin alunecare);
corectă prin autocontrol;
▪ stimularea activităţii intelectuale (utilizarea bastoanelor colorate în camera de
stimulare senzorială)
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (procedee de masaj cu
bastonul – rularea cu uşoară apăsare a bastonului peste zonele mari musculare);
 scara fixă: rol în formarea deprinderilor de căţărare
Fig. nr.8 - Scară fixă (spalier)
▪ adaptare forţei la sarcina de executat (reeducarea mişcărilor care necesită

precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc..);
▪ compensare;
▪ creşterea capacităţii de efort
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice (exerciţii tip stretc.hing);
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare (exerciţii tip stretc.hing);
spatelui (atârnat la scară fixă);
29
▪ educarea şi reeducarea motricităţii
posturare;
▪ educare şi reeducare inteligenţă motrică (prin includerea mai multor scări fixe în
parcursuri aplicative);
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie;
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare;
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi coordonării fine;
▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative – târâre (scară fixă pe
orizontală) şi reeducarea acestora atunci când ele au fost parţial pierdute ca
urmare a unor afecţiuni;
▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative – căţărare - şi reeducarea
acestora atunci când ele au fost parţial pierdute ca urmare a unor afecţiuni;
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment, pentru a localiza
mai bine efectul la nivelul segmentului cu care se lucrează;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare a unui anumit segment, lanţ anatomic, pentru a
nu-l suprasolicita;
▪ măsurarea şi evaluarea gradului de mobilitate la nivelul articulaţiilor;
▪ posturare;
▪ profilaxie (exerciţii pentru întărirea, consolidarea forţei specifice anumitor zone);
▪ ridicarea bolţii plantare – tratarea piciorului plat (ridicări succesive sau alternative
pe pingea);
▪ stimularea activităţii intelectuale - copii cu diferite cerinţe educative speciale
(camera senzorială: fiecare şipcă a unei scări fixe poate fi vopsită în culori diferite
şi/sau „învelită” în materiale de diferite consistenţe, solicitându-se copilului să
apuce şi să urce numai pe anumite culori sau materiale);
 oglinda îşi are importanţa sa dovedită în eficienţa aplicării unui program de

recuperare, dezvoltare, educare sau reeducare, fapt ce o face indispensabilă din orice
cabinet de kinetoterapie. Poate avea rol în:
 autoorganizarea spaţio-temporală;
 educarea şi reeducarea orientării în spaţiu;
30
 corectarea mişcărilor;
 educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (rol auxiliar);
 educarea şi reeducarea schemei corporale;
 reeducarea reprezentării asupra mişcării;
 stimularea activităţii intelectuale - copii cu diferite cerinţe educative speciale
(camera senzorială);
 educarea repertoriului de percepţii;
Fig. nr.9 - Oglinzi de perete pentru cabinet sau sală fitness / recuperare
▪ banca de gimnastică este unul dintre obiectele care pot oferi o gamă largă de
posibilităţi de reabilitare şi recuperare funcţională a diferitelor structuri anatomice, poate
constitui punct de sprijin sau reper în efectuarea unui vast complex de exerciţii de
dezvoltarea şi educare a aptitudinilor psihomotrice, etc..
Fig. nr.10 - Bănci de gimnastică
Banca de gimnastică este un instrument de origine suedeză, confecţionat din

lemn stratificat. Pentru a preveni accidentările în timpul utilizării sale, banca este
rotunjită la colţuri şi margini şi are picioare (de suport) prevăzute cu material
antiderapant.
În kinetoterapie, este utilizată de regulă în reeducarea şi reabilitarea afecţiunilor
coloanei vertebrale, reeducarea neuro-motorie a copiilor cu afecţiuni neurologice
congenitale sau dobândite, afecţiuni reumatismale, în dezvoltarea forţei musculare sau
pentru educarea şi reeducarea mobilităţii.
Banca de gimnastică poate avea rol în:
▪ adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
▪ autoorganizarea spaţio-temporală şi orientare spaţio-corporală (mers pe banca
de gimnastică, cu sau fără rotaţii de 1800 sau 3600)
▪ compensare;
▪ consolidarea forţei, a rezistenţei;
31
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice (exerciţii tip stretc.hing utilizând banca
drept suport);
▪ educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare (exerciţii tip stretc.hing
utilizând banca drept suport: culcat dorsal, cu mâinile apucate de deasupra
capului, se execută ridicarea bazinului de pe bancă prin extensia coloanei; din
culcat atârnat pe bancă aflată în sprijin oblic pe o scară fixă, etc..);
▪ diminuarea obezităţii (scăderea greutăţii corporale ca urmare a exerciţiilor la, pe
şi cu banca de gimnastică);
spatelui;
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii, a apucării cu degetele (exemplu târâre prin
tracţiuni pe bancă);
▪ educarea şi reeducarea motricităţii (utilizând banca drept obstacol peste care se
poate sări, pe care se poate merge sau alerga, cu care se pot executa diferite
exerciţii de forţă şi coordonare);
posturare;
▪ educarea forţei explozive, a forţei în regim de viteză;
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale;
▪ formarea sau reeducarea deprinderii pe verticală;
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază - săritură,
▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative - escaladare,
▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative - târâre
▪ limitarea amplitudinii de mişcare în primele faze ale unui traumatism (două bănci
prinse bine pot constitui o targă improvizată pentru transport subiect sau pentru a
stabiliza starea acestuia);
aşezarea tălpii unui membru inferior pe bancă atunci când se lucrează pentru
corectarea scoliozei);
nu-l suprasolicita (când un membru inferior afectat, nerefăcut complet, oboseşte
în timpul programului de recuperare, se poate aşeza pe bancă şi se lucrează
compensatoriu pentru alte grupe sau segmente);
▪ măsurare şi evaluare;
▪ posturare prin reeducarea reprezentării asupra mişcării;
32
▪ profilaxie (exerciţii corective pentru menţinerea tonusului musculaturii spatelui);
▪ rol auxiliar în cadrul anumitor parcursuri aplicative;
▪ ridicarea bolţii plantare – tratarea piciorului plat;
▪ reeducarea senzaţiei de alunecare (pe suprafaţa lucioasă a băncii, se adaugă
substanţe care măresc alunecarea şi se execută cu subiectul, ajutat şi asigurat
de kinetoterapeut, alunecări – kinetoterapeutul poate împinge sau trage uşor
subiectul);
▪ stimularea activităţii intelectuale - copii cu diferite cerinţe educative speciale;
 plăci de echilibru (de diferite forme, dimensiuni şi greutăţi) constituie mijloace

extrem de utile în educarea şi reeducarea echilibrului şi a stabilităţii, a mersului, în
recuperarea funcţională a articulaţiilor membrelor inferioare, în efectuarea mişcărilor
compensatorii.
Fig. nr.11 - Plăci de echilibru (tip Freeman)
Pot avea rol în:

▪ creşterea capacităţii de efort
▪ consolidarea forţei şi a rezistenţei generale şi specifice;
▪ dezvoltarea forţei şi rezistenţei generale şi specifice;
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii
▪ educarea vitezei de reacţie, de execuţie;
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu
▪ educarea creativităţii (prin găsirea celor mai potrivite poziţii de menţinere a
echilibrului pe placă);
▪ efectuarea elongaţiilor la nivelul zonelor ligamentare ale articulaţiei gleznei;
▪ educare şi reeducare inteligenţă motrică;
33
▪ educare şi reeducare proprioceptivă (menţinerea echilibrului pe plăci cu diferite
suprafeţe rugoase);
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a coordonării fine;
Fig. nr.12 - Plăci de echilibru (Freeman - stânga, Castaing- centru şi Zador - dreapta)

▪ învăţarea şi educarea amortizării prin flexia articulaţiilor membrelor inferioare;
▪ măsurare şi evaluare, posturare şi profilaxie;
▪ mobilizarea activă;
▪ reeducarea reprezentării asupra mişcării
▪ relaxare psihică şi fizică;
▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor
exerciţii cu alte obiecte sau aparate; Fig. nr.13 - Placă oscilantă Dotte
▪ recreare şi dezvoltare personală;
▪ stimularea proceselor afective şi intelectuale la copii cu diferite cerinţe educative
speciale;
 discuri de echilibru (eng. balancefit discs). Sunt obiecte special concepute

pentru educare şi reeducare echilibru, stabilitate, control motor, orientare spaţială în
condiţii speciale, coordonare motrică fină şi grosieră, dezvoltare forţă la nivelul
articulaţiilor membrelor inferioare şi chiar şi stimularea sensibilităţii nervoase
superficiale (datorită rugozităţilor de pe suprafaţa lor).
Nu vom insista aici în evidenţierea rolurilor, sugerându-vă să revedeţi rolurile
expuse anterior la plăcile de echilibru.
Menţionăm doar faptul că utilizarea acestor instrumente poate solicita
kinetoterapeutului cunoştinţe atât de specialitate, cât şi referitoare la măsurile de
precauţie, de prevenire a accidentelor de lucru sau de protecţie.
Datorită caracteristicilor de fabricaţie aceste discuri sunt extrem de utile în
reeducarea mersului, a echilibrului sau a propriocepţiei la nivelul membrului inferior. De
asemenea, sunt extrem de uşor de folosit şi transportat (având caracteristici
pneumatice).
34
Fig. nr.14 - Discuri de echilibru
 minitrambulina reprezintă, de multe ori, un obiect extrem de util prin

multitudinea influenţelor pe care le poate exercita asupra structurilor psihice şi biologice
ale persoanelor aflate în situaţii biologice speciale.
Poate avea rol în:
▪ învăţarea şi educarea ghemuirii cu amortizare pentru prevenirea posibilelor
accidentări la nivelul articulaţiilor mari ale membrelor inferioare;
▪ reeducarea ghemuirii cu amortizare necesară pentru a reeduca execuţia
anumitor mişcări (sărituri cu desprindere de pe ambele picioare sau de pe un
singur picior);
Fig. nr.15 - Minitrambulină (simplă şi cu mâner)
▪ adaptare forţei la sarcina de executat (coordonarea forţei în funcţie de greutatea

de învins);
▪ creşterea capacităţii de efort şi de performanţă a sportivilor;
▪ consolidarea şi dezvoltarea forţei, a rezistenţei;
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice prin modificarea tonusului general şi
local;
35
▪ diminuarea obezităţii (scăderea greutăţii corporale prin programe tip fitness
executate la minitrambulină);
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul anumitor structuri anatomice;
▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii; diminuarea impotenţei
articulare posttraumatice
▪ educarea vitezei de reacţie, de execuţie, de repetiţie;
▪ educarea şi reeducarea mersului,
▪ educarea creativităţii şi inteligenţei motrice (diverse desprinderi cu mişcări variate
ale segmentelor în faza de zbor, cu întoarceri, ridicări de genunchi la piept, etc..);
posturare;
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă pentru ameliorarea posibilităţilor
funcţionale ale elementelor articulare, periarticulare şi musculare;
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază – săritură, sau reeducarea
desprinderii pe verticală;
▪ creşterea amplitudinii de mişcare;
▪ măsurare şi evaluare
▪ posturare;
▪ rol auxiliar pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;
▪ ridicarea bolţii plantare – tratarea piciorului plat (ridicări pe pingea din stând pe
minitrambulină);
▪ recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic al
membrului inferior;
▪ recreare şi dezvoltare personală;
▪ stimularea activităţii afectiv-emoţionale şi intelectuale la copii cu diferite cerinţe
educative speciale;
cilindrii (rulouri, role) şi semicilindri de diferite dimensiuni, greutăţi şi

consistenţe (burete, spumă, PVC, fibră sticlă etc..). Pot fi utilizaţi în diverse complexe de
exerciţii destinate fie dezvoltării şi educării unor capacităţi, fie educării şi reeducării unor
funcţii parţial diminuate, fie stimulării relaxării, a detensionării unor zone anatomice etc..
Rolele din spumă sub forma cilindrilor sunt des utilizate pentru exerciţii Pilates şi
Bobath, exerciţii pentru abordarea afecţiunilor coloanei vertebrale, exerciţii de echilibru /
stabilitate, exerciţii de rezistenţă, dar şi de tip stretc.hing. De asemenea, astfel de
instrumente pot fi folosite şi pentru masaj şi relaxare.
În funcţie de duritatea şi dimensiunea unui cilindru, aceşti cilindri sau semicilindri
pot fi utilizaţi la:
36
▪ compensare;
Fig. nr.16 - Cilindru si semicilindru pentru educare şi reeducare echilibru; pentru posturare sau
corectare; pentru mobilizare sau dezvoltare forţă specifică

recuperare ce implică utilizarea bazinelor cu apă;
▪ consolidarea forţei, a rezistenţei;
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice, prin exerciţii de stretc.hing cu accent pe
relaxarea anumitor zone tensionate;
spatelui (fig. nr.16)
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (fig. nr. 17), a mersului;;
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu, schemei corporale;
▪ educarea creativităţii (cilindri de diferite culori şi mărimi);
posturare (stând într-un picior pe un cilindru sau semicilindru - fig. nr. 18);
Fig. nr.17 Fig. nr.18

Semicilindru pentru educare şi reeducare echilibru; Utilizare semicilindru pentru mişcări compensatorii
37
▪ educare şi reeducare kinestezică (mers pe cilindri din burete sau spumă);
▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă
▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative - rulare
▪ mobilizarea activ-pasivă a unui membru (rularea unui cilindru cu braţul întins);
▪ posturare, readaptare globală şi segmentară;
▪ rol auxiliar: de protecţie, sprijin pentru execuţia unor exerciţii fără/ cu alte obiecte;
▪ ridicarea bolţii plantare – tratarea piciorului plat (rularea pe sol);
▪ reeducarea derulării tălpii pe sol în cazul afecţiunilor care au necesitat ulterior
reeducarea mersului;
corectă prin autocontrol;,
(cilindri de diferite culori sau consistenţe pentru camera de stimulare senzorială);
▪ stimularea sensibilităţii superficiale şi profunde (masaj cu rulouri din spumă);
Fig. nr.19 – Cilindru gonflabil cu rol auxiliar de sprijin Fig. nr.20 – Rulou pentru masaj
 saltele de diferite forme, dimensiuni şi consistenţă: din burete, din plastic

umplute cu apă sau nisip, din material textil umplute cu apă sau nisip, cu husă simplă,
fină sau cu husă care prezintă rugozităţi (cameră de stimulare senzorială).
Saltelele sunt folosite de regulă pentru efectuarea exerciţiilor de gimnastică,
deoarece asigură un contact moale şi protecţie pentru articulaţii şi musculatură.
Prezintă suprafeţe antiderapante, fiind indispensabilă unui cabinet de kinetoterapie
deoarece asigură o distribuţie optimă a presiunii în timpul şedinţelor de tratament.
Fig. nr.21
Saltele de diferite dimensiuni, consistenţe, forme
Fiind fabricată din diferite materiale, de regulă cu rol de amortizare a greutăţii,

salteaua are un rol important şi în termoizolare, asigurând totodată un contact moale şi
confortabil, necesar efectuării programului de exerciţii destinate gimnasticii profilactice
sau recuperatorii.
38
Saltelele, utilizate de regulă pentru exerciţii standard de gimnastică sau pentru
poziţionări, pot fi folosite cu succes, atât pentru exerciţii fizice de dezvoltare fizică
generală, de educarea a mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare – stretc.hing, cât
şi pentru exerciţii orientate spre corectarea deficienţelor fizice funcţionale.
Permiţând efectuarea de exerciţii din diferite poziţii (aşezat, pe un genunchi, pe
ambii genunchi, culcat/decubit dorsal, facial, lateral), salteaua este utilă în recuperarea
şi reeducarea afecţiunilor coloanei vertebrale (spondiloză, discopatie, hernie de disc,
scolioză, lordoză, cifoză, spondilita anchilozantă, lombalgii, sciatică etc..) sau a
afecţiunilor membrelor inferioare (gonartroza, coxartroza, etc..).
Pot avea rol în:
▪ adaptare mobilităţii şi a forţei articulaţiilor membrelor inferioare la sarcina de
executat (în etapele iniţiale destinate reeducării mersului, stabilităţii)
▪ compensare
recuperare ce implică mediul acvatic (saltele gonflabile);
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice, relaxare
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii (saltele de diferite mărimi, forme, texturi –
exemplu: camera de stimulare senzorială);
spatelui (utilizarea exerciţiilor de tip stretc.hing la saltea);
▪ educare şi reeducare kinestezică (exerciţii dinamice executate pe saltele de
diferite mărimi);
▪ formarea sau reeducarea desprinderii pe verticală;
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază - săritură,
▪ formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative - târâre
▪ învăţarea ghemuirii cu amortizare pentru protecţia articulaţiilor membrelor
inferioare la aterizarea de la înălţimi diferite;
▪ posturare;
▪ rol auxiliar pentru sprijin, protecţie, asigurare, ajutor;
▪ relaxare psihică şi fizică (suport pentru aplicarea masaj);
▪ reeducarea senzaţiei de alunecare (saltele gonflabile cu suprafeţe lucioase,
utilizate de regulă în spaţiile special amenajate pentru copii);
▪ stimularea activităţii intelectuale şi senzoriale (camera senzorială);
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul membrelor;
39
 mese de diferite dimensiuni şi forme (masă de masaj, masă standard, masă
mică pentru sprijin picioare - lădiţă, masă de tracţiuni/elongaţii, masă-pat Bobath, masă
pentru inversiune etc..).
Fig. nr.22
Mese de diferite tipuri
Pot fi utilizate în:

▪ rol auxiliar – sprijin pentru efectuarea manipulărilor (fig. nr.24 );
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale (în special, în corectarea scoliozei);
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice, detensionare musculară (masa
elongaţii/tracţiuni);
spatelui (masă tracţiuni/elongaţii/ decompresie – fig. nr.23)
▪ evaluare somatofuncţională;
Fig. nr.23
Mese pentru elongaţii (tracţiuni)
▪ efectuarea de mobilizări ale segmentelor persoanei cu nevoi biologice speciale

prin adoptarea unor poziţii care să faciliteze schemele de mişcare vizate (masă
Bobath – fig. nr.24 );
▪ recuperarea afecţiunilor neurologice ce afectează sfera motricităţii (fig. nr.24 );
▪ recuperarea şi reeducarea deficienţelor neuromotorii (fig. nr.24 );
40
Fig. nr.24
Mese Bobath

▪ mobilizarea pasivă, pasiv-activă sau activă a unui membru;
▪ posturare;
 scaunul şi fotoliile de diferite tipuri, dimensiuni si forme (scaun simplu cu 4 sau

3 picioare cu sau fără spătar, scaun rotativ simplu sau computerizat, scaun balansoar,
scaun şi fotoliu pentru masaj, fotolii speciale de stimulare senzorială, saci-fotoliu cu bile
„bean bags” etc..).
Fig. nr.25
Scaune/ Fotolii pentru masaj

Scaun balansoar Scaune birou (simplu sau rotativ)
41
Fig. nr.27 Fig. nr.28 Fig. nr.29
Scaun rotativ computerizat „Bean bags” (saci cu bile) Scaun-fotoliu pentru stimulare
pentru vestibulometrie pentru relaxare sau posturare senzorială şi posturare
Principalul lor al scaunelor sau fotoliilor este acela de sprijin pentru execuţia
numitor mişcări, pentru odihnă în pauzele dintre exerciţii sau sprijin pentru execuţia altor
procedee de recuperare (masaj, mobilizări pasive, active sau pasiv active, stretc.hing
etc..). Nu poate fi neglijat nici rolul important pe care scaunele îl au în efectuarea
posturărilor în efectuarea exerciţiilor destinate corectării scoliozelor (scaunul poate fi
utilizat astfel pentru reglarea axei bazinului în vederea execuţiei mişcărilor de corectare
la nivelul centurii scapulare).
Scaunele sau fotoliile pot fi utilizate şi în:
▪ autoorganizarea spaţio-temporală (exerciţii din stând sau pe genunchi pe
suprafaţa de sprijin a scaunului, scaunele balansoar, scaunele rotative etc..);
▪ compensare (scolioze);
▪ consolidarea forţei (scaunele mai mici şi mai simple pot fi utilizate ca şi greutăţi
sau contragreutăţi);
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice şi creşterea relaxării musculare
(scaunele automatizate de masaj, scaunul-fotoliu cu bile – „bean bag”);
spatelui (după exerciţii efectuate timp îndelungat în poziţia stând);
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii (exerciţii de flexie şi extensie pe spătarele
diferitelor scaune cu mutarea uşoară a acestora în diverse locuri);
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment;
▪ rol auxiliar: mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului
sănătos (exemplu coardă elastică utilizată la ridicarea gambei);
▪ relaxare psihică şi fizică (scaunele pentru masaj)
▪ rol auxiliar pentru ocolirea de obstacole (ca etapă în reeducarea mersului, a
echilibrului şi stabilităţii, a orientării în spaţiu);
▪ rol auxiliar pentru efectuarea de elongaţii/tracţiuni;
▪ stimularea senzorială (fotoliile colorate, cu forme de animale şi protejate de
materiale de diferite texturi);
 roata de fitness / roata de recuperare

Sunt două instrumente utilizate în kinetoterapie, în special, pentru dezvoltarea
forţei musculare la nivelul membrelor inferioare, pentru recuperarea afecţiunilor centurii
scapulare şi mai ales a afecţiunilor umerilor.
42
Roata de fitness („gym roller” – fig. nr.30) este destinată în special dezvoltării
forţei umerilor, a musculaturii superioare dorsale, laterale şi anterioare a trunchiului, a
musculaturii abdomenului, însă în funcţie de priză şi de exerciţiile efectuate cu sau fără
alte instrumente sau dispozitive fixe (scaun, scară fixă, bancă gimnastică), ea poate fi
foarte bine adaptată şi pentru corectarea deviaţiilor de coloană (cifoză), pentru
posturare, coordonare, pentru creşterea mobilităţii bazinului

Roată fitness Diferite tipuri de roţi pentru recuperare umăr, spate, centură scapulară
Roata pentru recuperare (fig.nr.31 şi nr.32) este un instrument/ dispozitiv destinat

creşterii amplitudinii de mişcare a articulaţiei umărului.
Datorită posibilităţii de reglare a mânerului, care poate culisa pe tijele metalice din
interiorul acestuia, cercul permite creşterea mişcării în diametru pentru efectuarea cu
amplitudine a circumducţiilor. De asemenea, roata poate fi prevăzută cu trepte diferite
de opunere a rezistenţei împotriva direcţiei mişcării (educarea coordonării şi dezvoltarea
forţei).
Roata pentru recuperare poate fi utilizată atât în plan vertical (fig. nr.31, poziţia
subiectului fiind fie stând lateral, fie aşezat–lateral pentru executanţi imobilizaţi în scaun
cu rotile), cât şi în plan orizontal (fig. nr.32, poziţia executantului putând fii la fel, stând
lateral sau aşezat lateral faţă de roată).
Pentru creşterea eficienţei şi un lucru biomecanic eficient şi complet, acest
instrument permite rotaţii în ambele sensuri (de la dreapta la stânga şi invers, de la
stânga la dreapta).
a) b) c)
43
d) e) f)
Fig.nr.32 (a,b,c,d,e,f) – Utilizarea roţii de recuperare în plan orizontal
Roţile (fitness, recuperare) pot fi utilizate în special, în:

precizie, coordonarea forţei în funcţie de rezistenţa de învins, etc..);
▪ creşterea capacităţii de efort specific şi nespecific la nivelul sportivilor;
▪ compensare;
▪ consolidarea forţei, a rezistenţei
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale (cifoze, scolioze);
▪ corectarea asimetriilor musculare
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii proprioceptive;
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul centurii scapulare şi a coloanei
vertebrale cervicale;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice, în special la nivelul umărului;
▪ educarea creativităţii (roata de fitness);
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare sau a exerciţiilor de stretc.hing
specific zonei membrelor superioare şi părţii superioare a trunchiului, prin
efectuarea anumitor prize cu mâinile, poziţionări şi întinderi de musculatură
specifică;
▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru corectare şi creştere tonus muscular
local;
▪ educarea repertoriului de percepţii
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie
▪ evaluare funcţională;
44
▪ relaxare psihică şi fizică, refacerea capacităţii de efort;
▪ stimularea activităţii intelectuale - adaptarea unor roţi de recuperare pentru copii
cu diferite cerinţe educative speciale prin adăugarea unor cadrane numerotate
sau colorate şi solicitarea către copii de a opri din mişcare roata
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (utilizând o roată de
fitness mai mică pentru masaj);
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul trenului superior;
 cercul de gimnastică şi cercul pentru fitness şi masaj sunt două obiecte/

instrumente ce pot îndeplini diferite roluri, în funcţie de modalitatea de amplasare şi
execuţie a exerciţiului, în funcţie de priza efectuată cu mâinile sau de segmentul
anatomic care intră direct în contact (mână, antebraţ, braţ, gât, trunchi, coapsa, gambă,
gleznă) şi chiar şi în funcţie de amplasarea lor în cadrul unor instalaţii (atunci când sunt
utilizate împreună cu alte obiecte sau dispozitive, gen: coardă sau bandă elastică,
spalier, masă)
Fig.nr.33 – Cerc pentru fitness şi masaj Fig.nr.34 – Cerc de gimnastică
Pot fi utilizate în:

coordonarea generală a segmentelor anatomice);
▪ consolidarea rezistenţei generale şi specifice;
▪ corectarea deficienţelor coloanei vertebrale (scolioze în C);
▪ corectarea asimetriilor musculare;
▪ dezvoltarea repertoriului de senzaţii proprioceptive;
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale;
▪ diminuarea impotenţei articulare posttraumatice, în special la nivelul umărului;
▪ educarea vitezei de execuţie şi de repetiţie;
▪ educarea creativităţii şi a inteligenţei motrice (se solicită subiectului, fără a i se da
indicaţii, să utilizeze cercul de gimnastică în diverse exerciţii);
▪ efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare sau a exerciţiilor de stretc.hing
specific zonei membrelor superioare şi părţii superioare a trunchiului, prin
efectuarea anumitor prize cu mâinile, poziţionări şi întinderi de musculatură
specifică;
▪ educarea mişcărilor compensatorii pentru creştere tonus muscular local;
45
▪ educarea echilibrului dinamic instabil (rotaţii ale cercului de gimnastică în jurul
trunchiului sau gâtului);
▪ educarea repertoriului de percepţii (cercul de fitness şi masaj);
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie, a ambidextriei (rularea pe sol
a cercului cu anumite viteze în cadrul parcursurilor aplicative, unilateral sau
utilizând alternativ ambele mâini);
▪ relaxare psihică şi fizică, refacerea capacităţii de efort;
▪ stimularea activităţii intelectuale la copii cu cerinţe educative speciale;
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (utilizând o cercul de
fitness şi masaj, fig. nr.33);
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul trenului superior;
 flexoare – extensoare palmare / cleştele flexibil / inel flexibil – sunt

instrumente destinate exclusiv utilizării lor la nivelul articulaţiilor şi musculaturii mâinii.
Totuşi, prin execuţia flexiilor şi extensiilor repetate, este influenţată şi musculatura
antebraţului şi braţului.
Fig.nr.34 – Flexor palmar Fig.nr.35 – Inel flexibil
Fig.nr.36 – Flexor şi extensor palmar Fig.nr.37 – Variante de cleşte flexibil
Rolul principal al acestor instrumente:

▪ facilitare neuromusculară proprioceptivă;
▪ reeducarea mobilităţii articulare la nivelul articulaţiilor mâinii;
▪ consolidarea şi dezvoltarea forţei şi rezistenţei locale;
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică (efect antistres);
46
▪ diminuarea redorii articulare;
▪ educarea si reeducarea coordonării oculo-motorie (fig.nr.36)
▪ evaluarea funcţională;
▪ profilaxie;
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul membrului superior, în
perioadele de covalescenţă, după imobilizări (faşe, ghips, atele etc..);
 materiale textile: (prosop, huse de diferite texturi, eşarfă) sunt utilizate fie direct,
ca şi obiecte cu scop bine precizat, fie indirect (elemente ajutătoare, facilitatoare pentru
realizarea unor mişcări). În această categorie de obiecte pot fi introduse multe materiale
textile (calitate şi rolul lor fiind dependente de compoziţia acestora), noi accentuând aici:
» eşarfa („bucată de pânză de formă triunghiulară utilizată în imobilizarea
temporară, în flexie , a unui membru”32). Conform specialiştilor din domeniul
recuperării, eşarfa permite, în regim de urgenţă, susţinerea în flexie a unui
membru traumatizat pentru a atenua durerea, pentru a evita agravarea
deplasării unor capete articulare sau, după tratament, pentru a susţine acest
membru şi pentru a-l proteja.
» fularul (utilizat fie în loc de eşarfă, când aceasta lipseşte, pentru imobilizarea
temporară, fie pentru posturare, atunci când este apucat cu ambele mâini
urmărindu-se alinierea segmentelor pentru corectarea poziţiei centurii
scapulare în cazul exerciţiilor destinate corectării cifozei, cifolordozei,
scoliozei. De asemenea, făcut sul, poate fi utilizat ca pernă pe o banchetă, ca
mijloc de posturare a coloanei vertebrale cervicale sau lombare, ca sprijin
pentru susţinerea la un nivel mai ridicat a unui membru inferior comparativ cu
celalalt în anumite exerciţii, etc..);
» prosopul, în funcţie de lungimea, grosimea şi textura fibrelor poate fi utilizat
ca:
- mijloc de posturare (vezi exemplul de la fular) sau imobilizare;
- mijloc de susţinere a capului, coloanei sau membrelor inferioare sau
superioare într-o anumită poziţie;
- mijloc igienic şi relaxator (rol auxiliar în masaj);
- mijloc de menţinere ridicată a temperaturii locale (masaj);
- mijloc de menţinere scăzută sau de scădere a temperaturii în situaţii
care solicită primul ajutor (udat cu apă rece sau susţinând gheaţă, poate
fi utilizat ca şi compresă rece);
- mijloc de dezvoltare a forţei la nivelul tălpii, în cazul corectării piciorului
plat (prin apucarea acestuia prin flexia degetele cu ridicarea bolţii
plantare şi încercarea de a strânge sub boltă prosopul);
- mijloc de masaj etc..
» elementele speciale de îmbrăcăminte (veste speciale de care se
ataşează diferite greutăţi sau care sunt folosite pentru imobilizarea unui
membru superior sănătos, „obligând” astfel subiectul să lucreze cu membrul
afectat);
» husele (fie cu rol de protecţie sau rol igienic pentru banchete sau mesele de
kinetoterapie, fie cu rol de stimulare senzorial-tactilă, auditivă şi vizuală în
cadrul camerelor de stimulare senzorială).
32
47
» frânghia, funia (utilizată în creşterea forţei musculare, în educare şi
reeducare orientare în spaţiu şi echilibru dinamic spaţial – când subiectul stă
suspendat, în posturare sau scripetoterapie etc.. De asemenea, poate fi
utilizată cu rezultate foarte bune şi pentru reeducarea prehensiunii, pentru
stimulare tactilă şi proprioceptivă);
» echipamentul de protecţia muncii (obligatoriu pentru un igiena şi protecţia
unui kinetoterapeut dar şi pentru igiena persoanei implicate în recuperare).
 coarda elastică, bandă elastică, extensor, cordon elastic.

Prin construcţia lor, obiectele şi instrumentele elastice, despre care discutăm aici,
au diferite culori, de regulă pentru a indica gradul de rezistenţă al materialului din care
sunt făcute (foarte uşor, uşor, mediu, tare, foarte tare) şi astfel, pentru a propune
utilizatorului o solicitare diferită în timpul mişcărilor.
Rezistenţa pe care o coardă/ bandă elastică o opune poate fi crescută sau
diminuată prin scurtarea sau mărirea lungimii benzii atunci când este utilizată (priza sau
distanţa prizei faţă de punctul fix).
Obiectele sau instrumentele elastice au avantajul că:
- sunt uşor de depozitat necesitând puţin spaţiu într-un cabinet de kinetoterapie;
- solicită puţine resurse financiare (cost scăzut);
- oferă posibilitatea conceperii unui număr foarte mare de exerciţii.
Fig.nr.38 – Corzi / Cordoane elastice de diferite culori (grade de rezistenţă)
Fig.nr.39 – Benzi elastice de diferite culori şi forme
Fig.nr.40 – Extensoare de diferite forme

48
Aceste instrumente, construite pentru activităţi de tip fitness pot fi utilizate, în
funcţie de priză, astfel:
 ambele capete ale obiectelor sunt apucate de către utilizator;
 un capăt al obiectului elastic se fixează pe un suport stabil, iar celălalt capăt se
apucă sau se leagă de/pe membrul afectat sau de membrul care execută
mişcarea (talpă, gleznă, gambă, genunchi, coapsă, zonă lombară, trunchi, gât,
cot, braţ, antebraţ, subaxilar etc.. );
 ambele capete sunt fixate pe suporturi stabile/ instabile, iar subiectul foloseşte
mijlocul corzii/ benzii elastice.
Fig.nr.41 – Variante de exerciţii efectuate cu banda/coarda elastică
Acestea pot avea rol în:

coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins);
▪ autoorganizarea spaţio-temporală (utilizarea unei benzi elastice înaintea unei
oglinzi);
▪ creşterea capacităţii de performanţă a sportivilor (readaptare sau dezvoltare
pentru atingerea formei sportive);
▪ compensare;
▪ consolidarea şi/sau dezvoltarea forţei şi rezistenţei;
▪ creşterea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
Fig.nr.42 – Variante de exerciţii efectuate cu banda/coarda elastică

spatelui;
49
▪ diminuarea oboselii locale sau periferice (exerciţii tip stretc.hing cu banda,
coarda sau extensorul);
▪ diminuarea obezităţii (datorită atractivităţii exerciţiilor, intensitatea şi volumul de
lucru pot fi destul de ridicate de lucru, fapt ce poate duce în timp la scăderea
greutăţii corporale);
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (corzile elastice pot fi utilizate
pentru a postura sau echilibra corpul într-o poziţie stabilă);
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale şi a reprezentării asupra mişcării;
▪ educarea şi reeducarea mersului (indirect prin creşterea forţei anumitor grupe
musculare şi creşterea mobilităţii articulare);
posturare (exemplul cu benzi sau corzi elastice prinse de mingea de fitness, de
aparate de fitness sau de stâlpi);
▪ elongaţii/ tracţiuni;
▪ formarea sau reeducarea desprinderii pe verticală (sărituri peste corzi elastice);
▪ formarea de deprinderi şi priceperi motrice de bază – săritură;
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment astfel încât
solicitarea să fie suportată doar de alte grupe musculare;
nu-l suprasolicita;
▪ mobilizarea pasivă a unui membru;
▪ mobilizarea activă a unui membru afectat cu ajutorul membrului sănătos
(exemplu coardă elastică utilizată la ridicarea gambei);
▪ posturare;
▪ relaxare psihică şi fizică (exerciţii tip fitness);
▪ recuperarea articulaţiei genunchiului, a articulaţiei coxofemurale, a articulaţiilor
umărului şi a pumnului, după afecţiuni sau intervenţii chirurgicale;
▪ recuperarea funcţională la nivelul unui muşchi sau lanţ muscular; refacerea
capacităţii de efort;
▪ rol auxiliar în efectuarea unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate;
▪ reeducarea senzaţiei de alunecare – suprafeţe lucioase
50
▪ educarea experienţelor tactile şi vizuale la copii cu diferite cerinţe educative
speciale (camera senzorială);
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate etc..
 faşa sau bandajul elastic / orteza elastică (genunchiera, glezniera, cotiera,

centura lombară, ortezele elastice pentru umăr, faşele speciale pentru încheietura
mâinii etc..).
Toate aceste obiecte pot fi de diferite dimensiuni şi grosimi, deţin rezistenţă la
întindere mai mare sau mai mică.
Atât faşele elastice, cât şi ortezele elastice pot prezenta grade diverse de
elasticitate, pot sau nu să restricţioneze mişcarea anumitor zone anatomice, pot ajuta la
suportul articulaţiilor inflamate şi grăbesc vindecarea în zonele unde sunt utilizate.
Pentru fixare deţin benzi adiţionale, mărind astfel stabilitatea structurilor
anatomice interesate şi, datorită, includerii unor bucăţi de burete special sau silicon
(ortezele elastice), au rol în protecţia articulaţiilor la şocuri, lovituri, efort muscular
excesiv, asigurând compresie locală, susţinere, limitare controlată etc..
Datorită tehnologiei existente astăzi, atât faşele elastice, cât şi ortezele sunt
prevăzute cu pori speciali care permit pielii să respire.
Fig.nr.43 – Variante de faşe şi bandaje elastice
Conform datelor existente în literatura de specialitate, calitatea materialului din

care sunt confecţionate aceste faşe sau orteze elastice influenţează perioada şi
eficienţa programului kinetoterapeutic, prin avantaje superioare pe care le oferă în
recuperarea afecţiunilor/ traumatismelor sau în ajutorul oferit în execuţia anumitor
mişcări. Datorită calităţii superioare, unele faşe/ orteze:
- asigură un suport mai bun în jurul articulaţiei, mărind astfel stabilitatea zonei
respective (a ligamentelor, oaselor);
- articulaţia asigurată prin faşă respectivă este doar parţial imobilizată, astfel încât
funcţionalitatea biomecanică a zonei să fie una optimă;
- oferă protecţie superioară a tendoanelor la solicitări datorită unor ranforsări
speciale cu alte substanţe sau materiale (fibre sintetice, silicon);
51
prezintă o retenţie superioară de căldură (căldura permite creşterea fluxului
-
sanguin în zona lezată şi astfel grăbeşte recuperarea);
Bineînţeles că faşele sau ortezele elastice se folosesc în intervenţia
kinetoterapeutică numai dacă avantajele sunt mai mari pentru recuperarea afecţiunii
sau traumatismului respectiv sau dacă etapa în care se află recuperarea impune
prezenţa lor.
Obiectivul oricărui program de exerciţii kinetoterapeutice este de a facilita şi grăbi
execuţia lor prin mişcări naturale, fără ca structurile anatomice interesate să fie
susţinute artificial prin existenţa unor astfel de obiecte.
Fig.nr.44 – Orteze elastice cu rol în susţinere/ suport
În categoria faşelor, bandajelor şi ortezelor elastice includem şi:

