Suport de Curs Intervenţia Sistemică În Educaţie Pentru Sănătate-Abordare Medicală, Psiho-Sociologică Şi Pedagogic PDF

ASOCIAȚIA ROMÂNĂ PENTRU CERCETARE ȘI INOVAȚIE
CURS
„INTERVENŢIA SISTEMICĂ ÎN EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATE-

ABORDARE MEDICALĂ, PSIHO-SOCIOLOGICĂ ŞI PEDAGOGICĂ”
1
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. DOMENIUL COMPLEX AL EDUCAȚIEI PENTRU SĂNĂTATE:
ABORDĂRI TEORETICE ȘI PRAXIOLOGICE
1.1. Introducere în sfera educației pentru sănătate
1.2. Domenii de cercetare care studiază conceptul de sănătate și boală
1.3. Comportamente cu rol în patogeneză
1.3.1. Fumatul
1.3.2. Consumul de alcoolul
1.3.3. Consumul de droguri
1.4. Modalități de creștere a calității stării de sănătate
CAPITOLUL 2. ABORDAREA PSIHO-SOCIOLOGICĂ A EDUCAȚIEI PENTRU
SĂNĂTATE
2.1. Stilul de viaţă
2.1.1. Definiţii şi teorii
2.1.2. Tipuri şi modele de analiză
2.2. Calitatea vieţii
2.2.1. Definirea conceptului şi factori implicaţi în calitatea vieţii
2.2.2. Indicatori sociali şi domenii ale calităţii vieţii
2.2.3. Instrumente de măsurare a calităţii subiective a vieţii
2.2.4. Bunăstarea: satisfacţia vieţii şi fericirea
2.2.5. Aspecte critice privind conceptualizarea calităţii vieţii în lumea contemporană
2.3. Raportul sănătate - boală
2.4. Sociologia sănătăţii şi bolii
2.4.1. Perspectiva sociologiei
2.4.2. Perspectiva psihologiei sociale
2.4.3. Limite ale teoriilor despre sănătate şi boală
2.5. Preocuparea faţă de sănătate în societăţile contemporane (ideologia healthistă)
2.5.1. Cetăţeanul responsabil pentru propria sănătate
2.5.2. Sinele reflexiv şi noile valori sociale: agenţi ai healthismului
2.6. Unde se amplasează România după principalii indicatori sociali ai sănătăţii
2.6.1. Studii privind stilul de viaţă: UE şi România
2
2.6.2. Poziţia României în ierarhia indicatorilor de sănătate din UE
2.7. Sănătatea publică din România: date statistice
2.7.1. Speranţa de viaţă şi consumul alimentar pe regiuni de dezvoltare
2.7.2. Ierarhia cauzelor de deces la nivel naţional şi judeţean
2.7.3. Factorii de risc în sănătate: o analiză sociologică
2.7.4. Politicile publice: informare, prevenţie şi intervenţie
2.8. Modele psiho-sociologice de schimbare a comportamentelor nesănătoase
2.8.1. Modelul “Credinţa în sănătate” (MCS)
2.8.2. Modelul “Motivaţia pentru protecţie” (TMP)
2.8.3. Modelul “Localizarea controlului asupra sănătății” (MLCS)
2.8.4. Modelul transteoretic al schimbării stadiale (MTSS) şi Modelul precauţiei (MP)
2.8.5. Modelul “Informaţie-motivaţie-comportament” (IMC)
2.8.6. Modelul integrat al comportamentului (MIC)
CAPITOLUL 3. PSIHO-FIZIOLOGIA ACTULUI NUTRIȚIONAL ȘI A
TULBURĂRILOR DE COMPORTAMENT ALIMENTAR
3.1. Sistemele anatomice şi interacţiunea complexă dintre ele
3.2. Mecanismul fiziologic de funcţionare al organismului prin alimentaţie
3.3. Cele mai frecvente tulburări de nutriție și obezitatea
3.3.1. Obezitatea pediatrică
3.3.2. Malnutriția pediatrică
3.3.3. Anemia pediatrică
3.4. Cele mai frecvente tulburări de comportament alimentar la copii, preadolescenți,
adolescenți și adulți
3.4.1. Anorexia nervoasă
3.4.1.1. Anorexia nervoasă infantilă
3.4.1.1.1. Anorexia nervoasă infantilă de inerție
3.4.1.1.2. Anorexia nervoasă de opoziție
3.4.1.2. Anorexia semestrului II
3.4.1.2.1. Anorexia semestrului II, forma simplă
3.4.1.2.2. Anorexia semestrului II, forma complexă
3.4.1.3. Anorexia celei de-a doua copilării
3.4.1.4. Anorexia nervoasă prepubertană
3.4.1.5. Anorexia nervoasă a adolescentului
3
3.4.1.6. Anorexia nervoasă tardivă
3.4.1.7. Anorexia nervoasă minoră
3.4.1.8. Anorexia nervoasă masculină
3.4.2. Consumul selectiv de alimente
3.4.3. Inapetența
3.4.4. Binge-eating
3.4.5. Boala Pica
3.4.6. Bulimia nervoasă
3.4.7. Consumul nocturn de alimente
3.4.8. Ortorexia
3.5. Stiluri alimentare deficitare
3.5.1. Consumul de alimente între mese
3.5.2. Înghițirea rapidă de alimente nemestecate
3.5.3. Scăderea apetitului determinat de stres
3.5.4. Supraalimentarea legată de stres
3.5.5. Anorexia atletică
CAPITOLUL 4. NUTRIȚIA ȘI DIETETICA ÎN DIFERITE ETAPE DE VÂRSTĂ
4.1. Noțiuni introductive de nutriție și dietetică
4.2. Principiile alimentare
4.2.1. Grupele alimentare și valoarea lor nutritivă
4.2.2. Proteinele
4.2.2.1. Abordare științifică
4.2.2.2. Abordare intuitivă
4.2.3. Lipidele
4.2.4. Glucidele
4.2.5. Vitaminele
4.2.6. Substanțele minerale
4
4.2.7. Apa
4.2.8. Enzimele
4.3. Fiziologia alimentaţiei
4.3.1. Metabolismul
4.3.2. Rația alimentară
4.3.3. Nevoile energetice
4.3.4. Calcul nutrițional
4.3.4.1. Metabolism bazal
4.3.4.2. Calcularea necesarului energetic
4.3.5. Întocmirea meniurilor alimentare personalizate
4.3.6. Diete-clasificare și particularități
4.3.6.1. Dieta Scarsdale
4.3.6.2. Dieta Ornish
4.3.6.3. Dieta Zone
4.3.6.4. Dieta Sugar Buster
4.3.6.5. Dieta Weight Watchers
4.3.6.6. Dieta Protein Power
4.3.6.7. Dieta Stillman
4.3.6.8. Dieta Okinawa
4.3.6.9. Dieta de Supermarket
4.3.6.10. Dieta Montignac
4.3.6.11. Dieta Mediteraniană
4.3.6.12. Regimul Vegetarian
4.3.6.13. Dieta Slim-Fast
4.3.6.14. Dieta cu Prăjituri
4.3.7. Sfatul medicului în abordarea dietelor
CAPITOLUL 5. PROGRAME DE PREVENȚIE ȘI INTERVENȚIE ADAPTATE
PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV
5.1. Programe educaționale destinate ciclului de învățământ preșcolar și primar
5
5.2. Programe educaționale destinate ciclului de învățământ gimnazial și liceal
5.3. Programe internaționale de educație pentru sănătate
5.3.1. Program derulat în Ungaria
5.3.2. Program derulat în Statele Unite ale Americii
5.3.3. Programe derulate în Olanda
5.3.4. Program derulat în Austria
5.3.5. Program derulat în Scoția
5.3.6. Programe derulate în Marea Britanie
5.3.7. Program derulat în Italia
BIBLIOGRAFIE
6
CAPITOLUL 1. DOMENIUL COMPLEX AL EDUCAȚIEI PENTRU SĂNĂTATE:
ABORDĂRI TEORETICE ȘI PRAXIOLOGICE
1.1. Introducere în sfera educației pentru sănătate

1.3.1. Fumatul
1.3.2. Consumul de alcoolul
1.4. Modalități de creștere a calității stării de sănătate
Rezumat
Capitolul 1, Domeniul complex al educației pentru sănătate- abordări teoretice și

praxiologice, are rolul de a familiariza cursanții cu domeniile complexe care studiază
educația pentru sănătate, în scopul orientării pentru informare și documentare. Conținutul
pus la dispoziția cursanților vizează: a) domeniile științifice care abordează conceptele de
sănătate și boală; b) comportamentele cu rol în patogeneză; c) modalități de creștere a
calității stării de sănătate; d) stadiile pe care orice persoană le poate parcurge pentru
dobândirea unui stil de viață sănătos și eliminarea viciilor; e) măsuri pe care instituțiile
școlare le pot adopta în prevenția comportamentelor patogene; f) strategii elaborate de
Ministerul Educației, în acord cu strategiile europene, care pot fi valorificate în asigurarea
calității stării de sănătate cu precădere din copilărie etc.
Abordarea holistică a conținuturilor specifice educației pentru sănătate urmărește
dobândirea de către copii, elevi, aparținătorii acestora și cadre didactice, a unui sistem de
cunoștințe valide și corecte, formarea de atitudini și deprinderi indispensabile unui
organism sănătos și a unui comportament responsabil față de sine și față de ceilalți.
7
1.1 Introducere în sfera educației pentru sănătate
Pornind de la abordările lui Matarazzo (1982), educaţia pentru sănătate poate fi definită ca
o dimensiune teoretică şi praxiologică a educaţiei care, prin specificul său, vizează
promovarea şi menţinerea stării de sănătate a membrilor societăţii prin strategii educaţionale
specifice, valorificate în context şcolar, dar şi extraşcolar. Totodată, educaţia pentru sănătate
trebuie abordată în manieră interdisciplinară, urmărind relaţionarea acesteia cu psihologia
sănătății care, la rândul său, oferă instrumentele și strategiile necesare pentru prevenirea dar şi
pentru tratarea bolilor de diverse categorii, identificând în același timp atât factorii psihologici
cu rol în etiologia îmbolnăvirii, precum şi dezvoltarea sistemului de sănătate, a viziunii şi a
politicilor acestuia.
Într-o viziune modernă, sănătatea este văzută prin 5 dimensiuni – emoțională,
intelectuală, fizică, socială și spirituală, fiecare dintre acestea contribuind la condiția de
bunăstare a unei persoane. Pentru menținerea unei sănătăți bune, o persoană trebuie să-și
examineze fiecare din aceste dimensiuni și să se orienteze în sensul în care i se permite nu
doar să trăiască o perioadă lungă de timp ci, de asemenea, să se bucure de viață, deci să ducă
o viață de calitate.
Sănătatea emoțională. Într-o viziune complexă, calitatea sănătății unei persoane reflectă
emoțiile unei persoane, sentimentele acesteia față de sine, cât și față de alte persoane.
Sănătatea emoțională include înțelegerea emoțiilor și cunoașterea modului de soluționare a
problemelor cotidiene, a stresului cât și capacitatea de a studia, de a lucra sau de a îndeplini
activități eficiente și cu bună dispoziție. În timp ce ele sunt importante în sine, emoțiile
influențează, de asemenea, sănătatea fizică. Medicii văd în mod frecvent demonstrarea
conexiunilor organism – mental. Somatizările ar fi expresia unor astfel de manifestări. De
exemplu, un individ cu o bună stare emoțională manifestă o rată scăzută la boli legate de stres,
cum ar fi ulcer, migrene și astm. Atunci când stresul sau tulburarea emoțională continuă
pentru o lungă perioadă de timp, sistemul imunitar clachează, accentuându-se riscul de
dezvoltare a diferitelor boli. Unii cercetători au argumentat că trăsătura de personalitate
denumită forța de caracter poate ajuta. Aceasta forță este definită ca deținerea unui mod
optimist și de asumare în abordarea vieții, în perspectiva asupra problemelor, incluzând boala
ca provocare ce poate fi manipulată.
Sănătatea intelectuală. Intelectul, aspect major al planului mental care contribuie la
luarea deciziilor importante, joacă un rol crucial în starea de sănătate și de bunăstare a
individului. Chiar dacă capacitatea intelectuală variază de la individ la individ, toți indivizii
8
sunt capabili să învețe cum să dobândească și să-și evalueze informațiile, cum să aleagă între
alternative, și cum să ia deciziile asupra diferitelor tipuri ale problematicii, inclusiv sănătatea.
Sănătatea intelectuală este uneori inclusă în sănătatea emoțională ca parte a sănătății mentale.
Totuși, deși strâns întrepătrunsă cu emoțiile, gândirea intelectuală se distinge de acestea.
Emoțiile pot altera capacitatea de a gândi a unei persoane, iar gândirea confuză poate accentua
și mai mult problemele. Totuși, relația dintre emoțional și intelect nu le suprapune.
Sănătatea fizică. Sănătatea fizică se referă la starea organismului și la răspunsurile
acestuia în fața vătămărilor și a bolii. Pentru menținerea unei condiții fizice bune, a sănătății
fizice, este important să adoptăm acele conduite ce ne conferă o bunăstare fizică. De exemplu,
evitarea țigărilor, a consumului de alcool, alimentația moderată sunt doar câteva obiceiuri ce
asigură o bună sănătate fizică. Exercițiile fizice adecvate, efort și repaos echilibrat, menținerea
unei greutăți normale și alegerea inteligentă a mâncărurilor, evitarea abuzurilor alimentare în
timpul sărbătorilor și a evenimentelor, ne ajută, de asemenea, să ne menținem starea de
sănătate a organismului. O stare bună de sănătate fizică presupune ca o persoană să acorde
atenție mesajelor trimise prin simțurile organismului asupra a ceea ce el are nevoie – mai
multă odihnă sau diferite alimente etc., și să răspundă la aceste mesaje într-un mod adecvat,
coerent. Aptitudinile fundamentale de auto-îngrijire pot ajuta persoanele să-și soluționeze
micile probleme de sănătate. Totuși, este la fel de importantă acceptarea responsabilităților
pentru controale și abordarea în cunoștință de cauză a instituțiile și serviciile de sănătate
atunci când apar probleme medicale serioase.
Sănătatea socială. Sănătatea socială se referă la capacitatea de realizare a rolului din
viață, cum ar fi rolul de fiu sau fiică, părinte, soț, prieten, apropiat sau cetățean, într-un mod
eficient și confortabil, cu plăcere, fără a tulbura climatul de ecologie socială, de protecție al
altor persoane. Fiecare dintre aceste roluri presupune diferite responsabilități și riscuri. Toate
necesită o comunicare eficientă, de genul oferă și ia, căci relaționările sănătoase niciodată nu
se derulează într-un singur sens. Împlinirea trebuințelor umane pentru dragoste, intimitate, de
apartenență, constituie un factor important în realizarea sănătății sociale. Persoanele care sunt
private de aceste trebuințe pot dezvolta comportamente ce pot aduce amenințare la starea lor
de sănătate și de bună dispoziție, intrând, astfel, în sfera anomiei, devianței și patologiei
sociale.
Sănătatea spirituală. O altă dimensiune a sănătății este sănătatea spirituală, acel
sentiment, trăire, după care comportamentul și valorile fundamentale ale unei persoane sunt în
armonie. Numeroase studii au arătat o asociere între afiliația religioasă și rata scăzută de boli
9
cronice și a mortalității. Unii oameni atribuie aceste efecte regulilor religioase, afirmând că
religia descurajează conduitele ce pot conduce la probleme severe de sănătate. Alte persoane
au declarat că afilierea religioasă poate contribui în mod direct asupra stării de sănătate și a
bunei dispoziții în general.
Educaţia pentru sănătate este considerată o disciplină nouă, cu abordare sistemică,
integrativă, urmărind să valorifice multi- şi interdisciplinar achiziţiile din diverse ştiinţe
precum pedagogia, psihologia, sociologia, chimia sau medicina. Prin urmare, asigurarea
calităţii vieții nu poate avea o abordare simplistă, dintr-o singură perspectivă şi urmărind
un singur obiectiv, ci trebuie avut în vedere faptul că starea de sănătate poate fi studiată, din
perspectiva prevenţiei şi intervenției, luând în considerare un sistem complex de acţiuni.
Astfel, se poate afirma că educaţia pentru sănătate urmăreşte mai multe obiective
interdependente:
 Promovarea sănătăţii şi a comportamentelor sănătoase;
 Prevenirea îmbolnăvirii;
 Menţinerea stării de sănătate;
 Gestionarea factorilor cognitivi, emoționali, sociali și culturali cu rol în etiologia
bolilor;
 Formarea unor atitudini şi deprinderi favorabile sănătăţii;
 Implicarea activă a indivizilor, încă de la vârstele mici, în a lua decizii corecte privind
propria stare de sănătate;
 Promovarea unui set de măsuri care să vizeze dezvoltarea fizică, mentală și emoțională
a indivizilor, în general, și a elevilor, în particular;
 Promovarea în societate, în general, și în școală, în particular, a unei alimentaţii
raţionale, care să combată atât obezitatea, cât şi subnutriţia;
 Prevenirea dezvoltării de adicții de către copii și adolescenți, dar și de către adulți.
Așadar, urmărind obiectivele prezentate mai sus devine evident spectrul larg de acțiune al
educației pentru sănătate. Astfel, Organizația Mondială a Sănătății statuează că educaţia
pentru sănătate trebuie realizată atât de complex, încât să cuprindă toate sectoarele sociale și
instituționale urmărind aplicarea de programe de sănătate publică, pentru a marca răspunderea
personală şi colectivă a tuturor membrilor societăţii în promovarea sănătăţii umane. Mai mult
decât atât, pentru asigurarea realizării obiectivelor sale, teoria educației pentru sănătate a
dezvoltat o serie de principii, fundamentate de Charta de la Ottawa:
10
 Promovarea sănătăţii înseamnă mult mai mult decât asistență medicală.
Astfel, se pleacă de la ideea că sănătatea este un subiect ce trebuie să preocupe toți
factorii de decizie, din toate domeniile sociale și instituţionale. Promovarea
sănătăţii presupune identificarea unor modalități comune de identificare și
înlăturare a obstacolelor în adoptarea unor politici care promovează sănătatea de
către sectorul medical, în colaborare cu sectoarele nemedicale. Prin urmare, scopul
final constă în favorizarea practică a posibilităţii ca alegerile, opţiunile favorabile
sănătăţii să fie la îndemâna populaţiei, să fie cel mai uşor accesibile.
 Promovarea sănătăţii recunoaște că sănătatea indivizilor este legată de modul
în care este tratată natura şi mediul înconjurător. Societăţile în care mediul
este exploatat fără a avea o abordare ecologică, culeg efectele acestei exploatări
prin apariţia inclusiv a unor probleme de sănătate şi sociale, deci, sănătatea nu
poate fi separată de alte scopuri sau obiceiuri din viaţă. Astfel, prin promovarea
sănătăţii se participă la crearea unor condiţii calitative a vieții și a societății, în
ansamblul său.
 Promovarea sănătăţii acţionează prin acţiuni socio-comunitare eficiente. În
centrul promovării și realizării educației pentru sănătate trebuie să se afle
comunitatea, care are o forță proprie pentru iniţiative şi activităţi. Aceasta
înseamnă că întreaga comunitate, inclusiv grădinițele, școlile sau organizațiile non-
guvernamentale trebuie să acțiuneze în sensul promovării sănătății, inițiind
proiecte și chiar propuneri pentru autoritățile din domeniu. Astfel, comunitatea nu
va mai fi considerată ca un element pasiv, ci unul implicat activ.
 Promovarea sănătăţii sprijină dezvoltarea personală şi socială. În acest sens se
poate afirma cu siguranță că educaţie pentru sănătate sprijină indivizii să-şi
dezvolte capacitatea de a lua decizii favorabile sănătăţii. Prin toate acestea, ea
permite oamenilor să aibă un control crescut asupra propriei sănătăţi, asupra
mediului și asupra calității vieții, în general, le permite să înveţe de-a lungul vieţii
cum să se pregătească pentru diferite situaţii, cum să facă faţă bolilor cronice sau
accidentelor. Toate acestea trebuie să aibă loc la școală și acasă, precum şi în
cadrul altor comunităţi.
Respectând principiile de mai sus, se poate spune că educația pentru sănătate

promovează dezvoltarea unor acțiuni care pot forma percepția/ atitudinea privind starea de
11
sănătate. Această formare a atitudinii față de starea de sănătate, față de comportamentele
sănătoase sau față de prevenția îmbolnăvirii trebuie să se realizeze încă din grădiniță și să
continue în școală primară, gimnazială și în liceu. Şcoala care promovează sănătatea pune
accent pe mediul şcolar, atât fizic, cât şi social, ca factor crucial pentru promovarea şi
susţinerea stării de sănătate. Mediul şcolar devine o resursă importantă pentru promovarea
sănătăţii, realizată eficient prin punerea în practică a unor politici care promovează starea de
bine. Aceasta include formularea şi monitorizarea unor măsuri de sănătate şi siguranţă, ca şi
introducerea unor structuri de management adecvate.
Mai mult decât acțiunile la nivel de școală, educația pentru sănătate trebuie promovată
pornind de la nivelul politicilor educaționale, incluzând aici proiectarea curriculumului și
pregătirea profesorilor. Conform Raportului Administrației Prezidențiale, Departamentul de
Sănătate Publică (2015, p. 3), curriculumul actual pentru „Educație pentru sănătate” vizează
să asigure educarea populației școlare pentru un stil de viață sănătos, să faciliteze accesul la
informații corecte, avizate, atât în mediul urban, cât și în cel rural, să realizeze, în mod
indirect, educația adulților și să conducă la diminuarea numărului de îmbolnăviri și la
reducerea comportamentelor cu risc pentru sănătate. În prezent, curriculumul conține aspecte
legate de anatomia și fiziologia corpului uman, igienă personală, sănătate mentală, abuzul de
substanțe, răniri, violență, abuz fizic, sănătate reproductivă, bio-etică etc. Totodată, pe
parcursul ultimilor ani au existat mai multe proiecte implementate de diverse instituții și
organizații, care au vizat această temă.
Potrivit aceluiași raport (Idem, p. 5), există o serie de factori care influențează starea de
sănătate a populației, precum: factorii biologici, mediul ambiant, sistemul de îngrijiri de
sănătate, între care ponderea cea mai ridicată o are stilul de viață (51%). Tot stilul de viață
este și cel pe care îl putem controla cel mai ușor. Pentru aceasta este însă nevoie de informare
corectă și completă, pentru a putea lua decizii responsabile și avizate [...] Alături de
înțelegerea și conștientizarea importanței prevenției încă din copilărie, educația pentru
sănătate şi adoptarea unor comportamente și a unui stil de viață sănătos vor avea, pe
termen lung, un impact major asupra îmbunătățirii stării de sănătate și creșterii speranței
de viață în România.
12
În ultimii ani tot mai mulţi teoreticieni şi practicieni din domeniul promovării sănătăţii
sunt preocupaţi de necesitatea dezvoltării unui sistem de indicatori de eficienţă şi eficacitate ai
intervenţiilor în favoarea sănătăţii. Atenţia lor se concentrează în special pe găsirea unei
alternative la modelul bio-medical care domină încă în sănătatea publică (Sprenger, 2002).
Potrivit modelului bio-medical boala este explicată prin relaţia cauză-efect, stimul-reacţie, iar
experimentul este standardul absolut în cercetare pentru producerea dovezilor ştiinţifice
privind cauzalitatea. Metodele ne-experimentale, de cercetare cantitativă acceptate, au ca
scop evaluarea prevalenţei şi incidenţei, orice inferenţă a cauzalităţii între variabilele măsurate
fiind exclusă de către specialişti. În consecinţă, intervenţiile pentru schimbarea
comportamentului se bazează pe măsurarea atitudinilor, percepţiilor, comportamentelor
grupului ţintă, selectate după criterii universale de către specialişti şi folosind preponderent
metodele descriptive (frecvenţe) pentru analiza datelor.
Oponenţii abordării bio-medicale susţin că în sănătatea publică şi promovarea sănătăţii,
metodologia experimentală nu este întotdeauna posibilă, deoarece multe variabile nu pot fi
controlate, în special în studiile populaţionale (MacDonald, 2000). Ei susţin, în continuare, că
dimpotrivă, metodologia ne-experimentală de cercetare cantitativă şi cercetare calitativă
fenomenologică face posibilă o mai bună înţelegere a factorilor asociaţi cu sănătatea
(atitudini, valori), a proceselor psihologice implicate în comportament şi a proceselor care
conduc la schimbarea comportamentului. Dovezi empirice şi rezultate ale cercetării vin în
sprijinul acestei abordări. Numeroase dovezi ştiinţifice au pus în evidenţă legătura strânsă
dintre factorii socio-economici (loc de rezidenţă, venituri, statut social, educaţie, acces la
servicii medicale etc.) şi starea de sănătate (Naidoo & Wills, 1998; MacDonald, 2000).
Totuşi, aceste cercetări nu au putut explica diversitatea comportamentelor individuale. De ex.
de ce din rândul persoanelor cu acelaşi nivel de educaţie şi cu un venit similar, unele fac abuz
de alcool, iar altele nu. Pentru formularea unui răspuns, o ipoteză a venit din partea
psihologiei sociale şi sugera că, între cauzele primare – determinanţii socio-economici, şi
efect – comportamentul, există un lanţ de relaţii cauzale în care factorii intra-personali (ex.
percepţia eficacităţii personale) şi interpersonali (ex. existenţa unui confident) intervin ca
mediatori sau moderatori. Consecutiv, s-au formulat teorii şi modele conceptuale care
încearcă să identifice factorii (variabile) şi mecanismele cu cea mai mare relevanţă pentru un
comportament specific, şi oferă principii călăuzitoare pentru cercetare şi pentru intervenţii
13
direcţionate spre schimbare (Naidoo & Wills, 1998). Metodele de prelucrare analitică a
datelor culese, potrivit acestor teorii şi modele, depăşesc nivelul statisticilor descriptive, care
sunt înlocuite de comparaţii cu semnificaţie statistică, corelaţii, predicţii, şi de evidenţierea
unor lanţuri de relaţii cauzale, de mediere sau de moderare între variabilele măsurate. Din
această perspectivă, pe baza rezultatelor cercetării din diferite domenii, s-a ajuns la consens
asupra faptului că sănătatea are determinanţi multipli, de origine genetică, biologică,
psihologică, socială, economică şi politică, şi că felul în care aceştia interacţionează determină
comportamentul individului. În consecinţă, este necesară o abordare a eficienţei promovării
sănătăţii, care să ia în considerare noile dovezi într-o manieră integratoare (Mittelmark, 1999).
Așa cum subliniam mai sus, educația pentru sănătate s-a dezvoltat integrând și
valorificând achizițiile din mai multe științe cu privire la contextul în care sănătatea și boala
există. Astfel, în cercetarea conceptelor de boală și sănătate au o maximă importanță
următoarele domenii de studiu (Băban, 2009, p. 7):
 Epidemiologia – studiază frecvența și distribuția bolilor în populație;
 Sănătatea publică – studiază sănătatea la nivel de comunitate și nu de individ;
 Sociologia – studiază societatea, interacțiunile sociale și individul ca membru al unui
grup, comunități, instituții;
o Sociologia medicală – studiază impactul societății, a interacțiunilor sociale și a
comportamentelor individului în cadrul grupului, comunității și instituției
asupra sănătății și bolii;
 Antropologia – studiază originea speciei umane, istoria și cultura acesteia;
o Antropologia medicală – studiază reprezentările sănătății și bolii și practicile
asociate acestora;
 Psihologia socială – studiază modul în care indivizii și grupurile interacționează;
 Psihologia dezvoltării – studiază impactul proceselor maturaționale și a experienței
asupra comportamentului individului;
 Psihologia pozitivă – studiază resursele personale ale individului (ex. înțelepciune,
curaj, optimism, originalitate, talent, responsabilitate, moderație, toleranță) ce
facilitează funcționarea sa optimă;
 Psihologia clinică – studiază mecanismele psihologice implicate în patologie.
14
Frecvența de manifestare a unor comportamente patogene, precum fumatul, consumul de

alcool sau droguri, afectează în mod semnificativ starea de sănătate. Mai mult, manifestarea
de comportamente patogene se află în cele mai multe cazuri în directă asociere cu
dependența. Dependența se referă la consumul constant-repetitiv de substanțe psihoactive cu
scopul producerii plăcerii sau evitării disconfortului fizic sau emoțional.
Dependența de tutun, alcool sau droguri parcurge mai multe etape până se produce ca
atare. Este important de specificat faptul că la fel ca și adulții, adolescenții și tinerii pot deveni
dependenți atât de nicotină, cât și de alcool și droguri. Etapele consumului de substanțe sunt:
 consumul experimental, în care elevul consumă substanța din curiozitate (ex. la o
petrecere);
 consum regulat, în care elevul consumă substanța la diversele întâlniri cu colegii,
prietenii;
 consum devenit preocupare, în care elevul obișnuiește să consume alcool, droguri,
tutun în multe situații și căutarea acestor situații devine în sine un scop;
 dependența, este faza în care întregul comportament este controlat de nevoia
organismului de a fuma sau consuma alcool sau droguri. Persoana nu mai este
liberă, este controlată de substanță. (Băban, 2009, p. 60)
1.3.1 Fumatul
Fumatul este unul dintre cele mai controversate comportamente nesănătoase. Studiile arată
că 95% dintre fumători încep să fumeze înaintea vârstei de 20 de ani. Întrebarea care se
impune este în ce măsură acești tineri dețin informații pertinente și suficiente referitoare la
comportamentul de fumător și la riscurile pe care le implică. Majoritatea studiilor efectuate,
având ca eșantion adolescenții, arată că aceștia au devenit dependenți pentru că:
 au supraestimat numărul adulților și al adolescenților care fumează;
 au subestimat ponderea persoanelor care au atitudini negative față de fumat;
 au considerat că sunt mai puțin expuși riscurilor la bolile asociate fumatului.
15
Fumatul începe, de obicei, la o vârstă timpurie. Multe sondaje relevă faptul că mai mult de
15% dintre adolescenții cu vârsta cuprinsă între 12 și 18 ani fumează regulat și se consideră
fumători. Fumatul este un comportament care se dezvoltă treptat, de la faza de experimentare
la faza de dependență și de formare a unei atitudini pozitive față de fumat.
Fumul este dăunător tuturor celor care îl inspiră, inclusiv nefumătorilor (fumatul pasiv).
Acesta conține aproximativ 4000 de substanțe chimice, dintre care 40 sunt cancerigene. Una
din substanțele inhalate odată cu fumul de țigară este nicotina. Nicotina este un drog care se
află în tutun și care are multe efecte negative asupra organismului, influențează sistemul
nervos într-un mod negativ și produce grave probleme de sănătate, incluzând dependența.
Dintre factorii de ordin social asociați cu fumatul, cel mai semnificativ este imaginea
celui care fumează. Industria tutunului, prin reclamele și campaniile publicitare realizate,
promovează imaginea fumătorului rebel, liber, matur și puternic. Adolescenții ajung să
considere fumatul un comportament ce corespunde acestei imagini. Modificarea acestei
imagini este obiectivul fundamental al campaniilor anti-fumat, atât la nivelul școlii, cât și la
nivelul societății. Unul dintre cele mai importante mesaje pe care trebuie să le transmită
campaniile anti-fumat este cel legat de valoarea unui stil de viață sănătos fără fumat care are
ca și consecințe atractivitatea fizică, sociabilitatea și persuasiunea - norme importante pentru
tineri.
Prin urmare, instituțiile școlare au un rol foarte important în prevenția fumatului activ
și pasiv și trebuie să aibă în vedere următoarele tipuri de acțiuni:
 informări privind consecințe sociale și de sănătate, de scurtă durată și de lungă durată
ale fumatului;
 formarea unor valori și atitudini pozitive față de un stil de viață sănătos;
 discutarea și analizarea rolului influenței grupului, a familiei și a mass-mediei în
formarea și menținerea atitudinilor față de fumat;
 dezvoltarea deprinderilor de comunicare, asertivitate și de a face față presiunii
grupului (deprinderea de a spune NU, “Nu mulțumesc, nu fumez.”);
 dezvoltarea abilităților de luare a deciziilor, de gândire critică și de management al
stresului;
 dezvoltarea unor comportamente alternative.
16
1.3.2. Consumul de alcool
Inițierea comportamentului de a consuma alcool se realizează prin învățare socială – copiii

și adolescenții învață, privind la cei maturi, că a consuma alcool este ceva plăcut, oamenii
care beau sunt veseli, râd și se simt bine. Curiozitatea și dorința de a imita adulții îi determină
pe mulți copii să încerce să consume la rândul lor alcool. Alcoolul devine, astfel, un risc din
ce în ce mai mare pentru că poate fi acceptat și încurajat de către cei din anturaj și cel puțin
temporar îi poate face să pară și să se simtă mai mari. Consumul de alcool devine deci un
comportament format pe baza învățării sociale. Învățarea socială a consumului de alcool
presupune următoarele dimensiuni:
 Învățarea acestui comportament se realizează prin observarea comportamentelor unor
persoane importante pentru copil sau adolescent, cum ar fi membrii familiei,
prietenii, celebrități, modele personale. (“A bea este ceva interesant, te face să te simți
bine, să fii vesel);
 Învățarea socială presupune și formarea unor atitudini pozitive față de efectele
alcoolului; adolescenții învață astfel că a consuma alcool face parte dintr-un proces
natural în urma căruia devii mai “sociabil” și mai “matur".
 Adolescenții continuă să consume alcool mai ales din cauza influenței grupului. În
această etapă se consolidează comportamentul lor de consum de alcool. Ca și
consecințe ale acestora, adolescenții tind să considere că relațiile sociale sunt facilitate
și favorizate de acest comportament prin faptul că alcoolul îi determină să devină mai
volubili și mai lipsiți de inhibiții. Un alt mecanism al consumului de alcool este
utilizarea acestuia pentru rezolvarea situațiilor de criză pentru care tânărul nu și-a
dezvoltat abilitățile necesare.
Există două tipuri de efecte ale consumului de băuturi alcoolice: efectele de scurtă
durată și efectele pe termen lung. Efectele imediate ale consumului de alcool sunt o ușoară
relaxare, inhibiții mai reduse și reacții mai lente. Cu cât este consumat mai mult alcool, cu atât
acesta va produce mai multe modificări la nivel cognitiv, emoțional și comportamental.
Consumul de alcool în cantități mari și pe o perioadă îndelungată poate duce la tulburări
somatice și psihologice grave. Alcoolul este o substanță toxică, care are drept consecințe:
ciroza, boli cardiace, ulcer, cancer, boli psihice, afecțiuni fatale ale creierului. Una dintre cele
mai grave consecințe ale consumului de alcool este alcoolismul. Organizația Mondială a
17
Sănătății consideră alcoolismul o boală. Este o boală cronică, progresivă și potențial fatală
prin consumul necontrolat de alcool. Alcoolismul nu este o problemă de imoralitate sau de
caracter slab. Alcoolicii sunt persoane bolnave care au nevoie de sprijin și tratament.
În ceea ce privește formarea dependenței de alcool, cercetătorul E.M. Jellinek a elaborat o

descriere sintetică a evoluției acestei. Acesta prezintă evoluția alcoolismului în patru faze:
 Faza pre-alcoolică
 Faza de debut
 Faza critică
 Faza cronică
Faza pre-alcoolică. Este faza în care alcoolul se consumă ocazional, la petreceri, sărbători,
protocoale, etc. În acest stadiu nu există dependența fizică și psihică. Dependența se poate
crea prin consum de alcool repetat și prin creșterea cantității
Faza de debut. În această fază, sunt asigurate, de către consumator toate condițiile pentru
dezvoltarea dependenței. Consumatorul manifestă următoarele tipuri de simptome: amnezie,
consum de alcool pentru efectul în sine; ascunderea alcoolului; preocupare față de alcool;
sorbirea cu sete a primului pahar; sentiment de vinovăție privind alcoolul; evitarea
conversației pe tema alcoolului; amneziile apar după aproape fiecare consum.
Faza critică. Este faza în care dependenţa de alcool este deja instalată. Alcoolicul poate
manifesta următoarele simptome: pierderea controlului; raționalizarea și justificarea
consumului, negarea bolii; grupul de consumatori devine o sursă importantă pentru respect și
stimă de sine; comportament agresiv, remușcare și sentimentul de vină persistentă;
modificarea comportamentului; tulburări de comportament; întreruperea relațiilor sociale;
gelozia alcoolică; scăderea capacității sexuale, impotența; consumul matinal de alcool.
Faza cronică. Este ultima fază a dependenţei. Din acest punct consumatorul nu mai este liber,
ci controlat de alcool. În acest stadiu dependența se manifestă prin: consum permanent de
alcool de unul singur sau în compania prietenilor de pahar; deteriorare etică - sistemul de
valori s-a modificat (devine mincinos, iresponsabil, etc.); deteriorare severă a gândirii;
18
deteriorare socială prin compania consumatorilor; tremurături, consumă alcool pentru evitarea
sevrajului; refuză, nu acceptă starea de degradare fizică și psihică în care a ajuns.
Instituțiile școlare au un rol foarte important în prevenția consumului de alcool și

trebuie să aibă în vedere următoarele tipuri de acțiuni:
 informații privind consecințele sociale și de sănătate de scurtă și de lungă durată
ale consumului de alcool;
 discutarea și analizarea rolului influenței grupului, a familiei și a mass-mediei în
formarea și menținerea atitudinilor față de alcool;
 discutarea modului în care alcoolul poate diminua performanțele școlare,
profesionale etc.
 dezvoltarea deprinderilor de asertivitate și de a face față presiunii grupului
(deprinderea de a spune NU);
 dezvoltarea abilităților de luare a deciziilor, de gândire critică și de management
al stresului;
 desfășurarea de activități de recreere sănătoase, cum sunt: sportul, muzica, artele
plastice, activități de club, voluntariatul.

Drogul este o substanță a cărei utilizare creează dependență fizică și psihică și tulburări
grave ale activității mentale, percepției și comportamentului. Consumul de droguri este deja o
problemă majoră a învățământului românesc. Prevenția consumului de droguri este un proces
complex la care trebuie să participe întreaga societate, familia, școala, elevii, organizațiile
nonguvernamentale și cele guvernamentale. Școala are un rol esențial în activitatea de
prevenție, prin obiectivul ei de formare a unor elevi care pot lua decizii responsabile și
sănătoase. Elevii sunt din ce în ce mai expuși consumului de droguri, de aceea au nevoie de
informații corecte despre droguri și de formarea unor atitudini adecvate față de consumul
acestora.
În literatura de specialitate există numeroase clasificări ale drogurilor, având la bază
diferite criterii, astfel:
1) Clasificare după natura lor şi modul de obținere etc.
 Droguri naturale
19
o Opiaceele: opiu
o Cannabisul (cânepa indiană)
o Cocaina: frunzele de coca
o Lephophora Williamsi - mesacalina
o Ciuperci halucinogene – psilocina şi psilocibina
 Drogurile chimice (sintetice):
o Amfetaminele, Metamfetamine
o Barbituricele,
o L. S. D. (acid lisergic, lisergina)
o Ecstasy
2) Clasificarea de natură psihofarmacologică
 După Louis Lewin, există cinci categorii de stări pe care drogurile le pot genera:
Euforica, Phantastica, Inebrantia, Hypnotica şi Excitancia.
 Jean Delay, după criterii psihiatrice, evidenţiază trei grupe de substanţe:
Psiholeptice, Psihoanaleptice şi Psihodisleptice.
 Pierre Deniker, clasifică drogurile pe grupuri de acţiune, după cum urmează:
o Psiholeptice: hipnotice (barbiturice şi nebarbiturice); tranchilizante şi sedative
(benzoziadepine, etc.); neuroleptice (benzomide, fenotiazime, resepine, etc.);
regulatoarele umorului (săruri de litiu).
o Psihoanaleptice: stimulatoarele stării de veghe (amfetaminele etc.);
antidepresoare stimulente ale umorului (imipramine şi derivate triciclice,
hidrazinele IMAO); alte stimulente (drogurile cafeinice, cafea, ceai, cola, matè,
guarana, khat, tutun, betel, camfor, acidul ascorbic, fosforicele, etc.).
o Psihodisleptice: halucinogene şi onirogene (mescalina, lysergamida, psilocina,
cannabinolii etc.); stupefiantele (cocaina, heroina, morfina, etc.); alcoolul şi
derivaţii săi (alcoolul, eterul, etc.).
 Clasificarea după Pelicier-Thuillier, de asemenea bazată pe criterii ştiinţifice,
împarte drogurile în trei categorii:
o depresive ale sistemului nervos central: opiaceele, barbituricele, analgezicele;
o stimulente ale sistemului nervos central: cocaina, khat-ul, amfetaminele;
o perturbatorii ale sistemului nervos central: cannabisul, L. S. D. , penciclidina,
mescalina, ciupercile halucinogene.
20
Consumul de droguri este un proces, mai mult decât un fenomen, pentru că are un început,
o perioadă de dezvoltare şi un epilog. Acest proces se dezvoltă prin intermediul a trei faze
cruciale în sensul cărora subiectul realizează alegerile şi opţiunile ce delimitează
caracteristicile raportului său cu drogul.
 Faza de pregătire sau de învecinare;
 Faza de contact sau iniţiere;
 Faza de stabilizare;
Faza de pregătire sau de învecinare. Pentru ca un individ să decidă să consume droguri

este necesar să-şi fi elaborat o orientare favorabilă consumului şi să considere că această
experienţă este în măsură să răspundă nevoilor şi aşteptărilor sale, raportate la diverse situaţii:
experienţa de sine, relaţii cu alţii, stil de viaţă, toate în raport cu etapa de vârstă. Rolul crucial
exercitat de factorii cognitivi şi motivaţionali, atât în această fază, cât şi în cele succesive,
duce la excluderea că acest comportament de risc poate fi explicabil numai în baza proceselor
imitative, cum postulează teoria învăţării.
Faza de contact sau iniţiere. Dacă i se prezintă ocazia şi subiectul a elaborat anterior un
tip de disponibilitate, decide să probeze; numai aşa pot să continue ulterioarele faze.
Experienţa trăită concret îi permite să evalueze calitatea şi dimensiunea efectelor

experimentate, pentru că drogul este în măsură să ofere plăcere şi relaxare, eliminarea
senzaţiilor şi experienţelor de neplăcere, întăreşte aspectele importante de sine şi relaţia lor cu
precedentele expectative, raportul între avantajele şi dezavantajele implicate; în afară de
acestea, îi permite să compare experienţa personală după ce şi-a administrat drogul cu cea pe
care o are în condiţii de abstinenţă. În baza acestor consideraţii şi evaluări, el poate decide
continuarea administrării sau renunţarea definitivă.
Faza de stabilizare. Deşi nu există nicio conexiune cauzală între diversele faze de
consum, s-a constatat că o atitudine pozitivă referitoare la drog măreşte probabilitatea
experimentării concrete, instaurându-se ulterior uzul continuu şi, de la acest ultim, de trecere
la un uz dependent.
Instituțiile școlare au un rol foarte important în prevenția consumului de droguri și

trebuie să aibă în vedere următoarele tipuri de acțiuni:
21
 informații despre consecințele de sănătate și sociale ale consumului de droguri;
 discutarea și analizarea rolului influenței grupului în consumul de droguri;
 dezvoltarea deprinderilor de management al situaților de criză prin învățarea unor
strategii de coping adaptative;
 dezvoltarea deprinderilor de management al conflictelor și luare de decizii
responsabile;
 discutarea modului în care drogurile îți controlează modul în care gândești, simți și te
comporți;
 desfășurarea de activități de recreere sănătoase, cum ar fi participarea la acțiuni de
voluntariat (ex. programe de prevenție a consumului de droguri etc)
1.4 Strategii de creștere a calității stării de sănătate
Conform Strategiei naționale de sănătate 2014 – 2020, din România, (pp. 12-14), la nivel
sub-naţional există inegalităţi majore în ceea ce privește profilul determinanţilor stării de
sănătate (factori socio-economici, comportamentali, din mediul fizic de viaţă şi de muncă şi
caracteristicile individuale).
Determinanţi socio-economici
Determinanţii socio-economici deţin (direct sau indirect) un rol important în modelarea

stării de sănătate a populaţiei, inclusiv în sensul cel mai larg al conceptului de sănătate, aşa
cum este el văzut de OMS, dar din perspectiva accesului la serviciile de sănătate. Pe de altă
parte sectorul de sănătate constituie un pilon important în abordarea multidimensională menită
să contribuie la reducerea sărăciei şi a excluziunii sociale, obiectiv important al Strategiei
europene de creştere până în 2020.
România este una din ţările europene cu cele mai înalte niveluri ale sărăciei. Circa 42% din
populaţia României sunt la risc de sărăcie şi excluziune socială, nivel depăşit în UE-27 doar
de Bulgaria [Eurostat, AROPE, 2013]. Rata sărăciei relative a atins 17,9% în 2011, după o
evoluţie relativ stabilă în 2009-2010 [MMFPSPV, 2011]. În perioada de criză a crescut rata
sărăciei absolute de la 4,4% în 2009 la 5% din populaţie în 2011. În anul 2011, 3,81 milioane
22
de români se aflau sub pragul de sărăcie relativă şi 1,08 milioane erau afectaţi de sărăcie
severă. Rata sărăciei extreme a scăzut de la 0,9% la 0,6% în intervalul 2010-2011.
Sărăcia este mai pregnantă în mediul rural (risc de sărăcie de 3 ori mai mare), în anumite
regiuni geografice (+23-25% în NE şi SE), la lucrătorii de cont propriu, inclusiv din
agricultură (+ 38%), la femei, în gospodăriile cu copii dependenţi, mai ales cele cu 2-3 copii
(aproape dublă), la copiii sub 15 ani (+43%) și la persoanele peste 65 ani (doar înainte de
transferuri sociale). Notabil, grupuri populaţionale cu risc important de sărăcie și excluziune
socială în numeroase țări europene sunt şi minorităţile etnice (Roma), persoanele cu probleme
de sănătate mintală şi emigranţii. Familiile monoparentale şi gospodăriile cu trei sau mai
mulţi copii au un risc de 1,5-2 ori mai mare de sărăcie. Gradul de deprivare materială a
gospodăriilor cu 2-3 copii s-a accentuat substanţial în ultimii ani.
Factori de mediu și ocupaţionali
Managementul adecvat al sănătăţii în relaţie cu mediul constituie marca unei societăţi

civilizate moderne. După integrarea în UE, România a beneficiat de pe urma politicii comune
de mediu, dar beneficiile pe sănătate se pot culege mai ales pe termen lung. Rămân încă multe
aspecte de rezolvat, nu în ultimul rând inechităţile din sănătate legate de mediu.
Determinanţii clasici de mediu contribuie cu 17% la povara bolii în România, adică
echivalentul a 30 DALY/1000 locuitori per an (OMS, 2004). Studii recente arată că 4 din
primii 15 factori de risc după povara bolii în populaţie ţin direct de mediu. Patologiile
cunoscute ca având şi determinare de mediu sunt: bolile respiratorii, cardio-vasculare,
neurologice, dar și unele tipuri de cancer. În plus, povara pe sănătate, asociată schimbărilor
climatice, accidentelor și dezastrelor – mai puţin studiată și cuantificată - poate fi importantă,
mai ales în contextul transformărilor climatice globale recente, de unde și caracterul de
prioritate emergentă.
Factori comportamentali individuali
Factorii comportamentali majori cu impact bine-cunoscut asupra stării de sănătate

(fumatul, consumul de alcool, dieta/obezitatea şi inactivitatea fizică) influenţează major
sănătatea femeilor şi bărbaţilor din România, dar profilul impactului pe sănătate diferă în
funcţie de gen. De exemplu, inactivitatea fizică este asociată cu a 4-a cea mai mare povară a
23
bolii la femeile românce, dar în valori absolute bărbaţii sunt, de fapt, mai afectaţi de
inactivitatea fizică decât femeile. Totodată, circa 1/10 elevi nu participă la orele de educaţie
fizică din şcoală și doar mai puţin de 1/10 elevi participă la activităţi sportive în afara orelor
de educaţie fizică. Pe măsura înaintării în vârstă, adolescenţii adoptă în proporţie tot mai mare
un stil de viaţă sedentar. De asemenea, dieta necorespunzătoare este un alt factor de risc, o
bună parte dintre români consumă în exces sare (53%), grăsimi saturate (32%) şi/sau carne
roşie (27%). Prevalenţa consumului zilnic de fructe la copii de vârsta şcolară este mai mare la
fete (54%) decât la băieţi (43%), dar în general este peste cea din numeroase alte ţări.
Având în vedere determinanții stării de sănătate, discutați mai sus, se impun o serie de
modalități care să favorizeze o stare de sănătate optimă. Astfel putem vorbi despre
alimentația sănătoasă, evitarea fumatului sau renunțarea la fumat, evitarea alcoolului,
controlul greutății, controale medicale periodice, evitarea sedentarismului, evitarea
stresului, odihna optimă.
În ceea ce privește alimentația sănătoasă se recomandă evitarea mâncării de tip fast-food,

consumul zilnic de legume și fructe cât mai variate, consumul de alimente procesate și
prelucrate cât mai puțin, reducerea consumului de zahăr rafinat, consumul de preferință, de
carne albă, reducerea consumului de grăsimi, reducerea consumului de sare, consumul numai
de alimente corespunzătoare: culoare, miros, aspect, consistență.
Privind activitatea fizică, deci evitarea sedentarismului, aceasta poate aduce beneficii
deoarece: este un factor cheie în obținerea și menținerea unei greutăți optime; determină
scăderea cantităţii de grăsime şi creșterea masei musculare; întărește rezistența organismului;
stimulează tonusul afectiv, buna-dispoziţie; îmbunătăţeşte capacitatea de învăţare, atenţia,
concentarea; favorizează obţinerea unui somn odihnitor şi ajută la combaterea insomniei;
ajută la combaterea stărilor afective negative (a depresiei, anxietăţii) şi a agresivităţii.
De cele mai multe ori, persoanele care nu duc un stil de viață sănătos, care nu au o
alimentație sănătoasă, care fumează, care nu au activitate fizică sau care resimt stres produc
cu greu o schimbare a stării de fapt în care se află, evitând recurgerea de diverse strategii de
ameliorare a situației. Stările prin care o persoană trece pentru realizarea unei schimbări în
ceea ce privește stilul de viață sănătos se pot obiectiva în următoarele stadii:
24
 1. Precontemplarea. Ne referim aici la stadiul în care persoana nu are nici o intenţie de a
acţiona în viitorul predictibil/ apropiat. Persoana aflată în acest stadiu poate să nu fie
conştientă sau informată asupra consecinţelor comportamentului său, sau se poate să fi
avut un număr de nereuşite (eşecuri) în încercarea de a se schimba, astfel că este
descurajată şi nu mai încearcă. Principala trăsătură a persoanei aflate în stadiul de pre-
contemplare este faptul că prezintă rezistenţă la recunoaşterea sau modificarea unui
comportament problematic. Pentru ca persoana să iasă din acest stadiu, este nevoie să
experimenteze o disonanţă cognitivă, o stare afectivă negativă, şi să recunoască problema.
 2. Contemplarea: În acest stadiu persoana este dispusă să facă o schimbare. Persoana
cântărește argumentele pro şi contra schimbare, astfel că poate rămâne în acest stadiu timp
îndelungat. O persoană aflată în stadiul de contemplare decide dacă trebuie să corecteze
problema sau nu, şi dacă argumentele în favoarea schimbării le depăşesc pe cele în
favoarea păstrării comportamentului actual. Dacă persoana este blocată în acest stadiu,
fenomenul este cunoscut ca şi contemplare cronică sau procrastinare comportamentală. În
acest stadiu persoana continuă să se angajeze în comportamentul problematic, dar este
conştientă că acest comportament cauzează o problemă. Principala trăsătură a unei
persoane aflate în acest stadiu este aceea că ia în considerare în mod serios posibilitatea de
rezolvare a problemei. Individul va intra în următorul stadiu al schimbării dacă
argumentele pro le depăşesc pe cele contra, şi dacă motivaţia pentru schimbare este mai
puternică decât motivaţia pentru stabilitate.
 3.Pregătirea. Acesta este stadiul în care persoana planifică sau face o schimbare
comportamentală în următoarea lună. Persoana aflată în acest stadiu a avut adesea eşecuri
în acţiunea destinată schimbării comportamentului în decursul ultimului an şi încă se
angajează în comportamentul problematic. Individul s-ar putea să nu ştie cum să
procedeze pentru a face schimbarea şi poate fi temător cu privire la capacitatea sa de a se
schimba. Pentru a elimina sau reduce semnificativ comportamentul problematic, persoana
face un plan de acţiune, astfel încât să poată alege din mai multe soluţii potenţiale.
Persoana se va deplasa spre următorul stadiu al schimbării dacă alege un plan despre care
crede că va funcţiona şi dacă are încredere că poate urma planul.
 4. Acţiunea. În acest stadiu persoana a făcut deja eforturi de modificare a
comportamentului, experienţelor sau mediului său în decursul ultimelor luni, aşa încât să-
şi poată depăşi problema. Stadiul de acţiune necesită o implicare semnificativă, cheltuială
de timp şi energie, şi este stadiul în care persoana primeşte cea mai mare recunoaştere din
25
partea altora, datorită eforturilor sale vizibile. Cercetările ne avertizează să nu confundăm
această acţiune vizibilă direcţionată spre încercarea de schimbare cu schimbarea însăşi,
pentru că schimbarea efectivă apare numai atunci când sunt îndeplinite anumite criterii.
Principalul mod în care putem recunoaşte că cineva se află în stadiul de acţiune este prin
observarea eforturilor semnificative pe care le face pentru a se schimba şi prin modificarea
comportamentului problematic la nivele acceptabile ale criteriilor schimbării.
 5. Menţinerea: În acest stadiu persoana se străduie să prevină recăderile şi să îşi asigure
câştigurile rezultate în urma acţiunii. Persoana aflată în stadiul de menţinere este mai puţin
tentată să aibă recăderi şi mai încrezătoare în faptul că va putea să continue schimbarea.
Stadiul de menţinere este o continuare a schimbării, nu o absenţă a acesteia.
Conform Ghidului de intervenție pentru alimentație sănătoasă și activitate fizică în

grădinițe și școli (2012, pp. 30-31), elaborat de Ministerul Educației, principalele strategii
care pot fi valorificate în asigurarea calității stării de sănătate în copilărie sunt:
 Strategia bazată pe demersul individual - constă în relaționarea directă a promotorului
(cadru didactic/ medic/consilier școlar) cu beneficiarul (copil). De exemplu, consilierea
unui copil într-o discuție individuală despre stilul de viață se încadrează în acest tip de
strategii.
 Strategia ecologică - presupune livrarea/desfășurarea intervenției asupra unui grup
(populație generală, clasă, școală). Ca exemple putem nominaliza un film/spot de educație
pentru sănătate care este difuzat pe canale media (TV/Radio) sau discuția cu o clasă de
elevi.
 Strategia la risc înalt - presupune abordarea separată a copiilor cu risc înalt, de exemplu
prin reținerea lor în clasă după programul școlar și inițierea de discuții despre stilul de
viață.
Așadar, având în vedere abordarea holistică a conținuturilor prezentate mai sus, se
poate afirma că educaţia pentru sănătate urmăreşte dobândirea de către elevi a unui sistem de
cunoştinţe corecte privind diverse aspecte ale sănătăţii şi, totodată, formarea de atitudini şi
deprinderi indispensabile unui organism sănătos şi a unui comportament responsabil față de
sine și față de ceilalți.
26
CAPITOLUL 2. ABORDAREA PSIHO-SOCIOLOGICĂ
2.5. Preocuparea faţă de sănătate în societăţile contemporane (ideologia healthistă)
2.6.2. Poziţia României în ierarhia indicatorilor de sănătate din UE
2.7.1. Speranţa de viaţă şi consumul alimentar pe regiuni de dezvoltare
27
Rezumat
Capitolul 2, Abordarea psiho-sociologică, explorează o serie de concepte, teorii şi

modele din sfera sociologiei (şi psihologiei sociale a) sănătăţii, abordând, implicit, diverse
viziuni despre felul în care este percepută starea de sănătatea. Sănătatea şi boala sunt
fenomene sociale şi psihologice, şi nu reprezintă fenomene accidentale, aşa cum nu sunt
strict dependente de materialul genetic al indivizilor. Prevalenţa tipurilor specifice de boală
este influenţată de contextul social (venit, clasă socială, etnicitate sau mediu rezidenţial) şi
de stilul de viaţă constant. La rândul său, stilul de viaţă este influenţat de factori multipli:
economici, sociali, istorici, culturali.
Datele statistice şi cercetarea empirică în domeniul sănătăţii pot oferi informaţii valoroase
asupra comportamentului privind starea de sănătatea a individului, a comunităţii sau a altor
structuri sociale, şi astfel, pot ajuta la îmbunătăţirea şi adaptarea agendei de sănătate
publică. Conținutul are în vedere și următoarele: a) situația României, prin expunerea
principalilor indicatori sociali ai sănătății; b) datele statistice privind sănătatea publică din
țara noastră; c) politicile publice de informare, prevenție și intervenție; d) modele psiho-
sociologice de schimbare a comportamentelor de sănătate etc.
După cum atrag atenţia editorii cărţii Health Behavior and Health Education în capitolul
introductiv (Glanz, Rimer şi Viswanath, 2008), o ţintă în creşterea calităţii vieţii şi a
bunăstării sociale este educaţia populaţiei pentru promovarea sănătăţii.
28

Concept în acelaşi timp generos şi confuz, stilul de viaţă este, în general, înţeles ca
mod de viaţă, fiind încadrat diferit, în funcţie de direcţia de analiză pentru care se optează:
trăsături de personalitate, valori, interese, opinii, consum de bunuri şi servicii (separat sau în
diverse combinaţii). Încercând o sintetizare a numeroaselor definiţii date sintagmei „stil de
viaţă” (Beaulieu, 2004; Comşa, 2006; Grunert et al., 1993; Tomlinson et al., 2005), se observă
că acestea sunt asociate unor perspective teoretice şi aplicative diferite, cum ar fi
comportamentul consumatorului, psihologia cognitivă, structuralismul şi post-
structuralismul.
Tomlinson et al (2005) arată faptul că, în sociologie, stilul de viaţă serveşte ca reper
orientativ pentru manierele socio-culturale de viaţă din societăţile de consum, unde
consumerismul reprezintă o constantă importantă a identităţii sociale. Evaluând activităţile de
consum, se pot determina identităţi sociale, statute socio-economice, se pot încadra în mari
tipuri şi categorii stilurile de viaţă contemporane. Nu întâmplător, oamenii se pot diferenţia
prin înregistrarea stilurilor de viaţă ca şi modele de acţiune (rezultând şi consacrându-se chiar
expresii „populare” cum ar fi „stil de viaţă sportiv”, „stil de viaţă sedentar”, „stil de viaţă
boem” etc.), aceste diferenţe rezultând din raportarea unor categorii la altele, dar mai ales prin
înregistrarea unor caracteristici specifice ale tipurilor constante de acţiune.
Astfel, studiile care pun accentul pe comportamentul consumatorului folosesc stilul de
viaţă în asociere cu personalitatea şi valorile, pentru a determina care sunt factorii ce conduc
la anumite tipuri de consum, deci preferinţele şi alegerile consumatorilor. În acest sens,
întâlnim definiri diverse: „stilurile de viaţă sunt patternurile de consum ce reflectă alegerile
unei persoane cu privire la cum să cheltuiască timp şi bani, dar în numeroase situaţii şi
atitudinile şi valorile ataşate acestor patternuri comportamentale” (Solomon et al., 1999, p.
401); „patternurile prin care oamenii cheltuiesc timp şi bani” (Gunter şi Furnham, 1992, apud
Ritzer, 2007); „ceva constant, ceva situat la nivelul individului, ceva ce se află în spatele
acţiunilor noastre, deteminându-le; este ceva legat de modul în care cheltuim timp şi bani
(Comşa, 2006, p. 22); lărgind sfera de tipologizare, avem şi „pattern specific al activităţilor
zilnice care caracterizează un individ” (Reimer, 1995, p. 124, apud Comşa, 2006) etc.
Cunoscut pentru modelul său de analiză a stilurilor de viaţă, Sobel (1981, apud idem) propune
excluderea elementelor care nu sunt direct observabile (valori, opinii, atitudini), precum şi a
29
variabilelor sociodemografice, insistând pe înregistrarea comportamentelor observabile şi
liber alese de către indivizi (numite „expresive”, adică la latitudinea lor). La întrebarea pe
baza căror criterii pot fi selectate aceste comportamente, autorul propune selectarea celor mai
semnificative comportamente pentru un anumit segment spaţio-temporal şi într-un anumit
context, ceea ce descrie cel mai bine comportamentele de consum. Alte criterii, mai puţin
solide avute în vedere de Sobel, ar fi loisirul (deşi el consemnează că pot apărea unele
probleme de departajare: definirea diferită de la un moment la altul a timpului liber, precum şi
unele suprapuneri între conceptele de loisir şi consum) sau munca (căreia i se impută că nu
este suficient de expresivă, libertatea de alegere în cazul comportamentelor legate de slujbă,
profesie, fiind destul de redusă). Rezultatele analizei corelaţiilor dintre categoriile de consum
au condus la identificarea a patru factori relevanţi: consum general, consum normal (zilnic),
consum-distracţie puternic superior, consum-distracţie uşor superior.
În psihologia cognitivă, stilul de viaţă este ataşat sistemului categoriilor cognitive,
schemelor de tip scripturi (imagine, reprezentare cognitivă a unei secvenţe de acte, emoţii,
comportamente, specifică pentru o anumită acţiune) şi asocierilor acestora. Acestea indică
într-adevăr un set de valori, dar în sensul că ele sunt reflectate în stilul de viaţă prin raportarea
la ceva concret (hrană, îmbrăcăminte, locuire, distracţie etc.), ceea ce face imposibilă
stabilirea unor stiluri generale (Grunert et al., 1993, pp. 12-14). Aşadar, poziţia stilului de
viaţă se află între valori şi atitudini/percepţii, fiind un construct, mai mult sau mai puţin
abstract. În aceaşi timp, stilul de viaţă este un mod durabil, trans-situaţional, de a acţiona, şi
nu un act de comportament spontan (a cărui trăsătură ar fi singularitatea, pe când
comportamentul generat de stilul de viaţă este unul relativ persistent, care se schimbă greu).
Teoriile structuraliste (Comşa, 2006; Mihu, 2001; Ungureanu, 1990) pornesc de la
premisa că patternul uman de acţiune are trei componente determinante: structura societală
(reprezentată de instituţii), poziţia individuală în structura socială (definită prin caracteristicile
sociodemografice cum ar fi vârsta, genul, clasa, statusul etc. – care conferă indivizilor
anumite poziţii în spaţiul social) şi caracteristicile personale (conturate prin preferinţele
personale).
Mai jos este ilustrată această relaţie de determinare, prin care acţiunea individuală este
influenţată în principal de structura societală, apoi de structura socială şi abia apoi de individ:
30
Patternul
acţiunii
Caracteristicile
individuale
Poziţia individuală
Structura
societală
funcţie de determinare
Fig. 1. Determinanţii acţiunii umane

Sursa: Rosengren, 1994, p. 9, apud Comşa, 2006
În continuare, se realizează distincţia dintre trei tipuri de patternuri de acţiune: forme

de viaţă (forms of life), moduri de viaţă (ways of life) şi stiluri de viaţă (lifestyles), care sunt
relaţionate după modelul cuibului: de pildă, stilurile de viaţă pot fi abordate ca relaţii între
determinanţi individuali (valori, interese, preferinţe etc.) şi cei structurali (societali şi sociali)
(Rosengren, 1994, p. 9, apud Comşa, 2006). Ne interesează în mod special diferenţa dintre
modul de viaţă şi stilul de viaţă. Sintetic, modul de viaţă pune accent pe determinările
exterioare ale vieţii, pe practicile ei văzute ca nişte regularităţi sociale născute din procesul de
instituţionalizare a inovaţiilor culturale, pe când stilul de viaţă accentuează determinările
interne, individuale ale vieţii, rolul individului concret în susţinerea şi schimbarea diferitelor
practici sociale. Astfel, dacă modul de viaţă este reflectarea în interior a condiţiilor externe,
stilul de viaţă reprezintă un principiu intern, organizator al vieţii (un tip de personalitate, o
strategie generală de viaţă, un tip de realizare a diferitelor activităţi care compun viaţa),
reflectat în exterior (Zamfir, 1989). Aşadar, alegerea stilurilor de viaţă nu este determinată
doar de societatea/cultura căreia îi aparţine individul sau de poziţia pe care acesta o ocupă în
spaţiul social, ci şi de alegerile/exprimările sociale, ca atare conceptul „se referă la indivizi, la
modul în care îşi conduc viaţa de zi cu zi, în contextul unor structuri societale şi sociale date,
deci la alegerile pe care ei le fac pentru a-şi construi o identitate simultan de grup şi
personală” (Comşa, 2006, p.125). Taxonomia propusă de Grunert et al. (1993, p. 9) este şi
mai relevantă în acest sens, autorii propunând abordarea stilului de viaţă după trei mari
componente: constrângeri exterioare (de mediu, structurale), stilul cognitiv (constructele
mentale, procesele mentale legate de percepţie, scopuri, valori, intenţii) şi stilul de răspuns
(comportamentul actual). Salvador (1991, apud Comşa, 2006) propune o nouă formulă, care
31
să împace actorul (nivelul individual) şi sistemul (nivelul societal şi social): gen de viaţă.
Acest concept cuprinde raportul pe care actorul îl are cu situaţia sa socială, situaţie care este
de altfel legată de evoluţia sa în societate: „ca forme sociale, genurile de viaţă se pot situa la
intersecţia proceselor biografice şi a proceselor de instituţionalizare; nici mod de viaţă, nici
stil de viaţă, ci ansambluri obişnuite (usages) prin care situaţiile sociale se particularizează şi
inovaţiile culturale se generalizează” (Salvador, 1991, p. 154, apud idem). Deşi ideea este
meritorie, autorul nu a ancorat-o într-un model cu aplicabilitate specifică, ceea ce face din
genul de viaţă mai degrabă un concept abstract decât unul operaţional.
Din perspectiva post-structuralistă, stilurile de viaţă sunt „construcţii sociale,
fenomene ideografice structurate de către configuraţii particulare de colectivităţi într-un
context socio-istoric dat” (Holt, 1997, p. 341, apud Giddens, 2000). Astfel se depăşeşte
viziunea statică, deterministă, care asocia rigid individul cu elementele structurale. Viziunea
contextuală asupra stilurilor de viaţă este astfel încurajată, mai ales prin apelul la abordarea
calitativă, singura care permite identificarea semnificaţiilor din spatele habitusurilor,
practicilor, comportamentelor.
Aşa cum arată Beaulieu (2004), stilul de viaţă ocupă un loc important (prin
conceptualizare şi cercetare empirică) în câteva mari domenii sociologice: sociologia claselor
sociale, cu derivata sa, sociologia consumului, sociologia sănătăţii şi sociologia loisirului
(recreere şi petrecere a timpului liber). Asupra celei din urmă vom reveni în subcapitolul
alocat teoriilor şi studiilor privind stilul de viaţă al tinerilor, aprofundând subiectul prin
cercetarea realizată pe această categorie sociodemografică (tineri din judeţul Cluj).

