Moara cu noroc

Tema si viziunea despre lume

In contextul literarturii marilor clasici , Ioan Slavici fundamenteaza

analiza psihologica in literatura romana , urmarind atat sufletul individual ,
cat si pe cel colectiv. Scriitorul ardelean creeaza o geografie literara cu tipurile
umane si atmosfera ei specifica , pe fundalul unei civilizatii conditionate
istoric si moral , o lume care se afla la granite dintre rural si urban ,
personajele incadrandu-se in tipologii umane si ilustrand principii etice prin
destinul lor. Scriitorul se apropie foarte mult de canonul classic al
junimistilor , realitatea sociala fiind reflectata fara idealizare in nuvelele si
romanul sau “Mara”, fiind si el un dusman al “formelor fara fond”
maioresciene.

Nuvela “Moara cu noroc”(publicata in volumul “Novele din popor” 1881)

se subscrie speciei literare prin dimensiunile relative reduse(17 capitole),
tendinta spre veridicitate, intriga riguros construita, firul narativ unic si
accentual pus pe evolutia personajului principal. Caracterul realist al acestei
nuvele este conferit, printre altele, si de atitudinea critica a naratorului ,
veridicitatea faptelor prezentate, plasarea actiunii in repere spatio-temporale
regasibile in realitate si specificul personajului principal care este un individ
determinat social si ilustreaza tipul carciumarului-reprezentantul unei intregi
categorii sociale.
Slavici este fondatorul analizei psihologice in literatura romana , fapt
reflectat si in aceasta nuvela prin accentul pus pe conflictul interior al
protagonistului care prevaleaza si prin utilizarea unei tehnici de investigatie
psihologica precum notatia gesturilor , monologul interior si cel adresat si
uneori si folosirea stilului indirect liber pentru autoanaliza.

Tema nuvelei este de factura etica si psihologica si se refera la urmarile

negative si consecintele nefaste pe care setea de imbogatire le are asupra
individului, ducand la declinul sau spiritual si moral. Pe un plan mai profund,
tema acestei opere vizeaza si destinul, ca fatalitate impusa de intensitatea
trairilor sufletesti ale personajelor (fatum).

Titlul confera ambiguitate si ilustreaza prin procedeul antifrazei ironia

autorului, fiind construit cu scopul de a scoate in evidenta conotatiile
antinomice ale termenilor. Slavici foloseste cuvantul „moara” si nu „han”
pentru a-i extinde sensul, moara fiind un loc al miscarii neintrerupte, un punct
in care se schimba balanta destinului unui personaj. Este un univers al
patimilor, prin care omul ajunge la adevarata coborare in infern, un loc al
pervertirii sufletesti, in care se altereaza principiile sanatoase ale vietii,
pentru ca moara macina destinele, asa cum este prezentata si in alte opere
literare, precum „Moara lui Califar”, de Gala Galaction si chiar in „Don Quijote
de la Mancha” de Miguel Cervantes.