» genunchiera. Este delimitată, în literatura din domeniul terapiilor de recuperare,
ca fiind o orteză destinată menţinerii în poziţie normală a articulaţiei genunchiului,
în situaţii impuse de o traumă mecanică la nivelul acesteia. Enciclopedia EFS
(2002) prezintă şi aspectul profilactic al genunchierei, delimitând-o a fi o
apărătoare pentru genunchi, confecţionată din ţesătură elastică, cu scop de
protejare a articulaţiei;
» glezniera – „şosetă elastică fără vârf şi călcâi, întrebuinţată în scopul protejării
gleznei, utilizată cu precădere în cazul gleznelor la care s-au produs
traumatisme”33;
» cotiera este un „bandaj elastic folosit pentru protejarea articulaţiei cotului […],
mai ales după traumatisme şi în perioade de mare solicitare a acestei
articulaţii”34.
Rolul principal al acestor instrumente:

▪ creşterea temporară a performanţei motrice pe durata unui traumatism;
▪ corecţia mişcărilor;
▪ reducerea senzaţiilor dureroase şi diminuarea crispării mişcărilor efectuate în
perioada recuperării (mai ales în primele zile-săptămâni);
▪ descărcarea tensiunii acumulate la nivelul unor segmente anatomice implicate în
efectuarea locomoţiei sau a activităţilor motrice specifice;
▪ educarea şi reeducarea schemei corporale (fixarea sau menţinerea unor
articulaţii şi oase în poziţii corecte atunci când se reiau activităţile motrice);
33
34
Idem 32, p.122;
52
▪ facilitarea efectuării anumitor deprinderi motrice utilitar aplicative - escaladare,
căţărare;
▪ limitarea amplitudinii de mişcare, în primele faze ale unui traumatism;
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment;
nu-l suprasolicita;
▪ posturare, profilaxie şi protecţie;
 cadrele pentru mers / bastonul ortopedic / rolatorul pentru mers (cadrul cu

roţi pentru mers) – instrumente şi dispozitive construite în scop medical, ortopedic de
recuperare, pentru reeducarea mersului, a echilibrului şi stabilităţii. Pot fi utilizate de
către kinetoterapeut:
▪ ca instrumente sau dispozitive pentru reeducarea mersului la:
- persoane cu musculatura atrofiată;
- persoane cu grad diminuat de mobilitate articulară;
- persoane cu indici scăzuţi de forţă musculară;
▪ ca elemente ajutătoare în execuţia unor structuri de exerciţii ce presupun
stabilitate în ortostatism (exemplu: subiect temporar aflat în scaun cu rotile,
implicat în proces de reabilitare a funcţiei motrice, în special a locomoţiei, vine la
şedinţa de kinetoterapie, iar specialistul concepe anumite exerciţii care pot fi
efectuate de către subiect însă numai cu ajutor parţial, în ortostatism. Existenţa
unui astfel de cadru ortopedic facilitează derularea programului de recuperare);
▪ ca mijloace de posturare şi limitare (subiectul îşi fixează un segment pe acest
cadru, pentru a limita sau diminua implicarea acestui segment în mişcare,
mişcare care se doreşte a fi efectuată cu lucru mecanic susţinut de către un alt
segment interesat);
Fig.nr.45 – Cadru ortopedic pentru mers Fig.nr.46 – Baston ortopedic
▪ ca mijloace de sprijin pentru exerciţii timp stretching, pentru mobilizări;

▪ ca părţi componente ale unor instalaţii simple, destinate creşterii forţei şi
stabilităţii pentru reeducarea mersului (scară fixă, bandă elastică, cadru ortopedic
sau rolator ortopedic);
Bastonul ortopedic cu 4 puncte de sprijin (fig. nr.46) poate fi utilizat în etapele
iniţiale sau intermediare ale unei intervenţii kinetoterapeutice destinate reeducării
mersului şi echilibrului dinamic. Ca facilităţi, oferă persoanei cu nevoi biologice speciale
posibilitatea reglării înălţimii, putându-se folosi cu orice mână şi mărind siguranţa la
deplasările pe scări.
53
Rolatorul pentru mers (fig. nr.47) prezintă conform fişei tehnice două roţi montate
în interiorul cadrului, roţi ce pot fi blocate prin manete speciale. Poate prezenta şi o
minibanchetă ataşabilă destinată pauzelor pentru odihnă din timpul şedinţelor de
recuperare (minibancheta se poate demonta reducând greutatea dispozitivului)
Fig.nr.47 – Variante de rolator pentru mers
 materiale din cauciuc. În această categorie, am introdus alte 4 tipuri de obiecte,

din cauciuc, ţinând cont de faptul că puteam introduce aici şi inelele de cauciuc (inelele
flexibile), benzile şi corzile elastice, rulourile de masaj, cilindri / rulourile fitness, discurile
de echilibru (balancefit), saltelele de fitness (folii neopren) etc.. Cum pe ultimele le-am
abordat la începutul acestui subcapitol, pentru a nu ne repeta, vom prezenta doar
următoarele 4 obiecte pe care un kinetoterapeut le poate utiliza în vederea atingerii
obiectivelor profesiei sale:
a) cauciuc poros (cunoscut mai bine sub numele de „burete”) este un obiect
spongios, uşor, cu diverse întrebuinţări în kinetoterapie. El poate fi folosit sub
forma:
- buretelui de protecţie (saltele, interiorul huselor pentru protecţia banchetelor,
burete de aderenţă pentru aparate fitness, burete protector pentru amenajarea
anumitor spaţii);
- buretelui de posturare (www.help-devices.ro, fig.nr.48);
- buretelui de masaj;
- spumă-burete pentru flotabilitate – utilizat în activităţile ce implică jogging
(aquajogging) sau gimnastică de recuperare în apă (aquagym);
Fig.nr.48 – Tipuri de burete pentru posturare (diferite forme)
b) baloanele - de diferite forme, dimensiuni, culori sau consistenţe;

c) mingea Koosh – obiect confecţionat din aproape 2000 de filamente de cauciuc
natural prinse de o bilă mică şi fină de cauciuc (fig. nr.49, inventator Scott
Stillinger, 1986).
d) mingi de mână („freeballs Hand” – fig.nr.50), de diferite dimensiuni, culori şi
densităţi.
54
Fig.nr.49 – Koosh Ball (minge cu filamente de cauciuc) Fig.nr.50 – „freeballs Hand”
Aceste obiecte din cauciuc pot fi utilizate cu eficienţă crescută în:

▪ adaptare forţei la sarcina de executat (exemplu: folosirea mingilor de mână
pentru coordonare fină la nivelul degetelor);
▪ creşterea capacităţii vitale (umflatul baloanelor);
▪ diminuarea oboselii prin inducerea relaxării sau distragerea atenţiei (mingile de
mână sau cele Koosh utilizate cu scop antistres);
▪ dezvoltarea forţei şi a rezistenţei specifice la nivelul articulaţiilor degetelor;
spatelui (bureţii de posturare);
▪ educarea şi reeducarea preciziei (manevrarea mingilor mici de mână din cauciuc
în anumite direcţii cu anumite viteze);
▪ educarea şi reeducarea abilităţilor motorii (există astăzi centre de recuperare
neuromotorie care aplică, atât pentru copii, cât şi pentru adulţi, jocuri de mişcare,
de atenţie, de coordonare, etc.., cu ajutorul mingilor Koosk şi a rachetelor de
tenis sau paletelor de tenis de masă);
▪ educarea creativităţii şi a inteligenţei motrice;
▪ educarea repertoriului de percepţii
▪ evaluare funcţională în anumite etape destinate testării nivelului de prehensiune
sau mobilitate articulară la nivelul degetelor;
▪ educare şi reeducare proprioceptivă (manevrarea de mingi mici de cauciuc - tip
„antistres” sau Koosh);
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine
▪ posturare şi protecţie (buretele de posturare);
▪ rol auxiliar: sprijin pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau aparate
(buretele de posturare);
▪ stimularea activităţii intelectuale şi a sensibilităţii tactile şi vizuale (utilizarea
mingiilor Koosh şi a baloanelor, toate divers colorate la copii cu diferite cerinţe
educative speciale în camera de stimulare senzorială);
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (masaj);
▪ tonifierea grupelor musculare atrofiate la nivelul articulaţiilor mâinii etc..
55
 materiale didactice (cărţi, atlas, tratate, dvd 3D, planşe, manechin articulat,
machetă – model funcţional al unor articulaţii, machetă coloană vertebrală, mulaje). Am
introdus şi această categorie considerând-o utilă în înţelegerea şi eficientizarea
profesiei de kinetoterapeut.
Chiar dacă nu intervin direct în procesele de recuperare, educare, reeducare,
dezvoltare, adaptare etc.., materialele didactice pe care ar trebui să le deţină orice
kinetoterapeut, într-un cabinet sau clinică de recuperare, au o importanţă deosebită.
Pe lângă faptul că permite permanent un „upgrade” informaţional al
kinetoterapeutului (existând destul de des situaţii când informaţia în anumite detalii
tehnice se mai uită sau specialistul nu a reuşit să devină sigur pe anumite detalii,
neavând situaţii prea multe de un anumit tip care să-l „oblige” să utilizeze informaţie
specifică), materialele didactice pot „ajuta” la creşterea implicării active a persoanei cu
nevoi biologice speciale în propria recuperare:
» prin conştientizarea corectă a simptomelor unei afecţiuni;
» prin conştientizarea construcţiei şi a biomecanicii unei articulaţii;
» prin argumentarea cu ajutorul imaginilor, planşelor sau modelelor – machetă
funcţionale ale unor articulaţii a realizării unor mişcări specifice, necesare
recuperării funcţionale;
» prin stimularea reeducării schemei corporale;
» prin informaţia exactă şi ştiinţifică despre execuţia corectă a unei mişcări şi
beneficiile acestei execuţii corecte etc..
Fig.nr.51 – Imagini de pe un DVD cu anatomie 3D
Fig.nr.52 – Mulaj (machetă) Fig.nr.53 – Carte/Atlas Anatomie Fig.nr.54 – Planşă anatomie
 pietrele / rocile (de diferite dimensiuni, consistenţe şi greutăţi) sunt utilizate,

cu precădere, de către kinetoterapeut în 5 situaţii specifice intervenţiei
kinetoterapeutice:
56
▪ pentru stimulare proprioceptivă, prehensiune (exemplu: apucarea, manevrarea
rocilor vulcanice sau a pietrelor de diferite mărimi, forme, cu diferite densităţi ale
rugozităţilor etc. pentru stimularea sensibilităţii propriocepţiei);
▪ pentru evaluarea sensibilităţii (tactile şi proprioceptive);
▪ pentru stimulare senzorială în cadrul camerelor de stimulare specifice:
- stimulare tactilă prin atingere,
- stimulare proprioceptivă prin apucare, manevrare,
- stimulare vizuală - utilizarea pietrelor de diferite mărimi, forme, culori;
- stimulare auditivă prin utilizarea pietrelor pe diferite suprafeţe (sticlă, tablă,
plastic, ciocniri între de diverse pietre);
- stimulare olfactivă (roci parfumate);
▪ pentru relaxare, încărcare energetică şi aplicarea termoterapiei (masaj cu pietre
calde bazat pe practici tradiţionale chineze);
▪ pentru dezvoltare forţă (introduse în săculeţe ele pot deveni contragreutăţi sau
rezistenţe de învins)
Fig.nr.55 – Pietre vulcanice pentru masaj şi termoterapie
Fig.nr.56 – Pietre luminoase Fig.nr.57 – Pietre vulcanice Fig.nr.58 – Roci minerale

(stimulare vizuală) (stimulare tactilă, proprioceptivă) (stimulare tactilă şi vizuală)
Utilitatea pietrelor poate fi determinată şi prin rolurile pe care acestea le pot

deţine în:
(camera senzorială)
▪ stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde (pietre sau roci de
diferite tipuri);
▪ masarea anumitor zone musculare;
▪ educarea vitezei de reacţie, de execuţie, de repetiţie (mutarea rapidă a unei
grămezi de pietre uşoare dintr-un loc în altul, sau introducerea lor pe rând,
contracronometru în anumite recipiente);
▪ educarea şi reeducarea coordonării generale şi a celei fine (aruncarea unor
pietre minerale de diferite forme şi mărimi la ţintă fixă – într-un coş aflat la o
anumită distanţă; se poate executa şi contracronometru);
57
▪ educarea şi reeducarea preciziei, a coordonării oculo-motorie (aruncarea
pietrelor colorate în diverse locuri, la puncte fixe);
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (mers pe pietre de diferite forme
şi dimensiuni);
▪ educarea creativităţii şi inteligenţei motrice (suprapuneri de pietre, construcţii din
pietricele de diferite forme şi mărimi);
▪ relaxare psihică şi fizică (utilizarea rocilor de un anumit tip pentru masaj);
spatelui (punerea unor pietre clade sau uşor fierbinţi pe anumite zone ale
spatelui);
▪ educare şi reeducare proprioceptivă (manevrarea de pietricele de diferite forme,
consistenţe şi mărimi);
▪ educarea repertoriului de senzaţii şi percepţii (mers desculţ pe diferite tipuri de
roci şi pietre);
▪ evaluare sensibilitate;
▪ distragerea atenţiei pentru detensionare psihică (în cazul unei persoane care
încearcă să-şi educe sau reeduce echilibrul la minitrambulină şi se „crispează”,
implicând solicitare nervoasă şi concentrare psihică mai mult decât este nevoie.
Se aruncă către persoana în cauză diferite pietre în diferite direcţii şi se solicită
prinderea ei fără a cădea de pe trambulină) etc..;
▪ rol auxiliar pentru ocolirea de obstacole;
 nisipul. Recipientele sau sectoarele amenajate cu nisip pot fi cu succes utilizate

şi de către kinetoterapeut în vederea realizării obiectivelor programelor sale de
recuperare, reeducare sau dezvoltare, tonifiere, menţinere, evaluare etc..
Nisipul, în funcţie de granulaţia sa, poate fi util în:
▪ stimularea sensibilităţii tactile şi proprioceptive la nivelul tălpilor picioarelor sau a
mâinilor (mers prin nisip, apucarea unei cantităţi de nisip prin prehensiune);
▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice la nivelul articulaţiilor gleznei, genunchilor
sau coxofemurale în programe de recuperare funcţională a acestor articulaţii
după afecţiuni şi traumatisme;
▪ creşterea mobilităţii articulare;
▪ creşterea rezistenţei musculare specifice şi dezvoltarea masei musculare în
cazul sportivilor de performanţă aflaţi în covalescenţă (alergări sau sărituri prin
nisip pe plajă sau în sectoare cu nisip din cadrul bazelor de atletism);
Fig.nr.59 – Lăzi cu nisip Fig.nr.60 – Jogging pe nisip

pentru stimulare şi dezvoltare psihomotrică a copiilor
58
▪ educarea vitezei de reacţie, de execuţie, şi dezvoltarea forţei în regim de viteză
(sărituri în nisip);
▪ educarea şi reeducarea prehensiunii, a preciziei, a coordonării oculo-motorie
(mişcări de flexie-extensie a degetelor prin nisip);
▪ educarea şi reeducarea echilibrului, a stabilităţii (mers prin nisip, sărituri pe
ambele picioare în nisip sau pe un picior, sărituri peste coardă elastică în nisip);
▪ educarea creativităţii şi inteligenţei motrice, dezvoltare personală psihomotrică (la
copii cu cerinţe educative speciale sau la copii normali, prin construcţii în nisip);
▪ relaxare psihică şi fizică prin descărcarea tensiunii acumulate la nivelul unor
segmente anatomice (utilizarea săculeţelor cu nisip cald pe diferite zone
tensionate);
▪ educarea repertoriului de senzaţii şi percepţii (mers desculţ pe diferite tipuri de
roci şi pietre);
▪ evaluarea nivelului de sensibilitate tactilă şi proprioceptivă;
▪ rol auxiliar: suprafaţă de lucru pentru execuţia unor exerciţii cu alte obiecte sau
aparate;
▪ rol auxiliar de greutate, în cadrul săculeţelor cu nisip pentru scripetoterapie;
 creioane, pixuri, pensoane, pene, plastilina, jetoane, cărţi de joc, bile mici
de sticlă, beţişoare plastic, (dimensiuni şi forme diferite, viu colorate).
Toate sunt obiecte, instrumente ce sunt utilizate extrem de mult şi cu eficienţă
dovedită de către specialistul în terapie ocupaţională. Acest aspect nu limitează cu
nimic rolul pe care kinetaterapeutul îl poate avea în atingerea obiectivelor sale prin
utilizarea obiectelor amintite anterior.
Diferenţa între un kinetoterapeut şi un terapeut ocupaţional în ceea ce priveşte
utilizarea creioanelor, pixurilor, pensoanelor, plastilinei şi a altor obiecte de acest gen
este dată de modalitatea de folosire, de obiectivul care se urmăreşte, de dozare şi de
mişcările solicitate persoanei implicate în procesul terapeutic.
Fig.nr.61 – Beţişoare colorate Fig.nr.62 – Pensoane Fig.nr.63 – Plastilină
Tot aici putem aminti şi despre mărgele sau biluţele de sticlă viu colorate,
inele de plastic.
Fig.nr.64 – Bile sticlă Fig.nr.65 – Inele tactile Fig.nr.66– Mărgele plastic
59
Toate obiectele prezentate anterior pot fi utilizate cu succes în:
- reabilitarea motorie;
- dezvoltarea motricităţii;
- reeducarea coordonării fine;
- creşterea preciziei de apucare (prehensiune);
- educarea şi reeducare proprioceptivă;
- reeducarea mobilităţii la nivelul articulaţiilor degetelor;
- diminuare sau eliminare tensiuni psihice;
- diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
- educarea şi reeducarea prehensiunii;
- educarea şi reeducarea preciziei ;
- educarea creativităţii;
- stimularea sensibilităţii nervoase superficiale şi profunde;
- măsurare şi evaluare nivel de sensibilitate;
- ridicarea bolţii plantare (pensoane, creioane);
- educarea repertoriului de percepţii etc..
 obiecte din diferite ramuri sportive (exemplu: skateboardul, patinele, schiurile,

dispozitivele kangoo-jump, rolele, sania, paleta de tenis de masă, racheta de tenis de
câmp sau de badminton, crosa de golf, kaiacul, suliţa atletism, minge de oină, etc..).
Aceste obiecte, în afara rolului pentru care au fost create, pot fi utilizate cu succes de
către kinetoterapeut în diferite etape ale intervenţiei sale, bineînţeles adaptând
posibilităţile de mecanică şi caracteristicile obiectelor la specificul subiectului cu care se
lucrează, la capacităţile de moment ale acestuia şi mai ales la specificul şi
simptomatologia afecţiunii, traumatismului sau a condiţiei fizice deficitare.
Fig.nr.67 – Skateborg Fig.nr.68– Patine Fig.nr.69– Role
Fig.nr.70 – Ghete KangooJump Fig.nr.71– Schiuri Fig.nr.72– Sanie
Confecţionate din diferite materiale plastice şi metalice, cu protecţie la nivelul

gleznei (role, patine, ghete kangoo, schiuri) sau fără protecţie (skateborg), obiectele şi
instrumentele amintite au specificaţii tehnice clare (sarcină maximă suportată exprimată
în kg, sistem de frânare standard sau avansat, lungime, lăţime sau înălţime adaptată
atât la înălţimea persoanei, cât şi la nivelul de motricitate). Ţinând cont de aceste
specificaţii şi cunoscând manifestările anumitor traumatisme sau afecţiuni, un
kinetoterapeut poate le utiliza în:
▪ educarea şi reeducare echilibru, în special forma dinamică instabilă a echilibrului;
60
▪ creşterea şi tonifierea masei musculare;
▪ dezvoltarea forţei musculare la nivelul membrelor inferioare şi a trunchiului
(patine, role, ghete kangoo) sau a membrelor superioare şi trunchiului (rachetă,
paletă, suliţă, minge oină, imitări specifice de lovituri cu crosă golf etc..);
▪ educarea şi reeducarea orientării în spaţiu (ghetele kangoo, sania, schiurile,
patinele, skateborgul, kaiac);
▪ educarea şi reeducarea sensibilităţii tactile şi proprioceptive ;
▪ reeducarea senzaţiei de alunecare pe uscat (sanie, schi, skateborg) sau pe apă
(kaiac);
▪ reeducarea motorie (reeducarea mişcărilor simple şi complexe de pronaţie,
supinaţie, circumducţie, rotaţie internă şi externă, eversie, flexie/extensie în lanţul
triplei flexii/extensii, adducţie, abducţie etc. – rachete, palete, suliţă atletism etc.)
▪ educarea şi reeducare coordonare motrică şi psihomotrică (minge şi crosă golf,
skateborg, ghete kangoo etc.);
Fig.nr.73 – Paletă Fig.nr.74– Rachetă Fig.nr.75 – kaiac Fig.nr.76– Golf
▪ dezvoltarea capacităţii vitale prin solicitarea crescută pe plan aerob;

▪ creşterea arderilor la nivelul ţesutului adipos (prin creşterea oxidării datorate
efortului aerob – kangoo-jump, patine, role);
▪ diminuarea sau eliminarea stresului;
▪ adaptare forţei la sarcina de executat ;
▪ relaxare psihică şi fizică etc..
 jucării (de diferite forme, dimensiuni, greutăţi, având numeroase funcţii). Astfel
de jucării (cu vârfuri ascuţite, jucării vibratoare, jucării mişcătoare, muzicale sau cu fibre
optice) se folosesc de regulă în educarea creativităţii, dezvoltarea proceselor
intelectuale şi foarte mult în stimulare senzorială (vizuală, tactilă, auditivă şi
proprioceptivă).
Bineînţeles, în funcţie de creativitatea şi experienţa kinetoterapeutului ele pot fi
optim utilizate şi în: educarea coordonării, a orientării în timp şi spaţiu, în formarea sau
consolidarea preciziei de apucare, în redobândirea prehensiunii prin redobândirea
mobilităţii articulare la nivelul mâinilor, diminuarea oboselii şi a efectelor stresului prin
inducerea relaxării, a participării activ-distractive etc..
61
2.5. Trusa pentru testarea sensibilităţii
Deşi o parte din obiectele, instrumentele (unele putând fi considerate chiar
dispozitive), despre care oferim informaţii în acest subcapitol, au fost şi sunt în
continuare incluse în categoria instrumentelor ce ţin de domeniul medical, ele pot fi
utilizate şi de către kinetoterapeut în anumite situaţii sau etape ale intervenţiei sale ce
impun măsurarea şi evaluarea sensibilităţii.
Fig.nr.77 – Modele de truse pentru testarea sensibilităţii
Evaluarea sensibilităţii la persoanele cu nevoi biologice speciale incluse în

programele de recuperare prin kinetoterapie este utilă pentru a determina:
▪ iniţial – nivelul de sensibilitate avut de subiect înaintea începerii terapiei prin
mişcare sau chiar diferenţa de sensibilitate (de exemplu tactilă, cutanată sau
dureroasă) între anumite segmente anatomice;
▪ intermediar – nivelul de sensibilitate la care s-a ajuns în anumite etape ale
recuperării (pentru a stabili dacă obiectivele intermediare , de etapă au fost
atinse, dacă programul şi exerciţiile sunt cele optime etc..);
▪ final – nivelul de câştig obţinut în recuperarea anumitor funcţii.
Fig.nr.78 –Roata Dinţată Fig.nr.79 – Roata dinţată Wartenberg
În această trusă de testare a sensibilităţii şi reflexelor am introdus:

» roata dinţată (fig.nr.78) sau „Wartenberg pinwheel” (fig.nr.79)
» ciocănele (fig. nr. 80, 81, 82): Babinski, Taylor şi Buck;
» estezimetrul gradat (în două puncte sau în trei puncte – fig. nr.83) - „un
instrument pentru măsurarea sensibilităţii tactile”35;
» pene, pămătuf ;
» roci vulcanice şi minerale;
» obiecte ascuţite (beţe plastic, burete sârmă);
» obiecte sau suprafeţe care prezintă rugozităţi sau diferite consistenţe ale
materialului textil (pentru testarea sensibilităţii plantare: covoraşe, discuri de
echilibru cu rugozităţi, iarbă artificială etc..).
35
62
Fig.nr.80 Fig.nr.81 Fig.nr.82 Fig.nr.83

Ciocan Babinski Ciocan Taylor Ciocan Buck Estezimetrul gradat
2.6. Instrumente destinate măsurării şi evaluării unghiurilor şi

indicilor de forţă şi de viteză
A. Măsurarea unghiurilor la nivelul articulaţiilor, părţilor din segmentele
anatomice sau chiar a unghiurilor dintre diferitele segmente poate oferi unui
kinetoterapeut repere clare privind:
▪ desfăşurarea corectă a mişcărilor în spaţiu din punct de vedere biomecanic;
▪ gradul de pierdere al mobilităţii sau nivel la care a scăzut mobilitatea articulară în
urma unui traumatism sau al unei afecţiuni funcţionale;
▪ „câştigul” obţinut în creşterea amplitudinii unor mişcări sau a unor articulaţii, în
urma unui program de recuperare destinat acestui obiectiv;
▪ asimetria în derularea unor mişcări standard etc..
Cele mai utilizate instrumente şi dispozitive pentru măsurarea unghiurilor în
practica kinetică sunt:
 goniometrul (fig.nr.84) - instrument destinat măsurării unghiurilor şi a
amplitudinii mişcărilor de la nivelul unor articulaţii (D. Moţet, 2009a);
 coxanchilometrul, după D. Moţet (2009a), varianta de goniometru, destinat
măsurării gradului de diformitate a unui şold anchilozat;
 fleximetrul - instrument pentru măsurarea amplitudinii de flexiune a unei
articulaţii (D. Moţet, 2009a);
Fig.nr.84 – Goniometru digital (stânga) sau manual (centru şi dreapta)
B. Măsurarea indicilor de forţă la nivelul unor muşchi sau a unor grupe de

muşchi poate oferi unui kinetoterapeut repere privind:
▪ forţa specifică unui muşchi în condiţii biologice normale sau în lipsa acestor
condiţii (afecţiuni, traumatisme);
▪ forţa specifică unor grupe de muşchi implicaţi în anumite mişcări;
▪ diferenţa de forţă a unui muşchi între două etape ale unui program de dezvoltare,
tonifiere;
63
▪ diferenţa de manifestare a forţei la nivelul aceluiaşi muşchi, dar la ore şi după
activităţi diferite;
▪ asimetria de forţă între două grupe de muşchi identice;
Cel mai utilizat instrument şi dispozitiv pentru măsurarea forţei muşchilor este
DINAMOMETRUL (fig.nr.85 şi 86). După D. Moţet (2009a, p.266), acesta este un
dispozitiv pentru măsurarea forţei diferiţilor muşchi sau grupe musculare, în condiţii
fiziologice sau cazuri patologice, pentru aprecierea atât a forţei musculare, cât şi a
integrităţii sistemului neuromuscular.
Fig.nr.85 – Dinamometru hidraulic digital Fig.nr.86 – Dinamometru pneumatic
Valorile evidenţiate de acest instrument sunt date în kgf, şi pot fi afişate (în
funcţie de tip) fie digital (afişare ecran LCD – fig.nr.85) fie de un ac indicator pe un
cadran gradat (fig.nr.86)
 B. Măsurarea indicilor de viteză se realizează de regulă cu diferite

instrumente. Cel mai utilizat este cronometrul – dispozitiv / instrument sub forma unui
ceas special, cu o funcţionalitate bine determinată pentru măsurarea cu exactitate a
perioadelor şi intervalelor de timp.
În funcţie de caracteristicile sale, poate fi legat la o mini-imprimantă, oferind în
timp real pe suport de hârtie datele măsurate. În funcţie de caracteristica setată şi
capacitatea de memorare, un cronometru poate măsura de la minim două unităţi până
la „n” de unităţi timp (de regulă 100), oferind chiar şi timpii intermediari, cu diferenţe
calculate automat.
Fig.nr.87 – Cronometru digital (simplu si cu imprimantă) Fig.nr.88 – Cronometru mecanic
64
2.7. Instrumente destinate măsurării şi evaluării distanţelor,
lungimilor, grosimilor şi circumferinţelor
În această categorie am introdus câteva dintre cele mai uzuale obiecte pe care
un kinetoterapeut le-ar putea folosi în măsurarea şi evaluarea distanţelor (dozarea
pentru anumite exerciţii), lungimii anumitor segmente sau anverguri interesate, precum
şi a circumferinţelor (diametrelor) unor segmente (coapse, gambe, antebraţ, braţ etc.).
 banda metrică / ruleta / rigla, care au ca principală utilizarea:
▪ măsurarea distanţelor de parcurs (exemplu: evaluarea distanţei parcurse fără
ajutor sau sprijin în diferite etape ale reeducării mersului) sau a anvergurii între
două repere anatomice;
▪ măsurarea oscilaţiilor laterale faţă de o linie dreaptă în cazul programelor
destinate educării şi reeducării mersului;
▪ măsurarea circumferinţelor anumitor segmente anatomice (exemplu: măsurarea
diametrului coapsei ca reper în determinarea tonicităţii musculare a acesteia);
▪ măsurarea lungimii pasului între două şedinţe ale unui programul kinetic de
reeducare a mersului – scop: constatarea eficienţei lucrului efectuat de către
subiect sau determinarea eficienţei anumitor exerciţii) etc..
Fig.nr.89 – Banda pentru măsurare (stânga, centru) şi ruleta (dreapta)
Prin măsurarea circumferinţelor cu ajutorul benzii metrice / ruletei se pot evalua:

» asimetria de masă musculară între două segmente identice;
» asimetria de tonus muscular între două segmente identice;
» diferenţa de masă musculară între două etape ale intervenţiei kinetoterapeutice;
» diferenţa de tonus muscular între două etape ale intervenţiei kinetoterapeutice;
» amploarea atrofiei musculare faţă de valoare normală a masei musculare a
subiectului evaluată la un moment dat;
 compasul antropometric şi şublerul.

Şublerul este un instrument alcătuit dintr-o riglă gradată cu două braţe
perpendiculare (unul glisează), între care se prinde un obiect/material/ ţesut care
trebuie măsurată. Este utilizat pentru măsurarea lungimilor şi grosimilor mici.
Compasul antropometric măsoară distanţele dintre anumite repere anatomice.
Tipurile de compasuri antropometrice sunt: pelvimetrul, toracometrul, compasul pentru
cap, compasul pentru umeri etc..;
În imaginile de mai jos, evidenţiem exemple de astfel de instrumente care au stat
la baza compasurilor antropometrice şi a şublerelor moderne (sursa: E. Zimmermann,
1928. Psychologische und Physiologische Apparate: Liste 5036).
36
http://vlp.mpiwg-berlin.mpg.de/technology/search?-format=search&-op_subcategory=eq&subcategory=anthropometry
65
Fig.nr.90 – Compas Petersen (cap) Fig.nr.91 – Compas glisant Martin Fig.nr.92 – Compas Zirkel
Fig.nr.93 – Şublerul Martin Fig.nr.94 – Compas Dr. Hübscher Fig.nr.95 – Şublerul Bertillon (urechi)
Rezumat
Utilizarea diferitelor obiecte, instrumente, materiale în kinetoterapie
trebuie subordonată obiectivelor programelor de recuperare,
posibilităţilor de mişcare, din momentul respectiv, ale persoanei
afectate, precum şi rezultatelor evaluărilor constante.
Asocierea obiectelor sau instrumentelor în cadrul aceloraşi programe de
recuperare trebuie să subordoneze scopului programului şi obiectivelor vizate.
Utilizarea diferitelor obiecte sau instrumente în şedinţele de recuperare,
reabilitare, educare, dezvoltare, creştere, tonifiere etc. ar trebui să se facă având în
centrul persoana cu nevoi biologice speciale şi posibilităţile acesteia, dar şi eficienţa
dovedită a fiecărui obiect sau instrument.
,Eficienţa utilizării obiectelor sau instrumentelor este diferită, în funcţie de
caracteristicile fiecărui obiect, dar şi de trauma, afecţiunea pentru care ele sunt
întrebuinţate.
Clasificarea obiectelor, instrumentelor sau materialelor poate fi adaptată la
specificul funcţiilor pe care acestea le pot îndeplini, dar şi la efectele pe care le pot
determina prin folosirea lor.
După cum s-a putut observa, utilitatea obiectelor şi instrumentelor poate fi una
foarte largă, diferitele obiecte sau instrumente evidenţiate, deşi simple, pot determina
efecte complexe asupra structurilor, funcţiilor sau capacităţilor vizate de obiectivele
intervenţiei kinetoterapeutice.
Bibliografie
1. Academia Română, (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Institutul de
Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
2. Chiriac, M., (2000), Testarea manuală a forţei musculare, Editura Universităţii din
Oradea;
3. Cordun M., (1999), Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti;
4. Cordun, M., (2009), Kinantropometrie, Editura CD Press, Bucureşti;
5. Manole, V., (2009), Recuperare în traumatologie sportivă, Editura Alma Mater,
Bacău;
66
6. Marcu, F., (2000), Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti;
7. Mârza, D., (2011), Bazele generale ale kinetoterapiei. Curs pentru Studenţi,
Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău, Bacău;
8. Mârza, D., (1998), Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău;
9. Mârza, D., Dobreci, L., D., (2011), Masaj terapeutic-recuperator, Editura Alma
Mater, Bacău;
10. Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a Editura SemnE,
Bucureşti;
11. Moţet, D., (2009b), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.2, Ediţia I-a Editura SemnE,
Bucureşti;
Editura Aramis, Bucureşti;
13. Ochiană, G., (2006), Kinetoterapia în afecţiuni neurologice. Curs pentru studenţii
secţiilor de kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi;
14. Sbenghe, T., (2002), Kinesiologie. Ştiinţa Mişcării, Editura Medicală, Bucureşti;
15. Sbenghe, T., (1999), Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Editura
Medicală, Bucureşti;
16. www.help-devices.ro
17. http://vlp.mpiwg-berlin.mpg.de/technology/
18. http://www.rehaboutlet.com/sensation_measurement.htm
19. http://diagnostic-supplies.medical-supplies-equipment-company.com/
67
Unitatea de curs III.
Utilizarea aparatelor de fitness în kinetoterapie