Metodele consacrate în studierea stilurilor de viaţă sunt, aşa cum am menţionat în
prima parte a acestei secvenţe, metoda „stil de viaţă”, respectiv cea „psihografică” (Grunert et
al., 1993). Între cele două, diferenţele sunt mai mult de focalizare decât de distincţie
conceptuală. Astfel, studiile psihografice se orientează într-o măsură mai mare spre măsurarea
unor trăsături de personalitate, în timp ce cercetarea stilurilor de viaţă tratează tendinţele
culturale largi, sau decupează nevoile şi valorile care stau la baza alegerilor, habitusurilor,
conduitelor. Cele mai importante studii realizate prin metoda stilurilor de viaţă se pot
clasifica în cinci mari categorii (Tabel 1):
32
Tabel 1. Clasificarea studiilor cu privire la stilurile de viaţă
Denumirea Mecanicistă Socio-economică Psihografică Culturalistă Sociografică
clasei (AIO) (Socio-styles (categorii de (VS, VALS) 3SC, RISC
systemes teste)
Criteriul de - CCA)
diferenţiere
Concept condiţiile de viaţă socio-stiluri de motivaţii, sistem de valori curente
cheie viaţă şi socio- personalitate, socioculturale
valuri tendenţiale caracter
Referinţă pozitivism, tentativa de psihologie, antropologie psihologia
ştiinţifică behaviorism, integrare a tuturor psihanaliză culturală, socială, opinii
asociaţionism, tradiţiilor dinamica
psihologie ştiinţelor umane grupului
experimentală
Obiect de homo economicus, omul personalitatea omul cultural, omul social,
studiu omul maşină multidimensional, ce doreşte etic şi ideologic opinia publică
interactiv
Nivel de obişnuinţe, studiu psihologiile psihologia psihologia
studiu condiţii materiale multidimensional, individuale, colectivă, colectivă,
ale vieţii psihologia inconştiente subconştientul conştientul
subconştientului, convergente
raţională,
comportament
declarat
Câmp de cum este cum se cum se exprimă cum îşi cum se situează
studiu organizată viaţa echilibrează o personalitate integrează un un individ faţă
materială a unei personalitatea faţă de mediu individ de ideile la
gospodării individului şi „stil de idealurile modă
„stil de normele sociale personalitate” comune „stil de modă”
materialitate” „stil de echilibru” motivaţii „stil de a-
culturalizare”
Variabile de condiţii de viaţă, în mod egal: valori, credinţe, credinţe, atitudini,
studiu comportamente, motivaţii şi atitudini principii, judecăţi, opinii
echipamente, aşteptări, atitudini atitudini
preferinţe şi principii,
comportament şi
echipamente
Originea sectoriale multi-tematice, tematice, culturale, multi-
variabilelor empirice empirice, empirice, teoretice, sectoriale,
uni-dimensionale multidimensionale uniuni- stabile empiric,
dimensionale dimensionale uni-
dimensionale
Model de analitic, tipologic, analitic, analitic, analitic,
analiză asociaţionist, structural, interpretativ teoretizat, asociaţionist,
segmentări, abateri socio-dinamic structural clusteri
de la medie
Mod de relevarea chestionar greu, chestionar scală de scală de
studiu condiţiilor de viaţă multi-tematic (teste etc.) atitudini atitudini
şi comportament multi-dimensional
scale de preferinţe
Sursa: Cathelat, 1990, p. 210
Cele mai cunoscute metode în cercetarea problematicii stilurilor de viaţă sunt

(Cathelat, 1990; Ferréol, 1998):
33
a) AIO (Atitudini, Interese, Opinii), creată de Institutul CREDOC, bazată pe o abordare
mecanicistă: stilul de viaţă ca şi condiţii de existenţă şi manieră de a fi;
b) SOCIO-STYLES SYSTEME, creată de CCA (Centrul de Comunicări Avansate) din
Franţa, condus de B. Cathelat, bazată pe o abordare socioeconomică; se concentrează pe
criterii socioeconomice, ignorând alte surse de diferenţiere cum ar fi valorile sau
reprezentările, şi construind tipologii ale stilurilor de viaţă. De exemplu, francezii pot să fie
repartizaţi în cinci categorii mari de mentalităţi (centrate pe ego, decalate, activiste,
materialiste şi rigoriste). Fiecare rubrică se descompune în socio-stiluri (de pildă, „decalaţii” –
care refuză criza industrială şi preferă aventurile individuale – cuprinde „profitorii”,
„diletanţii” şi „anarhiştii”, caracterizaţi de anumite trăsături dominante în ceea ce priveşte
stilurile de viaţă) – Cathelat, 1985, apud Ferréol, 1998, p. 206). Deşi metoda are parte şi de
critici (relativa ambiguitate a rezultatelor, datorată lipsei luării în analiză a componentelor
explicativ psihologice), ea este, alături de VS şi VALS, folosită în mod curent şi azi, deşi
adaptată obiectivelor specifice ale diverselor cercetări;
c) VS şi VALS (Value Survey a lui M. Rokeach, respectiv Values and Life Styles),
corespunzând abordării culturaliste, sunt puncte de referinţă în analiza comparativă (de pildă,
protocoalele European Surveys, ale căror rezultate sunt baze de referinţă în realizarea hărţilor
mentalitare);
O altă tipologie sintetică, ce inventariază studiile cu privire la stilurile de viaţă ne este
oferită de Grunert et al. (1993), care le încadrează în funcţie de tipul raţionamentului în
construirea tipologiilor (inductiv sau deductiv) şi în raport cu modalitatea de culegere a
datelor (chestionar – modalitate cognitivă, respectiv chestionar, dar şi observaţie – modalitate
manifestă). Rezultă patru categorii de studii:
Tabel 2. Tipuri de studii despre stilurile de viaţă
Abordare Inductivă Deductivă
Cognitivă VALS, CCA, RISC Abordarea propusă de autori
Manifestă Analiza modului de utilizare a Analiza formelor (variantelor,
timpului şi banilor modurilor) de viaţă
Sursa: Grunert et al., 1993, p. 10
În spaţiul naţional, cercetări privind diverse aspecte ale stilurilor de viaţă au fost
realizate de către o serie de sociologi, printre care îi amintim pe C. Zamfir (1989), D. Sandu
(1999), Voicu şi Voicu (2007), M. Comşa (2006), I. Hosu (2002). O cercetare realizată la
nivel naţional în anul 1999 de Dumitru Sandu, respectiv o alta din 2003 (M. Comşa în
colaborare cu Metro Media Transilvania, rezultatele fiind inserate în teza de doctorat şi
34
publicate în 2006 într-un volum), au identificat, pentru ţara noastră, o varietate de tipologii ale
stilurilor de viaţă (în funcţie de combinaţii de criterii aplicate pentru prima dată la noi în ţară).
Cu toate acestea, predomină statistic, aşa cum arată şi alte cercetări extinse efectuate în spaţiul
est-european, mai multe trăsături tradiţionaliste şi orientate spre comportamente de
supravieţuire, în defavoarea celor expresive, de manifestare individuală, printre care şi o
frecvenţă redusă a comportamentelor de petrecere sănătoasă a timpului liber prin sport,
activităţi în aer liber etc.
O relevantă metodă de circumscriere a stilurilor de viaţă din spaţiul românesc,
elaborată de D. Chiribucă (2001), propune un cadru de clasificare cu patru dimensiuni
(resurse, definire situaţie, modernitate şi dezvoltare locală), clasificare adaptată după metoda
CCA, tipurile obţinute fiind apoi descrise cantitativ (prin intermediul variabilelor cadru, dar şi
al altora obţinute în urma anchetelor pe bază de chestionar) şi calitativ (informaţii rezultate
din aplicarea interviurilor). Metoda se doreşte una general aplicabilă stilurilor de viaţă din
România ultimilor ani. Prezentăm mai jos principalele variabile luate în analiză (tabel 3), care
au fost ulterior agregate prin analiză factorială.
Tabel 3. Variabile şi indicatori ai stilului de viaţă (model aplicat spaţiului social românesc)
Variabile Indicatori
1. Consum
2. Venituri
3. Mass-media
4. Muncă
5. Timp liber
6. Politică
7. Economie
8. Viaţă socială
9. Familie
10. Religie
11. Orientare
temporală
12. Jocuri
13. Locuinţă
14. Bunuri
posedate
15. Valori-norme
16. Program
zilnic
17. Date
sociodemografice
35
Când se discută despre consum, nu trebuie să ne referim doar la consumul legat de
alimentaţie, sau de achiziţia anumitor bunuri. Consumul se referă la tot ceea ce fac oamenii
atunci când nu o fac pentru existenţă. Cultura consumului şi economia timpului liber au o
„semnificaţie esenţială” pentru modernitate şi afilierea socială la stilurile de viaţă.

Noţiunea de „calitate a vieţii” este abordată încă din antichitate, din perioada lui
Platon şi Aristotel. Într-o mare măsură, articolele despre calitatea vieţii, întâlnite în literatura
academică sunt axate pe domeniul sănătăţii, făcând trimitere la serviciile de asistenţă
medicală, medicină şi totodată la promovarea sănătăţii. Deşi este folosit pe o scară largă,
rămâne un concept vag şi greu de definit, cu puţină consistenţă. În acelaşi timp aria de interes
asupra acestuia este foarte largă: calitatea vieţii este, prin natura şi conţinutul său, un concept
interdisciplinar care a dobândit o importanţă deosebită în activitatea de cercetare din mai
multe domenii, şi anume: psihologie, marketing, sociologie, sănătate, etc. Calitatea vieţii este
influenţată de un număr considerabil de factori. În încercarea de a dezvolta o abordare
conceptuală a calităţii vieţii, Allardt (1970, apud Wallace şi Abbot, 2007) grupează factorii
obiectivi şi subiectivi în: „a avea” (nevoi materiale); „a iubi” (nevoi sociale, relaţia cu
prietenii şi membrii familiei); „a fi” (nevoi pentru dezvoltare personală, integrare în
societate).
Calitatea vieţii nu are o origine clară, o definiţie acceptată general, chiar dacă are un
înţeles comun (Szalai, 1980, apud Dissart şi Deller, 2000). Definiţia alocată termenului,
potrivit lui Galloway (2005), şi modul de folosire a acestuia este condiţionată de obiectivele
propuse pentru cercetare şi de spectrul în care se realizează interpretarea/analiza. Autori din
diferite domenii de interes abordează conceptul din perspectiva intereselor disciplinare
proprii. Calitatea vieţii unei persoane „depinde de factorii exogeni (obiectivi) ai vieţii sale şi
de percepţiile subiective pe care persoana le are asupra acestor factori” (Dissart şi Deller,
2000, p 3).
În zilele noastre, în încercarea de a contura cât mai clar conceptul de calitate a vieţii,
cercetătorii au elaborat o serie de tipologii de definiţii cu privire la termenul mai sus amintit.
Pornind de la o atentă revizuire a literaturii de specialitate, se identifică patru tipuri de
definiţii ale calităţii vieţii:
36
a) definiţie generală sau globală;
b) definiţii care împart conceptul într-o serie de componente sau dimensiuni;
c) definiţii focalizate doar pe una sau două componente ale conceptului;
d) definiţii combinate;
Literatura de specialitate angajată în încadrarea conceptual-teoretică a calităţii vieţii
este foarte vastă. Astfel, Diener (1994), afirmă despre calitatea vieţii că „reflectă armonia
dintre scopuri şi dorinţe” (apud Berger şi Motl, 2001, p 636). Calitatea vieţii „subliniază
experienţa subiectivă sau percepţiile şi nevoile spiritului, raportate la condiţiile obiective de
viaţă” (Cambell et al., 1976, cf. Berger şi Motl, 2001, p 636). Keith (2001) vede calitatea
vieţii ca „ un cadru sistematic orientat spre îmbunătăţirea vieţii indivizilor” (apud Galloway,
2005, p 12). Calitatea vieţii este „parte componentă a teoriei sociale care descrie starea de
bine individuală cu ajutorul unor indicatori obiectivi, pe de o parte, (cum ar fi: venituri,
condiţiile de locuit, locul de muncă, etc.) şi cu ajutorul unor indicatori subiectivi, pe de altă
parte, reprezentând gradul de satisfacţie al individului faţă de diferite aspecte ale vieţii
personale.” (Walace şi Abbot, 2007, p 109).
Organizaţia Mondială a Sănatăţii, într-un proiect intercultural axat pe calitatea vieţii, o
defineşte ca fiind „o percepţie individuală a propriei poziţii în viaţă, în contextul sistemelor
culturale şi de valori în care trăieşte, şi în relaţia cu propriile obiective şi standarde”; „un
concept influenţat de sănătatea fizică personală, starea psihică, nivelul de independenţă,
relaţiile sociale şi relaţiile individului cu particularităţile relevante ale mediului
înconjurător” (WHOQOL Group, 1995, p. 1404). La toate acestea, WHOQOL adaugă,
ulterior, o altă dimensiune şi anume cea a spiritualităţii, religiei şi credinţelor proprii.
Calitatea vieţii depinde de satisfacerea armonioasă şi simultană a tuturor necesităţilor
umane: sănătate, condiţii de viaţă civilizate, securitate economică şi socială, timp liber,
cultură, educaţie, munca demnă, interesantă şi satisfăcătoare, relaţii interpersonale sportive si
pozitive, o societate raţional organizată şi fundamentată pe libertate, democraţie si moralitate
constructivă (Zamfir, 1997).
Analizând calitatea vieţii din perspectiva cercetărilor contemporane, I. Lupu (2006)
identifică următoarele dimensiuni ale calităţii vieţii:
 Bunăstarea emoţională / psihică – ilustrată prin indicatori precum: fericirea,
mulţumirea de sine, sentimentul identităţii personale, evitarea stresului excesiv, stima
de sine, bogăţia vieţii spirituale, sentimentul de siguranţă;
37
 Relaţiile interpersonale – ilustrate prin indicatori precum bucuria de intimitate,
afecţiune, prietenie, contacte sociale, suport social;
 Bunăstarea materială – ilustrată prin indicatori precum proprietatea, siguranţa locului
de muncă, venituri adecvate, hrană potrivită, loc de muncă, posesie de bunuri, status
social;
 Afirmarea personală – ilustrată prin competenţă profesională, promovare profesională,
activităţi intelectuale captivante, deprinderi profesionale solide, împlinire profesională,
niveluri de educaţie adecvate profesiei;
 Bunăstarea fizică – concretizată în sănătate, mobilitate fizică, alimentaţie adecvată,
disponibilitatea timpului liber, asigurarea asistenţei medicale de bună calitate,
asigurări de sănătate, activităţi preferate în timpul liber, formă fizică optimă;
 Independenţa – concretizată în autonomie în viaţă, posibilitatea de a face alegeri
personale, capacitatea de a lua decizii, autocontrol, prezenţa unor valori şi scopuri clar
definite, auto-conducerea în viaţă;
 Integrarea socială – se referă la prezenţa unui status şi rol social, acceptarea în diferite
grupuri sociale, accesibilitatea suportului social, climat de muncă stimulativ,
participarea la activităţi ale comunităţii sau în ONG-uri, apartenenţa la o comunitate
religioasă;
 Asigurarea drepturilor fundamentale ale omului – precum: dreptul la vot, dreptul la
proprietate, intimitate, accesul la educaţie, ş.a. (p. 3).
Calitatea vieţii este influenţată de o serie de factori care pot fi grupați astfel:
38
Cultura şi contextul social:
Definiţia unei vieţi bune
Subiectiva stare de bine: Alte aspecte ale calităţii vieţii:

Judecată şi măsurare Valori, aptitudini, sarcini
Dispoziţii persistente:
Temperament, disconfort
Emoţii tranzitorii
Plăceri, dureri, timp real: Efectele stress-ului subiectiv
Determinanţi sociali şi biologici psihologic
Sistemul nervos al emoţiilor
Fig. 2. Factori determinanţi ai calităţii vieţii
Sursa: Kahneman et al., 1999, apud Berger şi Motl, 2001, p. 637
Dar ce determină calitatea vieţii, în dimensiunea sa subiectivă? Carr şi Higginson

(2001) oferă posibile răspunsuri: gradul în care speranţele şi ambiţiile proprii se realizează în
viaţa cotidiană; percepţia poziţiei în viaţă a persoanei, în contextul cultural şi axiologic în care
trăieşte şi în raport cu scopurile, aspiraţiile, standardele şi preocupările proprii; evaluarea
stării proprii de sănătate, prin raportare la un model ideal; lucrurile ce sunt considerate
importante în viaţa oamenilor (p. 1360, apud Lupu, 2006, p. 4).
Hajerty (2001) propune o reprezentare complexă a calităţii vieţii (Figura 3), bazată pe
un sistem teoretic, ce conectează măsurile politice publice, alegerile personale şi elemente
obiective (venit, familie, educaţie) la efectele asupra calităţii vieţii:
39
Mediu Alegeri Fericirie,
înconjurător, personale supravieţurire,
politici publice contribuţii
Personalitate Căsătorie, Familie şi

copii prieteni
Educaţie publică, Nivel de Starea de bine
servicii educaţie emoţională
Starea de
bine
Capital Consum Bunăstarea
subiectivă
materială
Servicii de Sănătatea Sănătate

sănătate personală Supravieţuire
Muncă şi
Libertate Alegerea locului realizări
de muncă
Venituri, Comunitate Contribuţii la
inegalitate Aşteptări, locală dezvoltarea
standarde umanităţii
Siguranţă
Alegeri noi ale Alegeri personală
comunităţii personale noi
Fig. 3. Relaţiile cauzale dintre dimensiunile calităţii vieţii
Sursa: Hajerty, 2001, apud Galloway, 2005, p. 16

Măsurarea condiţiilor de trai a familiilor a reprezentat, pentru sociologi, o provocare,
încă de timpuriu. Statutul social, economic, nivelul de trai au putut fi determinate, în mare
parte, pornind de la studierea condiţiilor de trai a celor vizaţi. Anumite aspecte ale condițiilor
de trai, întâlnite la mai multe familii, au devenit indicatori sociali.
Johnson (2002) defineşte indicatorii sociali ca fiind „elemente de model a sistemelor
sociale” (apud Ferries, 2004, p 38). Indicatorii sociali stau la baza conceptului de calitate a
vieţii, dobândind în ultima perioadă o atenţie deosebită, atât din punct de vedere obiectiv, cât
şi subiectiv. Apariţia, într-o primă fază, şi mai târziu utilizarea indicatorilor sociali, în
cercetare şi în politicile de dezvoltare publică, a contribuit major la dezvoltarea conceptului de
calitate a vieţii.
40
Cercetările legate de indicatorii sociali iau amploare prin anii 60. În domenii precum
logica, matematica, Michalos (2002) vorbeşte despre atribuirea de valori variabilelor, acelaşi
lucru fiind valabil şi pentru indicatorii sociali care pot primi anumite valori. Astfel, greutatea
corpului este considerată un indicator social al sănătăţii, ce poate primi diverse valori.
Indicatorii sociali sunt utilizaţi pentru evidenţierea schimbărilor în timp, monitorizarea
sistemelor sociale, evaluarea intervenţiilor, şi nu în ultimul rând în încercarea de anticipare a
viitorului. Indicatorii sociali nu se rezumă doar la existenţa unor serii statistice, ci şi la
rapoartele sociale naţionale care analizează tendinţele şi legăturile forţelor sociale. În ţările cu
un grad înalt de dezvoltare, indicatorii sociali se folosesc pentru informarea publică asupra
politicilor sociale, şi funcţionează ca un feedback, furnizând date despre modul în care
măsurile aplicate, pentru îmbunătăţirea stării de bine a naţiunii, au avut efectele scontate.
Eforturile depuse, la început, pentru definirea şi măsurarea conceptului de calitate a
vieţii, erau bazate pe o abordare ce avea în centrul atenţiei indicatorii sociali economici sau
obiectivi. Haas (1999, apud Galloway, 2005) susţine că studiile axate pe indicatorii sociali
obiectivi furnizau, doar într-o mică măsură, date despre subiectivitatea individului raportată la
calitatea vieţii sau la starea de bine. Astfel se impunea ca studiile axate pe indicatorii
economici şi sociali să cuprindă şi răspunsuri subiective, ale indivizilor, raportate la condiţiile
de trai.
Indicatorii calităţii vieţii sunt indicatori folosiţi pentru a caracteriza starea de bine a
unor grupuri de oameni, bazându-se pe factorii obiectivi observabili şi totodată pe evaluările
subiective ale vieţii (Szallai, 1980, apud Dissart şi Deller, 2000).
În literatura de specialitate există două categorii de indicatori sociali: subiectivi și
respectiv obiectivi. Indicatorii sociali „care se referă la sentimente personale, atitudini,
preferinţe, opinii, judecăţi sau credinţe se numesc indicatori sociali subiectivi”. Indicatorii
„care se referă la lucruri ce sunt uşor de observat, şi în acelaşi timp măsurabile, se numesc
indicatori sociali obiectivi” (Michalos 2002, p. 30). Cele două tipuri de indicatori sociali sunt
cuprinşi în tabelul 4:
Tabel 4. Indicatori sociali obiectivi şi subiectivi
Indicatori sociali obiectivi- reprezintă informaţii Indicatori sociali subiectivi- reprezintă
sociale, independente de evaluările individuale evaluări individuale faţă de condiţiile sociale
41
- Speranţa de viaţă - Simţul comunităţii
- Rata criminalităţii - Posesia materială
- Rata şomajului - Simţul siguranţei
- Produsul domestic brut - Fericirea
- Rata sărăciei - Satisfacţia faţă de viaţă ca un întreg
- Participarea la programele şcolare - Relaţia cu familia
- Numărul orelor lucrate/săptămână - Satisfacţia locului de muncă
- Rata mortalităţii infantile - Viaţa sexuală
- Rata suicidului - Percepţia actului de dreptate
- Identificarea clasei sociale
- Hobby-uri şi apartenenţă la cluburi
Sursa: Rapley (2003), p. 11
Aşa cum se poate observa, aceste elemente constitutive sunt nu doar integrative, dar şi
extrem de elocvente. Ele circumscriu cu atenţie laturile vieţii umane, încercând să ofere
tabloul holistic adecvat al nivelului de dezvoltare socială, pe baza celor 65 de indicatori.
Analizele contemporane de calitatea vieţii au mai adăugat câţiva indicatori, specifici nevoilor
prezente, printre care preocupările pentru ecologizare, poluare, degradare locală şi globală a
ambientului natural, captează azi un interes deosebit. Şi preocuparea pentru practicarea
sportului a cunoscut o evoluţie ascendentă, deşi el nu ocupă un loc central în studiile de
calitatea vieţii, fiind, aşa cum am mai subliniat, mai mult o cauză a acesteia decât un factor
constitutiv în sine. El devine un factor prin efectele secundare pe care le provoacă, ele fiind
evident pozitive în stilul de viaţă şi calitatea acesteia.
C. Zamfir distingea în 1976 două categorii principale de indicatori sociali:
A. De stare, reprezentând „măsurători ale diferitelor caracteristici ale sistemelor sociale –
natalitatea, mobilitatea socială, criminalitatea, pregătirea profesională, fluctuaţia etc.”
B. De satisfacţie – „măsurători ale gradului în care indivizii participanţi la respectivul
sistem social sunt sau nu satisfăcuţi cu diferitele caracteristici ale acestuia. De
exemplu, satisfacţia cu condiţiile fizice ale locului de muncă, satisfacţia cu colegii, cu
şeful direct, satisfacţia cu condiţiile de locuit etc.”
Cele mai frecvente analize contemporane se bazează pe evidenţa statistică a indicatorilor,

adică pe dimensiunea cantitativă sau numerică a elementelor calităţii vieţii. Demografia,
sociologia, economia au roluri majore în ilustrarea calităţii vieţii. Căci aceasta, deşi are o
puternică dimensiune subiectivă, nu poate să se desprindă de datele obiective ale situaţiei
socio-economico-politice. Ilustrăm această afirmaţie prin prezentarea unor date „de stare”
mondiale, care nu are nevoie de comentarii suplimentare.
42
Tabel 5. Lumea în date – selecţie indicatori şi continente
Pop. în Rata fert. Pop < 15 Pop> 65+ Sp. de viaţă la
Spor Pop. estim. Pop estim. Rata m. inf. PIB/cap,
2000
nat. % 2025 (mil) 2050 (mil) ‰ - per fem - % % naştere (tot), ani 1998, în usd
(mil)
Total glob 6067 1.4 7,810 9,039 57 2.9 31 7 66 4,890
Zone dezv. 1184 0.1 1,236 1,232 8 1.5 19 14 75 19,480
Zone
4883 1.7 6,575 7,808 63 3.2 34 5 64 1,260
subdezv.
Zonel
subdezv. – 3619 1.9 5,144 6,439 69 3.7 37 4 62 1,450
fără China
Africa 800 2.4 1,258 1,804 88 5.3 43 3 51 670
America de
306 0.6 374 444 7 2.0 21 13 77 28,230
Nord
America
Latină & 518 1.8 703 823 35 2.8 33 5 70 3,880
Caraibe
Asia 3,684 1.4 4,723 5,267 56 2.8 32 6 66 2,130
Asia, fără
2,420 1.7 3,292 3,898 64 3.3 35 5 64 2,910
China
Asia de vest 189 2.1 300 396 55 4.0 37 4 68 3,620
Asia centrală
1,475 1.9 2,037 2,451 75 2.6 38 4 61 510
şi de sud
Asia de
528 1.7 717 836 46 3.0 34 4 65 1,240
sud-est
Asia de est 1,493 0.8 1,669 1,585 29 1.8 24 8 72 3,880
Europa 728 -0.1 714 658 9 1.4 18 14 74 13,420
Europa de
96 0.1 101 100 6 1.7 19 15 77 21,640
nord
Europa de
183 0.1 188 181 5 1.5 17 16 78 26,160
vest
Europa de
304 -0,5 287 258 14 1.2 19 13 69 2,340
est
Europa de
145 0.0 137 118 7 1.3 16 16 77 15,340
sud
Oceania 31 1.1 39 44 29 2.4 26 10 74 15,400
Australia 19,2 0.6 22.8 24.9 5.3 1.7 21 12 79 20,640
România 22.4 -0.2 20.6 17.8 20.5 1.3 19 13 69 1,360
Sursa: 2000 World Population, Data Sheet of the Population Reference Bureau, Washington DC.
Ca strategie generală, utilizarea indicatorilor economici şi demo-statistici era şi este

una dintre cele mai des folosite. Vom vedea în continuare însă că apelul la opinia (subiectivă,
desigur) persoanelor din spatele cifrelor ne oferă uneori o imagine diferită de cea a datelor
cantitative. Deşi cei mai importanţi indicatori erau consideraţi PNB, PIB, PNB pe cap de
locuitor, respectiv PIB pe cap de locuitor, începând cu anii 1960-1970, analiştii au pus la
43
îndoială validitatea utilizării acestora pentru a măsura bunăstarea socială, şi mai ales calitatea
percepută a vieţii.
Strategiile bazate pe „contabilitatea socială” a bunăstării şi calităţii vieţii vizau luarea
în calcul a indicatorilor şomajului, sărăciei şi resurselor umane. Odată cu abandonarea teoriei
modernizării, s-au lansat noi încercări de stabilire a problemelor sociale cu care se confruntă
ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Aceste tendinţe pun accent pe faptul că resursele
umane reprezintă cel mai important factor care sprijină dezvoltarea economică. Din acest
punct de vedere, procesul de dezvoltare nu conduce neapărat la îmbunătăţirea bunăstării
populaţiei, ci, mai degrabă, aceasta poate determina efecte favorabile sigure mai ales asupra
dezvoltării economice.
Aici, o importanţă deosebită se acordă bunăstării resurselor umane, care cuprinde mai
multe dimensiuni, pe lângă cele evidente ale sănătăţii şi educaţiei populaţiei. Astfel, Y.
Nuyens (1972, apud Lucuţ şi Rădulescu, 2002) găseşte patru dimensiuni ale acestei bunăstări:
a) bunăstarea fizică şi psihică (starea de sănătate), aflată în raporturi directe cu satisfacerea
trebuinţelor materiale şi spirituale ale indivizilor sau grupurilor de populaţie
b) bunăstarea ecologică (sanogeneza mediului ambiant), aflată într-o relaţie armonioasă cu
un mediu optim de viaţă (habitat, mediu natural, amenajarea teritoriului)
c) bunăstarea socială, rezultată din bunele relaţii între diversele grupuri sociale şi din
„sănătatea” structurilor sociale
d) bunăstarea culturală, definită de participarea, în măsură satisfăcătoare, a indivizilor la
cultură.
În SUA, de exemplu, se publică anual, la fel ca în toate statele care deţin un
departament de contabilitate socială, rapoarte de contabilitate socială sub denumirea generică
de Social Indicators. Cele mai frecvente secţiuni cuprinse în aceste rapoarte sunt următoarele
(Carley, 1981, p. 118): populaţia; familia; locuirea; securitatea şi bunăstarea socială; sănătatea
şi alimentaţia; siguranţa publică; educaţia şi instrucţia; munca; veniturile, sănătatea şi
cheltuielile; cultura, timpul liber şi utilizarea acestui timp (loisirul); mobilitatea şi participarea
socială. Cu unele diferenţe, toate statele lumii contabilizează astfel de componente ale stării
sociale la un moment dat, în căutarea unor politici sociale şi bugetare adecvate în scopul
îmbunătăţirii calităţii vieţii.
Dezvoltarea umană este un concept care acoperă mai larg alte aspecte ale vieţii, cum
ar fi trebuinţele şi aspiraţiile, capacităţile de a trăi liber şi demn, a construi viitorul pe care şi-l
doresc, a înţelege şi influenţa relaţiile sociale la care sunt participanţi. Astfel se depăşeşte cu
44
succes sfera economică, pentru a se acoperi şi cea din perimetrul socio-uman şi chiar
psihologic. În studiile mai recente, o alternativă mai potrivită la Produsul Intern Brut ar fi
Indicele Dezvoltării Umane (IDU), deoarece acesta explică diferenţele în intensitatea
atitudinilor faţă de diferite aspecte ale bunăstării sociale. Cei mai des utilizaţi indicatori în
evaluarea proceselor de schimbare sau dezvoltare socială sunt (McGranahan, Scott şi Richard,
1990):
 Indicatorii de sănătate (prin serii statistice adecvate) sunt: Ratele de mortalitate (statistici
vitale şi estimări indirecte ale mortalităţii pe grupuri specifice de vârstă, pornind de la
evenimentele vitale ale ultimelor 12 luni sau de la utilizarea tabelelor de viaţă standard);
Ratele de morbiditate (care tind să fie indicatori ideali ai stării de sănătate, deşi
morbiditatea diagnosticată conduce la utilizarea unei nosologii foarte complexe, cum este
cea codificată de OMS; se mai practică utilizarea anchetelor care vizează, printre altele,
identificarea simptomelor, durata bolilor sau numărul de zile necesare îngrijirii; se preiau
de asemenea, informaţii de la instituţiile medicale, deşi înregistrările statisitice ale
acestora sunt uneori incomplete sau fără o mare acurateţe); accesul la serviciile medicale
este principala modalitate prin care individul este protejat de colectivitate (exemple de
indicatori de accesibilitate sunt: proporţia copiilor vaccinaţi împotriva principalelor boli
ale copilăriei, proporţia de cămine aflate la o distanţă de centrele de îngrijire a sănătăţii,
sau proporţia celor capabile să cumpere sau să obţină gratuit medicamentele solicitate,
proporţia personalului medical raportată la 100 000 de locuitori, proporţia de paturi etc.),
dar acest acces nu se identifică cu utilizarea acestor servicii, deşi implică disponibilitatea
lor pentru toţi indivizii, nu doar pentru cei cu venituri mari.
 Indicatorii de nutriţie au o mare relevanţă în relevarea standardelor de viaţă a
gospodăriilor cu diverse niveluri de venit. Cei mai des întâlniţi indicatori de nutriţie sunt:
consumul de hrană (consumul zilnic de calorii pe cap de locuitor) şi statusul nutriţional
(implicând evaluarea efectelor consumului alimentar asupra potenţialului fizic şi psihic al
populaţiei – măsurarea înălţimii copiilor mai mici de 5 ani). Există şi la această categorie
de indicatori o serie de limite de apreciere, care se înscriu pe linia dificultăţilor de a
departaja, de exemplu, în măsurătorile antropometrice, malnutriţia de fondul genetic sau
de a considera că un stil de viaţă dezordonat (neatent) implică neapărat şi un nivel de trai
scăzut.
45
 Îmbrăcămintea şi încălţămintea – cheltuielile pentru acestea din venitul total, tipurile de
articole cumnpărate de populaţie, satisfacţia manifestată în legătură cu aceste bunuri,
delimitând deci standardele de viaţă ale diverselor categorii de populaţie.
 Indicatori de locuire – gradul de confort locativ, cheltuielile necesare pentru întreţinerea
ei, forma de posesie şi satisfacţiile sau insatisfacţiile legate de această locuinţă. Există mai
multe profiluri de locuire şi volumuri de fond locativ în raport cu numărul de locuitori. În
acest sens, calitatea locuirii poate fi măsurată prin indicatori de tip medie simplă (număr
de persoane/cameră, suprafaţa locuibilă de persoană, numărul de gospodării dintr-o
locuinţă etc.), de tip pondere (distribuţia locativă a gospodăriilor în funcţie de mărimea lor
şi a locuinţelor ocupate) – D. Sandu (1989, p. 428, apud Lucuţ şi Rădulescu, 2000). Un
indicator distinct al locuirii pentru mediul rural şi urban, cu care operează sociologii
români, îl constituie calitatea socială a locuirii, reprezentată de gradul de satisfacere a
cerinţelor de locuire prin condiţiile funcţionale (ca elemente obiective) existente şi de
starea de satisfacţie (subiectivă) determinată de spaţiul construit. Măsurarea acestui
indicator global se face prin intermediul mai multor categorii de variabile sau indicatori,
divizaţi pe structura fondului locativ, independentă de modul de ocupare a acesteia, gradul
de ocupare, confortul locativ şi înzestrarea locuinţei, cu indicatori ai efectelor sociale ale
locuirii. În funcţie de ambient, densitatea populaţiei şi grad de dezvoltare economică,
diferitele state ale lumii au elaborat categorii distincte de indicatori de locuire.
 Indicatori cu privire la instrucţie şi educaţie – unul principal în acest sens este indicatorul
sintetic al statusului educaţional, măsurat de o serie de variabile printre care: gradul de
instrucţie şi cel mai înalt nivel de instrucţie dobândit. Dintre alţi indicatori în acest
domeniu trebuie menţionaţi: proporţiile de elevi înscrişi la şcoală (în ciclul primar sau
gimnazial), în relaţie cu grupurile specifice de vârstă, numărul de persoane existente în
familii, raportat la gradul lor de instrucţie, numărul de persoane din familii care paricipă,
indiferent de vârstă, la procesul de instrucţie, proporţia de familii care au cel puţin un
membru instruit etc.
 Indicatori cu privire la utilizarea forţei de muncă – cele mai importante teme studiate la
acest indicator sunt: rata şomajului, rata de sub-utilizare a forţei de muncă (folosirea
parţială a acesteia), şi media veniturilor forţei de muncă. Indicatori mai specifici sunt:
proporţia de bărbaţi activi şi de femei active; proporţia activilor raportată la persoanele
inactive; proporţia forţei de muncă cu calificare minimă, medie sau superioară; proporţia
46
forţei de muncă utilizată în industrie, agricultură şi servicii; proporţia de bărbaţi activi sau
femei active, care se află în căutarea unei slujbe; proporţia forţei de muncă care primeşte
un salariu sub minimul pe economie.
 Indicatori privind gradul de satisfacţie faţă de calitatea vieţii – În ceea ce priveşte
indicatorii de satisfacţie, aşa cum arătam la început, ei nu sunt neapărat direct
proporţionali cu cei „de stare”, deşi au o serioasă bază de raportare la aceştia. Ei se referă
la percepţia subiectivă a calităţii vieţii, aceasta fiind de fapt o componentă de bază a
evaluării gradului de dezvoltare socială şi umană din punctul de vedere al opiniilor şi
atitudinilor populaţiei. Evident, dimensiunile calităţii vieţii sunt multiple, implicând
motivaţii, dorinţe, aşteptări, preferinţe legate de mediu, sănătate, muncă, venituri, locuinţă,
educaţie, petrecere a timpului liber, servicii publice etc. La noi, I. Mărginean şi Gh. Socol
(1991, apud Lucuţ şi Rădulescu, 2000) au elaborat un elocvent model de analiză a calităţii
vieţii de la noi pentru perioada de tranziţie, grupând elementele calităţii vieţii în 26 de
indicatori: sănătatea, momentele agreabile de viaţă, securitatea personală, relaţiile de
familie, mediul ambiant, localitatea, administrarea acesteia, transportul în comun,
locuinţa, condiţiile de muncă, veniturile gospodăriei, relaţiile cu vecinii, aprovizionarea cu
bunuri alimentare şi nealimentare, prestările de servicii, asistenţa sanitară, calitatea
învăţământului, instituţiile publice, respectarea drepturilor civile, conducerea societăţii,
posibilităţi de petrecere a timpului liber, satisfacţia faţă de viaţa de zi cu zi. De asemenea,
ei au elaborat şi o categorie a temerilor, care prin anchete pot „lua pulsul” neliniştii
sociale: teama de şomaj, conflicte sociale, securitatea personală, creşterea preţurilor. Mai
larg, aşa cum arată Lucuţ şi Rădulescu (2000), „orice anchetă care îşi propune să
identifice satisfacţiile şi insatisfacţiile populaţiei în legătură cu diferite aspecte ale calităţii
vieţii este o modalitate de măsurare indirectă a indicatorilor sociali calitativi. Opiniile
populaţiei evidenţiază, în multe situaţii, principalele deficienţe ale funcţionării unor
sectoare sau instituţii de bază ale societăţii, facilitând confruntarea cu măsurile indirecte,
de pildă, cu indicatorii sociali care evaluează obiectiv gradul de performanţă al activităţii
din aceste sectoare sau instituţii.” (p. 190).
Domeniile calităţii vieţii, adunate într-un întreg, pot contura conceptul de calitate a
vieţii. Fenomenul calităţii vieţii a luat o amploare deosebită, fapt dovedit de înfiinţarea unor
centre şi instituţii ce au ca obiect de activitate studiul calităţii acesteia.
47
Un astfel de centru este EurLIFE, ce conţine o bază interactivă de date, ce provin din
diverse anchete organizate de fundaţii, sau din alte surse publicate. Datele se referă la
condiţiile de trai obiective şi la starea de bine subiectivă a cetăţenilor europeni. Conform
EurLIFE, calitatea vieţii cuprinde o serie de domenii (tabelul 6), fiecare dintre acestea
conţinând, la rândul lor, un număr de indicatori, dintre care ilustrăm pe cei de sănătate şi
petrecere a timpului liber.
Tabel 6. Domeniile calităţii vieţii
Sănătate Proprietate
Locuri de muncă Mediu înconjurător
Venituri Transport
Educaţie Siguranţă
Familie Petrecerea timpului
liber
Participarea socială Satisfacţia vieţii
Sursa: www.eurofound.europa.eu/areas/qualityoflife/eurlife/
În continuare, am selectat, ilustrativ, indicatorii corespunzători domeniului sănătăţii şi domeniului

petrecerii timpului liber:
Tabel 7 . Indicatorii calităţii vieţii

Domeniul Indicatori
Speranţa de viaţă la naştere
Speranţa de viaţă la 65 de ani
Speranţa unei vieţi sănătoase
Mortalitatea infantilă
Stare de sănătate precară
Boli cronice
Sănatate Fumatul
Supraponderalitatea
Distanţa până la un medic generalist
Distanţa până la primul spital
Numărul de practicanţi pe 100.000 de locuitori
Satisfacţia faţă de sistemul naţional de sănătate
Calitatea sistemului naţional de sănătate
Cheltuielie pentru sănătate raportate la PIB
Cheltuielile pentru sectorul de sănătate
48
Tabel 8. Indicatori de petrecere a timpului liber
Domeniul Indicatori
Timpul petrecut pentru desfăşurarea activităţilor în mijlocul
familiei
Timpul petrecut pentru participarea la activităţile sportive
Timpul petrecut pentru activităţile sociale
Timpul petrecut pentru activităţile culturale
Timpul petrecut pentru relaxare
Petrecerea timpului liber Timpul petrecut pentru activităţi voluntare sau activităţi politice
Urmărirea emisiunilor TV
Tineri implicaţi în sport
Tineri care folosesc mijloace multimedia
Tineri implicaţi în activităţi desfăşurate în aer liber
Tineri implicaţi în activităţi de susţinere
Obiceiul tinerilor de a citi
Satisfacţia faţă de timpul total rezervat pentru petrecerea
timpului liber
Importanţa petrecerii timpului liber
Prea puţin timp pentru hobby-uri şi pentru interese proprii

Până în prezent s-au utilizat metode indirecte (metode proiective mai ales) şi metode
directe (Indexul Satisfacţiei cu Viaţa şi alte inventare ale fericirii) pentru măsurarea fericirii.
Fericirea înţeleasă ca satisfacţia cu viaţa poate fi măsurabilă prin interogare directă şi prin
comparaţii între persoane şi naţii, folosind chestionare (Veenhoven, 2004, p. 8, cf. Băltăţescu,
2007). De pildă, Thomas J. Leonard a construit 25 de întrebări care să evalueze calitatea vieţii
în 1999 (Quality of Life Index) – vezi Băltăţescu, 2007. Chestionarul abordează teme ale
vieţii curente, precum situaţia financiară, viaţa de familie, timpul liber, viaţa profesională,
nivelul de vitalitate. I. Adams (1995) a dezvoltat un instrument bazat pe Modelul Bunăstării
Percepute/Observate (Perceived Wellness Model) - cf. Băltăţescu, 2007. Acest instrument este
mai degrabă utilizat în activităţile de consiliere psihologică şi constă din 36 itemi ce evaluează
cele 6 dimensiuni menţionate anterior. Dimensiunea bunăstării intelectuale face apel la
angajarea într-o măsură optimă a activităţii mentale stimulante. Bunăstarea fizică include
observaţii şi aşteptări pozitive legate de sănătatea fizică, iar dimensiunea psihologică
reprezintă sentimentele indivizilor de optimism şi aşteptări pozitive de la viaţă. Dimensiunea
bunăstării sociale este caracterizată atât ca percepţia de a fi sprijinit, cât şi de a furniza suport
social. Teme legate de perceperea pozitivă a sensului vieţii şi a unui mod de viaţă cu scop
acoperă dimensiunea bunăstării spirituale. În urma testării acestui instrument, Marc Harari şi
49
colaboratorii au remarcat cum dimensiunea fizică a înregistrat corelaţii mai scăzute cu
celelalte 5 subscale, prin urmare nu există evidenţă psihometrică în ceea ce priveşte existenţa
unor dimensiuni separate (Harari et al., 2005, pp. 93-103, apud Băltăţescu, 2007).
Printre autorii de seamă în studierea calităţii vieţii şi a satisfacţiei cu viaţa în spaţiul
românesc, sunt: Cătălin Zamfir, Ioan Mărginean, echipa Institutului de Cercetare a Calităţii
Vieţii şi Sergiu Băltăţescu. Prima cercetare naţională, întreprinsă în 1977 pe un eşantion urban
de aproximativ 2000 subiecţi, schiţează practic indexul românesc de calitate a vieţii ce va fi
construit de profesorul Ioan Mărginean după 1990. Chestionarul cuprinde 250 de itemi,
măsurând satisfacţia cu viaţa dar şi satisfacţia cu diferite domenii ale vieţii. Cercetările au
găsit o corelaţie negativă între nivelul de educaţie al participanţilor şi satisfacţia cu viaţa.
Modelul explicativ propus lua în calcul influenţele independente şi de sens contrar generate de
două variabile intermediare: nivelul de trai (efect pozitiv, cei cu educaţie superioară având şi
un nivel de trai mai ridicat) şi aspiraţiile (efect negativ: la posibilităţi materiale egale, cu cât
creşte nivelul de aspiraţii, cu atât scade satisfacţia cu viaţa) (Zamfir, 1997).
Programul de cercetare “Diagnoza calităţii vieţii”, iniţiat de Institutul de Cercetare a
Calităţii Vieţii, a fost primul care şi-a propus să măsoare calitatea vieţii în România post-
comunistă. Inspirat de cercetarea din 1980, programul a început cu un studiu pe un eşantion
de 2000 de persoane în 1990, care a condus la elaborarea unui index de calitatea vieţii,
constând din 100 de itemi (Mărginean, 2002). Instrumentul a fost folosit între 1991 şi 1999
aproape fără modificări. Mărimea eşantionului a variat de la 1500 de subiecţi între 1991 şi
1996, la 1200 de subiecţi între 1997 şi 1999, după care programul a fost întrerupt, fiind reluat
în 2003. Pentru măsurarea satisfacţiei cu viaţa, Diagnoza Calităţii Vieţii foloseşte o scală
simplă cu cinci trepte, constând din următoarea întrebare: “Luând în considerare întreaga
situaţie, cât de mulţumit sunteţi de viaţa dvs. de zi cu zi? 1. Foarte nemulţumit; 2.
Nemulţumit; 3. Nici nemulţumit, nici mulţumit; 4. Mulţumit; 5. Foarte mulţumit”. În aceste
studii, se remarcă o creştere uşoară a celor foarte nemulţumiţi de viaţa lor, iar acest fapt poate
fi înţeles în special în contextul deprecierii accentuate a nivelului de trai în România
postdecembristă. Cât priveşte influenţa variabilelor socio-demografice, se pare că tranziţia nu
a afectat în mod egal oamenii în ceea ce priveşte satisfacţia în viaţă. Astfel, femeile au un
nivel mai scăzut de satisfacţie decât bărbaţii, în timp ce tinerii par a fi mai mulţumiţi de viaţă
decât vârstnicii. Cei cu un nivel mai ridicat de educaţie sunt mai fericiţi, poate tocmai datorită
resurselor ce i-au făcut să reziste tranziţiei. Cât priveşte statusul marital, tendinţa satisfacţie
medii cu viaţa în toate categoriile de status este descrescătoare. Persoanele din mediul rural
50
par a fi mai nemulţumite de viaţa lor, iar celelalte etnii (maghiarii, rromii) înregistrează un
nivel mult mai scăzut de satisfacţie cu viaţa decât românii. Rezultatele obţinute indică o
relativă stabilitate în timp a scorurilor medii obţinute, situate de regulă în jurul punctului
central al scalei, tendinţa generală fiind de descreştere. Putem explica scăderea mediei
satisfacţiei cu viaţa prin creşterea proporţiei persoanelor nemulţumite şi foarte nemulţumite de
viaţă, în detrimentul celor mulţumiţi de viaţa lor (Băltăţescu, 2007, pp. 2-13).
Astăzi, cel mai mult se pune accent pe satisfacţia angajaţilor din marile concernuri
naţionale ori internaţionale. Astfel, cercetările din cadrul psihologiei organizaţionale au
prioritate, furnizând indici absolut necesari în abordarea şi motivarea personalului de către
managementul organizaţiei ori instituţiei în cauză.
Rezultatele cercetărilor din anii ‘90 (World Database of Happiness, 2002) privind
fericirea şi societatea au arătat, studiind 65 de ţări, că există corelaţii pozitive ale fericirii cu:
absenţa corupţiei, libertatea economică, participarea la activităţile asociaţiilor voluntare,
toleranţa faţă de minorităţi, informatizarea. De asemenea, s-au înregistrat corelaţii pozitive ale
fericirii cu următoarele caracteristici personale: sănătate fizică, sănătate mintală, control
intern, extraversiune, hedonism ori poziţii în societate: venit, prestigiu ocupaţional, angajare,
participare în asociaţii, soţ/soţie, prieteni.

Termenii calitatea vieţii şi bunăstarea (starea de bine) au un caracter obiectiv, respectiv
subiectiv, la baza distincţiei dintre cei doi situându-se inegalităţile sociale şi factorii
economici. Înţelegerea stării de bine subiective necesită cunoştinţe despre felul în care
condiţiile obiective, externe, influenţează indivizii în evaluarea propriei vieţi (Diener şi Suh,
1997, apud Galloway, 2005). Practic, primele demersuri ştiinţifice de cercetare a fericirii şi
satisfacţiei datează de la mijlocul secolului XX. În această perioadă o multitudine de abordări,
atât psihologice, cât şi sociologice, apar pe fundalul dezvoltării noilor metodologii de
cercetare, dar şi al unei orientări caracteristice către om şi nevoile sale (Zamfir, 1997;
Mărginean, 2002). Alături de noţiunea de fericire, folosită cu oarecare scepticism, din cauza
conotaţiilor sale umaniste, sunt introduse concepte echivalente, precum: satisfacţia cu viaţa
(life satisfaction), bunăstare subiectivă (subjective well-being), bunăstare psihologică
(psychological well-being) (vezi Bălţătescu, 2003, pp. 3-4).
Deşi există multe moduri de a evalua plăcerea ori durerea din experienţa umană,
majoritatea cercetărilor din domeniu au folosit evaluarea stării de bine subiective (SBS – în
51
limba engleză SWB: subjective well-being). SBS include: satisfacţia cu viaţa, prezenţa unei
dispoziţii pozitive şi absenţa unei dispoziţii negative, adesea sumarizate ca fericire. Aşa cum
au existat argumente filosofice despre echivalarea plăcerii hedonice cu stare de bine, au
existat nenumărate discuţii despre gradul în care măsurările SBS definesc bunăstarea
psihologică (de pildă, Ryff & Singer, 1998, apud Bălţăţescu, 2007). Din această perspectivă,
există două aspecte importante privind poziţia hedonistă în studierea bunăstării: prima se
referă la validitatea SBS ca definiţie operaţională a hedonismului şi/sau bunăstării, a doua
priveşte tipurile de activităţi sociale sau scopuri menite a promova bunăstarea, indiferent cum
aceasta este evaluată. Astfel, apar trei poziţii: 1. acceptarea ca indicatori atât a perspectivei
hedoniste, cât şi a SBS; 2. acceptarea utilizării SBS ca definiţie operaţională a bunăstării, cât
şi subscrierea la perspectiva eudaimonică ce protejează starea de bine subiectivă; 3.
respingerea măsurării SBS ca indicator a bunăstării şi argumentarea împotriva principiilor
hedoniste ca mijloc de producere a stării de bine (Ryan şi Deci, 2001, pp. 143-145).
Având în vedere cele două dimensiuni ale bunăstării subiective (cognitivă şi afectivă),
nu este întâmplător faptul că ea a fost conceptualizată de unii autori ca o atitudine.
„Bunăstarea subiectivă este o atitudine – scriu Andrews şi Robinson în capitolul dedicat
acestui fenomen din cunoscuta culegere Measures of Personality and Social Psychological
Attitudes – şi este larg acceptat că atitudinile includ cel puţin două componente fundamentale:
cogniţia şi afectul” (1991). Stull (1987) insistă că implicaţiile acestei conceptualizări nu rezidă
atât în distincţia implicită între cele două dimensiuni, cât în deosebirea de alte elemente
psihologice, precum trăsăturile de caracter sau stările de spirit. Astfel, atitudinile ar fi un
termen median între stările de spirit, în comparaţie cu care sunt relativ stabile în timp, şi
trăsăturile de personalitate, faţă de care manifestă un anumit grad de variabilitate. Veenhoven
(1994) trece în revistă studiile care arată că bunăstarea subiectivă este relativ stabilă în timp,
dar are şi un grad de variabilitate, fără însă a o mai asimila în mod explicit cu atitudinile.
Miza, foarte importantă, o reprezintă relevanţa acestor măsuri în raport cu politicile sociale:
dacă măsura este prea stabilă, atunci nu poate „capta” schimbarea şi nu poate evalua
progresele. Mai mult, aceasta înseamnă că politicile sociale, în esenţă utilitariste, nu pot
îmbunătăţi semnificativ satisfacţia. La polul opus, o variabilitate prea mare face inutilizabilă
bunăstarea subiectivă, ca mijloc de evaluare a politicilor sociale. Implicaţiile sunt însă şi mai
largi: comparaţiile inter-individuale şi ale agregatelor scorurilor de satisfacţie la nivel intra-
societal şi inter-societal au sens, ceea ce constituie temeiul pentru o cantitate impresionantă de
cercetări comparative întreprinse în domeniul calităţii subiective a vieţii. Există însă teorii
52
care se construiesc tocmai evidenţiind aspectul problematic al conceptului. Astfel, pornind de
la nivelul ridicat de stabilitate a mediilor societale ale satisfacţiei vieţii, Cummins emite teoria
homeostatică a variaţiei satisfacţiei vieţii. Întrucât, cu anumite excepţii, nivelurile agregate ale
satisfacţiei vieţii sunt relativ stabile, variind în cadrul unui benzi înguste (70 ± 5 pe o scală de
la 0 la 100 – standardul de aur” al satisfacţiei vieţii), atunci această componentă ar fi ţinută
sub un fel de „control homeostatic” (Cummins, 1998; Cummins şi Nistico, 2001, apud
Bălţătescu, 2007). Alte studii sugerează existenţa unei variabilităţi sezonale a nivelurilor de
percepţie a bunăstării subiective (Bălţătescu, 2007, pp. 7-8).
Bunăstarea subiectivă este determinată într-o anumită măsură de factorii genetici şi se
pare că este relativ stabilă în timp. Extraversiunea şi agreabilitatea corelează pozitiv cu SBS.
Ne putem lesne imagina că SBS corelează pozitiv şi cu emoţiile pozitive sau cu o stare de
sănătate bună şi foarte bună. Urmărirea unor scopuri clare şi realizabile poate conduce la
bunăstare subiectivă. În schimb, clasa socială şi bogăţia nu corelează neapărat cu bunăstarea.
Un alt aspect interesant este legat de vârstă: se pare că o vârstă înaintată corelează pozitiv cu
satisfacţia cu viaţa, contrar aşteptărilor. Stima de sine şi bunăstarea corelează pozitiv în
special în ţările individualiste (precum SUA). De asemenea, valorile adânc implementate
joacă un rol în starea de bine (apud Ryan şi Deci, 2001, pp. 148-160).
Ryff şi Singer (1998, apud Băltăţescu, 2007) au explorat ideea de stare de bine în
contextul dezvoltării pe durata vieţii a unei teorii a dezvoltării umane. Autorii au descris
starea de bine nu doar ca atingere a plăcerii, ci ca încercarea de atingere a perfecţiunii, ceea ce
reprezintă realizarea potenţialului personal, utilizând termenul de stare de bine psihologică,
distinct de cel de stare de bine subiectivă, şi au prezentat o abordare multidimensională în
măsurarea SBP, ce include 6 aspecte distincte ale actualizării umane: autonomie, creştere
personală, acceptare de sine, scop în viaţă, stăpânire/control şi relaţionare/înrudire pozitivă.
Aceste 6 constructe definesc SBP atât theoretic, cât şi operaţional şi ele specifică ceea ce
promovează sănătatea emoţională şi fizică (Ryff şi Singer, 1998, apud Băltăţescu, 2007).
Starea de bine diferă de la individ la individ, de la o societate la alta, în funcţie de
condiţiile sociale, de mediu şi de percepţiile individuale. Astfel dacă în ţările mai puţin
dezvoltate sau aflate în curs de dezvoltare, starea de bine este asociată cu prosperitatea
financiară, nu putem afirma acelaşi lucru despre situaţia din ţările dezvoltate. În ţările sărace,
potrivit lui Wallace şi Abbot (2007), acoperirea nevoilor de bază reprezintă cel mai important
lucru pentru satisfacţia vieţii, iar prezenţa unui venit minim este esenţială pentru starea de
bine. Pe măsură ce societatea evoluează, o serie de alţi factori dobândesc însemnătate. În
53
cazul satisfacţiei faţă de locul de muncă, dacă iniţial individul caută un loc de muncă care să-i
ofere venituri importante, ulterior se orientează spre un altul care îi pare mai interesant.
Aplicantul, de data aceasta, caută obţinerea de satisfacţii intrinseci sau posibilitatea accesării
unei cariere de perspectivă. Ce apare ca un paradox, este faptul că deşi veniturile, în ţările
dezvoltate, aproape s-au dublat o mare parte a populaţiei este încă nefericită. Pornind de la
aceste premise, rezultă că studierea stării de bine a unei societăţi trebuie să ia în calcul şi alţi
factori, precum starea de bine individuală şi mediul înconjurător (fizic şi socio-cultural).
Studiile care abordează calitatea vieţii, ca o experienţă cognitivă şi psihologică ilustrează un
paradox, şi anume variabilele sociodemografice cum sunt veniturile, starea civilă, educaţia şi
vârsta, explică doar într-o mică măsură diferenţele dintre stările de fericire ale indivizilor
(Mroczeck şi Kolarz, 1998).
Conceptul de satisfacţie în viaţă / satisfacţie a vieţii (satisfaction with life în limba
engleză) este, pe de o parte, folosit ca un indicator general de bunăstare subiectivă; din altă
perspectivă, reprezintă componenta cognitivă a acesteia. Satisfacţia în viaţă este o judecată
conştientă asupra vieţii în care criteriul de decizie este al persoanei. Veenhoven (1994)
defineşte bunăstarea subiectivă (fericirea) ca „măsura în care individul îşi judecă în mod
favorabil calitatea globală a vieţii sale”. Această apreciere reprezintă fie un proces cognitiv
(satisfacţia vieţii), fie un proces afectiv (componenta hedonică, legată de plăcerea pe care o
obţine individul din experienţele sale). Olandezul Ruut Veenhoven este primul profesor de
„happiness studies” din lume şi organizatorul cunoscutei „World Database of Happiness”,
care reuneşte peste 3200 de studii teoretice şi empirice în domeniu. În lucrările de prezentare
a acestei baze de date, autorul reuneşte două clase de indicatori: indicatori ai nivelului
cognitiv (satisfacţia cu viaţa) şi indicatori ai nivelului hedonic (indicatori afectivi). Fericirea
este “desfătarea generală a vieţii luate ca întreg” (Veenhoven (2004, p. 5). El a sistematizat
componentele acesteia într-o figură concentrată:
Trecătoare Rezistentă
Parte a vieţii Plăcere Satisfacţie parţială
Viaţa ca întreg Experienţă de top Satisfacţia vieţii
Fig. 4. Patru tipuri de satisfacţie

Sursa: Veenhoven, 2004, p. 16, apud Băltăţescu, 2007
În topul ţărilor fericite, România se află la un nivel mediu al fericirii cu viaţa (5,5), pe
când ţările europene nordice se află în vârf, cu valori de peste 8 puncte. În analizele
întreprinse de Veenhoven şi colaboratorii săi este privilegiată latura cognitivă, echivalându-se
54
practic fericirea cu satisfacţia în viaţă. Adept al paradigmei nevoilor, care postulează
existenţa unor necesităţi general-umane al căror grad de împlinire este în strânsă relaţie cu
fericirea, autorul îşi propune să demonstreze că: în societăţile care asigură un grad mai ridicat
de satisfacere a nevoilor, fericirea oamenilor este mai ridicată; progresul economic şi social
aduce o tot mai mare fericire în cadrul naţiunilor; diferenţele intra- şi inter-societale sunt un
rezultat al satisfacerii, într-o măsură diferită, a nevoilor individuale (Veenhoven, 1993, 1997,
apud Bălţătescu, 2007, p. 5).
Există dovezi conform cărora satisfacţia formează adesea un factor separat de
indexurile afective ale stării de bine. În primul rând, oamenii pot ignora sau nega reacţiile
emoţionale negative dar îşi pot reaminti factorii indezirabili în propriile vieţi. În al doilea
rând, reacţiile afective sunt adesea răspunsuri la factori imediaţi şi de scurtă durată, în timp ce
evaluarea satisfacţiei în viaţă poate reflecta o perspectivă pe termen lung. În al treilea rând,
persoanele evaluează conştient propriile circumstanţe de viaţă care reflectă conştiinţa
valorilor. În opoziţie, reacţiile afective pot reflecta motive inconştiente şi influenţe ale stării
corporale în mai mare măsură decât evaluările satisfacţiei în viaţă. Punctul de convergenţă
dintre satisfacţia în viaţă şi starea de bine emoţională poate fi reprezentat de dependenţa
acestora de estimări evaluative (Marian, 2007).
Satisfacţia cu viaţa, înţeleasă ca evaluarea globală, cognitivă a vieţii individului, este
un indicator folosit frecvent în cercetările de calitate a vieţii. Satisfacţia cu viaţa este unul din
indicatorii sociali importanţi, fiind utilizat ca instrument de analiză a schimbării sociale. Acest
construct este măsurat de regulă prin scale simple ce diferă în privinţa formulării întrebărilor
sau a numărului categoriilor de răspuns. Scala satisfacţiei vieţii a fost dezvoltată să evalueze
satisfacţia cu viaţa a respondenţilor în general. În cadrul aceleiaşi teorii, pot fi reliefate două
aspecte ale SBS: o componentă afectivă, care este la rându-i divizată în afecte plăcute şi
afecte neplăcute, şi o componentă cognitivă, care este privită drept satisfacţie cu viaţa (Pavot
şi Diener, 1993, p. 164, apud Băltăţescu, 2007).
Prin urmare, satisfacţia vieţii este judecarea conştientă cognitivă a vieţii proprii, în
care criteriile de evaluare depind de persoana în cauză. Aceste criterii diferă de la persoană
la persoană, chiar dacă există anumite „standarde sociale”, precum sănătatea şi succesul. De
altfel, indivizii umani pot avea diferite standarde pentru succes, în diferite arii ale vieţii. Iată
de ce este necesar a lua în considerare evaluarea globală individuală a vieţii decât satisfacţia
persoanei cu domenii specifice. În orice caz, aceasta este strategia adoptată de autorii Scalei
Satisfacţiei cu Viaţa (Diener et al., 1985, apud Băltăţescu, 2007).
55
Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, satisfacţia vieţii constituie nucleul calităţii
vieţii. În studiile de specialitate, care au ca temă satisfacţia vieţii, subiecţii sunt întrebaţi, de
regulă, despre satisfacţia personală, starea de fericire, raportate la condiţiile actuale de viaţă.
Individul defineşte starea de bine în termenii unei satisfacţii generale faţă de viaţă (Argyle,
2000, apud Wallace şi Abbott, 2007).
Satisfacţia vieţii este condiţionată atât de normele culturale ale societăţii, cât şi de
capacitatea indiviziolor de a se adapta la noile situaţii. Dacă în cazul calităţii vieţii
metodologia şi instrumentele de măsurare au avansat, devansând cu mult cadrul teoretic, la
nivelul stării de bine lucrurile se situează exact invers. Diferenţele între indivizi, la nivelul
stării de fericire, respectiv a calităţii vieţii, se datorează următoarelor caracteristici:
caracteristici de personalitate: extroversia, optimismul şi stima de sine; caracteristici
sociodemografice: vârsta, educaţia, starea civilă, venituri, clasă socială şi relaţii sociale;
factori contextuali şi situaţionali: afecte pozitive sau negative, emoţii, stress şi sănătate fizică;
satisfacţia subiectivă a vieţii (care are determinanţi socio-culturali). (Berger şi Motl, 2001).
Cummins (2000, apud Marian, 2007) pledează pentru ireductibilitatea măsurilor
subiective şi obiective ale calităţii vieţii. Cele două dimensiuni sunt, în general slab corelate
datorită fenomenului de „homeostază cognitivă”, care implică o reglare a bunăstării subiective
la un nivel pozitiv. Doar la nivelurile foarte scăzute ale calităţii obiective a vieţii, cele două
măsuri converg. Acest demers pare să pledeze pentru inutilitatea căutării laturii obiective a
unui proces eminamente subiectiv. Cele două dimensiuni ale calităţii vieţii sunt independente
şi trebuie conceptualizate ca atare. Acestea, la rândul lor, sunt relativ independente de
satisfacţia cu viaţa, componenta cognitivă a calităţii globale a vieţii.