Nuvela are un ritm epic neomogen, prin modificari ale timpului povestirii;
actiunea se desfasoara prin continue acumulari si izbucniri de tensiune epica.
Intamplarile din naratiunea realista sunt relatate la persoana a III-a, din
perspectiva unui narator omniscient si omniprezent. Interferenta dintre
planul naratorului si cel al personajelor se realizeaza prin folosirea stilului
indirect liber.
Relatarea evenimentelor nu se realizeaza totusi in mod linear, iar
inlantuirea dintre capitole se face prin tehnici epice diverse: dialogul (la
inceputul nuvelei), descrierea la timpul prezent (capitolele al II-lea si al III-
lea), semnalarea unei relatii temporale de anterioriate fata de cele povestite
inainte (capitolul al XVI-lea). Inlantuite cauzal si temporal, faptele capata
verosimilitate si veridicitate, conferind nuvelei caracter realist.
Obiectivitatea impusa de perspectiva realist-obiectiva asumata de Ioan
Slavici presupune crearea unei atmosfere credibile si detasarea naratorului.
Constructia riguroasa este sustinuta de existenta unui fir narativ unic. Desi
conflictul exterior se reflecta si in constiinta personajului, nu se poate vorbi
despre doua planuri narative, si despre unul singur, care se ramifica pe doua
coordonate.
Actiunea nuvelei se desfasoara intr-un spatiu real, transilvanean, fapt
indicat de secventele descriptive de la inceputul capitolului al II-lea. Timpul
desfasurarii actiunii este a doua jumatate al secolului al XIX-lea, moment al
aparitiei si dezvoltarii relatiilor capitaliste la sat, iar indicii temporali de ordin
religios indica derularea actiunii in interval de un an, de la Sfantul Gheorghe,
cand Ghita ia in arenda carciuma, pana la Paste, cand locul arde, iar
protagonistii mor.
Alcatuita din 17 capitole, nuvela are un subiect concentrat. In
expozitiune, Ghita, cizmar sarac, hotaraste sa ia in arenda carciuma de la
Moara cu noroc. Carciuma este asezata la o rascruce de drumuri, izolata de
restul lumii, inconjurata de pustietati intunecoase. O vreme, afacerile lui Ghita
prospera, acesta fiind recunoscut pentru sociabilitatea sa si pentru tenta
umana pe care o confera locului. Relatiile de familie sunt de asemenea
infloritoare, batrana fiind garantul ordinii morale. Odata cu aparitia lui Lica
Samadaul, seful porcarilor, se declanseaza intriga nuvelei, precum si
conflictul interior al lui Ghita. Desfasurarea actiunii ilustreaza procesul
instrainarii carciumarului fata de familie, care, innebunit de ideea inavutirii,
devine complicele lui Lica la diverse nelegiuiri. Mustrarile de constiinta ale lui
Ghita alterneaza cu momentele sale de sinceritate, in care isi cere iertare de la
sotie. Carciumarul se aliaza cu jandarmul Pintea, fostul tovaras al lui Lica,
deoarecere desi doreste demascarea Samadaului, vrea sa pastreze si o parte
din castigurile ilegale. Punctul culminant reprezinta dezumanizarea lui
Ghita. La sarbatorile Pastelui, Ghita isi arunca sotia in bratele lui Lica, in timp
ce pleaca in cautarea jandarmului pentru a-l instiinta ca Samadaul are la el
banii furati. Dezgustata de lasitatea sotului, Ana i se daruieste lui Lica. Cand
afla acest lucru, Ghita o omoara, fiind la randul sau ucis din ordinul lui Lica.
Deznodamantul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lica mistuie
carciuma, iar porcarul sfarseste prin a se sinucide pentru a nu fi prins de
Pintea. Singurii supravietuitori sunt batrana si copiii, exemplificand finalul
moralizator al nuvelei.
In centrul nuvelei se afla protagonistul Ghita care concentreaza in
devenirea sa, intreaga problematica a operei. Personajul se abate de la norma
morala enuntata la inceputul nuvelei si de aceea va evolua inevitabil spre un
sfarsit tragic, intrand intr-un conflict interior cu o forta mai puternica decat
el-patima pentru bani. Cinstei si bunatatii le ia locul ispita irezistibila a
imbogatirii si compromisul moral pe care aceasta il implica. Dupa ce il
cunoaste pe Lica Samadaul, eroul nostru a devenit “mereu asezat si pus pe
ganduri, se facuse mai de tot ursuz, se aprindea petru orice lucru de nimic, nu
mai zambea ca mai inainte”. Desi la prima intalnire incearca sa riposteze
autoritatii lui Lica si sa nu accepte cardasia cu el, Ghita nu are forta de a
renunta la bogatia ipotetica enuntata de acesta si treptat ii accepta jocul. Este