Scopul: înţelegerea aspectelor referitoare la principalele aparate, instalaţii,
obiecte, echipamente, dispozitive sau instrumente specifice conceptului de fitness şi a
posibilităţilor pe care acestea le oferă în execuţia mişcărilor incluse într-un program
kinetoterapeutic.
Obiective
 să înţeleagă argumentele utilizării aparatelor, instalaţiilor şi obiectelor de fitness
în recuperarea, reabilitarea, educarea şi reeducare, dezvoltare etc.. diferitelor
funcţii, capacităţii, aptitudini diminuate sau pierdute parţial;
 să cunoască caracteristicile tehnice ale aparatelor, obiectelor şi instrumentelor
de fitness;
 să-şi formeze o idee de ansamblu asupra eficienţei utilizării în intervenţia
kinetoterapeutică a unor aparate, instalaţii şi obiecte specifice conceptului de
fitness;
Aparatele, echipamentele, obiectele, instrumentele şi instalaţii construite de către

diferite firme pentru ceea ce astăzi societatea numeşte „fitness” sunt extrem de variate,
complexe, cu funcţii mai mult sau mai puţin complexe, dar orientate de regulă pentru:
▪ menţinerea sau creşterea capacităţii de efort a populaţiei nesportive (pentru ceea
ce unii spun „creşterea condiţiei fizice”);
▪ dezvoltarea capacităţilor psihomotrice;
▪ menţinerea sau creşterea capacităţii de efort a populaţiei sportive (menţinerea
sau atingerea unei forme sportive superioare);
▪ dezvoltarea sau educarea aptitudinilor psihomotrice (viteză, forţă, coordonare,
rezistenţă şi a formelor combinate, complexe de manifestare ale acestora);
▪ combaterea prin efort fizic a efectelor negative ale diferitelor afecţiuni fizice sau
psihice specifice omului contemporan, determinate de obezitate, stres, anxietate,
stil de viaţa etc..
Rolurile, eficienţa şi importanţa aparatelor de fitness sunt date de utilitate lor la
scară largă, utilitatea raportată la caracteristicile de vârstă a utilizatorilor, la
complexitatea şi diversitatea mişcărilor pe care le permit a fi efectuate, la caracteristicile
tehnice şi de construcţie ce permit amplasarea lor mai mult sau mai puţin facilă în
diferite spaţii.
Având la bază mişcarea, realizată prin diferitele tipuri de contracţii (izotonice,
izometrice) mobilizări, tracţiuni / elongaţii, aparatele de fitness au început să fie utilizate
de foarte mulţi ani şi pentru reabilitarea unor funcţii diminuate, pentru procesele de
recuperare a diferitelor structuri anatomice afectate în activităţile zilnice, sportive sau în
accidentele de viaţă sau de muncă.
Astăzi, multe din intervenţiile kinetoterapeutice încep, sunt continuate sau se
finalizează prin intermediul aparatelor, echipamentelor, obiectelor şi instalaţiilor
concepute pentru fitness.
Datorită multiplelor funcţii pe care le pot avea, datorită multiplelor mişcări pe care
le pot iniţia, conduce şi/sau finaliza aparatele de fitness ocupă unul dintre locurile
fruntaşe în ceea ce privesc aparatele utilizate de către kinetoterapeuţi.
68
De cele mai multe ori inventatorii diferitelor tipuri de aparate de fitness au vizat
definirea masculinităţii (în cazul bărbaţilor) şi a siluetei, supleţei şi feminităţii sportive (în
cazul femeilor), la baza construcţiei acestor aparate stând ideile de dezvoltare şi
definire a musculaturii, de control şi reglare a greutăţii corporale, de menţinere optimă a
stării de sănătate.
Totuşi, atât vechile, dar mai ales noile concepte de aparate de fitness îşi lărgesc
aria de funcţionare şi includ posibilităţi de utilizare a lor şi pentru recuperarea,
reabilitarea sau reeducarea motricităţii şi psihomotricităţii afectate în anumite
evenimente din viaţa omului.
Practic, astăzi munca unui kinetoterapeut ar fi cu mult mai dificilă, iar succesul
intervenţiei kinetoterapeutice s-ar lăsa mult aşteptat dacă aparatele de fitness nu ar fi
concepute şi adaptate şi pentru specificul acestui tip de intervenţie.
Clasificarea acestor tipuri de aparate, instalaţii şi echipamente ar putea ocupa
foarte mult, ţinând cont de varietatea lor dar şi a criteriilor pentru care s-ar putea
evidenţia o clasificare. Nu vom detalia, fiind ferm convinşi că cei care citesc aceste
rânduri au o cultură generală optimă (dacă nu chiar foarte bună) în ceea ce priveşte
această categorie de aparate cu rol în kinetoterapie.
De aceea, în această unitate de curs vom evidenţia pe scurt câteva din cele mai
uzuale aparate şi instalaţii fitness utilizate cu succes şi în kinetoterapie.
Obiective kinetoterapeutice (generale şi specifice intermediare) ce pot fi

atinse prin utilizarea aparatelor de fitness (preluate şi adaptate după D.Mârza37):
» promovarea relaxării
▪ creşterea confortului psihic şi fizic, înlăturarea efectelor distresului:
- îmbunătăţirea controlului motor;
- îmbunătăţirea controlului asupra unor funcţii ale organismului (respirator,
cardiovascular, digestiv);
- promovarea participării active şi conştiente în cadrul programului de
recuperare, reabilitare, educare, reeducare, dezvoltare, tonifiere etc.;
» reeducarea sensibilităţii
▪ creşterea capacităţii de discriminare specifică pentru toate tipurile de
sensibilitate (exterocepţie-propriocepţie-interocepţie);
▪ menţinerea unui nivel optim al sensibilităţii, necesar asigurării calităţii vieţii la
persoanele de vârsta a III-a;
▪ perfecţionarea unor tipuri complexe de sensibilităţi specifice unor activităţi
umane (simţul spaţio-temporal);
▪ sesizarea stării de anormalitate a unor atitudini deficiente / mişcări substituite;
▪ educarea şi reeducarea echilibrului prin stimularea funcţiilor centrilor specifici
de la nivelul aparatului vestibular;
» corectarea posturii şi aliniamentului corpului şi a segmentelor sale
▪ obţinerea dezvoltării fizice armonioase a corpului / a relaţiei dintre diferitele
segmente corporale, cu stimularea interacţiunii dintre organele interne şi
sistemul neuromioartrokinetic;
▪ combaterea atitudinilor defectuoase ale aparatului locomotor;
▪ stimularea dezvoltării simetrice a aparatului muscular;
▪ profilaxia secundară a dezechilibrelor posturale;
▪ profilaxia terţiară a deficienţelor;
▪ realinierea segmentelor corporale, prin mijloace orto-protetice;
▪ tonifierea, în condiţii de scurtare sau de alungire, a musculaturii striate;
37
Mârza, D., (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău;
69
▪ scurtarea / alungirea structurilor moi periarticulare, alungite / scurtate
unilateral, pentru asigurarea echilibrului funcţional;
▪ formarea reflexului de atitudine corporală corectă în statică / dinamică.
» educarea / reeducarea / reabilitarea controlului, coordonării şi echilibrului
▪ promovarea capacităţii de contracţie a unuia sau a mai multor muşchi
sinergici;
▪ promovarea capacităţii de control asupra mişcării realizate de un muşchi sau
de un grup muscular sinergic;
▪ promovarea capacităţii de diferenţiere a contracţiei unui muşchi / grup
muscular sinergic de a altui muşchi / grup muscular sinergic (contracţie
agonist - antagonist);
▪ promovarea capacităţii de contracţie selectivă, cu diferite intensităţi, a unui
muşchi sau grup muscular sinergic;
▪ îmbunătăţirea controlului muscular, prin formarea / perfecţionarea imaginii
corecte a mişcării;
▪ îmbunătăţirea controlului muscular, prin performarea reflexelor medulare;
▪ îmbunătăţirea controlului / coordonării musculare prin feed-back;
▪ învăţarea mişcărilor paleative (ex: mers în 2/4 timpi);
▪ educarea şi reeducarea coordonării;
▪ creşterea capacităţii de coordonare pentru 2-3 mişcări efectuate simultan;
▪ automatizarea mişcărilor uzuale (mers cu sau fără sprijin, alergare uşoară);
▪ controlul centrului general de greutate în cadrul bazei de susţinere (pe
suprafeţe de sprijin mobile);
▪ îmbunătăţirea echilibrului static / dinamic, prin antrenarea selectivă a funcţiei
aparatului vestibular;
▪ învăţarea strategiilor de control al echilibrului (strategia gleznelor,
genunchilor, şoldurilor, paşilor mici);
» reeducarea respiratorie:
▪ dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare;
▪ tonifierea (pe amplitudine maximă) a grupelor musculare implicate în actul
respirator;
▪ promovarea controlului / coordonării respiraţiei (frecvenţa, controlul volumului
curent, ritmul, controlul fluxului de aer) în repaus – mişcare - efort;
▪ formarea deprinderii de a respira corect în repaus – mişcare - efort;
» creşterea capacităţii de efort
▪ realizarea influenţării selective a aparatelor şi sistemelor organismului şi a
pregătirii lui pentru efort;
▪ creşterea capacităţii de efort, cu monitorizarea parametrilor subiectivi
(senzaţie de oboseală, vertij, durere, diminuarea temporară şi parţială a
capacităţilor intelectuale, pierderea parţială a autocontrolului), a parametrilor
funcţionali ai aparatelor: cardiovascular (frecvenţă cardiacă), a parametrilor
de consum energetic;
▪ scăderea în greutate a persoanelor supraponderale;
▪ menţinerea capacităţii de efort la persoanele adulte sănătoase / recuperate
sau a celor de vârsta a III a;
▪ creşterea capacităţii de efort sau monitorizarea acesteia la sportivii de
performanţă;
▪ revenirea organismului după efort la parametrii de repaus.
» recuperarea mobilităţii
▪ tonifiere musculară, în condiţii de scurtare;
▪ menţinerea unei cocontracţii musculare eficiente în timpul mişcărilor pe
direcţiile anatomofiziologice;
70
▪ obţinerea unghiurilor articulare funcţionale / normale,
▪ menţinerea / îmbunătăţirea mobilităţii articulare,
» consolidarea şi dezvoltarea forţei musculare;
» consolidarea şi dezvoltarea rezistenţei musculare.
Plecând de la facilităţile pe care le oferă şi pentru care aceste aparate au fost
concepute, putem susţine că aparatele de fitness pot fi:
▪ mijloace profilactice, cu utilizare largă urmărind menţinerea sau creşterea
capacităţii de efort la persoanele sănătoase;
▪ mijloace generale şi specifice de pregătire atunci obiectivul vizează creşterea
sau menţinerea formei sportive la un anumit moment în sportul de performanţă;
▪ mijloace de recuperare, reabilitare, educare, reeducare cu utilizare adaptată
la specificul situaţiei impuse de starea de sănătate a utilizatorului (etapă
recuperare, particularităţi individuale, reactivitate specifică a utilizatorului,
experienţă motrică, stadiu de evoluţie/involuţie a afecţiunii etc..). Tot în această
categorie este inclus şi efectul curativ vizat prin utilizarea aparatelor de fitness în
stadiile terminale (de regresie) ale bolilor cronice
Indicaţii!
Utilizarea aparatelor de fitness în kinetoterapie trebuie să respecte anumite reguli
date de specificul acestor aparate, iar kinetoterapeutul să conştientizeze şi să ţină cont
(atunci când apelează la astfel de aparate) de contraindicaţiile inerente. De asemenea,
trebuie avut în vedere ca efortul executat de persoana cu nevoi speciale, implicată în
intervenţia kinetoterapeutică, să fie adaptat în funcţie de dinamica valorilor individuale
ale principalilor parametrii funcţionali influenţaţi (frecvenţă cardiacă, frecvenţă
respiratorie, tensiune arterială).
3.1. Banda pentru mers şi alergare (Covorul rulant)

Benzile pentru mers şi alergare (cunoscute şi sub denumirea de covor rulant)
sunt aparate de fitness concepute şi destinate stimulării activităţii psihomotrice active
şi/sau sportive a omului.
Ele au fost construite atât pentru scop comercial (în special pentru a stimula
implicarea omului modern, din localităţile urbane, în activităţi dinamice, sportive,
facilitându-i acestuia accesul la efectele date de practicarea alergării, unul din
principalele mijloace care acţionează pozitiv asupra funcţiilor şi aparatelor organismului
uman), cât şi pentru scop terapeutic (recuperare, reabilitare, educare, reeducare,
tonifiere, facilitare neuromusculară şi proprioceptivă etc..).
Fig. nr.96 a – Modele de benzi pentru alergare şi mers
Datorită faptului că sunt foarte practice, nu ocupă un loc foarte mare şi nu au o

greutate foarte mare, ele pot fi uşor de utilizat, de amplasat în spaţii închise (cabinete,
71
birouri, apartamente personale etc.), oferind posibilitatea practicării activităţilor sportive
prin alergare sau a celor de recuperare, educare şi reeducare, facilitare
neuromusculară şi proprioceptivă şi atunci când anumite condiţii din medii nu permit
(vânt puternic, ploaie, soare excesiv, temperatură crescută, presiune atmosferică etc.).
În ceea ce priveşte utilitatea benzilor pentru mers şi alergare în activitatea unui
kinetoterapeut, experienţa noastră ne permite să susţinem că aceste aparate de fitness,
alături de diferitele tipuri de biciclete (ergometrice, eliptice, magnetice etc..) sunt printre
cele mai folosite aparate în majoritatea etapelor din cadrul anumitor programe de
recuperare/ reabilitare a anumitor funcţii parţial afectate sau diminuate, ca urmare a
unui traumatism sau afecţiune.
Componente de bază
Având un design design simplu şi funcţional, fiind uşor de utilizat, incluzând din
fabricaţie multe funcţii, majoritatea benzilor pentru mers şi alergare întâlnite astăzi pe
piaţă au ca şi componente:
▪ un cadru stabil, din materiale rezistente, dar uşoare în acelaşi timp. Acest cadru
prezintă mânere (de diferite lungimi, în funcţie de specificul pentru care a fost
concepută banda: pentru timp liber şi activităţi sportive sau pentru recuperare,
pentru tineri, adulţi sau pentru vârstnici sau pentru toate categoriile). De regulă,
aceste mânere au sau ar trebui să deţină o suprafaţă care asigură o aderenţă
mare a mâinilor la contact, chiar şi când acestea sunt umede, ca urmare a
transpiraţiei locale;
▪ suprafaţă pentru mers şi alergare (covorul rulant) cu anumite dimensiuni, în
funcţie de caracteristicile oferite de producător (lungime între 100 – 200 cm,
lăţime între 40 şi 60 cm);
▪ unul sau două motoare, cu putere diferită (în funcţie de producător şi preţ, pot fi
mai mult sau mai puţin silenţioase sau rezistente în timp);
▪ computer cu multiple funcţii, afişaj mecanic (cele vechi) sau electronic – foto
nr.96 b (astăzi led, cristale lichide chiar cu funcţie de touchscreen);
▪ buton mare de siguranţă, pentru a opri banda în caz de urgenţă;
Fig. nr.96 b – Modele de afişaj pentru benzi de alergare
Opţional, în funcţie de constructor sau facilităţile oferite (preţ comercial ridicat),

benzile pentru mers şi alergare mai pot deţine:
▪ suprafeţe cu suspensie multipunct pentru absorbţia cât mai mare a şocurilor şi a
vibraţiilor, la nivelul genunchilor şi gleznelor;
▪ suport lateral pentru picioare, cu suprafaţă de aderenţă optimă;
▪ ventilator de intensitate reglabilă şi control al direcţiei, cu putere de transmitere a
curenţilor de aer la diferite distanţe (30-100m, pentru confortul persoanei care
desfăşoară activitatea);
▪ senzori pentru detectarea frecvenţei cardiace (puls), incorporaţi în mânerele
laterale pentru sprijin, sau în barele frontale de susţinere. Unii producători oferă
72
suplimentar şi o curea pentru monitorizarea pulsului în timpul alergării, când
subiectul nu mai poate menţine mâinile pe mânerele aparatului, folosindu-le în
alergare. Curea respectivă se ataşează în jurul trunchiului, la nivelul pieptului;
▪ spaţii pentru depozitare (telefoane, sticle mici cu diferite lichide, prosoape);
▪ bucşe de calitate, pentru o funcţionare silenţioasă;
Facilităţi standard /suplimentare oferite de majoritatea benzilor de alergare:

▪ selectarea vitezei de rulare a benzii: între 0.3 - 24 km / h (pentru persoanele
care se află în perioada de recuperare, reabilitare sau reeducare a mersului şi
echilibrului);
▪ selectarea gradului de înclinare a platformei pe care rulează banda (înclinarea
în trepte cu valori cuprinse între 0% – 15% );
▪ monitorizarea şi evaluarea frecvenţei cardiace, a dozării efortului şi a intensităţii
acestuia (km parcurşi, timpul total de alergare sau mers, viteză de execuţie şi
repetiţie, de deplasare);
▪ evaluare energetică (calorii consumate);
▪ posibilitatea (numai la anumite modele) ca banda pentru mers şi alergare să fie
rabatabilă (avantaj la depozitare);
▪ sarcină maximă admisă (diferă de la o firmă la alta, de la un model la altul);
▪ programe standard de lucru (prestabilite) sau posibilitatea programării
personalizate. Programele incluse în computerul benzii pot fi clasice
(prestabilite) sau personalizate, se pot seta manual sau electronic;
▪ funcţie „REVERSE” - inversarea sensului de mers sau de alergare a benzii.
Fig. nr.97 – Includerea benzii pentru mers Fig. nr.98 – reeducare mers pe „covor rulant”
şi alergare într-o instalaţie specială
Datorită utilităţii sale ridicate, banda pentru mers şi alergare a fost introdusă şi în
cadrul instalaţiilor (fig. nr. 97) destinate recuperării/ reabilitării/ reeducării anumitor
funcţii şi capacităţi sau a unui nou nivel de motricitate după anumite afecţiuni, după
operaţii la nivelul membrelor inferioare sau al coloanei vertebrale.
Unul din avantajele utilizării benzii pentru mers şi alergare este dat de
posibilitatea efectuării exerciţiilor cu un anumit tempo, ritmicitate, dificultate, în funcţie
de obiectivul proiectat.
Raportând la faptul că nu întotdeauna condiţiile meteo permit efectuarea
exerciţiilor de mers şi alergare în aer liber, dar şi datorită faptului că în anumite etape
ale recuperării, unui kinetoterapeut i-ar fi mult mai dificil, din punct de vedere al relaţiei
terapeutice cu persoanele incluse în recuperare, să-şi desfăşoare activitatea într-un
spaţiu deschis, banda pentru mers şi alergare îşi confirmă încă o dată utilitatea.
73
3.2. Bicicleta
Datorită faptului că atât pe piaţa comercială, cât şi în multe surse bibliografice din
varia lucrări, cărţi, cursuri etc.., acest aparat este prezentat ca: „bicicletă ergometrică”,
„bicicletă ergonomică”, „bicicletă medicinală” (termen impropriu, în opinia noastră) sau
„cicloergometru” considerăm că o explicare a acestei situaţii prin referire la aspectele
terminologice va aduce un plus de informaţii cititorului, lăsând la aprecierea sa cum va
denumi ulterior acest aparat de fitness.
Astfel, conform diferitelor ediţii de dicţionare de neologisme:
▪ ergonomic(ă) delimitează un adjectiv cu referire la un obiect, instrument, aparat,
„care asigură un confort sporit în utilizare”;
▪ ergometric (ă), termen provenit din cuvântul francez ergométrique, delimitează
un adjectiv cu referire la un obiect, instrument, aparat „care necesită un anume
efort mecanic”. Fl.Marcu, C.Maneca, (1986), asociind termenul de ergometric cu
bicicleta ca aparat, descriu bicicleta ergometrică drept ”aparat în formă de
bicicletă fără roţi, servind pentru aprecierea adaptării la efort în diferite sectoare
de muncă şi discipline sportive”.
Cum ergometria este o „disciplină care se ocupă cu determinarea eforturilor
fizice (musculare) prin măsurarea lucrului mecanic efectuat”38, putem susţine că
asocierea termenului de bicicletă cu unul din cei doi termeni prezentaţi anterior
(ergonomic şi ergometric) se poate face corect terminologic în situaţia următoare:
expresia bicicletă ergometrică cu caracteristici şi componente ergonomice.
Caracteristica principală a utilizării bicicletelor ergometrice este dată de rezistenţa
opusă de banda de rulare care culisează pe roata portantă (componentă esenţială a
aparatului), rezistenţă măsurată în Kg-forţă/ pe rotaţie sau watti.
Fig. nr.99 – Biciclete ergometrice verticale
Această rezistenţă la rulare poate fi mai mică sau mai mare, în funcţie de
caracteristicile tehnice oferite de producător. De aceea pe piaţă pot fi întâlnite biciclete
ergometrice care oferă rezistenţă cu creşterea dificultăţii la rulare într-un număr mai mic
sau mai mare de trepte (5 trepte, 7 trepte, 10 trepte etc..).
Acestea oferă posibilitatea diversificării tipului de efort şi a exerciţiilor, atât prin
creşterea dificultăţii (alegerea unor trepte superioare), cât şi prin menţinerea sau
diminuarea rezistenţei opuse de banda de rulare alegerea unor trepte descendente,
inferioare).
38
74
Cu toate că am specificat deja la începutul acestei unităţi de curs obiectivele la
atingerea cărora participă şi bicicleta ergometrică, evidenţiem o sinteză a principalelor
activităţi pentru care acest aparat de fitness şi-a dovedit utilitatea. Astfel, o bicicletă
ergometrică poate fi folosită cu succes în:
- evaluare (testarea capacităţii individuale de efort, testarea forţei la nivelul
membrelor inferioare);
- profilaxie şi relaxare (menţinerea unei stări fizice şi psihice pozitive, menţinerea
şi creşterea capacităţii vitale, a aportului de oxigen la nivel alveolar, relaxare cu
detensionare psihică etc..);
- recuperare, reabilitare (adaptarea respiraţiei şi circulaţiei la efort, tratarea
redorilor articulare, diminuarea atrofiilor musculare, redobândirea mobilităţii
articulare etc..). Atunci când bicicleta este utilizată pentru recuperarea unor boli
cardio-vasculare este indicată o creşterea a atenţiei pentru conceperea dozării
efortului şi a adaptării acestei dozări la posibilităţile şi reactivitatea persoanei
vizate;
- creştere, dezvoltare, educarea, reeducare (creşterea forţei, educarea şi
reeducarea coordonării, dezvoltarea rezistenţei locale şi generale);
NOTĂ 1!
Pe diferite site-uri sau în magazinele specializate care oferă spre comercializare
aparatură de fitness, se pot întâlni şi expresii de genul „bicicletă de fitness ergometrică”,
„bicicletă de fitness magnetică”, „bicicletă ergometrică magnetică”, „bicicletă
ergometrică mecanică”, „bicicletă eliptică magnetică”, „bicicletă medicinală” etc..
Acestea sunt doar denumiri de marketing a acestor produse şi nu tipuri de biciclete.
Excepţie face bicicleta eliptică (figurile nr.101-104), care prezintă o acţionare diferită a
mecanismului, (fără sprijin din aşezat), dar care poate fi introdusă tot în categoria
bicicletelor ergometrice.
Astfel, pe piaţa am putea susţine că pot fi întâlnite două tipuri principale de
biciclete ergometrice:
▪ bicicletă ergometrică STANDARD, cu acţionarea a mecanismului din poziţia
aşezat (fig.nr.99-100). acestea pot fi verticale (fig.nr.99) sau orizontale (fig.
nr.100);
Fig. nr.100 Fig.nr.101 Fig.nr.102

Bicicletă ergometrică orizontală Biciclete ergometrice eliptice
▪ bicicletă ergometrică ELIPTICĂ, cu acţionare a mecanismului din poziţia stând

(fig.nr.101). Acestea pot fi utilizate şi ca stepper şi pot fi de două feluri, din punct
de vedere al modalităţii de utilizare, amplasare în spaţiu:
» biciclete eliptice statice – pentru cabinete, săli de fitness, săli de
recuperare (fig. nr.103). Ele sunt fixate în diferite spaţii, iar cadrele sunt
75
stabile, mişcările fiind posibile datorită deplasării diferitelor componente în
direcţii diferite.
» biciclete eliptice mobile – pentru activităţi dinamice cu implicarea
deplasării pe distanţe diferite în aer liber (fig.nr.104 – 107, fig.nr.108 arată
şi posibilitatea transformării unei biciclete eliptice mobile într-una
standard). Acestea folosesc acelaşi principiu de utilizare mecanică, numai
că sunt prevăzute cu roţi standard (ca la o bicicletă normală) şi permit
deplasarea în mediu ambiant, fiind foarte practice şi stimulând educarea şi
reeducarea senzaţiilor spaţio-temporale.
Datorită specificului lor şi caracteristicilor tehnice, bicicletele ergometrice eliptice
permit efectuarea unor mişcări mult mai dinamice şi cu efect mult mai mare asupra
articulaţiilor membrelor inferioare. Includerea lor în programele de recuperare din
kinetoterapie, în anumite etape, trebuie efectuată cu unele precauţii referitoare la
posibilităţile persoanelor abordate de a menţine postura ortostatică, de a avea indici
superiori de echilibru şi stabilitate.
Fig.nr.103 Fig.nr.104 Fig.nr.105

Bicicletă eliptică Biciclete eliptice mobile cu 2 roţi
Fig. nr. 106, 107 – Biciclete eliptice mobile (şi chiar şi statice, prin adaptare) cu 3 roţi – Fig. nr.108
Bicicletele ergometrice (standard, dar mai ales cele eliptice) au fost iniţial
concepute de oamenii de ştiinţă din domeniile sportului şi terapeutic pentru a permite
iniţierea, conducerea şi finalizarea unor mişcări dinamice controlate, care, pe cât posibil,
să nu mai aibă asupra aparatului locomotor impactul şi uzura (stres-ul fiziologic) cu care
sunt asociate formele mai convenţionale de exerciţii de alergare sau cele de tip aerobic
(gimnastică aerobică).
76
NOTĂ 2!
Expresiile de „bicicletă mecanică” sau „bicicletă magnetică” nu indică două tipuri
diferite de biciclete, ci fac referire la sistemul de frânare. Cele mecanice au curea sau
lanţ cu uzură mai rapidă în timp, ce necesită mai des schimbare şi pot prezenta saboţi
de frânare, iar cele magnetice, după cum şi denumirea o spune, se bazează pe un
sistem de magneţi care permit frânarea instantaneu (multe astfel de biciclete magnetice
permit chiar frânarea independentă de acţionarea umană: atunci când nu se mai
exercită presiune, forţă asupra pedalelor, frânarea se declanşează automat).
Caracteristicile tehnice prezentate de diferiţi producători sau comercianţi
evidenţiază avantajul bicicletelor cu frânare magnetică, datorită faptului că pedalatul se
poate exercita mai uşor, mai lin, mai natural fără oscilaţii sau „hopuri”.
Componente de bază
Ca şi banda pentru alergat, având un design design simplu şi funcţional, fiind
uşor de utilizat, incluzând din fabricaţie multe funcţii, majoritatea bicicletelor ergometrice
ca şi componente:
▪ un cadru stabil, din materiale rezistente, dar uşoare în acelaşi timp;
▪ mânere (de diferite lungimi, în funcţie de specificul pentru care a fost concepută
bicicleta: pentru timp liber şi activităţi sportive sau pentru recuperare, pentru
tineri, adulţi sau pentru vârstnici sau pentru toate categoriile). De regulă, aceste
mânere au sau ar trebui să deţină o suprafaţă care asigură o aderenţă mare a
mâinilor la contact, chiar şi când acestea sunt umede, ca urmare a transpiraţiei
locale;
▪ volantă (roată grea, de dimensiuni mari, servind la uniformizarea şi regularizarea
mişcărilor ciclice ale unor maşini sau aparate);
▪ mecanism de transmisie şi frânare (pe bază de curea şi saboţi sau pe bază de
magneţi);
▪ pedale (acoperite cu material antiderapant);
▪ suport (şa) pentru modelele în care efectuarea pedalării se face din aşezat.
Această şa este reglabilă, pentru a putea adapta unghiurile de execuţie la
particularităţile individuale sau la obiectivul urmărit de programul de lucru;
▪ computer cu multiple funcţii, afişaj;
▪ buton de siguranţă (opţional);
Facilităţi standard /suplimentare oferite de majoritatea bicicletelor:

▪ selectarea rezistenţei opuse la pedalare / reglarea manuală mecanică sau
electronică a intensităţii de pedalare;
▪ selectarea gradului de înclinare a bicicletei (doar unele modele pentru activităţile
de fitness sportiv au această opţiune);
▪ monitorizarea şi evaluarea frecvenţei cardiace, a tensiunii arteriale, a frecvenţei
respiratorii, a dozării efortului şi a intensităţii acestuia (km parcurşi, timpul total
de alergare sau mers, viteză de execuţie şi repetiţie, de deplasare);
▪ evaluare energetică (calorii consumate);
▪ sarcină maximă admisă (diferă de la o firmă la alta, de la un model la altul);
▪ programe standard de lucru (prestabilite) sau posibilitatea programării
personalizate;
▪ funcţie „REVERSE” - inversarea sensului de pedalare.
77
3.3. Helcometru
Delimitat a fi un aparat special conceput pentru dezvoltarea forţei musculare şi
educarea mobilităţii articulare, helcometru permite persoanei care utilizează acest
aparat să acţioneze în mod variat asupra structurilor anatomice interesate
(musculoligamentare şi articulare).
Mecanismul de bază al helcometrului permite
efectuarea de tracţiuni prin utilizarea unor cabluri de
care sunt prinse discuri metalice suprapusese. Cu ajutorul
cablurilor, a unor scripeţi ficşi sau/şi mobili şi a unor şine
metalice, discurile suprapuse (de diferite greutăţi)
culisează, permiţând efectuarea anumitor mişcări de
tracţiune în direcţii diferite, cu intensităţi diferite.
Datorită simplităţii sale de construcţie, dar în
acelaşi timp, datorită utilităţii sale, helcometru permite
efectuarea de exerciţii complexe din poziţii diferite
(aşezat, stând, pe genunchi, culcat, stând depărtat), în
diferite direcţii (înainte, înapoi, lateral), cu o mână sau un
picior, cu două mâini sau ambele picioare.
Conform surselor bibliografice studiate, care fac referire la
acest aparat, helcometru funcţionează pe principiul
învingerii rezistenţei unei greutăţi reglabile prin ridicarea
Fig. nr.109 - Model helcometru
sau coborârea acesteia cu ajutorul unui sistem de scripeţi.
Tipuri de helcometru:
▪ helcometru simplu (fig.nr.110)
▪ helcometru dublu (fig.nr.111)
▪ helcometru cu suport reglabil pentru poziţia aşezat (fig.nr.112)
Fig.110– Helcometru simplu Fig.111 – Helcometru dublu Fig.112 – Helcometru cu funcţie de sprijin
Componente standard:
▪ cadru metalic, de regulă din oţel rezistent la tensiunile exercitate de tracţiunile
repetate ale utilizatorilor;
▪ cabluri / corzi inextensibile din oţel, cu caracteristici autolubrifiante pentru
culisarea lor pe roţile scripeţilor;
▪ discuri de greutate;
▪ scripeţi (ficşi, mobili);
▪ mânere pentru exercitarea prizei necesare iniţierii, controlului şi finalizării
tracţiunii (pentru helcometre mai complexe mânerele sunt înlocuite de o tijă special
concepută);
78
Fig. nr.113 - Model de helcometru multifuncţional Fig.nr.114 – Helcometru monopost
Fig. nr.115 – variante de exerciţii la helcometru şi grupele musculare care lucrează
79
3.4. Aparatele multifuncţionale
Dezvoltarea foarte mare pe care a înregistrat-o în ultimii ani industria sportului
dar şi cea a suplimentelor alimentare, a echipamentelor sportive (aici incluzând
construcţia de aparate, cercetările efectuate pentru determinarea preferinţelor publicului
larg, produsele de susţinere şi echipamentele sportive, suplimentele alimentare,
energizantele etc.) a influenţat apariţia şi consolidarea pe piaţă a unei noi industrii - cea
a fitness-ului.
Raportat la ceea ce ne interesează pe noi pentru prezentul suport informativ,
putem spune că această industrie a fitness-ului a dus, printre altele, la apariţia spaţiilor
amenajate special (sălilor sau centrelor de fitness) şi extrem de bine dotate în
aparatură, instrumente şi echipamente.
Referitor la aparatura utilizată, astăzi se pot observa în sălile sau centrele de
fitness un număr extrem de mare de aparate, cu funcţii de la cele mai simple către cele
mai complexe.
Dezvoltarea ştiinţelor ca urmare a cercetării interdisciplinare asupra activităţii
fizice şi psihomotrice umane a dus la apariţia aparatelor multifuncţionale din ce în ce
mai complexe. Dacă înainte, în urmă cu un deceniu, pentru exercitarea anumitor grupuri
musculare sau implicarea în efort a anumitor structuri musculo-ligamentare şi articulare
existau aparate speciale, diferite şi de sine stătătoare, astăzi asistăm la apariţia pe piaţa
a multor tipuri de aparate multifuncţionale care înglobează într-unul singur funcţiile
deţinute anterior de 3 poate 4 sau chiar mai multe aparate.
Fig. nr.116, 117, 118 - Modele de aparate multifuncţionale fitness
Componentele acestor aparate multifuncţionale sunt extrem de diverse, în funcţie

de scopul vizat de acţiunea mecanică exercitată. Dintre cele standard amintim:
 cadru metalic, de regulă din materiale foarte rezistente (oţel), care asigură
scheletul pe care se ataşează celelalte componente. Pentru transport şi montare
acest suport este alcătuit din piese detaşabile, premontate, ce pot fi ulterior
asamblate. În funcţie de complexitatea şi structura sa, dar şi de programul de
recuperare / tonifiere / dezvoltare / reabilitare ales de kinetoterapeut, acest
schelet poate fi utilizat şi pentru exerciţii propriu-zise, altele decât ceea ce oferă
aparatul, atunci când poate fi parte a unei instalaţii improvizate (exemplu: legarea
unei benzi elastice de acest suport metalic) sau când poate fi utilizat ca si suport
de sprijin pentru menţinerea unor segmente în anumite poziţii (exemplu:
menţinerea coloanei drepte prin sprijin de cadrul metalic sau menţinerea în sprijin
a tălpii unui picior pe cadru, picior care se doreşte a fi scos din efort pentru a
localiza sau focaliza lucrul mecanic pe alt segment interesat);
 sistem de scripeţi ficşi şi mobili cu legături inextensibile (cabluri de oţel) -
rol bine determinat, cu efect de orientare a direcţiei forţei sau de facilitare a
80
ridicării unei greutăţi superioare. Rolul scripetelui şi componenţa sa este
delimitată la subcapitolul 4.4.;
 scaune/ bănci cu/fără spătare şi mânere, majoritatea reglabile pe
verticală/orizontală (reglare mecanică sau prin sistem hidraulic). Suprafaţa
scaunului, dar în special cea a mânerelor poate fi acoperită cu material special
antiderapant, rezistent la uzură, sau chiar cu material special care să stimuleze
propriocepţia (rugozităţi);
 şine de ghidare speciale care să faciliteze alunecarea anumitor greutăţi sau
părţi componente (exemplu: băncuţa pentru aşezat în sistemul dedicat efectuării
mişcării de „ramat” în cazul simulatorului de vâslit);
 greutăţile (structurate pe bucăţi de 1 - 2,5 - 5 - 10 Kg fiecare, acoperind, în
funcţie de grupa musculară pe care o solicită, o sarcină cuprinsă între 1 kg şi
chiar şi 100kg, poate chiar mai mult, în special la acele aparate unde sistemul de
scripeţi este parte componentă şi factor favorizat). Pot oferi posibilitatea
efectuării de exerciţii pentru majoritatea grupelor musculare, în diferite etape ale
programului de reabilitare / recuperare / tonifiere / dezvoltare etc..;
 bare de haltere (cu dimensiuni standard sau olimpice) sau bare-tip„braţ”
(pentru suport tracţiuni);
Majoritatea aparatelor sunt însoţite şi de scheme complexe de utilizare cu

posibile exerciţii, unele firme producătoare indicând chiar şi grupa de muşchi pentru
care se poate lucra.
Kinetoterapeutul poate apela la aceste aparate atât pentru atingerea unor
obiective simple (pe termen scurt sau mediu), cât şi pentru obiectivele complexe, pe
termen lung, importante fiind:
- conceperea şi adaptarea exerciţiilor la specificul afecţiunii vizate de program;
- alegerea dozării optime în funcţie de afecţiunea sau etapa în care se află
persoana pentru care se realizează programul;
- determinarea pauzelor dintre execuţii;
- asigurarea poziţiilor şi prizelor corecte pentru protecţia celui care lucrează,
pentru a preveni apariţia altor afecţiuni în structurile anatomice care nu sunt
vizate direct de exerciţii.
3.5. Mingea de fitness (Gym ball)

Fabricată dintr-un material plastic de tip PVC, cu anumite caracteristici de
elasticitate şi aderenţă, mingea de fitness este astăzi unul dintre cele mai cunoscute
mijloace de tip fitness.
Datorită complexităţii exerciţiilor care pot fi efectuate cu acest instrument (obiect),
ea este printre cele mai des utilizate mijloace de tonifiere, creştere, dezvoltare sau
stimulare în special a structurilor musculo-articulare şi ligamentare.
Cunoscută cel mai des ca gym ball sau swiss ball, mingea de fitness mai poate
fi regăsită în unele exprimări (în special în limba engleză) şi sub denumirea de:
 physioball  toning ball
 balance ball  body ball
 birth ball  pilates ball
 pezzi ball  stability ball
 sports ball  swedish ball
 therapy ball  yoga ball
81
Diferitele şi multiplele efecte pe care le poate
determina, face ca mingea de fitness să fie utilizată
atât în scop de recuperare, cât şi în scop de tonifiere
sau relaxare.
La subcapitolul 2.4. sunt trecute o serie variată de
roluri pe care mingea de fitness le poate avea prin
utilizarea ei. Specificăm doar faptul că datorită
instabilităţii pe care o poate determina, ea necesită
un spaţiu de protecţie optim, pentru a preveni
Fig. nr.119 – Utilizarea mingii de fitness
în terapii adresate copiilor
eventuale accidentări.
Tot datorită instabilităţii care apare,,
musculatura de postură este foarte mult
stimulată, fapt ce face ca efectele acestui
mijloc de fitness să fie amplificate: lucrând
pentru anumite structuri anatomice,
implicăm în efort şi musculatura de
susţinere, musculatura posturală.
De asemenea, datorită deformărilor
Fig. nr.120 – Utilizarea mingii de fitness
permise, ea facilitează menţinerea
în cazul gravidelor anumitor poziţii, detensionând şi relaxând.
Conform informaţiilor şi specificaţiilor
tehnice existente, mărimea mingii de fitness
ce urmează a fi utilizată trebuie raportată la
înălţimea celui care o foloseşte.
Unele specificaţii susţin astfel datele
care ar trebui corelate:
 la 1.50 m – minge de 45 cm;
 de la 1.80 m – minge de 75-85 cm.
Fig. nr.121
De asemenea, este esenţială şi
Dimensiuni diferite ale mingilor de fitness cunoaşterea greutăţii suportate, indicaţie
oferită de fabricant
Reperele istorice privind acest tip de instrument, utilizat astăzi pe scară largă şi
de către kinetoterapeuţi, ne evidenţiază anul 1963, când Aquilino Cosani (fabricant
italian) a căutat să dezvolte, prin turnarea de materiale plastice, bile care să reziste la
înţepături (Flett, M.,2003).
Conform multiplelor surse din literatura specifică domeniului sportiv şi a fitness-
ului, cei mai solicitaţi muşchi, în cadrul exerciţiilor cu mingea de fitness, sunt muşchii
abdomenului, fesieri şi ai spatelui (în special ai zonei lombare, musculatura de postură).
Importanţa mingii de fitness în kinetoterapie este accentuată de efectele pe care
exerciţiile efectuate cu acest obiect le determină asupra capacităţii de echilibru, asupra
educării şi reeducării posturii globale şi asupra stimulării anumitor reflexe, parţial
diminuate în anumite afecţiuni.
3.6. Mingea Bosu (Bosu ball)

Inventat în 1999 de Davin Weck, mingea Bosu este un dispozitiv construit prin
ataşarea unei platforme rigide pe o emisferă pneumatică din cauciuc. Ca element de
marketing, culoarea acestui dispozitiv este, în majoritatea cazurilor, albastră, spre
deosebire de mingea de fitness care poate avea culori multiple.
82
Acronimul „BOSU” are la origine expresia “Both Sides Up” (cu ambele părţi în
sus), însă, odată cu folosirea sa frecventă, termenul a evoluat şi astăzi este cunoscut ca
„Both Sides Utilized” (ambele părţi se pot utiliza).
Fig. nr.122, 123,124 – Contact instabil la nivelul emisferei din cauciuc, sprijin stabil pe platformă
Fig. nr.125 – Contact stabil la nivelul platformei, sprijin instabil pe emisferă
Sprijinul stabil pe platformă şi utilizarea contactului pe emisferă permite, conform

diferitelor surse, desfăşurarea în special a activităţilor aerobice sau a celor destinate
pregătirii atletice (control neuromuscular, forţă, rezistenţă musculo-ligamentară locală
etc..). De asemenea, utilizarea sprijinului pe emisferă şi a contactului pe platformă
permite desfăşurarea unei game la fel de variate de exerciţii, însă exerciţiile de bază
sunt cele în care stabilitatea şi echilibru sunt obiectivul central al programului.
Combinaţia între stabilitate şi instabilitate, combinaţie oferită de construcţia
acestui dispozitiv, permite lucrul atât pentru persoanele sănătoase, cât şi pentru
persoanele cu afecţiuni ale aparatului locomotor, oferind posibilitatea dozării optime de
la nivelul copiilor la cel al vârstnicilor, precum şi de la nivelul persoanelor cu nivel scăzut
de capacitate de efort la nivelul sportivilor de performanţă.
Printre cele mai importante obiective care pot fi atinse, cu ajutorul Bosu ball, într-
o intervenţie kinetoterapeutică amintim:
 îmbunătăţirea controlului motor;
 promovarea participării active şi conştiente în cadrul programului de recuperare,
reabilitare, educare, reeducare, dezvoltare, tonifiere etc.;
 perfecţionarea unor tipuri complexe de sensibilităţi specifice unor activităţi umane
(simţul spaţio-temporal);
 educarea şi reeducarea echilibrului prin stimularea funcţiilor centrilor specifici de
la nivelul aparatului vestibular;
 stimularea dezvoltării simetrice a aparatului muscular;
 profilaxia secundară a dezechilibrelor posturale;
 tonifierea, în condiţii de scurtare sau de alungire, a musculaturii striate;
 educarea şi reeducarea coordonării;
83
 controlul centrului general de greutate în cadrul bazei de susţinere (pe suprafeţe
de sprijin mobile);
 învăţarea strategiilor de control al echilibrului (strategia gleznelor, genunchilor,
şoldurilor, paşilor mici);
 creşterea capacităţii de efort sau monitorizarea acesteia la sportivii de
performanţă;
 menţinerea unei cocontracţii musculare eficiente în timpul mişcărilor pe direcţiile
anatomo-fiziologice;
 consolidarea şi dezvoltarea forţei musculare;
 consolidarea şi dezvoltarea rezistenţei musculare.
Conform opiniei exprimate pe un site specializat în efectele acestui dispozitiv
(www.bosufitness.com) „elementele de bază ale mingii BOSU sunt dictate de structura
şi funcţia corpului uman. Două obiective principale ale mingii BOSU sunt controlul
centrului de greutate prin rotaţie simetrică a ambelor părţi şi valorificarea tensiunii
acumulate la nivelul întregului corp”.
3.7. Conceptul Step360 Pro