Conceptului de calitate a vieţii îi lipseşte atât definiţia tehnică, cât şi specificitatea
(Ferries, 2004). Prin calitatea vieţii se măsoară doar o serie de aspecte ale vieţii, pozitive sau
negative, fără a reuşi în final realizarea unei baze teoretice. Nivelul de calitate a vieţii diferă
de la o evaluare la alta, corelaţia dintre evaluările subiective, şi respectiv cele obiective, fiind
destul de redusă. Referitor la evaluarea subiectivă nu există un standard orientativ. Teoria este
destul de superficială, neexistând explicaţii cu privire la diferenţele de timp şi de loc în
calitatea vieţii (Wallace şi Abbot, 2007).
Abordarea calităţii vieţii, prin colectarea şi analiza indicatorilor, este destul de departe
de teoria socială, fiind mai degrabă aproape de teoria nevoilor din psihologie. Criticile asupra
56
abordării calităţii vieţii sunt atât de natură teoretică, cât şi metodologică, numărul domeniilor
şi a indicatorilor putând fi extins. Abordarea calităţii vieţii este una individualistă,
caracterizând individul ca fiind o unitate izolată de analizat, iar în acest mod ne apropiem de
literatura specifică psihologiei.
Din punct de vedere metodologic, potrivit lui Walace şi Abbott (2007), critica se
axează pe natura indicatorilor şi pe ceea ce aceştia pot să furnizeze. Sociologia trebuie să
continue cercetarea folosind concepte sociologice standard despre calitatea vieţii (Ferries,
2004).
Dintr-o perspectivă globală privind relaţia societate – calitatea vieţii, în ţările
dezvoltate s-au efectuat mai multe încercări de ajustare a creşterii economice, sau de
ponderare a acesteia cu găsirea căilor eficiente de înlăturare a efectelor negative ale creşterii
economice asupra calităţii vieţii. Există aşadar numeroase aspecte neclarificate legate de
obiectul măsurării bunăstării sociale, respectiv a calităţii vieţii, care nu sunt noţiuni identice,
aşa cum s-ar putea crede. Aceasta deoarece nu întotdeauna o societate a bunăstării asigură şi
un înalt nivel al calităţii vieţii indivizilor în toate aspectele ei (mai ales când e vorba de
percepţiile şi aprecierile subiective ale oamenilor). Aşa cum se ştie, în societăţile occidentale,
creşterea economică nu a reuşit, totuşi, să rezolve o serie de trebuinţe ale diverselor categorii
de indivizi, cu atât mai mult cu cât această creştere a determinat şi mai determină, în
continuare, o serie de consecinţe (efecte) secundare, cele la care nu se aşteaptă iniţiatorii
schimbărilor.” (Lucuţ şi Rădulescu, 2000, p. 10).
Oricum, în încheiere, trebuie să menţionăm că interdependenţa tot mai evidentă între
activitatea economică şi politica socială şi impactul pe care îl au, în general, factorii
economici asupra tuturor laturilor vieţii sociale, au determinat creşterea şi diversificarea
preocupărilor dirijate către stabilirea unei diagnoze cât mai exacte a stării sistemului
economic, în relaţie intrinsecă cu factorii care determină, obiectiv şi subiectiv, preferinţele,
satisfacţiile şi aspiraţiile (aşteptările) populaţiei. Trecerea de la sistemul contabilităţii
economice la cel al contabilităţii sociale face, totuşi, posibilă, treptat, stabilirea unor căi
strategice de a selecta şi proiecta indicatorii sociali cu privire la bunăstarea socială şi calitatea
vieţii.
Puternic corelate cu nivelul de trai (ca efecte ale acestuia), chiar dacă nu reprezintă factori
determinanţi primi ai acestuia, sunt indicatorii de sănătate, de mediu (poluarea, protecţia
mediului) şi direct conectat cu aceştia, reflecându-se în starea sănătăţii publice.
57
Din păcate, datele statistice nu ne oferă un tablou prea optimist pentru România în
acest sens. Astfel, indicatorii de sănătate a populaţiei indică o situaţie critică, România
aflându-se, la mulţi dintre ei, pe ultimele locuri în Europa. Conform unor aprecieri oficiale,
printre care şi Planul Naţional Anti-Sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale, situaţia critică
a stării de sănătate este dată de efectul combinat al mai multor factori: sărăcia (lipsa resurselor
financiare, alimentaţia deficientă, condiţii proaste de locuit, lipsa accesului la condiţii de
igienă elementară), dezorganizarea socială (abandonul grijii faţă de propria sănătate, stiluri
nesănătoase de viaţă, deficit de cultură şi educaţie sanitară), deficitul de acces la serviciile
medicale, deficitul serviciilor de prevenţie şi tratament ambulatoriu, dispariţia sistemului de
îngrijire medicală bazat pe teritorialitate. Printre grupurile sociale cu deficit de acces la
serviciile medicale se află vârstnicii săraci, mai ales cei din zonele rurale, şomerii fără alte
surse de trai, rromii, tinerii proveniţi din instituţiile de ocrotire, familiile cu mulţi copii etc.
Fondurile alocate pentru sănătate sunt încă mici, chiar dacă în ultimii ani au fost în
creştere (4,7% din PIB în 2008, faţă de 4,2% în 2001, 2,6% în 1997, 3,1% în 1998, 3,9% în
1999, conform datelor Comisiei Naţionale pentru Statistică, 2008). Atât veniturile globale ale
populaţiei (în anul 2004 ocupam un loc trei din coada listei pentru Europa, fiind urmaţi de
Bulgaria şi R. Moldova, iar în 2009 ne situam pe penultimul loc dintre ţările UE după acest
indicator, înaintea Bulgariei), cât şi unele deficienţe în sistemul de securitate şi asistenţă
socială, conduc la o perspectivă deloc optimistă pentru România în ceea ce priveşte nivelul de
trai.
În ceea ce priveşte poluarea mediului, principalele aspecte ale crizei ecologice sunt
determinate atât de poluarea ridicată a aerului, apei şi solurilor în anumite areale, în special
industriale, cât şi de starea necorespunzătoare a igienei celor mai multe localităţi, determinată
de acumularea deşeurilor industriale şi orăşeneşti. Atât legislaţia în domeniu, cât şi a eforturile
concrete (Humă şi Chiriac, 2003) au creat premisele unei îmbunătăţiri a situaţiei moştenite din
regimul comunist (industrializarea masivă, urbanizarea rapidă, utilizarea materialelor şi
tehnologiilor poluante etc.) şi perpetuate prin nivelul scăzut de trai, care nu permite o
schimbare promptă a situaţiei. În plus, deficienţele în ceea ce priveşte educaţia civică, de
respectare a mediului ambiant, sunt evidente. Legată strâns de calitatea vieţii este
preocuparea faţă de mediul înconjurător (environmental concern), adică percepţia stării de
fapt a mediului. Aceasta se compune din dimensiuni afective (sentimente personale, evaluări
ale gradului de seriozitate/gravitate a diferitelor probleme) şi cognitive (credinţe, cunoştinţe
58
despre mediu). În afara acestor două dimensiuni, fiind vorba până la urmă despre abordări din
perspectiva teoriei atitudinilor, preocuparea faţă de mediu aduce şi alte două dimensiuni:
conativă (disponibilitate de a acţiona în sensul protecţiei mediului) şi comportamente efective
(Dunlap şi Jones, 2002). De altfel, corelaţiile între PIB/cap de locuitor şi calitatea subiectivă a
vieţii (Inglehart şi Klingemann, 2000), respectiv PIB/cap de locuitor şi gradul de preocupare
faţă de mediul înconjurător merg în aceeaşi direcţie: corelaţiile sunt strânse şi pozitive în
cazul ţărilor cu un PIB ridicat care prezintă niveluri ridicate ale calităţii subiective a vieţii
(respectiv preocupării faţă de mediu), iar în cazul ţărilor cu PIB scăzut putem avea două
situaţii: niveluri mai scăzute ale calităţii subiective ale vieţii, respectiv preocupării faţă de
mediul înconjurător, sau, dimpotrivă, pot fi sesizate valori ridicate ale acestor doi indicatori
subiectivi.
Cu origini în ideile din antichitate ale lui Hipocrate, teoria umorală a constituit pentru
multă vreme, în Europa şi America de Nord, perspectiva dominantă asupra sănătăţii şi a bolii.
Această viziune considera sănătatea ca un echilibru între lichidele (umorile) corpului, boala
fiind expresia un dezechilibru între ele. Însoţită de perspectiva mecanicistă asupra
organismului (organismul ca „maşinărie”, privit separat de minte şi spirit), teoria umorală a
dominat şcolile medicale europene până spre sfârşitul secolului XVIII. Astfel, boala era o
entitate ce se instalează în organismul-maşinărie, de unde poate sau nu poate fi scoasă.
În ultimele decenii ale secolului XVIII şi începutul secolului XIX au apărut opinii
solide care afirmau că bolile vremii (ca de exemplu tifosul) ar putea fi efectul unei conjuncţii
între slăbiciunile corpului uman şi cele ale organizării societăţii (Turner, 1992, p. 130). Cu tot
caracterului ei progresist, această perspectivă holistă – conform căreia bolile trebuie privite ca
fenomene cu multiple cauze: biologice, psihologice, sociale – nu s-a dezvoltat cu adevărat
decât începând cu anii ’60 ai secolului XX. De la apariţia şi până la impunerea ei, abordarea
holistă a fost eclipsată de descoperirile tehnologice şi ştiinţifice remarcabile din a doua
jumătate a secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX. Descrierea patologiei celulare de
către medicul german Rudolf Virchow în 1858 și a sistemului nervos de către neurologul
francez Jean-Martin Charcot în 1872, descoperirea razelor X de către fizicianul german
Wilhelm Cornad Rontgen în 1895 sau, mai târziu, în 1954, a vaccinului antipoliomielitic de
către biologul american Jonas Salk – sunt realizări care au readus în prim plan organismul-
59
maşinărie, ale cărui componente pot fi cercetate şi tratate independent, de doctori aparținând
diverselor specialităţi medicale. (idem).
Punctele slabe ale perspectivei mecaniciste au început însă să iasă la iveală odată cu
chestiunea rămasă fără răspuns a surselor bolilor moderne, cum ar fi bolile cardiovasculare,
neurologice, diabetul, cancerul, afecţiunile coloanei vertebrale etc. (Sallis, Owen şi Fisher,
2008). Paradigma organismului-maşinărie în care se instalează o entitate numită boală nu
putea să explice de ce indivizi care primesc exact acelaşi tratament evoluează diferit din punct
de vedere medical, ce legătură există între calitatea vieţii, stilul de viaţă, apartenenţa la un
anumit grup etnic, aranjamentele familiale, implicarea socială şi respectiv probabilitatea
statistică de a dezvolta anumite afecţiuni, sau de ce oamenii continuă să adopte
comportamente ce implică riscuri de sănătate, chiar şi atunci când sunt informaţi susţinut
despre implicaţiile acestor riscuri. Pe măsură ce astfel de întrebări au început să fie explorate
din perspectivă multidisciplinară, ideea organismului-maşinărie a început să piardă din forţă.
În opinia lui B.S. Turner (1992) anii ’60 pot fi consideraţi momentul în care în Occident s-a
conturat ideea că factorii biologici, psihologici, socio-culturali şi de mediu natural acţionează
conjugat asupra stării de sănătate a indivizilor.
Caracterul polivalent al sănătății şi al bolii a fost reflectat pentru prima dată în
definiţia World Health Organization (1946): sănătatea este „starea individului de completă
bunăstare fizică, mentală şi socială, care nu se reduce la absenţa bolii sau infirmităţii”, iar prin
contrast, starea de boală reprezintă „pierderea stării de sănătate”.
Înсă din anii ’70 această definiţie a fost criticată pentru caracterul ei utopic, fiind
respinsă posibilitatea unei stări „complete” de bunăstare. Michael L. Dolfman în articolul
„The Concept of Health: An Historic and Analytic Examination” (1973, apud Taylor, 2001) a
propus viziunea ca sănătatea şi boala ar fi două stări opuse, aflate la capetele unui continuum.
Perspectiva continuumului pare să fie mai potrivită în contextul afecţiunilor moderne şi al
progreselor tehnologice actuale. Astăzi, un individ care nu reclamă o stare de rău fizic sau
psihologic şi îşi îndeplinşte sarcinile zilnice în acord cu ceea ce se aşteaptă de la el, poate
descoperi într-o zi că, de fapt, suferă de o boală cronică, incurabilă. În acelaşi timp anumite
forme de boli neuro-psihice (cum ar fi Alzheimer), dependenţa de droguri sau alcool sunt
uneori însoţite de calificativul „înalt funcţional”, sugerând că individul afectat se adaptează
relativ la cerinţele societăţii în care trăieşte, că pe continuumul „boală-sănătate” el se plasează
pe o poziţie intermediară (idem).
60
Socioloaga D. Lupton (1994/2003) susţine că o analiză sociologică despre sănătate și
boală trebuie să traseze elementele celor două concepte. Dar distincţia dintre ele este
complicată, fiindcă sănătatea și boala ţin în mare măsură de aspecte culturale, fiind concepte
evaluative, reflectând valorile și habitusurile unei societăți (pp. 328-348).
Numeroase exemple care susțin caracterul evaluativ al celor două concepte au fost
identificate de o serie de autori consacraţi: sănătatea poate fi definită după criterii biologice
(“corp sănătos”), psihice (“sănătate mintală”) sau sociale (sănătatea ca şi capacitate de
îndeplinire a rolurilor sociale; poate diferi ca semnificaţie în funcţie de clasa socială, vârstă
sau geografie (Goffman, 1961; Rosenstock, 1974).
Analizând perspectivele prezentate mai sus, se pot contura câteva idei de bază.
Acceptând că sănătatea şi boala sunt concepte evaluative, considerăm că definiţia WHO, deşi
nu este exhaustivă, are aplicabilitate în cercetarea sociologică. Totuşi, dacă cercetarea îşi
propune în primul rând să înţeleagă modul în care populaţia studiată se raportează la sănătate,
atunci este necesară o definiţie specifică, plecând de la date privind cultura şi valorile
comunităţii studiate.
În finalul acestei secţiuni, se pot contura două concluzii privind sănătatea şi boala ca
fenomene sociale:
a) Ele nu sunt fenomene complet întâmplătoare, dar nici strict dependente doar de
materialul genetic al indivizilor. Prevalenţa anumitor boli variază în funcţie de
caracteristici sociale, cum ar fi veniturile / clasa socială, etnia sau mediul de
rezidenţă. De exemplu, tuberculoza, numită „boala sărăciei”, este mai frecventă în
rândul persoanelor care au un organism slăbit, nu se alimentează corespunzător,
locuiesc în condiţii precare şi au acces redus la servicii medicale de diagnosticare,
prevenire şi tratament. Afecţiunile cardiovasculare sunt mai frecvente la persoane
care au un stil de viaţă sedentar, consumă des alcool sau fumează, au o alimentaţie
nesănătoasă etc.
b) Sănătatea şi boala produc efecte atât la nivel microsocial şi mezosocial, cât şi la

nivel macrosocial. „Micro” pentru că afectează starea psihologică persoanelor şi
calitatea vieţii acestora, presupun costuri economice şi emoţionale pentru o
gospodărie etc., „mezzo” deoarece alterează bunăstarea şi indicatorii de sănătate ai
comunităţilor şi grupurilor familiale extinse, iar „macro” deoarece creşterea
numărului de adulţi bolnavi într-o ţară afectează forţa de muncă a acesteia,
61
limitează suportul medical disponibil, şi de asemenea creşte costurile financiare
pentru copii şi vârstnici, alocate îngrijirii acestora (Gwyn, 2002, p. 41).

În continuare, vom sintetiza evoluţia analizelor sociologice şi psihosociologice despre
sănătate. Din punct de vedere istoric, sănătatea şi boala au fost abordate în primul rând ca
probleme sociale care trebuie ameliorate şi apoi ca probleme sociologice şi de psihologie
socială a căror investigare facilitează cunoaşterea despre viaţa socială.
- Preocuparea pentru aspectele sociale ale sănătăţii şi bolii s-a manifestat

mai întâi în aria ştiinţelor medicale, în domeniile igienei sociale şi medicinei
sociale. Vehiculată încă din prima jumătate a secolului XIX în Franţa, noţiunea de
igiena socială făcea referire la măsurile administrative şi juridice pe care guvernele
le adoptau pentru a veghea la sănătatea populaţiei, în special exercitând control
asupra factorilor de mediu. Până la sfârşitul secolului XIX, preocuparea pentru
igienă socială s-a răspândit cu destulă repeziciune şi în alte ţări europene, mai ales
în Marea Britanie, dar mai puţin în Germania. În Europa care cunoştea dezvoltarea
industrială şi comercială, cei care o promovau erau medici, economişti sau
filantropi interesaţi cu precădere de efectele condiţiilor de muncă şi de locuire
asupra sănătăţii populaţiei muncitoreşti.
- Apar primele lucrări remarcabile de sociologie empirică orientate spre

aria sănătăţii, suprapuse peste cea a igienei sociale. În 1845 a apărut la Londra
lucrarea lui Friedrich Engels “The Conditions of the Working-Class in England” în
care autorul analiza statistici şi scrisori despre condiţiile de viaţă ale clasei
muncitoare, doar pentru a concluziona, printre altele, că mortalitatea şi numărul
îmbolnăvirilor cu boli contagioase precum vărsatul de vânt, febra tifoidă erau mai
ridicate în rândul muncitorilor din marile aglomerări urbane decât în rândul
lucrătorilor din mediul rural. Lipsa de activitate fizică, salubritatea deficitară,
poluarea, locuinţele aglomerate şi neaerisite şi lipsa igienei alimentare au fost
identificate de F. Engels drept cauze ale stării de sănătate precare a clasei
muncitoare. Fundalul politico-economic care susţine această stare precară este
62
asociat cu dezvoltarea industrială, alimentată de dorinţa de îmbogăţire a
burgheziei.
Ulterior, prin eforturile lui Charles Booth, începând cu anul 1889 a fost realizată seria
de anchete privind condiţiile de viaţă ale populaţiei londoneze sub titlul Life and Labour of
the People; rapoartele anchetelor lui C. Booth puneau în evidenţă şi legătura dintre starea de
sănătate a familiilor investigate şi condiţiile structurale asociate extinderii industrialismului şi
urbanismului (de exemplu, poluarea, creşterea numărului de ore din programul de lucru,
aglomerarea în locuinţe etc.) (apud White, 2002).
- În Franţa, în aceeaşi perioadă, s-a discutat nu doar despre situaţia clasei

muncitoare (Louis René Villermé, Tableau physique et moral des ouvriers dans les
fabriques de coton, laine et soie, 1829; Frederic Le Play, Les ouvriers europeéns,
1855 - apud White, 2002), ci şi despre problemele de sănătate asociate
fenomenului prostituţiei din marile oraşe. Mai târziu, sociologul Émile Durkheim a
publicat Le Suicide (1897) – unul dintre studiile monografice fundamentale ale
sociologiei, care conturează că sinuciderea nu este un act personal dependent doar
de factori psihologici, ci un fapt social – fenomentul fiind legat de trăsăturile
sociale ale individului şi ale comunităţii. Autorul a demonstrat statistic că ratele
sinuciderilor sunt mai ridicate în rândul bărbaţilor decât al femeilor, în rândul
persoanelor necăsătorite decât în al celor căsătorite, în rândul persoanelor de religie
protestantă decât al celor de religie catolică sau iudaică; de asemenea, sinuciderile
apar mai frecvent pe timp de pace, decât pe timp de război.
- Alta a fost situaţia în Germania, unde ideile privind sănătatea

populaţiei, deşi conturate prin intermediul igieniştilor sociali francezi, au fost
diseminate şi puse în aplicare mai ales de medici celebri – precum Rudolf Virchow
(1821-1902) sau Salomon Neumann (18919-1908) – preocupaţi mai ales de
conceperea unor programe concrete şi a unei legislaţii adecvate care să asigure
dezvoltarea sănătăţii fizice şi mentale a cetăţenilor, prevenirea şi controlul bolilor
(Turner, 1992, pp. 129-131). Abia către sfârşitul secolului XIX, Germania s-a raliat
interesului predominant la acea vreme în Europa – acela privind efectele
urbanismului şi industrialismului asupra calităţii vieţii cetăţenilor.
- Termenul de “medicină socială” a fost introdus de medicul și

reformatorul francez Jules Guérin în preajma evenimentelor de la 1848, ca expresie
63
a unei viziuni progresiste asupra societăţii – aceea prin care sănătatea şi boala
trebuie analizate şi din punct de vedere al cauzelor şi efectelor lor sociale. Spre
deosebire de igiena socială, medicina socială se interesa aproape exclusiv de
controlul bolilor transmisibile frecvente în epocă (precum tifosul, sifilisul etc.).
Guerin propunea ca medicina socială să fie privită ca domeniu multidisciplinar,
înglobând disciplinele “fiziologiei sociale, patologiei sociale, igienei sociale şi
terapiei sociale” (Turner, 1992, p. 129). Ca disciplină academică însă, medicina
socială s-a afirmat abia în 1943, când la Oxford s-a înfiinţat Institutul de Medicină
Socială, urmat, doi ani mai târziu, de o catedră de medicină socială la Edinburgh.
În Statele Unite ale Americii însă, medicina socială a urmat un parcurs puţin
diferit, apărând în mediul academic ca manifestare a preocupărilor sociologilor de
a contribui la reducerea problemelor sociale ale celor defavorizaţi (Cockerham şi
Ritchey, 1997, p. xii).
- Chiar şi astăzi, încercarea de a defini medicina socială ca domeniu

științific bine delimitat pare să fie totuşi dificilă (Porter, 1997). Medicina socială a
fost și este încă suprapusă cu igiena socială în unele universităţi şi de unii autori,
dar este practicată şi sub denumirile de medicină comunitară, medicină preventivă
şi socială (denumită astfel mai ales în universităţile şi institutele de cercetare
europene), organizare sanitară şi, mai nou, epidemiologie socială (în instituţii top
precum Harvard School of Public Health sau academice precum Stanford
University).

Prima menţiune a termenului de „sociologie medicală” datează din 1894, când Charles
McIntyre a publicat articolul „Importanța studierii sociologiei medicale” în Buletinul
Academiei Americane de Medicină, în opinia lui sociologia medicală fiind:
știința fenomenului social al medicilor ca și clasă distinctă; știința care cercetează
legile ce reglementează relațiile dintre profesia medicală și societatea omenească ca
întreg; abordând structura acestora și condițiile curente, efectele progresului
civilizației, și, de fapt, orice este legat de acest subiect. (McIntyre, 1894 apud
Hollingshead, 1973, p. 531).
Termenul a fost reluat la scurtă vreme de Elizabeth Blackwell (1902) și James

Warbass (1909), fiecare publicând câte o lucrare de eseuri intitulată Medical Sociology
(Cockerham şi Ritchey, 1997, p. xiv); cu toate acestea, nici unul dintre aceștia nu a încercat
64
circumscrierea, cu mai multă claritate, a termenului propus de C. McIntyre astfel încât
utilizarea lui nu a avut consecințe imediate asupra dezvoltării subramurii sociologiei,
cunoscute mai târziu sub denumirea de „sociologie medicală”.
Pentru prima dată, legătura funcţională dintre cunoaşterea sociologică şi aspectele
medicale ale vieţii sociale a fost explicată în lucrarea clasică Soziale Pathologie a medicului
german Alfred Grotjahn (1911, apud Porter, 1997), care a propus un set de principii pentru
explorarea realităților din punct de vedere al științelor sociale. Conform autorului, cercetătorii
din aria științelor sociale trebuie să cunoască etiologia și epidemiologia afecțiunii pe care o
studiază, să exploreze condițiile sociale care determină sau influențează apariția și evoluția
bolii, să analizeze efectele bolii asupra vieții individului și a comunității, să contribuie la
elaborarea unor măsuri de prevenire a bolii sau de management și tratament al acesteia.
În cartea An Introduction to the Sociology of Health and Illness, Kewin White (2002)
afirmă că bazele sociologiei medicale s-au pus cu adevărat în Statele Unite ale Americii, după
al Doilea Război Mondial, în plină perioadă de valorizare a pozitivismului. În cheia
dominantă la acea vreme, a structural-funcționalismului, sociologii încercau să deslușească
funcțiile sociale ale cunoașterii și practicii medicale. Din punct de vedere al cercetării
empirice, această primă etapă a fost dominată în US de studii finanțate de National Institute of
Health (NIH), organism guvernamental înființat după război pentru a răspunde nevoilor de
reformare și îmbunătăţire a sistemului medical. Astfel, cercetările încurajate de NIH aveau
rolul de a fundamenta politici de sănătate sau de a facilita atingerea unor obiective concrete
ale practicii medicale – precum creșterea nivelului de utilizare a serviciilor medicale, creșterea
complianței pacienților la tratamente etc. William C. Cockerham & Ferris J. Ritchey în
Dictionary of Medical Sociology acceptă că se poate vorbi despre o epocă a “sociology in
medicine”, practicată în special de sociologi angajați în instituții medicale și bazată pe
cercetare aplicată, motivată de probleme medicale și nu de dileme teoretice sociologice (R.
Strauss, 1957 apud Cockerham și Ritchey, 1997, p. xiv). Cu toate acestea, autorii sunt de
părere că sociologia nu a fost niciodată o disciplină-instrument pentru știința medicală. K.
White însă are o viziune mai mai critică asupra acestor lucruri; în opinia lui, sociologia s-a
poziționat la început în relație de subordonare față de medicină, părând că există pentru
singurul scop de a întări primatul medicinei în explicarea oricăror aspecte ale vieții asociate
cu sănătatea sau boala.
În opinia Patriciei L. Kendall și a lui George G. Reader (1972), sociologia în medicină
era interesată de ecologia și etiologia bolilor (adică studiul legăturii dintre incidența și
65
prevalența bolilor în comunitate și statusul social al indivizilor/grupurilor) și de studiul
atitudinilor, comportamentelor și opiniiilor populației față de boli (Kendall și Reader, 1972,
apud Porter, 1997 ).
- În anii ’60 și ’70 ai secolului XX s-a dezvoltat curentul pe care Robert

Strauss (1957) l-a numit “sociology of medicine”, o sociologie ce punea la îndoială
caracterul obiectiv al științei și practicii medicale, susținând că organizarea
sistemului medical influențează de fapt maniera în care oamenii se raportează la
sănătate și boală (Cockerham şi Ritchey, 1997; White, 2002). Practicanții
sociologiei medicinei erau cu precădere profesori și cercetători din departamente
de sociologie și institute de cercetare sociologică, interesați de aspecte precum:
organizarea instituțiilor medicale, relațiile dintre medici și alte categorii sociale și
profesionale, sistemul de educație medicală, evaluarea eficienței medicinei
comunitare. Aceste fenomene sociale au fost analizate în lucrări de referinţă. În
Asylums: Essays on the Social Situation of Mental Patients and Other Inmates a lui
Erving Goffman (1961), bazându-se pe date colectate mai ales prin observație
participativă, E. Goffman a descris viața pacienților din instituțiile psihiatrice și a
altor categorii de persoane (de exemplu deținuții) care trăiesc temporar sau
permanent în “instituții totale”. Contribuția lucrării lui Goffman la domeniul
sociologiei medicinei constă în semnalarea efectelor negative pe care
instituționalizarea le are asupra identității indivizilor: pacientul psihiatric, de
exemplu, nu se va vindeca și nu se va simți mai bine în urma internării într-un
spital de psihiatrie; mai degrabă își va pierde sentimentul identității de sine și se va
simți abandonat de comunitate (Goffman, 1961). Similare sunt lucrările Boys in
White: Student Culture in the Medical School (1961) scrisă de Howard Becker,
Blanche Geer, Everett C. Hughes & Anselm Strauss sau Profession of Medicine: A
Study of the Sociology of Applied Knowledge (1970) a lui Elliot Friedson (apud
Cockerham, 1998). Elementul comun tuturor studiilor menționate anterior este
acela că au analizat, pentru prima dată, sănătatea și boala din perspectiva
construcționismului social; astfel, s-a deschis calea către explorarea sănătății și a
bolii ca etichete pe care comunitatea, dar mai ales sistemul medical le atribuie
indivizilor (Turner, 1992; Cockerham, 1998).
66
Etapa sociologiei medicinei nu a apărut înlocuind pur și simplu sociologia în
medicină. Cele două orientări s-au contopit și s-au potențat, ducând, în anii ’80, la
cristalizarea sociologiei medicale ca sub-ramură a sociologiei. Abia în această perioadă,
boala a fost plasată în centrul imaginaţiei sociologice, la convergenţa a ceea ce C.Wright
Mills numea “necazuri personale” şi “conflicte publice” (Gwyn, 2002, p. 36). Analizând
relațiile dintre factori sociali și sănătatea comunităților, sociologia medicală a întărit ideea
care se insinua încă de la primele întâlniri ale sociologiei cu medicina: cele mai multe boli își
au sursa în caracteristicile noastre sociale și ale mediului în care trăim, iar modul în care ne
raportăm la sănătate/boală (cum o simțim, cum o înțelegem, cum o abordăm) este tot o
manifestare a acestor caracteristici.
William C. Cockerham a definit astfel sociologia medicală: „Studiul cauzelor și
consecințelor sociale ale sănătății și bolii” (Cockerham și Ritchey, 1997, p. 87). În acest
domeniu, sociologii au rolul de a cerceta „aspectele sociale ale sănătății și bolii, funcțiile
sociale ale instituțiilor și organizațiilor de sănătate, relația dintre sistemul de sănătate și alte
sisteme sociale, comportamentul social al lucrătorilor din domeniul sănătății și al
consumatorilor serviciilor de sănătate, precum și modelele de servicii de sănătate”
(Cockerham și Ritchey, 1997, pp. 87-88).
Sociologia medicală s-a dezvoltat și prin contribuția unei alte ramuri – sociologia
clinică, arie de studiu umanistă, multidisciplinară, preocupată de analiza problemelor sociale
(cum ar fi sărăcia, șomajul, accesul redus la servicii de sănătate etc.) și orientată spre
reducerea/eliminarea aceastora prin intervenții specifice (Fritz, 2000, p. 324). Sociologia
clinică a apărut în instituțiile de învățământ superior din SUA, ca urmare a inițiativelor lui
E.W. Burgess și lui M. C. Winternitz, iar disciplina s-a răspândit în următorul deceniu în
marile facultăți de medicină din SUA. Începând cu anii `80, ea a devenit populară și în
Europa, mai ales în Franța (Cockerham, 1998).
Dar care este obiectul de studiu al sociologiei clinice? Practicienii sociologiei clinice
se folosesc de teorii și metode de cercetare specifice sociologiei generale pentru a elabora
modele de acțiune și strategii care să rezolve problemele sociale identificate (Fritz, 2000, pp.
323-327), cum ar fi și nevoia de promovarea a unor comportamente sănătoase în rândul
populației. Consider că principala contribuție a sociologiei clinice la evoluția sociologiei
medicale este legată de practicarea cercetării-acțiune, în care dimensiunea reflexivă,
investigativă a cercetării se îmbină cu dimensiunea acțională. Astfel, pentru explorarea
problemelor legate de sănătate și boală în comunități – precum riscurile asociate stilului de
67
viaţă, bolilor ocupaționale, stresului – sociologia medicală a îmbrățișat principiile de cercetare
și intervenție practicate în aria sociologiei clinice (Cockerham și Ritchey, 1997; Cockerham,
2007).
Cele mai multe studii din aria sănătății nu își propun explicit să testeze sau să dezvolte
teorii sociologice. Ele pot însă contribui indirect la aceste obiective, mai ales atunci când
cercetătorii operează cu concepte și relații între concepte care își au originea în teorii
sociologice fundamentale. Sunt de părere că astfel de cercetări, în mâinile unui sociolog
interesat și priceput, pot fi folosite pentru testarea sau dezvoltarea unor modele explicative,
pentru completarea sau amendarea teoriilor sociologice. În al doilea rând, dezvoltarea
cercetării empirice în domeniul sănătății mai aduce informaţii cu privire la comportamentele
de sănătate ale indivizilor, comunităţilor, ţărilor, contribuind la articularea agendelor publice
şi a politicilor de sănătate.
Încă de la începutul anilor’70, sociologia medicală și sociologia sănătății (și a bolii)
au circulat ca denumiri ale aceleași sub-ramuri a sociologiei. Mai mult, termenii au fost
folosiți concomitent, ca sinonime, un exemplu fiind titlul uneia dintre cele mai prestigioase
reviste sociologice din lume: Sociology of Health and Illness: a Journal of Medical Sociology.
Doar consemnând aleator cuprinsul unor numere din Sociology of Health and Illness...
devine însă evident că, astăzi, domeniul de interes original al sociologiei medicinei se
întrepătrunde cu tematici care ar face obiectul de studiu al psihologiei sociale (a sănătății).
Mai departe, analizând conținutul cărților lui lui Wolfgang Stroebe (1995/2000). Social
Psychology and Health sau a lui William D. Marelich și Jeff S. Erger (2004) The Social
Psychology of Health: Essays and Readings, se vede că psihologia socială se interesează și de
subiecte și abordări teoretice considerate a aparține sociologiei sănătății și a bolii: relația
dintre pacient și comunitatea medicală, locul și rolul cunoașterii medicale în societate, rolul
instituțiilor și al comunității medicale în definirea statutului de „bolnav”.
Există totuşi elemente care diferențiază psihologia socială a sănătății contemporană de
sociologia medicală:
 Este un domeniu mai recent decât sociologia medicală, cu un statut încă nedefinitivat în
raport cu psihologia sănătății;
 În mediile academice, este alocată mai frecvent facultăților de psihologie și rar în

departamente de psihologie socială;
68
 Se focusează nu doar pe aspecte precum valorile, atitudinile, influența socială, dimensiuni
ale self-ului, ci şi pe identificarea cauzelor psihosociale ale sănătății și bolii;
 Analizează şi combină factorii psihosociali, cel mai frecvent folosind modele explicative
ale schimbării comportamentelor de sănătate, inspirate din teorii psihologice, de
psihologie socială şi sociologice fundamentale.
Teorii sociologice
Numărul lucrărilor teoretice fundamentale în domeniul sociologiei sănătăţii este
relativ redus, ele fiind suprapuse lucrărilor referinţă din sociologia generală. Majoritatea
teoriilor din aria sociologiei medicale sunt rezultatul unor interpretări ale sociologilor clasici
(Talcott Parsons, Robert K. Merton, Erving Goffman) privind aspectele sociale ale sănătății și
bolii. Nici unul dintre ei nu s-a concentrat exlcusiv pe sociologia medicală, fiecare publicând
cel mult o lucrare reprezentativă pentru domeniu. Teoriile secolului XXI încadrate în
orientările poststructuralismului, postmodernismului și realismului critic au contribuit la
dezvoltarea sociologiei medicale la fel de mult precum teoriile izvorâte din paradigmele
sociologice clasice. În același timp, în opinia unor autori (Cockerham și Ritchey, 1997) teoria
în sociologia medicală se împarte în perioada parsoniană și în „era post-Parsons” – etapă
caracterizată în mare prin contribuții care doar reiterează, din altă perspectivă, sau contrazic
concepția lui T. Parsons.
Ca şi curente teoretice privind sănătatea şi boala, cei mai mulți autori identifică între 3
şi 6 orientări. În lucrarea Medicine as Culture. Illness, Disease and the Body in Western
Societies (1994/2003), Deborah Lupton menţionează trei orientări: funcționalismul, economia
politică și construcționismul social (p. 6). William C. Cockerham în The Blackwell
Companion of Medical Sociology (2001), arată că sociologia medicală nu este un domeniu
slab din punct de vedere teoretic şi nu se limitează la paradigmele menționate mai sus,
generozitatea acestuia constând tocmai în numeroasele efecte sociale implicate de boală şi
sănătate.
Sintetizăm în continuare cele mai reprezentative teorii ale sociologiei medicale:
structural-funcționalismul, conflictualismul, interacționismul şi construcționismul social. În
finalul subcapitolului, voi prezenta limitele acestor teorii, cu trimiteri la intersecţiile dintre
69
cunoașterea sociologică şi perspectiva psihologiei sociale în fenomenele sociale avute în
vedere.
Perspectiva structurii sociale şi funcţionalismului social

Lucrarea Social Systems a lui Talcott Parsons (1951) este considerată cea mai
importantă contribuție teoretică la dezvoltarea sociologiei medicale. În parametrii clasici ai
structural-funcționalismului, T. Parsons a analizat rolul medicinei şi al bolnavului în societate,
schițând o imagine ideală a modului în care indivizii ar trebui să se comporte atunci când se
îmbolnăvesc. Modelul lui Parsons identifică normele şi valorile asociate statutului de bolnav
(the sick role), care guvernează atât acţiunile persoanei bolnave, cât şi pe cele ale semenilor
cu care acesta interacţionează. Medicii au rolul de a exercita control social certificând și
administrând statutul de bolnav, prin diagnosticarea și tratarea pacientului. În modelul
parsonian, boala este o stare deviantă, indezirabilă social, iar medicul trebuie să-și folosească
cunoștințele atât pentru a îndepărta sau ameliora boala, cât și pentru a contribui la cultivarea
motivaţiei bolnavului de a se însănătoşi şi de a reveni în circuitul vieţii sociale (Turner, 1992;
Cockerham, 1998).
Pe aceeaşi paradigmă, Robert K. Merton (The Student Physician: Introductory Studies
in the Sociology of Medical Education, 1957, cf. Porter, 1997) a concentrat analiza
funcționalistă pe o componentă a sistemului medical: clasa medicilor, baza sistemului
medical. Lucrarea lui R.K. Merton este primul studiu care explorează aspecte precum
condițiile în care o persoană se decide să urmeze studii medicale, cum își alege specializarea,
cum își construiește imaginea de profesionist, cum învață să comunice cu pacienții etc.
Ca răspuns la perspectiva lui T. Parsons, s-au conturat două orientări: conflictul social
şi interacționismul simbolic.
Teoria conflictualistă
Conflictualismul pune accent pe problemele şi conflictele din sistemul social, astfel
rolul sistemului medical – așa cum a fost văzut de T. Parsons – fiind subminat de orientarea
sistemului către profit, actorii acestuia (medici, societăți de asigurări, spitale etc.)
reprezentând o elită dominantă (Cockerham, 2001; White, 2002). Pornind de la ideea de
conflict de clasă a lui Karl Marx, adaptată la raportul dintre sistemul medical şi cetăţean, se
afirmă că orientarea sistemului este spre câștig. Astfel, o mare parte din serviciile medicale
70
vor deveni inaccesibile celor lipsiți de resurse materiale, se creează un cerc vicios în care lipsa
resurselor duce la o sănătate precară, iar aceasta la rândul ei întreține incapacitatea indivizilor
de a se angaja în lupta generală pentru resurse. Acest fenomen este vizibil şi acum în lumea
democratică, unde sunt grupuri excluse social sau aflate la risc de excludere - cum ar fi
persoanele fără adăpost, persoanele fără resurse aflate în sărăcie cronică, consumatori de
droguri, bolnavi psihici etc. În cazul ultimelor două grupuri menționate, accesul la servicii
medicale este limitat nu doar din cauza resurselor materiale, ci și a unei stigme sociale care
este greu de înlăturat.
Teoreticienii contemporani ai acestei orientări susţin că pentru a-şi păstra dominația,
furnizorii de servicii medicale alimentează “supramedicalizarea” vieţii cotidiene. Prin acest
proces, problemele cu care se confruntă oamenii sunt definite şi tratate ca probleme medicale
(cu medicaţie sau cu alte tipuri de intervenţii specializate).
Conflictualismul este unul din pilonii abordării feministe despre sănătate şi boală;
acestea menţin ideea inegalităţilor care generează boala, însă se referă la inegalităţi ce rezultă
din socializarea indivizilor în cele două roluri de gen (femeie/bărbat) cu prescripţii bine
stabilite. Din perspectivă feministă, medicina modernă perpetuează aceste inegalități
exercitând control asupra corpului și a experiențelor biologice feminine. Transformările
hormonale, sarcina, nașterea, menopauza etc. – toate aspectele care țin de funcțiile
reproducătoare stau în centrul preocupărilor medicinii atunci când este vorba despre femei.
Femeia va deţine, pe baza unor schimbări fiziologice, roluri de “pacient” necesitând,
preventiv, o serie de intervenții medicale specializate.
Prin aceste strategii de medicalizare a aspectelor naturale ale vieții feminine, sistemul
medical influențează rolul și locul pe care femeile îl ocupă în societate (White, 2002).
Deși interpretarea conflictualistă nu depășește nivelul macro de înțelegere al relației
dintre medicină și societate și nu oferă explicații cu privire la modul în care oamenii trăiesc
sănătatea și boala, ea a reprezentat un punct de cotitură, asigurând trecerea de la sociologia în
medicină la sociologia medicinei (Glanz, Rimer şi Viswanatah, 2008).
Perspectiva interacţionismului simbolic

Adăugată perspectivei conflictualiste, interpretarea interacţionistă asupra sănătății și
bolii a apărut în anii ’50-’60, când au fost realizate o mulţime de studii interesate nu de
sistemul medical, ci de procesele prin care realitatea sănătății și a bolii se construiește în
interacțiunea dintre bolnav și mediul lui social. În accepțiunea interacționistă, viața socială nu
71
este rezultatul acțiunii unor macro-structuri, care determină individul să aleagă o cale sau alta
de acțiune; ea este expresia interacțiunilor la nivel micro dintre indivizi, în procesul acestor
interacțiuni oamenii alegând propriul comportament. Printre primii sociologi care au
contribuit la sociologia medicală din perspectiva interacționistă se numără Howard Becker
(1961), care merge pe ideea lui R. K. Merton de a analiza modul de socializare în profesia
medicală (în lucrarea Boys in White: Student Culture in the Medical School).
În replică la perspectiva lui Parsons, în care medicul apare ca un zeu salvator, cu
sarcina de a readuce bolnavul la o stare de conformitate cu normele şi valorile grupului, Elliot
Friedson a formulat în 1961 ideea că puterea profesională de care dispune doctorul este mai
degrabă interesată decât exercitată pentru binele indivizilor. Bazându-se pe teoria etichetării,
E. Friedson a explicat relaţia doctor-pacient ca pe o interacţiune între două sisteme de
înţelegere, de putere şi acţiune: cel al medicului şi cel al bolnavului. Prin profesionalizare şi
super-specializare, sistemul medicului deţine monopolul definirii stărilor de boală şi a celor de
sănătate, exercitând astfel un control permanent asupra sistemului pacientului (Cockerham,
1998, p. 73). Cu alte cuvinte, în opinia lui E. Friedson, rolul bolnavului (the sick role) așa cum
a fost descris de T. Parsons nu este o realitate obiectivă, ci o etichetă definită de personalul
medical.
Cu studiul Asylums: Essays on the Social Situation of Mental Patients and Other
Inmates (1961) – despre care am discutat și într-una dintre secțiunile anterioare – sociologul
Erving Goffman a contribuit la fundamentarea interacționismului simbolic în sociologie, la
preluarea ideii de semnificație construită a sănătății și bolii în sociologia medicală și la
definirea unui sub-domeniu foarte bine reprezentat – sociologia sănătății mentale (sociology
of mental disorder).
Începând cu anii ’80 ai secolului XX, interesul pentru interacționismul simbolic s-a
diminuat în sociologia medicală. William C. Cockerham (2001) însă este de părere că a
considera interacţionismul dispărut din acestă ramură a sociologiei este incorect; a fost însă
reinserat în studiile de psihologie socială, de psihosociologie şi chiar în cele de antropologie
culturală - pe care autorul le consideră prelungiri ale sociologiei medicale. În această
perioadă, în sociologia medicală s-au consolidat două direcții. Prima era orientată către
aspecte macro ale sănătății și bolii – cum ar fi accesul și utilizarea diferențiată a serviciilor
medicale de către diverse categorii de populație, calitatea serviciilor medicale, interconectarea
sistemului medical cu alte sisteme sociale (de exemplu sistemul politic) – fără să mai apeleze
în mod necesar la structural-funcționalism. Cea de-a doua era rezultată din construcționismul
72
social, o perspectivă teoretică propusă de Peter L. Berger și Thomas Luckman în cartea de
referință The Social Construction of Reality (1966).
Principala idee a lucrării este că în urma interacțiunilor repetate, pe baza cunoștințelor
asimilate, indivizii își formează reprezentări despre alți semeni sau despre grupuri cu care
intră în contact. Pe baza acestor reprezentări, indivizii își asumă și atribuie celorlalți roluri pe
care le vor exercita, întări și perpetua în interacțiunile viitoare. Atunci când un rol este
împărtășit și de alți indivizi, iar acțiunile asociate lui devin obișnuință (sunt “habitualizate”) se
poate vorbi despre instituționalizarea respectivului rol. Odată instituționalizat, rolul poate fi
preluat de orice membru al societății care respectă prescripțiile asociate acestuia (Berger şi
Luckman, 1966).
Teoria constructivismului social

Cu origini în interacționismul simbolic, construcționismul social are la bază ideea că
oamenii obiectivează și ordonează lumea înconjurătoare prin limbaj și interacțiune socială, iar
produsele obiectivării le definesc ca fiind realitatea. Alan Radley (1994, p. 33, apud Glanz,
Rimer, & Viswanatah, 2008) atrage atenția că dezbaterea despre construcția socială a sănătății
și a bolii trebuie purtată cu moderație, fără să ajungem până acolo încât să sugerăm că
afecțiunile fizice de fapt “nu există”.
Începând cu anii ’70 ai secolului XX, construcționismul social a inspirat câteva
contribuții teoretice semnificative pentru dezvoltarea sociologiei sănătății. În primul rând au
fost lucrările lui Michel Foucault (1926-1984) care explorau modul în care rețelele de putere
socială produceau cunoaștere medicală, guvernau și reglementau experiențele indivizilor
legate de sănătate și boală. Contribuția majoră a lui M. Foucault este legată de înțelegerea
bolilor mintale ca realități construite social și a sistemului psihiatric ca entitate care exercită
control asupra corpului și minții celor definiți drept “nebuni” (Lupton, 1995, p. 18).
În același timp, construcționismul social a fost îmbrățișat de curentul feminist;
asumpția feministă din această perspectivă este aceea că experiențele corporale sau mintale pe
care le trăim sunt definite prin prisma sexului nostru biologic sau al genului social, corpul
masculin, prin comparație cu cel feminin, deținând atribute fizice, mintale și emoționale mai
apreciate din punct de vedere social (Cockerham, 2001, p. 15). Interesul pentru corp ca agent
social, dar și ca parte a structurii sociale, a dus la dezvoltarea unei noi sub-ramuri a
sociologiei și anume sociologia corpului (sociology of the body), odată cu apariția primei
lucrări semnificative, The Body and Society (1984) a lui Brian Turner.
73
Deși face mai mult obiectul unor discipline conexe sociologiei (cum ar fi antropologia
medicală, studiile culturale), este important să menționez că procesele angajate în construcția
socială a realității sunt implicate și în identificarea, la nivelul simțului comun, a bolilor
cunoscute sub denumirea de “sindroame cu determinare culturală” (culture-bound syndrome)
sau “boli populare”. Aceste denumiri fac referire la orice fel de manifestări somatice sau
psihologice care în anumite culturi sunt interpretate drept boală.

Deschizând calea reflecţiei sociologice despre sănătate şi boală, teoriile prezentate în
secțiunea anterioară au creat un mediu propice pentru dezvoltarea – de la sfârşitul anilor ‘60 ai
secolului XX – a preocupărilor pentru modul în care bolnavul însuşi îşi defineşte situaţia (de
boală/sănătate) și cum se comportă, în virtutea ei. Psihologi şi psihosociologi deopotrivă
analizau aspecte precum trăirea subiectivă a bolii, cauzele psihosociale ale comportamentelor
de sănătate, plecând în primul rând de la teorii și concepte psihosociologice cu caracter
general. În acest subcapitol mă voi referi la cinci teorii utilizate intens în domeniul psihologiei
sociale a sănătății: teoria “autopercepției”, teoria “reprezentărilor sociale” (concentrate pe
percepţii şi atitudini privind boala şi sănătatea), respectiv teoria “comportamentul planificat”,
teoria “alegerea rațională” şi teoria socio-cognitivă - a „învăţării sociale” (unde psihologia
socială are ca punct de interes schimbarea comportamentelor de sănătate).
Teoria auto-percepţiei
Teoria a fost propusă de psihosociologul Daryl Bem în 1965 și stipulează că nu
atitudinile determină comportamentul, ci comportamentul indivizilor și experiențele lor
anterioare stau la baza atitudinilor acestora (Baron, Byrne şi Johnson, 1998). Teoria lui D.
Bem este susținută de date colectate în diferite anchete efectuate în Europa sau America de
Nord. Acestea arată că o atitudine pozitivă despre sănătate a populației (măsurată ca evaluare
a propriei stări de sănătate) se asociază cu comportamente protective, cu utilizarea regulată a
serviciilor medicale, cu raportarea unui număr redus de zile de concediu pe caz de boală etc.
(Stroebe, 1995/2000).
Teoria disonanţei cognitive

Formulată în 1957 de psihosociologul Leon Festinger (1919-1989, apud Baron, Byrne
şi Johnson, 1998), teoria susține că individul care primește informații contradictorii cu privire
74
la persoane sau situații cu care vine în contact, va experimenta o stare de tensiune psihologică
denumită “disonanță”. În vederea reducerii disonanței, individul poate adopta diferite
strategii. El poate să subaprecieze importanța elementului (persoană sau situație) în legătură
cu care a apărut tensiunea psihică; poate discredita sursele care i-au furnizat informațiile
contractorii sau poate căuta, selectiv, informații care să fie în acord cu credințele sale inițiale
despre persoana sau situația respectivă. Charles U. Larson (2001/2005, pp. 189-192)
semnalează disonanța cognitivă cu care se pot confrunta în zilele noastre indivizii maturi
atunci când, prin campanii de prevenire, sunt informați că stilul nesănătos de viaţă conduce la
boli grave, cum ar fi bolile cardiovasculare, diabetul sau chiar cancerul. Cu cât această
informație este mai îndepărtată de convingerea inițială a individului, cu atât disonanța este
mai mare.
Teoria reprezentărilor sociale

Studiul reprezentărilor sociale în aria sănătății s-a născut din încercarea
psihosociologilor de a găsi cele mai eficiente moduri de a comunica publicului riscurile legate
de sănătate şi de a-l convinge să renunţe la aceste riscuri. Jane Ogden (2007) preia şi discută
definiţia reprezentărilor sociale a lui Serge Moscovici: „o organizare psihologică şi o formă de
conştiinţă particulară a societăţii contemporane. […]cu toate că sunt un mod de organizare a
cunoştinţelor, o realitate de ordin cognitiv, ele presupun raporturi colective concrete,
interacţiuni sociale, asocieri, polarizări, reprezentând, în cele din urmă, un fenomen de
ideologie” (p. 7).
După unii autori (Helman, 1990, apud Gwyn, 2002, p. 57) distincţia operaţională ce
trebuie realizată pentru a înțelege cum se raportează indivizii la sănătate și boală, este aceea
între disease şi illness. „Disease” (afecţiunea) reprezintă perspectiva medicului asupra entităţii
care şi-a făcut loc în corpul individului, entitate ce poate fi definită, analizată științific şi
inclusă într-o clasificare. „Illness” (boala) pe de altă parte, este răspunsul subiectiv al
pacientului şi al celor din jurul lui la starea de lipsă de sănătate (idem). Astfel, distincţia
menţionată antrenează şi două tipuri de reprezentări: reprezentările comune (specifice
publicului fără instruire medicală) şi cele profesionale (ale medicinei). Deoarece relatarea
experienţelor pacientului despre boală este influenţată de schemele explicative şi de valorile
vehiculate în cultura acestuia, Cecil G. Helman atrage atenţia asupra faptului că aceeaşi
„afecţiune” obiectivă va fi percepută ca „boală” în mod diferit în culturi diferite sau de către
indivizi diferiţi.
75
În contextul sănătății şi al bolii, teoria lui S. Moscovici s-ar traduce astfel: în cadrul
interacţiunilor sociale, oamenii îşi formează tipare de gândire pe care nu le utilizează doar
pentru înţelegerea propriei persoane şi a propriilor experienţe, ci le transpun spre exterior, prin
reprezentările sociale, în vederea înţelegerii sănătăţii şi bolii în ansamblul vieţii sociale.
Obiectivarea reprezentărilor face ca acestea să devină integrate în realitatea noastră cotidiană.
Astfel, ele devin o importantă sursă de cunoaştere, acceptată ca reflectând un adevăr valid la
nivelul simţului comun.
Analizând câteva dintre aplicațiile teoriei reprezentărilor sociale în cercetarea asupra
sănătăţii şi bolii, se pot trage o serie de concluzii, utile atât practicienilor în domeniul medical,
cât şi specialiştilor în sănătate publică, însărcinaţi cu schimbarea comportamentelor de
sănătate în rândul populaţiei:
a) indivizii au reprezentări diferite faţă de sănătate şi boală. Pornind de la teoria lui
Serge Moscovici, Claudine Herzlich a realizat în 1973 unul dintre cele mai importante studii
din aria psihosociologiei sănătății. Bazat pe interviuri semi-structurate pe un eşantion de 80 de
respondenţi aparținând clasei mijlocii din Paris şi din regiunea Normadiei, studiul explora
concepţiile şi credinţele subiecţilor despre ce sunt sănătatea şi boala. Cercetarea lui C.
Herzlich a arătat, pentru prima dată că indivizii au reprezentări diferite asupra sănătăţii: unii o
consideră ca absenţă a stării de boală, pentru alţii sănătatea se bazează pe o constituţie fizică şi
psihică robustă, în timp ce alţii definesc sănătatea ca pe o stare de echilibru. În relaţie cu
reprezentările despre sănătate, C. Herzlich a făcut şi o descoperire remarcabilă: francezii
intervievaţi aveau reprezentări diferite şi relativ neașteptate despre boală. Pentru unii boala
reprezenta un element cu caracter distructiv asupra fiinţei umane; din perspectiva altora,
persoana bolnavă era o persoană eliberată de constrângerile sociale, ale corpului şi ale
psihicului, în timp ce alţii priveau boala ca pe un stil de viaţă, o stare care se instalează pentru
totdeauna, indiferent de dorinţa şi voinţa individului (apud Ogden, 2007, p. 65).
b) reprezentările despre sănătate şi boală sunt dependente de caracteristicile socio-
economice ale indivizilor, inclusiv de diferențele culturale. În 1982, Roisin Pill şi Nigel Scott
au realizat un studiu pe un grup de tinere mame din Cardiff, Marea Britanie, căsătorite cu
muncitori calificaţi. Analiza datelor a arătat că reprezentările despre cauza bolii sunt strâns
legate de situaţia socio-economică a subiecţilor, prin variabila locul controlului.
Respondentele cu o situaţie economică stabilă, manifestau tendinţa de a se considera direct
responsabile pentru starea lor de sănătate, plasând cauza bolii în aria obiceiurilor alimentare şi
a stilului de viaţă. Pe de altă parte, persoanele cu o situaţie socio-economică precară aveau o
76
viziune mai degrabă fatalistă asupra bolii, considerând cel mai adesea că sursa acesteia erau
microbii, ereditatea, mediul (apud Ogden, 2007). Concluziile lui R. Phill şi N. Scott pun în
evidenţă faptul că în pofida dezvoltărilor din tehnologia şi practica medicală, discursurile
despre sănătate şi boală la nivelul simţului comun – mai ales cele ale persoanelor mai puţin
educate şi cu status socio-economic precar – pun adeseori starea de sănătate pe seama
norocului şi a destinului.
c) reprezentările despre sănătate şi boală sunt constructe care se schimbă în timp, sub
impactul schimbărilor sociale, culturale şi al schimbărilor tehnologice. Un exemplu al
modificării în timp a reprezentărilor despre sănătate şi boală îl constituie un alt studiu al lui
Mildred Blaxter, realizat în 2000 (apud Broadbent, Petrie, Main şi Weinman, 2006).
Cercetarea s-a bazat pe analiza secundară a datelor dintr-o anchetă efectuată în 1990 pe un
eşantion de 9.000 de subiecţi şi pe analiza primară a datelor dintr-o anchetă sociologică
efectuată în 2000. În ambele anchete subiecţilor li s-a cerut să se gândească la o persoană pe
care o consideră sănătoasă şi să o descrie, răspunzând la întrebările „Din ce motive consideraţi
că această persoană este sănătoasă?” şi „Cum vă simţiţi atunci când sunteţi
sănătos/sănătoasă?”. Analiza lui M. Blaxter, continuată şi rafinată de Broadbent et al. (2006) a
arătat şi de această dată că, schimbându-se normele despre sănătate, subiecţii şi-au schimbat şi
reprezentările despre sănătate. În plus, reprezentările difereau între femei şi bărbaţi. Un fapt
important de notat este acela că mai mulţi subiecţi au declarat că le este greu să aprecieze
după aspectul exterior dacă o persoană este sănătoasă, ţinând cont de faptul că există anumite
maladii cronice care nu au semne exterioare (adică individul arată sănătos deşi nu este
sănătos).
d) reprezentările sociale înglobează evaluări pozitive sau negative ale statusului
bolnavului. Anumite boli sunt stigmatizante social, mai ales cele contractate prin contact
sexual sau datorat consumului de alcool, fumat sau droguri, conduite văzute ca indezirabile
social.
e) oricare ar fi starea de sănătate a persoanelor, acestea îşi formează la un moment dat
reprezentări despre sănătate şi boală. Richard R. Lau şi Karen A. Hartman, într-o cercetare
realizată în 1983 au ajuns la concluzia că tinerii fără probleme de sănătate îşi structurează
credinţele şi cogniţiile despre sănătate de-a lungul următoarelor dimensiuni: 1) fiziologică, 2)
psihologică, 3) comportamentală, 4) consecinţele bolii şi 5) absenţa aspectelor negative ale
bolii. Studiul celor doi a întărit ipoteza pe care R.R. Lau deja o avansase, şi anume: atunci
când definisc sănătatea, oamenii se folosesc în general de definiţii pozitive, fără însă să se
77
limiteze la aspectele fizice şi psihologice ale sănătăţii, după cum poate era de aşteptat (apud
Odgen, 2007).
Conform studiilor prezentate mai sus, putem concluziona că teoria reprezentărilor
sociale este extrem de utilă pentru înţelegerea din punct de vedere psihosociologic a sănătăţii
şi bolii. Analiza reprezentărilor sociale ajută la dobândirea de informaţii relevante despre
anumite aspecte sociale ale sănătăţii, informaţii care pot contribui la elaborarea unor programe
eficiente de promovare/păstrare a sănătăţii. Mai mult, studiul acestor reprezentări uşurează
sarcina cercetătorilor şi practicienilor din aria sănătăţii publice de a anticipa ce tendinţe
cunosc patternurile de gândire legate de sănătate şi boală.
Teoria acţiunii raţionale şi teoria comportamentului planificat