momentul psihologic ce marcheaza inceputul degradarii psihice si morale a
personajului. Conflictul interior prevaleaza actiunile, gesturile si atitudinile
lui tradeaza incertitudinea si teama, deoarece doreste sa ramana cinstit in
ochii comunitatii dar si sa continue sa-i fie complice lui Lica la nelegiuirile
sale. Astfel, o arunca pe Ana in bratele Samadaului gandindu-se ca femeile
sunt slabiciunea acestuia, desi “fierbea in el cand ii vedea fata strabatuta de
placerea jocului”. Desi devine complicele lui Lica in oradarea arandasului si
uciderea vaduvei, fondul de umanitate din sufletul lui Ghita iese la iveala cand
se gandeste sa renunte si sa plece de la Moara cu noroc . Fire slaba, nu are
curajul sa ia aceasta decizie si devine victima lui Lica pentru ca acesta ii
descopera slabiciunea pentru bani:”Vedea banii gramada inaintea sa si i se
impaienjeneau ochii; de dragul acestui castig ar fi fost gata sa-si puna pe un
an, doi , capul in primejdie. Aceasta patima ii perverteste sufletul si-l invinge,
devenind un personaj tragic. Pas cu pas , scriitorul demonteaza mecanismul
sau sufletesc , iar eroul devine, finalmente, la fel ca personajul rebrenian, Ion,
o victima a societatii, care dispretuieste saracia , si a imensului sau orgoliu.
 Sotia lui Ghita e un personaj introdus in naratiune tocmai pentru a pune
in lumina figura pregnanta a acestuia. La inceput, “prea tanara, prea asezata si
oarecum prea blanda la fire” , ea este prima care inregistreaza schimbarea de
comportament a sotului ei si-l avertizeaza asupra faptului ca “Lica este un om
rau si primejdios”. Pe un alt plan, ea evolueaza in acelasi ritm cu Ghita,.
degradandu-se moral: ea il accepta pe Lica mai intai din dorinta de a-si
recastiga sotul , ulterior din razbunare, si in final din placere intr-o
complexitate a trairilor care fac din ea un personaj memorabil.
Personaj realist , ea ilusteaza conditia femeii intr-o societate a
barbatilor(“singurii numiti oameni”) in care opinia ca are minte putina se
impune de la sine. Faptele contrazic, insa, aceasta parere: are ideea sa trimita
sluga la popa din Fundureni cand vine Lica pe neasteptate, descopera semnul
de la banca pe bancnotele primite de Ghita , si intelege singura secretele
barbatilor. Involutia ei este spectaculoasa: “nevasta tanata si sfioasa care-si
iubeste sotul “ ajunge adultera din cauza jignirilor repetate si a orgoliului
ranit.
Viziunea despre lume a lui Slavici are un vadit caracter moralizator,
autorul apeland la intelepciunea omului simplu pentru a introduce in text
propria sa viziune etica. El rasplateste/pedepseste personajele in functie de
actiunile si gandurile lor. Astfel, finalul nuvelei intregeste accentele moral-
crestine ale scenariului epic(ideea de predestinare-“Asa le-a fosta data”).
Scriitorul descrie , nu explica , conturand adevarate imagini de fresca
sociala, redand prin forta limbajului gradul de civilizatie, moravurile , cadrul
economic al epocii , o lume totala, rotunda din toare punctele de vedere.
Limbajul valorifica din plin registrele stilistice regionale, arhaice ,acestea
sustinand impresia de veridicitate si verosimilitate a lumii create.
Din punctul meu de vedere, destinul tragic al lui Ghita are un rol
moralizator, in concordanta cu avertismentul emis de batrana in prolog. Ghita,
indecis intre tentatia inavutirii si pastrarea linistii sufletesti, e incapabil sa
aleaga drmul corectitudinii morale. In ciuda momentelor de ezitare si regret,
cade in patima banului si se dezumanizeaza treptat. Maiestria lui Ioan Slavici
consta in finetea analizei psihologiei careia ii este supusa degradarea morala.
Consider ca drama familiei carciumarului este generata de esecul
comunicarii. Din cauza framantarilor interioare, Ghita isi pierde nu numai
increderea de sine, ci si pe cea a sotiei sale, Ana. Fericirea data de linistea
colibei se preschimba in nefericirea cauzata de goana dupa avere.
Concluzionand, „Moara cu noroc” urmareste modul in care conflictul
exterior se reflecta in planul constiintei personajelor. Observarea este
minutioasa si serveste realizarii unor psihologii complexe. Lumea satului
transilvanean, o tema predilecta a scrierilor lui Slavici, este maiestuos
zugravita si in aceasta nuvela, morala religioasa fiind convertita intr-o etica a
raporturilor interumane.