Step360 Pro este un dispozitiv conceput pentru a creşte capacitatea organismului
de a răspunde la stimuli diferiţi, vizând în special stimularea neuromusculară
proprioceptivă (antrenamentul proprioceptiv), concomitent cu stimularea structurilor
răspunzătoare de educarea capacităţii de echilibru.
Fig. nr.126, 127,128 – Dispozitiv Step360 Pro (de sine stătător sau parte din instalaţie adaptată)
Ca si construcţie, acest dispozitiv este format dintr-o platformă rigidă plată

(acoperită cu un start de material special, pentru o aderenţă crescută), peste care sunt
aşezate două perne / camere pneumatice (umplute cu aer, fig.126-127), din cauciuc.
Aceste perne sunt independente una de cealaltă, astfel încât cantitatea de aer
(presiunea din interior) să difere în funcţie de exerciţiile proprioceptive gândite şi
concepute pentru a fi aplicate.
Datorită structurii şi adaptabilităţii anumitor componente (placa rigidă poate oscila
3600, iar pernele pot fi umflate diferit), Step360 Pro oferă posibilitatea aplicării unui
program de recuperare / tonifiere / dezvoltare/ educare / reeducare etc.. foarte variat.
Datorită instabilităţii provocate prin oscilaţiile plăcii rigide, dar şi prin perturbările
de echilibru determinate de cele două perne pneumatice, sunt angrenate în efortul
muscular foarte multe grupe de muşchi, senzaţiile proprioceptive transmise către
sistemul nervos fiind extrem de numeroase şi complexe, fapt ce determina descărcarea
de impulsuri nervoase extrem de intense către structurile neuromusculare ce susţin
echilibru (musculatura antigravitaţională, de postură, centrii nervoşi ce răspund de
anumite reflexe etc..).
84
În funcţie de intensitatea cu care este utilizată, de dozarea aplicată, de etapa în
care se utilizează acest dispozitiv, un kinetoterapeut poate folosi Step360 Pro în
atingerea unor obiective destul de numeroase.
În principal, acest dispozitiv poate grăbi:
 reintegrarea sportivilor de performanţă, aflaţi în proces de covalescenţă, după
anumite operaţii la nivelul membrelor inferioare;
 reeducarea echilibrului, diminuat ca urmare a afecţiunilor la nivelul structurilor
anatomice ale membrului inferior;
 reeducarea mersului;
 creşterea forţei şi rezistenţei specifice concomitent cu reeducarea stabilităţii la
nivelul principalelor articulaţii (gleznă, genunchi, coxofemurală);
 tonifierea musculaturii membrelor inferioare, a abdomenului (fig.129), a braţelor,
spatelui şi trunchiului (fig.131) sau a întreg organismului (fig.129-130).
Fig. nr.129 – Antrenament proprioceptiv Fig. nr.130 Fig. nr.131

pe dispozitiv Step360 Pro
După cum se poate observa din figurile evidenţiate anterior, de platforma rigidă
se pot ataşa fie cordoane, fie fişe elastice, având ca scop fie efectuarea unei game mai
variată de exerciţii, fie chiar stabilizarea persoanei care execută (în anumite exerciţii
cordoanele ataşate pot fi utilizate ca dispozitive de echilibrare).
3.8. Materialele elastice (coarda, banda, extensorul)

Rolurile acestor obiecte şi facilităţile pe care le pot oferi sunt multiple pentru un
kinetoterapeut (de la materiale ajutătoare, la materiale care pot limita execuţia unor
mişcări până la materiale sau obiecte care pot stimula creşterea forţei musculare,
dezvoltarea sau redobândirea mobilităţii parţial diminuate ca urmare a anumitor
afecţiuni).
La subcapitolul 2.4., precum şi la începutul acestui capitol sunt evidenţiate o serie
extrem de mare de obiective care pot fi atinse cu ajutorul corzilor, benzilor sau a
extensoarelor elastice.
Important de reţinut este faptul că, în utilizarea lor, kinetoterapeutul să ţină cont
de:
 raportul dintre avantajele şi dezavantajele folosirii unor astfel de obiecte elastice;
 etapa din programul aplicat în vederea atingerii obiectivelor intermediare;
 culoarea şi proprietăţile elastice ale materialelor (ştiind că fiecare culoare a unui
material elastic tip bandă sau coardă indică gradul de elasticitate sau rezistenţa
pe care o opune la întinere acel obiect) etc..
85
3.9. Alte obiecte specifice unei săli de fitness
Gantere, greutăţi, bara de greutăţi, stepperul, bara de tracţiuni, flexoare şi
extensoare palmare, scara fixă, mingi medicinale sau de fitness etc.. sunt câteva
exemple din gama variată de instrumente ce pot fi utilizate cu succes într-o sală de
fitness atunci când avem ca obiective fie dezvoltarea sau creşterea unor capacităţii,
funcţii, aptitudini sau structuri anatomice, fie educarea, reeducarea, reabilitarea unor
funcţii sau a anumitor aptitudini, abilităţi.
O mare parte din diferitele obiecte ce pot fi utilizate pentru atingerea obiectivelor
unei intervenţii kinetoterapeutice sunt descrise la subcapitolul 2.4.
Considerăm că oricare obiect prezent într-o sală de fitness şi, bineînţeles cu rol
destinat clar prin fabricaţie pentru efectuarea anumitor mişcări sau funcţii, trebuie să
respecte normele de siguranţă şi protecţie specifică.
Eficienţa acestor obiecte este condiţionată şi de nivelul de uzură al lor la
momentul respectiv, precum şi de greutatea sau dimensiunea lor raportată la spaţiul de
lucru existent sau necesar pentru aplicarea programului de tonifiere / dezvoltare /
educarea / reeducare.
Rezumat
Rolurile, eficienţa şi importanţa aparatelor de fitness sunt date de
utilitate lor la scară largă, utilitatea raportată la caracteristicile de vârstă
a utilizatorilor, la complexitatea şi diversitatea mişcărilor pe care le
permit a fi efectuate, la caracteristicile tehnice şi de construcţie ce
permit amplasarea lor mai mult sau mai puţin facilă în diferite spaţii.
Având la bază mişcarea, realizată prin diferitele tipuri de contracţii (izotonice,
izometrice) mobilizări, tracţiuni / elongaţii, aparatele de fitness au început să fie utilizate
de foarte mulţi ani şi pentru reabilitarea unor funcţii diminuate, pentru procesele de
recuperare a diferitelor structuri anatomice afectate în activităţile zilnice, sportive sau în
accidentele de viaţă sau de muncă.
Varietatea şi complexitatea mijloacelor tip fitness permit oricărui kinetoterapeut
să-şi compună şi să aleagă o gamă vastă de exerciţii care să vizeze atingerea
obiectivelor specifice unei intervenţii kinetoterapeutice de succes.
Unul dintre avantajele utilizării mijloacelor fitness este dat şi de uşurinţa cu care
pot fi procurate (o mare parte nefiind scumpe ca preţ) sau accesate (prin derularea
intervenţiei într-un spaţiu amenajat pentru fitness).
Bibliografie
1. Carriere, B., Tanzberger, R., (1998), The Swiss Ball: Theory, Basic Exercises and
Clinical Application. Springer;
2. Cordun, M., (2009), Kinantropometrie, Editura CD Press, Bucureşti;
3. Flett, M., (2003). Swiss Ball: For Strength, Tone and Posture. Sterling Publishing
Company, Inc.;
4. Hillman, S., K., (2005), Introduction to Athletic Training. Human Kinetics;
5. Klein-Vogelbach, S., (1990), Functional Kinetics: Observing, Analyzing, and
Teaching Human Movement. Springer-Verlag;
6. Manole, V., (2009), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi;
7. Marcu, Fl., Maneca, C., (1986), Dicţionar de neologisme, Editura Academiei,
Bucureşti;
8. Mârza, D., (2012), Bazele generale ale kinetoterapiei, Editura Alma Mater, Bacău;
9. Milligan, J., (2005), Swiss Ball For Total Fitness: A Step-by-step Guide. Sterling
Publishing Company, Inc.;
86
10. Mitchell, C., (2003), Yoga on the Ball. Inner Traditions / Bear & Company;
11. Moţet, D., (2009a), Enciclopedia de kinetoterapie, Vol.1, Ediţia I-a Editura SemnE,
Bucureşti;
Figuri şi Informaţii tehnice (accesate ian-martie 2013):

12. http://www.laurettacurtis.co.uk 22. http://www.geekalerts.com
13. http://www.aparatura-fitness.ro 23. http://www.store.streetstrider.com
14. http://www.reve-shop.ro 24. http://www.incrediblethings.com
15. http://www.opensports.ro 25. http://www.pennypincherjournal.blogspot.com
16. http://www.insportline.ro 26. http://www.culturismfitness.ro
17. http://www.clubafaceri.ro 27. http://www.expertfitness.ro
18. http://www.expertfitness.ro 28. http://www.childrenstherapystore.com
19. http://www.3wmagazin.ro 29. http://www.fitsugar.com
20. http://www.clicksports.ro 30. http://www.bosufitness.com
21. http://www.aparatefitness.t6.ro 31. http://www.allegromedical.com
87
Unitatea de curs IV.
Mecanoterapia

Scop: Cunoaşterea principalelor forme de aplicare a mecanoterapiei, al rolului şi
eficienţei acestora precum şi a principalelor informaţii referitoare la utilizarea aparatelor,
instalaţiilor şi echipamentelor care prin acţiunea lor mecanică pot educa, reeduca,
dezvolta, recupera diferite funcţii, procese şi capacităţi ale persoanelor cu nevoie
biologice speciale
Obiective
 să îşi însuşească informaţii despre componentele din care sunt construite
diferitele aparate, instalaţii şi echipamente cu acţiune mecanică;
 să înţeleagă rolul, funcţia şi cum acţionează aparatele mecanice, precum şi
modalitatea lor de adaptare pentru recuperarea, reabilitarea anumitor funcţii sau
structuri biologice traumatizate sau afectate;
 să cunoască principalele forme sub care mecanoterapia poate fi aplicată
(suspensoterapia, scripetoterapia, mobilizările mecanice pasive, terapia prin
elongaţii şi dispozitive pneumatice);
 să cunoască rolul şi importanţa mecanoterapiei şi a mecanismelor acesteia în
intervenţia kinetoterapeutică;
4.1. Mecanoterapie – delimitare concept

Pentru delimitarea conceptului, evidenţiem câtorva puncte de vedere expuse în
special în dicţionare. Abordarea teoretică a conceptului nu o regăsim foarte detaliat
expusă, existând diferenţe mari în ceea ce privesc anumite opinii ale diferiţilor
teoreticieni.
Pentru delimitarea evidenţiată de noi, propunem următoarele puncte de vedere
conform cărora mecanoterapia:
 este o „formă de terapie prin mişcări efectuate cu ajutorul aparatelor mecanice,
utilizată pentru creşterea forţei şi a mobilităţii articulare.”39 ;
 „terapeutica prin masaj, prin gimnastică medicală, prin aparate mecanice,
aplicată mai ales în boli articulare sau neuromusculare”40;
 „tratament al unor boli prin mobilizarea articulaţiilor, a muşchilor cu ajutorul a
diferite instalaţii mecanice. (< fr. mécanothérapie)” 41
Aparatura specifică mecanoterapiei permite, conform Enciclopediei EFS (2002),
ca în funcţie de particularităţile persoanei care lucrează la aparatul respectiv, să se
efectueze mişcări pasive sau active, produse prin contracţii dinamice concentrice şi
excentrice, amplitudinea mişcărilor fiind reglată după starea specifică a articulaţiilor care
sunt implicate în efort.
După unii metodă terapeutică consacrată, mecanoterapia constă în efectuarea
unor serii de mişcări active, activ-pasive sau pasive cu ajutorul unor echiapamente,
instalaţii, aparate mecanice, cu sau fără funcţii computerizate, având ca scop stimularea
39
40
41
88
aparatului neuromioartrokinetic în vederea reintegrării unor persoane în viaţa socială
normală din punct de vedere biologic şi biomecanic sau a menţinerii şi chiar a stimulării
anumitor funcţii necesare execuţiei anumitor mişcări speciale (persoane sănătoase,
sportivi de performanţă etc..).
4.2. Rol, importanţă şi eficienţă

Importanţa şi rolul mecanoterapiei rezidă din beneficiile oferite unei anumite
categorii de populaţie, în momentele în care condiţiile de viaţa sau de activitate pot
perturba sau limita anumite activităţi.
Pentru un kinetoterapeut, importanţa utilizării diferitelor procedee şi tehnici cu
ajutorul mecanoterapiei este mai mult decât mare, atât timp cât permite facilitarea
execuţiei anumitor mişcări, fapt ce duce la reintegrarea mai rapidă a persoanei afectate
în viaţa normală.
De asemenea, mecanoterapia oferă o alternativă viabilă pentru atingerea
obiectivelor unei intervenţii kinetoterapeutice de calitate, oferind posibilitatea elaborării
de exerciţii şi programe de recuperare multiple, complexe şi mereu stimulative.
Eficienţa mecanoterapiei este dată şi de:
 calitatea materialelor din care sunt construite componentele care alcătuiesc
aparatele sau instalaţiile specifice;
 alegerea corectă a aparatului, instalaţiei sau echipamentului pentru aplicarea
unui anumit program de recuperare / tonifiere/ creştere/ educare/ reeducare
(ştiind că anumite afecţiuni nu permit în orice etapă utilizarea anumitor tehnici
sau proceduri specifice mecanoterapiei – exemplu: suspensoterapia);
 spaţiul în care sunt utilizate echipamentele, instalaţiile sau aparatele;
 complexitatea funcţiilor sau varietatea exerciţiilor care pot fi efectuate cu aparatul
/ instalaţia / echipamentul mecanic utilizat;
 numărul de structuri anatomice cărora le poate permite efectuarea de acte
motrice separat sau concomitent (numărul articulaţiilor, a muşchilor implicaţi în
efortul vizat de intervenţia kinetoterapeutică);
 costurile consumabilelor inerente unor astfel de aparate (gândindu-ne aici la
eficienţa financiară pe care o oferă unui kinetoterapeut) etc..
4.3. Clasificare
Clasificarea aparatelor, dispozitivelor, echipamentelor, instalaţiilor şi obiectelor
(în continuare delimitate ca A.D.E.I.O.), care pot fi utile profesiei de kinetoterapeut,
poate fi efectuată după numeroase criterii, în funcţie de ceea ce se urmăreşte prin rolul
sau funcţia acestora.
Vom prezenta în acest subcapitol doar câteva criterii generale de clasificare a
aparatelor, dispozitivelor, echipamentelor, instalaţiilor şi obiectelor (A.D.E.I.O.), criterii
care îşi găsesc foarte bine aplicabilitatea în intervenţiile kinetoterapeutice.
Astfel:
► după „obiectivul” urmărit de intervenţia kinetoterapeutică (obiectiv
fiziopatologic, de evaluare, de dezvoltare etc..), putem avea:
▪ A.D.E.I.O. cu rol în evaluare;
▪ A.D.E.I.O. cu rol în tonifiere;
▪ A.D.E.I.O. cu rol în educarea unei aptitudini, capacităţi (coordonare,
viteză, echilibru);
▪ A.D.E.I.O. cu rol în educare şi reeducarea funcţională;
▪ A.D.E.I.O. cu rol în dezvoltarea unei aptitudini ;
89
▪ A.D.E.I.O. cu rol în creşterea unei capacităţi (exemplu: creşterea
anduranţei musculare generale şi/sau locale, creşterea capacităţii de
efort);
▪ A.D.E.I.O. cu rol în mobilizare articulară;
▪ A.D.E.I.O. cu rol în posturare;
▪ A.D.E.I.O. cu rol în imobilizare (blocarea mişcării anumitor segmente prin
imobilizarea articulaţiilor implicate, pentru a corecta, redresa, compensa
etc..);
▪ A.D.E.I.O. restrictive (cu rol în limitare execuţiei cu amplitudine a unor
mişcări în anumite etape ale intervenţiei kinetoterapeutice);
▪ A.D.E.I.O. cu rol în relaxare (exemplu: pentru masaj);
▪ A.D.E.I.O. cu rol multiplu.
► după „adresabilitate” putem avea:

▪ A.D.E.I.O. cu adresabilitate globală;
▪ A.D.E.I.O. cu adresabilitate regională/ segmentară
▪ A.D.E.I.O. cu adresabilitate mixtă (globală şi regională/segmentară)
► după „patologia” care se urmăreşte a fi abordată de intervenţia

kinetoterapeutică, putem clasifica în:
▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni reumatice;
▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni neurologice;
▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni respiratorii;
▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni cardiovasculare;
▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni psihice;
▪ A.D.E.I.O. pentru sechele posttraumatice:
▪ A.D.E.I.O. pentru afecţiuni mixte.
► după „locul de desfăşurare” unde pot fi folosite A.D.E.I.O., putem avea:

▪ A.D.E.I.O. utilizate în cabinetul de kinetoterapie;
▪ A.D.E.I.O. utilizate la domiciliul persoanei abordate;
- A.D.E.I.O. utilizate la patul persoanei abordate;
▪ A.D.E.I.O. utilizate în aer liber sau parcuri terapeutice;
▪ A.D.E.I.O. utilizate pentru bazine, căzi (în cazul intervenţiilor
kinetoterapeutice asociate cu hidroterapie);
▪ A.D.E.I.O. cu aplicabilitate mixtă.
► după J.W.Zander (1835 - 1920, medic suedez, considerat a fi „părintele”

mecanoterapiei), aparatele se pot clasifica în:
▪ aparate pentru mişcări pasive;
▪ aparate pentru mişcări active /segmentare;
▪ aparate pentru masaj mecanic;
▪ aparate ortopedice (de redresare pasivă şi activă);
► după D.Moţet (2009), aparatele şi dispozitivele cu rol în kinetoterapie pot fi

clasificate în:
▪ aparate specifice pentru exercitarea aparatului neuromioartrokinetic;
▪ aparate ajutătoare, care facilitează mişcările şi deplasarea subiecţilor cu
dificultăţi de locomoţie;
▪ dispozitive simple şi complexe, adaptate la obiectivele recuperării (cu
acţiune permanentă sau temporară);
▪ aparate, dispozitive şi instrumente pentru măsurare şi evaluare
90
4.4. Scripetoterapia
Scripetoterapia este un mijloc complex, util şi eficient de reabilitare, recuperare,
educare şi reeducare a unor funcţii biologice, diminuate ca urmare a unor traumatisme
sau afecţiuni.
De asemenea, poate reprezenta în acelaşi timp şi un mijloc complex de
dezvoltare şi/ sau educare a unor funcţii şi capacităţi necesare desfăşurării unor acţiuni
sau activităţi motrice specifice (sportive).
Având la bază ideile lui Charles Rocher (considerat fondatorul acestui tip de
mecanoterapie) şi utilizând un mecanism bazat pe scripeţi, scripetoterapia include:
 procedee de educare şi reeducare activă şi pasivă;
 procedee de dezvoltare şi tonifiere;
 procedee de mobilizare
Sistemele de scripeţi specifice acestui tip de mecanoterapie permit diminuarea
acţiunii forţei gravitaţionale asupra segmentelor afectate (pseudo-imponderabilitate)
prin tracţiuni şi suspendări antigravitaţionale.
Abordând afecţiuni ale aparatului neuromioartrokinetic, rezistenţa de învins (ca
acţiune biomecanică principală), specifică acestui tip de terapie prin mişcare, se poate
doza şi adapta uşor, în funcţie de obiectivele programului kinetoterapeutic, dar şi de
particularităţile subiectului implicat în procesul recuperator.
Incluzând mai multe obiecte şi instrumente specifice pentru a-şi atinge
obiectivele terapeutice, scripetoterapia foloseşte o instalaţie compusă din:
1. cuşca metalică (denumită Rocher, după inventatorul acesteia)
2. bancheta (masă recuperare);
3. coarda/cordelină statică;
4. dispozitive de fixare;
5. greutăţi (rezistenţă de învins);
6. scripeţi (dispozitiv facilitator, denumit şi roată de transmisie).
CUŞCA ROCHER
Denumită şi cuşcă de scripetoterapie, cuşca Rocher oferă posibilitatea aplicării
unor structuri de exerciţii special adaptate la posibilităţile de mişcare ale beneficiarilor.
Ca şi dispozitiv, ea este confecţionată dintr-un schelet metalic pe care se sudează plasă
metalică rezistentă. Poate fi constituită şi din panouri metalice detaşabile, în funcţie de
utilitatea dorită. Plasele metalice sudate pe schelet pot avea „ochiuri” cu dimensiuni
cuprinse între 30mm X 30 mm şi 40 mm X 40mm.
Avantajul acestui dispozitiv este dat de
faptul că permite efectuarea mişcărilor în toate cele
trei planuri, cu rezistenţe diferite aplicate din direcţii
diferite.
În funcţie de obiective, utilitate, spaţiu şi
construcţie, cuşca Rocher poate fi:
 în două planuri (dispozitiv-instalaţie găsit
sub denumirea de mini-cuşca Rocher, alcătuit
dintr-un spalier şi un cadru metalic detaşabil cu
plasă metalică);
 în trei planuri;
 în patru planuri.
Fig. nr.132 - Cuşca Rocher in 2 planuri
91
Fig. nr.133 - Cuşca Rocher in 4 planuri Fig. nr.134 - Cuşca Rocher in 3 planuri
BANCHETA (Masă recuperare)

Dispozitiv accesoriu cu rol de sprijin şi/sau susţinere, cu înălţime fixă sau
reglabilă, parte a instalaţiei de scripetoterapie, utilizat pentru efectuarea diferitelor
structuri de exerciţii ce implică mişcări active şi/sau pasive. Poate fi:
 normală (nearticulată – fig.nr.135)
 poliarticulată, cu segmente reglabile şi cap rabatabil (fig.136 şi 137).
Fig. nr.135 - Banchetă nearticulată Fig. nr.136 şi 137- Banchete poliarticulate, cap rabatabil
COARDA/ CORDELINA
Obiect accesoriu din material rezistent, cu o elasticitate foarte scăzută (aproape
inextensibil), de o rezistenţă foarte mare (forţă de rupere câteva zeci sau chiar sute de
kilograme, în funcţie de grosime şi material).
Coarda / cordelina
 poate avea diferite diametre (în funcţie de lăţimea canalului scripetelui);
 este confecţionată din toroane duble răsucite, condiţionate prin procese
tehnologice complexe pentru a permite o rezistenţă crescută la abraziune
(frecare);
 pentru multifuncţionalitate, trebuie să deţină o lungime de minim 4-5 m (cel puţin
înălţimea corpului de la sol la mâna ridicată sus, prin întinderea membrului
superior deasupra capului)
DISPOZITIVE DE FIXARE
După cum o spun denumirea lor, aceste dispozitive (chingi, curele speciale,
hamuri, faşe, mânere, cârlig etc..) au rol în stabilizarea/fixarea segmentelor în cadrul
ansamblului instalaţiei de scripetoterapie.
Prin această fixare, stabilizare, aceste dispozitive fie scot din acţiune greutatea
unui segment care se doreşte a fi eliminat sau protejat de efort, fie poziţionează în
anumite unghiuri unele segmente interesate pentru execuţia mişcărilor vizate.
Ele pot fi confecţionate din metal, piele, material plastic, fibră de sticlă sau orice
alt material care oferă aderenţă, stabilitate segmentului şi nu provoacă răni sau iritaţii.
92
Ele pot fixa:
 parţial sau total membru inferior;
 parţial sau total membru superior;
 bazinul sau coloana vertebrală, capul sau gâtul.
. Fig. nr.138- chingi pentru fixare/stabilizare segment anatomic

Fig. nr.139 - dispozitive fixare
. Fig. nr.140 - chingi pentru fixare/stabilizare. Fig. n.141 - curele pentru fixare segment
Fig. nr.142 - mânere fixare simple sau dublu ramate (metal sau textil); cârlig (partea dreaptă)
GREUTĂŢILE
Reprezintă obiectele, instrumentele sau chiar segmentele anatomice care opun
rezistenţa ce trebuie învinsă prin lucrul mecanic activ , pasiv sau mixt. Greutăţile trebuie
„să fie etalonate pentru a şti în orice moment valoarea rezistenţei cu care se
lucrează”42.
Ele pot fi reprezentate de:
 greutatea unui segment al subiectului;
 săculeţe cu nisip;
 gantere în huse speciale;
 discuri metalice;
 mingi în suport (plasă) etc..
SCRIPETELE / ROATA DE TRANSMISIE

Conform literaturii de specialitate, scripetele este un dispozitiv simplu care
permite schimbarea direcţiei unei forţe fără ai modifica intensitatea.
42
Manole, V., (2009), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi, p.46;
93
El este un dispozitiv mecanic format dintr-un disc circular, mobil, pe periferia
căruia trece, printr-un şanţ, un cablu la capetele căruia se aplica diverse forte. Discul se
învârte în jurul unui ax perpendicular, susţinut de 2 suporţi laterali (uniţi între ei cu un
dispozitiv de fixare).
Asupra oricărui scripete acţionează trei forţe:
 forţa activă (F);
 forţa rezistentă (R);
 forţa de sprijin (S).
În practică, în funcţie de poziţia axei scripetelui, se deosebesc doua categorii:
 scripete fix (fig. nr.143), a căror axa este fixa;
 scripete mobil (fig. nr.144), a căror axa se poate deplasa.
Fig. nr.143 - Scripete fix Fig. nr.144 - Scripete mobil Fig. nr.145- Sistem scripete fix şi mobil
Scripetele fix are punctul de sprijin (unde se manifestă forţa de sprijin) în axa
statică, imobilă a roţii.
Scripetele mobil are punctul de sprijin (acţionează forţa de sprijin) la unul din
capetele corzii /cordelinei statice.
Sinteza literaturii de specialitate ne evidenţiază faptul că o compunere a forţelor
care acţionează în timpul utilizării scripeţilor (fig. nr.146 şi nr.147) poate expune două
aspecte:
 la scripetele fix - dacă cele trei forţe sunt paralele, la ridicarea unei greutăţi, forţa
activă este egală cu greutatea ridicată, iar forţa de sprijin este egală cu dublul
greutăţii ridicate;
 la scripetele mobil - dacă cele trei forţe (activă, rezistentă şi de sprijin) sunt
paralele la ridicarea unei greutăţi, forţa activă este egală cu cea de sprijin,
ambele fiind doar jumătate din greutatea ridicată.
Fig. nr.146 - Compunerea forţelor la scripetele fix Fig. nr.147 - Compunerea forţelor la scripetele mobil
94
Fixat pe panourile cuştii Rocher şi în funcţie de locul ocupat în cadrul sistemului,
scripetele fix poate fi, la rândul lui de două tipuri:
 scripete de tracţiune / recepţie. Este primul scripete din montaj, cel care
primeşte efortul segmentului care efectuează mişcarea (V. Manole, 2009):
 scripete de transmisie . Au o importanţă mecanică mai mică, numărul lor
neinfluenţând sistemul (conform V. Manole, 2009, frecarea la nivelul acestor
scripeţi fiind aproape nulă).
Fig. nr. 1478,149,150– Diferite tipuri de scripeţi
Scripetele mobil nu este fixat pe cuşca Rocher şi asupra sa se poate ataşa

greutăţi, având avantajul în situaţia în care capetele corzii sunt paralele, deoarece forţa
G (greutate-rezistenţă) se înjumătăţeşte.
Ca şi sisteme sau circuite utilizate în scripetoterapie, amintim în această lucrare

sistemele evidenţiate detaliat în cartea sa de către V. Manole43:
 sistemul auto-pasiv (scripete-reciproc):
- sistemul auto-pasiv simetric;
- sistemul auto-pasiv asimetric;
 sistemul rezistent (scripete-greutate). În funcţie de poziţia scripetelui de
tracţiune, randamentul mişcării în practica kinetoterapeutică poate diferi. Astfel,
cercetările efectuate de Charles Rocher susţin procentele din tabelul nr.1
 sistemul ajutător (sistem rezistent utilizat cu rol facilitator).
Tabel nr.1 – Randamentul mişcării în funcţie de plasarea scripetelui de tracţiune

în cazul sistemului rezistent (scripete-greutate)
Sistemul rezistent (scripete-greutate) cu Randament al
scripete de tracţiune: mişcării
- plasat la distanţă 85%
- plasat perpendicular de bisectoarea unghiului de mişcare 77%
- plasat la iniţierea mişcării 89%
Rolul scripetoterapiei poate fi evidenţiat în:

- recuperarea afecţiunilor neurologice şi posttraumatice;
- limitarea parţială sau eliminarea efectului forţei gravitaţionale asupra aparatului
neuromioartrokinetic;
- diminuarea durerilor specifice reintegrării în activitate motrică;
- creşterea amplitudinii mişcărilor în vederea educării sau reeducării mobilităţii la
nivelul articulaţiilor;
- dezvoltarea forţei musculare (exerciţii cu contrarezistenţă progresivă);
- dezvoltarea rezistenţei generale şi specifice;
- reeducarea coordonării (datorită feedback-ului intern şi extern existent);
43 43
Manole, V., (2009), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi, p.49-58;
95
- facilitarea neuromusculară şi proprioceptivă;
- facilitarea desfăşurării efortului din timpul şedinţelor de recuperare-reabilitare;
- controlul tracţiunilor/elongaţiilor continue sau discontinue ale membrelor;
- descărcarea tensiunii acumulate la nivelul coloanei vertebrale şi a musculaturii
spatelui
- diminuarea impotenţei articulare posttraumatice
- readaptare globală şi segmentară;
- recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic
- redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol
- creşterea performanţei motrice şi psihomotrice a individului;
- adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc..
Avantajele scripetoterapiei
 permite subiectului să-şi controleze singur mobilizarea segmentului eliminând
teama de durere şi stimulând astfel implicarea activă a acestuia în propria
recuperare;
 în cadrul sistemului auto-pasiv, mişcarea poate fi limitată prin aplicarea unui
limitator pe coarda/ cordelină;
 rezistenţa este constantă pe toată amplitudinea mişcării;
 rezistenţa poate creste treptat prin adăugarea unor greutăţi suplimentare, ceea
ce are un efect psihologic benefic asupra pacientului deoarece acesta îşi
conştientizează progresul;
 intervenţia kinetoterapeutică este uşurată,
 creşte motivaţia subiectului datorită vizualizării progresului realizat cu propriile
mişcări (conform specialiştilor din psihoterapie efectul vizual care rezultă din
activitatea motrică stimulează motivaţia subiectului, acesta observând că
propriile mişcări determină un răspuns mecanic al sistemului de scripeţi pe care îl
pune în mişcare, iar acest lucru stimulează implicarea activă şi perseverenţa);
 permite reglarea cu precizie a direcţiei şi a valorii forţei care acţionează asupra
segmentului corporal de mobilizat.
4.5. Suspensoterapia
Ca orice tip de mecanoterapie, pentru a-şi atinge obiectivele şi a-şi demonstra

eficienţa, suspensoterapia şi-a determinat de-a lungul timpului regulile de utilizare,
principiile mecanice, biomecanice şi biologice şi, de asemenea, şi-a probat şi
argumentat aplicaţiile terapeutice.
Conform literaturii de specialitate din domeniul kinetologiei, ea constă în
suspendarea corpului sau a segmentelor sale, în vederea mobilizării acestora, prin
scoaterea lor în afara acţiunii gravitaţiei şi a forţelor de frecare.
Înţelegerea acestui tip de terapie şi a influenţelor sale în intervenţia
kinetoterapeutică, bazate pe metoda suspendării şi pe principiul mecanic al suspensiei
(legătură elastică dintre un sistem tehnic şi elementele sale de sprijin), presupune
cunoaşterea ideilor care stă la baza sistemului Guthrie Smith.
Guthrie Smith este considerat cel care a pus bazele acestui tip de terapie,
utilizând arcurile, resorturile, benzile, corzile şi cordoanele elastice drept rezistenţă sau
drept forţă de tracţiune în aplicarea programelor kinetice de recuperare, reabilitare,
reeducare funcţională a aparatului locomotor.
96
Astfel, plecând de la trei idei de bază:
 un corp elastic se deformează sub influenţa unei forţe externe, iar deformarea lui
încetează şi corpul revine la starea iniţială odată cu încetarea aplicării forţei;
 gradul de deformare este direct proporţional cu mărimea forţei aplicate (energia
consumată pentru deformarea corpului);
 dacă forţa aplicată (energia aplicată şi deci consumată) este foarte mare şi
depăşeşte limita de rezistenţă a corpului elastic, acesta se poate deforma
ireversibil,
Guthrie Smith a conceput principiul de bază al sistemului care îi poartă numele:
pentru mobilizarea diferitelor obiecte (segmente în cazul nostru) se vor utiliza arcuri
etalonate care să realizeze întinderi până la o anumită lungime pentru a evita astfel
deformarea lor ireversibilă.
În funcţie de afecţiunea sau
traumatismul subiectului, în funcţie de
obiectivele programului kinetic, dar şi de
potenţialul de mişcare al subiectului, un
kinetoterapeut poate apela la mai multe
tipuri de suspensii, fiecare cu
caracteristici aparte.
Alegerea unui anumit tip de
suspensie pentru aplicarea intervenţiei
kinetice se va face şi ţinând cont de
acţiunea forţelor implicate: forţa de
tracţiune a elementelor de suspensie
reglabile (corzi, benzi, cordoane etc..),
forţa gravitaţiei şi forţa rezultată din
combinarea primelor două. Fig. nr.151 - Instalaţie pentru suspensoterapie
O importanţă deosebită în acest tip de mecanoterapie o reprezintă plasarea
punctului elementului de suspensie (punctul de acrosaj al corzii, benzii, cordonului etc..)
în raport cu pivotul articular, deoarece forţele care se creează astfel şi interacţionează
sunt diferite, determinând efecte diferite asupra segmentelor anatomice vizate.
Efectele suspensoterapiei sunt dintre cele mai variate, complexe şi depind în
foarte mare măsură de modalităţile de aplicare.
Sinteza literaturii de specialitate din lucrările autorilor care au abordat acest gen
de mecanoterapie, ne-a permis să subliniem câteva dintre efectele aplicării metodei
de suspendare a segmentelor anatomice, efecte ale terapiei prin suspensie:
▪ creşterea amplitudinii de mişcare (în funcţie de alegerea tipului de suspensie);
▪ dezvoltarea forţei musculare;
▪ dezvoltarea rezistenţei musculare locale şi generale;
▪ creşterea excitabilităţii musculare;
▪ inducerea relaxării în stările de spasticitate sau contractură musculară;
▪ coaptare şi decoaptare articulară;
▪ mobilizări articulare analitice, cu consum redus de energie la nivelul articulaţiilor
implicate în procesul de recuperare;
▪ prin suspendări suplimentare ale segmentelor intermediare (pentru a descărca
greutatea acestora în timpul intervenţiei kinetoterapeutice), să se amplifică
relaxarea lanţului biomecanic cu care se lucrează:
▪ relaxarea generală a segmentului afectat cu relaxarea muşchilor responsabili de
mişcare prin oscilaţii de mică amplitudine;
▪ reeducarea stabilităţii şi coordonării musculare;
97
Rolul suspensoterapiei poate fi pus în evidenţă în:
- adaptare forţei la sarcina de executat (în reeducarea mişcărilor care necesită
precizie, coordonarea forţei în funcţie de greutatea de învins, etc..):
- autoorganizarea spaţio-temporală;
- diminuarea oboselii locale sau periferice, prin inducerea relaxării anumitor zone;
- dezvoltarea forţei şi rezistenţei, generale şi specifice;
- descărcarea tensiunii acumulate la nivelul zonele anatomice interesate;
- diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;
- diminuarea impotenţei articulare posttraumatice;
- educarea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare;
- educarea şi reeducarea schemei corporale;
- efectuarea elongaţiilor diferitelor zone ligamentare;
- educare şi reeducare kinestezică;
- facilitarea neuromusculară proprioceptivă;
- formarea de deprinderi motrice utilitar aplicative – căţărare, escaladare;
- limitarea amplitudinii de mişcare în anumite exerciţii în care se doreşte scoatere
din acţiune a implicării unui grup de muşchi sau a unui segment ;
- mobilizări active, auto-pasive şi pasive;
- reeducarea reprezentării asupra mişcării;
- readaptare globală şi segmentară;
- recuperarea funcţională la nivelul unei articulaţii, muşchi sau lanţ biomecanic ;
- recuperarea funcţională după politraumatisme, după coalescenţă;
- reabilitarea funcţiei motorii;
- redresare activă şi pasivă pentru formarea reflexelor de atitudine şi postură
corectă prin autocontrol.
- relaxarea întregului corp prin mişcări de balansare, în direcţii diferite (suspensiile
globale);
- stimularea circulaţiei prin balans executat dinspre şi înspre cap sau membrele
inferioare (poziţionarea alternativă a capului sau picioarelor în punctele mai
înalte).
Instalaţia specifică suspensoterapiei cuprinde:
1. puncte fixe de ancorare (cuşca Rocher – fig. nr.152, cadru metalic – fig.nr.153)
2. elemente de fixare a segmentelor imobile, suporturi stabile (mese, banchetă)
3. dispozitive de fixare/ puncte fixe de suspensie (cârlige de agăţare)
4. elemente de suspensie reglabile:
▪ extensibile: arcuri, benzi, resorturi, corzi şi cordoane elastice (fig.nr.154);
▪ inextensibile: cordeline statice, corzi, frânghie sau chiar plase din material
textil rezistent – fig.nr.155);
5. elemente de susţinere confortabilă a segmentelor (chingi, hamuri, glezniere,
curele, genunchere, cotiere, faşe/orteze textile – fig. nr.154 etc..)
Fig. nr.152 - Cuşca Rocher Fig. nr.153 - Variante de cadre metalice pentru suport suspensoterapie
98
Fig. nr.154 - Elemente de suspensie şi de susţinere a segmentelor corpului – Fig.155
Analiza surselor existente în literatura de specialitate ne-a permis să realizăm o

clasificare a tipurilor de suspensii (tabelul nr.2) ce pot fi utilizate în intervenţia
kinetoterapeutică, fără a insista pe detalierea acestora (cei interesaţi pot studia lucrările
lui Ch.Rocher, T. Sbenghe, V. Manole etc..).
Înainte de a prezenta clasificarea, trebuie să amintim de existenţa a 2 criterii
standard de ierarhizare a suspensiilor:
a) după zona anatomică suspendată, putem avea:
- suspensie segmentară (se suspendă doar anumite segmente ale corpului);
- suspensie globală (se suspendă tot corpul);
b) după tipul elementului de suspensie utilizat, putem avea:
- suspensie fixă (elementul de suspensie este inextensibil – frânghie, plasă,
coardă / cordelină statică);
- suspensie elastică (elementul de suspensie este extensibil – elastic, bandă
sau coardă elastică, cordon elastic etc..).
Tabel nr.2 – Clasificarea tipurilor de suspensii în suspensoterapie

Suspensie pendulară (verticală)
FIXĂ Suspensie axială
TIP SUSPENSIE
SEGMENTARĂ Suspensie excentrică

Suspensie segmentară elastică în serie
ELASTICĂ Suspensie segmentară elastică în
paralel
STABILĂ
GLOBALĂ
INSTABILĂ
Suspensiile globale constau din atârnarea întregului corp prin fixarea corzilor/
benzilor elastice / frânghiilor etc.. într-un singur punct de suspensie (suspensie
instabilă – fig.nr.156) sau în mai multe puncte de suspensie (suspensie stabilă -
fig.nr.157). Pentru aceasta, elementele de susţinere confortabilă a diferitelor segmente
(chingi, hamuri, curele late etc..) se poziţionează la nivelul capului, gâtului, trunchiului,
umerilor, coatelor, pumnilor bazinului, genunchilor, gleznelor.
Fig. nr.156 - Suspensie globală instabilă Fig. nr.157 - Suspensie globală stabilă
99
Mişcările efectuate cu ajutorul suspensoterapiei urmăresc realizarea:
 mobilizărilor pasive;
 mobilizărilor autopasive;
 mobilizări activo-pasive;
 mobilizărilor active.
Mobilizările active sunt cele în care pacientul apelează la suspensoterapie.