Teoria acţiunii raţionale (Theory of Reasoned Action – TRA), lansată în 1967 de Icek
Ajzen şi Martin Fishbein, este una dintre perspectivele centrale ale psihologiei sociale,
evidenţiind legătura dintre atitudini şi comportamente, în condiţiile în care relaţia dintre cele
două era pusă la îndoială (Montaño şi Kasprzyk, 2008, p. 68). În esenţă, teoria susţine că
înainte de a acţiona, individul judecă efectele pe care le vor avea acţiunile sale (Coleman,
1998). Intenţia comportamentală constituie elementul central al TRA şi este generată de: 1)
atitudinea individului faţă de respectivul comportament (adică valoarea pe care o atribuie
rezultatului la care se aşteaptă în urma realizării comportamentului) şi 2) norma subiectivă,
efect al conjuncției dintre ceea ce crede individul că aşteaptă ceilalţi (grupul de referinţă) de la
el şi motivaţia de a se supune exigenţelor grupului de referinţă.
Teoria a fost utilizată pentru explicarea a numeroase comportamente de sănătate –
cum ar fi fumatul, abuzul de alcool şi de substanţe stupefiante, dar şi utilizarea
contraceptivelor, a serviciilor de sceening, a centurilor de siguranţă sau adoptarea
comportamentelor sexuale cu risc scăzut pentru prevenirea bolilor în viitor. Autorii insistă că,
pentru schimbare comportamentală, este necesar ca elementele modelului să fie interconectate
şi modificate în aceeaşi direcţie.
Deşi introduce o dimensiune socială (norma subiectivă) în înţelegerea adoptării
comportamentelor, teoria dezvoltată de M. Fishbein şi I. Ajzen (1975) are şi o limitare
semnificativă: ea nu include în explicaţie factorii structurali, emoţiile sau alţi factori
contextuali, precum puterea obişnuinţei sau habitusul. Acţiunea acestor factori poate avea un
rol decisiv în blocarea adoptării unui comportament, chiar dacă celelalte condiţii ale
modelului teoretic sunt îndeplinite. De exemplu, un individ poate avea o atitudine pozitivă
78
faţă de efectuarea anuală a unui examen cardiologic complet, iar norma subiectivă la care se
raportează (aprecierea familiei sale pentru acest tip de comportament) poate întări această
atitudine. Dacă însă individul nu are acces la servicii medicale corespunzătoare sau îşi
prioritizează orele de muncă în defavoarea timpului liber, comportamentul aşteptat nu va
apare. Astfel, doar intenţia nu poate prezice acţiunea, întrucât şi alţi factori trebuie luaţi în
calcul.
Theory of Planned Behavior - TPB este rezultatul eforturilor lui Icek Ajzen de a readuce
în atenţie TRA în anii ’80. El o completează pe aceasta cu un al treilea factor al intenţiei
comportamentale, denumit “percepţia controlului asupra comportamentului”. Astfel, în noua
viziune a lui Icek Ajzen şi a lui Thomas J. Madden (1986) comportamentul uman este
influenţat, via intenţia comportamentală, de trei factori (apud Ogden, 2007, pp. 30-31): a.
atitudini în urma evaluării comportamentului şi a rezultatelor sale potenţiale; b. Percepţia
asupra aşteptărilor semenilor şi motivaţia de ne coforma acestor aşteptări; c. Percepţia asupra
factorilor ce ar putea facilita/îngreuna adoptarea unui comportament şi a puterii lor.
TPB pune în evidenţă faptul că schema explicativă a TRA devine insuficientă atunci când
trebuie să explice comportamente asupra cărora invidizii simt că nu au control. Mai mult, spre
deosebire de alte modele socio-cognitive, introducând factorul “norma subiectivă”, teoriile
“acţiunea raţională” şi “comportamentul planificat” extrag subiectul din tabloul abstract al
individualismului socio-cognitiv şi îl plasează în societate, în interacţiune cu semenii.
(Montano şi Kasprzyk, 2008, pp. 69-71).
79
Fig. 5. Teoria “Acțiunea rațională” și Teoria “Comportamentul planificat”
Sursa: Montano şi Kasprzyk, 2008, p. 70
Prin prisma TRA, Levi Ross, Connie L. Kohler, Diane M Grimley şi Charkarra Anderson-
Lewis (2007) au evaluat, pe un eşation circa 2000 de bărbaţi afro-americani cu vârsta de peste
40 de ani, intenţia de a afla informaţii despre cancerul la prostată de la medici specialişti.
Urmând modelul dezvoltat de I. Ajzen şi M. Fishbein, intenţia comportamentală este
considerată principalul predictor al comportamentului. Cu alte cuvinte, un comportament va fi
adoptat mai degrabă de către persoanele care manifestă intenţia comportamentală. Cele mai
puternice corelaţii însă au fost identificate între intenţie şi atitudinea faţă de comportament, iar
cele mai slabe, între intenţie şi percepţia asupra normelor subiective. Printr-o serie de analize
de regresie implicând variabilele modelului, autorii cercetării au concluzionat că, deşi
atitudinea și percepția normelor subiective corelează semnificativ cu intenția
comportamentală, atitudinea este totuși predictorul principal. Toate variabilele suplimentare
au fost generate în urma unor interviuri efectuate de autori în cadrul unei cercetări calitative
formative.
80
Într-un studiu calitativ realizat în Taiwan, Yueh-Juen Hwu şi Chin-Ching Yu (2006) au
intervievat 36 de persoane, suferinde de diverse boli cronice, despre comportamentele lor
legate de sănătate, în special comportamente de întreţinere (de exemplu: aderenţa la tratament,
practicarea exerciţiilor fizice, utilizarea regulată a serviciilor medicale etc.). Recurgând la
analiza conţinutului, Y-J. Hwu şi C-C. Ching-Ching au cercetat discursul despre
componentenle TPB. Concluziile cercetării au indicat faptul că experienţa comportamentelor
legate de sănătate poate fi privită ca o experienţă individuală, distinctă de la un individ la
altul. Adoptarea unor comportamente protective, de către persoanele care suferă de boli
cronice, nu ţine doar de activarea componentelor TPB. La acestea se adaugă factori precum
suportul familiei, atitudinea personalului medical, calitatea informaţiei primite despre
sănătate, percepţia asupra propriei stări de sănătate, situaţia economică a individului afectat de
boală, senzaţiile fizice de oboseală, durere, greaţă etc.
Principala critică adusă celor două modele este aceea că nici unul dintre ele nu descrie
modul sau ordinea în care elementele modelului (inter)acţionează. Astfel, nici TRA şi nici
TPB nu clarifică ce se întâmplă dacă internalizarea normei grupului este anterioară evaluării
comportamentului sau dacă subiectul manifestă intenţia comportamentului, însă nu are nici o
idee despre capacitatea lui de control a comportamentului şi a efectelor sale.
Teoria cogniţiei sociale

Din perspectiva teoriei socio-cognitive (SCT) – elaborată de Albert Bandura în 1977 și
cunoscută inițial sub denumirea de “social learning theory” (teoria învăţării soicale) –
comportamentele umane sunt rezultatul unui determinism reciproc între indivizi (cu
caracteristicile lor socio-demografice, de personalitate și cognitive) și mediul în care trăiesc.
Spre deosebire de celelalte modele prezentate în acest capitol, SCT este primul care ia în
considerare rolul mediului în modelarea comportamentelor. SCT include în explicație
următoarele nouă concepte (apud Noar şi Zimmerman, 2005, p. 17): Determinismul reciproc:
Factorii de mediu influențează indivizii și comunitățile, dar aceștia pot, la rândul lor, modela
mediul în care trăiesc; Așteptările cu privire la rezultate: Se referă la credințe cu privire la
valoarea (pozitivă sau negativă) a consecințelor pe care le au alegerile comportamentale;
(Percepția asupra) propriei eficacități: Se referă la credințe cu privire la abilitatea personală
de a avea comportamente cu consecințe pozitive; Percepția asupra eficacității colective: Se
referă la credințe cu privire la abilitatea grupului (de apartenență) de a avea comportamente cu
consecințe pozitive; Învățarea observațională: Învățare prin expunere la exemplele
81
comportamentale ale semenilor (interpersonală sau prin intermediul media); Impulsurile
motivaționale: recompensele sau pedepsele în vederea modificării comportamentului;
Facilitarea: Furnizarea de sau accesul la resurse, instrumente care ușurează modificarea
comportamentului; Autoreglarea: Automonitorizarea acțiunilor întreprinse în vederea
modificării comportamentului; Detașare morală: mecanisme de raționalizare a
comportamentelor cu consecințe negative asupra individului și a comunității din care face
parte (ca de exemplu, difuzia responsabilității, reducerea disonanței cognitive)
Conceptul central al teoriei lui Albert Bandura este percepţia asupra propriei
eficacităţi. Trebuie menţionat faptul că, deşi apare în modele teoretice mai noi sau în
variantele extinse ale unor teorii clasice (cum ar fi “Credinţa în sănătate”) acest concept a fost
preluat, în toate situaţiile, din SCT. Percepţia asupra propriei eficacități este determinantă
pentru modul în care indivizii simt, gândesc, se motivează şi se comportă; ea filtreză
informaţiile pe care individul la accesează şi toate celelalte percepţii pe care le are (Bandura,
1998, p. 640). De exemplu, o persoană poate avea condiţiile pentru a efectua exerciţii fizice
zilnice (timp, spaţiu şi instructor disponibil), poate avea motivaţie pentru activitate sportivă,
dar poate să nu iniţieze comportamentul aşteptat întrucât crede despre ea că este genul de
persoană care se plictiseşte repede în urma efectuării unor activităţi repetitive.
Meta-analiza studiilor bazate pe TSC pune în evidență patru elemente din modelul lui
Bandura explorate cel mai frecvent în cercetări acțiune și în programe de promovare a
sănătății (Noar şi Zimmerman, 2005): a) Furnizarea de informaţii despre comportamentul
vizat (legată de conceptul “facilitare”); b) Dezvoltarea/întărirea abilităţilor indivizilor de a
rezista presiunilor (sociale, ale semenilor) care îi împiedică să adopte comportamentul
protectiv (ca parte a percepției asupra propriei eficacități); c) Dezvoltarea/întărirea abilităţilor
indivizilor de a performa comportamentul (tot în legătură cu percepția asupra propriei
eficacități); d) Asigurarea condiţiilor care să încurajeze menţinerea schimbării
comportamentale.
Teorii ecologice implicate în schimbarea comportamentului de sănătate

Integrând factorii psihologici şi sociali care influenţează comportamentele, teoriile
ecologice oferă perspectiva suplimentară a rolului pe care mediul îl joacă în schimbarea
comportamentelor indivizilor. Emergenţa modelelor ecologice îşi are sursa nu doar în critica
asupra viziunii limitate oferită de teoriile de nivel individual, ci şi în evidenţele practice care
arată că manipularea factorilor psihosociali nu produce schimbările comportamentale dorite în
82
condiţii de mediu potrivnice (de exemplu sărăcie, inegalităţi de gen, discriminare,
criminalizarea prostituţiei, alcoolismului sau a consumului de droguri etc.). Astfel, premisa de
bază a modelelor ecologice privind comportamentele legate de sănătate este aceea că indivizii
vor adopta practici protective, dacă mediul în care trăiesc le oferă posibilitatea schimbării,
încurajează schimbarea (de exemplu din punct de vedere politic, legislativ, economic etc.) şi îi
ajută să menţină schimbarea pentru perioade cât mai îndelungate de timp. Trebuie menţionat
că, din perspectiva teoriilor ecologice, mediul este reprezentat de toţi factorii care sunt situaţi
dincolo de sfera influenţelor apropiate individului.
James Sallis, Neville Owen şi Edwin Fisher (2008, pp. 468-469) prezintă, într-un tabel
sintetic, evoluţia modelelor teoretice ecologice, menţionând că unele au fost create exclusiv
pentru a explica comportamentele (5 modele), în timp ce altele s-au dezvoltat şi din raţiunea
practică a schimbării comportamentelor (8 modele). Ideea lui Kurt Levin (1951) de psihologie
ecologică, definită ca studiu al influenţei mediului asupra individului şi cea a lui B.F. Skinner
(1953) care susţinea că mediul influenţează comportamentul au fost exploatate de mai mulţi
psihosociologi, încă de la sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut. Utilizând definiţii mai largi
sau mai restrânse ale conceptului de mediu, autori precum Roger Barker (1968), Urie
Bronfenbrenner (1979), Albert Bandura (1986), Daniel Stokols (1992, 2003) au propus
modele ecologice ale comportamentului, care, în esenţă, susţin următoarele (Sallis, Owen şi
Fisher, 2008, p. 470):
 Mediul este o realitate complexă şi acţionează asupra individului pe mai multe niveluri;
 Aspectele de mediu de la niveluri diferite uneori se întrepătrund, influenţându-se reciproc;
 De aceea, intervenţiile de schimbare a comportamentelor trebuie să acţioneze asupra mai

multor niveluri simultan;
 Aceste intervenţii au succesul aşteptat dacă se direcţionează asupra unui comportament

specific.
Eficienţa acestor modele, atât în cercetare, cât şi în practică, a fost probată cu ocazia
programelor de prevenire şi control a fumatului derulate în ultimii 20 de ani în Statele Unite
ale Americii.
Însă modelele ecologice nu sunt lipsite de puncte slabe, majoritatea întâlnite și în
teoriile de nivel individual care încearcă să aibă o abordare mai cuprinzătoare, o deficienţă
majoră fiind că lărgirea modelului, prin includerea mai multor factori explicativi, este însoţită
83
frecvent de o slabă definire a factorilor, de o explicitare insuficientă a modului în care ei
intercorelează şi apoi influenţează comportamentul, de dificultatea măsurării unui număr
ridicat de variabile.

Teoriile sociologice prezentate mai sus ajută la conturarea multiplelor raporturi la
nivel macro dintre indivizi-medicină-sănătate-boală, însă nu pot explica satisfăcător practicile
şi atitudinile indivizilor particulari, din grupuri sau comunități diferite, în ceea ce priveşte
sănătatea (sau boala). Perspectivele sociologice suferă de anumite limitări conceptuale, cu
efecte mai ales pe plan aplicativ:
1) În teoria lui T. Parsons este implicită asumpția că toţi medicii pot socializa şi
comunica în acelaşi mod cu bolnavii lor; ori realitatea arată că influența medicului
asupra bolnavului nu este garantată; ea depinde, printre altele, de credibilitatea
primului şi de așteptările legate de sănătate și de boală ale celui din urmă. De
exemplu, un vârstnic diagnosticat cu o afecțiune cardiacă gravă, dar care nu se
parcepe ca având simptome poate fi sceptic cu privire la recomandările medicului.
Este posibil să solicite o a doua opinie medicală sau pur și simplu să minimizeze
recomandările medicale. În același mod, comportamente cu efecte benefice asupra
sănătății (de exemplu renunțarea la fumat, exercițiile fizice) sunt adoptate de
indivizi nu ca urmare a unei recomandări medicale, ci ca strategie de îmbunătățire a
aspectului fizic, de creştere a atractivităţii.
2) Modelul parsonian ignoră existenţa bolnavilor cronici, care transformă rolul de
bolnav într-un status permanent sau recurent, afectând semnificativ imaginea
individului şi posibilitatea sa de integrare socială. Spre deosebire de pacientul din
teoria lui Parsons, bolnavul cronic revine la medic în episoadele acute ale afecțiunii
(când are dureri, când are nevoie de spitalizare sau de o nouă prescripție de
tratament), dar medicul nu poate face nimic pentru a îndepărta boala. Prin urmare,
bolnavul cronic trebuie să învețe să trăiască cu boala într-o lume care apreciază
atingerea bunăstării şi recâştigarea cu orice preţ a sănătăţii, în speranţa că se va
simţi şi va fi văzut cât mai puțin diferit de ceilalți. În acest sens, se poate menţiona
ideologia healthistă promovată intens în societăţile dezvoltate, ale bunăstării, care
orientează individul spre evitarea bolilor şi păstrarea unei sănătăţi optime, uneori
84
devenind o preocupare constantă şi chiar obsesivă în viaţa de zi cu zi (vezi Tîrhaş,
2013).
3) Contribuții la descifrarea experienței bolnavilor cronici – în special a celor
instituționalizați, cu boli mintale – au venit din zona interacționismului simbolic.
Dar nici acesta nu pare să explice situația bolnavilor cronici neinstituționalizați sau
apariția, evitarea sau menținearea comportamentelor de sănătate la scară mare, nu
doar la nivelul grupurilor mici.
4) Nici una dintre perspectivele teoretice prezentate nu explică fenomene precum
prevalența ridicată a unor boli cronice în anumite grupuri familiale, comunităţi sau
naţiuni, fenomene deja consemnate în statisticile medicale naţionale şi mondiale.
La nivelul simțului comun și al discursului public, există tendința de a pune astfel
de fenomene în primul rând pe seama geneticii, a condiției sociale a indivizilor și
abia la final pe seama alegerilor individuale riscante. Astfel de explicații sunt totuși
insuficiente, fiind necesară analiza relației dintre boală/sănătate, factorii sociali
(atât de nivel individual, cât și de nivel structural) și factorii de mediu.
- Criticile modelelor explicative din psihologia socială privind
comportamentele de sănătate vizează cel mai adesea: aspecte teoretice ale
modelelor (validitatea constructelor, logica schemelor explicative, relația dintre
constructe etc.), limite metodologice privind aplicarea modelelor în cercetare și
limite practice, operaționale, reclamate de specialişti din aria promovării sănătăţii.
- Deşi pe parcurs am prezentat pentru fiecare model punctele slabe
semnalate în literatura de specialitate, cred că, pentru o judecată în ansamblu, este
necesar să recurg la o sinteză, urmărind aspectele teoreticeși operaționale.
1) Majoritatea modelelor privind comportamentele de sănătate se centrează pe
comportamentul şi caracteristicile individului, acordând mai puţină atenţie mediului socio-
cultural sau chiar fizic. Aceasta este o critică frecventă la adresa oricăror teorii care
explorează preponderent nivelul individual al schimbării comportamentului şi vine mai
ales din partea adepţilor perspectivei ecologice, care susţin că individul trebuie expus unui
mediu propice, care încurajează schimbarea comportamentului.
2) Multe dintre teoriile descrise utilizează concepte uneori diferite, dar care în esenţă
definesc acelaşi lucru (Noar şi Zimmerman, 2005). Astfel, poate deveni greu de stabilit
care este diferenţa dintre “intenţia comportamentală” şi “motivaţia pentru protecţie”, iar
85
atitudinile faţă de comportament, pot fi în aceeaşi măsură definite ca “percepţii asupra
eficacităţii comportamentului”.
3) În cazul celor mai multe comportamente, indivizii sunt capabili să evalueze costurile și
beneficiile schimbării comportamentale doar dacă au suficiente informații despre aceste
aspecte sau au experiența necesară anticipării, prin comparație, a acestor costuri și
beneficii. Astfel, se poate spune, încă de la nivelul operaționalizării conceptelor, că unele
modele nu sunt potrivite pentru a explica anumite comportamente.
4) Cele mai multe modele implică ideea că între unii factori ai modelului există relaţii de
cauzalitate. Or, cele mai multe dintre ele doar enumeră potenţialii factori
comportamentali, fără ca măcar să speculeze ideea că aceştia, la rândul lor, pot fi
rezultatul comportamentului pe care îl determină. De exemplu, în anumite medii (cum ar
fi comunităţile şcolare, detenţia etc.) multe comportamente de sănătate sunt impuse.
Apariţia şi păstrarea lor nu depinde de intenţia, de motivaţia sau de atitudinea individului,
ci de constrângerea de a respecta regulile. Astfel, obligaţia de a efectua exerciţii fizice,
conform programei şcolare, poate genera în timp o atitudine pozitivă faţă de practicarea
regulată a sporturilor şi o apreciere a efectelor sale pentru sănătate.
5) Varietatea şi numărul mare al teoriilor privind schimbarea comportamentelor de sănătate
sunt semn al interesului ridicat pe care acest subiect l-a suscitat atât în rândul
cercetătorilor din domeniul social, cât şi al practicienilor din aria sănătăţii publice. În
acelaşi timp însă, proliferarea acestor teorii şi a variaţiilor lor constituie sursa unor
nesfârşite controverse în jurul valorii şi limitelor fiecăreia dintre ele. În mod ideal, astfel
de controverse ar duce la avansarea ştiinţei în domeniu. În acest caz, avansarea cunoaşterii
ar însemna includerea factorilor de mediu şi a celor contextuali în schemele explicative,
stabilirea unor relaţii de cauzalitate între factori şi comportamente şi, nu în ultimul rând,
aplicarea comparativă a modelelor în vederea stabilirii unei ierarhii a acestora din punct de
vedere al puterii explicative. Pe de altă parte, numărul mare de modele explicative nu
indică neapărat un avans al cunoaşterii privind schimbarea comportamentală, ci mai
degrabă lipsa unor direcţii teoretice dominante.
- Pentru depășirea acestor limite, cercetătorii sau practicienii care
utilizează aceste modele pot face câteva lucruri: să ajungă la un consens asupra
utilizării conceptelor. Trebuie să evite definirea aceleiaşi realităţi în moduri
diferite; să se dedice mai mult efortului analizelor comparative, decât aceluia de
86
rafinare a teoriilor existente sau a formulării unora noi; să dovedească deschidere
nu doar către multidisciplinaritate (prin preluarea şi adaptarea unor modele
teoretice din alte discipline), ci şi către asumarea criticilor specifice fiecărui model.
Ca o concluzie la această secvenţă cu privire la teorii, reflectând asupra perspectivelor
multidisciplinare (inspirate din psihologie, psihologie socială, sociologie și chiar
antropologie), remarcăm că există o mulţime de modele teoretice ce îşi propun să explice
comportamentele legate de sănătate ale indivizilor. Prin „comportamente legate de sănătate”
mă refer la acele practici, obişnuinţe şi obiceiuri ale persoanelor, care produc efecte asupra
stării lor de sănătate. În funcţie de efectul lor pozitiv sau negativ, aceste comportamente pot fi
împărţite, după cum propune psihologul american Joseph D. Matarazzo, în „comportamente
protective” (cele de prevenire a bolii, denumite şi „preventive”, cele de restaurare a sănătăţii)
şi „comportamente cu risc” (cele prin care indivizii se angajează în practici ce cresc riscul de
îmbolnăvire sau fac dificilă ieşirea din starea de boală) (Matarazzo, 1984, apud Ogden, 2007,
p. 14).
Cele mai elaborate explicaţii privind adoptarea comportamentelor protective sau de
risc pleacă de la asumpţia că aceste practici sunt, în primul rând, rezultat al percepţiilor
indivizilor asupra mediului social şi al unei analize raţionale a informaţiei despre sănătate,
boală, riscuri etc. Majoritatea acestor teorii au apărut din nevoia de a explica eşecul sau
succesul unor intervenţii practice, menite să convingă indivizii să adopte comportamente
protective (de exemplu, campanii de descurajare a fumatului sau a consumului de alcool,
campanii de încurajare a populaţiei de a se adresa serviciilor de depistare a tuberculozei etc.).
Alte modele s-au dezvoltat pe plecând de la teorii consacrate în psihosociologie sau în alte
discipline (de exemplu, utilizarea teoriei „agenda setting” pentru a planfica schimbări
comportamentale prin campanii mass-media de promovare a sănătăţii). În esenţă însă, toate
aceste modele teoretice încearcă să explice procesele prin care indivizii adoptă sau
refuză/eşuează să adopte diverse comportamente.
După cum atrag atenţia editorii cărţii Health Behavior and Health Education în
capitolul introductiv (Glanz, Rimer şi Viswanath, 2008), teoria, cercetarea şi practica în aria
promovării sănătăţii, în pofida tensiunilor tradiţionale dintre ele, trebuie să fie strâns legate şi
să contribuie una la dezvoltarea celeilalte. În final, în acest domeniu, mai mult decât în altele,
utilitatea teoriei şi a cercetării este demonstrată prin eficienţa practicii de a asigura o stare
bună de sănătate a comunităţilor.
87
2.5. Preocuparea faţă de sănătate în societăţile contemporane (ideologia
healthistă)

Relaţia dintre stil de viaţă şi sănătate are o determinare complexă, socio-economică şi
culturală. Începând cu anii ’70, au intervenit schimbări legate de funcţionarea capitalismului.
Globalizarea, sau creşterea integrării economiilor şi societăţilor globului, a condus la o
creştere economică rapidă pentru câteva state capitaliste. Un factor care a determinat
globalizarea este ideologia neo-liberalistă, o filosofie economică, socială şi morală care
încurajează iniţiativa individuală şi privatizarea liberă, reducând intervenţia statului în
afacerile cetăţenilor. Sub influenţa acestui sistem ideologic bazat pe mecanismele de
autoreglare a pieţei, statele-naţiune oferă cetăţenilor lor putere şi control în afacerile
economice în sectorul privat şi astfel acompaniază ideologia culturală a consumerismului
(Giddens, 1991). Viziunea neo-liberală presupune că fiecare individ este un antreprenor care
îşi manageriază propria viaţă, comportamentele acestuia trebuind să se adapteze normelor
responsabilităţii economice şi sociale. Paradoxal, în această ideologie, statele joacă un rol de
regulator în favoarea preocupărilor capitaliste private (Etzioni, 2002; Robertson, 2003).
Reformele economice şi globalizarea au creat în mod egal teme semnificative cultural
şi schimbări comportamentale, acestea fiind importante în înţelegerea evoluţiilor culturale
legate de noţiunile de responsabilitate şi vină, precum şi cea de “cultură a grijii” (a îngrijirii, a
preocupării faţă de sănătate, mediu etc.). (vezi şi Giddens, 1991). În miezul acestor schimbări
stau ideologia şi stilul de viaţă al noului consumator şi conştiinţa sănătăţii, reunite de
economistul politic şi sociologul R. Crawford (1980) sub denumirea de “healthism”. Acesta
defineşte healthismul ca “o grijă, o preocupare faţă de propria sănătate … concentrarea
fundamentală pentru definirea şi obţinerea bunăstării individuale şi sociale; un scop care va
fi atins în primul rând prin modificarea stilului de viaţă, cu sau fără ajutor terapeutic”
(Crawford, 1980, p. 366).
Odată cu concentrarea neo-liberală pe individualism şi cu emergenţa valorilor
postmoderne, healthismul construieşte o viziune despre comportamentele individuale,
atitudini şi emoţii, acestea devenind factori care necesită atenţie în obţinerea sănătăţii şi
prevenirea bolilor. Elementul central al acestei viziuni este accentual masiv pe conştiinţa de
sine, a propriei sănătăţi, deci pe alegerea şi responsabilitatea individuală. Pentru propunătorii
88
acestei noi conştiinţe a sănătăţii, calea spre o sănătate bună vine pe calea determinării
individuale de a rezista tentaţiilor induse de cultura de consum, în pofida constrângerilor
instituţionale şi de mediu, de a rezista agenţilor care produc îmbolnăvirea şi de a refuza
instalarea obiceiurilor proaste şi sedentarismul. Indivizii sunt persuadaţi, informaţi sau
ameninţati prin diferite campanii publice sau private, să fie responsabili personal pentru
propria sănătate şi sunt încurajaţi să se angajeze într-o varietate de activităţi pentru
maximizarea sănătăţii, cum ar fi exerciţiile, adoptarea unor diete, reducerea consumului de
alcool şi tutun (inclusiv prin amenzi în cazul în care acestea au loc în spaţii publice)
(Crawford, 1980; în acest sens, vezi şi Johnston, 2008).
Multe dintre subiectele culturale privind personalizarea responsabilităţii faţă de
sănătate, aşa cum sunt propagate de ideologia healthistă, sunt explicate la rândul lor în
termenii unei ideologii a consumerismului care este funcţional în noul sistem capitalist
globalizat (Etzioni, 2002; Robertson, 2002). Beneficiarii acestor schimbări sunt sectorul
privat, noua clasă de mijloc şi elitele puterii ale statelor (Scambler, 2006, apud Hopwood,
2007). Şi într-adevăr, suntem obişnuiţi să auzim politicieni de calibru care, în discursurile
publice, marşează pe clişeul importanţei responsabilităţii individuale pentru sănătate, sau al
aruncării vinei pentru epidemiile virale sau procentului celor cu boli cornice asociate stilului
nesănătos de viaţă, în perimetrul comportamentului individual. În SUA şi Europa, exemplele
de acest fel sunt numeroase, începând de la discursurile unor oameni cu funcţii publice
(reprezentanţi ai Ministerelor de Sănătate publică, de siguranţă naţională şi situaţii de
urgenţă), reprezentanţi politici de diverse orientări ideologice şi terminând cu cele
prezidenţiale în perioadele de epidemii (gripa porcină, boala vacii nebune, gripa aviară, şi
ultima epidemie mondială AH1N1) sau odată cu publicarea unor rapoarte statistice privind
evoluţia bolilor cronice în rândul populaţiei (afecţiuni cardiovasculare, diabet, cancer) şi
ratelor de morbiditate aferente (Hopwood, 2007; Rose, 1999; Greenhalch şi Wessely, 2004).
 Dar riscurile responsabilităţii individuale constau tocmai în miopia individualismului
clasic, unde aceasta este văzută ca unicul principiu şi instrument de care are nevoie
cineva în obţinerea şi păstrarea sănătăţii. În consecinţă, aşa cum remarcă mulţi analişti
(Hopwood, 2007; Rose 1999; Colquhoun, 1991), noţiunea de responsabilitate
individuală promovează asumpţia vinei individuale pentru boală. Sub “regimul
healthismului” (Hopwood, 2007), indivizii resimt o intensă presiune socială de a
acţiona în moduri care minimizează plăcerile rezultate din comportamentul,
89
motivaţiile şi emoţiile costisitoare din punct de vedere al sănătăţii. A eşua în acţiunea
preventivă este un semn de iresponsabilitate, nu numai individuală, ci şi socială. În
acest mod, economia noastră globală a stabilit că responsabilitatea individuală faţă de
sănătate este mai importantă decât propria noastră libertate (Rose, 1999). Astfel,
comportamentele, atitudinile şi emoţiile considerate a supune indivizii riscurilor de
îmbolnăvire sunt medicalizate, iar oamenii devin obligaţi moral să corecteze
obiceiurile nesănătoase. Boala şi orice alt obicei care poate, potenţial, să conducă la
îmbolnăvire, devine un eşec moral cauzat de deficitele personale: voinţă,
responsabilitate, moralitate etc. (Skrabanek, 1994).
 Pentru a ilustra interesul deosebit faţă de toate temele legate de cercetarea şi
promovarea sănătăţii, considerăm potrivit aici să expunem, preluând de pe site-ul unei
organizaţii academice cu profil de promovare a valorilor healthiste prin cercetare şi
intervenţie1, o listă cu revistele/jurnalele (lista este parţială şi cuprinde doar jurnalele
de limbă engleză!) care apar în diverse domenii, şi unde se publică în mod curent
studii şi cercetări având ca obiect promovarea sănătăţii, în cele mai variate arii de
interes public (informaţiile corespund anului 2007):
 Aaohn Journal, Acta Paediatrica, Aging & Society, Ambul Pediatrics, American Journal of Clinical Nutrition,
American Journal of Epidemiology, American Journal of Health Behavior, American Journal of Health Promotion,
American Journal of Human Biology, American Journal of Preventive Medicine, American Journal of Public
Health, American Psychologist, Annals of Behavioral Medicine, Annals of Human Biology, Annals of Nutrition
and, Metabolism, Annals of Regional Science, Appetite, Applied Physiology Nutrition and Metabolism, Archives
of Disease in Childhood, Archives of Internal Medicine, Archives of Pediatrics and Adolescent Medicine, Archives
of Pediatrics, Asia Pacific Journal of Clinical Nutrition, Atherosclerosis, Australian Family Physician, Australian
and New Zealand Health Policy, Australian and New Zealand Journal of Public Health, Australian Journal of
Political Science, Biomedical Environmental Science, BMC Health Services Research, BMC Musculoskeletal
Disorders, BMC Pediatrics, BMC Public Health, Breastfeeding Review, British Journal of Nutrition, British
Journal of Sports Medicine, British Medical Journal, Building and Environment, Canadian Family Physician,
Canadian Journal of Dietetic Practice and Research, Canadian Journal of Public Health, Central European Journal
of Public Health, Child, Care Health Development, Circulation, Clinical Pediatrics (Phila), Clinical Pharmacology
and Thereuptics, Collegium Antropologicum, Community Practice, Computer Informational Nursing, Conf Proc
IEEE English, Medical Biological Society, Contemporary Clinical Trials, Contemporary Economic Policy, Critical
Care Nurse, Critical Social Policy, Current Opinion in Pediatrics, Dance Magazine, Diabetes, Diabetes Care,
Diabetes Education, Diabetes Medicine, Diabetes and Vascular Disease Research, Down Syndrome Research
Practice, Duke Law Journal, Eating Behaviors, Eating Disorders, Economics and Human Biology, Environment
and Behavior, Environment and Planning, Epidemiologic Perspective and Innovation, Epidemiologic Reviews,
Ethnicity and Disease, European Journal of Cardiovascular Prevention and Rehabilitation, European Journal of
Clinical Nutrition, European Journal of Public Health, European Physical Education Review, Evaluation and
Program Planning, Family Community Health, Family Practice, Faseb Journal, Food and Nutrition Bulletin, Future
Lipidology, Gastroenterology, Gerontologist, Gesundheitswesen, Health Affairs (Millford), Health and Place,
Health Education and Behavior, Health Education Research, Health Promotion International, Health Promotion
Journal of Australia Health Promotion Practice, Health Psychology, Health Technology Assessment, Homo-
Journal of Comparative Human Biology, Housing Policy Debate, International Journal of Adolescent Medicine and
Health, International Journal of Behavioral Nutrition and Physical Activity, International Journal of Clinical and
Health Psychology, International Journal of Circumpolar Health, International Journal of Eating Disorders,
International Journal of Epidemiology, International Journal of Health Geography, International Journal of Hygiene
and Environmental Health, International Journal of Obesity, International Journal of Pediatric Obesity,
1
Active Living Research Organization - www.activelivingresearch.org
90
International Review of Research in Mental Retardation, Japanese Journal of Physical Fitness and Sports Medicine,
JOPERD, Journal of Adolescent Health, Journal of Aging and Heath, Journal of Aging and Physical Activity,
Journal of American College Health, Journal of Applied Behavior Analysis, Journal of Architectural and Planning
Research, Journal of Behavioral Medicine, Journal of Biosocial Science, Journal of Bone and Mineral Research,
Journal of Cardiopulmonary Rehabilitation and Prevention, Journal of Cardiovascular Nursing, Journal of Child
Psychology and Psychiatry, Journal of Clinical Endocrinology and Metabolism, Journal of Community Health
Nursing, Journal of Community Psychology, Journal of Environmental Planning and Management, Journal of
Epidemiology and Community Health, Journal of Evaluation of Clinical Practice, Journal of General Internal
Medicine, Journal of Health Communication, Journal of Health Economics, Journal of Historical Sociology,
Journal of Human Nutrition and Dietetics, Journal of Interprofessional Care, Journal of Law and Medicine Ethics,
Journal of Nutrition, Journal of Nutrition Education and Behavior, Journal of Paediatrics and Child Health, Journal
of Park and Recreation Administration, Journal of Pediatric Endocrinology and Metabolism, Journal of Pediatric
Psychology, Journal of Pediatrics, Journal of Physical Activity and Health, Journal of Physiological Anthropology,
Journal of Planning Education and Research, Journal of Psychosomatic Obstetrics and Gynecology, Journal of
Public Health, Journal of Public Policy and Marketing, Journal of Regional Science, Journal of School Health,
Journal of School Nursing-, Journal of Science and Medicine in Sport, Journal of Sport and Exercise Psychology,
Journal of Sports Science and Medicine, Journal of Teaching in Physical Education, Journal of the American
College of Cardiology, Journal of the American College of Nutrition, Journal of the American Dietetic Association,
Journal of the American Geriatrics Society, Journal of the American Medical Association, Journal of the National
Medical Association, Journal of the Royal Society of Architectural Historians, Journal of the Royal Society of
Medicine, Journal of Transcultural Nursing, Journal of Transport Geography, Journal of Transportation and
Engineering, Journal of Urban Health, Journal of Urban Health-Bulletin of the New York Academy of Medicine,
Journal of Urban Planning and Development, Journal of Women and Aging, Journal of Women’s Health,
Landscape Architecture, Leisure Sciences, Leisure Studies, Mayo Clinic Proceedings, Medical Journal of Australia,
Medicine and Science in Sports and Exercise, Medicine and Sport Science, Morbidity and Mortality Weekly
Report, New Directions for Youth Development, New Zealand Medical Journal, North Carolina Medical Journal,
NSW Public Health Bulletin, Nutrition Journal, Obesity, Obesity Reviews- 20, Occupational Therapy International,
Patient Education and Counseling, Pediatric Diabetes, Pediatric Emergency Care, Pediatric Exercise Science,
Pediatric Nursing, Pediatric Research, Pediatrics, Pediatrics in Review, Perceptual and Motor Skills, Pharmacy
World and Science, Physiology & Behavior, Plos Medicine, Policy brief (UCLA Center for Health Policy
Research), Preventing Chronic Disease, Preventive Medicine, Proceedings of the Institute of Civil Engineers-
Municipal Engineer, Proceedings of the Nutrition Society, Psychology Bulletin, Psychological Report, Psychology
of Sport and Exercise, Public Health, Public Health Nutrition, Quest, Rehabilitation Nursing, Research Quarterly
For Exercise and Sport, Review of Agricultural Economics, Scandanavian Journal of Public Health, Science of the
Total Environment, Science and Sports, Sex Roles, Singapore Journal of Tropical Geography, Social Science and
Medicine, South African Medical Journal, Southern Economic Journal, Southern Medical Journal, Sports and
Leisure Management, Sports Medicine-, Transport Reviews, Transportation, Transportation Planning and
Technology, Transportation Research Part A-Policy and Practice, Transportation Research Part D-Transport and
Environment, Transportation Research Record, Trans R Soc Tropical Medicine and Hygiene, Urban Studies,
Western Journal of Nursing Research, Wisconsin Law Review, World Development.
Sintetizând, Kirk şi Colquhoun (1989) şi Colquhoun (1991) identifică câteva procese

care au influenţat această reorientare a opiniei publice înspre teme legate de sănătate, autorii
incluzând aici, pe lângă beneficiile aduse în sfera sănătăţii publice, şi efectele negative ale
ideologiei healthiste:
 Creşterea interesului social faţă de subiecte medicale (în special cu privire la bolile
cardiovasculare, obezitate, boli psihice, cancer), fenomen nu întâmplător apărut simultan
cu spiralarea costurilor tratamentelor medicale.
 Autorii menţionaţi arată că aici apare şi un alt fenomen: este posibil ca mulţi profesori de
educaţie fizică, probabil conştienţi de statusul relativ scăzut al subiectului lor de studiu în
raport cu altele, considerate mai „academice”, să găsească în asocierea educaţiei fizice cu
medicina şi alte ştiinţe un debuşeu pentru creşterea prestigiului profesiei, atât pentru a-şi
securiza domeniul, cât şi pentru a mări doza de „intelectualism” a acestuia.
91
 Evoluţia accelerată în societate a ideologiei sănătăţii bazate pe stilul de viaţă asumat nu
este una total ne-problematică, de multe ori aceasta promovând în spaţiul social
perspective parţiale sau distorsionate asupra cauzelor bolii şi sănătăţii (când sunt puse
doar pe seama nutriţiei sau exerciţiilor fizice). Preluând conceptul de „healthism”
(Crawford, 1980), Colquhoun (1991) arată că sănătatea bazată pe stil de viaţă promovează
în fundal ideea că sănătatea noastră se află sub controlul nostru. Altfel spus, ideologia
„healthistă” accentuează teoria responsabilităţii individuale în sănătatea proprie şi,
simultan, distrage atenţia de la procesele sociale ascunse (de exemplu sărăcia, şomajul,
poluarea industrială sau problema accesului limitat sau a slabei calităţi a serviciilor de
sănătate – factori care pot conduce la o rată crescută a îmbolnăvirilor) sau de la cauzele
genetice. În consecinţă, această plasare a responsabilităţii privind sănătatea în sfera
individului (deţinerea controlului personal asupra propriei sănătăţi), reduce, în ochii
publicului „servit” constant cu o astfel de ideologie, „vina” marilor producători industriali
poluanţi, guvernelor/politicilor sau altor grupuri şi instituţii de putere, uşurând într-un fel
responsabilitatea guvernanţilor în chestiunea politicilor pentru sănătate.
 Mai mult, odată asumată la nivel societal ideea că deţinem controlul sănătăţii proprii,
boala devine automat un rezultat al propriilor greşeli în raport cu stilul de viaţă „sănătos”
şi invers, a deţine şi a păstra o sănătate bună devine un imperativ moral pentru individ.
Noua conştiinţă a sănătăţii este însoţită aşadar şi de alte valori: disciplină de sine şi
responsabilitate morală. Astfel, cei care au afecţiuni considerate rezultate ale stilului de
viaţă riscă să nu fie văzuţi ca victime inocente ale unor procese care nu au stat sub
controlul lor, ci oameni care, datorită neglijenţei, lenei şi nepăsării (lipsa disciplinei şi a
controlului de sine) „şi-au făcut-o cu mâna lor”.
În concluzie, în ultimele decade, a apărut, în rândul claselor de mijloc ale statelor
dezvoltate, o mutaţie în înţelegerea rolului responsabilităţii individuale în păstrarea sănătăţii,
în paralel cu tendinţa de stigmatizare şi blamare a indivizilor şi grupurilor cu o stare proastă
de sănătate. Responsabilitatea individuală asupra sănătăţii ca adevărat fenomen psihosocial s-
a accentuat în ultimii 30 de ani, potenţat de, şi corelat cu alte fenomene culturale majore care
domină discursurile publice şi mentalitatea contemporană: globalizarea, ideologia healtistă şi
problema reducerii încălzirii globale (care, la nivel de responsabilitate individuală, se traduce
prin “preocupare faţă de mediu” – environmental concern). Instaurarea la nivel social a
ideologiei păstrării şi îmbunătăţirii sănătăţii aduce după sine introducerea în sistemul socio-
92
politic a normelor de pedepsire a celor care atentează la sănătatea publică, cum ar fi traficanţii
şi consumatorii de droguri (în sport pedepsirea celor care practică şi permit dopping-ul), marii
poluatori etc. Pe de altă parte, lupta contra “răufăcătorilor” sănătăţii în acest mod omite
determinanţii structurali care împing la astfel de comportamente nesănătoase. Altfel spus,
anumiţi factori de mediu socio-economic şi context valorico-atitudinal (mediu cultural)
conduc la un risc crescut spre comportamente nesănătoase. În cazul indivizilor consumatori de
droguri, al persoanelor cu probleme de sănătate cauzate de stilul nesănătos de viaţă, al
companiilor, comunităţilor sau statelor poluante, factorii economici, mediul proxim şi gradul
redus de educaţie conlucrează strâns în creşterea riscului de comportament dăunător sănătăţii
personale şi celei publice. Ideologia healthistă şi uneori chiar politicile bazate pe aceasta au
dezavantajul că tind să mascheze factorii socio-structurali care conduc la neglijarea sau
atentarea la sănătate, fie ea personală sau publică. Astfel, prin omisiunea respectivelor cauze,
ea lucrează în detrimentul celor pe care se presupune că ar trebui să îi protejeze, adică al
categoriilor ale căror şanse de a duce un stil de viaţă sănătos sunt reduse din start.

Deşi A. Maslow (1954) nu şi-a formulat ideile în termenii healthismului, modelul
ierarhic al nevoilor elaborat de el în 1943 (reluat şi dezvoltat ulterior), precum şi teoria
motivaţiei ajută la explicarea multor comportamente ilustrate în numeroase studii şi
teoretizări. Conceptul de autoactualizare (actualyzing-self) propus de A. Maslow înseamnă a
deveni ceea (acela) ce poţi deveni, atingând apogeul propriului potenţial. Autoactualizarea
este un proces continuu de dezvoltare a potenţialului prin folosirea capacităţilor sale fizice şi
psihice de a face bine ceea ce doreşti să faci. Pentru C. Rogers (1959, apud Iluţ, 2009), o
persoană care se autorealizează sau funcţionează plenar (full functioning) este un individ care
încearcă să maximizeze potenţialul de creştere sau dezvoltare personală. La fel ca şi Maslow,
Rogers consideră calitatea/tendinţa înnăscută a omului de a căuta creşterea, maturizarea şi
schimbarea pozitivă, mai curând o înclinaţie, un stil de viaţă, decât ca o trăsătură a unui
individ foarte înzestrat. Maslow numeşte aceste persoane, persoane care îşi actualizează eul
(self-actualyzing people).
Oricum, aplicat la fenomenul healthist al societăţilor vestice, modelul lui Maslow
explică: a) de ce healthismul este un fenomen dominant în clasele de mijloc; b) de ce uneori
indivizii îşi propun scopuri legate de sănătate perfectă cu atâta entuziasm; c) de ce informaţia
şi explicaţiile oferite nu sunt niciodată suficiente pentru consumatorii de viaţă sănătoasă; d) de
93
ce idealul împlinirii psihice şi perfecţiunii estetice a corpului se poate constitui ca un
mecanism de perpetuare a sinelui (self-perpetuating) (Greenhalgh şi Wessely, 2004).
Socioloaga australiană Deborah Lupton a explorat conceptul de sine prin aplicarea a
60 de interviuri calitative unor persoane obişnuite, aflate, prin profesie şi familie, în afara
sistemului de sănătate sau promovare a acestuia, urmărind atitudinea acestora faţă de
profesioniştii în sănătate (Lupton, 2002, apud Greenhalgh şi Wessely, 2004). Bazându-şi
cercetarea pe teoriile sinelui raţional, reflexiv ca produs al modernităţii târzii (adică sinele
care acţionează într-un mod calculat pentru a se angaja în propria perfecţionare şi care este
sceptic în privinţa cunoştinţelor experţilor), cercetătoarea a explorat modurile în care subiecţii
se raportează la medicină şi medici. Rezultatele au confirmat existenţa unui sine raţional,
orientat spre scop, de tip “consumerist”, dar şi o oarecare confruntare sau coexistenţă între
poziţia mai tradiţională de tip “pacient pasiv” şi cea nouă, de “pacient auto-orientat spre
scop” (un gen de “auto-doctor”). Aceste identificări ale subiecţilor apar şi alternează în
funcţie de context. Lupton concluzionează că noţiunea modernităţii târzii, cea de
“reflexivitate” aplicată la tema healthismului şi consumerismului eşuează atunci când nu
recunoaşte complexitatea şi natura schimbătoare a dorinţelor, emoţiilor şi nevoilor care
caracterizează relaţia doctor-pacient. Cu alte cuvinte, deşi există evidenţe empirice privind
existenţa atitudinilor de tip healthist în viaţa indivizilor, acestea se găsesc foarte rar în formă
pură, avertizând că şi în tratarea acestei problematici trebuie evitate stereotipurile. Am putea
completa aceste concluzii, prin adăugarea faptului că explicaţiile venite pe linia teoriei
alegerii raţionale (Coleman, 1990, apud Iluţ, 2003, 2009) sunt satisfăcătoare atât în
explicarea atitudinilor de tip healthist în rândul claselor de mijloc din societăţile dezvoltate,
cât şi al respectării, la aceiaşi indivizi, în contexte de viaţă constrângătoare (boală severă), a
atitudinii raţionale de a consulta un medic şi a urma un tratament.
Greenhalgh şi Wessely (2004) propun, pentru aceste categorii de persoane, termenul
de “experţi profani” (lay experts), a căror abilitate de a influenţa dezbaterile şi politicile
publice a crescut, în timp ce rolul monolitic al doctorului cunoaşte schimbări tot mai
semnificative în percepţia publică. Aceşti experţi profani pot fi supravieţuitorii unor dezastre
sau ai unor boli foarte grave, ale căror cazuri (uneori adevărate saga moderne legate de
sănătate, cum ar fi subiectul atât de dezbătut al sindromului războiului din Golf), unele de
încredere (deoarece experienţele acestora sunt “autentice”, sau grupul/asociaţia care stă în
spatele acestor voci este unul de încredere), care odată ajunse la marele public, propagă
această nouă viziune asupra rolului şi cunoaşterii adevărate personale, ale indivizilor, în
94
rezolvarea problemelor. Până la urmă, aşa cum remarcă şi Featherstone (1995) sau Etzioni
(2002), acestea sunt elemente definitorii ale valorilor postmoderne care diseminează
societăţile contemporane dezvoltate. Ele produc, aşa cum am arătat şi în alte secvenţe, şi
efecte negative.
 Sistemul de valori este esenţial în formarea şi actualizarea sinelui. P. Iluţ (2004)
sintetizează caracteristicile principale ale valorilor în raport cu personalitatea:
 - sistemul de valori propriu unei culturi sau unui grup reprezintă, probabil, conceptul cu cea
mai mare semnificaţie epistemologică în explicarea raportului dintre grup (societate) şi
profilele de personalităţi individuale;
 - sistemul personal de valori reprezintă uneori rezultanta, “compromisul” dintre trăsăturile,
nevoile, sentimentele particulare mai puţin acceptate social şi dezirabilul social perceput;
concepţia individuală despre dezirabil este determinată şi de factori bio-psiho-
constituţionali, atât direct, prin mecanisme mai puţin cunoscute, cât mai cu seamă indirect,
prin imaginea de sine;
 - coeficientul de cristalizare, conştientizare şi activare nu este acelaşi la toţi indivizii, la
toate grupurile şi în toate contextele;
 - este necesară distincţia dintre valorile autentic trăite şi valorile de faţadă afişate
deopotrivă în comportamentul verbal şi în cel deschis, acţional (pp. 11-43).
 Pentru a realiza o sistematizare a diverselor clasificări, Schwartz şi Bilsky (apud
Chelcea, 2008) enumeră mai multe criterii în funcţie de care pot fi clasificate valorile.
 a) după tipul scopului căruia îi răspund, valorile pot fi instrumentale sau finale (vezi
Rokeach);
 b) în funcţie de interesele cărora le răspund, valorile pot servi intereselor individuale
(plăcere, independenţă), colective (egalitate, responsabilitate), precum şi ambelor tipuri;
 c) după domeniul motivaţional care organizează valorile individului: domeniul puterii,
al achiziţiilor, hedonist, al activării existenţei şi stimulării, autodirecţionarea, al
universalismului, umanist, al tradiţiilor, al conformităţii, al securităţii.
Deloc neglijabil e faptul că oamenii îşi pot schimba priorităţile valorice ca răspuns la
schimbările din mediul sau din viaţa lor. Judecăţile lor despre viaţă se schimbă. Am putea
spune că priorităţile valorice au mai degrabă de a face cu ceea ce este dezirabil pentru oameni
decât cu ceea ce ar trebui să facă sau să urmeze. Ne putem atunci întreba: ce fel de valori sunt
– personale, sociale sau culturale? Sistemele valorice sociale organizează percepţia despre
95
alţii a oamenilor. Însă oamenii pot avea mai mult decât un singur sistem de valori, mai ales că
interacţionează cu grupuri diferite în viaţa socială. Dacă există sisteme valorice personale şi
sociale, oamenii trebuie să decidă dacă să se comporte în funcţie de aşteptările altora sau în
funcţie de priorităţile valorice proprii (Iluţ, 2004).
Shalom Schwartz, psihosociolog izraelian, este interesat mai degrabă de inventarierea
valorilor decât de oferirea explicaţiilor privind formarea şi schimbarea valorilor. Demersul
său este însă unul diferit: Schwartz dezvoltă un inventar teoretic al principalelor constructe
valorice faţă de care toţi indivizii din toate societăţile au o orientare specifică. Schwartz
oscilează în a stabili aceste orientări de valoare, numărul lor iniţial fiind în versiunile iniţiale
11, iar mai apoi devenind doar 10.
Puterea: orientarea spre a deţine un prestigiu social înalt, controlul asupra oamenilor şi
resurselor.
Realizarea: Orientarea spre a obţine succesul personal prin demonstrarea de competenţe şi
merite în conformitate cu standardele sociale existente.
Hedonismul: orientarea către a obţine gratificaţii şi satisfacţii ţinând de plăcerea personală.
Stimularea: similară hedonismului, însă orientată explicit spre derivarea de gratificaţii şi
plăcere din lucruri noi, extrem de dificile.
Auto-direcţionarea: orientarea spre a fi independent, spre a avea controlul asupra propriei
vieţi, spre a cunoaşte, crea, inova, explora.
Universalismul: orientarea spre toleranţă, înţelegere, armonie cu alţi membri ai societăţii şi cu
natura.
Bunăvoinţa: preocupare pentru bunăstarea altora, mergând până la orientarea către filantropie,
ajutorarea necondiţionată a tuturor semenilor.
Tradiţionalismul: orientare către respectarea normelor și valorilor existente, conservatorism,
respingerea schimbării.
Conformismul: orientare către respectarea unor reguli, structuri şi ierarhii clare, obedienţă.
Securitatea: orientarea către stabilitate, siguranţă, armonie a propriei persoane, relaţiilor în
care este implicată, a societăţi în ansamblul ei, către confortul oferit de existenţa unor forţe
care să protejeze această siguranţă.
Cea de-a 11-a orientare, spiritualitatea, era inclusă doar în dezvoltările mai timpurii
(Schwartz, 1992, apud Chelcea, 2008).
Schwartz a realizat o tipologie a valorilor, grupate pe două categorii “culturale”:
individualism-colectivism. În termenii lui Schwartz (1992), individualismul presupune
96
deschiderea la schimbare, autonomia individuală şi orientarea către creşterea personală, în
termeni de acumulare şi putere. Colectivismul reprezintă o orientare difuză care acordă
prioritate bunăstării comunităţii în faţa celei individuale. Conservarea ordinii, cu accent pe
securitate, tradiţie şi conformism, ca şi depăşirea interesului personal, implicând universalism
şi bunăvoinţă generalizată se constituie în dimensiuni ale colectivismului (Voicu, 2007, pp.7-
8). Valorile colectiviste sunt reprezentate de umanism, universalism, tradiţionalsim, securitate,
conformism, iar cele individualiste, de putere, autodirecţionare, o viaţă stimulantă, hedonism.
Cele 10 valori universale se grupează pe două axe polare: prima axă opune deschiderea spre
schimbare (autodirecţionarea, stimularea şi o parte din hedonism) şi conservarea
(tradiţionalismul, securitatea şi conformismul); a doua axă opune autorealizarea (puterea,
realizarea şi o parte din hedonism) şi depăşirea sinelui (universalismul, bunăvoinţa). Figura de
mai jos indică relaţiile de conflict (poziţii opuse ale valorilor) şi de compatibilitate (poziţii
vecine) între tipurile de valori.
Depăşirea sinelui
Bunăvoinţă
Universalism
Autodirecţionare
Tradiţionalism
Deschidere Conformism
spre Conservare
schimbare
Securitate
Stimulare
Putere
Hedonism
Realizare
Realizarea sinelui
Fig. 6. Modelul structurii tipurilor de valori

Sursa: Schwartz, 1992, apud Chelcea, p. 164
După cum se poate vedea, proiecţia valorilor în realizarea şi depăşirea sinelui este
esenţială. De asemenea, mediul cultural determină orientarea valorică şi mecanismele de
autoactualizare şi raţionalizarea (reflexivitatea) sinelui, descrise în preambului acestui
97
subcapitol. Numeroase cercetări de psihologie socială arată cum accentul s-a deplasat de la
nevoile instrumentale la cele expresive şi de la sinele instituţional la cel intim, spontan, or
aceste constatări sunt aproape suprapuse cu ceea ce Inglehart numeşte valori postmaterialiste
sau de împlinire personală. Există o serie de argumente consensuale, extrase atât din studii
sistematice, din experienţe cotidiene, cât şi din situaţiile şi episoadele socio-politice
internaţionale, potrivit cărora nu numai la nivel individual ci şi micro- şi macrogrupal -
ponderea nevoilor expresive, a valorilor postmaterialiste de împlinire personală este diferită.
Practicarea unor asemenea principii de viaţă este strâns condiţionată şi de siguranţa economică
iar criza mondială actuală susţine această afirmaţie. Acest aspect determină ca în interiorul
societăţilor să existe mari discrepanţe între clase şi grupuri sociale din punctul de vedere al
axiologicului postmodern, dar, ca valoare statistică, şi între ţări pe ansamblu. România se
plasează undeva la mijloc, situându-se între Occident şi Orient ca mentalitate şi având astfel
atuul unui echilibru între colectivismul apăsător şi individualismul exacerbat. Sunt semne clare
că societatea românească se îndreaptă spre practicarea în mai mare măsură a valorilor
postmaterialiste, tot mai mulţi români profesând nevoile expresive şi preocuparea faţă de
împlinirea de sine (Iluţ, 2004, pp. 42-43).
Revenind la tema ideologiei şi comportamentelor healthiste în societăţile dezvoltate,
“individualiste”, în studiul lor intitulat sugestiv: ‘Health for me’: a sociocultural analysis of
healthism in the middle classes, T. Greenhalgh şi S. Wessely (2004) arată că healthismul este
legat de valorile consumeriste, dar nu se suprapune cu acesta, cel din urmă nefiind prea mult
preocupat de temele sănătăţii. Gabriel şi Lang (1998, apud Greenhalgh şi Wessely, 2004)
identifică mai multe feţe ale consumatorului: alegător, comunicator, explorator, căutător de
identitate, hedonist sau artist, victimă, rebel, activist şi cetăţean. Ei trec în revistă cinci mari
sensuri ale termenului de “consumerism”: un vehicul pentru putere şi fericire; ideologia
consumului ostentativ; o ideologie economică pentru dezvoltarea globală; o ideologie politică;
o mişcare socială de protecţie a drepturilor consumatorilor. Această ultimă dimensiune este
foarte apropiată de conotaţia pozitivă a consumerismului aplicat la domeniul îngrijirii
sănătăţii, cum ar fi medicina centrată pe pacient, împărtăşirea şi negocierea deciziilor şi
parteneriatul. Dar sensul negativ al “consumului ostentativ” este probabil cel care se asociază
bine cu healthismul ca pattern individual şi ca problemă potenţială de sănătate publică.
Autorii menţionaţi, analizând subcultura healthistă a clasei de mijloc occidentale,
oferă un set de caracteristici demografice, atitudinale şi comportamentale ale healthismului:
98
 În mod tipic de vârstă tânără sau de mijloc, cu studii superioare, bogat informaţi, cu un
background semi-profesional
 Vocali şi articulaţi: intenţionează să o facă, sau au acţionat în sfera drepturilor
cetăţeanului şi pacientului
 Preocupaţi de sănătate: caută informaţii despre sănătate şi boli (cărţi, reviste, internet)
 De obicei fac alegeri pozitive în stilul de viaţă: practică exerciţii regulate, ţin diete
corespunzătoare recomandărilor oficiale, tind să evite alcoolul şi alte obiceiuri nocive,
cu toate că, oarecum surprinzător, printre ei se întâlnesc numeroase cazuri de fumători
 Consumă suplimente alimentare (vitamine, minerale, ulei de peşte etc.), medicamente
alternative (homeopatice, naturopatice) şi substanţe tonice (ginseng), adică elementele
cărora li se atribuie de calităţi precum “natural”, “holistic”, şi de asemenea
“detoxifiant” prin dietă, suplimente alimentare sau alte metode
 Îngrijoraţi de substanţele “nenaturale” (chimicale, vaccinuri, droguri, aditivi), în
special atunci când intervine şi dimensiunea libertăţilor civile (fluoridarea apei,
vaccinarea în masă, poluarea, reţelele de magazine fast-food)
 În particular, mulţi resimt o mică, nevăzută, insidioasă ameninţare din exterior,
capabilă să treacă graniţa corpului (teama de poluare, vaccinuri, aditivi etc.)
 Asociază ştiinţa/medicina mai degrabă cu pericolul decât cu siguranţa (menţionând, ca
argument, cazuri celebre de malpraxis sau exemple de conspiraţii din lumea
farmaceutico-medicală)
 Practică o mare varietate de alegeri (de exemplu, caută opinii multiple), în special din
sectorul privat (informal, non-formal) al sănătăţii
Numeroase studii, analizând fenomenul healthismului, au subliniat numeroasele efecte ale
acestuia cum ar fi: distorsionarea potenţială a priorităţilor în sănătatea publică, de exemplu
printr-o campanie orientată spre o singură temă; potenţialul de întreţinere şi creştere a
anxietăţii, mai ales prin exagerarea riscurilor de către mass-media; potenţialul unor efecte
economice uriaşe prin creşterea masivă de cereri către instituţiile oficiale, de teste şi rapoarte
asupra unor medicamente, vaccinuri, alimente etc. (deşi, în mod paradoxal, consumatorii
healthişti trăiesc preponderent din mediul de “sănătate profană”, propagat de experţii
informali în sănătate şi stil de viaţă potrivit), şi de aici pericolul la adresa moralităţii percepute
a persoanelor calificate şi efectele asupra bunăstării profesioniştilor din sănătate, a clinicilor şi
a cercetătorilor din domeniul sănătăţii publice (Nistor şi Tîrhaş, 2013). Într-o notă mai
pozitivă, alţi cercetători au scris despre efectele pozitive ale healthismului în sănătate,
99
deoarece aceştia fiind persoane informate, colaborează mai bine cu medicii şi terapeuţii,
respectă un stil de viaţă concentrat pe prevenţie şi întreţinere a corpului şi, având iniţiative de
multe ori valoroase în informarea şi protejarea sănătăţii publice, devin autentici agenţi activi
ai healthismului (Greenhalgh şi Wessely, 2004; Johnston, 2008).
Dar, în ciuda numeroaselor studii şi chiar teorii privind impactul healthismului (Healy,
1997; Hopwood, 2007), este surprinzător cât de puţine cercetări s-au realizat cu privire la
natura fenomenului socio-cultural în cauză, atât de criticat, respins şi uneori temut de
comentatorii din literatura medicală şi sociologică. Aşa cum a formulat Hall (1960, apud Iluţ,
2009), întrebarea care se pune este: Care e natura sistemului de credinţe care conduce la
comportamente observabile şi atitudini declarate, cum sunt cele rezultate din cercetarea
expusă mai sus? Răspunsul la această întrebare este deocamdată speculativ, câtă vreme
literatura de specialitate este incompletă şi contradictorie, dar discutând pe marginea unor
studii empirice cum este cel al lui Greenhalgh şi Wessely (2004) sau Hopwood (2007), se pot
înţelege mai bine componentele lui culturale şi agenţii healthismului, în termeni de resorturi
psihologice.
În final, expunem un tablou al punctelor-cheie privind originile istorice şi demografice
ale healthismului (tabelul 9), înţeles ca “medicalizare a vieţii cotidiene”, ca şi consecinţă
indezirabilă dar inevitabilă a ideologiei politice, dominantă la sfârşitul anilor ’70, care pune în
sarcina individului multe dintre problemele de sănătate (omiţând să responsabilizeze acţiunile
şi nepăsarea policienilor şi politicilor sociale pentru respectivele probleme), transformând
astfel healthismul într-o mişcare insidioasă, dar puternică, “ce transformă sănătatea într-o
superputere, într-o metaforă a tot ce e bun în viaţă ... realimentând astfel caracterul privat al
luptei pentru bunăstarea generalizată” (Crawford, 1980, pp. 200-201).
100
Tabel 9. Originile istorice şi demografice ale healthismului
Cauze macro-sociale ale healthismului în statele dezvoltate
 Dezvoltarea tehnologiilor sănătăţii începând cu mijlocul secolului 20, care a redus

semnificativ rata mortalităţii datorată bolilor infecţioase şi a crescut speranţa de viaţă.
 Ambiţioasa misiune pe care şi-au propus-o organismele şi organizaţiile de îngrijire a sănătăţii
(Declaraţia WHO Alma Ata) care a definit sănătatea nu doar ca absenţă a bolii (care poate fi
împiedicată sau ameliorată prin tehnologiile medicale), dar ca “totală bunăstare fizică, socială
şi psihologică” (un ideal care nu poate fi atins de profesia medicală).
 Cresc în mod consecvent aşteptările privind longevitatea şi nivelul de sănătate.
 Scăderea ratei fertilităţii oferă (unor categorii) mai mult timp liber şi venituri disponibile,
formându-se o categorie care deţine timp şi bani.
 Apariţia, în special în SUA, a mişcării consumeriste, în relaţie cu ideologiile de stânga, anti-
autoritariene şi ale drepturilor civile, din anii ’60-’70, urmată în anii ’80-’90 de mişcări de
dreapta şi ideologii ale pieţei libere (neoliberale).
 Tendinţa generală în societăţile vestice de reflexivitate şi ego-orientare (cultul individului)
conduce la mari aşteptări de împlinire personală şi exagerarea conştiinţei faţă de simptome
minore corporale şi diformităţi.
 Răspândirea comercializării sănătăţii, asociată cu interesul în creştere al mass-media faţă de
subiecte de sănătate, conduce la crearea unui climat de insecuritate şi alarmă în privinţa bolilor
şi riscurilor potenţiale.
 Medicalizarea progresivă a tuturor aspectelor vieţii cotidiene, inclusiv în ceea ce priveşte
alegerea hranei, activităţile de timp liber, schimbările de dispoziţie şi strategiile de a face faţă
evenimentelor vieţii.
Sursa: Selecţie realizată de C. Tîrhaş, 2013 (vezi: Waddington, 2006; Greenhalgh şi