Ele au la bază contracţia musculaturii proprii segmentului care se mobilizează şi pot fi:
▪ mobilizări active reflexe. Sunt datorate contracţiilor musculare reflexe, aflate în
afara controlului voluntar al subiectului (au la bază reflexele de întindere/ strech-
reflexul, reacţiile de echilibrare, reflexele posturale). Aceste mobilizări stimulează
activitatea neuromusculară, fiind utile în tratarea parezelor;
▪ mobilizări active voluntare. Sunt supuse controlului voluntar al subiectului,
implicând control gestual motric, contracţie izotonică, dinamică, consum
energetic, scurtarea fibrelor musculare şi deplasarea segmentelor. Aceste
mobilizări active voluntare pot fi, la rândul lor, de mai multe tipuri:
- mobilizarea liberă (activă pură – fig.nr.158-163), care se realizează fără
vreo intervenţie facilitatoare sau rezistivă, cu excepţia gravitaţiei;
- mobilizarea activo-pasivă (activă asistată – fig.nr.164-165), care se
realizează cu ajutor, pe direcţia de execuţie a mişcării, mai puternic la
iniţierea şi finalizarea mişcării;
- mobilizarea activă cu rezistenţă, care se realizează împotriva unei forţe
exterioare care se opune parţial direcţiei de execuţie a mişcării.
Fig. nr.158 - 159 - Mobilizări active libere prin suspensoterapie (culcat facial cu şi fără sprijin)
Fig. nr.160 - 161- Mobilizări active libere prin suspensoterapie (culcat dorsal cu sprijin şi fără sprijin)
100
Fig. nr.162 - 163 - Mobilizări active libere prin suspensoterapie (stând cu sprijin, culcat facial fără sprijin)
Fig. nr.164-165 - Mobilizări activo-pasive
Mobilizările pasive sunt acelea în care kinetoterapeutul sau o altă forţă

exterioară iniţiază şi susţine execuţia mişcărilor.
Conform literaturii de specialitate, aceste tipuri de mobilizări se adresează în
special:
- menţinerii amplitudinii de mişcare;
- creşterii amplitudinii articulare şi excitabilităţii musculare,
- ameliorării contracturilor musculare prin „strech” / întinderea muşchiului. În
activitatea sportivă, acest efect poate menţine forma sportivă în perioadele de
covalescenţă;
- stimulării sistemului nervos (educarea şi reeducarea schemei corporale),
- stimulării tonusului psihic (prin prezenţa kinetoterapeutului);
- influenţării circulaţiei sangvine (efectele mecanice ale mişcările pasive asigură o
creştere a circulaţiei sangvine locale);
- recuperării subiecţilor neuroplegici, a celor cu suferinţe posttraumatice sau
reumatismale etc..
Mobilizările pasive efectuate prin suspensoterapie:
 nu trebuie să provoace durere;
 trebuie adaptate permanent la starea clinică a persoanei cu nevoi speciale
implicate în procesul kinetoterapeutic;
 se vor executa pe direcţia biomecanică normală, respectând limitele de
amplitudine la nivelul articulaţiilor solicitate sau a muşchilor întinşi;
 vor fi precedate de masaj sau termoterapie (pentru a creşte temperatura locală)
şi se vor asocia cu mişcări de facilitare;
 se vor adopta prize si contraprize corect aplicate;
 se va adapta forţa şi ritmul de mobilizare la specificul subiectului şi a tipului de
suspensie;
101
Mobilizările pasive efectuate prin suspensoterapie pot fi:
 tracţiuni continue, discontinue, cu menţineri fixe şi alternante ale segmentelor
în anumite poziţii, în axul segmentului sau articulaţiei (se aplică de către
kinetoterapeut sau aparate mecanice);
 mobilizarea pasivă pură asistată (cea mai des utilizată mobilizare, efectuată de
kinetoterapeut – fig.nr. 166-167);
 mobilizarea autopasivă (efectuată de subiectul însuşi prin presiunea corpului
sau a unui segment al acestuia, prin acţiunea membrului sănătos sau cu ajutorul
unor dispozitive);
 mobilizarea pasivă mecanică (a se vedea subcapitolul următor);
 mobilizarea pasivo-activă (mobilizarea pasivă asistată activ de către subiect).
Fig. nr.166-167 - Mobilizarea pasivă pură asistată de către kinetoterapeut
4.6. Mobilizările mecanice pasive

Mobilizările mecanice pasive sunt acelea în care o forţă exterioară iniţiază şi
susţine execuţia mişcărilor. Forţa exterioară este reprezentată de acţiunea unor aparate
şi dispozitive special create („atele motorizate electric”) pentru reabilitarea funcţiei
motrice.
Chinograma nr.1 - Mobilizarea mecanică pasivă a articulaţiei mâinii
102
Aceste aparate îşi concentrează acţiunea, după cum şi denumirea lor o spun
asupra mecanicii mişcării, a biomecanicii segmentelor anatomice interesate în procesul
de recuperare, mişcările realizate putând fiind reglate automat.
Practic, principalul lor rol este de a mobiliza articulaţiile organismului pentru a
realiza mişcări de bază (flexie, extensie, abducţie, adducţie, rotaţie, pronosupinaţie) iar,
odată cu acestea, influenţa este direcţionată şi asupra facilitării neuromusculare
proprioceptive (prin acţiune de stimulare a formaţiunilor musculare implicate în
realizarea mişcărilor).
Mobilizarea mecanică pasivă intervine asupra creşterii amplitudinii de mişcare
prin mobilizarea amplă şi controlată a articulaţiilor, excitarea musculară şi declanşarea
reflexului de întindere care determină automat contracţie musculară.
Fig. nr.168-169 - Mobilizarea mecanică pasivă a articulaţiei genunchiului
Componentele aparatelor pentru mobilizare mecanică pasivă sunt:

 elemente de fixare a segmentelor imobile, suporturi stabile (masă, banchetă,
scaun ergonomic);
 dispozitive de suport a articulaţiilor;
 elemente de fixare şi susţinere confortabilă a segmentelor (curele, bureţi speciali,
chingi, etc..);
 motor electric;
 telecomandă pentru feedback vizual (fig.nr.170), permiţând ajustarea
permanentă a parametrilor programului de reabilitare motrică. Utilizarea
telecomenzii oferă un control permanent al:
- unghiului de mişcare;
- amplitudinii mobilizării;
- vitezei de execuţie a mobilizării;
- pauzei la limita mişcării efectuate;
- pauzei pentru odihnă;
- a momentului de începere a mobilizării;
- a momentului de revenire la poziţia iniţială sau la poziţii intermediare.
Fig. nr.170 - Telecomandă Fig. nr.171-172 - Dispozitive pentru mobilizări din poziţii diferite
(aşezat pentru scaun sau culcat pe pat/banchetă)
103
Avantajele aparatelor şi dispozitivelor de mobilizare mecanică pasivă:
▪ schimbările de poziţie se pot efectua cu viteză mică, controlată de către subiect /
kinetoterapeut în funcţie de gradul de toleranţă;
▪ sunt mai puţin dureroase, elimină teama iniţială a subiectului;
▪ implică subiectul în propria recuperare (prin utilizarea funcţiei dată de o
telecomandă);
▪ permit controlul direct al duratei şedinţei de reabilitare;
▪ din punct de vedere al amplasării sale într-o încăpere (cabinet kinetoterapeut,
spaţiu personal acasă la subiect, birou de lucru, etc..) avantajele sunt date de
dimensiunile mici, ajustabile şi de greutatea mică pentru transport.
-
Fig. nr.173-174 - Mobilizarea mecanică pasivă Fig. nr.175 - Mobilizarea mecanică pasivă
a articulaţiilor umărului şi cotului a articulaţiei gleznei
Fig. nr.176-178 - Mobilizări mecanice pasive la nivelul articulaţiilor degetelor
4.7. Tracţiunile / Elongaţiile mecanice

Începem acest subcapitol cu delimitarea celor doi termeni din titlu: elongaţie şi
tracţiune, considerând acest aspect util pentru înţelegerea optimă a modalităţii prin
aparatele mecanice de tracţiune / elongaţie acţionează asupra structurilor anatomice.
Conform diferitelor dicţionare ale limbii române, tracţiunea reprezintă „modul de
lucru al unui corp supus acţiunii unei forţe care tinde a-l lungi” (F.Marcu, 2000), iar
elongaţia reprezintă „întinderea terapeutică a unui membru al corpului”.
În acest subcapitol vom face referire la unul dintre cele mai utilizate aparate /
instalaţii în kinetoterapie: masa de tracţiuni sau masa de elongaţii (fig.nr.179 şi 180).
Mesele de elongaţii au ca principală acţiune întinderea la nivelul anumitor
articulaţii pentru a realiza decompresie (din punct de vedere terapeutic, decompresia
sau decompresiunea face referire la „înlăturarea compresiunii / apăsării exercitate
asupra unui organ de către un alt organ mărit; decomprimare”).
La nivelul coloanei vertebrale (structura anatomică cea mai frecvent supusă
elongaţiilor mecanice), decompresia vertebrală rămâne printre cele mai folosite metode
nechirurgicale de ameliorarea sau recuperare a afecţiunilor specifice.
104
Fig.nr.179 -180 – Modele de mese pentru elongaţii
Mesele speciale automate (mesele de tracţiuni cu acţiune electrică) permit

efectuarea unor elongaţii sigure, controlate, cu riscuri minime.
Din experienţa practică, cunoaştem şi susţinem faptul că aceste aparate pentru
mecanoterapie sunt cel mai des utilizate pentru tracţiuni lombare şi cervicale.
Componentele pentru o masă de elongaţii automată:
 aparat electronic cu funcţii multiple (unitate centrală), complet programabil.
Se poate ajusta forţa şi modalitatea de tracţiune în funcţie de greutatea şi
înălţimea persoanei supusă decompresiei;
 masă poliarticulată, ajustabilă electric pe înălţime, cu/fără suport pentru
aparatul de elongaţii;
 întrerupător de panică (pentru persoana căreia i se adresează elongaţia);
 un set de chingi (unele pentru stabilizare segment, altele pentru elongaţiile
lombare sau cervicale).
Opţional se pot ataşa diferite module sau dispozitive (exemplu: modul EMG
pentru electromiogramă la nivelul zonei anatomice supuse elongaţiei în vederea
determinării activităţii musculare locale).
Informaţiile utile unui kinetoterapeut sunt cele care indică şi:
- forţa de tracţiune lombară sau cervicală (evaluată în mm, cu un anumit grad de
ajustabilitate + - câţiva mm sau %);
- distanţa de tracţiune a vertebrelor lombare sau cervicale (evaluată în mm);
- perioada de tracţiune totală (evaluată în minute);
- timpul de tracţiune (evaluat în minute);
- unghiurile de orientare şi unghiul de rotaţie.
4.8. Dispozitive şi aparate pneumatice

Terapia pneumatică (tip de terapie care utilizează aerul comprimat) se aplică cu
ajutorul aparatelor sau dispozitivelor pneumatice.
Conform specificaţiilor tehnice evidenţiate de producători, aceste aparate aplică
controlul şi direcţionarea curenţilor de aer aflaţi sub presiune mecanică pentru a stimula
structurile anatomice interesate, având în acelaşi timp şi efecte asupra circulaţiei
sangvine locale şi generale.
Dispozitivele pneumatice utilizează presiunea aerului comprimat în recuperarea,
tonifierea sau relaxarea structurilor anatomice interesate (astfel a apărut termenul de
presoterapie). Unele dintre cele mai utilizate direcţii ale acestor aparate sunt cele care
vizează realizarea drenajului limfatic, a masajului sau a stimulării circulaţiei
periferice.
Referitor la drenajul limfatic realizat cu astfel de aparate, prin aplicarea unor
materiale textile speciale (costume segmentare – fig.nr.181-182), prevăzute cu spaţii în
105
care pătrunde aerul, se creează presiuni diferite asupra structurilor anatomice implicate
în intervenţia terapeutică.
Prin alternarea presiunilor şi a etapelor de lucru (care gradează intervenţia) se
pot obţine efecte de drenaj limfatic şi de stimulare a circulaţiei periferice
Fig.nr.181 -182 – Presoterapie prin echipamente pneumatice

(perne cu aer comprimat şi aparate electronice care controlează presiunea)
O altă aplicaţie a mecanoterapiei prin presiunea aerului este cea de masaj.

Exemplu: Aparatul cu manşon gonflabil pentru masaj pneumatic. Acest aparat poate fi
aplicat la nivelul membrelor şi permite realizarea unei presiuni locale continue sau
intermitente (F. Potscka, 1990).
Poate fi utilizat în „tratamentul edemelor organizate, având, cea mai frecventă
indicaţie în aşa numitul „braţ gros” consecutiv amputaţiei mamare”44 (se asociază acest
tip de masaj oferit de aparatul pneumatic cu tratamentul ganglionilor limfatici).
Rezumat
Mecanoterapia constă în efectuarea unor serii de mişcări
active, activ-pasive sau pasive cu ajutorul unor echiapamente,
instalaţii, aparate mecanice, cu sau fără funcţii computerizate,
având ca scop stimularea aparatului neuromioartrokinetic în
vederea reintegrării unor persoane în viaţa socială normală din punct de vedere biologic
şi biomecanic sau a menţinerii şi chiar a stimulării anumitor funcţii necesare execuţiei
anumitor mişcări speciale (persoane sănătoase, sportivi de performanţă etc..).
Pentru un kinetoterapeut, importanţa utilizării diferitelor procedee şi tehnici cu
ajutorul mecanoterapiei este mai mult decât mare, atât timp cât permite facilitarea
execuţiei anumitor mişcări, fapt ce duce la reintegrarea mai rapidă a persoanei afectate
în viaţa normală. Scripetoterapia, suspensoterapia şi mobilizările mecanice pasive sunt
dintre cele mai utilizate metode specifice mecanoterapiei.
Scripetoterapia este un mijloc complex, util şi eficient de reabilitare, recuperare,
educare şi reeducare a unor funcţii biologice, diminuate ca urmare a unor traumatisme
sau afecţiuni. Conform literaturii de specialitate, scripetele este un dispozitiv simplu care
permite schimbarea direcţiei unei forţe fără ai modifica intensitatea.
Suspensoterapia constă în suspendarea corpului sau a segmentelor sale, în
vederea mobilizării acestora, prin scoaterea lor în afara acţiunii gravitaţiei şi a forţelor de
frecare. În funcţie de afecţiunea sau traumatismul subiectului, în funcţie de obiectivele
programului kinetic, dar şi de potenţialul de mişcare al subiectului, un kinetoterapeut
poate apela la mai multe tipuri de suspensii, fiecare cu caracteristici aparte.
44
Mârza, D., (1998), Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău, p.203;
106
Alegerea unui anumit tip de suspensie pentru aplicarea intervenţiei kinetice se va
face şi ţinând cont de acţiunea forţelor implicate: forţa de tracţiune a elementelor de
suspensie reglabile (corzi, benzi, cordoane etc..), forţa gravitaţiei şi forţa rezultată din
combinarea primelor două. Mobilizările mecanice pasive sunt acelea în care o forţă
exterioară iniţiază şi susţine execuţia mişcărilor. Forţa exterioară este reprezentată de
acţiunea unor aparate şi dispozitive special create („atele motorizate electric”) pentru
reabilitarea funcţiei motrice.
Bibliografie
1. Dumolin, J., et coll., (1987), Précis de mécanothérapie, Editeur Masson, Paris;
2. Ionescu, A., N., (1994), Gimnastica medicală, Editura ALL, Bucureşti;
3. Manole, L., (2008), Bazele generale ale kinetologiei, Note de curs, Universitatea din
Bacău;
4. Manole, V., (2009a), Recuperare în traumatologie sportivă, Editura Alma Mater,
Bacău;
5. Manole, V., (2009b), Logistică în kinetoterapie, Editura PIM, Iaşi;
6. Mârza, D., (1998), Metode speciale de masaj, Editura Plumb, Bacău;
7. Plas, F., Hagron, E., (2001), Kinetoterapie activă. Exerciţii terapeutice, Editura
Polirom, Iaşi;
8. Potscka, F., (1990), Toute la Kinésiologie, Editeur Le souffle d'or, Paris;
9. Rocher, Ch., (1978), Réeducation psyhomotrice – exercises en suspension et
poulie-thérapie, Editeur Masson, Paris;
10. Sbenghe, T., (1981), Kinetoterapie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Editura
11. Sbenghe, T., (1996), Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale
membrelor, Editura Medicală, Bucureşti;
13. Sbenghe, T., (2002), Kinesiologie. Ştiinţa Mişcării, Editura Medicală, Bucureşti;
Figuri şi Informaţii tehnice (accesate ian-martie 2013):
14. http://www.hipocrat2000.ro; 17. http://www.romedic.ro;
15. http://www.ortoclinic.ro; 18. http://www.btl.ro
16. http://neotech.ro; 19. http://www.wikipedia.org
□ bancheta (masă recuperare);
107
Unitatea de curs V.
Echipamente, instalaţii, obiecte şi aparatură în educarea şi
reeducarea posturii, echilibrului şi mersului

Scop: cunoaşterea unei game variate de aparate, echipamente, instalaţii şi
obiecte ce pot fi utilizate cu succes de kinetoterapeut în educarea şi reeducarea
posturii, mersului şi echilibrului.
Obiective
 să cunoască particularităţile de construcţie şi amplasare a echipamentelor
destinate educării şi reeducării posturii, echilibrului şi a mersului;
 să înţeleagă aspectele de funcţionare pentru unele dintre cele mai utilizate
aparate, obiecte, echipamente şi instalaţii destinate educării şi reeducării posturii,
echilibrului şi a mersului;
5.1. Postura, Echilibrul, Mersul – aspecte generale

Abordarea unor concepte ca postura, echilibrul, mersul impune automat
utilizarea unor termeni ca: mişcare, stabilitate, centru general de greutate, sistem
nervos central, segmente, pârghii, reflexe, poziţii etc..
Pentru a realiza o mişcare, oamenii apelează la dezechilibrări voluntare, care
modifică geometria corpului, cu efect asupra schimbării poziţiei centrului de greutate.
Pentru a menţine stabilitatea corpului şi a segmentelor sale în timpul
desfăşurării mişcării, dar şi pentru a realiza o deplasare eficientă, fără oscilaţii şi
pierderi prea mari de energie, sistemul nervos pune în funcţiune simultan lanţurile
musculare, pârghiile şi segmentele articulare, tendoanele şi ligamentele,
aponevrozele cu rol de susţinere a mişcării, ori de corectare şi redresare a acesteia
în diferite planuri (Alexe, D.I., 2009).
Este cunoscut faptul că mişcarea unui segment al corpului determină
mişcarea altor segmente. Sistemul nervos comandă şi controlează, în acest caz, o
ajustare posturală anticipată, care precedă comanda muşchilor legaţi de mişcare.
Modificarea poziţiei centrului general de greutate determină, mai mult sau mai puţin,
pierderi ale stării de echilibru relativ în care se află corpul, necesitând ajustări
permanente pentru controlul poziţiei centrului de greutate
Echilibrul
Abordând conceptul din prisma unor specialişti din educaţie fizică şi sport,
echilibrul ar reprezenta acea „stare de repaus caracterizată prin egalizarea forţelor
interne şi externe care acţionează asupra corpurilor”45. Această stare poate fi definită,
conform sursei amintite anterior, în raport cu anumiţi parametri, cei mai importanţi fiind
centrul general de greutate (C.G.G.) şi baza/punctul de sprijin (echilibrul stabil fiind
caracterizat prin amplasarea CGG sub baza/ punctul de sprijin, iar echilibrul instabil prin
amplasarea CGG deasupra bazei/ punctului de sprijin). (Alexe, D.I., 2009).
Alte abordări teoretice vizează studiul echilibrului din perspectiva analizei
menţinerii poziţiei ortostatice (funcţie statică) şi a analizei funcţiei de echilibrare
45
M.T.S. (2002), Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Vol. 4, Editura Aramis, Bucureşti, p.153;
108
propriu-zisă (care vizează coordonarea C.G.G. şi a punctelor de acţiune ale
gravitaţiei pe segmentele corporale în timpul mişcării).
Capacitatea de echilibru, conform opiniei lui T. Sbenghe (1999), este un proces
complex ce interesează două funcţii importante: pe de o parte recepţia şi organizarea
inputului senzorial, iar pe de altă parte programul şi execuţia mişcărilor propriu-zise.
Cele două funcţii asigură postura optimă a corpului prin menţinerea centrului de
gravitaţie în interiorul bazei de sprijin.
Luând în discuţie faptul că mişcarea perturbă a anumită stare de echilibru în care
se află corpul omenesc la un moment dat, cunoscând faptul că redobândirea acestei
stării de echilibru se face tot prin mişcare (de compensare, redresare etc.), iar
majoritatea mişcărilor umane sunt supuse mai mult sau mai puţin controlului Sistemului
Nervos Central, am putea spune că reglarea şi controlul echilibrului la om se realizează
prin dezechilibrare voluntară şi controlată, permanent coordonată de structurile
nervoase superioare (Alexe, D.I., 2009).
Echilibrul s-ar putea rezuma la „potenţialul omului de a menţine sub control
corpul şi segmentele sale, prin intermediul structurilor neurofiziologice şi anatomice
capabile să genereze mişcări compensatorii destinate controlului efectelor forţelor
interne şi externe ce tind să destabilizeze”;
Postura
Menţinerea posturii rezultă din intersectarea complexă a unor reflexe, al căror
sediu central, dar nu ultim, se află în nucleii bazali. Orientarea capului, poziţia lui în
legătură cu trunchiul, poziţia ortostatică a corpului, menţinerea pe membre sunt
rezultatul activităţii reflexe a unui număr mare de muşchi. Aceste reflexe sunt reflexe de
tip evoluat, necesitând acţiuni musculare complexe, gradate, coordonate, de mare
fineţe.
O serie de boli neurologice, si nu numai ele, pot determina perturbări ale
controlului postural în special a posibilităţii de a menţine un ortostatism static sau
dinamic. T.Sbenghe (1999,2002) consideră că postura este un răspuns neuromuscular
cu scopul menţinerii echilibrului corpului. Un corp este în echilibru când suma tuturor
forţelor care acţionează asupra lui este zero.
În ortostatism, corpul este în echilibru atâta timp cât vectorul greutăţii corpului
cade în interiorul suprafeţei de sprijin, şi este stabil atâta timp cât sistemul musculo-
scheletal se poate comanda cu perturbările de echilibru, şi readuce corpul în poziţia de
echilibru.
Menţinerea corpului în poziţie dreaptă, echilibrată, reprezintă de fapt scopul
principal al controlului postural la om. Controlul permanent al posturii este o
caracteristică a unui sistem nervos sănătos, permiţând stabilitate şi iniţierea mişcărilor
dorite. Orice perturbare în echilibru, în controlul postural alterează serios eficienţa
efectivă a acţiunilor noastre.
Postura poate fi considerată o funcţie complexă a corpului „bazată pe acţiunea
sinergică şi coordonată a elementelor aparatului locomotor, a sistemului nervos central
şi periferic, cu ajutorul cărora se menţin stabilitatea, echilibrul şi raporturile constante
dintre segmentele corpului, precum şi dintre corp şi elementele mediului înconjurător”46
Mersul
Este principala formă de locomoţie a omului, prin care acesta se deplasează
dintr-un loc în altul realizând interacţiunea cu mediul în care trăieşte şi îşi desfăşoară
activitatea. Fie că se desfăşoară pe teren plat, în rampă /pantă sau pe suprafeţe variate
ca şi consistenţă, fie cu înclinare ascendentă, descendentă sau laterală, mersul implică,
în funcţie de modalitatea de contact cu solul, solicitări ale echilibrului muscular global.
46
Cordun, M., (2009), Kinantropometrie, Editura CD Press, Bucureşti, p.187
109
5.1.1. Forme de manifestare a echilibrului şi a posturii
Performanţa umană, ca şi caracteristică de integrare şi adaptare a individului,
este clar determinată şi de modalităţile prin care acesta îşi desfăşoară, într-o stare mai
mult sau mai puţin stabilă sau instabilă, activităţile specifice.
Performanţele motrice ale individului în general sunt în strânsă legătură cu
manifestarea echilibrului sub diferite forme, manifestare impusă de mişcările voluntare
sau involuntare specifice.
Aceste mişcări devin o permanentă sursă de dezechilibru prin modificarea
geometriei punctelor de sprijin şi a limitei de stabilitate faţă de suprafaţa de sprijin la
care individul îşi raportează cea mai mare parte a reperelor sale biomecanice.
Astăzi specialişti din diferite domenii îşi expun opinia asupra manifestării
echilibrului şi a formelor acestuia. Astfel, după Fetz, 1989 (citat J. Weineck 1997)
echilibrul motor poate fi:
 echilibru propriului corp (la rândul său, static sau dinamic)
 echilibru obiectelor (echilibru obiectelor într-un punct dat sau echilibru obiectelor
în mişcare).
Împărţirea clasică, a lui Fleishman (1964), Fetz (1990) şi alţii în echilibrul static,
dinamic şi al obiectelor, este foarte răspândită, însă este una considerată ca fiind
generalistă, pur teoretică.
Conform acestor autori echilibrul static ar fi posibil fără mişcare. Multe cercetări
cu aparate sofisticate stabilesc totuşi oscilaţii evidente sau aşa numite reacţii poziţionale
şi sinergii, mişcări abia sesizabile de compensare, prin care este menţinută sau
restabilită starea de echilibru relativ stabilă (D.I.Alexe, 2009).
Problema sistematizării formelor de manifestare a echilibrului este şi ea
recunoscută de autorii de mai sus. Aşa numitul echilibru al obiectelor nu este parte
componentă a echilibrului corpului, chiar dacă la balansarea obiectelor sunt necesare în
mod natural acţiuni motrice complicate.
Realizările de diferenţiere chinestezice-tactile par să fie aici mai importante decât
propria capacitate de echilibru.
După V. Keim (2003) echilibrul poate fi:
- echilibru static;
- echilibru dinamic;
- echilibru de rotaţie;
- echilibru în zbor (absenţa suprafeţei de sprijin).
După A. Gagea, (1999), formele de manifestare ale echilibrului sunt:
 echilibru stabil;
 echilibru instabil;
 fără echilibru.
P. Hirtz, (2000)47 propune următoarea clasificare a formelor de manifestare a
echilibrului:
 echilibru de statică – menţinerea şi restabilirea echilibrului corpului la mişcările
fără schimbarea locului (stând pe suprafeţe mobile - plăci basculante cu role şi
cu sfere - sau rezistenţa statică pe skateboard);
 echilibru la balans – ca formă dominantă a echilibrului translator, locomotor,
menţinerea şi restabilirea echilibrului la mişcări cu schimbarea locului – mersul
pe role, tricicletă, bicicletă, cu schiuri, patine rotile sau de gheaţă până la
schimbările subite de direcţie şi viteză în jocurile sportive sau la alunecarea pe
străzile îngheţate;
47
Hirtz, P., Hotz, A., Ludwig, G., (2000), Gleichgewicht, Editura Karl Hofmann, Schorndorf, p.55;
110
 echilibru la rotare – menţinerea şi restabilirea echilibrului corpului la şi după
mişcări de rotaţie în jurul diferitelor axe;
echilibru în zbor – menţinerea şi restabilirea echilibrului corpului în faza fără sprijin –
de la primele mici sărituri trecând prin săriturile la distanţă şi diferitele sărituri la aparate
sau sărituri în diferitele sporturi de iarnă până la fazele lungi de zbor la săriturile cu
schiurile.
În opinia autoarei V. Grigore (2001), echilibru sesizează senzaţia de verticalitate,
senzaţiile de rotaţii verticale sau orizontale şi schimbarea vitezei (acceleraţiei) în
execuţia mişcării la nivelul diferitelor segmente, ori ale întregului corp. Astfel, echilibrul
poate fi:
- echilibru stabil;
- echilibru instabil;
- echilibru indiferent;
- echilibru stabil îngrădit.
Echilibrul în staţionare şi echilibrul în mişcare sunt două concepte care apar

şi ele în unele lucrări din literatura de specialitate din domeniul sportului. De asemenea,
este întâlnită şi exprimarea de echilibru flexibil (A. Hotz, 2003) care ar reprezenta
acea formă a echilibrului care este adaptabilă la orice sarcină sau activitate motrică.
Ph. Perrin şi F. Lestienne (1994), făcând referire la A. Thomas (1948) aduc în
discuţie în lucrarea lor chiar expresia „echilibru de lux”. Autorii folosesc această
expresie atunci când face referire la manifestarea echilibrului la sportivi. Această „formă
de manifestare a echilibrului”, prin educarea specifică, constantă şi corect adaptată la
obiectiv, va permite sportivului menţinerea echilibrului în situaţii deosebite şi anormale,
în timpul execuţiilor din activităţile sportive.
Principala clasificare a tipurilor de postură întâlnită în literatura de specialitate
face referire la: postura globală şi posturi segmentare.
5.1.2. Variante de mers

Principalele forme de mers evidenţiate în literatura de specialitate, din punct de
vedere biomecanic, sunt:
 mers pe pingea (jumătatea anterioară a tălpii);
 mers pe vârfuri (greu sau imposibil de executat de majoritatea populaţiei, fără
pregătire specifică, în sensul creşterii mobilităţii şi elasticităţii structurilor
anatomice locale. Este o varianta de mers executată în anumite activităţi sportiv
coregrafice – balet, gimnastică sau în situaţii cu sprijin exterior oferit de anumite
echipamente sau instalaţii);
 mersul pe călcâie;
 mersul pe partea externă a tălpii piciorului;
 mersul pe partea internă a tălpii piciorului;
 mers din ghemuit în ghemuit;
 mers fandat.
În funcţie de direcţia de deplasare sau de modificarea unghiurilor membrelor

inferioare şi combinarea anumitor mişcări putem avea şi:
 mersul înainte;
 mersul înapoi;
 mers lateral;
 mersul pe o linie dreaptă;
 mersul pe două linii paralele;
 mersul cu pas încrucişat, înainte şi înapoi etc..
111
5.1.3. Tulburările de mers
Rularea corectă a tălpilor în timpul mersului (din punct de vedere al contactului cu
solul, al orientării tălpii în unghiurile fiziologice standard) implică manifestarea anumitor
indici de forţă musculară, coordonare, mobilitate şi stabilitate.
În cazul afecţiunilor sau traumelor locale, periferice sau globale, a afecţiunilor
sistemului nervos central şi periferic, pot apărea deficite funcţionale de mers.
Printre tulburările de mers amintim:
 mersul antalgic (apare ca urmare a senzaţiilor determinate de durere. Exemplu:
mers şchiopătând regăsit în afecţiunile nervului sciatic, când paşii şi mişcările
specifice sunt asimetrice, iar ritmul inegal);
 mersul ataxic (ataxia fiind o tulburare a coordonării mişcărilor voluntare din
cauza lezării sau a disfuncţiilor unor căi nervoase şi a unor centri nervoşi);
 mersul în adducţie (înspre interior) – formă des întâlnită la copiii mici, care
încearcă să-şi menţină echilibrul prin adoptarea unei baze largi de sprijin
(trapez). Necorectată la timp, această formă de mers devine obişnuinţă, afectând
în timp biomecanica articulaţiilor la nivelul membrului inferior, cu uşoare
modificări anatomice locale.
 mersul în equin (mersul pe vârfuri) - formă des întâlnită la copiii mici, putându-
se manifesta la unul sau la ambele picioare. La adulţi, se manifestă prin
atingerea solului cu vârful piciorului şi apoi cu călcâiul (este specific poliomelitei,
sciaticii paralizante, paraliziei muşchilor pretibiali şi peronieri, datorată paraliziei
nervului sciatic popliteu extern);
 mersul întrerupt (datorat anumitor boli sau intoxicaţii cu anumite substanţe);
 mersul cerebelos (mersul nesigur, cu bază mare de susţinere);
 mersul cosit (spastic, helicoidal). Apare în hemiplegie spastică şi se manifestă
prin aducerea piciorului înainte printr-o mişcare de circumducţie (în arc) datorită
imposibilităţii flexiei la nivelul membrului inferior. Membrul inferior afectat este
rigid, contractat în extensie;
 mersul atipic specific piciorului plat;
 mersul Trendelenburg (specific afecţiunilor şoldului şi caracterizat prin balans al
trunchiului pe membrul sau membrele afectate. Cauza principală: musculatura
abductorilor coapsei insuficient dezvoltată, astfel încât menţinerea echilibrului
pelvisului este perturbată în timpul fazei de balans);
 mersul cu paşi mărunţi;
 mers coreic agitat („de păpuşă”, „de paiaţă”)
 mersul stepat (în buestru) (frecvent la pacienţii cu afecţiuni ale nervului
peroneal sau ale muşchiului tibial anterior. „Piciorul nu mai poate fi flectat înainte
şi ridicat; în timpul efectuării pasului, pentru a nu fi târât pe pământ, piciorul este
ridicat mult în sus prin flexia mare a coapsei şi azvârlit înainte”48).
G.Raveica (2006) expune căteva tipuri de mers la nivelul vârstei a III a (vârsta la
care mersul începe să piardă din calitate, viteză de execuţie şi orientare spaţială):
□ mersul târşit (depresie, afecţiuni musculare, osteoartrită, hemiplegie flască, etc..
când persoana merge târând unul din picioare, apelând la baston);
□ mersul legănat (artrite coxofemurale şi senilitate la femei);
□ mersul înclinat spre înapoi (afecţiuni cerebel, boala Parkinson, etc..);
□ mersul anxios (cu teamă de cădere);
□ mersul apraxic (în demenţă; apraxia = lipsă de coordonare în mişcări cauzată
de leziuni ale creierului);
48
Raveica, G.,(2006), Principii de biomecanică în kinetoterapie. Biomecanica mersului, Editura Pim, Iaşi, p.106;
112
□ mersul miopatic (specific în luxaţia congenitală de şold; mersul legănat „de raţă”
datorat modificărilor la nivelul zonei lombare a coloanei şi a musculaturii
lombofesiere);
Din punct de vedere patologic mersul poate fi clasificat în:
 mersul nedureros, în care aspectul este afectat, ritmul acestuia nu;
 mersul dureros, în care ritmul mersului este afectat (pas scurt, transfer rapid al
greutăţii de pe piciorul dureros pe celălalt).
Tot în categoria tulburărilor de mers includem şi mersul specific care apare în
covalescenţă după diferite intervenţii chirurgicale la nivelul membrelor inferioare, a
centurii pelviene sau a coloanei vertebrale.
Factorii care pot determina tulburări de mers pot fi:
- de natură genetică;
- datorate sarcinii şi naşterii;
- datorate bolilor asociate (boli musculare, accidente vasculare cerebrale, afecţiuni
cerebeloase, etc.);
- datorate accidentelor, traumatismelor la nivelul membrelor inferioare;
- datorate tulburările de creştere (pot determina apariţia piciorului plat cu efecte
directe asupra mersului).
5.2. Dispozitiv cadru cu bare paralele

Se utilizează pentru reeducarea deficitului motor (în special a mersului).
Se pot efectua diferite variante de mers, persoana implicată în recuperare având
posibilitatea să se prindă cu mâinile de bare pentru a-si putea controla postura,
echilibrul şi mersul.
Fig.nr.183 - Variante cadru cu paralele (reglabil şi simplu) – Fig.nr.184
Confecţionat din piese metalice (structura de rezistenţă), lemn şi plastic (barele

pentru susţinere şi suprafaţa pe care se executa rularea tălpilor, suprafaţa
antiderapantă), dispozitivul cadru cu bare paralele poate fi utilizat de kinetoterapeut, în
special, în etapa mersului fără sprijin pe membrul inferior afectat.
Barele dispozitivului sunt fixate în plan orizontal, paralele cu o lărgime
corespunzătoare între ele care să permită deplasarea şi întoarcerea printre ele. De
asemenea, aceste bare au înălţime reglabilă, deţin un diametru optim pentru
prehensiune şi pot fi învelite într-un material antiderapant.
Acest dispozitiv poate deveni instalaţie prin adăugarea altor piese (hamuri
axilare, căpăstru Glisson, obstacole, suprafeţe denivelate peste suprafaţa de mers,
scândură aşezată pe muchie etc..), special concepute, orientate şi ataşate în vederea
creşterii gradului de eficienţă a exerciţiilor aplicate.
113
5.3. Cârja, ortezele, bastonul şi cadrul-suport pentru mers
Cele mai simple instrumente, obiecte sau dispozitive pentru aplicarea
programelor de recuperare în reeducarea mersului, echilibrului şi posturii sunt cadrele-
suport, cârjele, bastoanele şi ortezele. Aceste instrumente / dispozitive pot fi de diferite
tipuri şi se pot utiliza în funcţie de gradul de tulburare a echilibrului sau a mersului.
Utilizarea cârjelor, bastonului ortopedic şi a cadrului de mers se face în funcţie de
capacitatea persoanei de a-şi menţine postura, echilibrul sau de a realiza mersul, dar şi
de posibilitatea de a folosi aceste dispozitive ca modalitate de sprijin in execuţia
exerciţiilor de recuperare, atunci când menţinerea echilibrului sau mersul impun un
ajutor exterior (de regulă, în primele etape ale programului de recuperare, reeducare
dar pot fi utilizate şi ulterior).
Fig.nr.185 Fig.nr.186 Fig.nr.187 Fig.nr.188