Wessely, 2004; Healy, 1997; Kirk şi Colquhoun, 1989; Johnston, 2008)
Aşadar, în statele vestice, literatura descrie un fenomen controversat care atinge o

mare parte a clasei de mijloc (cea mai numeroasă), pe care cei îngrijoraţi o numesc epidemia
healthismului. Interesant este, aşa cum remarca psihiatrul de la Harvard Arthur Barsky în
celebrul articol Paradoxul sănătăţii (1988, cf. Greenhalgh şi Wessely, 2004), înregistrând
statistic o serie de date privind cercetări psihometrice şi cercetări şi date statistice legate de
sănătatea populaţiei din SUA de-a lungul ultimilor 30 de ani, că deşi sănătatea colectivă a
naţiunii s-a îmbunătăţit considerabil, tradusă în indici de mortalitate, morbiditate, calitatea
generală a vieţii şi speranţa de viaţă, simultan se înregistrează o scădere a satisfacţiei faţă de
sănătatea personală în aceeaşi perioadă. Din ce în ce mai mult, respondenţii acuză un mare
număr de simptome somatice, mai multe dizabilităţi, şi mai multe sentimente senzaţii de boală
generală. Barsky (2000, apud Hopwood, 2007) a arătat că healthismul poate fi legat şi de
101
succesul medicinei în faţa bolii, creînd standarde înalte, prin urmare aşteptările foarte mari
faţă de sectorul medical nu ajută în influenţarea sănătăţii, bunăstării şi calităţii vieţii
subiective. Pentru prima dată în istorie, medicina modernă, care poate fi numită “cel mai mare
beneficiu al umanităţii”, creşte perspectiva iluzorie că oamenii sunt îndreptăţiţi la o viaţă nu
doar lipsită de boli, dar lipsită de simptome, având dreptul la perfecţiune şi armonie în
dimensiunile sociale, psihologice şi fizice ale vieţii. Apar astfel consecinţele paradoxale ale
succesului şi dezvoltării medicale, evoluţie faţă de care reprezentanţii sistemului în cauză ar
trebui să fie îngrijoraţi. Este un fenomen social pe care Gray (2001, apud Hopwood, 2007) îl
numeşte al “medicinei postmoderne” la nivel de simţ comun, adică neîncrederea oamenilor în
ştiinţă, rezolvarea problemelor de sănătate şi viaţă prin metode proprii, o mai mare atenţie
acordată riscurilor şi un mai bun acces la informaţie.
Asigurarea unei vieţi sănătoase pentru invidizi nu se rezumă la dezvoltarea

tehnologiilor de diagnosticare şi tratament a bolilor. Evoluţia tehnologiei și a cunoașterii
medicale per se nu garantează, nicăieri în lume, sănătatea tuturor membrilor unei comunităţi.
În România, de exemplu, există posibilitatea depistării timpurii şi a tratării a cancerului de col
uterin; cu toate acestea, ţara noastră este, din păcate, pe primul loc în Europa în ceea ce
priveşte incidenţa şi mortalitatea asociate acestei boli (La Vecchia et al., 2010). Situaţia este
cauzată nu doar de răspândirea infecţiei cu virusul HPV (Papiloma Virusul Uman), ci şi de
faptul că, în general, româncele de vârstă fertilă utilizează în mică măsură serviciile medicale
de screening – cele ce presupun testarea periodică (anuală) pentru depistarea precoce a bolii.
Ancheta Fumatul și sănătatea publică în România realizată în 2003 de Centrul pentru Politici
și Servicii de Sănătate pe un eșantion de 1209 persoane arăta că 66,5% dintre respondenții
fumători (la fel ca și 65% dintre cei nefumători) fuseseră expuși în ultimul an la emisiuni ce
prezentau efectele negative ale fumatului. Mai mult, peste 90% dintre fumători erau de acord
cu afirmații care susțineau că fumatul poate provoca cancer, afecțiuni ale inimii și ale vaselor
de sânge (CPSS, 2004, 78). Cu toate acestea, mai mult de o treime din eșantionul
reprezentativ pentru populația de peste 15 ani a României era reprezentat de fumători zilnici
sau ocazionali.
Astfel de situații contradictorii nu sunt o noutate şi nici nu reprezintă o particularitate
naţională. Peste tot în lume, tehnologia medicală şi beneficiile ei sunt sub-utilizate din motive
102
ce ţin atât de factori exteriori, structurali (cum ar fi resursele economice şi organizarea politică
a comunităţilor, structură socială, geografie şi cultură, poziţia socială şi caracteristicile
demografice ale indivizilor), cât şi de factori individuali, intrinseci (ca de exemplu,
caracteristicile psihologice şi cognitive ale persoanelor).
Începând cu anii ’50 ai secolului XX, cercetători din ariile sociologiei, antropologiei,
psihologiei şi psihosociologiei au explorat legăturile dintre factorii mai sus menţionaţi şi
starea de sănătate a indivizilor. Astăzi, după mai mult de jumătate de secol, se poate spune că
predominantă în înţelegerea sănătăţii comunităţilor a fost preocuparea pentru stabilirea unor
legături între comportamentele indivizilor în contexte legate de sănătate şi opiniile, atitudinile
lor şi alte caracteristici socio-cognitive. Deşi există consens asupra ideii că atât factorii
extrinseci, cât şi cei intrinseci sunt responsabili pentru sănătatea oamenilor, sunt cel puţin trei
motive pentru care, istoric, factorilor de natură individuală le-a fost acordată o atenţie sporită:
1) majoritatea afecţiunilor moderne sunt generate, în primul rând, de practicile de viaţă ale
indivizilor (McKeown, 1979 apud Ogden, 2007); 2) efectul factorilor exteriori asupra
sănătăţii persoanelor este adesea mediat de factorii intrinseci (percepţii, credinţe etc.); 3) în
cele mai multe situaţii, sănătatea indivizilor poate fi protejată, uzând de resurse şi de efort
rezonabile, doar acţionând la nivelul factorilor individuali în vederea schimbării
comportamentelor; în schimb, modificarea factorilor structurali (precum contextul economic)
este adesea o întreprindere la care nici un actor instituțional din domeniul sănătății nu se poate
angaja de unul singur (Conner şi Norman, 2005, p. 2).

Uneori, sondajele de opinie pot reflecta o situaţie diferită de cea a indicatorilor statistici
privind bunăstarea şi stilul de viaţă. În acest sens, D. Sandu (1999) remarca, pe baza unei
anchete naţionale efectuată în 1998: „Paradoxal, vârstnicii sunt categoria de populaţie cea mai
mulţumită de condiţiile de viaţă pe care le are. Cei mai nemulţumiţi sunt adulţii. Tinerii se
situează, de obicei, între cele două categorii anterior menţionate. Pentru vârstnici, faptul este
explicabil în principal din perspectiva nivelului lor de aspiraţii, de obicei mai scăzut. Dorind
mai puţin de la viaţă, sunt mulţumiţi cu mai puţin. În schimb, pentru persoanele mature între
30 şi 50 de ani starea accentuată de nemulţumire se explică nu numai (şi poate nu în primul
rând) prin nivelul lor de aspiraţii mai ridicat, ci prin problemele cu care se confruntă în mai
103
mare măsură, prin responsabilităţile sporite pe care le au în cadrul familiei. Ierarhia de
satisfacţie anterior menţionată tinde să se menţină pe termen lung” (pp. 45-46).
Construind un model analitic şi interpretativ coerent şi adaptat într-un înalt grad societăţii
româneşti în tranziţie, sociologul D. Sandu analizează tipurile sociale de optimism / pesimism,
legându-le intrinsec de calitatea vieţii, nivelul de trai şi fluctuaţiile economico-politice de
după momentul 1989. În plus, în funcţie de indicatori obiectivi (venituri, şomaj, nivel de
educaţie etc.), autorul realizează o pertinentă clasificare a regiunilor istorice şi judeţelor în
funcţie de gradul acestora de dezvoltare, delimitat pe baza genului de indicatori menţionaţi
mai sus.
În ceea ce priveşte percepţia asupra bunăstării, date mai recente arată că, pentru români,
cel mai important ingredient pentru a duce „o viaţă bună” este acela de „a avea o slujbă
bună”, fiind menţionat de aproape 62% dintre subiecţii din România în cadrul cercetării
Eurobarometrul 67,1 (2007). Următoarele elemente identificate ca fiind cele mai importante
pentru „o viaţă bună” se referă la „o educaţie bună” sau la „a avea o relaţie bună cu
partenerul”, fiind menţionate într-o mai mică măsură. Varianta „a avea o educaţie bună” a fost
aleasă de 12,2% dintre respondenţii români, iar „a avea o relaţie bună cu partenerul” contează
cel mai mult pentru 7,5% dintre aceştia.
Din punct de vedere al cerinţelor pentru „o viaţă bună”, românii au avut aceleaşi opţiuni
ca majoritatea europenilor. „A avea o slujbă bună” este aspectul apreciat de majoritatea
europenilor pentru o viaţă bună, 45% dintre cetăţenii celor 27 de state ale UE optând pentru
acest răspuns. În majoritatea statelor europene, ierarhia necesităţilor a fost următoarea: „a
avea o slujbă bună”, „a avea o relaţie bună cu partenerul”, „a avea o educaţie bună”. Aşadar,
elementele menţionate de români sunt aceleaşi ca şi ale majorităţii europenilor, dar relaţia cu
partenerul pare a fi mai puţin importantă pentru români.
Raportul Poverty and Social Exclusion (TNS Opinion&Social, 2007, p. 73) evidenţiază
faptul că, la nivel de ţară, există o legătură între nivelul sărăciei (măsurată fie obiectiv, fie
subiectiv) şi opţiunea populaţiei pentru o slujbă ca cel mai important aspect pentru „o viaţă
bună”. Cu cât nivelul sărăciei este mai ridicat, cu atât populaţia unei ţări va alege slujba ca
element esenţial al unei vieţi bune. Invers, cu cât este mai dominantă bunăstarea materială, cu
atât interesul pentru calitatea vieţii, inclusiv sănătatea şi timpul liber, va fi mai ridicat.
Rezultatele cercetării Eurobarometrului probează această relaţie, subiecţii din România şi
Bulgaria alegând în cea mai mare măsură slujba ca fiind cel mai important aspect pentru „o
viaţă bună” (62% în ambele cazuri) dintre ceilalţi cetăţeni europeni. De asemenea, românii şi
104
bulgarii sunt europenii care raportează cele mai mari dificultăţi economice, atât în cazul
evaluării efortului economic pentru plata facturilor şi creditelor, cât şi atunci când se
evaluează venitul gospodăriei cu cel considerat necesar pentru un standard de viaţă decent.
Aşadar, opţiunea pentru „o slujbă bună” este strâns legată de aspectul financiar al condiţiilor
de viaţă. Importanţa acestui aspect scade de la est la vest şi de la sud la nord în interiorul
Europei. Astfel, în statele nordice (Olanda, Suedia, Danemarca, Finlanda) „relaţia cu
partenerul” trece în prim plan în ierarhia cerinţelor, respectivele state întâmpinând şi cele mai
mici dificultăţi economice din spaţiul european. În ceea ce priveşte „cauzele sărăciei”,
aproape jumătate dintre români consideră că aceasta se datorează „injustiţiei din societatea
noastră” (47,5%).
Într-un alt studiu realizat în 2006 de ICCV (Diagnoza Calităţii Vieţii), subiecţii au fost
rugaţi să-şi exprime liber părerea despre condiţiile necesare atingerii unor condiţii de viaţă
mai bune în România. „Creşterea veniturilor” este principala măsură identificată de către
respondenţii români, a doua fiind legată de creşterea ocupării şi calităţii locului de muncă. În
funcţie de educaţie, majoritatea celor care au amplasat pe primul loc „creşterea veniturilor”
sunt cei cu liceul şi şcoala profesională, pe când cei cu studii superioare au optat ca prim rang
al opţiunii pentru îmbunătăţirea condiţiilor la locul de muncă. Ponderea opţiunilor şi ierarhia
acestora în continuare vorbesc de la sine.
Rezultatele sunt sintetizate în tabelul de mai jos.
Tabel 10. Ce credeţi că ar trebui făcut pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din
România?
Măsuri Opţiuni (%)
Creşterea veniturilor (salarii, pensii, alocaţii) 38
Creşterea ocupării şi calităţii acesteia 27,4
Schimbarea conducerii politice 8
Scăderea impozitelor şi preţurilor 6,6
Stoparea corupţiei 6
Respectarea legilor şi justiţie fermă 5,9
Creşterea calităţii mediului politic 5,5
Condiţii mai bune de trai 4,9
105
Îmbunătăţirea sistemului de sănătate 4,5
Schimbarea mentalităţii 4,4
Dezvoltarea mediului rural 3,7
Protecţie socială 1,9
Locuinţe pentru tineri 1,7
Creşterea calităţii educaţiei 1,1
Altele 3,9
Sursa: Diagnoza Calităţii Vieţii, ICCV, 2006 (apud Pop, 2008)
Din datele expuse este evident că românii au aşteptări destul de ridicate, şi comparabile cu
ale celorlalţi europeni. Ei au apreciat „absolut necesar” într-o mai mare măsură decât ceilalţi
europeni majoritatea aspectelor investigate în ceea ce priveşte standardul de viaţă.
Îngrijorător este faptul că mai puţin de 5% dintre românii investigaţi în urmă cu 10 ani
considerau că sistemul de sănătate ar trebui îmbunătăţit !
Un nivel de trai scăzut, aşa cum poate fi descris cel din România, nu aduce nici prea
multă diversitate în petrecerea timpului liber şi nici un interes deosebit acordat exerciţiilor
fizice (regulate sau organizate). Aşa cum arată studii efectuate recent (Hosu, 2002), cele mai
frecvente activităţi ale tinerilor sub 34 de ani în Europa central şi de Est sunt „a-ţi petrece
timpul cu prietenii”, „a te odihni”, „a te uita la televizor” (desigur, tendinţele sunt aceleaşi în
ţările investigate, dar procentele diferă). Tinerii nu par prea dornici nici să activeze în
organizaţii sau asociaţii culturale, politice, sportive sau de altă natură. Lucrurile se prezintă
mult diferit pentru tinerii statelor dezvoltate. Aşa cum arată sondajele şi datele statistice,
activismul de orice natură se corelează cu nivelul de trai.
Cu privire la activităţile de timp liber, Eurobarometrul 67,1 realizat în 2007 plasează
„activităţile de timp liber ca aspecte ale unui standard decent de viaţă” pe ultimul loc în
alegerile respondenţilor. Pentru această dimensiune a standardului de viaţă, ierarhia
necesităţilor este foarte eterogenă în ţările UE.
Ca şi în cazul României (vezi tabelul 11), itemii acestei dimensiuni sunt consideraţi de
către cetăţenii europeni mai puţin necesari decât itemii celorlalte dimensiuni.
106
Tabel 11. Pentru ca o persoană să aibă un standard decent de viaţă (în ţara noastră), cât de necesar
consideraţi că este să îşi permită următoarele, dacă doreşte?
Necesităţi, Absolut Necesar Dezirabil, Deloc

necesar necesar
timp liber dar nu
necesar
O vacanţă de o săptămână departe de casă o dată pe an 35,9 38,3 23,6 2,2
Să cumpere cadouri pentru familie şi prieteni cel puţin o 34,9 44,6 19 1,5
dată pe an
Să cumpere ziare, reviste sau cărţi 29,9 41,3 25,6 3,2
Să cheltuiască o mică sumă de bani în fiecare săptămână 28,2 42,1 26,9 2,9
pentru sine
Să iasă în oraş o dată pe lună (restaurant, cinema, disco 27,2 35,2 32,1 5,5
sau concerte etc.)
Să îşi invite prietenii sau familia pentru o masă acasă o 23,9 41,1 31,4 3,7
dată pe lună
Să îşi decoreze locuinţa 22,2 47,8 27 3
Să participe la activităţi sportive sau de timp liber 19,5 34,2 38,2 8,1
Sursa: EB 67.1, 2007, Qb14 (1-8)
Se poate observa în tabelul de mai sus că activităţile sportive (mai mult, ele fiind
cuplate cu alte activităţi de timp liber) deţin cea mai mică popularitate în rândul românilor
(deşi cu procente mai ridicate în statele dezvoltate ale UE, acest item se află în toate ţările pe
ultimul loc în stabilirea priorităţilor percepute pentru un standard decent de viaţă). Cei care
consideră aceste activităţi ca fiind „dezirabile, dar nu necesare” sunt aproape 40%, iar 8 %
estimează că acestea nu sunt deloc necesare. Este, credem, un indicator îngrijorător, deoarece
această opţiune arată că sportul nu se încadrează în topul elementelor pentru o „viaţă
decentă”.
2.6.2. Poziţia României în ierarhia indicatorilor de sănătate din lume şi UE

 Pentru a descrie starea de sănătate a unei populaţii sunt utilizaţi numeroşi indicatori
sociodemografici, precum: speranţa de viaţă la naştere, rate de mortalitate pe grupe de
vârste şi cauze de deces, rate de mortalitate infantilă, dar şi indicatori privind
morbiditatea, incidenţa unor boli în cadrul populaţiei etc.
107
 Speranţa de viaţă, indicatorul principal care arată starea de sănătate a populaţiei unei
ţări, este o preocupare constantă a specialiştilor în demografie, care avertizează asupra
faptului că guvernele trebuie să îşi facă planuri, pentru creşterea speranţei de viaţă, dar
şi pentru recuperarea mai rapidă a decalajelor în cazul unor ţări precum este România
faţă de statele dezvoltate, pentru că în prezent progresul tehnologic o permite. Media
Uniunii Europene indică o speranţă de viaţă de 83,3 ani la femei şi de 77,8 ani la
bărbaţi în 2013.
 Speranţa de viaţă la naştere, indicator cunoscut şi sub denumirea de durata medie a
vieţii, reprezintă numărul mediu de ani pe care îi are de trăit un nou născut dacă ar trăi
tot restul vieţii în condiţiile mortalităţii pe vârste din perioada de referinţă. Acest
indicator a fost elaborat pe baza datelor privind numărul populaţiei, precum şi a
deceselor pe ani de naştere şi vârste, din perioada de referinţă (2013).
 analiză a profesorului Gheţău (2016) realizată pentru intervalul 1960 - 2013 arată că,
în statele fost comuniste, speranţa de viaţă a populaţiei a scăzut în perioada 1975 -
1990, ceea ce înseamnă că aceasta a fost perioada în care regimul şi-a atins limitele
din punct de vedere social, economic sau medical, iar acesta este un caz tipic în care
un sistem social şi politic îşi pune amprenta asupra speranţei de viaţă la naştere. Unul
dintre principalii factori care au generat creşterea speranţei de viaţă a fost „revoluţia
cardiovasculară“. Factorii medicali (prevenţia, medicamente noi, descoperirile în
chirurgie, dezvoltarea serviciilor de urgenţă etc.), cei economici (costurile asociate
vindecării bolilor cronice şi reformarea sistemelor de sănătate), dar şi cei sociali
(scăderea consumului de alcool şi tutun) au stat astfel la baza creşterii speranţei de
viaţă în ultimii ani, însă statele dezvoltate au avut un avans mai puternic din acest
punct de vedere:
108
Fig. 7. Ierarhia ţărilor UE in funcţie de speranţa de viaţă
Sursa: V. Gheţău 2016
 „România are un decalaj de 7 - 8 ani la speranţa de viaţă faţă de alte state din Europa
de Vest. (…) Valorile cele mai mici ale speranţei de viaţă la naştere sunt în ţările ex-
comuniste, cu valori mai îngrijorătoare la bărbaţi. Dacă dorim o creştere a speranţei de
viaţă, aceasta nu se poate face decât prin schimbări sociale şi economice“, a explicat
profesorul Vasile Gheţău, director al Centrului pentru Cercetări Demografice al
Academiei Române (prezentare la conferinţa organizată de Institutul Naţional de
Statistică, 2016)
 Statelor din Europa Centrală şi de Est le-a luat mai mult timp să intre în această etapă a
«convergenţei» decât multora dintre statele Europei de Vest, dar cert este că această
convergenţă se întâmplă. Ţinta viitorului este ca speranţa de viaţă să crească cât mai
mult în toate statele. Este adevărat că în ultimii 60 de ani speranţa de viaţă a populaţiei
a crescut, dar în statele din Vest rata de mortalitate continuă să scadă mult mai rapid
decât în Europa Centrală şi de Est. Cea mai mare speranţă de viaţă în rândul femeilor o
are Spania (de 86,1 ani în 2013), iar cea mai mică este în Republica Moldova (de 74,9
109
ani în 2012). La bărbaţi, cea mai mare speranţă de viaţă s-a înregistrat în Elveţia (de
80,7 ani în 2013), iar cea mai mică în Ucraina (66,1 ani).
Estimarea cât mai corectă a numărului de decese pe vârste şi sexe la nivel statal, regional
şi mondial este un punct de pornire esenţial în evaluarea poverii globale a bolii, în general.
Ratele mortalităţii, în special a ceea ce poate fi considerată mortalitate prematură, reprezintă
un imbold pentru politicile publice, mai ales când cauzele acesteia pot fi stabilite. Nivelurile
mortalităţii s-au schimbat foarte mult în ultimii 40 de ani, mari progrese înregistrându-se în
reducerea deceselor copiilor sub cinci ani; cu toate acestea, numărul deceselor tinerilor adulţi
a crescut în ultimele două decenii, mai ales în Europa de Est, prin mortalitatea cauzată de
consumul excesiv de alcool, şi în sudul şi estul Africii subsahariene, din cauza HIV/SIDA.
Global Burden of Disease Study 2010 (GBD - Studiul asupra poverii globale a bolii),
realizat de Institute for Health Metrics and Evaluation din cadrul Universităţii Washington, cu
colaborarea Şcolii de Sănătate Publică Harvard, Şcolii de Sănătate Publică Johns Hopkins
Bloomberg, Colegiului Imperial din Londra şi a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Considerat
„cel mai mare efort ştiinţific sistematic din istorie de cuantificare a nivelurilor şi trendurilor
problemelor globale de sănătate“, studiul a dezvoltat noi instrumente statistice pentru
obţinerea a circa 650 de milioane de estimări. Trecem în revistă, în continuare, doar cele mai
importante descoperiri pe care le conţin cele şapte studii publicate într-un număr triplu al
revistei britanice The Lancet.
Speranţa medie de viaţă la naştere a bărbaţilor, la nivel global, a ajuns la 67,5 ani, cu
11,1 ani mai mult decât în 1970, iar la femei este de 73,3 ani, cu 12,1 ani mai mult decât în
urmă cu patru decenii, astfel că şi diferenţa dintre sexe a crescut în această perioadă, de la 4,8
la 5,7 ani. Speranţa de viaţă a crescut cu trei-patru ani în fiecare deceniu, mai puţin în anii ’90,
când câştigurile mai mici (1,4 ani la bărbaţi şi 1,6 ani la femei) sunt urmarea efectelor
HIV/SIDA în mai multe regiuni, deceselor legate de consumul de alcool în Europa de Est şi
Asia Centrală şi încetinirii progreselor în domeniul mortalităţii infantile. Speranţa de viaţă a
crescut în ultimele patru decenii la toate categoriile de vârstă, inclusiv la 80 de ani – 1,4 ani la
bărbaţi şi 1,8 ani la femei.
Analizând evoluţia mortalităţii globale pe sexe şi grupe de vârstă între 1970 şi 2010, se
constată o reducere a acesteia cu peste 60% la copiii de până la nouă ani, cu 40–50% la
femeile între 15 şi 54 de ani, cu 40–43% între 55 şi 79 de ani şi cu 25% peste 80 de ani;
scăderea mortalităţii la bărbaţi a fost uniform mai mică decât la femei, diferenţele cele mai
mari fiind în intervalul 15–54 de ani:
110
Fig. 8. Evoluţia mortalităţii globale, pe sexe şi grupe de vârstă
Sursa: Călin, 2012, p. 17
HIV/SIDA a încetinit reducerea mortalităţii la grupa de vârstă 25–34 de ani la ambele sexe,
iar mortalitatea prin rănire predomină la bărbaţii între 20 şi 39 de ani, unde reducerea a fost de
19,7% în ultimele patru decenii.
Studiul a obţinut o imagine a evoluţiei speranţei de viaţă la naştere pentru femei şi
bărbaţi în 187 de ţări din 21 de regiuni. Dacă, în 1970, femeile din Europa de Nord aveau cea
mai mare speranţă de viaţă, în 2010 această poziţie o ocupă japonezele, cu 85,9 ani, la peste
84 de ani putând ajunge şi femeile din Andorra, Franţa, Islanda şi Spania; la celălalt capăt,
femeile din Haiti (43,6 ani), Republica Centrafricană (49,3 ani) şi Lesotho (50,7 ani) au cele
mai mici speranţe de viaţă, la nivel mondial. Bărbaţii din Andorra, Grecia şi nordul Europei
aveau cea mai mare speranţă de viaţă în 1970 (70–72 de ani), clasamentul fiind acum condus
de Islanda (80 de ani), Elveţia, Suedia, Australia şi Israel, cu peste 79 de ani; acelaşi trio de
ţări se află la finalul listei şi pentru bărbaţi: Haiti (32,5 ani), Republica Centrafricană (43,6
ani) şi Lesotho (44,1 ani).
Cu o speranţă de viaţă de 70,1 ani pentru bărbaţi, România se situează pe ultimul loc în
Europa Centrală (regiune unde media este de 71,9 ani şi din care mai fac parte Albania,
Bosnia-Herţegovina, Bulgaria – şi ea, tot cu 70,1 ani –, Cehia, Croaţia, Macedonia,
Muntenegru, Polonia, Serbia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria); speranţa de viaţă a româncelor
este de 77,6 ani, mai mare doar decât a bulgăroaicelor (77 ani) şi a macedonencelor (77,2
ani), cea a regiunii fiind de 79,2 ani. Cea mai mare speranţă de viaţă în regiune o înregistrează
Slovenia: 75,9 ani pentru bărbaţi şi 82,5 ani pentru femei. În 1970 şi 1990, speranţa de viaţă a
111
bărbaţilor din România fusese de 65,5 ani şi, respectiv, 66,7 ani (la fel ca în 1980), iar a
femeilor – de 70,1 şi, respectiv, 73,2 ani.
Cea mai mare îmbunătăţire a speranţei de viaţă, de 27,3 ani pentru bărbaţi şi 29,4 ani
pentru femei, între 1970 şi 2010, s-a înregistrat în Maldive; peste 20 de ani au câştigat ambele
sexe în Bangladesh, Butan, Iran şi Peru, femeile din Guatemala şi Oman şi bărbaţii din
Yemen, Bolivia, Cambodgia şi Angola. În schimb, în acest interval, speranţa de viaţă a scăzut
cu unu până la şapte ani în Zimbabwe şi Lesotho, din cauza HIV/SIDA, şi pentru bărbaţii din
Ucraina şi Belarus, din cauza consumului de alcool.
Deşi speranţa de viaţă la naştere a crescut la nivel mondial, acelaşi lucru s-a petrecut cu
numărul de decese: se estimează că 52,8 milioane de oameni au murit în 2010, faţă de 43,3
milioane în 1970; 42,8% din decese s-au petrecut după vârsta de 70 de ani şi 22,9% după 80
de ani (ajungând la 12,1 milioane, faţă de 3,8 milioane în 1970), în timp ce decesele la copiii
sub cinci ani (6,8 milioane) reprezintă 13% din total, faţă de 24,9% în 1990.
Fig. 9 Ponderea cauzelor de deces (15-49 ani)

112
Programele de creştere a supravieţurii ar trebui să se concentreze însă pe acele ţări care
contribuie cel mai mult la numărul deceselor copiilor sub cinci ani; la nivel global, numărul
acestora a scăzut – deşi cel al naşterilor a crescut cu 12% – şi aceeaşi evoluţie se observă în
majoritatea regiunilor în curs de dezvoltare, cu excepţia Africii subsahariene – în partea sa
centrală, decesele copiilor sub cinci ani au crescut cu 45% în ultimele patru decenii, însă şi
din cauza creşterii cu aproape 180% a numărului nou-născuţilor. Dacă Nigerul, Ciadul şi
Zambia au avut cea mai mare creştere a mortalităţii copiilor sub cinci ani, din 1970 încoace,
în alte 25 de ţări africane, inclusiv din estul, vestul şi sudul părţii subsahariene, aceasta a
scăzut în aceeaşi perioadă.
Mortalitatea infantilă, un bun indicator privind standardele de sănătate este dublă în statele
din estul Europei în comparaţie cu cele occidentale, şi este de aşteptat să se reducă în
următorii patru ani. Stăm, însă, ceva mai bine decât asiaticii, unde rata mortalităţii infantile
ajunge la peste 30 de decese la mia de bebeluşi născuţi vii, şi decât latin-americanii, unde
peste 18 bebeluşi născuţi vii dintr-o mie nu ajung să împlinească un an. În cadrul Uniunii
Europene, România este singurul stat unde rata mortalităţii infantile ajunge la două cifre.
Potrivit Eurostat, în 2009, din 1000 de bebeluşi născuţi vii, circa 10 au decedat înainte de a
împlini un an. Din punctul de vedere al ratei mortalităţii infantile, ţara noastră se situează mai
aproape de Rusia şi fostele state sovietice din estul Europei şi Asia, decât de alte state
europene. Sigurii care mai au o rata a moralităţii infantile destul de ridicată, respectiv nouă
decese la o mie de bebeluşi născuţi vii, sunt bulgarii. Media europeană este de 4,3. Doar
Macedonia şi Turcia depăşesc România, la acest capitol, cu rate ale mortalităţii infantile de
11,7, respectiv 15,3. Potrivit datelor Ministerului de Sănătate, circa 27% dintre decesele
bebelușilor de până la un an sunt cauzate de grave probleme respiratorii. Aceștia fie sunt aduși
de familie la medic prea târziu, fie sunt tratați într-un spital care nu are competențe în
domeniu. La noi, de multe ori, copiii sunt rezultate colaterale ale sexului. Asta are ca rezultat
și mortalitatea mare. În afară se face ceea ce se numește planning familial înainte de a face un
copil și atunci tatăl se lasă de băut sau de fumat, mama se lasă și ea de băut sau de fumat,
consultă medicul, își fac analizele, inclusiv un sfat genetic. Teoretic. La noi însă, aşa ceva se
întâmplă mult prea rar (ca părinții să se responsabilizeze și copilul să fie dorit, nu un rezultat
colateral, ca mama să fie informată, educată, să știe ce sa mănânce în gravidie și după).
Pentru că tot mai mulţi copii supravieţuiesc şi ajung la vârsta adultă, politicile publice de
sănătate ar trebui să se concentreze tot mai mult asupra prevenirii mortalităţii la adulţii tineri.
În această privinţă, situaţia este amestecată: în majoritatea ţărilor dezvoltate şi în unele în curs
113
de dezvoltare, precum China şi Argentina, decesele la vârste între 15 şi 49 de ani sunt în
scădere, în ciuda creşterii substanţiale a populaţiei; în regiunile cu venituri mari, ţări precum
Grecia, Lituania, Muntenegru sau Rusia se remarcă însă prin creşterea deceselor în acest grup.
Mortalitatea în rândul tinerilor adulţi a crescut mult mai ales în Africa subsahariană, de cinci
ori mai multe decese înregistrându-se în Africa de Sud, Botswana, Zimbabwe şi Zambia, faţă
de 1970, nu atât din cauza creşterii populaţiei, cât a epidemiei HIV/SIDA.
Cu excepţia Africii subsahariene, şi vârsta medie la deces a crescut, cu viteze diferite, în
toate regiunile, între 1970 şi 2010, demonstrând o tranziţie epidemiologică la nivel mondial:
creşterea importanţei bolilor netransmisibile, pe măsură ce bolile infecţioase au fost aduse sub
control.
În concluzie, speranţa de viaţă la nivel global a crescut continuu şi substanţial în ultimii 40
de ani, existând însă diferenţe mari între ţări, grupe de vârste şi perioade. Eforturile de
reducere a mortalităţii trebuie să se concentreze pe ţările cu venituri mici şi mijlocii, unde
succesele diverselor programe de control al bolilor şi politicile de sănătate trebuie luate ca
exemplu, la fel ca stagnarea din anii 1960–1970 în ţări ca Australia, Danemarca, Marea
Britanie şi Statele Unite, unde consumul de tutun nu a fost ţinut sub control. Este necesară şi
îmbunătăţirea evidenţelor populaţiei din ţările în curs de dezvoltare, studiul demonstrând
unele limite ale instrumentelor de estimate existente.
Creşterea incidenţei bolilor netransmisibile. Mortalitatea de cauză specifică este unul din
cei mai importanţi indici ai sănătăţii publice. Numărul şi procentul celor care mor, vârsta,
regiunea şi cauza sunt cruciale pentru dezbaterea politicilor, prioritizarea şi planificarea
intervenţiilor, iar trendurile cauzelor de deces indică succesul sau eşecul diverselor măsuri.
Autorii studiului menţionat (GBD - Global Burden of Disease Study 2010, apud Călin, 2012)
au analizat datele provenite din diverse surse – alte studii, autopsii verbale, rapoartele
spitalelor sau recensăminte – şi au estimat, cu anumite limitări şi incertitudini, numărul
deceselor care pot fi puse pe seama a 235 de cauze diferite în 187 de ţări şi au estimat numărul
anilor de viaţă pierduţi prin mortalitate prematură, ca o măsură a cauzelor care produc cele
mai multe astfel de evenimente.
Cauzele au fost împărţite pe trei niveluri. La cel mai înalt, ele sunt grupate în cauze
transmisibile, materne, neonatale şi nutriţionale, care au reprezentat 13,2 milioane (24,9%)
din totalul de 52,8 milioane de decese estimat pentru 2010, boli netransmisibile – 34,5
milioane (65,5%) – şi răniri – 5,1 milioane (9,6%). Faţă de 1990, se remarcă scăderea
deceselor cauzate de bolile transmisibile, materne, neonatale şi nutriţionale, de la 15,9
114
milioane, şi creşterea celor prin boli netransmisibile, de la 26,5 milioane, evoluţie datorată atât
creşterii populaţiei, cât şi îmbătrânirii acesteia.
La al doilea nivel se regăsesc 21 de mari grupe de cauze – războaie şi dezastre, răniri
intenţionate, răniri neintenţionate, răniri în trafic, alte boli netransmisibile, afecţiuni
musculoscheletale, diabet şi boli urogenitale, sanguine şi endocrine, afecţiuni mentale şi
comportamentale, boli neurologice, boli digestive, ciroză, afecţiuni respiratorii cronice, boli
cardiovasculare şi circulatorii, cancer, alte boli transmisibile, deficienţe nutriţionale, afecţiuni
neonatale, boli maternale, boli tropicale neglijate şi malaria, diaree, infecţii respiratorii
inferioare şi alte boli infecţioase comune şi HIV/SIDA şi tuberculoză – raportate la sexe şi 20
de grupe de vârstă între 0 şi 80 de ani. Ca evoluţii faţă de 1990, se remarcă impactul
epidemiei HIV/SIDA asupra mortalităţii la ambele sexe la adulţii tineri: în 2010, HIV/TB şi
rănirile au reprezentat mai mult de jumătate din decesele bărbaţilor cu vârste de 20–39 de ani.
Alte schimbări importante sunt reprezentate de creşterea la multe grupe de vârstă a
procentului deceselor cauzate de diabet, boli renale cronice, afecţiuni sanguine şi endocrine şi
cancere, şi scăderea celui datorat bolilor cronice respiratorii la vârste mijlocii şi înaintate.
La nivelul cel mai dezagregat, este prezentat pe plan global numărul deceselor pentru
235 de cauze la ambele sexe, în 2010 faţă de 1990. Se remarcă reducerea substanţială a bolilor
diareice (de la 2,5 milioane la 1,4 milioane), a infecţiilor respiratorii inferioare (de la 3,8
milioane la 2,8 milioane), a afecţiunilor neonatale (de la 3,1 milioane la 2,2 milioane), a
rujeolei şi a tetanosului, subliniind intensificarea utilizării tratamentelor eficiente în
combaterea acestor boli asociate cu sărăcia. Din această categorie a cauzelor transmisibile,
materne, neonatale şi nutriţionale, se observă însă şi creşterea deceselor prin HIV/SIDA, de la
0,3 milioane la 1,5 milioane, ca şi creşterea cu 20% a mortalităţii prin malarie. Opt milioane
de decese, la nivel mondial, în 2010, au fost cauzate de neoplasme, cu 38% mai mult decât în
1990, cele mai ucigaşe fiind cancerele traheal, bronşic şi pulmonar, cu de două ori mai multe
decese (1,5 milioane) decât cel gastric şi cel hepatic.
115
Fig. 10. Numărul de ani de viaţă pierduţi, numărul de ani de viaţă ca bolnav
Cardiopatia ischemică şi accidentul vascular cerebral sunt responsabile pentru un sfert din
decese la ora actuală – 12,9 milioane. Faţă de 1990, numărul deceselor a crescut cu 33%
pentru ciroză, s-a dublat pentru diabet, boli renale cronice şi Parkinson şi a crescut de mai
mult de trei ori pentru boala Alzheimer şi alte demenţe. Printre puţinele cauze în scădere din
acest grup se află BPOC, dar trendul s-ar putea inversa pe viitor, din cauza creşterii masive a
fumatului în ţările mai puţin dezvoltate. Şi mortalitatea prin răniri a crescut, cu 24% faţă de
1990, în special din cauza accidentelor rutiere – 1,3 milioane de decese, cu 46% mai mult – şi
a căderilor.
Într-un „top 10“ al bolilor răspunzătoare pentru cele mai multe de decese la nivel global
în 2010, se află cardiopatia ischemică, accidentul vascular cerebral, BPOC, infecţiile
respiratorii inferioare, cancerul pulmonar, HIV/SIDA (anterior pe 35), diareea, accidentele
rutiere, diabetul (anterior pe locul 15) şi tuberculoza (în coborâre de pe locul şase). În
clasamentul care ţine cont denumărul anilor de viaţă pierduţi îşi fac apariţia malaria,
complicaţiile naşterii înainte de termen şi encefalopatia neonatală, dispărând cancerul
pulmonar, diabetul şi tuberculoza. Prin comparaţie cu 1990, se confirmă însă scăderea
116
absolută şi relativă a cauzelor transmisibile, materne, neonatale şi nutriţionale şi creşterea
importanţei bolilor netransmisibile.
În clasamentul pe regiuni al principalelor cauze de deces după numărul anilor de viaţă
pierduţi, în Europa Centrală, unde este încadrată şi România, primele zece boli sunt:
cardiopatia ischemică (locul 1 global), bolile cerebrovasculare (3), cancerul traheal, bronşic şi
pulmonar (16), ciroza hepatică (17), sinuciderile/autovătămarea (13), cancerul de colon şi rect
(29), accidentele de trafic (8), infecţiile respiratorii inferioare (2), complicaţiile cardiace ale
HTA (27) şi BPOC (9); mai jos în clasament se află cancerul de sân – 12 (31), diabetul – 14
(19), cancerul hepatic – 21 (22), leucemia – 23 (36) – şi cancerul de col – 25 (46).
Viaţa lungă nu presupune şi o viaţă sănătoasă. Îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei
înseamnă nu doar amânarea decesului sau creşterea speranţei de viaţă, ci şi creşterea
numărului de ani de viaţă sănătoasă. GBD 2010 este primul studiu care analizează evoluţia
acestui din urmă parametru între două momente din timp. Astfel, în 2010, speranţa de viaţă
sănătoasă la naştere este de 58,3 ani pentru bărbaţi şi de 61,8 ani pentru femei. Faptul că
speranţa de viaţă sănătoasă (SVS) a crescut în ultimele două decenii cu 3,9 ani pentru bărbaţi
şi patru ani pentru femei trebuie văzut însă în contextul în care speranţa globală de viaţă la
naştere a crescut mai mult în acelaşi interval – cu 4,7 ani şi, respectiv, 5,1 ani: populaţia
mondială pierde mai mulţi ani în favoarea dizabilităţii decât în trecut.
Femeile pot spera la mai mulţi ani de viaţă sănătoasă decât bărbaţii. SVS la bărbaţi
variază între 27,9 ani în Haiti şi 68,8 ani în Japonia, iar la femei, între 37,1 ani în Haiti şi 71,7
ani în Japonia. SVS este sub 50 de ani pentru bărbaţii din 33 de ţări şi femeile din 18 ţări;
bărbaţii din 32 de ţări şi femeile din 71 de ţări au o SVS de peste 65 de ani; la peste 70 de ani
de viaţă sănătoasă pot spera doar femeile din patru ţări (Japonia, Singapore, Coreea de Sud şi
Spania). Doar în trei ţări – Afganistan, Iordania şi Mali – SVS a bărbaţilor o depăşeşte pe cea
a femeilor.
Între 1990 şi 2010, cea mai mare scădere a SVS a fost de 17,1 ani la bărbaţii haitieni, iar
cea mai mare creştere – de 12,7 ani la bărbaţii etiopieni. SVS a crescut la bărbaţi cu mai mult
de cinci ani în 42 de ţări, faţă de 37 de ţări la femei, şi a scăzut în 21 de ţări pentru bărbaţi şi
în 11 ţări pentru femei.
În România, SVS este de 60,9 ani (faţă de 58,1 ani în 1990) la bărbaţi şi 66,1 ani (62,7 ani
în 1990) la femei.
Prin urmare, populaţia din statele occidentale (raportele pe UE sunt indicative şi ele în
acest sens) trăieşte mai mult, dar nu are neapărat o sănătate mai bună, tendinţă susţinută
117
într-un raport comun publicat de către Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
(OCDE) şi Comisia Europeană.
Ponderea populaţiei în vârstă de peste 65 de ani a crescut în UE, de la sub 10% în 1960 la
aproape 20% în 2015, urmând să ajungă la aproape 30% până în 2060. Speranţa de viaţă a
depăşit 80 de ani în 18 state membre (Slovenia este singura ţară din Europa de Est în acest
caz), dar această creştere nu este neapărat un semn de sănătate bună, având în vedere că
aproximativ 50 milioane de oameni din UE suferă de boli cronice, relevă raportul „Panorama
sănătăţii: Europa 2016“ (AFP, 2015), care cere un acces mai bun la îngrijire.
Conform acestui raport, mai mult de jumătate de milion de oameni aflaţi încă la vârsta
activă mor în fiecare an de boli cronice, ceea ce costă UE 115 de miliarde de euro. Ajutoarele
sociale legate de probleme de sănătate (boli cardiovasculare, probleme respiratorii, diabet,
probleme psihologice) „cântăresc“ financiar şi mai greu: 1,7% din PIB în medie în fiecare an
este dedicat ajutoarelor pentru incapacitate de muncă sau concedii medicale, mai mult decât
se alocă pentru şomaj. „Mulţi oameni mor în fiecare an din cauza unor boli ce pot fi evitate,
legate de factori de risc cum ar fi fumatul şi obezitatea“, a afirmat comisarul european pentru
Sănătate Vytenis Andriukaitis, citat într-un comunicat (AFP, 2014). În Uniunea Europeană, o
persoană din cinci continuă să fumeze şi 16% dintre adulţi sunt obezi, comparativ cu 11% în
anul 2000. Obezitatea împreună cu un consum excesiv de alcool sunt probleme din ce în ce
mai importante în multe ţări ale UE, cea mai mare regiune din lume consumatoare de alcool.
După acest raport, CE şi OCDE se vor concentra pe realizarea profilurilor de sănătate ale
celor 28 de state membre UE, care vor fi însoţite de un document de analiză, preconizat să se
finalizeze în decembrie 2016.
Durerea de spate şi depresia sunt cele mai debilitante afecţiuni. Din cele 291 de boli şi
vătămări de pe lista GBD a cauzelor, 289 produc dizabilitate, definită ca pierderea pe termen
scurt sau lung a sănătăţii, fiind identificate 1.160 de sechele ale acestora. Prevalenţa globală
pentru aceste sechele variază între unu şi 350.000 de cazuri la un milion de oameni. Între cele
mai frecvente 50 de sechele se află patru afecţiuni orale (cariile dinţilor permanenţi aflându-se
chiar pe primul loc), patru boli dermatologice, afectând în total peste două miliarde de
oameni, cauze neurologice precum cefaleea de tensiune (locul doi) şi migrena (locul trei),
durerea lombară şi cervicală, pierderea auzului şi a vederii (care afectează 1,3 miliarde,
respectiv 660 de milioane de oameni), boli mintale şi comportamentale (anxietatea şi
depresia) şi afecţiuni respiratorii – BPOC şi astmul. În ce priveşte anii trăiţi cu dizabilitate
(ATD), calculaţi prin înmulţirea prevalenţei unei sechele cu greutatea dizabilităţii sale – a
118
cărei valoare variază între 0 (sănătate perfectă) şi 1 (moarte), suma acestora în 2010 pentru
toate cauzele a fost de 777 milioane, faţă de 583 de milioane în 1990, creşterea de 33% fiind
explicabilă prin înmulţirea şi îmbătrânirea populaţiei. În ciuda modificărilor petrecute în timp
în tiparele mortalităţii, principalele zece cauze de ATD au fost aceleaşi ca în 1990: durerea de
spate (83,1 milioane ATD), depresia (63 milioane), anemia feriprivă, cervicalgia (33,6
milioane), BPOC (28,8 milioane), alte afecţiuni musculoscheletale, anxietatea (26,8
milioane), migrena (22,3 milioane), diabetul (20,7 milioane) şi căzăturile (19,5 milioane).
Efectele bolilor. Anii de viaţă ajustaţi la dizabilitate (AVAD) sunt o măsură a pierderii
sănătăţii, contabilizând anii de viaţă sănătoasă pierduţi prin deces şi prin boli neletale. În
2010, totalul AVAD a fost de 2,49 miliarde, 31,2% din ei fiind reprezentaţi de anii trăiţi cu
dizabilitate (faţă de 23,3% în 1990) şi 68,8% – anii de viaţă pierduţi prin deces. 54% din
totalul AVAD a fost urmarea bolilor netransmisibile, 35% a celor transmisibile, materne,
neonatale şi nutriţionale, iar 11% a rănirilor, în 1990 proporţiile fiind de 43%, 47% şi
respectiv 10%.
Este evidentă şi modificarea distribuţiei poverii pe grupe de vârstă: copiii cu vârste sub
cinci ani reprezentau 41% din AVAD în 1990, faţă de 25% în 2010. În aceeaşi perioadă,
povara bolii a crescut pentru adulţii de 15–49 de ani, de la 27% la 35% din AVAD, creşteri
înregistrându-se şi pentru următoarele grupe de vârstă. Bărbaţii suportă 55% din povara bolii,
fiind depăşiţi de femei doar după 70 de ani.
Primele zece boli, după contribuţia la AVAD, în 2010, sunt cardiopatia ischemică,
infecţiile respiratorii inferioare, AVC, diareea, HIV/SIDA (care au urcat de pe locul 33 în
1990, cu o creştere de 351%), durerea de spate, malaria, complicaţiile naşterii premature,
BPOC şi accidentele rutiere. Cauzele cu cele mai mari creşteri, chiar dacă nu se numără între
primele 25, au fost glaucomul şi degenerescenţa maculară, demenţa şi boala Parkinson,
fibrilaţia atrială, boala vasculară periferică, hiperplazia benignă de prostată şi cancerul renal.
Cele mai mari scăderi le-au avut diverse boli infecţioase: rujeola, tetanosul, rabia, tusea
convulsivă, bolile diareice, infecţiile respiratorii inferioare, sifilisul, leishmanioza şi ascarioza.
Numărul absolut de AVAD a scăzut în Asia Centrală, de Sud, Est şi Sud-Est, în Europa
Centrală şi de Vest şi regiunea andină a Americii Latine. Cele mai mari creşteri s-au petrecut
în centrul, vestul şi sudul Africii subsahariene.
Riscuri evitabile. Pentru ajustarea politicilor publice, la fel de importantă ca măsurarea
poverii bolii este determinarea contribuţiei pe care factorii de risc potenţial modificabili o
aduc la aceste boli. În cel de-al şaptelea studiu al seriei raportului menţionat, cercetătorii au
119
identificat factorii majori de risc şi au estimat expunerea la aceştia în diverse perioade de
timp, în cele 21 de regiuni ale lumii, pentru ambele sexe şi la diferitele grupe de vârstă.
Contribuţia fiecărui factor de risc la povara globală a fost calculată atât prin numărul de
decese, cât şi prin cel al AVAD.
Per total, cei mai importanţi factori de risc au fost, în ordine:

- hipertensiunea arterială (responsabilă pentru 9,4 milioane de decese)
- fumatul (6,3 milioane)
- consumul de alcool (cinci milioane)
- poluarea din casă (3,5 milioane, în scădere faţă de 4,4 milioane în 1990)
- dieta săracă în fructe
- indicele crescut de masă corporală
- hiperglicemia à jeun
- greutatea scăzută în copilărie (prima cauză în 1990, cu 2,3 milioane de decese, în
prezent responsabilă pentru 860.000)
- poluarea ambientală
- inactivitatea fizică.
Dacă privim aceşti factori de risc, se poate vedea rolul major, direct şi indirect pe care îl
joacă aici nutriţia (în general însă, toate constituie elemente ale stilului de viaţă şi calităţii
vieţii).
La nivel regional, importanţa factorilor este diferită. Malnutriţia, poluarea aerului,
alăptarea suboptimală au fost principalii factori în cea mai mare parte a Africii subsahariene,
alcoolul s-a situat pe primul loc în Europa de Est şi America Latină, iar în cea mai mare parte
a Asiei, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, cel mai important factor de risc a fost HTA;
indicele de masă corporală crescut este în capul listei factorilor de risc în Australasia şi sudul
Americii Latine.
În Europa Centrală, unde este încadrată şi România, primii zece factori de risc sunt HTA,
consumul de alcool, fumatul, inclusiv cel pasiv, indicele crescut de masă corporală,
hiperglicemia à jeun, inactivitatea fizică, dieta săracă în fructe, dieta săracă în nuci şi seminţe,
dieta bogată în sodiu şi colesterolul total crescut.
120
2.7.1. Speranţa de viaţă, mortalitatea şi consumul alimentar pe regiuni de dezvoltare

În lume, speranţa de viaţă la naştere comportă multe diferenţe. În Italia - 81,6 ani, în
Franţa - 81,4 ani, în Suedia - 81,3 ani, în Polonia - 75,6 ani, în Ungaria - 74,2 ani, în România
- 73,4 ani, în Uniunea Europeană - 79,2 ani, în SUA - 79,2 ani, în Japonia - 82,7 ani, în China
- 73,0 ani, în Rusia - 66,5 ani, în India - 63,5 ani, în Africa de Sud - 51,6 ani. Cei mai
longevivi sunt japonezii - gene bune, servicii medicale de calitate şi obiceiuri alimentare
sănătoase. (mâncarea lor tradiţională este sushi-ul, fabricat din alge de mare, peşte crud şi
orez). Pe de altă parte, românii, având slănina şi sarmalele ca meniu emblematic, se situează
spre finalul clasamentului mondial, înaintea asiaticilor şi africanilor decimaţi de sărăcie, boli
şi războaie. Speranţa medie de viaţă din Africa de Sud este efectul răspândirii HIV/SIDA.
În ţara noastră, nu doar nutriţia, ci şi serviciile (de prevenţie şi medicale) sunt
inadecvate şi precare.
Speranţa de viaţă pe judeţele României arată astfel:
Fig. 11. Speranţa de viaţă în România, pe judeţe