Variante de cadru pentru mers Cârjă canadiană Cârjă axilară
Cadrul pentru mers constă din patru stâlpi verticali reglabili, uniţi prin bare
orizontale, având pentru contact cu solul dopuri antiderapante (fig.nr.185-186). Barele
orizontale au mânere antiderapante. De regulă, este folosit înaintea cârjelor şi a
bastoanelor datorită stabilităţii mai mari oferite.
Utilizarea cadrelor pentru mers în programul de recuperare / reeducare /
reabilitare oferă kinetoterapeutului următoarele avantaje:
- exerciţiile aplicate (deplasările în mers) pot fi efectuate cu minimum de risc de
dezechilibrare, deoarece cadrul oferă stabilitate ridicată în planurile antero-
posterior şi medio-lateral (condiţia de bază fiind ca cel implicat în efort să aibă o
forţă optimă la nivelul membrelor superioare);
- mişcările şi deplasările propuse se pot baza pe un suport mare la sol, sigur, uşor
de folosit, în condiţii suficient de mari de echilibru;
- elimină teama persoanei implicată direct în propria recuperare / reeducare,
crescând încrederea în forţele proprii şi astfel, ridicând nivelul de participare
activă şi de implicare în programul propus;
- pot fi utilizate încă din fazele iniţiale (etapele iniţiale) ale intervenţiei
kinetoterapeutice.
Cârjele sunt instrumente utilizate pentru sprijin şi echilibrare în mers.
Kinetoterapeutul poate apela la acestea în momentul în care mijloacele utilizate pentru
reeducarea mersului solicită descărcarea totală a greutăţii ambelor membre inferioare
sau numai a unuia. Permit aplicarea exerciţiilor în condiţii îmbunătăţite din punct de
vedere al bazei de sprijin şi al stabilităţii laterale.
Asigurând unul sau două puncte de contact cu corpul (în cazul celor bilaterale) şi
unul sau două puncte de contact cu solul sunt utilizate mai des la persoanele la care
gradul de instabilitate în mers este mai ridicat la începutul programului de reeducare,
recuperare.
114
Un kinetoterapeut le poate folosi ca mijloc de susţinere şi ajutor pentru
persoanele incluse în etapele iniţiale ale unui program destinat descărcării
postoperatorii specifice anumitor afecţiuni ale membrelor inferioare.
Cârjele pot fi axilare (fig.nr.188) şi nonaxilare (fig.nr.187)
Fig.nr.189 Fig.nr.190 Fig.nr.191

Variante de baston pentru mers Orteză mobilă Orteză fixă
Bastoanele sunt instrumente prevăzute cu 1, 3 sau 4 picioare (obişnuit, trepied,

cvadripied), cu forme diferite ale mânerelor (fig.nr.189) şi confecţionate din lemn,
aluminiu sau ale materiale compozite rezistente
Conform literaturii de specialitate din domeniul ortopedic, bastonul este un mijloc
de asistenţă a mersului care prezintă un singur punct de contact cu corpul, oferind mai
puţină susţinere decât celelalte instrumente (cârja, cadrul pentru mers).
Indicaţie:
Atunci când intervenţia kinetoterapeutică impune utilizarea cârjelor sau a
bastoanelor trebuie avut în vedere faptul că exerciţiile de deplasare efectuate cu
ajutorul acestor instrumente necesită o musculatură bine dezvoltată a centurii scapulo-
humerale şi a membrelor superioare.
Ortezele sunt instrumente care pot facilita grăbirea recuperării anumitor structuri
anatomice, pot facilita creşterea stabilităţii articulaţiilor şi forţei la nivelul acestora.
Sunt instrumente pe care un kinetoterapeut le poate folosi în aplicarea exerciţiilor
în diferite etape ale programului său, în funcţie de afecţiunea abordată sau de nivelul
capacităţii de efort a persoanei cu care se lucrează (nivelul forţei locale segmentare, al
rezistenţei locale etc.):
 orteza fixă (fig.nr.191) poate fi utilizată în etapele iniţiale ale programului de
recuperare / reeducare sau, în anumite condiţii şi etapele finale ale intervenţiei
sale (exemplu: eliminarea tensiunii psihice şi implicarea activă în efort a
membrului vizat în programul de recuperare. Se cunoaşte faptul că de multe ori,
persoana cu nevoi biologe speciale, datorită lipsei de curaj, a temei de durere, îşi
induce indirect stări subiective şi evită şi prelungeşte utilizarea unui membru
inferior afectat anterior. În acest caz, se poate apela la orteză fixă, imobilă, care
să blocheze articulaţiile membrului sănătos pentru a implica în efort membrul
afectat; bineînţeles, acolo unde kinetoterapeutul, în urma evaluării funcţionale,
are informaţii clare despre posibilitatea efectuării mişcării cu membrul afectat dar
persoana implicată evită totuşi să înceapă mişcările active cu acest membru);
 orteza mobilă (fig.nr.190) poate fi utilizată în etapele intermediare ale unei
intervenţii kinetoterapeutice, când stabilitatea, mobilitatea şi gradul de mişcare
permit persoanei respective să execute deja anumite mişcări, cu anumiţi indici de
amplitudine, viteză, flexie, extensie etc..
115
5.4. Sistem modular cu trepte şi paralele
În acest subcapitol facem referire la cadrele speciale pentru reabilitarea mersului,
prevăzute cu trepte şi paralele (denumite în literatura de specialitate şi sisteme
modulare de recuperare/reabilitare; „modular stairs”).
Aceste sisteme modulare sunt formate din 4 părţi distincte, create special pentru
efectuarea anumitor tipuri de exerciţii destinate reeducării mersului şi stabilităţii în
mişcare. Astfel:
 o primă parte, cu bare paralele montate pe un modul cu 5 trepte (fig.nr.192, A),
având unchi de înclinare de 180 şi o diferenţă de înălţime între trepte de 9.5 cm.
Barele paralele pot fi reglabile manual sau hidraulic, sunt prevăzute cu suprafaţă
şi mânere antiderapante;
 a doua parte, cu bare paralele montate pe un modul cu 3 trepte (fig.nr.192-193,
B), având unchi de înclinare de 290 şi o diferenţă de înălţime între trepte de 16
cm. Barele paralele pot fi reglabile manual sau hidraulic, sunt prevăzute cu
suprafaţă şi mânere antiderapante;
 a treia parte, constituită din modul plan înclinat, fără trepte (fig.nr.192-193, C);
 a patra parte – modulul de odihnă (fig.nr.192-193, D), cuplat astfel încât să
permită efectuarea pauzelor indiferent de pe care din celelalte 3 părţi se urcă.
Sistemul modular este prevăzut cu suporţi paraleli (pentru a crea impresia de
pod) reglabili, acoperiţi cu material termoplastic, având bare paralele ajustabile pe
înălţime şi dispuse la o distanţă de 70 cm una de alta (lăţimea dintre barele paralele).
D
A D
B
C
B
Fig.nr.192-193 – Dispozitiv cu trepte şi paralele pentru recuperare/reeducare mers şi echilibru
Evidenţiem căteva dintre obiectivele vizate de intervenţia kinetoterapeutică prin

utilizarea sistemului modular:
- îmbunătăţirea controlului motor;
- promovarea participării active şi conştiente în cadrul programului de recuperare,
reabilitare, educare, reeducare, dezvoltare, tonifiere etc.;
- creşterea capacităţii de discriminare specifică pentru sensibilitatea
proprioceptivă;
- reeducarea simţului spaţio-temporal (fixarea reperelor spaţiale în unitate de timp
necesară urcării sau coborârii treptelor);
- educarea şi reeducarea echilibrului prin stimulare vestibulară;
- combaterea atitudinilor defectuoase ale aparatului locomotor;
- stimularea dezvoltării simetrice a aparatului muscular;
- profilaxia secundară a dezechilibrelor posturale;
- tonifierea, în condiţii de scurtare sau de alungire, a musculaturii striate;
- formarea reflexului de atitudine corporală corectă în statică / dinamică;
116
- educarea / reeducarea / reabilitarea controlului, coordonării şi echilibrului prin
feedback;
- îmbunătăţirea controlului muscular, prin formarea reprezentării corecte a mişcării;
- învăţarea mişcărilor paleative (exemplu: mers în 2/4 timpi);
- automatizarea mişcărilor uzuale (mers cu sau fără sprijin);
- controlul centrului general de greutate în cadrul bazei de susţinere (pe modulul
înclinat);
- învăţarea strategiilor de control al echilibrului (strategia gleznelor, genunchilor,
şoldurilor, paşilor mici);
- formarea deprinderii de a respira corect în repaus – mişcare - efort;
- creşterea capacităţii de efort, cu monitorizarea parametrilor subiectivi (senzaţie
de oboseală, vertij, durere, diminuarea temporară şi parţială a capacităţilor
intelectuale, pierderea parţială a autocontrolului), a parametrilor funcţionali ai
aparatelor: cardiovascular (frecvenţă cardiacă), a parametrilor de consum
energetic;
- recuperarea mobilităţii (obţinerea unghiurilor articulare funcţionale / normale,
menţinerea / îmbunătăţirea mobilităţii articulare etc..);
- consolidarea şi dezvoltarea forţei musculare;
- consolidarea şi dezvoltarea rezistenţei musculare.
Un dezavantaj major al unui astfel de sistem modular pentru un cabinet de
kinetoterapie este dat de spaţiul mare pe care-l ocupă atunci când toate cele 4 părţi
sunt unite.
5.5. Bicicleta ergometrică şi covorul rulant

Nu vom mai insita pe descrierea celor două aparate vizate (ele fiind detaliate la
subcapitolele 3.1. şi 3.2.) şi nici pe obiectivele care pot fi atinse de către kinetoterapeut
prin utilizarea covorului rulant şi a bicicletei ergometrice (numărul acestora fiind foarte
mare).
Vom evidenţia faptul că bicicleta ergometrică standard (fig.195) nu este
utilizată de kinetoterapeut cu trimitere directă spre reeducarea actelor motrice specifice
mersului din punct de vedere biomecanic. Ea este utilizată în special pentru creşterea
capacităţii de efort, creşterea forţei şi rezistenţei generale şi locale, reeducarea
coordonării generale şi specifice (coordonare intersegmentară, intrasegmentară, fină),
redobândirea mobilităţii la nivelul articulaţiilor mari ale membrelor inferioare,
îmbunătăţirea controlului motor, stimularea / reeducarea sensibilităţii proprioceptive etc..
Fig.nr.194 – Covor rulant Fig.nr.195 – Bicicletă ergonomică (standard şi eliptică)
Bicicleta ergometrică eliptică şi covorul rulant sunt în schimb utilizate şi

pentru reeducarea senzaţiei de verticalitate, pentru reeducarea mişcărilor coordonate
între membrele inferioare şi superioare, pentru stimularea rulării corecte la nivelul
117
solului şi a realizării unui contact ferm, corect şi pe direcţia de deplasare, pentru
creşterea stabilităţii la nivelul gleznelor, a genunchilor şi a şoldului (stimularea celor 3
strategii de menţinere a echilibrului din cele 4 existente), pentru stimularea simţului
spaţio-temporal şi controlul oscilaţiilor trunchiului în activităţile dinamice impuse de
postura ortostatică sau de cele dinamice din timpul mersului, pentru profilaxia
secundară a dezechilibrelor posturale din poziţie ortostatică şi pentru stimulare
vestibulară, obţinerea unghiurilor articulare funcţionale / normale etc..
Gradarea intensităţii exerciţiilor la covorul rulant, pentru situaţii în care se
impune adoptarea unor programe destinate reeducării echilibrului şi a mersului:
 mers cu sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mică de rulare a
benzii covorului;
 mers fără sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mică de rulare a
benzii covorului;
 mers cu sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mai mare de rulare a
benzii covorului;
 mers fără sprijin pe mâini, banda rulantă la orizontală, viteză mai mare de rulare
a benzii covorului;
 mers cu sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mică de
rulare a benzii covorului;
 mers fără sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mică
de rulare a benzii covorului;
 mers cu sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mai
mare de rulare a benzii covorului;
 mers fără sprijin pe mâini, banda rulantă înclinată (mers în rampă), viteză mai
mare de rulare a benzii covorului;
Aceste etape de gradare a lucrului pe covorul rulant pot fi îngreuiate pentru a
consolida sau perfecţiona, prin:
- adăugarea de greutăţi legate de membrele inferioare;
- adăugarea de obstacole mici peste care trebuie să păşească subiectul;
- prin aşezarea covorului rulant în faţa unor oglinzi;
- prin rularea benzii în sens invers (mers cu spatele) etc..
Gradarea intensităţii exerciţiilor la bicicleta ergometrică standard pentru
situaţii în care se impune adoptarea unor programe destinate reeducării echilibrului şi a
mersului:
 pedalat cu sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ,
curea sau magnet) la valoarea inferioară (1-3);
curea sau magnet) la valoarea intermediară (3-5);
curea sau magnet) la valoarea superioară (5-7 sau mai mult în funcţie de
fabricantul aparatului);
 pedalat fără sprijin pe mâini, butonul de îngreuiere (de rezistenţă opusă de lanţ,
curea sau magnet) la valoarea inferioară (1-3);
curea sau magnet) la valoarea intermediară (3-5);
curea sau magnet) la valoarea superioară (5-7 sau mai mult în funcţie de
fabricantul aparatului);
Aceste etape de gradare a lucrului pe bicicleta ergometrică standard pot fi
îngreuiate pentru a consolida sau perfecţiona, prin adăugarea de greutăţi legate de
membrele inferioare;
118
Bineînţeles, specificăm şi faptul că gradarea intensităţii efortului trebuie raportată
şi la durata pauzelor şi la durata timpului de lucru efectiv pe aceste aparate. Astfel, la
început durata de efort fizic va fi scurtă cu pauze mai mari, urmând să crească durata
efortului cu menţinerea pauzelor mari sau adaptate la specificul efortului, tipul
contracţiei musculare şi/sau a numărului de structuri anatomice implicate în lucru
mecanic specific..
5.6. Discurile şi plăcile de echilibru

Descrise la subcapitolul 2.4., atât discurile, cât şi plăcile de echilibru au fost iniţial
fabricate cu scop evident de stimulare a reeducării / educării echilibrului şi stabilităţii în
vederea:
□ reintegrării persoanelor cu deficit sau limitări parţiale ale manifestării echilibrului
în activitatea normală, prin redobândirea stărilor funcţionale la nivelul structurilor
anatomice şi nervoase responsabile de menţinerea stabilităţii;
□ creşterii gardului de manifestare superioară a echilibrului la persoanele a căror
activităţi profesionale impune acest lucru (anumite meserii, sportivi de
performanţă etc..);
Ulterior, datorită faptului că exerciţiile efectuate pe aceste instrumente/ dispozitive
implică şi au evidenţiat efectele pozitive şi asupra creşterii tonusului muscular, a forţei
generale şi specifice la nivel local pentru articulaţiile membrului inferior, asupra
stimulării proprioceptive şi implicit a conştientizării controlului motor la nivelul aparatului
neuromioartrokinetic etc.., ele au fost incluse şi în programele de recuperare a
mersului, de reeducarea a caracteristicilor acestuia şi a posturii globale a organismului.
Utilizarea acestor instrumente solicită kinetoterapeutului cunoştinţe de
specialitate, cât şi cunoştinţe referitoare la măsurile de protecţie, sprijin, asistenţă ce se
impun: spaţiu mare de siguranţă în jurul acestora, suprafeţe de protecţie care să
prevină accidentările în cazul dezechilibrelor ce pot duce la căderi etc..
Datorită caracteristicilor de fabricaţie aceste discuri sunt extrem de utile în
reeducarea mersului, a echilibrului sau a propriocepţiei la nivelul membrului inferior,
precum şi în realizarea unui control neuromuscular superior (aşa zisul „antrenament
proprioceptiv” pentru sportivii de performanţă).
Rolul discurilor şi a plăcilor de echilibru în vederea recuperării structurilor
anatomice implicate în desfăşurarea locomoţiei la om poate fi rezumat la:
 promovarea participării active şi conştiente a persoanei în cadrul programului de
recuperare, reabilitare, educare, reeducare, dezvoltare, tonifiere etc..;
 creşterea capacităţii de discriminare specifică pentru sensibilitatea
proprioceptivă;
 stimularea funcţiilor nervoase superioare de la nivelul centrilor specifici ai
analizatorilor vestibular şi vizual, ai scoarţei cerebrale şi cerebelului, ai
ganglionilor bazali responsabili de manifestarea tonusului, echilibrului, orientării
spaţio-temporale etc..
 stimularea posturii corecte prin reeducarea atitudinilor, a mişcărilor
compensatorii;
 tonifierea, în condiţii de scurtare sau de alungire, a musculaturii striate;
 scurtarea / alungirea structurilor moi periarticulare, alungite / scurtate unilateral,
pentru asigurarea echilibrului funcţional;
 formarea reflexului de atitudine corporală corectă în statică / dinamică.
 îmbunătăţirea controlului muscular, prin formarea sau reeducarea reprezentărilor
motrice asupra mişcărilor;
 stimularea reflexelor medulare;
 educarea / reeducarea coordonării intrasegmentară şi intersegmentare;
119
 educarea / reeducarea celor patru strategii de control al echilibrului (strategia
gleznelor, genunchilor, şoldurilor, paşilor mici);
 menţinerea unei cocontracţii musculare eficiente în timpul mişcărilor pe direcţiile
anatomofiziologice;
 obţinerea unghiurilor articulare funcţionale / normale,
 îmbunătăţirea mobilităţii articulare,
 consolidarea şi dezvoltarea forţei musculare a membrelor inferioare, a spatelui şi
abdomenului;
 consolidarea şi dezvoltarea rezistenţei musculare.
 creşterea capacităţii de efort;
5.7. Mingile
Despre obiectele sau instrumentelor care pot intra în categoria „mingi” am
discutat la subcapitolul 2.4. În acest subcapitol punem accentul în special pe: mingea
de fitness suedeză (gymball), mingea Bosu, mingea medicinală şi mingile utilizate în
unele jocuri sportive (volei, fotbal, baschet).
Despre rolul acestora în efectuarea a numeroase exerciţii care implică posturări
diferite ale segmentelor în vederea corectării unor deficienţe de postură, a atitudinilor
corecte etc.. se găsesc foarte multe surse.
Important pentru un kinetoterapeut este, în opinia noastră, ca alegerea exerciţiilor
cu aceste mingi să fie adaptată la afecţiunea ce urmează a fi abordată prin intervenţia
practică, prin programul de recuperare / reabilitare / tonifiere etc..
Astfel, se va apela la aceste mingi în special pentru:
 creşterea stabilităţii la nivelul gleznelor şi a genunchilor (prin stimularea
proprioceptivă a acestor structuri şi prin creşterea forţei musculo-ligamentare);
 detensionarea musculaturii de postura (antigravitaţionale) contractate (exemplu:
utilizarea gymball-ului sau a mingii Bosu în exerciţiile de relaxare a musculaturii
trunchiului, în exerciţiile de menţinere a posturii în aşezat pe un gymball sau
minge Bosu, etc..)
 rularea pe sol a unor mingi de fotbal / baschet/ volei cu un membru inferior
pentru a stimula creşterea forţei musculare şi a mobilităţii, precum şi reeducarea
echilibrului pe celalalt membru inferior;
 creşterea sau redobândirea unor indici optimi de mobilitate la nivelul articulaţiilor
gleznei şi genunchilor (exemplu: utilizarea mingii Bosu ca o platformă de
echilibru şi menţinerea stabilităţii pe ambele sau pe un picior; utilizarea mingilor
medicinale prin urcări şi coborâri succesive pe ele pe câte un picior, cu
menţinere căteva secunde – exerciţiu destinat creşterii forţei musculaturii părţii
anterioare a coapsei, dar şi stimulării orientării spaţiale etc..);
Fig.nr.196 – Diferite mingi ce pot fi utilizate în reeducarea posturii, echilibrului şi mersului
 rularea unor mingi pe diferite suprafeţe, fie cu trunchiul, fie cu membrele (exerciţii
destinate posturărilor segmentare corecte, dar şi menţinerii stabilităţii şi
echilibrului în condiţii variate) etc..;
 reeducarea/ educarea vitezei de execuţie pentru mişcările compensatorii la
nivelul gleznelor, genunchilor, şoldului, trunchiului, membrelor superioare,
120
mişcări necesare menţinerii posturii globale şi segmentare, cât şi controlului
diferitelor perturbări ale echilibrului (exemplu: stând pe un picior pe mingea Bosu,
sau pe mingea medicinală; aşezat sau culcat pe mingea de fitness suedeză
etc..);
 adaptare forţei la sarcina de executat (exemplu: menţinerea echilibrului din stând
pe un picior pe diferite tipuri de mingi) ;
 tonifierea grupelor musculare atrofiate (exerciţiile de menţinere a echilibrului
efectuate pe suprafaţa moale, instabilă, cum este cea a mingii Bosu implică
automat contracţii musculare puternice la nivel plantar, a musculaturii gambei şi
a musculaturii de susţinere a genunchiului etc.. fapt ce determină creşterea
tonusului local şi implicit, general);
Ca şi în cazul discurilor şi plăcilor de echilibru, şi aici amintim faptul că utilizarea
mingilor impune kinetoterapeutului cunoştinţe de specialitate, cât şi cunoştinţe
referitoare la măsurile de protecţie, sprijin, asistenţă şi supraveghere ce se impun:
 spaţiu mare de siguranţă în jurul acestora;
 suprafeţe de protecţie care să prevină accidentările în cazul dezechilibrelor ce
pot duce la căderi;
 distanţe optime faţă de persoana care lucrează astfel încât ajutorul, sprijinul sau
asistenţa să fie aplicare rapid şi eficient atunci când este necesar.
5.10. Alte obiecte, materiale şi instrumente cu rol în educarea

sau reeducarea posturii, echilibrului şi mersului
În funcţie de obiectivul vizat de programul de recuperare / reeducare / tonifiere
etc.. (obiectiv care poate urmări fie creşterea forţei şi stabilităţii articulare, fie creşterea
masei sau a tonusului muscular, fie stimularea proprioceptivă sau a orientării spaţio-
temporale), un kinetoterapeut poate utiliza „n” obiecte, materiale sau instrumente cu rol
în educarea / reeducarea posturii, echilibrului sau mersului.
Prezentăm câteva exemple care sperăm să stimuleze imaginaţia şi creativitatea
cititorului:
 banca de gimnastică (exemplul 1: mers pe partea lată sau îngustă, cu sau fără
sprijin sau ajutor, dar permanent cu asistenţă / supraveghere);
 bureţi sau materiale textile sub formă de role (exemplu: adducţia / abducţia, sau
ducerea întinsă a unui membru inferior spre înainte –înapoi prin rularea pe sol a
unui burete – exerciţiu destinat consolidării forţei şi mobilităţii de mişcare în
articulaţia coxofemurală; exemplul 2: utilizarea materialelor textile pentru
posturări în diferite poziţii de echilibru etc..);â
 skateborgul (exemplul 1: stând pe skateborg, cu o mână sau ambele apucat de
un baston, la capătul căruia kinetoterapeutul exercită tracţiune şi pune în mişcare
skateborgul, la încet cu viteză mică apoi cu creşterea vitezei – exerciţiu destinat
reeducării senzaţiei de alunecare, a orientării spaţiale dar mai ales destinat
stimulării oculo-vestibulare; exemplul 2: menţinerea stabilităţii pe membru afectat
din stând pe un picior pe skateborg, într-una din etapele intermediare sau finale
ale programului de recuperare etc..);
 minitrambulină (exemplu: uşoare sărituri fie pe un membru inferior, fie pe ambele
pentru stimulare vestibulară, creştere forţă şi mobilitate, stimulare mişcări
compensatorii de trunchi şi braţe etc..);
 spalier (exemple: urcări şi coborâri cu sprijin, ridicări pe vârfuri pentru stimulare
plantară şi creştere forţă la nivelul gleznei, a gambei şi a boţii plantare etc..);
 gărduleţe, bastoane de gimnastică (exemplu: mers normal sau mers în doi timpi
peste gărduleţe, bastoane).
121
5.11. Rolul diferitelor suprafeţe în educarea şi reeducarea
echilibrului, posturii şi mersului
Plecând de la suprafeţele cu rol antiderapant care sunt dispuse pe diferite
instalaţii pentru asigurarea unor condiţii optime de reeducare a mersului sau echilibrului
(exemplu: cadru cu bare paralele), în etapele iniţiale ale unei intervenţii
kinetoterapeutice şi ajungând la exerciţiile efectuate în sectoare amenajate cu nisip, cu
bureţi de diferite consistenţe, putem susţine că utilizarea unor suprafeţe cât mai variate
în programul de reeducare a echilibrului, mersului şi posturii nu poate fi decât un plus
de stimuli pozitivi care să grăbească atingerea obiectivelor propuse de kinetoterapeut.
Utilizarea nisipului cu granulaţie diferită, pe lângă rolul avut în stimularea
proprioceptivă, poate contribui eficient la creşterea forţei musculo-ligamentare la nivelul
structurilor membrelor inferioare, precum şi la creşterea sau redobândirea mobilităţii
articulare, ne mai punând în calcul şi stimularea structurilor vestibulare răspunzătoare
de menţinerea şi controlul echilibrului.
Fig.nr.197 – Diferite tipuri de nisip (inclusiv amestecat cu scoici fărâmiţate)
Utilizarea sectoarelor cu bureţi de diferite dimensiuni şi consistenţe, a

saltelelor de gimnastică de diferite grosimi, contribuie, la fel ca şi nisipul, la creşterea
repertoriului de senzaţii şi percepţii ale persoanei implicate în intervenţia
kinetoterapeutică, grăbind atingerea obiectivelor propuse (exemple: mers printr-un
sector cu bureţi, mers pe saltele de diferite grosimi, uşoare sărituri pe saltele, cu sprijin
şi ajutor apoi fără sprijin şi ajutor etc..).
Fig.nr.198 – Diferite tipuri de bureţi pentru reabilitare/recuperare/ reeducare echilibru, mers, postură
Fig.nr.199 – Diferite tipuri de saltele şi bureţi

pentru exerciţiile destinate reeducării echilibrului, posturii şi mersului
122
Terenul variat ca înclinaţie (din afara oraşului sau de pe o porţiune verde din
interiorul oraşului) poate stimula pozitiv reeducarea echilibrului şi a mersului prin
contactul tălpii pe sol accidentat, cu adaptarea permanentă a aşezării tălpii pe suprafaţa
respectivă, variată ca unghiuri de contact, consistenţă, înclinaţie etc..
În funcţie de nivelul de manifestare a afecţiunii şi de etapa din cadrul programului
de recuperare, exerciţiile aplicate pe suprafeţele menţionate se vor efectuala început cu
asistenţă, sprijin şi ajutor, urmând ca ulterior să se ajungă până la deplasarea
independentă a persoanei implicate direct în recuperare.
5.12. Platformele de forţă, posturograful, sistemele de analiză a

mişcării
În această partea a lucrării nu vom insista pe detalierea de informaţii referitoare la
aceste tehnici de evaluare (ele urmează a fi prezentate pe larg în altă unitate de curs
din această lucrare), ci vom accentua importanţa lor pentru activitatea unui
kinetoterapeut.
Aceste aparate, ansambluri de echipamente şi instalaţii au fost fabricate iniţial în
scop de evaluare a performanţelor umane în diferite momente (fie în condiţii de
manifestare normală, „cotidiană” a anumitor parametrii de mişcare, presiune la sol, etc..
fie în condiţii speciale, cum sunt cele sportive sau cele de reabilitare).
Ulterior, pentru optimizarea programelor de recuperare, reabilitare, reeducare a
unor funcţii sau structuri anatomice afectate, aceste aparate / echipamente / instalaţii au
fost utilizate inclusiv pentru exerciţii de stimulare vestibulară, neuromusculară
proprioceptivă („antrenament de control neuromuscular”, „antrenament proprioceptiv”
etc..) sau chiar de creştere a forţei în anumite unghiuri de mişcare.
De ce un kinetoterapeut trebuie să apeleze şi la tehnicile de evaluare ale
echilibrului, posturii sau mersului?
Răspunsul este simplu, dar foarte important de reţinut: înainte de a construi,
elabora vreun program de recuperare, de educare, de reeducare, de corectare a
posturii, echilibrului şi mersului trebuie să plecăm de la anumite repere standard, de la
anumite informaţii de bază despre biomecanica mersului, despre caracteristicile sale în
diferite planuri de acţiune, despre punctele de sprijin şi oscilaţiile centrului de greutate
sau a centrelor de presiune la sol, despre durata menţinerii echilibrului în anumite
condiţii (normale sau speciale), despre oscilaţiile de postură care pot perturba
echilibrului şi stabilitatea corpului în ortostatism sau în deplasare etc..
Fig.nr.200 – Platforme de forţă şi sisteme de analiză a mişcării
Folosirea unor astfel de aparate, echipamente şi instalaţii de evaluare poate fi

planificată fie la începutul unei intervenţii kinetoterapeutice, pe parcursul şedinţelor de
recuperare/ reeducare sau la final, toate vizând evaluarea anumitor parametrii şi funcţii,
fie pe durata a mai multor şedinţe consecutive, vizând stimularea sistemului nervos, a
123
analizatorilor şi a centrilor de prelucrare a informaţiilor în vederea implicării superioare a
persoanei în propria recuperare.
Una din probleme dificile de rezolvat pentru un kinetoterapeut este accesul la
astfel de echipamente, ştiindu-se că ele sunt foarte scumpe şi de regulă, sunt
achiziţionate de centrele de cercetare sau anumite clinici de recuperare. Totuşi, nu
înseamnă că aceste aparate sunt inaccesibile, existând posibilitatea fie prin protocoale
de colaborare fie prin închiriere temporară (în funcţie de posibilităţi) să se asigure
accesul la facilităţile oferite de respectivele aparate, echipamente, instalaţii.
Rezumat
Cele mai simple instrumente, obiecte sau dispozitive
pentru aplicarea programelor de recuperare în reeducarea
mersului, echilibrului şi posturii sunt cadrele-suport, cărjele,
bastoanele, ortezele, dispozitivele cu bare paralele. Aceste
instrumente / dispozitive pot fi de diferite tipuri şi se pot utiliza în
funcţie de gradul de tulburare a echilibrului sau a mersului.
Utilizarea obiectelor, instrumentelor, suprafeţelor, instalaţiilor aparatelor şi
echipamentelor destinate reeducării posturii, echilibrului şi mersului trebuie să vizeze,
ca obiective generale, ameliorarea şi stabilizarea pe termen lung a caracteristicilor
esenţiale pentru efectuarea deplasărilor, a mişcărilor:
- creşterea tonusului la nivelul structurilor implicate în menţinerea echilibrului şi a
posturii;
- creşterea forţei marilor grupe musculare (membre inferioare, abdomen, spate,
membre superioare);
- creşterea / redobândirea mobilităţii;
- consolidarea sprijinului la sol şi a posturii globale în ortostatism;
- restabilirea şi consolidarea lungimii pasului;
- reeducarea vitezei paşilor în efectuarea deplasării în mers;
- stabilizarea rotaţiilor şi balansului trunchiului în echilibru şi mers (reeducarea
mişcărilor compensatorii pentru evitarea oscilaţiilor de postură);
- reeducarea contactului cu solul privind durata optimă de sprijin a pasului pe sol
(pentru a evita tensionarea excesivă a musculaturii, tendoanelor şi ligamentelor);
- reeducarea posturii globale şi a posturilor segmentare.
Bibliografie
1. Alexe D.I., (2009), Manifestarea echilibrului la pubertate în funcţie de dominanţa
Doctorat, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti
2. Bourgeois, P., (2007), Évolution de la posture de l’enfant et de l’adolescent de 8 à
21 ans. Sport et cognition., în „Posturologie clinique. Dysfonctions motrices et
cognitifs”, API, Ed. Masson, Paris;
3. Cordun, M., (2009), Kinantropometrie, Editura CD Press, Bucureşti,
4. Cornu, J., Y., Gharbi, T., Guyot, J., (1998), Place de l’information podale dans
l’equilibration: reflexions biomecaniques. În „Pied, équilibre et rachis”, Editions
Frison-Roche, Paris
5. Creţu, A., & al., (2007), Contribuţii la evaluarea stabilităţii posturale şi a echilibrului
dinamic în unele disfuncţii neurologice, normalitate sau performanţa umană. În
volumul Sesiunii Internaţionale de Comunicări Ştiinţifice „Tradiţie şi perspectivă în
educaţie fizică şi sport”, iunie 2007, CD, Editura Printech, Bucureşti ;
124
6. Creţu, A., Gherghel, C., L., (2007), Disfuncţii neurologice ce perturbă stabilitatea
posturală şi echilibrul dinamic. În volumul Sesiunii Internaţionale de Comunicări
Ştiinţifice „Tradiţie şi perspectivă în educaţie fizică şi sport”, iunie 2007, CD, Editura
Printech, Bucureşti;
7. GRIGORE, V., (2001), Gimnastica artistică. Bazele teoretice ale antrenamentului
sportiv, Ed. SemnE, Bucureşti;
8. Hirtz, P., Hotz, A., Ludwig, G., (2000), Gleichgewicht, Editura Karl Hofmann,
Schorndorf;
9. Keim, V., (2003), L’équilibre a plusieurs visages – Dépasser la dualité statique-
dynamique. În revista „Mobile” numărul 1/2003, OFSPO & ASEP;
10. Lacour, M., & al., (2002) Referentiels spatiaux et controle postural. Illustration de
processus vicariants idiosyncrasiques en pathologie vestibulaire, în „Pied, équilibre
et traitements posturaux”, 2003, API, Editura Masson, Paris
11. Marcu, V., Matei, C., (2005), Normal şi patologic în evoluţia echilibrului uman,
Editura Universităţii din Oradea, Oradea;
13. Raveica, G., (2006), Principii de biomecanică în kinetoterapie. Biomecanica
mersului. Editura PIM, Iaşi;
14. Sbenghe T. (1987), Kinetologie profilactica, terapeutica si de recuperare, Editura
Medicală, Bucureşti,
Medicală, Bucureşti,
16. Sbenghe T., (2002), Kinesiologie- Stiinta Miscarii, Editura Medicala, Bucuresti;
17. Thoumie, P., (2007), Vieillissement du contrôle postural, în „Posturologie clinique.
Dysfonctions motrices et cognitifs”, API, Editura Masson, Paris
18. Vlad T., Pendefunda L., (1992), Recuperarea bolnavului hemiplegic adult, Editura
Contact, Iaşi;
19. WEINECK, J., (1997), Manuel dentraînament”, Editure Aubin Imprameur, 4-e
edition revise et augumente, Paris;
20. http://rehabilitation-products.medical-supplies-equipment-company.com
125
Unitatea de curs VI.

Camera de stimulare senzorială

Scop: cunoaşterea particularităţilor integrării senzoriale şi înţelegerea aspectelor
ce pot solicita implicarea unui kinetoterapeut în posibile programe de recuperare sau
stimulare a unor funcţii parţial diminuate sau afectate, la persoane aflate în situaţii
biologice speciale.
Obiective
După studierea acestui subcapitol, cititorul va putea să:
 să înţeleagă argumentele prin care camera de stimulare senzorială (C.S.S.)
poate fi un mijloc util în abordarea recuperării, reabilitării anumitor funcţii la
persoanele aflate în situaţii biologice speciale;
 să înţeleagă rolul componentelor, echipamentelor, instrumentelor şi aparatelor
specifice camerei de stimulare senzorială;
 să cunoască particularităţile acestui procedee metodic de stimulare;
 să facă diferenţa între stimulare senzorială şi stimulare senzorio-motrică;
 să cunoască particularităţile beneficiarilor camerei senzoriale.
6.1. Stimulare senzorială – Stimulare senzorio-motrică.