Sursa: Institutul Naţional de Statistică
121
Studiile de specialitate au demonstrat legătura directă dintre Produsul Intern Brut
(PIB) pe cap de locuitor şi indicatorii stării de sănătate a populaţiei, printre care şi speranţa de
viaţă la naştere și mortalitatea. Un PIB ridicat presupune venituri mai mari, un stil de viaţă
mai sănătos, bani mai mulţi pentru sănătate şi vacanţe. Locuitorii din Bucureşti trăiesc în
medie 74,7 ani, cei din Cluj, 74 de ani, cei din Braşov şi Sibiu peste 73 de ani, cei din Timiş,
73 de ani, iar cei din Constanta 72,2 ani.
Bărbaţii din satele judeţului Satu Mare au o durată de viaţă cu opt ani mai scurtă decât
media pe ţară. Pe judeţe, cea mai mare durată medie de viaţă o au bucureştenii şi vâlcenii. În
vestul ţării se trăieşte cel mai puţin, arată datele recente ale Institutului Naţional de Statistică.
Pe harta României există două regiuni aproape compacte unde durata de viaţă
depăşeşte media naţională: Bucureşti şi zona Vâlcea (Horezu).
Bucureştenii suferă de toate bolile civilizaţiei: sunt cei mai stresaţi dintre români, au
cel mai agitat ritm de viaţă şi sunt cei mai mari consumatori de fast food. Tot aici este cea mai
mare poluare cu noxe de trafic, cele mai multe cazuri de epuizare prin muncă etc. Statistica
arată însă că, în pofida tuturor acestor neajunsuri, bucureştenii trăiesc cel mai mult. Explicaţia
este simplă: în Capitală sunt cele mai bune servicii sanitare, ambulanţa vine rapid, iar
veniturile, cu mult peste media pe ţară, permit accesul la un tratament medical de calitate şi la
o nutriţie diversificată. În plus, bucureştenii sunt educaţi, din ce în ce mai sofisticaţi şi
preocupaţi de forma lor fizică. Toate acestea fac să trăiască, în medie, cu 1,7 ani mai mult
decât restul ţării.
În ultimii ani, judeţul Vâlcea este constanta pozitivă din tabelele cu speranţa de viaţă a
românilor. Datele INS arată că judeţul ocupă locul doi pe ţară, cu o medie de 74,4 ani.
Bărbaţii de aici sunt cei mai longevivi din ţară, cu o speranţă de viaţă de 71,2 ani. Zona este
una subcarpatică, cu o mulţime de staţiuni balneoclimaterice şi ape minerale renumite pentru
rolul lor terapeutic şi preventiv. Circa 54% din populaţie trăieşte în mediul rural, salariile şi
pensiile sunt sub media pe ţară, iar ratele de mortalitate infantilă şi generală sunt mai mici
decât cele naţionale. Mai ales în zona Horezu, avantajul este net evidenţiat: durata medie de
viaţă este de 78,6 ani (bărbaţii cu o medie de 76,3 ani, iar femeile, una de peste 80 de ani!).
Diverse paradoxuri apar însă în analiza acestui indicator. Studiile de specialitate au
demonstrat legătura directă dintre Produsul Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor şi indicatorii
stării de sănătate a populaţiei, printre care şi speranţa de viaţă la naştere. Un PIB ridicat
presupune venituri mai mari, un stil de viaţă mai sănătos, bani mai mulţi pentru sănătate şi
vacanţe. Pe harta României există două regiuni aproape compacte unde durata de viaţă
122
depăşeşte media naţională. Pentru zona centrală (judeţele Sibiu, Braşov, Alba, Covasna,
Harghita şi Mureş), regula se confirmă, în mare parte. Primele trei sunt printre cele mai
prospere din ţară. În plus, aici se află şi unele dintre cele mai bune spitale.
A doua zonă este Moldova, ocupanta locului doi în topul celor mai sărace regiuni din
Uniunea Europeană. Moldova întruneşte şi alţi factori agravanţi pentru speranţa de viaţă:
educaţie scăzută şi servicii sanitare slabe, comparativ cu restul ţării. Cu toate acestea, doar
Bacăul şi Botoşaniul sunt sub durata medie de viaţă naţională. Cea mai mare durată medie de
viaţă din Nord-Est se înregistrează în Suceava: 73,7 ani. În cazul Bucovinei există un cumul
de factori favorizanţi. Judeţul a făcut parte din imperiul habsburgic şi asta a schimbat definitiv
mentalitatea şi stilul de viaţă al populaţiei - sucevenii sunt oameni gospodari, cu nivel de trai
ridicat. Bucovinenii şi locuitorii din Horezu au ceva în comun: cu tradiţie de oieri, nu au fost
foarte marcaţi de comunism, fiindcă nu au fost colectivizaţi. De aceea, ei nu au sărăcit, ci
dimpotrivă. În schimb, Ialomiţa, tot un judeţ preponderent agrar, are indicatori sociali opuşi -
sărăcie şi durată de viaţă scăzută. Este vorba de diferenţa dintre civilizaţii, dintre crescătorii
de animale şi cultivatori, dar şi de stilul general de viaţă (respectarea zilelor de sărbătoare,
reguli alimentare benefice cum ar fi posturile şi maniera de a găti).
Cel mai puţin trăiesc locuitorii din vestul şi nord-vestul ţării, unde media este de 72,4
ani. Aici apare mai întâi o problemă general valabilă pentru regiune - comportamentul
alimentar total nesănătos. Mâncărurile tradiţionale din aceste zone sunt chiar mai periculoase
decât cele de la fast food: grăsimi de porc, cu o componentă lipidică mare (cârnaţi, şuncă,
untură), prăjeli, afumături, condimente în exces (piper şi boia iute). Asta duce la hipertensiune
arterială, cardiopatii ischemice, infarct (boli cardiovasculare), adică principala cauză a
deceselor evitabile din România.
Alimentaţia reprezintă însă doar o parte a problemei. Cazul Baia Mare este relevant
aici. deşi a fost oraş balneoclimateric înainte de venirea comuniştilor la putere şi este
înconjurat de zone păduroase, industrializarea din perioada comunistă a adus poluare, iar
metalele grele şi acidul sulfuric din aer au transformat aşezarea într-un mediu extrem de toxic.
După revoluţie, Fabrica Phoenix s-a închis, la fel şi haldele de steril, iar speranţa de viaţă a
început să crească: de la o diferenţă de aproape 10 ani faţă de media naţională, acum s-a ajuns
la „numai" şase luni. A mai rămas însă Romplumbul. Nu prelucrează minereuri de plumb, că
nu se mai extrage aşa ceva în România. Dar scoate plumbul din acumulatorii aduşi din Europa
centrală, astfel încât poluarea continuă. Ca o recunoaştere a acestor efecte nocive asupra
sănătăţii, persoanele care au locuit peste 30 de ani în Baia Mare, Copşa Mică, Zlatna şi pe o
123
rază de opt kilometri în jurul lor beneficiază de o reducere cu doi ani a vârstei de pensionare.
Măsura este valabilă până la sfârşitul lui 2030.
Pe ultimul loc în topul longevităţii se află de mai mulţi ani judeţul Satu Mare, cu o
durată de viaţă mai scurtă peste trei ani faţă de media naţională. Veniturile populaţiei de aici
sunt mici, locuitorii mănâncă nesănătos, judeţul este poluat la nivelul solului cu sulfaţi şi
metale grele, apele conţin substanţe toxice deversate de ferme şi mine, fenomenul de clopot
împiedică împrăştierea substanţelor periculoase din aer, dar nici un indicator nu este într-atât
de anormal încât să explice o durată de viaţă de numai 69,8 de ani. Explicaţia aici constă în
cumulul dintre factorii menţionaţi anterior.
Statistica INS arată că se continuă trendul de apropiere lentă a diferenţei dintre durata
de viaţă de la sat şi cea de la oraş. Pe ţară există o diferenţă de 1,7 ani, cu variaţii în funcţie
de zonă. În Dolj, de exemplu, distanţa este dublă faţă de media naţională: un orăşean trăieşte
cu 3,5 ani mai mult decât un sătean. Cauza cea mai importantă: accesul redus la serviciile de
sănătate. Potrivit sondajelor INS, principalul motiv indicat de români pentru neabordarea unui
medic specialist este „pentru că nu-şi permit". Deosebirile semnificative dintre rural şi urban
apar la capitolul „distanţa prea mare sau lipsa mijloacelor de transport" (7,5% din săteni au
invocat acest motiv, comparativ cu 1,6% din citadini). Lucrurile sunt inversate când vine
vorba de „lipsa timpului", care-i împiedică pe 7% din orăşeni şi 4% din săteni să ajungă la
medic.
Judeţele Hunedoara şi Maramureş sunt singurele unde durata medie de viaţă din rural
este mai ridicată decât în urban. În Hunedoara, media pe judeţ, de numai 72,1 ani, este dată de
două categorii profesionale în interiorul cărora se moare devreme: minerii şi oţelarii.
Cu privire la rata mortalității, avem următoarea configurație:
124
Fig. 12. Harta mortalităţii din România: ierarhia judeţelor (anul 2014)
Sursa: ICCV, 2015
La fel ca în cazul speranței de viață (județele cu risc fiind aceleași), mivelul de trai
scăzut, îngrijirea medicală precară şi sărăcirea din ultimii 25 de ani, cauzată de tranzitie si
de criza economică, fac ca rata mortalităţii din România să fie în creştere. Chiar dacă există o
rată medie a mortalităţii pe ţară, care, în 2013, a fost de 12,1 la 1.000 de locuitori, există unele
judeţe unde mor mai puţini oameni şi altele unde decedează aproape de două ori mai mulţi,
raportat la mia de locuitori.
În anul 2014, în România au decedat 259.700 persoane, după ce, cu un an mai
devreme, decedaseră 257.200 români, potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică (INS).
Creşterea cu 2.500 a numărului deceselor în anul 2014, faţă de 2013, s-a reflectat în creşterea
ratei mortalităţii generale de la 12 la 12,1 decese la 1.000 locuitori, explică statisticienii.
Judeţul Braşov este locul unde se înregistrează cea mai mică rată a mortalităţii, de 9,9
cazuri la 1.000 locuitori, anul trecut. Sub 11 decese la 1.000 locuitori s-a înregistrat şi în
Bistriţa-Năsăud, Constanţa, Iaşi, Sibiu şi Suceava. La polul opus se situează judeţul
Teleorman, cu 17,2 decese la mia de locuitori. Teleorman şi Giurgiu (16,2‰) sunt judeţele cu
cele mai ridicate valori ale mortalităţii.
125
Comparativ cu anul 2013, în anul 2014 rata mortalităţii a crescut în Municipiul
Bucureşti şi în 27 de judeţe, dintre care cel mai mult în Vaslui. Totodată, au murit mai puţin
oameni în 11 judeţe, în special în Ilfov, şi a rămas constantă în Botoşani, Olt şi Sibiu.
Aceste date însă trebuie privite cu precauție, fiindcă există județe unde ponderea celor
vârstnici este mai mare, ceea ce ridică valorile mortalității la mia de locuitori, fără ca aceasta
să însemne și o calitate a vieții mai scăzută în respectivele regiuni. Este și cazul municipiului
București.
Institutul Național de Statistică (2016), în studiul Coordonate ale nivelului de trai în
România. Veniturile şi consumul populaţiei în anul 2015 a relevat că românii au redus în 2015
consumul de calorii faţă de 2014, până la 2401 calorii şi 81,1 grame de protide pe zi, în
medie, dar consumă în continuare prea multă pâine şi prea puţină carne, cel mai mare consum
caloric fiind înregistrat de pensionarii din România, cu o medie zilnică de aproape 2.600 de
calorii.
În 2014, consumul mediu zilnic al unui român a fost de 2.413 calorii şi 81 grame de
protide. Consumul în calorii este o măsură cantitativă a consumului alimentar, în timp ce
protidele exprimă calitatea alimentaţiei.
Datele INS arată că, anul trecut, cel mai mare consum alimentar a fost înregistrat de
pensionari, cu 2.562 calorii şi 86,8 grame de protide pe zi, în medie, în creştere faţă de nivelul
din 2014, de 2.555 calorii şi 85,6 g de protide.
În topul consumului de calorii din România urmează agricultorii, cu un consum mediu
zilnic de 2.404 calorii în 2015, salariaţii (2.314 calorii) şi lucrătorii pe cont propriu (2.260
calorii).Cel mai scăzut consum este înregistrat de şomeri, cu un consum mediu zilnic de 2.120
calorii anul trecut.
Consumul cel mai înalt s-a înregistrat în gospodăriile formate dintr-o singură
persoană: 3.187 calorii şi 108,3 g protide în anul 2015 şi, respectiv 3.222 calorii şi 107,8 g
protide în anul 2014, cu 32,7% şi respectiv cu 33,5% mai mare faţă de media pe total
gospodării şi cu 60,0%, respectiv cu 66,8% mai mare decât consumul unei persoane ce face
parte dintr-o gospodărie compusă din 6 şi mai multe persoane, arată raportul INS.
După mediul de rezidenţă, datele oficiale arată că, în România, locuitorii de la ţară
mănâncă mult mai mult decât orăşenii. În mediul rural, în anul 2015, consumul a fost mai
mare cu 110 calorii şi 1,8 g protide decât în mediul urban, conform aceluiaşi raport.
Alte diferenţe semnificative sunt între regiunile ţării. Cel mai mic consum de calorii
se înregistrează în cea mai bogată regiune a ţării, Bucureşti-Ilfov - 2.215 calorii şi 79,9 g
126
protide pe zi. La polul opus, consumul cel mai ridicat este în a doua cea mai bogată regiune,
Vest (care include judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş) - 2.558 calorii şi 83,1 g
protide. “Aceste din urmă situaţii se explică prin proporţiile dintre sursele consumului
alimentar. În mediul rural şi în regiunile în care predomină ocupaţiile agricole şi este
localizată o pondere mai mare a persoanelor cu nivel mai scăzut de pregătire şcolară, resursele
proprii joacă un rol important în satisfacerea nevoilor alimentare, ducând şi la un consum
relativ mai mare de alimente cu conţinut energetic ridicat”, explică specialiştii INS.
În ceea ce priveşte calitatea alimentaţiei, locuitorii din regiunile bogate mănâncă mai
multă carne decât cei din regiunile sărace.
În Bucureşti-Ilfov, 28,2% din aportul total de calorii al locuitorilor provine din
alimente de origine animală, faţă de 24,3% în regiunile Sud-Muntenia şi Sud-Est. De
asemenea, 56,3% din protidele din alimentele consumate de locuitorii din Bucureşti-Ilfov, cu
cel mai ridicat nivel de trai din România, au origine animală, în timp ce carnea şi alte alimente
de origine animală furnizează doar 48% din protidele locuitorilor din regiunea Sud-Muntenia.
Pâinea asigură mare parte din caloriile românilor, arată datele statistice. “Pe
ansamblul gospodăriilor, cerealele şi produsele din cereale asigură aproape jumătate din
numărul de calorii (40,9%, în creştere cu 1,6 puncte procentuale faţă de anul 2014). (...) În
cadrul acestei grupe de alimente, în medie pe ansamblul gospodăriilor, predomină aportul
caloric al pâinii şi produselor de franzelărie, în creştere, faţă de anul anterior (de la 25,5% în
2014 la 26,5% în 2015)”, se precizează în raportul menţionat. Dar consumul de pâine este mai
redus în rândul familiilor de români cu venituri mari. Pe ansamblul gospodăriilor, în anul
2015, consumul mediu lunar a fost de 8,38 kg/persoană (8,33 kg/persoană în anul 2014),
însemnând anual 100,6 kg/persoană (100 kg/persoană în 2014). Se observă în acest caz
manifestarea uneia dintre legităţile consumului, conform căreia de la un anumit nivel
consumul de produse din cereale scade, fiind substituit cu alte alimente cu valoare nutritivă
mai mare, după cum constată specialiştii în statistică.
În schimb, carnea reprezintă un aliment rar pe mesele gospodăriilor din România. ”Pe
ansamblul gospodăriilor, carnea şi preparatele din carne au deţinut o pondere modestă în
numărul de calorii conţinut de alimentaţie, însă în uşoară creştere faţă de anul anterior (de la
11,3% în 2014 la 12,2% în 2015)” (Raport INS).
Caloriile provenite din lapte, produse lactate - brânzeturi şi smântână - şi ouă
contribuie cu 11% la numărul total de calorii din consumul gospodăriilor din România.
127
Legumele, considerate printre cele mai sănătoase alimente, au un aport de doar 7,9%
la totalul caloriilor pe ansamblul gospodăriilor din România. Statisticienii remarcă şi un
consum redus de fructe. “Consumul de fructe este de nivel relativ scăzut, pe ansamblul
gospodăriilor, consumul mediu lunar pe o persoană fiind de 3,69 kg în anul 2015 şi 3,57 kg în
2014” (idem). INS.
Datele privind consumul alimentar al gospodăriilor din România includ
atât cumpărăturile de alimente de pe piaţă, cât şi alimentele produse în gospodăriile proprii, în
special în mediul rural.
 Cheltuielile pentru consumul alimentar au deţinut, pe ansamblul gospodăriilor, o
pondere de 41,6% din totalul cheltuielilor de consum, anul trecut, în scădere cu 1,8
puncte procentuale faţă de 2014. În medie, pe ansamblul gospodăriilor, ponderea
cheltuielilor pentru mărfuri nealimentare, în cheltuielile totale de consum, a fost de
31,5% (30,2% în anul 2014). Amplitudinea variaţiei acestei ponderi pe categoriile de
gospodării analizate, în funcţie de statutul ocupaţional al capului gospodăriei, a fost de
9,1 puncte procentuale, cea mai înaltă pondere înregistrându-se la gospodăriile de
salariaţi (32,9%), iar cea mai scăzută la cele de şomeri (23,8%). Cheltuielile pentru
plata serviciilor deţin, în medie pe ansamblul gospodăriilor, o pondere de 26,9% în
totalul cheltuielilor de consum, în creştere cu 0,5 puncte procentuale faţă de anul 2014
(ibd). Analiza dinamicii cheltuielilor totale de consum reale, medii lunare pe o
gospodărie, evidenţiază o evoluţie ascendentă (+4,6% pe ansamblul gospodăriilor faţă
de anul precedent.
 Dintre categoriile de gospodării analizate, doar cele de şomeri au avut o evoluţie
descendentă (-9,5%). Analiza dinamicii pe principalele elemente a cheltuielilor de
consum reale evidenţiază o evoluţie pozitivă semnificativă pentru produsele
nealimentare (+9,1%) şi servicii (+6,6%) şi doar o dinamică în uşoară creştere pentru
produsele alimentare (+0,3%). Astfel, atât cheltuielile pentru servicii, cât și cheltuielile
pentru produse nealimentare, au avut cea mai mare creştere la categoria de gospodării
agricultori (+20,2% respectiv de +9,6%), menţionează sursa citată.
Relația mortalitate – alimentație. Potrivit unor date recente date emise de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS, 2013), principalele cauze de mortalitate în lume sunt legate de
alimentaţia nesănătoasă: 14 milioane de decese sunt cauzate anual, la nivel global, de o
alimentaţie incorectă şi dezechilibrată, se arată în informarea de presă a OMS.
128
„Din păcate, lipsa unei educaţii nutriţionale determină apariţia unor dezechilibre care pot
genera apariţia unor patologii diverse. Un program de nutriţie individualizat şi echilibrat
include prezenţa tuturor grupelor alimentare, consumate cu moderaţie şi variaţie. Este extrem
de important să cunoaştem ce înseamnă un aport alimentar optim din punct de vedere
nutriţional. Rolul acestei întâlniri este tocmai acela de a discuta principiile alimentaţiei
echilibrate şi de a stabili direcţiile de promovare a nutriţiei sănătoase şi a creşterii
longevităţii”, au arătat specialiștii în raportul menționat.
Piramida alimentaţiei sănătoase înseamnă cunoașterea grupurilor de produse care formează
piramida alimentară şi a proporțiilor în care acestea trebuie consumate.
Mortalitatea, pe cauze de deces. Potrivit studiului “Starea de sănătate a populaţiei din
România în context european. O abordare din perspectiva calităţii vieţii”, publicat în revista
“Calitatea Vieţii” (Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii - ICCV, 2008), principala cauză a
deceselor din România este reprezentată de bolile aparatului circulator (boala ischemică a
inimii şi boli cerebro-vasculare). Această afecţiune a determinat o rată de mortalitate de 717
decedaţi la 100.000 de locuitori în anul 2007.
Următoarea cauză se datorează tumorilor, având valoarea de 211,8 la 100.000
locuitori, urmată, la mare distanţă, de bolile aparatului digestiv (68), ale celui respirator (59,2)
şi de leziunile traumatice, otrăviri şi alte cauze externe (57,7).
România, cu mortalitate ridicată în comparație cu media UE. Rata mortalităţii din
România, de 12,1 la 1.000 locuitori, este peste media europeană de 10,59 la 1.000 locuitori.
În Austria, rata mortalităţii este de 9,17‰, în Elveţia de 9,87‰, iar în Polonia de
10,18‰. Potrivit studiului ICCV citat mai sus, românii îşi evaluează destul de slab starea de
sănătate comparativ cu media europeană. Doar 53,6% dintre conaţionalii noştri îşi apreciază
starea de sănătate ca fiind bună şi foarte bună, faţă de 69,9% dintre cetăţenii UE.
Totodată, studiul mai arată că, deşi românii îşi evaluează starea de sănătate destul de
slab faţă de ceilalţi europeni, ei declară într-o mică măsură că au o eventuală afecţiune cronică
fizică sau psihică sau un handicap. Doar 15,6% dintre români menţionează existenţa unei
afecţiuni cronice, o raportare apropiată de ţări precum Italia, Irlanda, Spania şi Malta.
La polul opus, în fruntea listei ţărilor cu o raportare a afecţiunilor cronice se situează
Danemarca, Belgia, Letonia, Estonia şi Finlanda, cu peste 30% dintre cetăţeni.
129
Rata deceselor din mediul rural este mai ridicată decât cea din urban. În ultimii doi
ani vizați în studiul menționat, rata mortalității a crescut atât în mediul urban (de la 9,9‰ la
10,0‰), cât şi în mediul rural (de la 14,6‰ la 14,7‰), potrivit datelor INS.
Dar mortalitatea la sate o depăşeşte cu mult pe cea de la oraşe. Una din cauze este
faptul că în mediul rural populaţia este mai îmbătrânită decât la oraşe, de unde preferă să se
retragă odată cu ieşirea la pensie.
Explicaţiile nu se opresc însă aici. Inegalităţile între starea de sănătate a românilor din
oraşe şi a celor de la sate s-au adâncit după Revoluţie. Acestea sunt cauzate de lipsa de acces
la servicii de îngrijire a sănătăţii la sate, precum şi de calitatea slabă a serviciilor medicale.

Românii au o stare de sănătate precară, sunt stresaţi la locul de muncă şi ajung să ceară
concedii medicale în exces pentru a-şi rezolva problemele de sănătate, după cum indică cel
mai recent studiu făcut de Comisia Europeană, unde România e cap de afiş la mai mulţi
indicatori – boli cronice, mortalitate infantilă, obezitate şi consum de alcool.
Populaţia Europei este din ce în ce mai îmbătrânită şi are tot mai multe probleme de
sănătate. Bolile cronice îi ţintuiesc la pat pe mulţi europeni şi îi scot din câmpul muncii,
generând pierderi masive şi carenţe în productivitate la nivelul întregii Uniuni. Aşa arată cel
mai recent raport dat publicităţii de Comisia Europeană şi Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare economică care scoate în evidenţă că România este în fruntea clasamentului
european, având cel mai mare număr de concedii medicale date pe caz de boală.
Bolile de inimă sunt pe locul 1 atât în Europa, cât şi la noi. Tabloul la nivel european
scoate la iveală o populaţie îmbătrânită şi bolnavă, cu acces limitat la îngrijiri medicale de
calitate. De pildă, raportul evidenţiază că ponderea populaţiei în vârstă de 65 de ani a crescut
în Uniunea Europeană în anul 2015, în timp ce speranţa de viaţă a depăşit 80 de ani în 18 state
membre. Dar România nu se numără printre ele. În schimb, ţara noastră este cap de afiş la
decesele cauzate de boli cardiovasculare, înregistrându-se o schimbare de profil: bolile de
inimă (boala cardiacă ischemică şi infarctul de miocard) îi afectează tot mai des pe tinerii
români, dar şi pe femei, o schimbare semnificativă faţă de anii 1990-2000. România este
printre puţinele ţări europene care înregistrează creşteri din punct de vedere al pacienţilor în
timp ce în restul ţărilor se înregistrează o scădere. Un element cheie care ar putea modifica
această situaţie gravă în care ne aflăm îl reprezintă prevenţia primară.
130
Printre factorii care au contribuit la menținerea decalajului dintre estici și vestici în
Europa privind sănătatea, se numără: calitatea slabă a serviciilor medicale dinainte de 1990 în
țările din blocul de est, subfinanţarea serviciilor de îngrijire a sănătăţii, lipsa măsurilor de
prevenire a bolilor, slabul acces la servicii medicale pentru populaţia de la sate, numeroasă în
multe dintre fostele state comuniste, creşterea şomajului şi scăderea rapidă a nivelului
veniturilor. În condiţiile în care sistemele de sănătate ale multor state estice sunt, în
continuare, puternic subvenţionate de stat, dificultăţile economice ale ultimilor ani şi-au pus
amprenta asupra fondurilor alocate pentru sănătate. Astfel, potrivit Economist Intelligence
Unit, în 2010, pentru sănătatea fiecărui est-european s-au alocat 588 dolari, de două ori mai
mult decât în Asia, însă mai puţin decât în America Latină şi cu circa şase ori mai puţin faţă
de Europa de Vest, unde cheltuielile de sănătate pe cap de locuitor se ridică la peste 3.880
dolari. Dintre central şi est-europeni, cehii stau cel mai bine în ceea ce priveşte banii alocaţi
pe cap de locuitor pentru întreţinerea şi îngrijirea sănătăţii, circa 1.238 de dolari, potrivit EIU.
Buna finanţare a sistemului de sănătate se reflectă şi în doi dintre cei mai importanţi
indicatori: speranţa de viaţă şi mortalitatea infantilă.
Trăim mai puţin decât restul europenilor, ne mor mai mulţi bebeluşi cu vârsta de până
la un an decât în Franţa, Italia sau Spania la un loc, suntem trataţi în spitale unde condiţiile de
igienă şi de dotare tehnică lasă mult de dorit de către medici din ce în ce mai puţini şi mai slab
pregătiţi. Cu alte cuvinte, România este unul dintre statele europene ai căror cetăţeni au o
stare de sănătate slabă.
O îmbunătăţire a stării de sănătate a românilor s-a putut observa la începutul anilor
2000, însă ţara noastră rămâne unul dintre statele europene cu cei mai bolnavi cetăţeni. De
altfel, majoritatea esticilor sunt mult în urma occidentalilor privind starea de sănătate.
Și aici există mai multe explicații. Speranța de viață este legată de nivelul de trai, de
obiceiurile alimentare, de sex, de ocupație, de predispoziția pentru sport și multe altele. Cu cât
nivelul social și economic dintr-un stat este mai ridicat, cu atât indicele de sănătate crește. De
aceea speranța de viață a unui copil român este de cinci ori mai mică decât cea a unui copil
suedez și mai mare decât a unui copil din Africa.
Însă, potrivit studiilor, dincolo de nivelul de trai, apare o asociere între obiceiurile
alimentare și dispoziția de a face sport și starea de sănătate, însă degeaba li se spune
românilor să nu mai mănânce fast-food, dacă nu-și permite să cumpere altfel de alimente.
131
Informările publice şi sistemul medical nu pot trata sărăcia. Sănătatea primeşte de două ori
mai puţini bani decât în alte state.
România a fost una dintre statele puternic afectate de derapajele economice. În ultimii
ani, fondurile alocate Sănătăţii au fost de cca 4% din PIB, pe când procentul prevăzut de alte
state membre ale Uniunii Europene, era, în medie, de 8,8% din PIB, potrivit raportului “Criza
şi reforma în sistemul de sănătate”, elaborat de Societatea Academică din România (SAR) la
finalul lui 2010. Spre comparaţie, vecinii din Ungaria au alocat Sănătăţii circa 7,6% din PIB,
în 2010. Raportul întocmit de SAR arată că există o problemă şi cu modalitatea de alocare a
resurselor. În cheltuieli o mare pondere o ocupă serviciile medicale de internare, în defavoarea
tratamentului în ambulatoriu si medicinei primare.
O explicație privind starea proastă de sănătate a românilor o reprezintă și deficitul de
personal medical calificat, precum și lipsa accesului la echipamente medicale de ultima
generație. Potrivit rapotului SAR, din decembrie 2010, România este mult în urma unor state
dezvoltate privind numărul de medici la suta de mii de locuitori, deși numărul acestora a
crescut constant, între 2000 și 2008, de la 43.237 la 47.617. Raportul citat menționează că, în
2008, media de medici la suta de mii de locuitori a fost de 222, cu circa 40% sub media
europeană. Situația nu este una mai bună nici în cazul farmaciștilor sau a stomatologilor.
Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, România are 19 doctori și 42 de asistente medicale
la 10.000 de oameni, în timp ce media, în Balcani, este de 32 de medici și 79 de asistente.
Mult în urmă suntem și la capitolul dotare tehnică. Potrivit raportului SAR, în 2008, în
România existau 0.4 echipamente de înaltă tehnologie la 100.000 de locuitori, comparativ cu
3 echipamente in Austria sau 1.1 în Polonia.
Specialiştii spun că bolile de inimă, laolaltă cu bolile respiratorii şi diabetul fac ca o
mare parte din Produsul Intern Brut (PIB) al Uniunii Europene să fie direcţionat către
ajutoarele sociale legate de probleme de sănătate. Mai precis, 1,7% din PIB-ul european
merge către ajutoarele pentru incapacitate de muncă sau concedii medicale, subliniază
raportul întocmit de Comisia Europeană. România se află şi de această dată în top, clasându-
se pe primele locuri din punct de vedere al stării precare de sănătate a angajaţilor. Mulţi
angajaţi români îşi iau concedii medicale, însă cert este că avem cele mai mari rate la
îmbolnăvirile la locul de muncă. Avem rate ridicate de deces la locul de muncă, în special
prin boli cardiovasculare, principalul factor fiind stresul generat de locul de muncă, de ritmul
de muncă, de modul de organizare din companii. Chiar dacă stresul la locul de muncă e
recunoscut de autorităţi, el nu este reglementat şi nu e văzut ca boală profesională. E o
132
problemă spinoasă pentru piaţa muncii la nivel românesc, dar mulţi o trec cu vederea, cu toate
că duce la costuri mari şi pierderi la nivel naţional.
Tot problemele de la locul de muncă îi determină pe tot mai mulţi europeni, în special
români, să apeleze la consumul de alcool, fenomenul binge-drinking (consum ridicat de alcool
la final de săptămână), fiind tot mai prezent şi având tot mai multe consecinţe majore asupra
sănătăţii. De altfel, raportul citat subliniază că Uniunea Europeană este catalogată ca fiind
regiunea în care se consumă cele mai ridicate cantităţi de alcool. Stresul şi frustrările zilnice îi
fac pe români, inclusiv pe intelectuali, să consume alcool în exces la sfârşit de săptămână.
Unii ajung târziu să îşi dea seama că au probleme cu alcoolul. Românii sunt mari băutori de
băuturi proaste.
Apoi, avem o mare problemă cu excesul de greutate (suproaponderabilutate şi
obezitate). Nu stăm cel mai prost din Europa la procentul de supraponderali şi obezi, dar
stilul alimentar a produs multe dezechilibre. Iar obezitatea e sursa multor afecţiuni cronice şi o
cauză directă sau indirectă a deceselor.
O altă problemă de sănătate evidenţiată de raport o reprezintă consumul de tutun, încă
ridicat în întreaga Europă, în ciuda faptului că cele mai multe state au adoptat legislaţii
antifumat. Concret, o persoană din cinci continuă să fumeze (conform raportului emis de
Comisia Europeană). Totodată, expunerea la fumatul pasiv şi cel activ, dar şi la poluare, fac
ravagii între cetăţenii europeni, care fac tot mai des cancer pulmonar, boli obstructive cronice
şi astm. În România una din trei persoane fumează, iar acest lucru se vede în rata de cancere
pulmonare care este în creştere la femei, se vede în BPOC şi în astm. Grav este că bolile
respiratorii vin la pachet cu alte boli, cum sunt cele cardiovasculare, principalul factor de risc
fiind fumatul. Se încarcă astfel zilele de spitalizare şi creşte rata de absenteism la locul de
muncă.
Studiul publicat de ICCV în 2008 relevă faptul că românii au, în general, un nivel
redus de educaţie în ceea ce priveşte îngrijirea sănătăţii, iar sistemul medical este foarte
puţin orientat spre prevenire.
Din aceste cauze, multe persoane au căzut pradă modernizării rapide, care a însemnat
şi publicitatea agresivă pentru consumul de tutun şi pentru alimente de tip “fast-food”
obiceiuri alcoolice noi, creşterea numărului de accidente de autovehicule, expunerea la bolile
cu transmitere sexuală etc.
Totodată, sectorul medical din România este subfinanţat şi ineficient, iar autorităţile
încearcă foarte lent și de multe ori ineficient, să găsească soluţii pentru optimizarea acestuia.
133
Propuneri în vederea îmbunătăţirii sănătăţii populaţiei la nivel global

Îmbătrânirea populaţiei şi ratele crescute de boli cronice combinate cu constrângerile
bugetare fac necesară o schimbare în serviciile de îngrijire a sănătăţii. Ca măsuri, dezvoltarea
online în domeniul sănătăţii, dar şi reducerea spitalizărilor şi raţionalizarea cheltuielilor pentru
medicamente. Cheltuielile pentru sănătate în 2015 au reprezentat 9,9% din PIB-ul UE, faţă de
8,7% în 2005 (OECD şi OMS, 2015).
Cele şapte articole din cadrul raportului Global Burden of Disease Study 2010 (descris
în Călin, 2012 şi detaliat în capitolul 2.6.2. al materialului de faţă) au fost însoţite şi de
comentariile şefilor unor importante instituţii internaţionale. Dr. Margaret Chan, directorul
general OMS, atrage atenţia, la fel ca autorii studiilor, că, în anumite privinţe, există diferenţe
între estimările GBD 2010 şi cele ale OMS sau ale altor organisme ONU, datorate cel mai
adesea utilizării unor tehnici statistice diferite, nu realităţilor din teren. Directorul general
OMS a propus consultări în vederea îmbunătăţirii estimărilor, care să sprijine deciziile de
sănătate publică la nivel naţional, regional şi global. Dr. Margaret Chan a subliniat însă nevoia
îmbunătăţirii evidenţelor sanitare, în special în ţările cu venituri medii şi mici, astfel încât
importanţa diverselor modele statistice să scadă.
Jim Yong Kim, directorul Băncii Mondiale, consideră că provocarea pe care GBD 2010 o
lansează este de a avea argumente riguroase pentru criteriile folosite în deciziile politice luate
la diferitele niveluri. Studiul demonstrează reuşitele din ultimele două decenii, dar şi noile
ameninţări, fiind necesară adaptarea la povara crescândă a bolilor netransmisibile şi la
trecerea de la mortalitatea prematură la anii trăiţi cu dizabilitate. Directorul BM opinează că,
pentru a răspunde noilor realităţi, sistemele locale şi naţionale de sănătate trebuie întărite sau
chiar transformate, iar politicile şi investiţiile în toate domeniile, de la asistenţa socială la
sistematizarea teritoriului – reevaluate.

„Credinţa în sănătate” (Health Belief Model) reprezintă unul dintre primele modele
teoretice care urmăresc să explice apariţia comportamentelor de sănătate protective sau
134
renunţarea la comportamentele cu risc. A fost testat extensiv în cercetări empirice şi utilizat în
proiectarea intervenţiilor de educaţie pentru sănătate. Bazele modelului au fost puse în anii
’50 de către cercetătorul Godfrey M. Hochbaum, care, la solicitarea Departamentului de
Sănătate Publică al Statelor Unite, a încercat să afle ce îi determină pe cetăţenii americani să
utilizeze serviciile publice de sănătate. Mai exact, psihosociologului i s-a cerut să identifice
factorii care ar putea creşte numărul utilizatorilor serviciului public de scanare cu raze X
pentru depistarea tuberculozei – un serviciu itinerant, oferit gratuit cetăţenilor. Plecând de la
studiul lui G.M. Hochbaum, şi alţi psihosociologi (Stephen Kegeles în 1957, Irwin
Rosenstock în 1974) au devenit interesaţi de identificarea cauzele psihosociale ale
comportamentelor de sănătate. Concentrându-se mai întâi asupra factorilor socio-demografici
şi economici ce infleunțeză utilizarea majorității serviciilor în epoca contemporană (de
exemplu, caracteristicile socio-demografice şi economice, cum ar fi vârstă, sexul, etnia,
veniturile etc.), cercetătorii au intuit că schimbarea comportamentală nu va veni din
manipularea unor astfel de variabile. Valorificând ideile avansate de unele teorii
psihosociologice ale vremii (teoria congruenţei atitudinilor, teoria disonanţei cognitive etc.),
cercetătorii şi-au orientat atenţia către caracteristicile socio-cognitive şi psihologice ale
indivizilor, singurele care pot fi modificate prin educaţie (Abraham şi Sheeran, 2005, p. 28).
Astfel, au fost definite două condiţii fundamentale pentru ca un individ să adopte un
comportament de sănătate protectiv: 1) trebuie aprecieze starea de sănătate şi să-şi dorească
să evite starea de boală, 2) trebuie să aibă aşteptări pozitive legate de beneficiile (dispariţia
sau ameliorarea bolii) ce vor rezulta în urma adoptării comportamentului protectiv.
Cele două asumpţii stau la baza dezvoltării în anii ’60 a modelului MCS aşa cum îl ştim
astăzi, dar şi a altor modele cunoscute sub denumirea de „teorii de tipul valoare – expectanţă”
(value – expectancy theories).
Modelul “Credinţa în sănătate” formulează un set de patru credinţe responsabile pentru
schimbarea comportamentelor de sănătate (Clark şi Houle, 2009, p. 21):
1. Susceptibilitate percepută (perceived susceptibility) – se referă la credinţa individului
că există posibilitatea a contracta o anumită boală.
2. Severitate percepută (perceived severity) – se referă la percepţia individului asupra
gravităţii respectivei boli sau a consecinţelor ei medicale, psihologice şi chiar sociale
(de exemplu, stigma asociată unei anumite condiţii medicale). Severitatea şi
susceptibilitatea percepută sunt cunoscute şi sub denumirea de “ameninţare”.
135
3. Beneficii percepute (perceived benefits) – se referă la credinţa individului că în urma
adoptării unui comportament considerat protectiv va obţine beneficii în sensul
evitării bolii, a dispariţiei sau a ameliorării sale.
4. Bariere percepute (perceived barriers) sau percepţia individului asupra obstacolelor
şi a potenţialelor efecte negative ce l-ar împiedica să adopte comportamentul sănătos
sau care ar decurge din adoptarea comportamentului.
MCS susţine că pentru a obţine schimbare comportamentală semnificativă, intervenţiile

asupra indivizilor sau grupurilor trebuie să producă modificări la nivelul tuturor celor patru
tipuri de credinţe. Spre exemplu, o persoană va renunţa la fumat, dacă: 1) crede că şi ei i se
poate întâmpla să se îmbolnăvească de cancer pulmonar, 2) crede că această afecţiune este
foarte gravă, 3) apreciază că menţinerea sănătăţii este un beneficiu suficient de important
pentru a se lăsa de fumat şi 4) crede că traiul într-un anturaj de fumători nu este un obstacol în
adoptarea comportamentului sănătos. De multe ori, renunţarea la fumat nu va avea loc dacă
individul nu crede că fumatul este o ameninţare la adresa sănătăţii lui sau dacă este de părere
că sevrajul de nicotină care apare în primele zile de abstinenţă este o experienţă de nesuportat
pentru el.
În anii ’70 şi ’80, Marshall H. Becker (1977), Lois A. Maiman şi a alţi cercetători au
extins modelul, adăugând noi concepte schemei explicative iniţiale:
1. Impulsurile spre acţiune (cues to action), care sunt, în fapt, factori intrinseci sau
extrinseci ce acţionează asupra celor patru tipuri de credinţe şi determină individul să
treacă la acţiune manifestă. Din această categorie fac parte campaniile de promovare a
sănătăţii, materialele informative audio, video sau tipărite, sau evenimente precum
îmbolnăvirea unuia dintre semeni, rezultatele unor analize medicale, sfatul medicului
sau al semenilor etc
2. Motivaţia pentru sănătate (health motivation)
3. Percepţia asupra eficacităţii de sine2 (perceived self-efficacy).
Conform modelului extins, pentru adoptarea unui nou comportament, pe lângă cele patru
tipuri de credinţe, este necesar ca indivizii să primească impulsuri acţionale adecvate, să se
considere apţi de a executa comportamentul şi să aibă motivaţie pentru a-şi păstra sau
reinstitui starea de sănătate.
136
De-a lungul anilor, păstrând centralitatea celor patru tipuri de credinţe, psihosociologii au
propus diverse variaţii ale MCS, în general adaugând sau înlăturând din schema explicativă
factori consideraţi „de mediere” între credinţe şi comportamente – cum ar fi educaţia, vârsta,
mediul de rezidenţă, statusul socio-economic etc. Expresia grafică a celei mai des utilizate
versiuni a modelului “Credinţa în sănătate” este prezentată în figura următoare.
Fig. 13. Modelul “Credința în sănătate”

Sursa: Champion și Skinner, 2008, p. 49
Modelul a fost testat, cel mai adesea, prin colectarea datelor despre un comportament
studiat şi corelarea acestora cu unul sau câteva dintre constructele modelului. În puţine cazuri
cercetătorii au încercat să explice adoptarea/respingerea unui comportament prin analiza
relaţiei cu, cel puțin, cele patru constructe principale ale modelului. Într-o meta-analiză
publicată în 1992, Joel A. Harrison, Patricia D. Mullen şi Lawrence W. Green au identificat
aplicarea MCS în ansamblu în doar 16 din 234 de studii analizate. Autorii au descoperit că
puterea de predicţie a constructelor (cel puţin a barierelor şi a beneficiilor percepute) diferă în
studiile longitudinale, prospective faţă de studiile transversale, care colectează retrospectiv
date despre comportamente.
Charles Abraham și Paschal Sheeran (2005, pp. 32-33) au identificat o listă de
comportamente care au fost explorate de psihosociologi cu ajutorul MCS: screening-ul pentru
depistarea unor boli genetice sau cronice, auto-examinarea în vederea depistării timpurii a
cancerului la sân, consumul de tutun și alcool, vaccinarea anti-gripală, utilizarea
137
contraceptivelor (inclusiv a prezervativului), practica exercițiilor fizice, aderența la tratamente
pentru diferite boli, utilizarea serviciilor medicale.
În aria sănătății reproducerii, psihosociologii au explorat relaţia dintre
comportamentele protective relevante (utilizarea prezervativului, fidelitatea, scăderea
numărului de parteneri sexuali) şi constructele modelului “Credinţa în sănătate”. Printre
primii care au întreprins astfel de cercetări se numără Marvin Eisen, Gail L. Zellman și Alfred
L. McAlister (1985), N. H. Hester și D. M. Macrina (1985), aceștia studiind legătura dintre
constructele MCS și comportamentele de prevenire a sarcinilor nedorite în rândul tinerilor și
adolescenților americani. N. H. Hester și D. M. Macrina au realizat o cercetare transversală,
care surprindea relația între comportamente autodeclarate retrospectiv și concepte ale
modelului MSC. În schimb, Eisen, Zellamn și McAlister au realizat o cercetare acțiune,
evaluând (intermediar și final) schimbările comportamentale rezultate în urma unor programe
de educație sexuală adresate adolescenților, cu durata de 1 an. Programele – construite pe
structura MCS – s-au dovedit eficace, rezultatele arătând că fetele care erau virgine înainte de
începerea programului, au rămas virgine și la finalul acestuia; de aemenea, fetele care și-au
început viața sexuală pe parcusul programului, dar care inițial făceau parte dintre virgine, au
dovedit la finalul acestuia că utilizează consecvent metode contraceptive în mai mare măsură
decât fetele care erau deja active sexual când au început sesiunile de informare/educare.
De exemplu, cercetări efectuate în contexte culturare şi sociale diferite (Europa versus
Africa, tineri versus adulţi etc.) au indicat că singurul construct care pare să prezică utilizarea
prezervativului în oricare dintre contextele studiate este percepţia asupra propriei eficacități
legate de acest comportament (Champion şi Skinner, 2008, p. 59).
Deși MCS este folosit cel mai frecvent în cercetări transversale, puterea explicativă a
modelului poate fi testată cu adevărat în studii longitudinale, în care cercetătorul evaluează
efectele unor programe de educație pentru sănătate ce abordează conceptele MCS. Pentru o și
mai mare eficiență a schimbării comportamentale se recomandă însă intervenţiile care se
concentrează pe îmbunătăţirea percepţiei asupra propriiei eficacități – nu doar prin informare,
cât mai ales prin deprinderea abilităţilor de comunicare cu semenii şi de negociere a
condițiilor în care comportamentul vizat poate fi practicat (Champion şi Skinner, 2008).
MCS – la fel ca şi celelalte modele socio-cognitive – se bazează pe asumpţia că
individul acţionează în mod raţional, din proprie voinţă şi că, în general, are interesul să-şi
menţină starea de sănătate. Génévieve Paicheler (2000) atrage atenţia că o astfel de asumpţie
138
este validă numai în situaţia în care individul simte că are şi control asupra propiilor acţiuni.
De asemenea, modelul nu menţionează emoţiile ca factor cauzal sau de mediere a
comportamentului şi nu ia în considerare condiţiile structurale în care indivizii acţionează,
inclusiv reacțiile și așteptările semenilor. Cele mai multe cercetări bazate pe MCS explorează
doar relaţia comportamentelor cu una sau mau multe dintre cele patru credinţe centrale,
ignorând adesea conceptele din modelul extins. Motivele pentru această practică sunt
dificultățile de operaționalizare a constructelor MCS, variațiile în operaționalizare care apar
între cercetători diferți și, nu în ultimul rând, lipsa resurselor pentru a testa modelul în varianta
recomandată (anchetă longitudinală, analizând, preferabil, constructele modelului extins al
MCS).

În 1975, Ronald W. Rogers a formulat teoria în încercarea de a explica modul în care
apelul la frică (fear appeal), componentă a multor intervenţii de promovare a sănătăţii,
modelează comportamentele indivizilor. Teoria a fost revizuită de autor în 1983 şi în 1985,
pentru a oferi o explicaţie generală privind comunicarea persuasivă, punând accent pe
procesele cognitive care mediază schimbarea comportamentală (Rogers şi Prentice-Dunn,
1986, p. 155). Conform TMP, comportamentul este precedat de motivaţia pentru protecţie,
care, la rândul ei este rezultatul unor procese cognitive. Acestea însă nu sunt activate decât în
condiţiile în care individul este expus la surse de informaţii ce pot include apelurile la frică,
observaţii şi experienţe personale, autocunoaştere. În modelul final al lui Rogers, emoţiile – în
special frica – potenţează principalele procese congnitive şi, la rândul lor, sunt influenţate de
acestea. Ca şi în MCS, în TMP sunt implicate evaluări personale ale pericolului pentru
sănătate (percepţia asupra gravității bolii, percepţia asupra riscului de îmbolnăvire) şi evaluări
ale modului de evitare sau depăşire a pericolului (percepţia asupra eficacităţii răspunsului
comportamental, percepţia asupra propriei eficacități în performarea comportamentului).
139
Fig. 14. Teoria “Motivația pentru protecție”
Sursa: adaptare după Rogers și Prentice-Dunn, 1986
În situaţiile în care indivizii evaluează incorect riscul sau când nu explorează suficient
potenţialele căi de reducere a riscului, sfârşesc prin a adopta/menţine comportamente
„greşite” (de exemplu: continuarea fumatului în condiţiile sub-evaluării riscului de
îmbolnăvire) sau neadoptând pur şi simplu comportamentul aşteptat.
Cele mai frecvente aplicaţii ale TMP sunt în aria determinării predictorilor
comportamentelor sexuale protective şi vizează în special utilizarea prezervativului.
Psihosociologii olandezi Joop van der Pligt și F. van der Velde (1991) au explorat, în
rândul persoanelor de orientare homosexuală şi heterosexuală, factorii care prezic adoptarea
unui comportament sexual protectiv (reducerea numărului de parteneri sexuali, utilizarea
prezervativului la fiecare contact sexual) (apud Ogden, 2007, 29). În chestionarele
autoaplicate, cercetătorii au inclus:
 Întrebări care explorau comportamentele sexuale ale respondenţilor şi intenţiilor lor
privind aceleaşi comportamente pe viitor.
 Întrebări care explorau cei patru factori principali ai TMP.
 Întrebări care se refereau la aspecte precum normele sociale, cunoştinţele despre
bolile cu transmitere sexuală (BTS), evaluarea costurilor şi a beneficiilor (ne)adoptării
140
comportamentelor protective, impedimente de context privind schimbarea
comportamentală.
 Alţi factori contextuali.
Analiza datelor a condus la două concluzii importante pentru utilizarea TPM. În primul
rând, apelul la frică/frica trebuie să aibă o intensitate moderată. Atunci când subiectului îi este
mult prea frică (din cauza informaţiei pe care a primit-o), el nu se poate concentra asupra
comportamentului protectiv; va încerca să-şi reducă starea de anxietate. În al doilea rând,
modelul TPM are o putere predictivă mai bună, cel puţin în cazul comportamentelor sexuale
în contextul BTS, dacă variabilelor standard li se adaugă variabile adiţionale, contextuale.
Rezultatele unei anchete publicate în 2010 în revista Health Communication, au aratat că,
în rândul bărbaţilor homosexuali şi heterosexuali din Singapore, percepţia asupra eficacității
de sine este principalul predictor al comportamentului de folosire a prezervativului, în
combinaţie cu percepţia asupra severităţii infecţiilor cu transmitere sexuală (în cazul
homosexualilor) şi cu percepţia asupra eficacităţii comportamentului (în cazul bărbaţilor
heterosexuali) (Lwin, Stanaland şi Chan, 2010).
În pofida faptului că TMP poate fi recomandat drept un instrument bun în explorarea
comportamentelor legate de sănătate, el are două limitări cu caracter general:
TPM presupune că toţi indivizii procesează în cunoştinţă de cauză informaţia care le
parvine despre riscurile de sănătate.
Motivaţia pentru protecție mediază relaţia dintre procesele cognitive şi comportamentul
propriu-zis, astfel încât factorii modelului nu sunt predictori direcţi ai comportamentului, ci
doar ai intenţiei comportamentale, la momentul la care aceasta este măsurată.

Modelul a fost elaborat în 1976 de Keneth A. Wallston, Barbara Strudler Wallston,
Gordon D. Kaplan și Shirley A. Maides, având în centru Scala Locul Controlului asupra
sănătății (Health Locus of Control Scale - HLC), un instrument multidimensional care
măsoară:
1. Credinţa individului că poate controla propria sănătate (control intern);
2. Credinţa că sănătatea individuală se află sub controlul altor persoane (controlul extern
din partea altora);
3. Credinţa că sănătatea individuală este influenţată de întâmplare sau soartă (controlul
extern al sorţii).
141
Prezumția MLCS este aceea că o persoană va tinde să adopte comportamente
protective de sănătate atunci când crede că exercită control asupra acestui aspect al vieții sale;
astfel, indivizii de orientare “internalistă” (care cred că își pot controla sănătatea) vor fi mai
înclinați decât “externaliștii” să renunțe la comportamentele cu risc pentru sănătate. Julian B.
Rotter, psihosociologul care a introdus în literatura de specialitate termnul de “locul
controlului” explică astfel clasificarea internalism-externalism:
Dacă o întărire este percepută de subiect ca urmând unei acțiuni a acestuia, dar nefiind în întregime
contingentă acțiunilor sale, pentru că în cultura noastră ea este percepută ca rezultat al norocului, șansei,
soartei, ca fiind sub controlul sau puterea altora sau ca neprevizibilă pentru că are o mare complexitate,
am numit această situație credință în controlul extern. Dacă persoana percepe că evenimentul este
contingent unui comportament al său sau unei caracteristici a sa, am numit aceasta credința în controlul
intern. (Rotter, 1966, apud Chelcea, 2004, pp. 367-368).
Deși MLCS nu a devenit atât de popular precum Modelul credința în sănătate sau
Teoria “Acțiunea rațională”, este apreciat drept o schemă explicativă validă, mai ales că locul
controlului este privit drept un construct stabil al personalității umane, cu consecințe asupra
comportamentului. De aceea, MLCS a fost aplicat (atât în cercetare empirică cât și în
intervenții de promovare a sănătății) în relație cu comportamente protective precum
practicarea de exerciții fizice, reducerea consumului de alcool, renunțarea la fumat, adoptarea
dietelor alimentare sau sexului protejat etc.
În pofida ușurinței cu care scala poate fi utilizată și a capacității sale explicative
rezonabile, credințele indivizilor cu privire la controlul pe care îl exercită asupra sănătății nu
sunt tocmai factori stabili, iar granița dintre “internalist” și „externalist” este volatilă. Un
context social sau psihologic nefavorabil poate face un individ să treacă de la stadiul
internalist la cel în care este convins că nu se poate opune sorții, chiar și atunci când este
vorba de propria sănătate. În același timp, este neclar, din punct de vedere al clasificării
internalist-externalist, statusul persoanelor care se autodefinesc “internaliste” și în același
timp sunt mari consumatoare de servicii medicale – adică se supun controlului altora – pentru
a se asigura că nimic nu este în neregulă cu ele (Ogden, 2007, p. 19).

Dezvoltat de James O.Prochaska, Carlo C. DiClemente şi John C. Norcross în 1992,
modelul transteoretic al schimbării stadiale (Stages of Change/Transtheoretical Model)
reprezintă o perspectivă nouă asupra schimbării comportamentale. Cu MTSS, autorii au
142
încercat să explice de ce la unii indivizi schimbarea comportamentală întârzie să apară, în
pofida existenţei intenţiei, motivaţiei şi, posibil, a mediului favorabil. Autorii modelului
susţin că modificarea comportamentului poate surveni în urma unui proces non-liniar, în cinci
stadii:
 Stadiul 1: pre-contemplare. Individul nu se gândeşte încă să adopte comportamentul
sănătos. În ultimii doi ani, prin mass media tradiţionale, prin campanii urbane şi prin
intermediul reţelelor sociale online, circulă mesaje care încurajează cetăţenii să utilizeze
bicicleta ca mijloc de transport urban. Mesajele scot în evidenţă avantajele pentru sănătate ale
mersului pe bicicletă şi totodată avantajele pentru mediu. Când acest nou mesaj a început să
circule, individul neimplicat l-a receptat, fără însă a lua vreo poziţie – pro sau contra – faţă de
mersul pe bicicleta.
 Stadiul 2: contemplare. Individul se gândeşte să-şi schimbe comportamentul riscant în
viitorul apropiat. Cei cărora mesajele le-au stârnit interesul, fie şi-au amintit despre
experienţele din copilărie legate de mersul pe biciletă, fie au început să discute sau să citească
despre această activitate. În acest stadiu, individul judecă beneficiile sau dezavantajele
mersului pe bicicletă din perspectivă proprie şi, dacă practica i se pare avantajoasă, începe să
se gândească la posibilitatea de a o adopta.
 Stadiul 3: pregătire. Individul îşi elaborează un plan pentru schimbarea comportamentului.
În acest stadiu, individul evaluează strategiile pe care le are la dispozitie pentru a începe să
meargă pe bicicleta. O poate împrumuta de la un prieten, îşi poate cumpara una, o poate
închiria de la un centru de închirieri etc. şi poate stabili să o folosească zilnic sau de două ori
pe săptămână.
 Stadiul 4: acţiune. Punerea în aplicare a planului. Individul alege strategia pe care o găseşte
cea mai convenabilă şi recurge la punerea ei în practică.
 Stadiul 5: menţinere. Individul continuă acţiunea de schimbare a comportamentului.
Aceasta reprezintă ultima etapă a MTSS, noul comportament – mersul pe bicicleta – este
permanent, respectând parametrii pe care şi i-a stabilit individul încă din stadiul 3.
Pe pe lângă stadializarea procesului de schimbare comportamentală, MTSS propune şi

ideea că, înainte de atingerea scopului final (adică menţinerea comportamentului), individul se
mişcă înainte şi înapoi între stadii, acest lucru putând explica întârzierea în adoptarea
definitivă a unui comportament. Astfel, orice intervenţie menită să modifice comportamentul
unui individ trebuie să ţină seama de cât de pregătit este pentru schimbare, adică de stadiul în
care se află. De exemplu, o persoană care lucrează 10 ore pe zi la birou aşezată pe un scaun va
143
fi greu convinsă să adopte de a doua zi un stil de viaţă sportiv (de exemplu: exerciţii zilnice,
de cca o oră pe zi). Dacă este în faza de contemplare a ideii de activitate fizică (stadiul 2), va
trebui mai întâi încurajată să îşi formuleze un plan personal de includere a activităţii fizice în
viaţa cotidiană (stadiul 3). La fel cum, dacă dorim să promovăm mersul pe bicicletă,
menţinerea comportamentului va fi anevoioasă sau nu se va produce în rândul persoanelor
care deşi au trecut la acţiune (stadiul 4), au fost îngrozite de traficul urban şi s-au gândit să
renunţe la această activitate.
O varietate a modelului transteoretic este Modelul precauţiei (The Precaution
Adoption Process Model), care extinde la 7 numărul de stadii necesare unui individ pentru a
trece de la conştientizarea unei probleme, la acţiune pentru îndepărtarea ei. În MP, stadiul de
pre-contemplare este împărţit în două, în cel de necunoaştere (atunci când individul nu a auzit
despre comportamentul în discuţie sau despre beneficiile şi dezavantajele lui) şi cel de
neangajare (atunci când a auzit însă are sentimentul că nu îl priveşte). A treia etapă a MTSS
este separată, în funcţie de decizia individului de a recurge sau de a nu recurge la acţiune.
Modelul precauţiei pune şi mai mult accent pe ideea că trecerea de la un stadiu la următoarele
este un proces în spirală, dar în care nu se sar etape. În plus, autorii modelului actual – Neil D.
Weinstein și Peter M. Sandman – susţin că odată ce primele 2 stadii, de conştientizare a
pericolului, au fost depășite, individul nu se mai întoarce la ele (Weinstein, Sandman și
Blalock, 2008).
Fig. 15. Stadiile modelului precauției

Sursa: Weinstein, Sandman și Blalock, 2008, p. 127
Principalele beneficii ale celor două modele stadiale sunt acelea că ele clarifică
mecanismele schimbării comportamentelor şi, în acelaşi timp, propun o strategie, un plan de
acţiune pentru specialiştii în sănătate publică. De exemplu, în vederea renunţării la fumat a
144
tinerilor dintr-o comunitate, cei care se ocupă de promovarea sănătăţii ar trebui în primul rând
să identifice stadiul în care se găsesc majoritatea tinerilor şi să dezvolte o intervenţie potrivită
stadiului acestora.
Dacă analizăm MTSS şi MP din punct de vedere al organizării schemei explicative, se
vede că ele conţin toate elementele celorlate modele teoretice. În primele 2 etape, de obicei
individul este supus la surse de informare despre comportamentul vizat. În etapele de mijoc (3
şi 4 sau 3, 4 şi 5) au loc procesele cognitive menţionate şi în celelate teorii (percepţia asupra
vulnerabilităţii la riscul de sănătate, asupra benefiicilor adoptării comportamentului, asupra
propriei eficacităţi în executarea comportamentului etc.), iar în etapele finale (5 sau 6 şi 7)
individul adoptă comportamentul fiind încurajat şi susţinut de anumite oportunităţi sau
impulsuri spre acţiune.
În opinia lui Simon Marshall şi Stuart Biddle (2001), MTSS – și aș spune MP implicit
– sunt singurele modele dintre cele descrise în acest capitol care au o abordare dinamică
asupra comportamentului; celelalte teorii nu privesc comportamentul ca fenomen în
dezvoltare, ci mai degrabă ca fenomen care apare sau nu apare la un individ.
Aplicarea MTSS și MP în cercetarea empirică implică însă o serie de limitări
(Weinstein, Sandman și Blalock, 2008; Prochaska, DiClemente și Norcross, 2008). Cele mai
frecvent, aceste modele sunt folosite în anchete sociologice transversale, cercetătorii
încercând să identifice profiluri ale respondenților aflați în stadii diferite ale modelului. Astfel
de studii nu ajută însă la înțelegerea mecanismului prin care respondenții aflați în stadiul 2, al
contemplării, de exemplu, se transformă după un timp în respondenți aflați în stadiul 4, al
acțiunii. Măsurarea eficacității celor două modele se realizează cu adevărat prin cercetarea
acțiune sau studiile cvasi-experiementale. Acestea sunt însă rar întâlnite, implementarea lor
fiind cel mai probabil costisitoare: cercetătorii trebuie să elaboreze programe de schimbare
comportamentală, să le deruleze o perioadă de timp și apoi să analizeze efectele lor asupra
indivizilor.
Comportamentele cel mai frecvent studiate și modelate utilizând concepția stadială
sunt renunțarea la fumat, activitatea fizică, reducerea consumului de alcool, folosirea
prezervativului, cercetătorii obținând rezultate remarcabile de schimbare comportamentală
mai ales în cazul fumatului (Prochaska, DiClemente și Norcross, 2008).
145
Cunoscut în limba engleză sub denumirea Information-Motivation-Behavior Skills
Model, modelul a fost dezvoltat de Jeffrey Fisher şi William Fisher, plecând de la ideea că
există trei dimensiuni relevante pentru a înţelege modul în care se formează sau pot fi
schimbate comportamentele: dimensiunea informaţională, cea motivaţională şi cea
comportamentală. În practică, modelul presupune următoarea operaționalizare: pentru a
identifica mecanismele schimbării comportamentale, trebuie evaluate 1) deficitul
informaţional al indivizilor în legătură cu beneficiile sau riscurile unei anumite conduite, 2)
motivaţiile indivizilor pentru schimbare şi 3) abilităţile indivizilor, cele care i-ar ajuta să
iniţieze şi să susţină o anumită modificare a conduitei (Bakeera-Kitaka, Nabukeera-Barungi,
Nöstlinger, Addy şi Colebunders, 2008).
IMC este utilizat cel mai adesea în cercetări formative pentru proiectarea unor
intervenţii de prevenire a bolilor grave sau în cercetări care evaluează impactul acestor
intervenţii. Tot Jeffrey D. Fisher (2008) a realizat un sumar al intervențiilor de prevenire a
bolilor cronice bazate pe IMC care s-au dovedit eficiente în adoptarea comportamentului
adecvat, identificând 30 de intervenții documentate. Toate au plecat de la sesiuni de informare
(individuale sau de grup, susținute de consilieri sau livrate sub forma unor prelegeri etc.),
însoțite de tehnici variate, în funcție de categoria de persoane căreia i se adreseau:
demonstrații de organizare a meselor şi planificare a exerciţiilor fizice în rutina zilnică, tehnici
pentru îmbunătățirea abilităților de comunicare și negociere, interviu motivațional etc.
Există posibilitatea ca acest gen de intervenţie să nu dea rezultatele scontate sau să
aibă chiar efect de bumerang în condiţiile în care educatorii-între-egali sunt mobili, îşi pierd
interesul sau sunt expuşi riscului de a-şi pierde uşor statusul de lider de opinie în grupul de
semeni.

- MIC (sau Integrated Behavior Model) a fost elaborat pornind, în
principal, de la constructe ale teoriei “Acțiunea rațională” și ale teoriei
„Comportamentul planificat”. MIC a rezultat din contribuția celor mai cunoscuți
teoreticieni ai schimbării comportamentelor de sănătate (printre care Albert
Bandura, Martin Fishbein, Howard Becker) reuniți în 1997 în cadrul unui unei
146
conferințe organizate de National Institutes of Health. Psihosociologii invitați au
recurs la analiza tuturor modelelor teoretice cunoscute și testate pentru a stabili o
listă finită de variabile care să fie utilizate în orice explicație a comportamentelor
de sănătate. În final, a rezultat un model conținând opt variabile.
- Conform MIC, probabilitatea de apariţie a unui comportament creşte
dacă individul are intenţia de a-l adopta, dacă mediul nu este potrivnic și individul
are experienţă anterioară, adică dispune de abilitățile necesare pentru practicarea
acestuia. Intenția, pe de altă parte, se va manifesta dacă individul:
 apreciază comportamentul drept relevant, în acord cu imaginea lui despre sine;
 percepe mai multe avantajele decât dezavantaje ca urmare a adoptării
comportamentului;
 percepe presiunea normativă de a iniția comportamentul mai puternic decât presiunea
de a nu-l adopta;
 anticipează că reacția emoțională ca urmare a adoptării comportamentului va fi
pozitivă;
 are un nivel înalt de percepție asupra propriei eficacități.
Fig. 16. Modelul integrat al comportamentului

Sursa: Conner și Norman, 2005, p. 19
147
Mark Conner și Paul Norman (2005, p. 20) apreciază că MIC este un model economic,
ce pare să explice satisfăcător varianța comportamentelor de sănătate – cel puțin mai mult
decât o fac celelalte modele. De asemenea, MIC se vrea un model adaptat întotdeauna
profilului populației studiate. Prin adaptare se înţelege nu numai traducerea variabilelor în
limba sau pe înțelesul populației vizate, ci deducerea constructelor potrivite prin explorarea
calitativă a atitudinilor şi comportamentelor populaţiei. În vederea adaptării MIC, Daniel E.
Montaño şi Danuta Kasprzyc, preluând de fapt o recomandare mai veche a lui Martin
Fishben, propun efectuarea de interviuri în profunzime cu minimum 15-20 de persoane
aparţinând populaţiei ţintă, doar jumătate dintre ei având experienţa comportamentului studiat
(Montano și Kasprzyc, 2008, p. 82). Interviurile trebuie să exploreze următoarele aspecte:
 Emoţiile pozitive sau negative legate de practicarea
comportamentului;
 Aşteptările (pozitive sau negative) legate de rezultatele
practicării comportamentului;
 Identificarea grupurilor sau persoanelor de referinţă a căror
părere despre comportament poate avea rol în decizia
individului de a-l adopta sau nu;
 Factori de mediu (externi) care pot facilita sau împiedica
practicarea comportamentului.
Datele astfel colectate sunt supuse analizei conţinutului comunicării şi rezultatele sunt
utilizate la construcţia chestionarului ce urmează a fi aplicat populaţiei ţintă.
Despre MIC se spună însă că are și câteva lipsuri semnificative. În primul rând,
include variabile despre imaginea de sine și reacția emoțională, ori acestea nu au dovedit
putere explicativă semnificativă în nici unul dintre studiile în care au fost testate de-a lungul
timpului. În al doilea rând, MIC nu include constructe precum “percepția asupra propriei
vulnerabilități”, „percepția asupra propriei responsabilități” care s-au dovedit relevante în
înțelegerea comportamentelor de sănătate. În al treilea rând, MIC, la fel ca majoritatea
modelelor teoretice prezentate în acest capitol, nu indică decât la nivel minimal legăturile
dintre variabilele constitutive (Conner și Norman, 2005, p. 20).
MIC a fost utilizat mai ales în cercetări care urmăreau să stabilească factorii cauzali ai
intenției și ai comportamentului de protecţie şi prevenţie în sănătate (a se vedea volumul
Prediction and Change of Health Behavior. Applying the Reasoned Action Approach, editat
de Icek Ajzen, Dolores Albarracin și Robert Hornik în 2007).
148
Spre deosebire de alte modele mai vechi, MIC a fost aplicat în puține studii
longitudinale; cu toate acestea este considerat a avea putere explicativă semnificativă.
Probabil că acest lucru se datorează în primul rând clarității constructelor pe care le utilizează
și în al doilea rând metodologiei sale de aplicare, care presupune operaționalizarea
conceptelor centrale de jos în sus (pornind de la date empirice) și nu de sus în jos (pornind de
la teorie).
149
CAPITOLUL 3. PSIHO-FIZIOLOGIA ACTULUI NUTRIȚIONAL ȘI A
TULBURĂRILOR DE COMPORTAMENT ALIMENTAR
3.1. Sistemele anatomice şi interacţiunea complexă dintre ele
3.2. Mecanismul fiziologic de funcţionare al organismului prin alimentaţie
3.3. Cele mai frecvente tulburări de nutriție și obezitatea
3.4.3. Inapetența
3.4.4. Binge-eating
3.4.5. Boala Pica
3.4.8. Ortorexia
150
Rezumat
Capitolul 3. Psiho-fiziologia actului nutrițional și a tulburărilor de comportament

alimentar asigură familiarizarea cursanților cu principalele noțiuni din sfera medicală și
psihologică în ceea ce privește actul nutritional și tulburările de comportament alimentar.
Descrierea demersului logic și coerent a interacțiunii sistemelor anatomice implicate în
actul nutriției este indispensabil pentru înțelegerea diferențelor între ceea ce este considerat
normal și patologic în acest domeniu. Parcurgerea literaturii de specialitate, după ultima
clasificare și integrare ca și criterii de diagnostic, recunoscută la nivel internațional, are în
vedere formarea următoarelor finalități: a) recunoașterea semnelor și simptomelor
diferitelor categorii de tulburări/ stil de comportament alimentar și a capacității evaluative
pentru a utiliza informația în context instructiv-educativ; b) înțelegerea diferențelor între
formele de manifestare specifice, în funcție de vârsta cronologică; c) formarea unei
percepții corecte cu privire la interacțiunea complexă a factorilor direct implicați în
instalarea unei patologii; d) utilizarea informației în scop de prevenție, intervenție și
autocunoaștere la nivelul tuturor elementelor sistemului de educație- cadre didactice, copii/
elevi, părinți; e) obținerea informației corecte; f) încurajarea cadrelor didactice pentru
introducerea informației în scop de prevenție în context școlar.
Scopul general al capitolului este acela de a forma o viziune complexă asupra necesității
implicării actorilor sociali într-o echipă multidisciplinară. Primul pas este accesul la
informație corectă și avizată. Aceasta permite, pe de o parte, prevenția, iar pe de altă parte,
identificarea și recunoașterea primelor semne, la sine și la ceilalți. Intervenția precoce are
șanșe mai mari de reușită. Cunoașterea naturii factorilor care participă la instalarea unui
diagnostic ajută la înțelegerea nevoii de a apela la diferite servicii specializate, după caz.
151
3.1. Sistemele corpului uman şi interacţiunea complexă dintre ele
Corpul uman este o mașină foarte complexă unde aparatele și sistemele funcționează în
strânsă legătură unele cu celelalte; nu poate lipsi nici unul dintre ele pentru că atunci întreg
organismul ar înceta să mai funcționeze.
Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor
morfologică este diferită. Ele sunt unităţi funcţionale ale corpului, de unde derivă şi
denumirea lor. În aparat, organele sunt legate prin funcție comună, însă pot avea structură și
origine diferită:
 aparatul respirator
 aparatul cardiovascular
 aparatul digestiv
 aparatul excretor
 aparatul locomotor
Sistemele sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi
structură, sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu, sistemul muscular, sistemul osos,
sistemul nervos, sistemul endocrin.
Diferenţa între cele două noţiuni (sistem și aparat) nu este foarte clară, uneori ele fiind
folosite chiar ca sinonime.
Sistemul conţine structuri cu aceeaşi origine embriologică, pe când aparatul are părţi
de origine embriologică diferită.
Aparatele și sistemele organismului funcționează ca un tot unitar; ele sunt
interconectate și dependente unele de celelalte. De exemplu, aparatul respirator asigură
aportul de oxigen și îl predă sistemului circulator. Acesta, cu ajutorul aparatului
cardiac(cardiovascular), îl transportă la țesuturi.
Fiecare celulă din organism trebuie să se hrănească și să respire. Cu alte cuvinte, are
nevoie de oxigen și de glucoza (în principal).
 Aparatul cardiovascular
Structurile acestuia sunt reprezentate de: inimă, sistemul circulator (artere, vase capilare şi
vene), sângele
152
Funcţiile sistemului circulator:
- cale de acces şi trecere în interiorul organismului;
- distribuie substanţe nutritive, materialele de construcţie şi combustibilii care susţin
viaţa şi activitatea celulelor;
- conlucrează cu sistemul limfatic pentru a elimina din organism deşeurile rezultate
din metabolism şi alte substanţe nefolositoare;
- este implicat în reglarea temperaturii corpului;
- transportă oxigenul la țesuturi.
 Sistemul /aparatul digestiv
Are drept component următoarele: tubul digestiv și glande anexe

Tubul digestiv cuprinde: cavitatea bucala, faringe, laringe, esofag, stomac, duoden, jejun,
ileon, colon, rect.
Glande anexe: glandele salivare, ficatul, pancreasul.
Funcţiile aparatului digestiv: digestia și minora funcție endocrină.

Digestia este un mecanism complex prin care alimentele sunt descompuse până la nivelul
unor compuși chimici simpli, ce pot fi absorbiți de către organism.
Am putea spune că digestia se realizează prin 2 mecanisme: fizice și chimice; fizice
prin masticație și amestecarea alimentelor, și chimice, prin acțiunea sucurilor digestive( acizi,
enzime). Rolul acestora este să descompună alimentele până la nivelul unor structuri chimice
simple pe care le poate recunoaște ca fiind proprii, și le poate asimila (metaboliza). De
exemplu: ne imaginăm că organismul nostru este o casă care trebuie, în permanență,
construită și reparată. Să zicem că avem nevoie de cărămizi pentru construirea unui nou etaj.
În natură nu găsim etajul gata făcut să îl putem anexa pur și simplu. Vom găsi doar ziduri și
alte “ruine”, bucăți din alte construcții ce nu le putem folosi ca atare. Acelea trebuie demolate,
cărămizile se recuperează și vor contribui la construirea etajului, restul aruncându-se.
Știm că “funcția” creează “structura”, și nu invers- organele noastre arată așa, pentru
că ele trebuie să îndeplinească o anumită funcție. Este necesar a trece în revistă câteva detalii
anatomice pentru a putea înțelege mai bine fenomenul complex care este digestia.
153
Intestinul subțire este lung(4-6m); aici au loc procesele de absorbție a nutrienților
(suprafața de absorbție). Este compus din duoden, jejun și ileon. Are în medie 14-16 anse
intestinale (semicercuri) prinse prin mezenter de peretele abdominal posterior.(ex: elasticul
cusut pe o bucată de material). La exterior arată ca un tub contorsionat, dar la interior putem
distinge vilozitățile intestinale-unitatea macrofuncțională a intestinului.
Intestinul gros pornește de la nivelul valvulei ileocecale și are forma aproximativă a
literei “U” întoarsă. La acest nivel distingem: colonul ascendent, colonul transvers, colonul
descendent, colonul sigmoid și rectul.
Sistemele de epurare au în componenţă următoarele sisteme care sunt de sine stătătoare:
colonul, sistemul limfatic, aparatul reno-urinar, sistemul tegumentar, sistemul imunitar.
Funcţiile întreprinse:
- Evacuarea produşilor secundari şi a reziduurilor rezultate din metabolism şi
digestie;
- Eliminarea agenţilor patogeni, precum şi apa în exces.
Sistemul limfatic, parte a sistemului circulator, cuprinde o rețea de vase limfatice care
transportă un lichid clar numit limfă (latină: apă) direcțional spre inimă.
Aproape omniprezent în organism găsim acest trio de vase: arterial, venos și limfatic;
în acest buchet vascular găsim și o fibră nervoasă.
Spre deosebire de sistemul cardiovascular, sistemul limfatic nu este un sistem închis.
Sistemul circulator uman procesează o medie de 20 de litri de sânge pe zi, prin filtrare
capilară, prin care se elimină plasma, rămânând celulele sanguine. Aproximativ 17 litri din
plasma filtrată sunt reabsorbiți direct în vasele de sânge, în timp ce restul, de 3 litri, rămâne în
lichidul interstițial. Una dintre principalele funcții ale sistemului limfatic este de a asigura o
cale alternativă pentru ca acești 3 litri în plus pe zi să revină în sânge.
Cealaltă funcție principală este aceea de apărare a sistemului imunitar. Limfa este
foarte asemănătoare cu plasma sanguină însă conține limfocite și alte celule albe. Ea conține,
de asemenea, produse reziduale și resturi de celule împreună cu bacterii și proteine. Organele
asociate compuse din țesut limfoid sunt locurile de producție ale limfocitelor. Aici
menționăm: splina, timusul, amigdalele, ganglionii limfatici.
Funcţiile îndeplinite de către sistemul limfatic:
- Este responsabil pentru eliminarea fluidului interstițial din țesuturi;
- Absoarbe și transportă acizii grași și grăsimile precum chilul din sistemul digestiv;
154
- Transportă globule albe către și de la ganglionii limfatici în oase;
- Limfa transportă celulele prezentatoare de antigen, precum celule dendritice către
nodulii limfatici unde este stimulat un răspuns imun.
 Aparatul reno-urinar:
Este unul din aparatele fiziologice esențiale ale organismului care produce, stochează
și elimină deșeurile organismului prin urină. În cazul rasei umane, ca și cazul majorității
vertebratelor, acest sistem este alcătuit din doi rinichi, două uretere, vezica urinară, doi
mușchi sfincteri și uretră. Organul similar pentru nevertebrate se numește nefridiu.
Funcţiile îndeplinite de către sistemul urinar:
- Filtrarea şi excretarea excedentului de H2O, de substanţe nutritive şi reziduuri;
metabolice şi a produşilor secundari din organism cad în sarcina sistemului urinar;
- Acesta contribuie printre altele la restabilirea echilibrului dintre sodiu şi potasiu;
- Funcție endocrină.
Sistemul imunitar cuprinde:
a) sistemul limfatic ( în care sunt incluse timusul şi splina, măduva osoasă, celulele imunitare-
limfocite, monocite, bazofile, macrafage etc);
b) ficatul;
c) bacteriile comensale
Funcţiile îndeplinite sunt:
- Protejează organismul de agenţi patogeni (inamici străini), de antigeni (proteine
străine), paraziţi etc., care l-ar putea leza sau distruge;
- Sistemul imunitar este cu adevărat forţa poliţienească a organismului.
Sistemul endocrin cuprinde: hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, timusul, glandele

suprarenale, pancreasul, glandele din mucoasa intestinală, ovarele, testiculele.
- Reglează toate activităţile organismului;
- Aceste operaţii se realizează cu ajutorul hormonilor si neuro-transmiţătorilor;
- Sistemul endocrin este strâns legat de factorii de mediu, stări emoționale, status
nutrițional.
 Aparatul locomotor: poate fi împărțit în sistem muscular și sistem osos
155
Sistemul muscular cuprinde: muşchii, tendoanele, ţesutul conjuctiv.
- Mişcarea;
- Rezistenţa şi sprijinul scheletului osos;
- Generator de căldură.
Sistemul osos cuprinde: oasele și cartilajele.
- Sistemul osos conferă forma şi structura corpului;
- Face posibilă activitatea locomotoare a membrelor.
Sistemul nervos:
Sistemul nervos coordonează activitatea mușchilor, monitorizează organele, primește
și prelucrează informațiile primite prin organele de simț și inițiază acțiuni. Cu alte cuvinte
sistemul nervos este responsabil pentru menținerea homeostaziei (echilibrul intern al
corpului). Elementele principale ale sistemului nervos sunt neuronii și celulele gliale (cu rol
de susținere și de protecție). Din punct de vedere anatomic, putem împărți sistemul nervos în
sistem nervos central (encefalul și măduva spinării) și sistem nervos periferic (nervii).
Din punct de vedere funcțional, putem împărți sistemul nervos în sistem nervos
somatic (responsabil de inervația musculaturii voluntare) și sistem nervos vegetativ
(responsabil cu inervația musculaturii viscerale).
 Aparatul reproducător cuprinde: testicule; ovare; glande mamare şi

prostată.
Aparatul reproducător (aparatul genital sau sistemul reproducător) este un sistem
de organe dintr-un organism care lucrează împreună pentru reproducere. Multe substanțe ca
hormonii și feromonii sunt de asemenea importante în acest sistem.
 Aparatul respirator:
Constituie totalitatea organelor care servesc la schimbul gazos între organism și
mediu, asigurând organismul cu oxigen, indispensabil vieții celulelor, și eliminând din
organism dioxidului de carbon rezultat din oxidări.
156
Anatomic poate fi împărțit în: țesut pulmonar (plămânii) și căi aeriene ( fose nazale,
faringe, laringe, trahee, bronhii, bronsiole). Căile respiratorii nu iau parte la schimbul de gaze;
ele au rolul de a conduce aerul la, și de la plămâni, și de a purifica, a încălzi și a umezi aerul
inspirat. Se deosebesc: căile respiratorii superioare (cavitatea nazală și faringele) și căile
respiratorii inferioare (laringele, traheea și bronhiile). Plămânii au rolul cel mai important în
respirație, la nivelul lor are loc respirația pulmonară, schimbul gazos între organism și mediu
realizându-se la nivelul alveolelor pulmonare.
3.2. Procesele fiziologice de bază în nutriţie

Cele patru procese fiziologice de bază în nutriţie sunt reprezentate de: digestie,
absorţie, utilizare şi eliminare.
Digestia
Orice aliment consumat trece printr-un proces digestiv. Acesta din urmă reprezintă acţiunea
prin care organismul descompune structurile alimentelor în substructuri de construcţie şi
combustibil. Cu alte cuvinte, organismul are nevoie de aceste materii prime pentru aportul de
energie, funcţionare dar şi de construcţie şi refacere.
Digestia începe în cavitatea bucală. La acest nivel alimentele suferă prima
transformare fizica prin procesul de masticație, dar si chimica prin acțiunea salivei. Aici
întâlnim prima acțiune enzimatica. Enzimele (din limba greacă - zymosis - ferment) sunt
proteine sau proteide fără de care celule vii nu pot înfăptui reacții complexe într-un timp scurt,
la temperatura mediului înconjurător. Ele sunt substanțe care catalizează reacțiile biochimice
din organism, având un rol esențial în biosinteza și degradarea substanțelor din materia vie,
întâlnindu-se în toate organismele animale, vegetale și în microorganisme, mai fiind denumite
din această cauză biocatalizatori. Fără enzime, procesele biochimice s-ar desfășura cu viteze
foarte mici.
Compoziția chimică a salivei:
• 99.4% apă,
• 0.6% reziduu uscat,
• 0.4 % substanțe organice (enzime, proteine, substanțe azotate neproteice, substanțe

neazotate),
• 0.02 % substanțe anorganice: cloruri, bicarbonați, fosfați de Na, K, Ca.
157
K+ se găsește în salivă în concentrație de 8 ori mai mare decât a plasmei; lipsa K+ din
salivă sistează secreția salivară. Tiocianatul de potasiu (KSCN) este un produs de excreție
salivară pentru că ajută la eliminarea radicalilor ciani proveniți din metabolismul proteinelor.
Are rol antiseptic și este crescut la fumători.
Concentrația Na+ în salivă crește paralel cu debitul salivar.
Sărurile de Ca2+ din salivă sunt solubile în mediul acid; în mediul alcalin precipită în
interiorul canalelor excretoare și rezultă calculii salivari (sialoliți). Saliva crescută în mucina
duce la apatiția tartrului dentar.
Enzimele salivare sunt: amilaza salivara, lipaza produsă de glandele linguale von
Ebner ‐ lizozim, lactoferina. Amilaza salivară hidrolizeaza la un pH optim de 6.8 legăturile
1.4 glicozidice din molecula de amidon fiert sau copt până la stadiul de maltoză, trecând prin
stadii intermediare de dextrine (amilodextrine, eritrodextrine, acrodextrine). Lipaza este
prezentă în saliva nou‐ născutului; hidrolizează trigliceridele din lapte în absenta sărurilor
biliare și a lipazelor pancreatice. Lizozimul este o substanță polipeptidică având rol
bactericid‐ se găsește și în alte secreții: lacrimală, gastrică. Lactoferina fixează Fe pe care‐ l
scoate din circuitul de dezvoltare al microbilor rol bacteriostatic.
Bolul alimentar este condus apoi către stomac unde va staționa in medie 3-4 ore.
Asupra lui va acționa sucul gastric. Sucul gastric are un ph acid prin prezenta dominanta a
HCl. La acest nivel asupra alimentelor acționează și enzime proteolitice cum este pepsina.
Rolul stomacului nu este doar de rezervor ci, asemenea unei mașini de spălat haine, amestecă
alimentele pentru a asigura o expunere cât mai mare acțiunii enzimelor (element cheie, bula
de gaz a stomacului). Chimul gastric trece apoi prin sfincterul pilor înspre duoden. Aici va
întâlni sucul biliar de la ficat ( vezicula biliară) și sucul pancreatic. Cele două sucuri vor
neutraliza chimul acid, acesta devenind alcalin în traseul spre jejun. De menționat este că
acizii biliari au rol în emulsionarea grăsimilor (asemenea detergentului de vase) pe care le
descompune până la nivel de micelii făcând mai ușoară activitatea lipazelor.
Sucul pancreatic este secretat de pancreasul exocrin-1000 – 1500 ml/24h-, este un lichid clar,
vâscos, cu o densitate= 1,008 – 1,012 și pH= 7-9 => direct proporțional cu rata eliberării din
acinii pancreatici. Este compus din substanțe anorganice- cationi: Na, K, Ca, Mg, și anioni:
HCO3, Cl, PO4, SO4 (cantitatea de HCO3 crește pe măsură ce crește debitul secretor -
HCO3+Na=NaHCO3=> asigură alcalinitatea puternică a sucului pancreatic ce neutralizează
aciditatea sucului gastric), și substanțe organice: enzime pentru toate principiile alimentare.
158
Enzime proteolitice
Acestea hidrolizează proteinele până la stadiul terminal de oligopeptide
a) Tripsina-
 elaborată sub formă inactivă: tripsinogen
 la pH 7-8 se transformă spontan în tripsina activă printr-o reacție autocatalitică,
favorizată de Ca;
 în intestin reacția este catalizată de enterokinaza eliberată de mucoasa duodenală care
desprinde 6 aa din tripsinogen;
 endopeptidaza ce scindează atât proteinele mari, cât și peptidele simple rupând
legătura peptidică la nivelul radicalului carboxilic al lizina-arginina (aa bazici);
 acțiunea câștigă eficacitate dacă proteinele au fost supuse acțiunii pepsinei;
 activează și celelalte proteaze pancreatice;
b) Chimotripsina
 secretată sub formă inactivă : chimotripsinogen – proces catalizat de enterokinaza și de
tripsina;
 endopeptidaza ce hidrolizează legături peptidice ale amino acizilor aromatici: tirozina,
fenilalanina, triptofan, metionina sau lizina;
 coagulează laptele;
c) Carboxipeptidaza
 exopeptidaza ce scurtează proteinele cu un amino acid;
 secretată sub formă inactivă: precarboxipeptidaza – proces catalizat de tripsina și Zn;
d) Colagenaza
 elaborată inactiv- este scindată de tripsina în produs activ;
 scindează legăturile peptidice ale colagenului la nivelul unor amoni acizi: prolina,
hidroxiprolina, glicina;
e) Elastaza
 scindează legăturile peptidice ale amino acizilor: alanina, serina, glicina;
 secretată sub formă inactivă: preelastaza – proces catalizat de tripsina, enterokinaza, la
nivelul duodenului;
f) Ribonucleaza
 esteraza ce hidrolizează ARN și ADN desfăcând legăturile ester-fosfat, rezultând
oligonucleotide;
159
g) Protaminaza
h) Leucin amino peptidaza
Pancreasul este protejat prin autodigestia relizată de cele 8 enzime proteolitice prin:
-secreția acestor proteaze sub formă inactivă;
-posibilitatea distrugerii enzimelor proprii cu o antienzima( antitripsina).
Antitripsina
 localizată în citoplasma celulelor glandulare;
 previne activarea exagerată a tripsinei în celule, acini sau ductele excretoare
pancreatice.
Enzimele glicolitice
a) Amilaza pancreatică
 secretată sub formă activă;
 similară celei salivare, scindează amidonul până la dextrine și maltoză;
 activitate mai mare decât ptialina – poate distruge în 30 min cantități de amidon de 20
000 de ori mai mari decât greutatea sa;
 acționează la pH optim de 6,5 – 7,2 în prezența Cl;
Enzime lipolitice
a) Lipaza pancreatică
 molecula de enzimă poate hidroliza 300 000 molecule de substrat într-un minut;
 cea mai activă esteraza din tubul digestiv;
 separă acizii grași de glicerol la un pH 7-8 în prezența Ca și Mg ca activatori;
 viteza de hidroliza maximă la acizi grași cu 4 atomi de C și scade prin alungirea
lanțului;
 sărurile biliare prin emulsionarea grăsimilor măresc suprafața de contact dintre
substrat și enzimă, favorizând indirect activitatea lipazei;
 dacă enzima lipsește, grăsimile trec nedigerate în fecale: steatoree (60-70% din lipide
sunt eliminate pe cale fecală);
b) Colesterol esteraza = colesteraza
 scindează colesterolul alimentar esterificat în colesterol liber și acizi grași;
c) Lecitinaza
160
 descompune fosfoaminolipidele în acizi grași și glicerofosfat de colina;
 glicerofosfatul este apoi hidrolizat de o fosfataza.
Rolul cheie în digestia alimentelor îl joacă enzimele. Bagajul enzimatic al unui om

este foarte mare și ne oferă posibilitatea de a digera o multitudine de alimente (omnivori).
Bagajul enzimatic ni-l formăm încă din perioada de sugar și se definitivează târziu, în
perioada de adult. Acest bagaj este codificat în codul nostru genetic. Prin diversificare,
învățăm organismul sugarului să producă enzime specifice pentru fiecare aliment.
Exemplu de acțiune /deficit enzimatic: 1/3 dintre sugari se nasc cu un deficit de lactaza
(enzima responsabilă cu descompunerea lactozei din lapte). Drept urmare, o parte din lactoză
rămâne nedigerată și va ajunge în intestin unde va fermenta. Prin fermentație se degaje gaze
care produc distensia intestinului; aceasta provoacă durere, deci colici. Acesta este
mecanismul de producere al colicilor sugarului.
Un astfel de deficit enzimatic natural, se corectează în timp fără intervenție din
exterior. Exista însă și deficite enzimatice ce produc boli grave, unele incompatibile cu viața.
La ora actuală se cunosc zeci de boli enzimatice și sigur se vor depista în continuare altele
noi. De exemplu: fenilcetonuria. (am ales acest exemplu deoarece se poate face screening de
la naștere, ca efectele bolii sa fie minime).
Fenilcetonuria (OMIM 261600) este o boală autosomal recesiva a metabolismului

fenilalaninei determinată de mutații ale genei PAH (localizată pe cromozomul 12q24.1) care
codifică fenilalanin hidroxilaza, enzima ce transformă fenilalanina în tirozina.
Incidența fenilcetonuriei este de circa 1/15.000 nou-născuți în rândul populației caucaziene.
Manifestările clinice se instalează, de obicei, după primul trimestru de viață; nou-
născutul este indemn din punct de vedere clinic, cu excepția pigmentației cutanate reduse
asociate cu păr blond și ochi albaștri (toate aceste semne fiind determinate de deficitul de
tirozina, un precursor al melaninei). Boala se manifestă prin tulburări neurologice, retard
somatic și retard mintal; la aceste fenomene se mai pot adăuga mirosul particular al urinii ("de
șoarece" sau "de hambar") și o dermatită cronică descuamativă.
Acești copilași vor trebui să mănânce toată viața alimente fără fenilalanină.
Organismul descompune alimentele pe care le consunăm în următoarele:
161
- Proteine ( acestea la rândul lor sunt descompuse în aminoacizi şi îndeplinesc
funcţia de material de construcţie şi refacere);
- Glucide ( zaharuri complexe, descompuse la rândul lor în zaharuri simple, folosite
drept combustibil);
- Lipidele ( descompuse la rândul lor în acizi graşi şi glicerol, şi îndeplinesc funcţii
diverse).
După ce a trecut pasajul duodenal mâncarea va suferi următorul proces reprezentat de
absorbție.
În cavitatea orală, mucoasa nu este specializată pentru absorbție; hrana nu a suferit
transformări importante prin care să permită absorbția, componentele direct absorbabile fiind
puține.
Mucoasele, orală, faringiană și esofagiană, nu sunt importante în procesele de
absorbție; mucoasa orală permite absorbția unor substanțe cum sunt: hormonii steroizi,
morfina și compușii cianogenetici.
Mucoasa stomacului monocavitar nu este specializată pentru absorbție. Deși la acest
nivel se pot absorbi unele substanțe, fenomenul este neînsemnat. În ordine descrescândă,
absorbția prin mucoasa gastrică este posibilă pentru lipide și substanțe liposolubile (alcool),
glucide și apă.
Intestinul subțire prezintă mucoasa specializată pentru absorbție, atât prin suprafața de
absorbție, cât și prin mecanismele de transfer și disponibilul de nutrienți. Plierea mucoasei
intestinului subțire este transversală, cu formarea valvulelor conivente. Mucoasa acestora s-a
pliat la rândul ei și a format vilozități sau vili. Acești vili sunt acoperiți de un epiteliu
unistratificat, format din celule cu marginea în perie, dispuse pe muscularis mucosae. Prin
prezența vilozităților s-a calculat o creștere a suprafeței de absorbție intestinală de 7-18 ori.
Citoplasma celulelor cu marginea în perie conține un nucleu dispus bazal și numeroase
mitocondrii, alături de un aparat Golgi și un reticul endoplasmatic bine dezvoltate. Această
organizare denotă o activitate metabolică intensă, fapt care determină ca longevitatea acestor
celule să nu fie mai mare de 1-2 zile. La om, cantitatea de celule intestinale descuamate pe zi
ajunge la 250 g. Odată cu desprinderea și distrugerea acestor celule în lumenul intestinal, se
eliberază o serie de enzime, provenite din absorbție.
De aici, nutrienții trec bariera sanguină prin vasele capilare și ajung în venele
mezenterice, apoi în vena cavă inferioară, și apoi la ficat.
162
Aici este fabrica/rafinăria/bucătăria organismului (funcție independentă de funcția
secretorie biliară). Nutrienții sunt procesați, depozitați, unii chiar excretați(eliminați) în bilă
iar, prin vena cavă superioară, vor ajunge la inimă, de unde vor fi pompați în întreg
organismul (home delivery service). Ficatul îndeplinește diverse funcții:
Funcție metabolică
 Sinteza colesterolului, fosfolipidelor, lipoproteinelor și a lipidelor;
 Participă în metabolismul glucidelor și proteinelor;
 Sinteza unor elemente ale sângelui, precum albuminele, globulinele, și
antitrombina.
Funcție secretorie
 Producerea bilei;
Funcție imunizantă
 Neutralizarea corpurilor externe din organism, în special a toxinelor, jucând
astfel un rol important în imunitatea corpului;
Funcție excretorie
 Descompune hemoglobina;
Alte funcții
 Depozitează numeroase vitamine, precum vitamina A și vitamina B12, precum
și o serie de microelemente esențiale
Eliminarea
Ceea ce intră în organism trebuie să fie şi evacuat, în cea mai mare parte. Dacă la evacuare,
hrana arată tot aşa ca la ingerare, atunci înseamnă că organismul are o problemă. După ce
elementele din hrană sunt descompuse în structurile lor cele mai simple, spre a fi astfel
utilizate de celule, în urma acestui proces rezultă numeroşi produşi secundari sau derivate –
inclusiv gaze, acizi, reziduuri celulare, proteine nedigerate şi materiale nefolosite, precum
vitamine şi minerale – care trebuie evacuate din organism.
Tulburări de alimentație
Alimentele conțin macronutrienți (glucide, lipide, proteine) și micronutrienți (vitamine
și minerale). În continuare le vom discuta pe fiecare în parte și vom vedea ce tulburări de
alimentație apar în lipsa unora dintre ele.
163
3.3. Cele mai frecvente tulburări de nutriție prezente la copii, adolescenți și adulți

Obezitatea juvenilă afectează sănătatea copilului pentru tot restul vieţii lui. Este asociată în
mod direct cu obezitatea adultului şi cu multe alte probleme medicale. O bună înţelegere a
cauzelor şi consecinţelor acesteia este esenţială în prevenţie. Obezitatea se caracterizează prin
acumularea în exces de ţesut gras şi poate fi descrisă drept manifestarea fizică a unui exces
cronic de energie. Cu alte cuvinte, consumăm mai mult decât are nevoie organismul nostru.
Aportul caloric este mult mai mare decât consumul. Obezitatea scade foarte mult calitatea
vieţii, iar obezitatea juvenilă contribuie la dezvoltarea timpurie a mai multor comorbidităţi
(afecţiuni asociate), cum ar fi diabetul zaharat de tip ÎI, ateroscleroza, hipertensiunea s.a.
Acest risc crescut de complicaţii medicale afectează dezvoltarea normală a copilului şi îl
poate stigmatiza în comunitate. Discriminarea faţă de o persoană obeză, în special faţă de un
copil, afectează dezvoltarea psihologică a acestuia, poate duce la izolare socială şi poate
contribui la exacerbarea obezităţii prin mâncatul compulsiv şi alegerea activităţilor sedentare.
O dezvoltare optimă a copilului implică mai multe aspecte, de la activitatea fizică
corespunzătoare, până la menţinerea unui psihic sănătos. Două lucruri pot fi subliniate în acest
sens: joacă activă şi durata corespunzătoare de somn.
Joacă activă
Joaca este un mediator important în dezvoltarea funcţiilor fizice, sociale, cognitive şi de
limbaj a unui copil. Din nefericire, presiunea responsabilităţii şi a unor standarde ridicate ce
cade asupra şcolilor a redus numărul activităţilor fizice în exterior. De multe ori, joaca activă
poate fi eliminată în favoarea unor activităţi didactice de învăţare, mai statice. În unele cazuri,
vizionarea pasivă la televizor şi utilizarea altor device-uri de mass-media înlocuiesc joaca
activă. Timpul prea lung petrecut în faţă unui monitor sau ecran a ajuns să înlocuiască
activităţile în aer liber. Joaca active ar trebui să fie promovată drept parte dintr-o viaţă
sănătoasă şi echilibrată, nu pentru a slabi doar.
Durata scurtă de somn
Lipsa de somn a devenit o condiţie endemică a populaţiei moderne. În ultimele decade,
durata de somn a copiilor a scăzut cu mai mult de o oră. O durată scurtă de somn este asociată
cu stress, depresie, anxietate, creştere în greutate, hipertensiune, diabet, nivel ridicate de
colesterol, moarte prematură, adoptarea unui stil de viaţă necorespunzător (sedentar) şi a unor
obiceiuri alimentare nesănătoase. Mecanismele vinovate de aceste schimbări negative sunt:
164
creşterea nivelelor plasmatice a unor hormoni ce stimulează apetitul, crearea unui mediu ce
predispune la obezitate, scăderea marcată a activităţii fizice spontane. Deprivarea de somn
este o problema de multe ori trecută cu vederea, ce prezintă efecte cumulative asupra sănătăţii
fizice şi mentale. Prin somn se refac ţesuturi şi îşi menţin integre funcţiile, asigurând
condiţiile biologice optime pentru o dezvoltare armonioasă a copilului.
Drept concluzie, prevenția obezității juvenile ar trebui să fie prima linie de tratament și
să țintească multiplele cauze ce pot declanșa afecțiunea.
Recomandările generale sunt:
o O monitorizare mai atentă a copiilor, pentru o prevenție mai rapidă a obezității
juvenile;
o Încurajarea activităților fizice;
o Îmbunătățirea obiceiurilor alimentare și încurajarea unui program sănătos de somn;
o Insuflarea unui stil de viață sănătos, activ, ce previne creșterea în greutate;
o Orientarea spre un stil de viață sănătos, decât tratarea obezității deja instalate;
o Luarea în considerare și a factorilor genetici ce pot predispune un copil spre obezitate.

Malnutriţia la copii îşi lasă o amprentă serioasă atât în primii ani de viaţă, cât şi pentru cei ce
vor urma. Termenul face referire atât la lipsa macronutrienților (proteine, glucide, lipide) din
alimentaţie, cât şi la un aport deficitar de vitamine esenţiale şi minerale (micronutrienți). Un
prim rezultat este afectarea sistemului imunitar şi creşterea susceptibilităţii copilului la
îmbolnăvire. Lipsa unor elemente ca zincul, fierul şi vitamina A pot compromite imunitatea şi
determina episoade repetate de boală, de severitate peste medie. Deficitul de nutrienţi apare
adesea însoţit de infecţii gastro-intestinale şi prezintă o interconexiune strânsă: copilul poate
contracta o infecţie datorită aportului insuficient de micro- şi macronutrienți (imunitate
slăbită) şi o infecţie la rândul ei, poate agrava un deficit prin scăderea absorbţiei nutrienţilor.
Prezenţa unei infecţii alături de un deficit alimentar pot duce la stagnarea creşterii şi la
întârzieri în dezvoltarea cognitivă a copilului.
Deficitul unui nutrient poate determina la rândul lui lipsa altuia în corpul copilului. De
exemplu: lipsa în cantitate suficientă de fier, magneziu şi zinc pot antrena anorexia, rezultând
în scăderea aportului de proteine, biomolecule esenţiale în dezvoltarea organismului. Un aport
insuficient de lipide afectează, în sensul scăderii absorbţiei de vitamine liposolubile (vitamina
A şi D). Lipsa de proteine şi zinc din alimentaţie încetinesc şi chiar stopează creşterea şi
165
dezvoltarea osoasă, nefiind lipsită şi de alte complicaţii pe termen lung. Toate aceste efecte
negative imediate îşi găsesc ecou în anii ce vor urma, scăzând calitatea vieţii individului.
Copiii cu un IMC (indice de masă corporală) scăzut şi de o anumită statură se poate să nu îşi
mai redobândească potenţialul de creştere niciodată, dacă nu sunt corectate carenţele
alimentare.
Starea de malnutriție afectează dezvoltarea creierului la copii, cauzând retard motor și
cognitiv, cum ar fi:
 Deficit de atenție;
 Performanță școlară scăzută;
 IQ scăzut;
 Deficit de memorie;
 Dificultăți de învățare;
 Aptitudini sociale reduse;
 Probleme de limbaj;
 Scăderea abilităților de rezolvare a problemelor.

Anemia la copii este definită drept valori scăzute ale hemoglobinei (Hb) sub o anumită limita
clar stabilită; acestea pot varia în funcţie de vârstă copilului şi de laboratorul care face
analizele. Valorile normale trebuie să se încadreze într-un anumit interval. OMS stabileşte
drept anemie valori sub 11g/dl pentru copii cu vârstă între 6-59 luni, sub 11,5g/dl pentru copii
cu vârstă 5-11 ani şi sub 12g/dl pentru copii cu vârstă 12-14 ani. Anemia severă şi netratată la
copii creşte mult riscul de mortalitate şi poartă consecinţe negative în dezvoltarea fizică şi
cognitivă a acestora. Din nefericire, incidenţa acestei afecţiuni la copii mai mici de 5 ani a
crescut între anii 1990-2010.
Simptomele pot fi:
 Lipsa ! (pacient asimptomatic);
 Oboseală;
 Dificultăți de respirație;
 Dureri de cap, stare de vertij;
 Dureri în hipocondrul stâng (în caz de splenomegalie).
 Dureri în hipocondrul drept (în caz de calculi în vezica biliara și anemie hemolitică);
166
 Incapacitatea de a efectua sarcini zilnice, de a se concentra (legate de starea de
oboseală).
Semne clinice si paraclinice (necesită consult de specialitate):
 Tahicardie, murmur sistolic, cardiomegalie, hepatomegalie (pot fi identificate în urma
unui consult de specialitate!)
 În anemia cronică, creșterea poate fi afectată; se păstrează circumferința capului în
parametrii normali;
 Paloare la nivelul conjuctivelor, patului unghial, palmelor;
 Petesii, vânătăi – pot fi semn de trombocitopenie consecutivă unor boli autoimune;
 Splenomegalie – în caz de hemoliză cronică sau boala oncologică;
 Leziuni papuloveziculare la nivelul picioarelor – în anumite infecții cu paraziți.
 Statura mică, circumferința mică a capului, bose frontale, piele hiperpigmentata
(anemia Fanconi);
 Tegumente galbene (anemie hemolitică).
Majoritatea copiilor tolerează destul de bine nivelele scăzute de hemoglobină, mortalitatea
fiind cauzată în majoritatea cazurilor de boală în principal, nu de anemia însăşi. Cauzele de
apariţie a anemiei sunt variate; cel mai des întâlnit motiv este un aport insuficient de fier, sau
un deficit de vitamin B12 sau de acid folic, însă mai putem enumera: boli infecţioase, anumite
boli cronice, genetice, autoimune, leucemii, pierderi mari de sânge. Screeningul pentru
anemie la copii mai mici de 5 ani nu este obligatoriu în absenţa simptomelor. Şi în acest caz,
accentul trebuie pus pe o alimentaţie variată şi sănătoasă, mai degrabă decât pe tratarea
anemiei deja instalate.
Celulele roşii livrează oxigen ţesuturilor şi organelor din corpul nostru. Fiecare celulă roşie
conţine hemoglobină, care are în structura sa un atom de fier. Acesta leagă oxigenul şi permite
celulei să-l răspândească în organism. Un aport insuficient de fier duce la o oxigenare scăzută
a ţesuturilor şi organelor şi la o funcţionare defectuoasă a lor. Fierul poate fi obţinut din
alimentaţie din multe surse natural, dar şi din produse fortificate cu fier. Cât timp bebeluşul
este alăptat, îşi obţine necesarul de fier din laptele de mamă. Ulterior, după vârstă de 6 luni,
când se începe diversificarea, majoritatea cerealelor preparate sunt îmbogăţite cu fier pentru a
menţine un aport optim în dieta celui mic. Este foarte important în primul an de viaţă să nu se
înlocuiască laptele de mamă cu cel animal, întrucât acesta din urmă are o compoziţie diferită,
mai săracă în fier şi îngreunează absorbţia fierului necesar dezvoltării copilului. O altă
greşeală comună este înlocuirea laptelui, sau administrarea şi de sucuri de fructe în primele 6
167
luni de viaţă. Această practică nu îşi are nici un temei medical şi este un obicei vechi şi
depăşit. De asemenea, unii părinţi doresc să aplice o dietă strict vegetariană copiilor lor. Nu
este recomandat acest fapt din simplul motiv că unii nutrienţi sunt obţinuţi doar din produse
animale: histidină (aminoacid esenţial în creşterea şi dezvoltarea copilului) şi vitamina B12. O
dietă restrictivă, cum este cea vegetariană trebuie să cuprindă şi alimente fortificate şi să ia în
calcul administrarea unor suplimente cu vitamine şi minerale esenţiale.
În cazurile în care tratamentul cu suplimente pe bază de fier este necesar pentru a corectă un
deficit, valorile hemoglobinei se normalizează în 2-3 luni de administrare continuă. Acesta
poate fi continuat pentru încă o perioada de câteva luni pentru refacerea rezervelor din
organism.
Părintele trebuie să continue cu educaţia copilului spre un stil de viaţă sănătos şi obiceiuri
alimentare potrivite vârstei celui mic.

Descriere. Anorexia nervoasă este descrisă în literatura de specialitate ca fiind o tulburare de
comportament alimentar. Aceasta este considerată periculoasă deoarece implică variate
consecințe fizice și emoționale. Tiparul comportamental cel mai ușor de recunoscut este acela
de a-și impune limite drastice pentru cantitatea de alimente ce urmează a fi consumate.
Prevalență. Potrivit statisticilor prezentate de Asociația pentru prevenirea și tratarea

tulburărilor de alimentație, în România,
 Peste 400.000 de persoane suferă de tulburări de alimentație;
 Cele mai multe cercetări confirmă faptul că această tulburare afectează în mare măsură
tinerele adolescente, iar cele cu vârstă cuprinsă între 15-19 ani, reprezintă peste 40%
din cazuri. Fosson et al.(1987, vezi M Stone) au descris cazuri de anorexie nervoasă
la fetițe pre-pubertare înainte de menarhă (apariția menstruației);
 Anorexia este a 3-a cea mai comună boală cronică printre adolescenți;
 95% dintre cei care au o boală de alimentație au între 12 și 25 de ani;
 50% dintre fetele cu vârste între 11 - 13 ani se percep ca fiind grase;
 80% dintre adolescenții în vârstă de 13 ani au încercat să slăbească;
168
 51% dintre fetele de 9-10 ani se simt mai valorizate, mai acceptate dacă țin o dietă de
slăbire;
 Jumătate dintre tinerele de 18-25 de ani ar prefera mai degrabă să fie călcate de un
camion decât să fie grase, iar 2/3 ar prefera mai degrabă să fie proaste sau rele decât
să fie grase;
 42% dintre fetele de clasele 1-3 vor să fie mai slabe;
 46% dintre fetele de 9-11 ani sunt "uneori" sau "foarte des" la dietă, iar 82% dintre
familiile lor sunt "uneori" sau "foarte des" la dietă;
 91% dintre studente au avut cel puțin o tentativă de a-și ține greutatea sub control prin
dietă, iar 22% fac asta "des "sau "permanent";
Indicii care conduc spre acest diagnostic.

 În primul rând, apare refuzul de a menține greutatea corpului la nivelul considerat
normal, în raport cu o anumită vârstă cronologică și înălțime;
 Apoi, teama persistentă de a lua câteva kilograme în plus este amplificată de gândul că
s-ar putea pierde controlul, ajungându-se astfel la supraponderalitate sau obezitate;
 Preocuparea excesivă pentru autoevaluarea formei și greutății corporale devine
subiectul central după care se organizează stilul de viață;
 Controlul asupra alimentelor, prin calcularea caloriilor, și a macronutrienților;
 Ingerarea intenționată de cantități foarte mici de alimente;
 Cântărirea repetată, înainte și după servirea meselor etc;
 Scăderea bruscă a greutății corporale;
 Păr fin, moale, care crește pe față și corp;
 Dezvoltarea de ritualuri: tăierea alimentelor în bucăți foarte mici, refuzul de a mânca
în prezența altora;
 Intoleranța la frig ( datorită pierderii grăsimii protectoare);
 Tristețe, letargie;
 Evitarea prietenilor și a membrilor familiei;
 Utilizarea unor haine largi (pentru a ascunde kilogramele luate sau pentru a ascunde
corpul care este văzut ca fiind neatrăgător).
Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare. Cu siguranță niciunul dintre factori,
luat individual, nu va conduce, în mod sigur, la stabilirea unui diagnostic. Mai degrabă
influențele unui cumul de factori pot declanșa apariția anorexiei nervoase.
169
 Persoanele care au membrii ai familiei care suferă de această tulburare au șanse în
procent de 50 % să dezvolte aceleași tipare comportamentale;
 Persoane care au deficit de zinc (Zn). Deficitul de zinc poate cauza o scădere a
apetitului, care poate degenera în anorexie nervoasă, în tulburări de apetit și mai ales
într-o inadecvată nutriție;
 Persoane care au o percepție autoevaluativă critică;
 Persoane care se caracterizează ca fiind neatractive;
 Persoane care au trăsături de personalitate considerate predispozante pentru tulburări
alimentare: nivel înalt de obsesivitate, restricție și nivele clinice de perfecționism;
 Persoane care prezintă dezechilibru la nivelul serotoninic.

Anorexia nervoasă infantilă este recunoscută oficial ca fiind tulburare de alimentație în anul
2010 de către Asociația Americană de Psihiatrie. Se caracterizează prin refuzul constant de a
primi cantitățile de alimente adecvate creșterii și dezvoltării normale. Aceasta apare înainte de
vârsta de 6 ani și se soldează cu pierderea în greutate timp de peste o lună, în lipsa vreunei
patologii sau afecțiuni.
Este de reținut faptul că acești copii nu recunosc senzația de foame sau sațietate, sunt foarte
activi, ușor iritabili și preocupați de orice alte activități în afară de consumul de alimente. De
cele mai multe ori prezintă un deficit ponderal important.
Cele mai frecvente categorizări ale copiilor mofturoși sunt următoarele, iar anorexia nervoasă
infantilă se referă la prima variantă:
- Copii care mănâncă puțin din lipsa de interes față de mâncare;
- Copii cu alimentație selectivă, prin aversiuni senzoriale;
- Copii care refuză alimentele în urma unui eveniment traumatic.
După criteriile lui Chatoor, anxietatea nervoasă infantilă se diagnostichează după șase criterii:
- Refuz de a primi cantități alimentare adecvate timp de peste o lună;
- Debut în perioada de trecere ” la linguriță” sau la hrănire independentă;
- Copilul nu exprimă senzația de foame sau interes pentru mâncare, deși este foarte
activ în mediul înconjurător și în relația cu adultul;
- Curba de creștere este deficitară;
170
- Refuzul alimentar nu urmează vreunui eveniment traumatic;
- Copilul nu prezintă o altă patologie subiacentă.

În cele mai multe cazuri, anorexia psihogenă infantilă este determinată de diferiți factori
anxiogeni. Cei mai comuni dintre aceștia sunt durerea, dificultățile respiratorii care
îngreunează ingerarea alimentelor, consumul de alimente între mesele principale, dispoziție
depresivă, nervozitatea adultului și tendința acestuia din urmă de a stimula copilul să mănânce
cât mai mult etc. Cu cât intensitatea acestor factori este mai mare, cu atât tendința copilului de
a refuza, va mai fi mai vehementă. Ce cele mai multe ori se observă o atitudine pasivă în fața
alimentației și mai apoi o lipsă de cooperare. În anul 2006, Grecu și Grecu-Gabos au atras
atenția asupra faptului că intervenția prin forță și pedepsirea în anorexia psihogenă, inhibă și
mai mult mecanismul foame-apetit. O mai eficientă abordare este aceea de a analiza
preferințele copiilor.

Spre deosebire de anorexia de inerție, cea de opoziție este mai ușor de identificat la nivel
comportamental. Copilul se agită, țipă, refuză să bea, să înghită, varsă ceea ce a înghițit,
întoarce capul înaintea mâncării, se joacă cu hrana înainte fără a mânca etc. În perioada de
sugar, erupția dinților poate favoriza instalarea unei anorexii temporale.

Această formă de anorexie se întâlnește în perioada introducerii unui regim diversificat. Cel
mai frecvent se întâlnește la bebeluși, însă nu este o regulă generală.
În anul 1966, Kreisler distinge două tipuri de anorexie a semestrului II. Una dintre acestea
este denumită anorexie simplă și apare ca o formă de refuz a alimentației, se instalează la un
nivel elementar și nu la nivelul unei tulburări a foamei și apetitului.
171
A doua formă a anorexiei semestrului II este complexă, așa cum este denumită. Aceasta se
manifestă prin intensitatea simptomului și rezistența sa la metodele obișnuite de tratament.
Copilul se comportă ca și cum hrana nu l-ar interesa. Formele cele mai severe apar ca răspuns
la o situație conflictuală cu adultul. Deși este considerată ca formă complexă, foarte rar acești
copii ajung să dezvolte mai târziu tulburări sfincteriene, tulburări de somn, reacții de tipul
spasmul hohotului de plâns, tulburări de comportament.

Această formă de anorexie apare în cursul celei de-a doua copilării și poate fi consecința unei
forme anterioare. Însă, au fost identificate situații în care copiii nu au avut antecedente.
Manifestările iau forma opoziției față de rigiditatea părinților. Printre acestea pot fi enumerate
următoarele: a) exigențe cantitative sau calitative; b) severitatea ordonării meselor; c)
obligația de a menține același ritm ca și adulții etc. Din fericire, evoluția acestei anorexii nu
este de obicei gravă din punct de vedere fiziologic, însă poate determina un model
comportamental viitor.

Aceasta are un debut precoce, cel mai frecvent fiind întâlnită în perioada de vârstă 9-11 ani.
Este întâlnită mai frecvent la persoanele cu trăsături dizarmonice de personalitate și la cei cu
carențe afective. Forma aceasta este mai des întâlnită la băieți și se apropie de anorexiile
asociate cu o creștere ponderală întârziată. Diagnosticul nu diferă de forma clasică.

Rigaud descrie această formă de anorexie în anul 2007. Potrivit autorului, este forma cea mai
frecvent întâlnită. Tabloul clinic, vârsta de debut caracteristică adolescenței, prevalența
specifică părții feminine și scăderea ponderală excesivă prin reducerea consumului de
alimente sunt elementele esențiale ale anorexiei nervoase. Manifestările constau în: a) efort de
menținere a greutății corporale sub limita minimă adecvată vârstei cronologice și a înălțimii;
b) teamă excesivă de a nu lua în greutate sau de a nu deveni obez; c) perceperea deformată a
imaginii corporale etc.
172
Anorexia nervoasă caracteristică femeii adulte trebuie diferențiată de forma întâlnită la
adolescente, dar care se prelungește la vârsta adultă. Prima se regăsește la femeile căsătorite,
este precedată, destul de frecvent de un episod anorexic minor și tranzitoriu în adolescență.
Are ca factori declanșatori căsătoria, nașterea unui copil, relațiile dizarmonice de parteneriat
etc. La vârstnici, conduitele anorexice sunt frecvente. Ele apar ca o mărturie a dorinței de a
muri, cauzate de izolare, pierderea identității, probleme fizice multiple, imposibilitatea de a
avea un viitor.

Această formă se referă la formele atipice. Ele au o evoluție cu sau fără îngrijiri medicale, cu
durata de câteva luni, fără scădere ponderală excesivă, însoțite de episoade bulimice, tulburări
ale imaginii corpului. De cele mai multe ori, persoanele nu vor fi diagnosticate.

Anorexia nervoasă masculină se întâlnește foarte rar. Ea se caracterizează prin frecvenţa
formelor grave, cu prognostic sever, ceea ce a condus la denumirea de anorexie psihotică,
având în vedere trăsăturile de personalitate schizoide, obsesive, fobice, isterice, adesea
întâlnite, în opoziţie cu anorexia feminină nevrotică (MARCELLI şi BRACONNIER, 2004).
Unele studii efectuate de ORGIAZZI BILLON– GALLAND şi CHAPPAZ (2002), raportează
o anumită frecvenţă a anorexiei nervoase în rândul homosexualilor, studii ce necesită alte
cercetări complementare. Deşi tabloul clinic al anorexiei nervoase la bărbaţi este aproximativ
identic cu cel al femeilor, totuşi el prezintă şi unele particularităţi: instalarea în preadolescenţă
şi adolescenţă pe fondul unei întârzieri în dezvoltarea fizică şi genitală, cu tendinţa la repliere
şi izolare, diminuarea capacităţii de a crea şi păstra relaţii interpersonale pe termen lung. Unii
autori consideră că există o diferenţă între anorexicii feminini şi masculini în ceea ce priveşte
hiperactivitatea; ea face parte din tabloul clinic al anorexiei mentale a tinerelor, în timp ce la
băieţi ar exista o predominanţă a apatiei şi pasivităţii. Diagnosticul se pune pe baza prezenţei
perceperii eronate a imaginii corporale şi a dorinţei necontrolate de a pierde în greutate.
WOODSIDE şi colab. (2000) demonstrează că bărbaţii pornesc din start de la o greutate
superioară, dar procentul de pierdere în greutate în anorexia mentală nu diferă la bărbaţi faţă
de femei.
173
Descriere. Comportamentele persistente și exclusive pentru câteva combinații alimentare
reprezintă, de fapt, semne ale tulburări de alimentație de natură psihologică și poartă
denumirea tulburarea mâncatului selectiv. Aceasta din urmă este aflată la granița dintre
tulburările psihice și cele de alimentație. A fi mofturos la mâncare este diferit de a suferi de
tulburarea mâncatului selectiv. Sunt două lucruri diferite. În prima categorie se regăsește orice
persoană, în diferite etape de viață.
Refuzul de a consuma anumite alimente și preferința pentru altele, este considerat un fapt
obișnuit la vâsta copilăriei. Chiar și la vârsta adultă, avem mâncăruri preferate și altele pe care
nici nu le gustăm.
Tulburarea mâncatului selectiv a fost recunoscută oficial în 2013 și este încadrată în categoria
tulburărilor de alimentație restrictivă sau evitantă ( A.R.F.I.D. / Avoidant/ Restrictive Food
Intake Disorder).
Aceasta poate fi asemănată cu o ” fobie de mâncare”. Așa cum unii dintre noi simt anxietate
când vine vorba de un obiect fobic (animale, insecte, înălțime etc.), cei afectați de tulburarea
mâncatului selectiv manifestă stare de rău fizic și incapacitatea de a consuma anumite
alimente.
 Consumul unui singur fel de mâncare sau a unui număr redus de preparate;
 Alegerea unei singure grupe alimentare și excluderea celorlalte (doar lactate, doar
carne etc.);
 Alegerea sau evitarea alimentelor în funcție de textură, culoare, miros, temperatură
etc.;
 Evitarea alimentelor pe baza asocierii lor cu experiențe neplăcute;
 Senzația de rău fizic la gândul că ar putea consuma un anumit aliment;
 Persoanele nu sunt interesate de dorința de a slăbi sau de a se îngrășa;
 Anumite alimente nu pot fi mirosite, înghițite, nu poate fi tolerat gustul etc.
Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare.
Cei afectați par, statistic, să manifeste o preferință pentru preparatele îndrăgite de marea
majoritate: pizza, paste, cartofi prăjiți, pui condimentat, sandvișuri, ciocolată, covrigi- în
general, alimente cu valoare nutrițională mica, cu gust intens, plăcut, și un număr mare de
calorii.
174
Apetența pentru mâncăruri începe în copilărie, când nu este formată și sedimentată conștiința
asupra imaginii corpului și educația nutrițională. Însă, corect este să recunoaștem și influența
genetică în comportamentul alimentar.
Experiențele neplăcute la vârste fragede corelează cu apariția acestei tulburări:
 Obligația de a consuma anumite alimente în lipsa senzației de foame;
 Obligația de a consuma o cantitate prea mare de alimente în raport cu vârsta și
greutatea corpului;
 Regim alimentar restrictiv, influențat de valori familiale și religioase;
 Pedeapsa în urma refuzului de a consuma anumite alimente;
 Întărirea mecanismului de către părinți de a consuma doar alimente preferate;
 Consum de alimente care s-a soldat cu simptome fizice ( vărsături, senzație de
sufocare, reflux gastric etc.).
3.4.3. Inapetența
Descriere. Pofta de a consuma anumite alimente sau apetitul, poate avea loc și în absența
nevoilor fiziologice de a mânca. Foamea este o nevoie primară, reglată, împreună cu
sațietatea, la nivelul hipotalamusului. Apetitul reprezintă o modelare conștientă și selectivă a
acestei senzații la nivel cortical. Pofta de mâncare este influențată nu numai de stimulii primiți
de la creier de la nivelul tubului digestiv sau de la nivel umoral, ci și de aspecte socio-
culturale și de voință.
Lipsa poftei de mâncare este caracterizată prin absența dorinței de a mânca și implică lipsa
senzațiilor de foame ( spre deosebire de anorexie sau bulimie, unde persoana își
restricționează consumul de alimente, deși îi este foame). Cauzele pot fi de natură medicală (
boli), se pot datora unor substanțe ( medicamente) sau care țin de psihologia dezvoltării.
Lipsa poftei de mâncare se regăsește uneori și la copiii mici, în afara unei cauze patologice
evidente și creează sursă de stres pentru părinți. Încurajările medicilor pediatri pentru
aparținători constau în a observa anumiți indicatori: atâta timp cât copilul se dezvoltă normal
și ia în greutate, un apetit modificat și mofturile apărute la mâncare, pot reprezenta un semn al
dezvoltării autonomiei celui mic. Cu cât ritmul de creștere încetinește, o dată cu vârsta, cu atât
și porțiile scad. La toate acestea ar trebui să se ia în calcul prudența cu care se introduc
alimentele noi. Cele refuzate se pot introduce ulterior sub diferite forme și combinații.
Există în creier, la nivelul hipotalamusului, un centru al foamei și un centru al sațietății,
ambele dirijând comportamentul alimentar al individului. Senzația de foame este declanșată
175
atunci când stomacul este gol (datorită creșterii nivelului de acid din stomac), ca și atunci
când scade nivelul glicemiei și al acizilor esențiali din sânge. Senzația de sațietate apare
atunci când aceste nevoi sunt satisfăcute. Dacă reglarea apetitului este normală, se poate
observa o corelație între nevoia de a ingera, nevoile energetice și, implicit nevoile de creștere
ale copilului.
Inapetența apare atunci când acest echilibru este tulburat, iar urmările rapide pot fi: scăderea
în greutate și, ulterior, stagnarea creșterii. Foarte important de reținut este faptul că fiecare
organism este unic, iar nevoile acestuia variază de la un individ la altul. De asemenea,
episoadele de inapetență apar mai des în sezonul rece ca urmare a instalării bolilor respiratorii.
Primăvara crește numărul persoanelor afectate de anemiile carențiale și ca urmare, apare
inapetența. În sezonul cald, apare o diminuare a apetitului ca urmare a ingestiei crescute de
lichide.
3.4.4. Binge-eating
Descriere. Această tulburare se descrie prin repetarea unor episoade recurente de alimentare
masivă, în care persoana îşi pierde controlul asupra cantității și calității alimentelor ingerate.
Deşi este foarte asemănătoare bulimiei, nu este acelaşi lucru cu ea, pentru că spre deoasebire
de ea, mâncatul compulsiv nu este urmat de vărsături induse. Este un act conştient pe care îl
faci şi este însoţit adesea de sentimente de vinovăție sau rușine.
Consecințele mâncatului compulsiv se resimt atât la nivel fiziologic, cât și psihic. Un studiu
realizat de Organizația Mondială a Sănătății, în 12 țări, printre care și România, publicat în
anul 2013, arată că efectele acestei tulburări sunt de lungă durată și pot fi comparabile cu cele
ale bulimiei. Din cauza cantității mari de alimente consumate într-un timp scurt, aportul de
calorii este adesea mult peste necesarul energetic. Prin recurența acestor episoade, riscul
obezității este mare. Astfel, 60% din persoanele care suferă de această tulburare sunt
supraponderale sau obeze.
Un studiu realizat în 2012, publicat în International Journal of Obesity arată că mâncatul
compulsiv, cel puțin în cazul copiilor, este asociat cu risc de a dezvolta sindromul metabolic-
un cluster pentru boli cardiovasculare, diabet, atac vascular cerebral. O altă cercetare
publicată în 2009, în aceeași publicație, desfășurată pe aproximativ 4000 de subiecți, arată că
persoanele care suferă de această tulburare manifestă tulburări gastro-intestinale.
Prevalență. Tulburarea este mai frecventă decât anorexia sau bulimia și debutează cel mai
frecvent la vârsta adolescenței.
176
 Ingerarea mai rapidă decât în mod normal, în timpul episodului de
supraalimentare;
 Consumul unor porții foarte mari de mâncare, chiar şi atunci când este
resimțită senzația de foame;
 Servirea mesei de unul singur, din cauza rușinii provocate de cantitatea imensă
de alimente;
 Apar sentimente de vinovăție după fiecare episod alimentar;
 Episoadele se repetă frecvent, de cel puţin 2 ori pe săptămână, timp de cel puţin
6 luni consecutiv;
 Este vizibil câştigul de greutate.
 Mâncarea este folosită ca mijloc de evadare, recompensare, refugiu dintr-o
situație stresantă.
Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare

Un studiu realizat în anul 2000 indică o anumită implicare a factorilor genetici în
predispoziția de a suferi tulburări alimentare, printre care și tulburarea mâncatului compulsiv.
O cercetare publicată în anul 2006 în Arch Gen Psychiatry menționează că ar putea fi
implicate în apariția acestei tulburări, complicațiile la naștere sau starea de sănătate a mamei
în timpul sarcinii.
Potrivit Asociației Americane de Psihiatrie, tulburarea mâncatului compulsiv poate să apară
pe fondul depresiei, anxietății generalizate, tulburării obsesiv-compulsivă, tulburării de stres
posttraumatic sau a tulburării de timp bordeline.
Influențele sociale cele mai frecvente care pot conduce la dezvoltarea acestei tulburări sunt:
conflictele familiale, nemulțumiri de viața sentimentală, instabilitate financiară, insatisfacție
profesională, stres cronic, presiune socială, stimă de sine scăzută etc.
3.4.5. Boala Pica

Sindromul Pica este reprezentat de ingestia de substanţe necomestibile, precum pământ, var,
vopsea, cretă, hârtie, etc. Se înregistrează cu o frecvenţa între 4 - 26 % în rândul populaţiei
instituţionalizate, dar apare şi la copiii normali sau la femei însărcinate. Numele sindromului
177
vine de la denumirea ştiinţifică din limba latină a coţofenei (Pica pica) care este cunoscută
pentru faptul că e capabilă să mănânce aproape orice.
Una dintre abordările care încearcă să surprindă cauzele sindromului Pica consideră că
deficienţa de minerale, în special deficienţei de fier, este răspunzătoare pentru acesta.
Adeseori, substanţa consumată de aceste persoane conţine mineralul care îi lipseşte
individului din organism. Circa 1 - 2 % dintre copiii cu probleme la învățare suferă de forme
severe de Pica.
Cercetările arată că există două forme ale sindromului Pica: una în care o persoană mănâncă o
hrană comestibilă, dar nepreparată: boabe de cafea, coji de cartofi, etc. şi o alta, când
individul mănâncă orice altceva în afară de alimente (de la excremente, la pământ, bureți de
bucătărie, săpun, bucăți de mobilă sau var). Diagnosticul poate fi pus doar dacă acest
comportament persistă cel puţin o lună de zile.
În cazul în care se suspectează sindromul Pica, este important să se realizeze o evaluare
medicală pentru a putea exclude o posibilă anemie, blocaje intestinale, sau chiar o afectare
hepatică determinată de toxicitatea substanţelor ingerate. Înainte de a pune diagnosticul de
sindrom Pica, medicul va evalua prezenţa altor tulburări - cum ar fi retardul mental sau o
tulburare de tip obsesiv-compulsiv - drept cauză a comportamentului de a mânca ciudat.
Există multe complicaţii potenţiale ale sindromului Pica, cum ar fi :
Toxicitatea. Anumite elemente, cum ar fi chitul sau vopseaua, pot conţine plumb sau alte
substanţe toxice care să conducă la intoxicaţii, sporind riscul persoanei la complicaţii, inclusiv
deficit de învăţare şi leziuni ale creierului. Acesta este efectul secundar cel mai îngrijorător şi
potenţial letal al sindromului Pica.
Deficitul de creştere şi dezvoltare. Consumul de obiecte nealimentare poate interfera cu
consumul de alimente sănătoase, ceea ce poate duce la deficienţe nutriţionale severe.
Tulburările gastro-intestinale. Ingestia de obiecte care nu pot fi digerate, cum ar fi pietrele,
nisipul poate provoca constipaţie sau blocaje la nivelul tractului digestiv care să necesite chiar
intervenţie chirurgicală.
Sindromul Pica începe de obicei în copilărie şi durează doar câteva luni. Este foarte dificil de
gestionat la persoanele care au şi handicap în dezvoltarea neurologică.
Nu există nici o modalitate specifică de prevenire a sindromului Pica. Cu toate acestea, o
atenţie deosebită la obiceiurile alimentare şi supravegherea atentă a copiilor, cunoscuţi că pun
lucrurile în gură, poate ajuta ca această tulburare să nu ducă la complicaţii majore.
178
Descriere. Bulimia nervoasă este încadrată în sfera tulburărilor de alimentaţie și se
caracterizează printr-un consum alimentar excesiv. O persoană diagnosticată cu bulimie
consumă o cantitate mare de alimente într-o perioadă scurtă de timp, iar apoi îşi provoacă
vărsături, se supune unui exerciţiu fizic exagerat, consumă laxative, diuretice sau alte
medicamente în scopul unei eliminări forţate a alimentelor. Persoanele afectate de bulimie
sunt obsedate de propriul aspect fizic. Într-un episod de bulimie se pierde autocontrolul;
Nediagnosticată şi netratată, boală conduce la probleme serioase de sănătate.
Prevalență. Etiologia bulimiei este neclară, dar se pare că apare că rezultat al asocierii unui
istoric familial (genetic) cu anumite influenţele sociale precum admirarea unei siluete
longiline, dar şi a unui tip de personalitate care tinde la perfecţionism. Evenimentele stresante
ale vieţii de zi cu zi pot declanşa bulimia în cazul persoanele predispuse să dezvolte boală.

 episoade recurente de apetit exagerat şi consumul unor cantităţi mari de alimente într-o
perioada scurtă de timp (mai puţin de 2 ore);
 pierderea controlului alimentar şi a cantităţii de alimente consumată;
 sentimentul de vinovăţie după episodul de înfulecare şi frică intensă de îngrăşare;
 autoinducerea vărsăturilor, efort fizic excesiv, folosirea de laxative etc;
 episoade recurente de mâncat în exces, urmate de eliminarea alimentelor consumate care
apar cel puţin de 2 ori pe săptămână, timp de cel puţin 3 luni;
 autoevaluarea bazată pe greutatea proprie şi aspectul fizic general.
Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare. Cu siguranță niciunul dintre factori,
luat individual, nu va conduce, în mod sigur, la stabilirea unui diagnostic. Mai degrabă
influențele unui cumul de factori pot declanșa apariția bulimiei.
 Un risc crescut de apariţie a bolii o constituie existenţa unui părinte, sora sau frate care
are bulimie, însă, aceasta poate fi doar una din cauze;
 Evenimente stresante;
 Riscul apariţiei bulimiei nervoase este crescut în rândul persoanelor care prezintă:
- părinţi, fraţi, surori, cu o tulburare de alimentaţie sau care sunt supraponderali sau obezi;
- istoric familial de tulburări psihice precum depresia;
- istoric familial caracterizat prin abuz de substanţe medicamentoase;
- exces ponderal după începerea unei diete alimentare restrictive;
179
- un anumit gen de caracter/personalitate cu tendinţa la perfecţionism;
- un ideal al conformației fizice cu greutate mică, găsindu-se într-o luptă continuă cu valorile
socio-culturale.
Descriere. Senzația de foame sau pofta pentru consumul anumitor alimente în timpul nopții
favorizează creșterea în greutate. Cauzele pot fi de natură fiziologică sau psihologică. De cele
mai multe ori, nevoia de a consuma o gustare dulce sau o dietă bogată în grăsimi între cină și
ora de culcare vine pe fondul unui regim alimentar dezechilibrat sau al unul tumult emoțional,
controlat, în mod eronat, prim mâncare. Necesitatea de a mânca într-o perioadă târzie sau în
timpul nopții poate fi provocată și de un dezechilibru al hormonilor care reglează apetitul
alimentar. Spre exemplu, insulina are rolul de a procesa zahărul provenit din alimente. Când
nivelul acestui hormon atinge un prag superior critic și apoi scade brusc, se instalează senzația
de foame. Apoi, leptina, numită și frâna poftei de mâncare, transmite creierului informația că
organismul nu mai are nevoie de hrană. Spre exemplu, consumul de alimente procesate sau
bogate în zahăr, pe o perioadă îndelungată, determină inhibarea funcției leptinei. Aceasta
deoarece creierul dezvoltă rezistență la leptină. Grelina este hormonul secretat de sistemul
gastric și are rolul de a stimula apetitul alimentar atunci când stomacul este gol.
Criteriile de diagnostic ale acestei tulburări de comportament alimentar s-au dovedit a fi

dificil de stabilit. Astfel că, în anul 2004, Striegel-Moore, Thompson, Franko, Barton,
Affenito realizează un studiu extensiv realizat pe o perioadă de 5 ani. Grupul țintă a fost
constituit din 2379 de adolescente cu vârste cuprinse între 9 și 10 ani. Atunci când variabila a
fost consumul de alimente după ora 19 și care cuprinde 50 % din cuantumul zilnic, rezultatul
a fost acela că, 40-50% din adolescente consumă 25 % din necesarul de calorii după ora 19.
După ce s-a introdus ca variabilă nouă, înlocuirea orei 19 cu 23, procentul eșantionului s-a
redus la 6,5%.
3.4.8. Ortorexia
Descriere. Ortorexia descrie comportamentul unei persoane care manifestă preocupări

excesive față de alimentație sănătoasă. Aceasta are ca principal simptom obsesia pentru
consumul unor anumite tipuri de alimente și excluderea totată a altora.
180
Prevalență. Tulburarea are o prevalență mai mare la bărbați și mai ales la cei cu un nivel
scăzut de educație. În cadrul diverselor cercetări, ortorexia a fost relaționată cu tulburarea
obsesiv-compulsivă centrată pe alimente.