Dorind să prezentăm un concept oarecum nou în ţara noastră (nou nu ca şi
apariţie şi existenţă, ci ca şi utilitatea, răspândire şi acces la aplicarea sa în practica
domeniului de recuperare sau reabilitare funcţională), am început această unitate de
curs cu un subcapitol dedicat delimitării unor expresii mai pretenţioase, spunem noi, ca
şi formulare terminologică, dar mai ales ca înţeles.
În cazul persoanelor fără o mare experienţă practică, dar mai ales teoretică, în
procesele de reabilitare / recuperare / educare a unor funcţii motrice şi capacităţi
psihomotrice, studiul literaturii de specialitate poate fi destul de dificil şi greu de înţeles
uneori.
De aceea, în continuare vom evidenţia şi explica, în linii mari, câteva expresii
care se aseamănă foarte mult, însă care au un înţeles mai complex:
▪ stimulare senzorială;
▪ stimulare senzorio-motrică;
▪ integrare senzorială.
Stimularea senzorială.
Analizând literatura de specialitate cu trimitere la subiectul abordat în prezenta
unitate de curs, putem sintetiza astfel înţelesul dat stimulării senzoriale: ansamblu de
procedee ce presupun aplicarea directă sau indirectă a unor stimuli de natură
senzorială care determină sau urmăresc răspunsuri sau reacţii comportamentale
(relaxare, creştere nivel de atenţie, implicare intelectuală, calmare etc..).
Eficienţa stimulării senzoriale este mai mare, în opinia specialiştilor in domeniul
terapeuticii recuperatorii, atunci când subiecţii sunt implicaţi activ în activităţi de grup.
Prin intermediul stimulării adecvate a simţurilor, subiecţii abordaţi de acest gen de
stimulare, învaţă să se apropie, să se ferească sau să descopere lucruri, locuri,
persoane. Prin acest obiectiv urmărit, stimularea senzorială participă activ la
dezvoltarea personalităţii subiectului.
127
Stimularea senzorio-motrică
Conform opiniei exprimate de M. Raţă (2011), acest tip de stimulare se referă la
o abordare terapeutică diferită care evidenţiază relaţia dintre inputul senzorial şi
performanţa motorie, constând în „stimulare directă cu scopul de a obţine răspunsul
motor dorit”49.
Conform teoriilor evidenţiate de J. Piaget, explorarea senzorio-motorie stă la
baza comportamentului copiilor atunci când ei doresc să înveţe sau să acumuleze
informaţii despre propriul corp şi despre mediul înconjurător.
Integrare senzorială
Ca metodă, este iniţiată, aplicată şi dezvoltată de J. Ayres şi are ca scop „de a
desensibiliza copilul şi a-l ajuta, încuraja să-şi reorganizeze informaţiile senzoriale,
astfel încât să-şi îmbunătăţească procesele la nivel cortical”50 , punând accentul pe
stimularea iniţială a trei simţuri: vestibular, tactic şi proprioceptiv. Ulterior, acestor trei
simţuri li s-au adăugat şi simţurile: vizual, auditiv şi gustativ.
Integrarea senzorială poate fi aplicată în spaţii special amenajate (camere de
stimulare senzorială, sală kinetoterapie, sală logopedie) sau în spaţii familiare
subiectului (camera proprie din locuinţa familială).
Toate cele trei concepte prezentate anterior pot fi aplicate în cadrul special oferit
de specificul camerei de stimulare senzorială.
6.2. Camera de stimulare senzorială - concept, scop, istoric

În diferitele surse de specialitate (tratate, cărţi, reviste, site-uri specializate),
camera de stimulare senzorială mai apare sub denumirea de cameră terapeutică de
stimulare multisenzorială sau plurisenzorială. În literatura din străinătate, conceptul
analizat de noi este denumit şi mediu controlat multisenzorială (controlled multisensory
environment - MSE) aplicat în SNOEZELEN ROOM.
Dezvoltată iniţial în Olanda, de către un psiholog în scopuri de relaxare şi
distracţie prin petrecerea timpului liber în unităţi sanitare (spitale, centre recuperare),
pentru persoanele cu dizabilităţi, camerele senzoriale au început să fie utilizate din ce în
ce mai mult cu scop terapeutic.
Fig. nr. 201 – Modele de cameră de stimulare senzorială
Indiferent, de modalitatea de denumire, camera de stimulare senzorială (CSS)

este delimitată astfel:
▪ „cameră artificială, special proiectată, pentru relaxare sau stimulare, care
utilizează muzică, vibraţii uşoare, senzaţii tactile şi aromoterapie şi permite
utilizatorilor să se relaxeze şi să-şi aleagă activităţi în ritm propriu. Ea poate
49
Raţă, M., (2011), Modalităţi educaţional terapeutice de abordare a copiilor cu autism, Editura Pim, Iaşi, p.90;
50
Idem31, p.88
128
încuraja educarea aptitudinilor sociale şi poate accentua gradul de cunoaştere
senzorială”51;
▪ mediu adresat persoanelor cu deteriorări severe senzoriale sau probleme
neurologice, persoanelor cu dizabilităţi sau tulburări intelectuale şi
comportamentale, în care se desfăşoară activităţi practice stimulative pentru a
creşte implicarea conştientă a persoanelor respective şi pentru forma şi/sau
educa comportamente pozitive.
Camera de stimulare senzorială poate avea ca scop:
▪ stimularea relaxării psihice;
▪ promovarea şi stimularea activităţii intelectuale;
▪ motivarea subiecţilor pentru implicare conştientă şi activă în diverse activităţi;
▪ activarea comunicării prin atitudine centrată pe subiect;
Istoric
Evidenţierea acestui concept, precum şi caracteristicile sale, au avut la bază
studiul literaturii de specialitate pornind de la informaţiile care fac trimitere spre studiile
şi cercetările efectuate de Ad Verheul (considerat drept întemeietorul terapiei prin
utilizarea camerelor speciale de stimulare senzorială) şi colegul acestuia, Jan
Hulsegge, la Hartenberg Centre din Olanda, în anii 1970.
Pornind de la observaţiile efectuate care au evidenţiat că cele mai multe dintre
serviciile pentru persoanele cu dizabilităţi erau concentrate pe utilizarea terapiei
ocupaţionale şi nu toate persoanele aflate în unităţile sanitare respective aveau acces la
ele (caz în care acestea efectiv stăteau fără a beneficia de alte activităţi recreative cu
care să-şi ocupe timpul între şedinţele de tratament), Ad Verheul a iniţiat şi dezvoltat un
proiectul (ulterior devenit concept) numit snoezelen (din combinarea a două cuvinte
olandeze de origine germană "snuffelen" - a căuta, de a explora şi "doezelen" - a
adormi, de a amâna), creând spaţii special amenajate pentru distracţia şi/sau relaxarea
persoanelor cu dizabilităţi profunde.
Începând din anii ”80, odată cu apariţia cărţii „Snoezelen: Another World”,
publicată în 19876 de cei doi specialişti amintiţi anterior, conceptul de „snoezelen” a
devenit marcă înregistrată a companiei engleze Rompa.
Dovedite a avea un real succes în stimularea simţurilor, în experimentarea de
senzaţii şi în acumularea unor experienţe senzoriale multiple şi complexe, de la
introducerea conceptului de Snoezelen, familiile care au copii cu dizabilităţi au început
să-şi creeze propriile camere senzoriale în spaţiile proprii de locuit.
Folosind efectele unei terapii creative, camerele de stimulare senzorială au oferit
beneficiarilor acestora posibilitatea de a se exprima liber, într-un mediu ambiental
„securizat”, care a eliminat presiunea sau obligativitatea de a căuta cuvinte potrivite
pentru lucrurile pe care le folosesc sau experienţele pe care trăiesc.
6.3. „Beneficiarii” camerei de stimulare senzorială

Astăzi, stimularea senzorială îşi are rolul său mult mai bine definit decât în trecut,
aspect întărit de studiile şi cercetările interdisciplinare efectuate de-a lungul anilor. Aria
persoanelor pentru care camera de stimulare senzorială a fost creată s-a lărgit, însă nu
în sensul „dorinţei” societăţii sau a specialiştilor de a include tot mai multe categorii de
persoane în categoria celor care au nevoie de acest gen de terapie, ci din cauze
medicale şi terapeutice, din cauza rezultatelor cercetărilor efectuate în timp.
Având un rol foarte important în transmiterea de informaţii ambientale, cu efect
major, în special, asupra dezvoltării personalităţii anumitor categorii de oameni,
„snoezelen room” (cum au fost denumite camerele de stimulare senzorială) se
51
http://www.hollandbloorview.ca/programsandservices/communityprograms/snoezelen/what_is_snoezelen.php (noiemb 2012)
129
adresează tuturor subiecţilor care au nevoie atât de relaxare, cât şi de stimularea
activităţii intelectuale.
Practic, aceste camere se adresează stimulării majorităţii simţurilor pe care omul
le „foloseşte” drept mijloace de relaţionare cu mediul înconjurător şi prin care el se
integrează social şi biologic.
Sinteza literaturii de specialitate ne-a permis să concluzionăm că „beneficiarii”
„snoezelen room” pot fi:
 copiii cu nevoi speciale:
- copii cu deteriorări senzoriale severe, probleme neurologice,
comportamente autoagresive (autism, ADHD, Sindrom Down);
- copii cu dificultăţi de percepţie sau disfuncţie de integrare senzorială;
- copii cu dizabilităţi severe/profunde sau asociate;
 utilizatori de scaun rulant care nu a au activitate motorie grosieră;
 persoane cu afecţiuni mintale/ neurologice (demenţă, afecţiuni ale creierului,
AVC etc..);
 persoanelor în vârstă;
 persoanelor care suferă /au suferit de sindromul posttraumatic de stres;
 persoanelor incluse în terapii de control al durerii (femeile gravide, persoane
care au nevoie temporar de distragerea „atenţiei” de la durerile datorate anumitor
afecţiuni etc.);
 persoanelor sănătoase care doresc să se relaxeze printr-un mijloc plăcut şi
stimulativ, în acelaşi timp.
Fig. nr. 202 – Copil în cameră senzorială Fig. nr. 203 – Adulţi în cameră senzorială
Notă
Menţionăm şi faptul că subiectul acestei unităţi de curs poate fi abordat şi din altă
perspectivă decât cea a utilizării informaţiilor, procedeelor sau aparatelor şi
echipamentelor pentru persoane aflate în situaţii biologice speciale. Astfel, o cameră de
stimulare senzorială poate fi utilizată oricând şi pentru copii sau persoane fără probleme
speciale, în funcţie de obiectivul urmărit (de relaxare, antistres, de detensionare psihică,
de stimulare a integrării senzoriale şi a dezvoltării personalităţii la copii în primii ani de
viaţă, etc.).
6.4. Importanţa camerei de stimulare senzorială

Importanţa sau rolul pe care o terapie bazată pe aplicarea anumitor tehnici sau
procedee o are faţă de persoanele implicate este dată de efectele sale benefice, de
mijloacele utilizate, de durata de timp necesară pentru a-şi îndeplini rolul, etc..
130
Apelând la o gamă variată de echipamente, aparate, instrumente sau instalaţii
specifice, camera de stimulare senzorială îşi evidenţiază importanţa prin faptul că:
▪ stimulează abilităţile necesare dezvoltării senzoriale (cu implicaţii asupra
funcţiilor analizatorilor: auditiv, vizual, vestibular, olfactiv, gustativ, kinestezic);
▪ ajută la educarea şi reeducarea coordonării oculo-motorii;
▪ educă motricitatea fină şi grosieră şi dezvoltă procesele cognitive;
▪ creşte capacitate de concentrare asupra unor activităţi specifice, creşte atenţia şi
conştienţa generală asupra mediului înconjurător;
▪ stimulează dezvoltarea limbajului,
▪ elimină excitaţiile din mediu, ajutând subiectul să-şi concentreze atenţia pe
diferite experienţe senzoriale;
▪ diminuează nivelul de excitaţie al sistemului nervos, ajutând astfel la diminuarea
agitaţiei, a anxietăţii şi la creşterea relaxării la persoanele cu afecţiuni specifice
(autism, ADHD);
▪ educă controlul asupra mediului şi relaxarea;
▪ stimulează gradul de autonomie al copiilor şi controlul asupra anumitor activităţi;
▪ stimulează socializarea la copii cu dizabilităţi intelectuale (joc cu alte persoane);
▪ educă abilităţile de exteriorizare a propriilor trăiri, emoţii şi dorinţe;
▪ ajută la descoperirea de către subiecţi a propriilor limite şi capacităţi;
▪ sporeşte receptivitatea privind relaţionarea / comunicarea cu specialistul în
terapie (kinetoterapeutul, terapeutul ocupaţional, psihoterapeutul);
6.5. Componente specifice camerei de stimulare senzorială şi

experienţe pe care acestea le oferă beneficiarilor
Pentru a prezenta complexitatea şi varietatea obiectelor, instrumentelor,
echipamentelor, dispozitivelor, aparatelor sau instalaţiilor specifice sau nespecifice, care
se folosesc într-o C.S.S. am avea nevoie de foarte mult spaţiu şi nu am putea susţine
că le-am evidenţia pe toate.
Vom pune accentul în această lucrare doar pe câteva dintre cele mai utilizate şi
mai prezente obiecte, echipamente, instrumente şi aparate pe care o C.S.S. le foloseşte
în vederea atingerii obiectivelor terapeutice urmărite.
Ca şi o clasificare generală, componentele unei C.S.S. pot fi:
▪ componente fizice/ materiale (obiecte, instrumente, echipamente, aparate,
mobilier);
▪ componente educative (jocuri de instruire, de interrelaţionare în ambianţă
adaptată);
Experienţele pe care o C.S.S. le oferă „beneficiarilor” pot fi sintetizate astfel:
▪ experienţe senzoriale:
- experienţele vizuale (efectele luminoase);
- experienţe tactile (atingeri, prehensiune, apăsare, etc..);
- experienţe auditive (muzică, sunete din natură, ritmuri muzicale variate);
- experienţe gustative (alimente şi băuturi diferite);
- experienţe olfactive (aromoterapie care calmează şi stimulează).
▪ experienţe motrice şi psihomotrice (experienţe kinestezice / proprioceptive:
efectuarea anumitor mişcări, cu indici de amplitudine, forţă, viteză, coordonare,
manevrarea sau transportul unor obiecte, folosirea unor aparate / instalaţii etc..);
▪ experienţe senzorio-motrice (mersul pe suprafeţe diferite, suflatul baloanelor
de săpun, pictatul cu degetele, modelajul plastilinei, atingerea şi manevrarea
materialelor textile etc..);
▪ experienţe de facilitare şi integrare socială (activităţi ce implică relaţionarea
cu alte persoane).
131
Informaţiile existente astăzi despre „beneficiarii” camerei de stimulare senzorială
ne expun faptul că aceste persoane sunt sensibile la anumite materiale textile, la
anumite sunete, mirosuri sau gusturi la care persoanele normale nu sunt. De
asemenea, pot să nu simtă anumite experienţe senzoriale (durere, frig, gust neplăcut)
pe care alte persoane le simt. Literatura de specialitate abordează chiar şi cazurile în
care avem de-a face cu disfuncţii de integrare senzorială, atunci când structurile
nervoase corticale nu sunt capabile să selecţioneze şi să delimiteze ceea ce este util,
important sau vital, caz în care poate apărea suprastimularea multisenzorială.
Ţinând cont de cele expuse anterior, dar şi de specificul terapiei aplicate într-o
C.S.S. recomandăm ca utilizarea componentelor (în special a celor materiale: obiecte,
instalaţii, echipamente, aparate) să se facă în funcţie de particularităţile persoanelor
implicate în terapie, în funcţie de vârsta mentală, de vârsta biologică a acestora, dar şi
de tipul de afecţiune.
Din categoria componentelor fizice/ materiale cel mai des utilizate obiecte,
instrumente, echipamente şi aparate sunt:
a) pentru efecte vizuale: proiectoarele de imagini sau efecte luminoase (fig.
nr.204), discuri (CD, DVD) pentru aceste proiectoare, cascade luminoase din „fiberglow”
– jucării şi lumini din fibre optice (fig. nr.205), coloanele de apă cu bule de aer sau
obiecte în interior (fig. nr.207), acvariile UV, oglinzi care nu se sparg, lămpi, figuri
fluorescente, spoturi luminoase (minge de „discotecă”) şi panouri luminoase cu efecte
(fig. nr.206), care se aprind intermitent, jucării cu lumini, jucării electronice care se
desfac etc..
Conform indicaţiilor evidenţiate de specialişti, copiii care au epilepsie trebuie să
fie monitorizaţi cu atenţie atunci când sunt incluşi într-un program ce implică şi efecte
vizuale specifice.
Fig. nr.204 - Proiectoare de imagini sau efecte luminoase şi model disc cu imagini
Proiectorul de efecte vizuale poate primi diferite tipuri de discuri speciale, având
o viteză de rotire reglabilă, aspect ce îi oferă posibilitatea adaptării rulării succesiunilor
de imagini la diferite secvenţe temporale.
Discurile pentru proiector sunt, de regulă, de două tipuri:
 discuri cu imprimare fixă, pe a căror suprafaţă sunt incluse diferite motive
(obiecte, fenomene din natură, anotimpuri, desene, animale, flori etc..);
 discuri cu lichid, de regulă ulei vâscos. În momentul în care proiectorul roteşte
acest tip de disc, lichidul din interiorul discului ia diferite forme. Cum tendinţa
lichidului de a se amesteca nu poate fi controlată, imaginile create astfel nu se
repetă niciodată.
Cascada de lumini cu fibră optică oferă avantaje privind siguranţa utilizării fără
a exista riscul unor leziuni datorate folosirii. Fibrele optice sunt foarte rezistente, sigure
şi conduc numai lumină fără curent şi căldură, putând fii chiar muşcate de către copii
fără a se accidenta. Pot avea grosimi şi lungimi diferite (0 – 4m), iar cascada creată
poate include de la 10 la 400 fibre luminoase.
132
Fig. nr. 205 - Fibre optice cu efecte luminoase
Fig. nr. 206 - Panouri cu efecte luminoase
Fig. nr. 207 - Coloanele de apă cu bule de aer sau obiecte în interior
Cascada de lumini din fibrele optice, coloanele de apă cu bule de aer şi efecte
vizuale, precum şi panourile cu efecte luminoase pot fi alimentate la o sursă de curent.
Efectele de lumină pot fi:
 pasive (efectele luminoase se schimbă automat de către sursa de lumină);
 interactive (efectele luminoase pot fi schimbate de subiect).
b) pentru efecte auditive: clopoţei şi instrumente muzicale (xilofon, tobe, boxe –
fig. nr.208), pernă muzicală, jucării care vorbesc sau scot sunete din natură, saltele,
paturi sau scaune cu funcţie muzicală, microfoane, CD-uri cu sunete de animale, din
natură.
c) pentru efecte olfactive: se folosesc substanţe specifice aromoterapiei (uleiuri
şi substanţe cu esenţe care calmează sau stimulează), diferite mirosuri provocate de
mâncăruri.
d) pentru efecte tactile: plăcuţe tactile, pensule, perii de masaj, roci diferite, jucării
şi obiecte vibratoare, saltele pneumatice sau pline cu apă, minge koosh, bureţi,
plastilină, jucării umplute cu biluţe, covoraşe, scaune sau fotolii cu bile (fig.209-213)
etc..
133
Fig. nr. 208- Obiecte diverse care produc efecte auditive
Fig. nr. 209 - Plastilina Fig. nr. 210- Mingi Koosh (centru) sau burete (dreapta)
Fig. nr. 211 - Saci cu bile (bean bags) Fig. nr. 212 - Ladă cu nisip Fig. nr. 213 - Roci vulcanice
e) pentru efecte multisenzoriale: perne muzicale vibratoare, mobilierul (diferite

forme pentru efecte vizuale cu imagini imprimate şi protejat prin huse speciale pentru
efecte tactile), plăcile senzoriale aşezate pe sol cu schimbarea efectelor vizuale la
atingere (Lightspace Play Floor cu LED-uri), obiecte din cauciuc impregnate cu diferite
esenţe parfumate (mingi din burete special), etc..
Fig. nr. 214 - Mingi multicolore Fig. nr. 215 - Clopoţei Fig. nr. 216 - Covor interactiv
Obiecte/ Instrumente/dispozitive cu rol în stimulare multisenzorială (vizual, tactil şi auditiv)
Plăcile senzoriale (covoraşele interactive – fig.nr.216) aşezate pe sol pot avea

diferite niveluri de stimulare şi pot implica gradat (începător, avansat) în efectuarea
134
diferitelor structuri de mişcări şi în percepţia diferitelor efecte. Ele stimulează: educarea
coordonării şi a abilităţilor motorii, percepţiile tactile şi vizuale, interacţiunea socială etc..
Fotoliile cu animale (pisica, ursuleţ, iepuraş, broască, şoarece, căţel etc.. – fig.
nr.217) sunt proiectate pentru uz interior şi se pot îmbina între ele, stimulând
creativitatea, imaginaţia, încrederea în sine şi iniţiativa subiecţilor implicaţi în terapie.
Fig. nr. 217 - Mobilier specific camerei de stimulare senzorială
6.6. Amenajarea unei camere de stimulare senzorială

De regulă, camerele de stimulare senzorială sunt amenajate fie în centre de
recuperare de pe lângă universităţi, centre speciale pentru persoane cu dizabilităţi
senzoriale etc.., fie în locuinţele personale ale subiecţilor care suferă de astfel de
disfuncţii senzoriale.
Totuşi, dacă spaţiu permite, şi un kinetoterapeut îşi poate adapta o minicameră
de stimulare senzorială în cadrul unui cabinet.
De ce ar face acest gest, dacă nu preferă să lucreze şi cu astfel de persoane?
Răspunsul este simplu: chiar şi pentru şedinţele de recuperare cu oameni
sănătoşi, în special copii, efectuarea diferitelor tehnici ( a gimnasticii recuperatorii, a
exerciţiilor destinate reeducării mersului, echilibrului, a posturii, a mobilizărilor,
elongaţiilor sau a posturărilor specifice, a tehnicilor de facilitare neuromusculară
proprioceptivă etc.) se pot realiza cu rezultate superioare, într-un timp mai scurt şi într-o
ambianţă care stimulează implicarea activă a persoanei în propria recuperare/ tonifiere /
reabilitare / dezvoltare / reeducare sau educare etc..
Indicaţii de amenajare:
 spaţiu (camera) să fie pe cât posibil fără accesul luminii exterioare (fără ferestre
sau cu ferestre pictate cu diferite motive);
 podeaua să fie acoperită cu materiale stimulative (culori, consistenţă; exemplu:
diferite covoare din piese de spumă extrudată);
 iluminarea camerei să fie una interactivă sau clasică, în funcţie de obiective;
 pereţii pot fi decoraţi cu panouri cu efecte luminoase;
 în cameră, se poate amplasa o coloană cu apă şi bule de aer, cu posibilitatea
schimbării culorii interioare;
 pentru programele de recuperare / reeducare / educare / dezvoltare cu, copii în
cameră este indicat să existe diferite obiecte pe care copiii să le poate manipula
fie în timpul efectuării anumitor tehnici de către kinetoterapeut fie în pauză
(pentru a motiva copilul, pentru a-l recompensa şi a-i interesul acceptării
exerciţiilor specifice intervenţiei kinetoterapeutice);
135
 obiectele şi instrumentele din cameră (jucării, piese, unelte etc..) este bine să fie
de preferat din materiale care pot fi uşor curăţate, dezinfectate;
 în cameră se poate amplasa discret boxe prin care să se audă diferite sunete din
natură sau muzică ambientală;
Ca regulă generală, spaţiul (camera) de stimulare senzorială, pe care un
kinetoterapeut o poate avea în cabinetul său, trebuie să fie amenajată şi utilată astfel
încât să ofere persoanelor implicate în programul de reabilitare/ reeducare / recuperare
tec. o ambianţă şi un mediu special, securizat, plăcut, curat, aerisit, stimulativ, relaxator.
De calitatea amenajării unei astfel de camere (atunci când un kinetoterapeut se
decidă să o facă) depinde eficienţa tehnicilor şi metodelor de recuperare efectuate într-
un astfel de spaţiu, direct dependente de nivelul de implicare şi relaxare psihică a
persoanei abordate.
6.7. Avantaje pentru kinetoterapeut

Decizia de a aplica un program de reabilitare/ recuperare / reeducare / creştere şi
tonifiere / dezvoltare etc.. într-o ambianţă plăcută şi relaxatoare (cum poate fi cea a unei
camere de stimulare senzorială) aparţine exclusiv kinetoterapeutului, însă această
decizia şi aplicarea propriu-zisă a ei trebuie să aibă în vedere procentul de reuşită
aşteptat al programului, calitatea şi cantitatea obiectivelor propuse spre atingere,
avantajele şi dezavantajele posibile.
Aplicarea unor intervenţii care să stimuleze psihomotricitatea la persoanele cu
afecţiuni senzoriale este de regulă una reuşită, cu rezultate pozitive aşteptate într-o
cameră de stimulare senzorială (bineînţeles cu anumite condiţii care ţin de experienţa
kinetoterapeutului, de nivelul pregătirii sale specializate, de nivelul cunoştinţelor sale de
psihologie etc..).
Apare întrebarea: poate un kinetoterapeut să-şi mărească eficienţa aplicării
intervenţiilor sale într-o cameră de stimulare senzorială, indiferent de tipul persoanei
abordate (cu sau fără afecţiuni senzoriale)?
Urmărind aceeaşi abordare pozitivă ca şi la subcapitolele precedente, putem
susţine „DA”, un kinetoterapeut poate şă-şi eficientizeze intervenţia, prin faptul că o
cameră sau un spaţiu de stimulare senzorială:
 stimulează comunicarea kinetoterapeut – persoană abordată, crescând
relaţionarea dintre cei doi (o ambianţă plăcută, relaxatoare creşte comunicarea);
 creşte eficienţa exerciţiilor terapeutice prin diminuarea sau eliminarea agitaţiei, a
stărilor de tensiune nervoasă şi creşterea relaxării;
 permite cunoaşterea mai rapidă a personalităţii persoanei cu care se lucrează;
 în cazul copiilor, recompensa prin utilizarea anumitor jucării sau stimularea
vizuală pot diminua tendinţa acestora de a nu se implica profund în execuţia
anumitor exerciţii de mişcare sau de a nu permite kinetoterapeutului un anumit
grad de libertate pentru aplicarea anumitor tehnici de facilitate neuromusculară;
 poate stimula dorinţa de a reveni cu plăcere pentru următoarele şedinte specifice
unei intervenţii kinetoterapeutice etc..
Rezumat
Dezvoltată iniţial în Olanda, de către un psiholog în
scopuri de relaxare şi distracţie prin petrecerea timpului liber în
unităţi sanitare (spitale, centre recuperare), pentru persoanele cu
dizabilităţi, camerele senzoriale au început să fie utilizate din ce
în ce mai mult cu scop terapeutic.
136
„Cameră artificială, special proiectată, pentru relaxare sau stimulare, care
utilizează muzică, vibraţii uşoare, senzaţii tactile şi aromoterapie şi permite utilizatorilor
să se relaxeze şi să-şi aleagă activităţi în ritm propriu”52, camera senzorială poate
încuraja educarea aptitudinilor sociale şi poate accentua gradul de cunoaştere
senzorială, având ca scop:
▪ stimularea relaxării psihice;
▪ promovarea şi stimularea activităţii intelectuale;
▪ motivarea subiecţilor pentru implicare conştientă şi activă în diverse activităţi;
▪ activarea comunicării prin atitudine centrată pe subiect;
Este importantă prin faptul că:
▪ stimulează abilităţile necesare dezvoltării senzoriale;
▪ ajută la educarea şi reeducarea coordonării oculo-motorii;
▪ dezvoltă procesele cognitive;
▪ creşte capacitate de concentrare asupra unor activităţi specifice, creşte atenţia şi
conştienţa generală asupra mediului înconjurător;
▪ elimină excitaţiile din mediu, ajutând subiectul să-şi concentreze atenţia pe
diferite experienţe senzoriale;
▪ educă controlul asupra mediului şi relaxarea;
▪ stimulează controlul asupra anumitor activităţi;
▪ stimulează socializarea la copii cu dizabilităţi intelectuale (joc cu alte persoane);
▪ educă abilităţile de exteriorizare a propriilor trăiri, emoţii şi dorinţe;
▪ ajută la descoperirea de către subiecţi a propriilor limite şi capacităţi;
▪ sporeşte receptivitatea privind relaţionarea / comunicarea cu specialistul în
terapie (kinetoterapeutul, terapeutul ocupaţional, psihoterapeutul);
Un kinetoterapeut poate să-şi eficientizeze intervenţia, prin faptul că o cameră
sau un spaţiu de stimulare senzorială:
 stimulează comunicarea kinetoterapeut – persoană abordată, crescând
relaţionarea dintre cei doi (o ambianţă plăcută, relaxatoare creşte comunicarea);
 creşte eficienţa exerciţiilor terapeutice prin diminuarea sau eliminarea agitaţiei, a
stărilor de tensiune nervoasă şi creşterea relaxării;
 permite cunoaşterea mai rapidă a personalităţii persoanei cu care se lucrează;
 în cazul copiilor, recompensa prin utilizarea anumitor jucării sau stimularea
vizuală pot diminua tendinţa acestora de a nu se implica profund în execuţia
anumitor exerciţii de mişcare sau de a nu permite kinetoterapeutului un anumit
grad de libertate pentru aplicarea anumitor tehnici de facilitate neuromusculară;
 poate stimula dorinţa de a reveni cu plăcere pentru următoarele şedinţe specifice
unei intervenţii kinetoterapeutice etc..
Bibliografie
1. Ayres, A., J., (2007), Sensory Integration and the child. 25th anniversary edition,
Editura Western Psychological Services, Los Angeles;
2. Golu, P., Zlate, M., Verza, E., (1993), Psihologia copilului. Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti;
3. Golu, M., (2005), Bazele psihologiei generale, Ediţia a II a, Editura Universitară,
Bucureşti;
4. Horghidan, V., (2000), Problematica psihomotricităţii, Editura Globus, Bucureşti;
5. Horghidan, V., Mitrache, G., (2000), Psihologie normală şi patologică. Note de
curs, ANEFS, Bucureşti;
6. Hulsegge, J., Verheul, A., (1987), Snoezelen: Another World, Chesterfield,
ROMPA International Ltd.;
52
http://www.hollandbloorview.ca/programsandservices/communityprograms/snoezelen/what_is_snoezelen.php (noiemb 2012)
137
7. Moţet, D., (2011), Kinetoterapia în beneficiul copilului. Corectarea deficienţelor
fizice la copii, Editura SemnE, Bucureşti;
8. Piaget, J., Barber, I., (2005) - Psihologia copilului (traducere Liviu Papuc),
Editura Cartier, Bucureşti;
9. Raţă, M., (2011), Modalităţi educaţional terapeutice de abordare a copiilor cu
autism, Editura Pim, Iaşi;
10. Stănescu, M., (2002), Strategii de învăţare motrică prin imitaţie, Editura SemnE,
Bucureşti;
11. http://en.wikipedia.org/wiki/Snoezelen/;
12. http://sydney.edu.au/health-sciences/disciplines/speech-pathology/;
13. http://www.hollandbloorview.ca/;
14. http://www.napocensis-mc.ro/;
15. http://www.snoezelen.ro/;
16. http://www.kreativity.ro/;
17. http://www.barryemons.nl/ ;
18. http://www.sensorylearning.com/
19. http://www.flaghouse.com/
20. http://www.snoezeleninfo.com/
138
Unitatea de curs VII.

Utilizarea aparaturii de cercetare în kinetoterapie

Scop: cunoaşterea unor sisteme, aparate şi instalaţii destinate cercetării în
domeniul ştiinţelor umane interdisciplinare şi a posibilităţilor de adaptare a funcţiilor
acestora pentru creşterea eficienţei intervenţiei kinetoterapeutice.
Obiective
▪ să cunoască unele dintre cele mai utile şi noi sisteme şi aparate de cercetare ce
pot fi utilizate cu succes şi în kinetoterapie;
▪ să înţeleagă specificul sistemelor de evaluare şi analiză a mişcării;
▪ să cunoască principiile de funcţionare ale posturografelor, platformelor de forţă şi
simulatoarelor;
▪ să înţeleagă eficienţa pe care o oferă accesul la aparatura de cercetare în
anumite momente ale actului kinetoterapeutic.
7.1. Posturograful
Poate fi considerat aparat, dispozitiv sau instalaţie, datorită componentelor sale
şi rolului avut în determinarea anumitor parametrii specifici legaţi de atitudinea şi
postura corpului, dar şi datorită posibilităţii utilizării sale şi în alt scop decât cel de
determinare (măsurare şi evaluare), şi anume în şedinţele de reabilitare, recuperare,
educare şi reeducare neuroproprioceptivă.
Posturograful determină practic grafia posturii şi a proceselor implicate în
menţinerea poziţiei ortostatice la om, în controlul şi manifestarea stabilităţii şi echilibrului
static şi dinamic.
Posturografia computerizată (PSC), datorită specificului parametrilor analizaţi
evaluează stabilitatea posturală, urmărind determinarea informaţiilor despre controlul
motor sau despre funcţia de echilibru în condiţii de mediu diferite.
Multitudinea informaţiilor oferite de acest tip de aparatură de evaluare oferă date
despre:
▪ oscilaţiile de poziţie ale proiecţiei centrului general de greutate pe suprafaţa de
sprijin (indicator esenţial în determinarea instabilităţii);
▪ oscilaţiile centrelor de presiune pe suprafaţa de sprijin (indicator esenţial al rolului
avut de muşchi, oase, articulaţii în menţinerea echilibrului);
▪ relaţiile interdependente dintre componentele sistemului care asigură echilibrul la
om (implicaţiile analizatorilor vizual şi vestibular şi relaţiile acestora cu sistemul
somatosenzitiv);
▪ reacţiile de posturare, echilibrare şi compensare ale unei persoane la medii în
care cantitatea de informaţie trimisă de aparatul vizual, vestibular şi sistemul
somatosenzitiv este variată (analize efectuate cu ochi deschişi, închişi sau
comparaţii ale relaţiei ochi închişi-ochi deschişi în menţinerea stabilităţii);
▪ identificarea sistemului responsabil pentru controlul echilibrului;
▪ factorii de discriminare pentru descrierea echilibrului static şi dinamic la subiecţii
normali sau patologici;
▪ clasificarea în ordinea importanţei a diferitelor aferenţe vizuale, vestibulare şi
proprioceptive responsabile de asigurarea echilibrului;
▪ evaluarea obiectivă şi cuantificată a rezultatelor implicării vestibulare.
139
Datorită dezvoltării tehnologice şi a ştiinţei, astăzi sunt utilizate diferite tipuri de
posturografe. Acestea pot determina:
▪ grafia statică a posturii – posturografie statică computerizată;
▪ grafia dinamică a posturii – posturografie dinamică computerizată.
Dintre acestea, pentru determinarea capacităţii de menţinere a echilibrului şi
stabilităţii în diferite situaţii, prezentăm componentele a două dintre cele mai utilizate
tipuri de posturografe (tabel nr.3).
Tabel nr.3 - Componente specifice posturografului
Posturograf SYNAPSYS Posturograf EQUITEST
placa statică (fixă) cu senzori de mişcare
placa statică (fixă) şi dinamică, cu senzori
pentru achiziţia de date + platformă
de mişcare pentru achiziţia de date
mobilă Bessou;
unitatea centrală a unui computer unitatea centrală a unui computer
două monitoare (pentru operator şi pentru două monitoare (pentru operator şi pentru
subiect) subiect)
cadru protector cadru protector
Fig. nr.218 – Posturograf Synapsys Fig. nr.219 – Posturograf Equitest
Soft-ul utilizat de posturografe împreună cu platformele de senzori incorporate

oferă indicaţii pertinente de depistare a deficienţelor şi a riscului de căzături, prin
cuantificarea performanţelor legate de echilibru.
a) Placa statică/dinamică cu senzori pentru achiziţia de date (fig.nr..220-221A),

sub forma unei platforme rigide, cu suprafaţa perfect plată, reprezintă modalitatea de
achiziţie a datelor (a oscilaţiilor proiecţiei centrului de greutate pe suprafaţa de sprijin, a
oscilaţiilor centrului de presiune, a forţelor şi vectorilor care acţionează în timpul
menţinerii şi controlului echilibrului).
Fig. nr. 220 – Platforma statică şi dinamică pentru posturograf Equitest (plan antero-posterior)
140
B
B
A
A
Fig.nr.221 - Platformă mobilă Bessou (B) suprapusă peste placa statică (A)
în plan medio-lateral (centru) şi antero-posterior (dreapta)
Platformă mobilă Bessou, specifică posturografului SYNAPSYS, este

reprezentată dintr-un dispozitiv rigid din lemn, având două suprafeţe: o suprafaţă fină,
plată cu aceleaşi indicaţii ca şi ale plăcii fixe, pe care se sprijină tălpile subiectului în
timpul testării şi o suprafaţa semicilindrică, care intră în contact şi se sprijină pe placa
fixă pentru achiziţia de date (fig. nr.221). Fiind instabilă, prin amplasarea sa peste placa
fixă, platforma Bessou are rol în evaluarea echilibrului dinamic.
Suprafaţa platformei cu senzori prezintă zone de aşezare a tălpilor în planurile
antero-posterior (fig.nr.222) şi medio-lateral (fig.nr.223), în funcţie de mărimea tălpilor
subiecţilor, precum şi direcţia planului în care se execută evaluarea.
AP AP
LAT LAT

Suprafaţă achiziţie date Suprafaţă achiziţie date
plan antero-posterior plan medio-lateral
b) Unitatea centrală a unui computer – prin contactele stabilitate cu placa de

achiziţie, primeşte, stochează şi prelucrează datele.
c) Cele două monitoare au rol diferit:

- unul pentru operator/evaluator, controlat de la distanţă (fig.nr.224);
- unul pentru subiect, suspendat pe un suport/perete, la o anumită înălţime, ca
un reper fix pentru testările cu feedback vizual (fig.nr.224).
Fig. nr. 224 – Monitoare pentru control şi feedback vizual
141
Monitoarele oferă pentru operator informaţii variate şi complexe (fig.nr.225),
provenite de la placa cu senzori pentru achiziţia de date, informaţii despre o serie
întreagă de parametrii interesaţi, despre valorile acestora, despre limitele inferioare şi
superioare în care se încadrează sau nu reacţiile subiectului aflat pe platformă.
Fig. nr. 225 – Diferite informaţii ce apar pe monitoare în timpul testărilor
Atât în timpul testărilor, dar mai ales la finalul acestora, pe monitoare apar
„sinteze” ale reacţiilor avute de subiecţi, sinteze evidenţiate sub forma:
▪ statokinezigramei (fig.nr.226, măsurarea suprafeţelor acoperite de depărtarea
centrului de greutate şi a centrului de presiune pe suprafaţa de sprijin);
▪ analizei FFT în banda de frecvenţă supusă testării (fig.nr.228);
▪ organizării senzoriale (implicarea diferitelor aferenţe – somatosenzitive,
vizuale, vestibulare - în reglarea echilibrului) (fig.nr.227).
SKG
Smax
Fig. nr. 226 – Statokinesigrame
Fig. nr. 227 – Organizarea senzorială

în plan antero-posterior (stânga) şi medio-lateral (dreapta)
142
Testul de organizare senzorială evidenţiază contribuţia aferenţelor vizuale,
vestibulare şi proprioceptive în strategia de menţinere a echilibrului şi este „construit”
numai după ce au avut loc toate etapele / probele de evaluare.
Analiza frecvenţelor FFT se bazează pe spontaneitatea oscilaţiilor centrului de
presiune pe sol. Aceste analize de frecvenţă (fig.nr.228) permit evaluarea contribuţiei
diferitelor bucle de reglare reflexă a controlului postural, care pot fi reflecţia activităţilor
vestibulare, vizuale, cerebrale şi proprioceptive. F.F.T.-ul este o reprezentare a
amplitudinilor mişcării centrului de presiune al subiectului în relaţie cu frecvenţa
oscilaţiilor;
Analizele FFT oferă informaţii despre distribuirea energiei (în procente) în cele 3
zone de frecvenţă cu ochii deschişi şi ce schimburi au loc după închiderea ochilor.
Distribuirea energiei în banda de frecvenţă indică:
 zona 1 (frecvenţă joasă cu oscilaţiile între 0 şi 0,5 Hz) – controlul vizual-
vestibular;
 zona 2 (frecvenţă medie cu oscilaţiile între 0,5 şi 2 Hz) – participarea
structurilor centrale ale creierului şi cerebelului;
 zona 3 (frecvenţă ridicată cu oscilaţiile între 2 şi 20 Hz) – participarea
structurilor proprioceptive şi cutanate plantare;
Fig. nr. 228 – Analize FFT în banda de frecvenţă, 3 zone, în planurile

antero-posterior şi medio-lateral, ochii deschişi şi ochi închişi
Frecvenţele joase sunt traduse prin mişcări încete, lente, de reglare iar
frecvenţele ridicate, înalte prin mişcări rapid executate.
d) Cadrul protector are rol în evitarea posibilelor accidentări datorate eventualelor

dezechilibre:
- pentru posturograf Synapsys - aşezat în jurul platformei de senzori (2700 fiind
bine fixat şi acoperit de un burete special, protector);
- pentru posturograf Equitest – susţine subiectul prin hamuri şi corzi (suspensie);
143
7.2. Platformele de forţă
O platformă de forţă este un echipament sau instalaţie bazată pe un dispozitiv cu
senzori, având rol în măsurarea şi evaluarea forţei, ca şi caracteristică mecanică a
mişcării.
Ea a fost inventată în scopul cercetării anumitor aspecte biofizice, biomecanice
sau pentru aplicaţiile specifice evaluării capacităţii de performanţă sportivă, analizând
diferite aspecte ale forţei de sprijin implicate în locomoţia umană.
Fig. nr. 229 - Compunerea forţelor în interiorul unei platforme de forţă
Principiul de bază al platformelor de forţă este de a măsura rezultanta forţelor de

sprijin prin raportare la un singur punct – centrul platformei.
Fig. nr. 230 - Modele diferite pentru platforme forţă Fig. nr. 231 - Principiul de bază
Principalele informaţii pe care platformele de forţă le pot oferi, în urma măsurării

şi evaluării specifice, sunt legate de:
» forţa reacţiei la sol / sprijin;
» oscilaţia centrului de presiune în poziţii statice sau dinamice (mers), în funcţie de
distribuţia oscilaţiilor centrelor de presiune ale celor două membre inferioare;
» analiza manifestării echilibrului;
» distribuţia forţelor în poziţii statice şi dinamice;
Componentele unei platforme de forţă standard:

▪ platformă / placă cu senzori de mişcare şi de presiune (senzorii sunt reprezentaţi
de celule de sarcină cu rezistenţe variabile, sensibile la presiune şi întindere);
▪ convertor de impulsuri electrice;
▪ cabluri de legătură şi transmisie;
▪ soft de prelucrare date;
▪ computer.
Tipurile de platforme sunt determinate de tipul de captori / senzori utilizaţi, în

sensul în care fiecare categorie de senzori utilizează frecvenţe proprii de emitere.
144
O platformă creată de specialiştii români este platforma pentru proba Miron
Georgescu (numele provenind de la inventatorul acesteia). O adaptare a acestei
platforme a fost realizată în cadrul Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport din
Bucureşti.
Componente: platformă de contact (plăcuţe cupru suprapuse, electrozi), cu
suprafaţă utilă de aproximativ 1 m x 1,2 m, cuplată prin interfaţă serială (RS-232) la un
calculator.
Informaţiile oferite vizează:
- timpii de contact cu solul şi timpii de stat în aer (precizie de 0,001 secunde);
- viteza de repetiţie la contactul cu solul (media timpilor de stat pe sol);
- înălţimea medie de zbor;
- aptitudinile de forţă-viteză (puterea raportată la Kg-corp în watt/kg);
- C.V.E. (coeficient de variabilitate energetică - se referă, în opinia lui P. Hillerin, la
capacitatea de control asupra resurselor energetice în mişcarea nespecifică şi
aduce date privind calitatea desprinderii la sărituri, punând în evidenţă
automatizarea mişcărilor);
- C.V.S (coeficient de variabilitate structurală – se referă, în opinia lui P. Hillerin, la
capacitatea de a controla pregătirea contactului cu solul, respectiv reluarea
contactului cu solul la sărituri; la pregătirea şi prinderea obiectului din lansări
etc.).
Fig. nr. 232 - Proba Miron Georgescu pe platformă forţă (apud. P.Hillerin, 1999)
7.3. Simulatoarele
În diferite dicţionare ale limbii române, simularea este prezentată ca fiind o
acţiune de „realizare, cu ajutorul unor programe şi dispozitive speciale, a modelului unui
sistem real, pe baza unui număr mare de parametri, pentru a putea prognoza modul de
funcţionare a acestuia”.
Definiţia dată „simulatorului” în diferite lucrări de specialitate este:
 sistem tehnic (aparat, instalaţie), având la bază legile care generează un anumit
proces sau fenomen, construit astfel încât să asigure o corespondenţă biunivocă
(n.n. în ambele sensuri, raport reciproc şi exclusiv de unul la unul) între
elementele sale funcţionale şi elementele principale ale originalului (G.Dodescu
şi colab., 1986);
 ansamblu de aparate şi dispozitive care simulează situaţiile posibile într-o
activitate, folosit pentru antrenarea şi verificarea reacţiilor operatorilor umani
(DEx, 1998);
 program sau echipament (de calcul) capabil a reprezenta cu ajutorul unui
ordinator funcţionarea unei maşini, a unui sistem sau fenomen (Marcu, F., 2000).
145
Dezvoltat iniţial pentru diferite domenii (în sportul de performanţă, scopul a fost
pregătirea anumitor categorii de sportivi de performanţă în situaţii care nu au permis
pregătirea în condiţii standard; exemplu simulatoarelor pentru canotaj, schi, golf care au
vizat pregătirea de forţă şi rezistenţă specifică şi generală, pregătirea tehnică pe timp de
iarnă sau de vară), simulatorul a fost „împrumutat” de foarte multe domenii, atât în
cercetarea biomecanică, cât mai ales în fitness, recuperare medicală, kinetoterapie,
loisir, etc..
Din punct de vedere biomecanic, anatomic şi fiziologic, în domeniul sportului şi al
kinetoterapiei, simulatoarele visează „reproducerea condiţiilor fundamentale în care se
desfăşoară în mod natural mişcarea, prin extragerea din sistemul complex sportiv-
mediu numai a condiţiilor exterioare sportivului, simulându-se procesele fizice din mediu
în dinamica lor”53.
Reconstituirea condiţiilor de mediu, oferită de simulator, permite măsurarea,
evaluarea şi informarea rapidă asupra multor aspecte, care, în condiţii naturale reale ar
necesita mult mai mult timp şi efort (uneori fiind chiar imposibil de obţinut anumite
informaţii). Astfel, simulatoarele, în funcţie de natura lor, oferă date despre:
 tehnica fazelor mişcării interesate;
 forţa şi viteza cu care lucrează anumite grupuri musculare;
 amplitudinea mişcării;
 lucrul mecanic efectuat;
 consumul energetic;
 unghiurile sub care se desfăşoară actele motrice analizate;
 raportul dintre informaţia primită, procesarea ei de către subiect şi aplicarea în
practică a noii mişcări (practic, oferă date despre calitatea feedbackului);
 tipul de efort susţinut (prin calculul intensităţii, frecvenţa cardiacă).
Cel mai cunoscut şi utilizat simulator în programele de recuperare şi tonifiere
kinetoterapeutică este simulatorul de vâslit standard (fig.nr.233), întâlnit de regulă în
sălile de fitness.
Datorită faptului că simularea mişcării de „vâslire” angrenează în efort aproape
toate grupele musculare, aparatele sau dispozitivele de vâslit sunt dintre cele mai
eficiente şi mai utilizate în recuperarea multor afecţiuni şi traumatisme ale aparatului
neuromioartrokinetic.
Fig. nr. 233 – Tipuri de simulatoare fără sau cu mijloace de informare (minicalculator, soft)
Totuşi, rolul simulatoarelor de vâslit nu se limitează doar la lucrul mecanic

efectuat din poziţia „canotorului” (aşezat, cu genunchii semiflexaţi, mâinile pe mânerul
extensorului specific), complexitatea şi varietatea mişcărilor ce pot fi efectuate fiind
foarte mare, în funcţie de:
53
Nicu, A., (1993), Antrenamentul Sportiv Modern, Editis, Bucureşti, p.399;
146
▪ poziţia subiectului (stând lateral sau de o parte şi de alta a aparatului, aşezat cu
genunchii întinşi, culcat dorsal cu genunchii îndoiţi şi tălpile pe aparat, pe
genunchi cu un genunchi în afara aparatului, culcat dorsal cu tălpile lateral, de o
parte şi de alta şi în afara aparatului etc..);
▪ priza pe mânerul de tracţiune (priză în supinaţie, priză în pronaţie, priză la nivelul
coatelor etc..);
▪ lungimea cursei cablului de tracţiune şi a minibanchetei glisabile etc..
În afara acestuia, ştiinţa şi tehnologia actuală, a permis construirea a numeroase

simulatoare (de schi, nataţie, golf, ciclism, etc..), toate putând fi adaptate şi la
obiectivele specifice unei intervenţii kinetoterapeutice. Astfel:
▪ simulatorul de golf (fig.nr.236) poate fi cu succes adaptat la obiectivele unui
program de recuperare a afecţiunilor centurii scapulare, a umerilor, a
musculaturii spatelui şi abdomenului, a afecţiunilor centurii pelviene etc..;
▪ simulatorul de schi (fig.nr.235, 237) poate fi cu succes adaptat la obiectivele
unor programe destinate educării şi reeducării echilibrului şi stabilităţii,
recuperării forţei şi mobilităţii la nivelul gleznelor, genunchilor, articulaţiei
coxofemurale, tonifierii musculaturii lombare şi a abdomenului;
▪ simulatorul de ciclism sau ciclism montan (fig.nr.234) poate fi cu succes
adaptat la obiectivele unor programe destinate creşterii capacităţii vitale, a
capacităţii de efort (condiţiei fizice), unor programe ce urmăresc recuperarea
funcţională a articulaţiilor şi structurilor musculo-ligamentare ale membrelor
inferioare etc.., dar şi unor programe ce tind spre creşterea performanţei
sportive.
Fig. nr. 234 – Simulator de ciclism montan Fig. nr. 235 – Simulator de schi (cu soft Wii)
Fig. nr. 236 – Simulator de golf Fig. nr. 237 – Simulator de schi
Utilizarea simulatoarelor echipate sau nu cu mijloace de informare în timp real

(mini computere, senzori, softuri speciale) prezintă atât avantaje, cât şi limite.
Avantaje:
147
 spaţiu oarecum mic pe care îl ocupă simulatorul;
 mulţi parametri evaluaţi în timp scurt;
 realizarea unui volum mare de lucru (număr mare de repetări);
 asociat sau nu cu, cameră video, simulatorul oferă informaţii extrem de utile
despre biomecanica mişcării;
 prin eliminarea factorilor externi care acţionează în mod natural, se poate
consolida tehnica de execuţie corectă a mişcării;
 facilitarea învăţării motrice pentru reeducarea anumitor capacităţi sau funcţii;
 observarea optimă a subiectului în timp ce lucrează pentru determinarea unor
greşeli de execuţie sau a unor imposibilităţi de execuţie;
 analiza comparativă oarecum obiectivă a pregătirii fizice, a creşterii capacităţii de
efort (fapt posibil după mai multe şedinţe de lucru la simulator, comparând datele
iniţiale cu cele ale evaluării intermediare sau finale);
Dezavantaje:
 costul unui astfel de aparat;
 dificultatea unui spaţiu optim într-un cabinet de kinetoterapie, care să asigure
libertate de mişcare (excepţie fac clinicile de recuperare care îşi permit oarecum
un spaţiu mai mare);
 lipsa factorilor externi care pot influenţa execuţia optimă a mişcării în mediul real
şi chiar şi subiectul pe plan psihologic;
 în cazul recuperării sportivilor de performanţă, execuţia prea lungă în timp a
mişcărilor specifice pe simulator poate determina formarea unui stereotip dinamic
care să nu corespundă cu cel din activitatea practică reală (lipsa informaţiilor
referitoare la obstacolele din natură, la factorii de mediu: vânt, presiune
atmosferică, apă etc., poate diminua eficienţa execuţiei reale a mişcării).
Kinetoterapeutul (în funcţie de experienţa sa, imaginaţia şi creativitatea de care
dă dovadă în elaborarea programului specific, dar mai ales în funcţie de subiectul
abordat, de capacităţile şi condiţia acestuia fizică, de afecţiunea şi stadiul acesteia),
este cel care apreciază avantajele sau dezavantajele şi stabileşte dacă se va apela la
stimulator, în ce etapă a intervenţiei kinetice şi cu ce efort şi cheltuială energetică din
partea persoanei cu nevoi biologice speciale incluse în procesul de recuperare/ educare
/ reeducare/ dezvoltare.
7.4. Kinograful / Miograful

Kinograful este un aparat de laborator destinat înregistrării contracţiei
musculare, fiind constituit „dintr-un dispozitiv care asigură fixarea unui capăt al
muşchiului şi legarea celuilalt capăt de o peniţă care înscrie deplasarea acestuia în
timpul contracţiei pe o hârtie angrenată cu viteză constantă. Înregistrarea permite
studierea amplitudinii contracţiei şi durata fazelor acesteia în condiţii fiziologice şi sub
acţiunea diferitelor substanţe sau a condiţiilor de mediu”.
Miograful este reprezentat de un aparat destinat evaluării mecanicii contracţiei
musculare prin măsurarea lungimii muşchiului în timpul contracţiilor dinamice
concentrice.
Dicţionarele limbii române îl prezintă simplu ca fiind un aparat pentru
înregistrarea grafică a contracţiei musculare, cu ajutorul căruia se pot face aprecieri
asupra mărimii, a formei şi a duratei acesteia.
Conform informaţiilor prezentate de www.unm.edu, miograful ar fi un dispozitiv
care este utilizat pentru măsurarea forţei generate de contracţia musculară. El se
bazează pe un convertor care transformă impulsul date de forţa contracţiei în impuls
148
electric ce poate fi vizualizat pe un osciloscop sau display-ul unui monitor al unui
computer.
Prezentarea definiţiilor anterioare şi studiul literaturii de specialitate pot sugera
ideea că miograful şi kinograful sunt unul şi acelaşi aparat, diferenţa fiind, în opinia
noastră, doar de perioada când aceste aparate au fost create şi de firma sau persoana
care le-a denumit, denumire ce ulterior a fost vehiculată diferit în diverse surse din
literatură.
Indiferent de denumire, aparatul / dispozitivul clasic: pentru măsurarea activităţii
biomecanice a contracţiilor musculare are ca şi componentele:
 cadru suport rezistent, de care se leagă un capăt al muşchiului;
 o sursă de lumină (bec sau diodă emiţătoare de lumină - LED);
 o fotocelulă;
 un braţ de pârghie, conectat la
 un obturator
 o peniţă inscriptoare conectată la celălalt capăt al muşchiului
Principiul de funcţionare
Lumina care ajunge la fotocelula de la sursa de lumină va face ca acesta să
emită un curent electric, care poate fi detectat şi afişat de către un dispozitiv de
înregistrare. Atunci când nu există nici o tensiune aplicată la pârghia, datorată
contracţiei sau relaxării musculare, obturatorul previne complet trimiterea oricărei raze
de lumină spre fotocelulă şi astfel nu se mai produce nici un curent electric ce ar putea
fi afişat .
Când tensiune datorată activităţii musculare determină mişcarea braţului de
pârghie, acesta coboară în jos obturatorul iar sursa de lumină începe să ajungă la
fotocelulă, care produce curent electric. Curentul electric produs astfel este direct
proporţional cu fluxul de fotoni care ajunge la fotocelulă, însă acesta este direct
proporţional cu retragerea în jos a obturatorului datorată coborârii braţului de pârghie.
Cum braţul de pârghie îşi modifică amplitudinea în funcţie de tensiunea produsă de
muşchiul în contracţie, rezultă un aspect clar: curentul electric produs şi expus pe hârtie
sau monitor este direct proporţional cu mărimea modificării mecanice a muşchiului.
Prezentarea pe scurt a miografului clasic a vizat înţelegerea principiului de bază
care a stat la construirea miografelor performante din zilele noastre. În imaginile de mai
jos (fig. nr.238, fig. nr.239, fig. nr.240), prezentăm trei dintre cele mai performante
aparate şi dispozitive pentru realizarea electromiografiei:
» MyoDynamics Muscle Strip Myograph System (www.dmt.dk, practic include 4
sisteme clasice de miografie) şi poate măsura benzi musculare de până la 30
mm în lungime;
» The Zebris EMG Bluetooth Measuring System (www.biomechanix.com,
înregistrează potenţialul de acţiune prin electrozi lipiţi la suprafaţa pielii,
procedură ce se aseamănă cu realizarea unei electrocardiograme). Nu utilizează
cabluri de legătură între segmentul anatomic şi aparatul de procesare a
impulsurilor.
» Radnoti Wire Myograph System poate măsura activitatea contractilă a fibrelor
musculare mici, cu diametrul cuprins între 60 μm şi 1 mm şi lungimea de până la
3mm. După cum se poate observa şi din fig.nr. 240, acest sistem utilizează
practic tot 4 ansambluri de dispozitive de realizarea a miogramelor.
149
Fig. nr. 238 Fig. nr.239 -
Sistem miografic MyoDynamics Muscle Strip Sistem de miografie prin bluetooth
Fig. nr.240 - Sistem Miograf Radnoti Wire Fig. nr. 241 - Miograful lui Marey (fondatorul miografiei)
(Étienne Jules-Marey, Paris,Germer Baillière, 1873, p. 31)
Variante moderne ale miografului:

▪ electromiograful este un dispozitiv ce determină, prin evaluare standard,
electromiografia. El înregistrează activitatea electrică a muşchilor (starea de tensiune
activă musculară produce, conform literaturii din domeniul fiziologiei, impulsuri electrice
ale muşchilor, care ar fi direct proporţionale cu nivelul activităţii musculare).
Electromiografia vizează activitatea anormală a contracţiilor musculare, ca efect la
afecţiuni sau traumatisme ale sistemului nervos periferic şi determină:
- diferenţele dintre anomaliile datorate afecţiunilor activităţii musculare şi cele ale
sistemului nervos central;
- diferenţele dintre anomaliile musculaturii datorate afecţiunilor propriu-zise şi a
celor datorate neimplicării muşchilor la parametri normali datorită unor afecţiuni
sau lipsei motivaţiei;
Fig. nr. 242 - Electromiograful Fig. nr.243 - Electroneuromiograful
150
▪ electroneuromiograf este un dispozitiv ce determină, conform surselor din
domeniul medical, studiul conducţiei nervoase senzitive şi motorii, potenţialul de acţiune
senzorială, viteza de conducere motorie/ senzitivă, studiul parametrilor undei-F,
reflexului-H, reflexul de clipire, răspunsul galvanic al pielii şi oferă posibilitatea realizării
investigaţiilor motorii şi senzitive.
7.5. Sisteme de analiză a mişcării

Sistemele cinematice sau de analiză ale mişcării sunt reprezentate de ansambluri
de dispozitive şi aparate, special concepute sau combinate, având diferite funcţii
(detecţie video, detecţie forţă, timp de contact cu solul, etc..), dar care puse împreună
permit determinarea anumitor parametri ai mişcărilor.
Au fost şi sunt concepute în continuare pentru laboratoarele de cercetare, însă
acest aspect nu poate reprezenta un obstacol pentru un kinetoterapeut care doreşte să-
şi consolideze nivelul de cunoştinţe în biomecanică sau analiză spaţială a mişcării. De
asemenea, accesul cuplului kinetoterapeut-subiect la astfel de dispozitive de cercetare
(chiar şi numai pentru o simplă evaluare într-un anumit moment al programului de
recuperare) poate grăbi reuşita procesului kinetic, atingerea obiectivelor propuse pentru
intervenţia kinetoterapeutică.
Prezentarea diferitelor sisteme de analiză a mişcării este extrem de complexă şi
necesită cunoştinţe tehnice care ar îngreuia studierea informaţiei din această parte a
lucrării. Din acest motiv, nu vom insista decât pe acele detalii minim necesar pentru
realizarea unei imagini de ansamblu a ceea ce reprezintă sistemele de analiză a
mişcării (vom prezenta componente esenţiale ale acestora şi aspectele pe care aceste
sisteme le vizează).
Fig. nr. 244 – Tipuri de analize 3D ale forţelor în timpul mersului
Sintetizând diferite surse din literatura de specialitate, putem determina la

general, trei tipuri principale de sisteme de analiză a mişcării. Acestea au la bază:
▪ sistemele de înregistrări video (2D, 3D);
▪ sistemele cu markeri activi;
▪ sistemele cu markeri pasivi.
În opinia lui M. Whittle, M., (2007), markeri şi sistemele video sunt utilizate pentru
a obţine date cinematice (despre mişcare), referitoare la:
» poziţia şi orientarea segmentelor corpului în timpul mişcărilor;
» unghiurile sub care articulaţiile se poziţionează;
» unghiurile forţelor care acţionează;
» indicii de viteză.
151
Ştiind că aceste sisteme de analiză a mişcării includ şi platforme de forţă, putem
adăuga faptul că ele oferă şi informaţii despre:
» mărimea forţelor de reacţie la sol sau de impulsie;
» timpul de contact cu solul;
» progresul realizat între diferite testări, după programe de educare/
reeducare dezvoltare, de creştere a forţei etc..
Fig. nr. 245 – Tipuri de analize 3D ale contactului în timpul mersului (de jos, din lateral, de sus)
A. Sistemele de înregistrări video

Prezintă avantaje în ceea ce privesc recoltarea informaţiilor despre deplasările
subiecţilor într-un anumit spaţiu. Detaliile evidenţiate sunt cu atât mai multe cu cât
numărul camerelor video este mai mare.
Componente: camere video, magnetoscop, masă mixaj (pentru suprapunere
imagini statice, pentru oprire imagine într-o anumită fază a mişcării analizate, decupare
imagine, realizare chinogramă etc..).
Avantaje: - derularea imaginii cu încetinitorul;
- posibilitatea capturilor de imagini/ analiza unghiurilor de mişcare;
- posibilitatea capturilor de imagini/ analiza posturii;
- analiza comparativă a două imagini (cu faţa şi cu spatele) ale
aceluiaşi subiect în timpul deplasărilor
Dezavantaje: - costurile uşor ridicate ale meselor de mixaj, camerelor;
- spaţiu special amenajat într-un cabinet;
Fig. nr.246 – Tipuri de analize biomecanice ale fazelor de alergare (înainte şi după intervenţie)
152
Atunci când sunt utilizate în analiza unor mişcări care implică şi existenţa
markerilor reflectorizanţi ataşaţi pe subiect, se impune o bună cunoaştere a
biomecanicii articulaţiilor implicate în mişcare pentru ca rezultatele să fie reale, obiective
şi precise.
Fig. nr.247 – Model de analiză biomecanică a mersului (www.sciencedirect.com)
B. Sistemele cu markeri activi

Marker – dispozitiv special ataşat de corp, de obicei, pentru a reprezenta cele
mai bune estimări ale centrelor articulaţiilor. Amplasarea lui se face astfel încât să
permită identificarea adevăratelor centre de rotaţie în raport cu reperele anatomice.
Markeri activi sunt utilizaţi în spaţii special amenajate, a căror lumină ambientală
este controlată. Cei mai utilizaţi sunt cei de tip LED (Light Emitting Diode) – diode
emiţătoare de lumină, lumină detectată de captori fotoelectrici (fotocelule sensibile la
lumină).
LED sunt semiconductori ce determină efecte de electroluminescenţă, fiind
printre cele mai mici surse de lumină, însoţite de regulă de un circuit electric pentru
modularea (adaptarea) formei radiaţiei luminoase. Culoarea luminii emise de LED
depinde de compoziţia şi de starea materialului semiconductor folosit şi poate fi în
spectrul infraroşu, vizibil sau ultraviolet.
Fig. nr. 248 – Utilizarea markerilor activi (LED) în analiza mişcărilor
C. Sistemele cu markeri pasivi

Conform surselor din literatura de specialitate din domeniul cercetării ştiinţifice,
aceste sisteme utilizează markeri retro-reflectorizanţi (materialul utilizat fiind o sticlă
specială care reflectă lumina în aceeaşi direcţie de unde a provenit, către sursa
emitentă).
153
Fig. nr. 249 – Utilizarea camerei video, urmărind reperele Fig. nr.250 – Soft şi prelucrare date
lăsate de markeri retro-reflectorizanţi, (unghiuri, direcţii, forţe, analize comparative)
într-o analiză a mersului (www.sciencedirect.com)
Pentru analiza mişcărilor, laboratoarele de cercetare au dezvoltat de-a lungul

timpului sisteme mult mai complexe care includ:
» număr mare de camere video (de la 4 la 8 camere);
» minim două platforme de forţă, cu diferite trepte de libertate;
» sistem electromiografic cu 8-10 canale;
» computere performante.
„Vicon-Peak Motion Analysis System” (fig. nr.251) este un exemplu de sistem
performant de analiză a mişcării, fiind format din 8 camere video, o centură specială
ataşată subiectului, o bandă rulantă suprapusă peste două platforme de forţă, sistem
virtual de analiză software, sistem electromiografic şi un sistem de evaluare a forţei
contracţiilor izometrice şi izotonice.
Conform datelor centrului de cercetare al Universităţii din Carolina de Nord
(www.med.unc.edu), sistemul „Vicon-Peak Motion Analysis System” permite inclusiv
studierea interacţiunilor dintre controlul neuromuscular al mişcării umane şi factorii
externi din mediu.
Fig. nr. 251 – Sistem de analiză a mişcării „Vicon-Peak”
SISTEMELE DE EVALUARE TELEMETRICĂ
Sistemele telemetrice sunt reprezentate de ansambluri de aparate şi dispozitive

interconectate, care au ca scop evaluarea mişcării în trei dimensiuni. Ele sunt formate
din:
154
» camere video cu infraroşu (în număr de 3 până la 12) (fig. nr.252) pentru
captarea fazelor mişcării;
» electromiograf – determinarea activităţii normale sau anormale a musculaturii;
» platformă forţă;
» markeri retro-reflectorizanţi (diametru 5-25mm, formă sferică – G.Raveica,
2006, care apar pe imaginea video sub forma petelor strălucitoare. „Aceste pete
sunt numerotate şi conturul lor permite determinarea cu precizie a centrului
markerului”)54;
» computere.
Fig. nr. 252 – Camere video „Vicon” cu infraroşu
În cadrul acestor sisteme telemetrice de evaluare, una din condiţiile de bază este
ca amplasarea camerelor video să permită ca fiecare marker să fie „detectat” de ce
puţin două camere.
Etapele unei examen telemetric de analiză sunt în număr de 5 (G.Raveica, 2006):
▪ evaluare somatofuncţională (măsurători antropometrice, examen clinic);
▪ înregistrări video (un film scurt, cu subiectul filmat din faţă şi profil)
▪ înregistrări cu markeri reflectorizanţi (10-20 markeri ataşaţi pe repere anatomice
precise, proeminenţe osoase)
▪ sprijiniri la sol (fazele pasului de mers la contactul cu solul, direcţia forţelor, date
oferite de platformele de forţă)
▪ electromiograma cinesiologică (G.Raveica, 2006 - înregistrarea prin electrozi de
suprafaţă pentru aprecierea activităţii musculare în timpul ciclului de mers pentru
muşchii interesaţi; ulterior se vor compara aceste date cu cele ale tehnicii
mersului normal, observându-se posibila existenţă a anomaliilor contracţiilor
musculare).
Fig. nr. 253 – Markeri reflectorizanţi ataşaţi de segmentele anatomice
54
Raveica, G., (2006), Principii de biomecanică în kinetoterapie. Biomecanica mersului. Editura PIM, Iaşi, p.87;
155
Fig. nr. 254 – Exemple de sisteme de analiză telemetrică
Utilizarea acestor sisteme de analiză a mişcării a fost orientată iniţial spre

îmbunătăţirea capacităţilor şi performanţelor sportivilor, a astronauţilor, soldaţilor sau a
piloţilor de avioane.
Ulterior, constatând beneficiile oferite de o evaluare precisă şi rapidă a anumitor
parametri biomecanici, sistemele de analiză a mişcării au fost introduse şi în domeniul
terapiilor de recuperare - educarea - reeducare neuroproprioceptivă şi motrică, astfel
încât astăzi, munca unui kinetoterapeut poate fi mult simplificată în anumite situaţii (mai
ales atunci când diagnosticul biomecanic este stabilit clar sau când activitatea
neuromusculară oferă reperele precise de la care să se pornească în procesul
recuperării anumitor afecţiuni).
Comparând datele şi parametrii existenţi despre efectuarea unei mişcări normale
cu datele rezultate în urma evaluărilor oferite de sistemele de analiză amintite se pot
stabili mult mai clar obiective pentru programul de recuperare şi se poate etapiza corect
intervenţia kinetoterapeutică.
Rezumat
Cunoaşterea unor sisteme, aparate şi instalaţii destinate
cercetării în domeniul ştiinţelor umane interisciplinare şi a
posibilităţilor de adaptare a funcţiilor acestora pentru creşterea
eficienţei intervenţiei practice poate reprezenta un avantaj enorm
pentru un kinetoterapeut.
Posturograful poate fi considerat aparat, dispozitiv sau instalaţie, datorită
componentelor sale şi rolului avut în determinarea anumitor parametrii specifici legaţi de
atitudinea şi postura corpului, dar şi datorită posibilităţii utilizării sale şi în alt scop decât
cel de determinare (măsurare şi evaluare), şi anume în şedinţele de reabilitare,
recuperare, educare şi reeducare neuropropriceptivă. El determină practic grafia
posturii şi a proceselor implicate în menţinerea poziţiei ortostatice la om, în controlul şi
manifestarea stabilităţii şi echilibrului static şi dinamic.
Platforma de forţă este un echipament sau instalaţie bazată pe un dispozitiv cu
senzori, având rol în măsurarea şi evaluarea forţei, ca şi caracteristică mecanică a
mişcării. Ea a fost inventată în scopul cercetării anumitor aspecte biofizice, biomecanice
sau pentru aplicaţiile specifice evaluării capacităţii de performanţă sportivă, analizând
diferite aspecte ale forţei de sprijin implicate în locomoţia umană. Principiul de bază al
platformelor de forţă este de a măsura rezultanta forţelor de sprijin prin raportare la un
singur punct – centrul platformei.
Din punct de vedere biomecanic, anatomic şi fiziologic, în domeniul sportului şi al
kinetoterapiei, simulatoarele visează „reproducerea condiţiilor fundamentale în care se
desfăşoară în mod natural mişcarea, prin extragerea din sistemul complex sportiv-
156
mediu numai a condiţiilor exterioare sportivului, simulându-se procesele fizice din mediu
în dinamica lor”55.
Miograful este reprezentat de un aparat destinat evaluării mecanicii contracţiei
musculare prin măsurarea lungimii muşchiului în timpul contracţiilor dinamice
concentrice.
Sistemele cinematice sau de analiză ale mişcării sunt reprezentate de ansambluri
de dispozitive şi aparate, special concepute sau combinate, având diferite funcţii
(detecţie video, detecţie forţă, timp de contact cu solul, etc..), dar care puse împreună
permit determinarea anumitor parametri ai mişcărilor. Au fost şi sunt concepute în
continuare pentru laboratoarele de cercetare, însă acest aspect nu poate reprezenta un
obstacol pentru un kinetoterapeut care doreşte să-şi consolideze nivelul de cunoştinţe
în biomecanică sau analiză spaţială a mişcării. De asemenea, accesul cuplului
kinetoterapeut-subiect la astfel de dispozitive de cercetare (chiar şi numai pentru o
simplă evaluare într-un anumit moment al programului de recuperare) poate grăbi
reuşita procesului kinetic, atingerea obiectivelor propuse pentru intervenţia
kinetoterapeutică.
Bibliografie
1. Academia Română, (1998), Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Institutul de
Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
2. Alexe D., I., (2009), Manifestarea echilibrului la pubertate în funcţie de dominanţa
Doctorat, Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti;
3. Bouisset, S., (2002), Biomecanique et physiologie du mouvement, Editura Masson,
Paris;
4. Dodescu, G., & colab., (1986), Simularea sistemelor, Editura Militară, Bucureşti;
5. Epuran, M., (2005), Metodologia cercetării activităţilor corporale, ediţia a II a,
Editura FEST, Bucureşti;
6. Fonseca da Silva A., F., (2011), Gait and Posture Evaluation in Rehabilitation.
Monograph. Integrated Master Degree on Bioengineering Biomedical Engineering,
University of Porto, Porto;
7. Griffiths, I.W., (2006), Principles of biomechanics & motion analysis, ed. L.W.a.
Wilkins, USA;
8. Hillerin, P ., Enescu, M., (1997), Raportul automatizare - variabilitate în sportul cu
adversitate directă, în volumul Conferinţei "Mutaţii în sportul de performanţă la
sfârşit de secol XX", CCPS, Bucureşti;
9. Hillerin, P., (1999) Propunere de interpretare a variabilităţii timpilor de contact cu
solul si de zbor in proba "MGM-15", cu indicatori ai calităţii controlului neuromuscular
al fazelor interacţiunii de tip motric, în vol. Conferinţei naţionale de psihologie, 27 -29
mai 1999, Bucureşti;
10. Hirtz, P., Hotz, A., Ludwig, G., (2000), Gleichgewicht, Editura Karl Hofmann,
Schorndorf;
11. Marcu, F., (2000), Marele Dicţionar de Neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti;
13. Nicu, A., (1993), Antrenamentul Sportiv Modern, Editis, Bucureşti;
14. Paolino, M., Ghulyan, V., (2005), Clinical Posturography Brochure, Clairval,
Marseille;
15. Raveica, G., (2006), Principii de biomecanică în kinetoterapie. Biomecanica
mersului. Editura PIM, Iaşi;
55
Nicu, A., (1993), Antrenamentul Sportiv Modern, Editis, Bucureşti, p.399;
157
16. Whittle, M., (2007) Gait analysis an introduction. Fourth Edition, Butterworth
Heinemann, Oxford Boston;
17. ‫ ٭٭٭‬, MEN SPS v3.8. User manual for static and dynamic posturography;
18. http://www.biomechanix.com.au
19. http://www.dmt.dk/
20. http://aphelis.net/etienne-jules-marey-myograph/
21. http://www.inds.co.uk/education/sensors/forceplate.htm
22. http://www.motionanalysis.com
23. http://en.wikipedia.org/wiki/Light-emitting_diode
24. http://www.med.unc.edu/ahs/physical/programs/center-for-human-movement-
science
158

Curs Echipamente KMS Alexe 1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Echipamente KMS Alexe 1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

`

Lector Univ. Dr. Alexe Dan Iulian

Editura Alma Mater

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Cuvânt înainte ............................................................................................................................ 5

Utilizând terapia prin mişcare, ca principal mijloc de lucru, kinetoterapeuţii

Scop şi obiective operaţionale

Atunci când fiecare dintre noi încearcă să abordeze un domeniu de activitate, să

1.1. Termeni şi expresii terminologice generale

1.2.Noţiuni şi expresii terminologice utile

1.3.Terminologia specifică disciplinei

Scop şi obiective operaţionale

2.1. Utilizarea diferitelor obiecte şi instrumente în kinetoterapie

Avantajele utilizării anumitor obiecte şi instrumente în kinetoterapie sunt:

Dezavantajele utilizării anumitor obiecte şi instrumente în kinetoterapie:

2.3. Măsuri de siguranţă şi protecţie în utilizarea diferitelor

2.4. Tipuri de obiecte, materiale şi instrumente ce pot fi utilizate

Propunem astfel următoarele obiecte / materiale / instrumente:

Fig. nr.2 - Mingi de diferite dimensiuni, forme, greutăţi

Aceste mingi pot avea rol în:

Fig. nr.3 - Mingi de diferite dimensiuni, forme, greutăţi

▪ educarea şi reeducarea motricităţii;

 greutăţi de diferite forme şi dimensiuni (saci de nisip, greutăţi, discuri, bile de

Fig. nr.4 - Greutăţi de diferite dimensiuni şi forme

Acestea pot avea rol în:

Fig. nr.5 - Greutăţi de diferite dimensiuni şi forme

▪ diminuarea redorii articulare şi reeducarea mobilităţii;

Fig. nr.6 - Greutăţi de diferite dimensiuni şi forme

▪ măsurarea şi evaluarea indicilor de forţă;

Fig. nr.7 - Bastonul de gimnastică

▪ dezvoltarea forţei generale şi specifice, a rezistenţei generale şi specifice în

 scara fixă: rol în formarea deprinderilor de căţărare

Fig. nr.8 - Scară fixă (spalier)

▪ adaptare forţei la sarcina de executat (reeducarea mişcărilor care necesită

 oglinda îşi are importanţa sa dovedită în eficienţa aplicării unui program de

Fig. nr.10 - Bănci de gimnastică

Banca de gimnastică este un instrument de origine suedeză, confecţionat din

 plăci de echilibru (de diferite forme, dimensiuni şi greutăţi) constituie mijloace

Fig. nr.11 - Plăci de echilibru (tip Freeman)

Pot avea rol în:

▪ facilitarea mişcărilor prin ameliorarea posibilităţilor funcţionale ale elementelor

 discuri de echilibru (eng. balancefit discs). Sunt obiecte special concepute

Fig. nr.14 - Discuri de echilibru

 minitrambulina reprezintă, de multe ori, un obiect extrem de util prin

Fig. nr.15 - Minitrambulină (simplă şi cu mâner)

▪ adaptare forţei la sarcina de executat (coordonarea forţei în funcţie de greutatea

cilindrii (rulouri, role) şi semicilindri de diferite dimensiuni, greutăţi şi

▪ creşterea flotabilităţii corpului atunci când se aplică procedee şi metode de

Fig. nr.17 Fig. nr.18

 saltele de diferite forme, dimensiuni şi consistenţă: din burete, din plastic

Fiind fabricată din diferite materiale, de regulă cu rol de amortizare a greutăţii,

Pot fi utilizate în:

▪ efectuarea de mobilizări ale segmentelor persoanei cu nevoi biologice speciale

▪ facilitarea neuromusculară proprioceptivă

 scaunul şi fotoliile de diferite tipuri, dimensiuni si forme (scaun simplu cu 4 sau

Fig. nr.26 Fig. nr.27

 roata de fitness / roata de recuperare

Fig. nr.30 Fig. nr.31

Roata pentru recuperare (fig.nr.31 şi nr.32) este un instrument/ dispozitiv destinat

Fig.nr.32 (a,b,c,d,e,f) – Utilizarea roţii de recuperare în plan orizontal

Roţile (fitness, recuperare) pot fi utilizate în special, în:

 cercul de gimnastică şi cercul pentru fitness şi masaj sunt două obiecte/

Fig.nr.33 – Cerc pentru fitness şi masaj Fig.nr.34 – Cerc de gimnastică