- Persoana alocă mai mult de trei ore pe zi pentru planificarea meniului care să conțină
alimente sănătoase;
- Resimte sentimente de vinovăție, teamă sau dezgust față de propria persoană atunci când are
loc abaterea de la regimul strict;
- Analizarea cu atenție a etichetelor alimentare;
- Eliminarea din dietă a alimentelor care nu sunt pure ( bio);
- Sacrificarea relațiilor și a activităților preferate pentru a consuma doar alimentele
autoimpuse;
- Trăirea sentimentului de autoprețuire și autocontrol când se respectă planul alimentar;
- Desconsiderarea persoanelor care nu respectă un ritual asemănător;
- Stabilirea de relații interpersonale care manifestă aceleași tipare;
Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare

- Persoanele vegetariene;
- Persoane care au experimentat diferite tipuri de diagnostic ( boli);
- Persoane care s-au confruntat cu rude/ cunoștințe care au dezvoltat boli cronice;
- Persoane care au suferit un doliu cauzat de boli cronice;
- Persoane care au cunoștințe temeinice în domeniul sănătății;
- Persoane care interpretează în mod eronat informația transmisă de specialiști etc.
181
Descriere. Pornind de la informațiile oferite de nutriționiști, ciugulitul sau consumul de

alimente între mese este unul din cauzele care conduc la diferite tulburări de natură
fiziologică. Pe lângă kilogramele în plus care se acumulează, are loc dereglarea mecanismului
foame-sațietate. Această formă de alimentare este diferită de gustările care se iau între mesele
principale. Rolul gustărilor este acela de a suplimenta meniul zilnic și de a furniza energie
într-o formă continuată meselor principale. Alimentele fără importanță nutrițională nu
furnizează energie reală.

- Consumul de alimente în timpul realizării unei activități profesionale;
- Ronțăitul unor alimente în timpul vizionării unui material televizat;
- Ciugulitul unor alimente în timpul socializării;
- Alimentarea sub forma unei compulsii (observarea că punga de alune s-a golit) etc.

- Copii care adoptă tiparele comportamentale observate la adulții aparținători;
- Copii supraprotejați de adulți ( în special de bunici) care sunt încurajați să consume cât mai
multe alimente;
- Copii pofticioși care nu rezistă tentației anumitor produselor alimentare;
- Copii care dispun de bani de buzunar și nu au restricții în a-i cheltui;
- Persoane fără multe cunoștințe de natură nutrițională;
- Persoane gurmande;
- Persoane care manifestă un comportament alimentar dezechilibrat etc.
182
Descriere. Mestecarea este descrisă ca proces care determină pierderea texturii alimentare
până când devine lichide. Acest patern permite obsorția nutrienților, asigură o bună digestie și
ajută la menținerea greutății optime.
Într-o cercetare recentă prezentată la Reuniunea Anuală din 2013 a Institutului de Tehnologii
Alimentare de la Chicago a fost prezentat un experiment în care participanții au fost solicitați
să consume o cantitate anume de migdale. Alimentele mestecate suficient de bine au fost
absorbite mai repede de organism.

- Consum mare de alimente într-o perioadă scurtă de timp;
- Amestecul de alimente moi cu cele crocante;
- Senzația de balonare, flatulență;
- Senzația de foame la scurt timp după ingerarea alimentelor etc.

- Persoane care comunică mult în timpul servirii meselor;
- Persoane care consumă alimente în timp ce lucrează , citesc, vizionează un material
televizat;
- Persoane care consumă alimente în grabă;
- Persoane care consumă mâncarea din picioare;
- Persoane care servesc masa în timp ce se deplasează;
- Persoane care dispun de o perioadă scurtă de timp pentru luarea meselor etc.
Descriere. Lipsa senzației de foame sau a poftei pentru diferite alimente poate fi determinată
de ritmul accelerat de viață, oboseală, preocupări intense pentru contexte situaționale etc. În
cazuri extreme se poate ajunge până la dispariția totată a senzației de foame.
183
- Senzația de amețeală pe fondul carențelor nutriționale;
- Lipsa alimentării pentru o perioadă mare a zilei;
- Luarea mesei după încheierea orelor de muncă;
- Lipsa poftei pentru felurile de mâncare care erau agreat la un moment dat;
- Servirea unor cantități mici de alimente, în mod forțat;
- Refuzul alimentar pe perioada instalării unor probleme emoționale, familiale etc.
- Consumul de suplimente alimentare și multivitamine în încercarea de reinstalare a
poftei de mâncare etc.
- Persoane care trec prin situații de viață foarte dificile;
- Persoane care au dezvoltat un tipar alimentar deficitar și pe care l-au sedimentat (se
servește masa doar o dată pe zi);
- Persoane angrenate în activități profesionale costisitoare ca timp etc.
Descriere. Supraalimentare legată de stres vizează categoria de persoane care consumă

cantități de alimente în exces, în absența senzației de foame. Aceasta formă apare în situații
tensionate, stresante, conflictuale, singurătate etc.

- În anumite perioade stresante, persoana (indiferent de vârstă), consumă alimente în
afara orelor de servire a meselor;
- În afara situațiilor stresante, acest pattern dispare, însă revine cu ocazia unor noi
contexte tensionate;
- Luarea în greutate într-o perioadă scurtă de timp (de aici vine, probabil, și
conexiunea populară că stresul îngrașă);
- În timpul studiului sau înainte de examene, copiii pot consuma alimente în exces.

- Persoanele care consumă alimentele în mod inconștient;
184
- Persoane care se refugiază în alimentație pentru a lua o pauză de la situațiile
stresante;
- Persoane care gestionează greu sau nu dispun de mecanisme de apărare eficiente
pentru a face față situațiilor tensionate;
- Persoane care consideră că trebuie să aducă un aport nutrițional suplimentar pentru
a-și asigura energia necesară în situațiile dificile etc.
Descriere. Anorexia atletică înglobează o combinație de comportamentele care includ obsesia

pentru efectuarea exercițiilor fizice, antrenamente excesive care conduc spre epuizare. La
mijloc este, de cele mai multe ori, dorința de a slăbi sau de a consuma calorii.
Deși nu este deocamdată recunoscută în manualele standard de sănătate mintală de diagnostic,
termenul este utilizat frecvent în literatura de specialitate. Sinonime cu această titulatură sunt
exercițiile fizice compulsive sau anorexia sportivă.
- Exerciții fizice excesive în perioade dese și regulate;
- Paternul devine prioritar înaintea multor roluri dezvoltate de orice persoană;
- În efectuarea exercițiilor fizice apare disconfortul și nu plăcerea;
- Crearea unor relații sociale care dezvoltă aceleași tipare;
- Asocierea eronată a exercițiilor fizice intense cu menținerea stării de sănătate și
prevenirea bolilor etc.
- Sportivi de performanță și de elită;
- Persoane focalizate compulsiv pe aspectul fizic;
- Persoane care consumă un număr mare de calorii și incapacitatea de a regla
calitatea meniului alimentar;
- Persoane care își doresc să slăbească și consideră că este cea mai sănătoasă formă
care poate fi adoptată;
- Persoane care doresc să substituie anumite calități personale prin imaginea fizică;
- Persoane care și-au format un ideal de a atinge o imagine corporală (masa
musculară, talie, gambe etc).
185
CAPITOLUL 4. NUTRIȚIA ȘI DIETETICA ÎN DIFERITE ETAPE DE VÂRSTĂ
4.2.2. Proteinele
4.2.3. Lipidele
4.2.4. Glucidele
4.2.5. Vitaminele
4.2.6. Substanțele minerale
4.2.7. Apa
4.2.8. Enzimele
4.3.1. Metabolismul
4.3.5. Întocmirea meniurilor alimentare personalizate
186
4.3.6.2. Dieta Ornish
4.3.6.3. Dieta Zone
4.3.6.4. Dieta Sugar Buster
4.3.6.5. Dieta Weight Watchers
4.3.6.6. Dieta Protein Power
4.3.6.7. Dieta Stillman
4.3.6.8. Dieta Okinawa
4.3.6.9. Dieta de Supermarket
4.3.6.10. Dieta Montignac
4.3.6.11. Dieta Mediteraniană
4.3.6.12. Regimul Vegetarian
4.3.6.13. Dieta Slim-Fast
4.3.6.14. Dieta cu Prăjituri
Rezumat
Capitolul 4, Nutriția și dietetica în diferite etape de vârstă, pune la dispoziția cursanților

informație de specialitate care să asigure adoptarea unui stil de viață sănătos. Conținutul,
prezentat într-o manieră didactică, ușor accesibilă, vizează următoarele: a) Descrierea
elementelor de nutriție și dietetică în diferite etape de vârstă; b) Integrarea complexă a
tuturor nutrienților în alimentația zilnică; c) Înțelegerea modalității de funcționare chimică a
organismului și utilizarea corectă a principiilor alimentare; d) Introducerea informației de
specialitate în context instructiv-educativ; e) Formarea unor deprinderi de alimentație
sănătoasă de la vârste mici; f) Învățarea tipurilor de calcul nutrițional, recunoscute la nivel
internațional; g) Identificarea corelațiilor între stilul alimentar și apariția diferitelor forme
de boală/ menținerea stării de sănătate; h) Încurajarea copiilor/ elevilor să își aducă aportul
cu informația nouă în mediul familial, în scopul îmbunătățirii calității vieții etc. În acest
sens, potrivit cercetării realizate de către Asociația Română pentru Cercetare și Inovație, în
colaborare cu Centrul Medical Integrat A.S.T.E.C.O., Clinica de Sănătate Mentală PsiLife
și Food Revolution România, în urma unui proiect pilot derulat la nivelul unei instituții de
învățământ din localitatea Cluj-Napoca, copiii au reușit să își formeze deprinderi de
alimentație sănătoasă în ciuda influențelor nefavorabile venite din mediul familial. Aceștia
187
au reușit să-și determine părinții să includă în alimentația zilnică nutrienți care lipseau și să
reducă aportul produselor nesănătoase. Pornind de la aceste rezultate, considerăm că
informația poate fi accesată și utilizată și la nivelul altor instituții școlare din România.
Alimentul reprezintă din punct de vedere medical, orice substanță pe care organismul,
prin aport de oxigen o asimilează, oferind posibilitatea de supraviețuire și creștere, prin
conținutul său de nutrienți ( macro- și micronutrienți).
Nutrienții reprezintă substanțele chimice care sunt furnizate de către alimentele care
sunt parte esențială a dietei, fiind indispensabili pentru funcționarea organismului.
Macronutrienții sunt compuși organici care conțin atomi de C și H, care sunt
reprezentați de următoarele:
- Glucidele ( formate din C, H, O) sunt aldehide hidroxilaze sau cetone și reprezintă
cele mai abundente produse organice din organism. Acestea acoperă cea mai mare parte a
rației zilnice de energie, cu furnizare de 4,1 kcal/ g. Sunt grupate în OZE ( structuri
polizaharidice nehidrolizabile) și OZIDE ( structuri complexe sub formă de dizaharide și
polizaharide).
- Lipidele ( compuse în principal din C, H și mai puțin O) conțin cea mai mare putere
energetică per gram consumate (9,3 kcal/ g), și au un rol plastic prin conținutul lor de acizi
grași.
- Proteinele ( pe lângă de C, H, și O, conțin N) se deosebesc de celelalte două surse de
energie prin prezența N. Acestea furnizează 4,1 kcal/g și sunt alcătuite din aminoacizi.
- Alcoolul, deși furnizează energie, nu poate fi considerat nutrient, deoarece nu susține
dezvoltarea și funcționarea organismului.
Micronutrienții sunt reprezentați de minerale și vitamine.
- Mineralele se clasifică în macroelemente ( Ca, Na, K, Mg, P) și microelemente ( Fe,
Zn, I, Se, Mn, Cu, Cr, Mo).
- Vitaminele reprezintă grupul de structuri organice variate care nu oferă energie
organismului, însă pot fi găsite în coenzime și pot asista la multiple reacții care generează
energie în funcție de catalizatori. Acestea au rol în condiționarea imunitară, funcționarea
sistemului nervos și a sistemului hematopoetic.
188
Densitatea nutritivă se referă la calitatea nutrițională a fiecărui aliment, ea redând
raportul de cantitate de nutrienți per cantitatea alimentului.
Densitatea calorică redă caloriile alimentului furnizate per gram.
Dieta reprezintă cantitatea totală a alimentelor, inclusiv a băuturilor, pe care o
persoană le consumă de obicei.
Nutriția privește, pe de o parte, studiul substanțelor necesare sănătății care sunt
prezente în alimente, iar pe de altă parte, studiul proceselor prin care organismul le folosește
pentru susținerea și suportul creșterii, menținerii și refacerii celulelor.
Malnutriția reprezintă degradarea stării de sănătate care este cauzată de practicile
necorespunzătoare de alimentație într-un interval mai lung de timp.
Energia obținută din alimente se furnizează în principal din glucide și lipide.
Proteinele produc energie prin oxidarea lor în ciclul Krebs la nivel celular unde este
transformată în ATP ( energia care poate fi folosită de organism). Energia brută care este
furnizată din sortimente alimentare, se exprimă în kilocalorii ( kcal) sau kilojoule (KJ).
Necesarul zilnic de calorii al organismului se exprimă în kcal.

Alimentele se clasifică în funcție de valoarea lor nutritivă și potențialul lor alcalinizat.
Prof. Dr. Iancu Gonțea a elaborat o clasificare a alimentelor. Potrivit acesteia, alimentele se
împart în 8 grupe:
I. Lapte și produse lactate
II. Carne, pește și preparate
III. Ouă
IV. Legume și fructe
V. Cereale și leguminoase uscate
VI. Zahăr și produse zaharoase
VII. Grăsimi alimentare
VIII. Băuturi alcoolice și nealcoolice
Laptele și produsele lactate sunt alimente complexe care conțin proporții echilibrate
de nutrienți necesari susținerii și dezvoltării organismului, aducând 15-25 % din proteinele și
lipidele dietei zilnice. Consumul acestor alimente poate avea avantaje ( sursă bogată de calciu,
189
stimulează sinteza intestinală de vitamina K etc), însă eliminarea celorlalte alimente nu este
recomandată datorită faptului că nu conțin fier, vitamina C. Aceste alimente au potențial
aterogen și colesterolemiant.
Carnea, peștele și preparatele din carne reprezintă grupa de alimente care cuprinde o
mare varietate de sortimente. Din această grupă fac parte și crustaceele și moluștele.
Eficacitatea nutritivă a cărnii depinde de specie, vârstă, sex, resurse nutritive și starea de
sănătate a animalului sacrificat. Pentru întreaga grupă se remarcă un conținut de 12-22% de
proteine. Lipidele din aceste produse variază în praguri foarte largi, astfel că tipurile de carne
se clasifică în funcție de procentul lipidic: slabă, semigrasă și grasă, procentul variind între 3-
35%. În compoziția grăsimilor din carnea roșie, sunt întâlniți mai des acizii grași saturați, care
conferă efecte dislipidemiante și aterogene. Carnea de pasăre are o cantitate mai mică de acizi
grași saturați și o cantitate mai mare de acizi grași polinesaturați, în timp ce carnea de pește
conține mai puține lipide, dar un conținut ridicat de acizi grași polinesaturați cu lanțuri lungi.
Glucidele sunt relativ absente, cu excepția ficatului și a inimii. Această grupă alimentară
reprezintă sursa principală a organismului de fier sub formă hemică, deoarece se absoarbe mai
bine decât fierul prezent în vegetale. Conține, de asemenea, calciu, fosfor ( în raport destul de
scăzut), potasiu, sodiu, clor, sulf, magneziu și numeroase oligoelemente, iar iodul și florul se
găsesc preponderent în peștele maritim și cel oceanic. Carnea de porc conține vitamina B1,
carnea de pasăre conține B12, iar în ficat și pește se regăsesc vitaminele A și D. Consumul
cărnii în exces poate determina apariția unor tulburări metabolice precum dislipidemii,
ateroscleroză, gută, litiază urică etc.
Ouăle sunt alimente complexe care au o valoare biologică mare. Albușul este
considerat a fi o suspensie proteică în apă, iar gălbenușul reprezintă o emulsie concentrată de
lipide cu un conținut mare de proteine, săruri minerale și vitamine. Oul conține proteinele cele
mai echilibrate în privința conținutului de aminoacizi. Lipidele sunt reprezentate de
trigliceride, fosfolipide și steride, iar majoritatea acestora se găsesc în gălbenuș.
Legumele și fructele reprezintă cea mai amplă grupă alimentară. În funcție de partea
botanică a plantei care este consumată, legumele se clasifică astfel: rădăcină ( morcovul),
tuberculi (cartoful), bulbul și tulpina (ceapa), fructul (roșii), frunzele (salata), inflorescența
(conopida).
Pe aceleași principii, fructele se clasifică astfel: sâmburi ( prune), semințe (mere),
boabe (căpșuni), bostănoase (pepene), cu coajă tare (nuci), citrice (lămâi), oleaginoase
(măsline).
190
Această grupă conține cele mai puține proteine, cu excepția fructelor oleaginoase ( până la 20
%). Lipidele sunt de asemenea scăzute, cele mai multe regăsindu-se în struguri și fructe
olieaginoase, însă oferă mulți acizi grași polinesaturați. Glucidele sunt cele mai abundente
dintre macronutrienți (2-20%) și reprezintă 1/3 din necesarul zilnic de fibre. Sărurile minerale
din legume și fructe se deosebesc prin aportul de K si Ca, fosforul fiind mai des întâlnit în
semințe, iar magneziul este preponderent în alune, cartof copt, nuci și banane. Această grupă
alimentară redă compoziția apei și solului din punct de vedere al conținutului în
microelemente: Fe, Cu, Zn, I, Mn,Co, și echilibrează acidoza produsă de carne, ouă,
cerealiere, grăsimi și dulciuri.
Legumele și fructele sunt sursă naturală de vitamina C și acoperă 95-99% din aportul
zilnic. O parte din vitamina C este de cele mai multe ori eliminată prin diferite procesări
culinare: menținerea alimentelor mult timp în apă, fierberea, contactul cu ustensilele care
cedează ioni oxidanți, strivire sau uscare, contact îndelungat cu lumina sau căldura etc.
Cerealele și leguminoasele reprezintă alimentele vegetale cele mai importante din
alimentație, au conținut redus de apă, iar din acest motiv pot fi păstrate și consumate tot
timpul anului. Cele mai utilizate cereale sunt: grâul, porumbul, orezul, secara, orzul și ovăzul.
Leguminoasele uscate sunt: fasolea boabe, mazărea, soia, lintea și meiul.
Cel mai adesea, cerealele sunt consumate după ce au fost măcinate. Valorile
proteinelor în cerealiere sunt de aproximativ 7-12 %, iar în cazul leguminoaselor uscate,
acestea cresc până la 32-34%. Lipidele sunt scăzute, însă glucidele se regăsesc într-un procent
semnificativ ( pâine- 42%, fasole boabe- 50%, 70% în paste făinoase și 80 % în orez).
Zahărul și produsele zaharoase. Zaharoasele naturale provin din sfeclă de zahăr sau
trestie de zahăr, cereale, fructe sau produse de insecte. Se caracterizează printr-o densitate
calorică ridicată și nutrițională scăzută. Din perspectiva nutriției, se pot diviza în 4 subgrupe,
după conținutul lor glucidic. Acestea sunt compuse preponderent din glucide rafinate ( zahăr,
bomboane, caramele, halva, șerbet, miere de albine), cele din zahăr și fructe (dulceață, gem,
marmeladă, magiun, jeleu, siropuri), zahăr și semințe olieaginoase (ciocolată și halva),
precum și cea de mixuri (prăjituri, înghețate etc). Din punct de vedere nutrițional, datorită
nivelului scăzut de apă, dar a nivelului ridicat de glucide, produsele zaharoase sunt
considerate a fi o sursă majoră de energie care se răspândește în organism după ingerarea
alimentelor, glucoza fiind prompt absorbită și determinând o secreție abundentă de insulină de
către pancreas în urma căreia pot rezulta fluctuații importante ale glicemiei.
191
Grăsimile alimentare sunt reprezentate de lipidele conținute de țesuturile animale și
vegetale. Acestea din urmă sunt reprezentate de uleiurile extrase din: semințe ( de floarea
soarelui, rapiță, dovleac etc), fructe oleaginoase (măsline), germeni cerealieri ( germeni de
porumb), la care se adaugă margarinele. Uleiurile sunt extrase și din țesutul adipos al
animalelor sacrificate (untura, grăsimea de pasăre etc), sau din produsele lactate ( unt,
smântână, frișcă). Din punct de vedere nutrițional este recomandată combinarea grăsimilor cu
cantități semnificative de fructe și legume.
Băuturile sunt clasificate în 5 categorii: produse care există în stare naturală, băuturi
nealcoolizate ( ape minerale, limonade), băuturi alcoolice fermentate (bere, cidru), băuturi
alcoolice distilate care conțin alcool etilic nedenaturat (țuică, cognac) și produse care nu sunt
destinate consumului uman. Apa nu oferă energie datorită faptului că nu conține
macronutrienți, dar este vitală pentru organism și conține elemente minerale.
4.2.2. Proteinele

Proteinele sunt substanţe organice macromoleculare esențiale vieţii, formate din
aminoacizi.
Termenul de „proteină” este folosit pentru a desemna o structură formată din lanţuri de
aminoacizi. Avem tendinţa de a folosi acest termen ori de câte ori vrem să definim o nevoie a
organismului, însă trebuie să înţelegem că organismul nostru nu a fost conceput pentru a
utiliza şi metaboliza „structuri”. Deoarece organismul a fost conceput pentru a utiliza cei mai
simpli compuşi şi cele mai simple bioelemente disponibile în natură, el trebuie să desfacă (să
descompună, să digere) aceste „structuri” în elementele din care sunt formate, iar apoi să
folosească aceşti compuşi mai simpli pentru propriile nevoi.
Aminoacizii sunt unităţile structurale de bază ale proteinelor şi, în acelaşi timp, şi
produşii finali de digestie ai acestora. În combinaţie cu azotul, aminoacizii formează mii de
proteine diferite. Sunt substanţe cu rol structural, energetic şi funcţional formate din : 50-52%
carbon, 15-18% azot, oxigen 21,3 – 28,8% şi 6,8-7,7% hidrogen. Marea majoritate a
proteinelor conţin, pe lângă elementele de bază menţionate mai sus, sulf şi fosfor. Unele
192
proteine au în molecula lor metale, cum ar fi : fier, mangan, zinc, crom, cobalt etc. Azotul
este un element component esenţial pentru proteine, fapt care a făcut ca acestea să fie
denumite şi substanţe azotate.
Aminoacizii au un rol metabolic deosebit în organism, având în vedere faptul că
reprezintă “cărămizile” constitutive ale proteinelor. Unii dintre ei pot fi sintetizaţi de către
organism, motiv pentru care se numesc aminoacizi neesenţiali sau dispensabili, iar alţii nu pot
fi produşi de către organismul uman, necesitând a fi procuraţi prin alimentaţie. Aceştia din
urmă se numesc aminoacizi esenţiali sau indispensabili.
Din cei 20 de aminoacizi care intră în constituţia proteinelor, 8 sunt indispensabili:
lizina, triptofanul, treonina, metionina, leucina, izoleucina, valina şi fenilalanina. Arginina şi
histidina sunt numai parţial esenţiali. Aminoacizii neesenţiali sunt reprezentaţi de glicocol sau
glicină, serină, alanină, acid aspartic, acid glutamic, prolină, hidroxiprolină, cisteină, acid
hidroxiglutamic şi glutamină.
Din punct de vedere structural, aminoacizii conţin o grupare aminică ( NH2 ) şi o
grupare carboxilică ( COOH ), legate de un atom de carbon, de care este prins restul
moleculei.
Originea surselor proteice naturale este reprezentată practic de majoritatea alimentelor,
întrucât ele conţin într-o cantitate variabilă aceste principii nutritive. Proporţia de proteine nu
depăşeşte însă nici în produsele cele mai bogate în compuşi azotaţi o treime din greutatea lor.
Acest lucru face dificilă îmbogăţirea raţiei proteice prin alimente naturale fără a creşte şi
celelalte principii nutritive ( glucide, lipide ) şi, deci, implicit valoarea calorică totală.
Principalele surse proteice alimentare naturale sunt reprezentate de : carne, peşte,
lapte, brânzeturi, ouă, făinuri şi cereale. Fructele şi vegetalele conţin o cantitate redusă de
compuşi azotaţi.
 Clasificarea proteinelor:
a) În funcție de complexitatea compoziției;
b) În funcție de originea lor;
c) În funcție de valoarea biologică;
a) În funcție de complexitatea compoziției, există două categorii de proteine:

holoproteine și heteroproteine.
Holoproteinele (proteine simple) - sunt proteine formate numai din aminoacizi și cuprind 7
grupe dintre care primele 4 se găsesc numai în regnul animal:
193
- protamine - sunt proteine cu moleculă mică și se găsesc în celulele spermatice la unii pești;
- histone - sunt proteine cu o moleculă mai complexă, ce intră în structura timusului și al
pancreasului;
- scleroproteine - sunt proteine cu structură fibrilară. cu rezistență mecanică, ce includ
colagenul, elastina, keratina și fibrina;
- proteine fibrilare - ca proteine fibrilare identificăm miozina din mușchi, fibrinogenul din
plasmă;
- prolamine - sunt proteine care intră în compoziția cerealelor;
- gluteline - globulinele din plasmă, tuberina din cartofi;
- albumine - serumalbuminele din plasma, ovalbuminele din ou, lactalbuminele din lapte,
leucozina din grau.
Heteroproteinele (proteine complexe) - sunt formate din holoproteine și alte substanțe de
natură chimică diferită:
- acid fosforic (fosfoproteine);
- glucide (glicoproteine);
- lipide (lipoproteine);
- pigmenți (cromoproteine) și
- acizi nucleici (nucleoproteine - se împart în dezoxiribonucleoproteine, a căror grupare
prostetică o formează acidul dezoxiribonucleic și ribonucleoproteine, a căror grupare
prostetică se compune din acid ribonucleic).
b) În funcție de originea lor, există două categorii de proteine:

- proteine de origine animală: se găsesc în carne, pește, ouă, lapte, brânzeturi etc;
- proteine de origine vegetală: se găsesc în soia, alge, migdale, alune, cereale, leguminoase.
În ceea ce privește unitățile structurale ale proteinelor - aminoacizii - aceștia se împart
în funcție de capacitatea organismului de a-i sintetiza în:
- aminoacizi neesențiali sau dispensabili - sunt aminoacizi care pot fi sintetizați de
către organism; ca aminoacizi neesențiali identificăm: acid aspartic, acid glutamic, alanina,
arginina, asparagina, cisteina, glicocol sau glicina, glutamina, ornitina, prolina, serina, taurina
și tirosina;
- aminoacizi esențiali sau indispensabili - sunt aminoacizi care nu pot fi sintetizați de
către organism; ca aminoacizi esențiali identificăm: fenilalanina, izoleucina, leucina, lisina,
194
metionina, treonina, triptofanul și valina; histidina este parțial esențial (este esențial pentru
copii cu vârsta sub 1 an).
Pentru ca organismul uman să poată sintetiza și utiliza în mod eficient proteinele, este
necesară prezența tuturor aminoacizilor în proporții corespunzătoare, absența unui aminoacid
perturbând asimilarea altor aminoacizi. De asemenea, deși toate proteinele sunt constituite din
aceiași 22 de aminoacizi, ele sunt diferite și au funcții diferite.
c)În funcție de valoarea biologică - conferită de proporția de aminoacizi esențiali -

există trei categorii de proteine:
- proteine complete - acest tip de proteine conține într-o proporție suficientă aminoacizi
esențiali, putând fi capabile de a menține țesuturile în stare de integritate și a asigura o
dezvoltare normală; aceste proteine se găsesc în ouă, carne și lapte;
- proteine parțial complete - aceste proteine pot menține viața, dar le lipsesc într-o măsură
importantă aminoacizii care sunt necesari pentru asigurarea creșterii (gliadina din cereale);
- proteine total incomplete - acest tip de proteine nu pot reface țesuturile care se reînnoiesc
permanent, nu pot asigura menținerea vieții și creșterea normală (gelatina și zeina din
porumb).
 Rolul proteinelor în organism

Proteinele au funcţii multiple în organism. Ele îndeplinesc, în primul rând, un rol
structural, intrând în componenţa tuturor celulelor şi furnizează materialul necesar refacerii şi
creşterii ţesuturilor. De asemenea, ele intervin în reglarea diferitelor procese metabolice prin
intermediul biocatalizatorilor, în a căror structură intră substanţe proteice. Ei sunt reprezentaţi
de enzime şi hormoni. Proteinele plasmatice au un rol fundamental în reglarea schimburilor
hidrice dintre sectorul intra şi extra vascular. Totodată ele au un rol în menţinerea echilibrului
acido-bazic al sângelui. Prin arderea proteinelor până la dioxid de carbon şi apă se eliberează
în medie 4,1 calorii pentru fiecare gram de proteină. Organismul recurge la această sursă de
energie doar atunci când scad posibilităţile calorice provenite din glucide şi lipide. Folosirea
proteinelor în scop energetic este mai puţin avantajoasă pentru organism, care se vede nevoit
să se lipsească de aportul unor principii nutritive extrem de necesare pentru continua reînnoire
a ţesuturilor şi organelor.
Proteinele au capacitatea de a induce declanşarea proceselor imunitare cu formarea
complexului antigen-anticorp şi apariţia răspunsului imun. Reacţia antigen-anticorp este
195
însoţită, de obicei, de precipitare ( aglutinare ), concomitent cu apariţia unei stări de rezistenţă
a organismului sau imunitate. Imunitatea faţă de un antigen se poate instala pentru perioade
lungi de timp, câteodată memoria imunitară fiind definitivă.
 Necesarul proteic
Necesarul proteic este reprezentat de cantitatea de proteine de care organismul are nevoie
în 24 de ore pentru acoperirea cerinţelor sale de azot. El variază în raport cu starea fiziologică
a organismului şi în special cu condiţiile de muncă.
Astfel:
 pentru copii în vârstă de 0-1 an, necesarul proteic se ridică la 2-3g/kg corp/zi în cazul
alimentaţiei naturale şi la 3-4g/kg corp/zi în cazul alimentaţiei artificiale.
 Pentru copii de vârstă 1-3 ani, raţia proteică reprezintă 14-15% din aportul caloric
estimat la 80-90 calorii/kg corp/zi.
 La preșcolari (3-6 ani), raţia proteică trebuie să fie de 13-14% din necesarul caloric
apreciat la 70-80 calorii/kg corp/zi.
 La copii cu vârstă cuprinsă între 7-12 ani, necesarul proteic este de 13% din raţia
calorică estimată în condiții optime la 60-70 calorii/kg corp/zi.
 La adolescenţi, necesarul proteic se menţine de 13% din valoarea calorică ( 55-60
calorii/kg corp/zi pentru băieţi şi 50-55 calorii/kg corp/zi pentru fete ).
 Pentru adulţi, necesarul caloric este de 1,2-1,5 g/kg corp/zi ( 11-13% din raţia
calorică), iar la vârstnici este de 1 g/kg corp/zi ( întrucât scade intensitatea reacţiilor
metabolice ).
 Femeia gravidă are nevoie, faţă de perioada anterioară sarcinii, de un surplus de 20 g
de proteine/zi, iar în condiţiile de alaptare - de 40 g proteine/zi.
 Efortul fizic crescut ridică necesarul proteic la 2 g/kg corp/zi, atingând la sportivii de
performanţă 2,5 g/kg corp/zi.
În ceea ce priveşte nevoile minime de proteine/zi, acestea sunt apreciate la 0,5g
proteine/kg corp. Valoarea considerată este minimul necesar fiziologic numai dacă proteinele
consumate au o valoare biologică mare, dacă restul raţiei calorice este acoperit cu glucide şi
lipide şi dacă organismul nu este supus la condiţii deosebite de viaţă ( temperatură scăzută,
agresiuni microbiene sau toxice ) sau de munca ( efort fizic mare ).
196
 Digestia, absorbţia, metabolismul şi eliminarea proteinelor
Digestia proteinelor începe în stomac, sub acţiunea enzimei proteolitice numită pepsină (
secretată sub forma inactivă de pepsinogen, ce este activat de acidul clorhidric din sucul
gastric). Degradarea lor se realizează până la stadiul unor structuri subproteice numite
albumoze şi peptone. Pepsina nu atacă anumite proteine ca mucina şi keratina, iar
nucleoproteinele sunt puţin atacate de această enzimă. Din stomac, fragmentele proteice
rezultate în urma digestiei trec în intestin, unde suferă transformări sub acţiunea sucului
pancreatic şi sucului intestinal.
Sucul pancreatic conţine mai multe tipuri de enzime proteolitice : tripsină, chimotripsină,
carboxipeptidază, aminopeptidază, ribonuclează şi dezoxiribonuclează. Primele trei au rolul
preponderent în degradarea fragmentelor subproteine. Tripsina şi chimotripsina desfac
polipeptidele cu lanţuri lungi în peptide cu greutate moleculară mică, alcătuite din 2-4
aminoacizi. Tripsina acţionează şi direct asupra proteinelor care au scăpat digestiei gastrice.
Carboxipeptidaza, spre deosebire de tripsină şi chimotripsină, ce pot degrada proteinele,
acţionând asupra legăturilor intermoleculare din interiorul proteinelor, acţionează doar asupra
legăturii peptidice terminale de la capătul carboxilic al lanţului polipeptidic. Sucul intestinal
conţine peptidaze, care degradează peptidele până la stadiul de aminoacizi, ce pot fi resorbiţi
la nivelul peretului intestinal în porţiunea sa superioară.
Absorbţia aminoacizilor este un proces activ. Ei părăsesc mucoasa intestinală prin vena portă,
ajungând la ficat şi ulterior la alte ţesuturi, unde sunt supuşi unor serii de transformări. Deşi
absorbţia aminoacizilor este aproape completă la individul normal, mai rămân mici cantităţi în
lumenul intestinal care sunt suspuse acţiunii bacteriilor florei intestinale, suferind degradări
variate.
Ajunşi în ficat şi în ţesuturi, aminoacizii sunt metabolizaţi pe diferite căi. O parte din
ei sunt folosiţi pentru sinteza de proteine, acizi nucleici, hormoni. Unii sunt transformaţi în
cetoacizi ( prin dezaminare - pierderea grupării aminice, sau transaminare - transferul grupării
aminice de pe un aminoacid pe un cetoacid cu formarea unui aminoacid şi cetoacid nou), alţii
sunt degradaţi în scop energetic, unii sunt transformaţi în glucoză şi amine biogene ( intervin
în dinamica vasculară şi în fiziologia sistemului nervos). În urma proceselor metabolice
rezultă unii compuşi a căror creştere în sânge este dăunătoare. De aceea, ei sunt eliminaţi
predominant prin urină, sub formă de acid uric ( rezultat din metabolismul nucleoproteinelor),
uree ( reprezintă forma de eliminare a amoniacului, compus rezultat în urma proceselor de
197
dezaminare) şi creatinină ( reprezintă una din formele de excreţie urinară a azotului aminic
provenit din glicocol şi azotului amidinic rezultat din arginină).
În organismul uman, există un echilibru permanent între aportul şi eliminarea
aminoacizilor, după o prealabilă degradare.
Menţinerea unui raport constant între sinteza şi degradarea proteinelor, între aportul
alimentar şi eliminarea produselor de degradare, constituie “bilanţul azotat al organismului”,
care se defineşte ca diferenţa dintre cantitatea de azot ingerată şi cea eliminată.
Bilanţ azotat = Ningerat-Neliminat
Aceasta reprezintă o modalitate de exprimare a interrelaţiei dintre catabolismul şi
anabolismul proteic. Când bilanţul azotat este pozitiv, predomină procesele de anabolism, şi
invers, când bilanţul azotat este negativ, se pierde azot fie datorită unui catabolism exagerat,
fie datorită unui aport insuficient de proteine alimentare, aport care nu poate face faţă nevoilor
anabolice.
Cantitatea minimă de proteine necesară menţinerii echilibrului bilanţului azotat la om
este de 0,35g/kg corp/zi ( proteine etalon) şi se numeşte “minimum proteic”.
Aminoacizii sunt unităţi (compuşi organici) constituite în principal din atomi de

carbon, hidrogen, oxigen şi azot. Aceştia se leagă unii de alţii, la fel ca vagoanele ce
alcătuiesc un tren, formând proteinele (macromolecule). Și de această dată atomii de carbon
formează lanțul de bază în structura aminoacizilor. La această structură se adaugă atomii de
hidrogen, oxigen și azot (unii pot avea în compoziție atomi de sulf), imprimând anumite
caracteristici fizice moleculei. Se cunosc peste 150 de aminoacizi care nu se găsesc în
proteine, dar totuși joacă un rol important în organism.
Proteinele sunt foarte importante pentru organismul nostru, având atât rol structural
(alcătuiesc ţesuturi, iar ţesuturile la rândul lor, organe) cât şi funcţional: alcătuiesc enzime
(intervin în procese metabolice; ex: enzima = foarfeca ce taie o panglică; în acest caz panglica
poate fi un compus care este degradat în organism), construiesc “porți de intrare” prin
198
membrana celulară, îndeplinesc rol de “cărăuș” în organism, asigurând transportul unor
substanțe și joacă un rol important în imunitate (anticorpii sunt de fapt proteine).
Atoms in Amino Acids
Datorită structurii lor complexe, proteinele sunt catabolizate în organism într-o

perioadă mai lungă de timp. Conferă energie pe termen mai lung faţă de carbohidraţi, de
exemplu, deși numărul de calorii furnizate prin arderea unui gram de proteine sunt aceleași cu
cel obținut prin arderea unui gram de carbohidrați. Există 20 de aminoacizi implicaţi în
formarea de proteine. Aceştia se combină la nesfârşit construind mereu structuri noi,
complexe, vitale pentru organismul nostru. Corpul uman sintetizează o parte dintre aceştia, cu
excepţia a 9 dintre ei, care sunt obţinuţi doar din alimentaţie. Din acest motiv, se numesc
“aminoacizi esenţiali” (unul dintre ei, histidina, este foarte important pentru copii). Corpul
nostru reuşeşte să folosească în proporţie de 100% proteinele din ouă, într-un procent ridicat
cele din produse lactate şi carne şi mai puţin de 50% din legume şi cereale pentru sinteza
aminoacizilor esenţiali (unul din motivele pentru care o alimentaţie variată este recomandată
de către medici şi nutriţionişti).
199
Folosim proteinele ingerate în principal pentru creşterea şi menţinerea integrităţii
ţesuturilor noastre (rol structural) şi doar în cazuri limită pentru obţinerea de energie.
Proteinele consumate în exces sunt descompuse şi stocate sub formă de grăsimi (la fel ca în
cazul carbohidraţilor). Un adult necesită în mod uzual 60g proteine/zi (0.8g/kg sau 15% din
totalul zilnic de calorii).
Atunci când încercăm să vizualizăm o proteină, trebuie să ținem cont de faptul că are
mai multe nivele de organizare structurală: structura primară se referă la secvența resturilor
de aminoacizi (ordinea înlănțuirii lor); structura secundară este dată de dispunerea spațială a
resturilor de aminoacizi învecinați (poate fi ordonată sau cu puține regularități); structura
terțiară reprezintă aranjamentul spațial general al moleculei; structura cuaternară este forma
spațială bine definită a proteinei, cu două sau mai multe lanțuri de aminoacizi care se
asociază, formând o unitate de sine stătătoare.
200
Proteinele cu rol structural au o formă alungită, de fibră (flexibilă); printre acestea se
numără: colagenul (cea mai abundentă proteină din corp, asigură conexiunea dintre diferitele
tipuri de țesuturi din corp: oase-mușchi-piele), actina, miozina (acestea două sunt elementele
componente ale fibrei musculare; ele sunt responsabile de contracție și mișcare). O mare
categorie de proteine are formă rotundă, se numesc proteine “globulare”. Acestea îndeplinesc
o varietate mult mai mare de funcții: de transportor, de enzimă, de anticorp.
Hemoglobina, de exemplu, este o proteină globulară ce asigură transportul oxigenului
în sânge; se găsește în celulele roșii ale sângelui și are o formă asemănătoare cu cea a unui
trifoi cu patru foi. În centrul proteine se găsește o structură denumită “hem” care are în
mijlocul ei un atom de fier; acesta leagă oxigenul obținut prin inspirație și îi asigură
transportul prin formarea unui complex. Odată cedat la locul potrivit atomul de oxigen, fierul
leagă dioxidul de carbon rezultat în urma unor procese chimice din celulă și îl duce la nivel
pulmonar pentru a fi expirat. Astfel, hemoglobina intervine în procesul de respirație, prin
201
transportul de oxigen și dioxid de carbon. Celulele roșii au o durată determinată de viață.
Atunci când acestea mor, fierul este “reciclat” sau eliminat ca “deșeu” celular.
O altă funcţie importantă a proteinelor este cea de enzimă. Enzimele sunt cele care
coordonează (catalizează) procesele de catabolism şi anabolism ce au loc în corpul uman; sunt
uneltele cu care spargem un perete şi construim un etaj în casa noastră. O enzimă preia un
compus (numit substrat) dintr-un aliment şi îl “taie” în bucăţi mai mici, apoi o altă enzimă ia
1, 2 sau mai multe bucăţele şi le îmbină într-o nouă formă, oferindu-i utilitate în organismul
nostru. Enzimele mai au nevoie de elemente ajutătoare în activitatea lor, precum şi de un
mediu favorabil desfăşurării acţiunii proprii (temperatură, pH, concentraţia unor săruri, etc.).
Aici intervin co-factorii (de obicei mineralele) sau co-enzimele (de exemplu, vitaminele); fără
aceste mici ajutoare unele enzimele nu funcţionează. Ele consolidează legătura enzimă-
substrat sau activează enzima legându-se de ea. Gândiţi-vă la un burghiu (enzima) cu care
trebuie găurită o scândură; pentru această acţiune este nevoie de un cap potrivit (co-
factorul/co-enzima) pentru a realiza acţiunea dorită. Un alt exemplu ar fi acel al radioului
(enzima) care nu prinde nici un post de muzică dacă nu are baterii (co-factorul/co-enzima).
Enzimele au capacitatea de a participa în mai multe tipuri de reacții; ele ies neschimbate din
acestea, exercitându-și rolul de câteva milioane de ori înainte de a se degrada. Atunci corpul
nostru creează noi enzime prin asigurarea înlănțuirii corecte a aminoacizilor într-un nou lanț
proteic.
FUN FACT: Numele enzimelor au terminaţia: -ază. Ex: lactază, protează, amilază,
etc.
!!!Idei de reţinut:
- Enzimele sunt proteine de formă sferică.
- Catalizează şi grăbesc reacţiile chimice din corpul nostru.
- Au o zonă activă de care se leagă substratele.
- Unele necesită elemente ajutătoare pentru a-şi exercita acţiunea (rol important
pentru minerale şi vitamine!)
- Activitatea lor este afectată de condiţiile mediului (pH, temperatură, concentraţie,
etc.)
- Anumite medicamente le pot inhiba sau stimula activitatea (!Întreabă
medicul/farmacistul atunci când se iau mai multe
medicamente/suplimente/vitamine în aceeaşi perioadă de timp).
202
Proteinele, mici sau mari, hidrofile (se dizolvă în apă) sau hidrofobe (nu se dizolvă în
apă), se găsesc de sine stătătoare sau drept parte dintr-o structură mai complexă. Își pot
schimba forma sau sunt inflexibile, în funcție de aminoacizii din compoziția lor. Tot datorită
structurii lor, pot interacționa cu anumite molecule doar, această acțiune determinând
modificări conformaționale majore sau subtile. Aceste biomolecule sunt cele care determină
sănătatea și buna funcționare a unei celule, fiind responsabile de majoritatea activităților
celulare din corpul nostru: forma și organizarea celulelor, catabolism, anabolism, eliminarea
resturilor de reacție, comunicarea intercelulară, sunt macromoleculele “de serviciu” ale
organismului.
4.2.3. Lipidele

Grăsimile sunt una dintre cele „trei mari” componente pe care le conţine, într-o
proporţie mai mare sau mai mică, orice tip de hrană. Proteinele (aminoacizii), carbohidraţii
(zaharurile) şi grăsimile (acizi graşi esenţiali) sunt principalele structuri de construcţie,
alimentare şi transport de care are nevoie organismul pentru a-şi menţine starea de sănătate.
Lipidele sunt compuşi chimici care rezultă din esterificarea acizilor graşi cu anumiţi
alcooli (exemplu: glicerolul, sterolul, sfingozina). Ele ocupă în cadrul raţiei calorice un rol
important, fiind furnizate nutriţiei umane din diverse surse alimentare. Unele sunt de origine
vegetală, cum ar fi uleiurile, al căror conţinut în lipide ajunge la 100%, altele sunt de origine
animală, ca smântâna (20-30%), untul (80%), untura (99%), margarina (80-87%). O parte din
grăsimile raţiei alimentare nu sunt “vizibile”, întrucât intră în constituţia produselor nutritive.
Aceste categorii de lipide acoperă circa 50% din raţia zilnică de grăsimi. Ele sunt prezente în
carnea şi brânzeturile grase (25-30%), gălbenuşul de ou (30-35%), mezeluri ( 30-40% ),
fructele oleaginoase (40-60%), laptele integral, etc.
Grăsimile sunt necesare organismului din mai multe motive:
 sunt utilizate ca rezervoare pentru stocarea energiei (trigliceride);
 asigură „căptuşeala” sau „dublura” de protecţie a organelor interne;
 participă la utilizarea vitaminelor solubile în apă (inclusiv vitaminele A, D şi E);
 sunt utilizate ca parte a mecanismului organic pentru izolarea părţilor interne şi a
organelor vitale de condiţiile din mediul extern (cum este vremea rece);
203
 previn pierderile de energie internă;
 se combină cu anumite proteine dând naştere fosfolipidelor digliceride, care fac parte
din structura peretelui membranei celulare;
 servesc drept mediatori antiinflamatori.
Toate elementele conţinute în formele de viaţă, inclusiv toate alimentele, sunt alcătuite din
carbon, hidrogen, oxigen şi azot. Fiecare compus va conţine aceste elemente chimice în
cantităţi diferite. De pildă apa – H2O – este formată din doi atomi de hidrogen (H2) care intră
în combinaţie cu un atom de oxigen (O). Grăsimile sunt formate mai ales din carbon (C),
hidrogen (H) şi oxigen (O), sunt insolubile în apă, însă sunt solubile în eter şi în alţi solvenţi.
Grăsimile se împart în două categorii principale, saturate şi nesaturate, şi constau din
acizi graşi şi glicerol (un alcool).
Acizii graşi sunt elementele din care sunt alcătuite grăsimile, aşa cum aminoacizii servesc
drept elemente de construcţie în alcătuirea proteinelor. Acizii graşi formează „lanţuri” de
legături cu carbonul. Aceste lanţuri de carbon atrag hidrogenul. Când fiecare legătură liberă
dintr-un lanţ de carbon creează o valenţă cu un atom de hidrogen, lanţul, sau grăsimea, este
considerată a fi saturată. Acestea sunt, în general, considerate a fi lanţuri multiple de acizi
graşi, iar datorită legăturilor complete, sau „pline”, ele se întăresc şi au un punct de topire mai
ridicat. Cu alte cuvinte, cu cât este mai saturată o grăsime, cu atât se va menţine mai mult
timp la temperatura camerei. Pe de altă parte, grăsimile nesaturate stabilesc mai puţine
legături cu hidrogenul. Dacă doi sau mai mulţi atomi de carbon alăturaţi sunt liberi să creeze
legături, ei sunt consideraţi acizi graşi mononesaturaţi. Dacă două sau mai multe perechi sau
„seturi” de atomi de carbon din interiorul unui lanţ nu sunt legaţi la hidrogen, atunci este
vorba de acizi graşi polinesaturaţi.
Acizii grași esențiali se numesc astfel deoarece nu pot fi sistetizați pe care naturală de
organism, ci trebuie procurați din dietă. Aceştia sunt cunoscuţi sub denumirea de acizi graşi
esenţiali şi sunt grupaţi în trei categorii de bază: acid linoleic, acid linolenic şi acid
arahidonic. Dintre cei trei acizi, acidul linoleic este cel mai important pentru menţinerea
vieţii, el putând fi transformat în acid linolenic şi acid arahidonic.
Acidul linoleic promovează sănătatea la nivel cutanat și capilar, acidul linoleic asigură
funcționarea cerebrală și a sistemului nervos, iar acidul arachidonic participă la formarea de
prostaglandine, tromboxani, leucotriene etc.
 Lipidele se împart în două mari categorii: simple şi complexe.
204
Lipidele simple
Sunt alcătuite dintr-un alcool şi acizi graşi. Din cadrul lipidelor simple fac parte
trigliceridele (esteri ai acizilor graşi cu glicerolul; sunt cele mai răspândite lipide simple din
alimentaţia umană), steridele (esteri ai acizilor graşi cu sterolii; dintre steroli menţionăm
colesterolul şi coprosterolul; steridele intră în constituţia unor hormoni, vitamine, etc.),
ceridele (esteri ai acizilor graşi cu alcooli aciclici; se găsesc în ceara de albine, lanolină, în
pătura ceroasă de protecţie de pe fructe), etolidele (formate din două molecule, fiecare din ele
având concomitent funcţie de alcool şi funcţie acidă, aparţinând însă aceleiaşi molecule).
Lipidele complexe
Au în compoziţia lor, pe lângă acizi graşi şi alcooli, o serie de alte componente ca:
acidul fosforic, sulful, etc. În funcţie de prezenţa sau absenţa acidului fosforic, se împart în
lipide fosforate şi nefosforate. Lipidele fosforate cele mai importante sunt lecitinele (prezente
într-o proporţie apreciabilă în creier, gălbenuşul de ou), cefalinele (prezente îndeosebi în
creier), sfingomielinele (aflate în splină, ficat, filetele nervoase). Lipidele nefosforate cuprind
cerebrozidele (prezente îndeosebi în substanţa nervoasă, dar şi în alte ţesuturi : splină, rinichi,
retină, suprarenală, plămân), sulfatidele şi lipoproteinele (reprezintă forma de transport
plasmatică a lipidelor).
 Digestia, absorbţia, metabolismul şi eliminarea lipidelor
La adulţi, digestia lipidelor alimentare (reprezentate în cea mai mare parte de trigliceride)
începe sub acţiunea lipazei pancreatice, după o prealabilă emulsionare de către sărurile biliare.
Grăsimile sunt scindate în componentele lor (acizi graşi şi glicerol). La nivelul celulei
intestinale, acizii graşi sunt reesterificaţi şi trec în cea mai mare proporţie în vasele limfatice
de unde, prin canalul toracic, sunt introduse în circulaţia sanguină. Colesterolul esterificat din
alimente este descompus de o esterază pancreatică, absorbit şi apoi reesterificat în celulele
intestinale, de unde ia calea hepatică.
Sărurile biliare sunt reabsorbite activ în ileonul terminal, se întorc la ficat şi apoi, eliberate
prin bilă, din nou în intestin, realizând ciclul enterohepatic. În mod normal, sunt absorbite
95% din grăsimile consumate zilnic şi 80% din colesterolul din raţie. În sânge, grăsimile
absorbite circulă legate de proteine în proporţii diferite, realizând lipoproteinele, singurele
structuri lipidice cu o semnificaţie fiziologică şi patologică.
Sângele transportă lipidele în tot organismul, iar ficatul şi ţesutul adipos sunt organe
specializate pentru controlul metabolismului lipidic. In mod permanent, au loc în organism
205
sinteza de lipide, ca şi catabolismul acestora. Lipogeneza se realizează la nivelul mucoasei
intestinale, ţesutului adipos şi ficatului. Acizii graşi necesari sintezei de trigliceride provin fie
din descompunerea grăsimilor, fie pornind de la acetil coenzima A rezultată din oxidarea
grăsimilor, glucozei şi a unor aminoacizi. Glicerolul, necesar aceloraşi sinteze, provine fie din
descompunerea lipidelor de provenienţă alimentară, fie din unii metaboliţi rezultaţi în urma
degradării anaerobe a glucozei. Catabolismul acizilor graşi şi glicerolului urmează căi
metabolice diferite. Acizii graşi sunt oxidaţi în procesul de betaoxidare, care are drept rezultat
formarea unor unităţi de 2 atomi de carbon, reprezentaţi de acetilcoenzima A. Aceasta fie este
oxidată pentru producerea de energie până la CO2 şi apă, fie este folosită pentru sinteza de noi
acizi graşi, de colesterol sau alţi compuşi. Pornind de la acetilcoenzima A, printr-un ciclu de
reacţii în care intervin enzime specifice, se formează corpii cetonici care, trimişi în torentul
circulator, ajung în ţesuturile extrahepatice, fiind degradaţi până la CO2 şi apă cu eliberare de
energie. In coma diabetică, ei se acumulează în sânge şi ţesuturi în cantităţi mari, producând o
stare de acidocetoză.
În ceea ce priveşte sinteza colesterolului, aceasta are loc în special în intestin şi ficat.
Producţia endogenă zilnică se ridică la 1000-2000 mg. Acetilcoenzima A este precursorul
direct al colesterolului. Organismul nu poate descompune nucleul colesterolic, dar ficatul,
prin acţiunea enzimatică, îl transformă în acizi biliari.
In afara căilor de eliminare metabolică, o proporţie redusă din grăsimile alimentare sunt
îndepărtate prin scaun.
 Nevoile lipidice zilnice
Necesarul de grăsimi alimentare este determinat de prezenţa proceselor de creştere, a
efortului fizic şi scăderea temperaturii mediului ambiant. Dacă la sugarul alimentat natural
nevoia de lipide este de 5-6 g/kg corp/zi, la adultul normal aceasta se reduce la 1-1,5 g/kg
corp/zi. In condiţii de efort fizic intens, necesarul lipidelor este estimat la 1,5-2 g /kg corp/zi.
La vârstnici se asigură în jur de 1 g/kg corp/zi (jumătate de origine vegetală şi jumătate de
origine animală).
Lipidele (grăsimile) sunt în general blamate pentru creșterea în greutate, însă nu și în
cazul unui consum echilibrat. Fiecare biomoleculă are rolul și importanța ei pentru o
dezvoltare armonioasă. Lipidele sunt molecule complexe alcătuite din acizi grași (acizi
organici) și glicerol (un polialcool); în compoziția lor intră: carbonul, hidrogenul, oxigenul.
Întâlnim în structura acizilor grași același lanț de bază format din atomi de carbon, însă cu un
206
număr redus de atomi de oxigen; aceștia se regăsesc la capătul lanțului, într-o grupare numită
carboxil (-COOH). Astfel, structura nu mai este una de inel, ci liniară (exemplu: acizii grași
saturați). O schimbare în tipul de legătură dintre atomii de carbon (o legătură mai susceptibilă
la interacțiuni și transformări), schimbă la rândul ei, conformația lanțului, dându-i un aspect
de zig-zag (exemplu: acizii grași nesaturați).
Aceste diferențe de structură determină diferențe fizice între grăsimile din dietă:
grăsimile nesaturate sunt lichide la temperatura camerei, iar cele saturate sunt solide. Cu cât
sunt mai mulți atomi de hidrogen, acizii devin mai rigizi în structură, se spune că sunt mai
saturați și mai nocivi pentru organism. De aici putem trage deja 2 concluzii: există atât
grăsimi “bune” (nesaturate) cât și grăsimi “rele” (saturate) și o dietă corespunzătoare nu
trebuie să le excludă de tot. Ar trebui să consumăm aproximativ 30% grăsimi în dieta noastră,
din care mai puțin de 10% pot fi saturate. Un alt criteriu de clasificare este acel al grăsimilor
nesaturate “trans” sau “cis” Această împărțire este dată de aranjarea moleculei în spațiu. După
cum menționam la capitolul glucide, moleculele tind în mod natural să se aranjeze în spațiu în
forma cea mai stabilă și pe care o pot păstra cu un minim de consum de energie. În mod
natural, grăsimile nesaturate se găsesc în forma “cis”. Acestea sunt cele indicate într-o dietă
sănătoasă. O particularitate o reprezintă grăsimile “trans”. Acestea sunt grăsimi obținute
artificial prin procese chimice de hidrogenare (adăugare de atomi de hidrogen) totală sau
parțială a grăsimilor nesaturate. Exemple alimentare: uleiuri vegetale parțial hidrogenate sau
margarina. Sunt de evitat, efectul lor fiind la fel de nociv ca al grăsimilor saturate naturale.
207
Consumul de grăsimi nesaturate asigură aportul necesar de lipide utilizate pentru buna
funcționare a organismului nostru, în timp ce grăsimile saturate sunt respunsabile de afecțiuni
cardiovasculare, ateroscleroză.
Grăsimile “bune” sunt cele bogate în acizi grași Omega-3, Omega-6. Cu toții am auzit de ele.
De ce sunt bune? Sunt grăsimi “esențiale”, asta însemnând că nu le putem sintetiza în corpul
nostru și aportul lor din alimentație este foarte important. Grăsimile de tip Omega-3 intră în
mai multe procese benefice în organismul nostru: scad nivelele de trigliceride (grăsimi “rele”)
din organism, facilitând transportul lor și scăzând procesul de depozitare pe artere
(ateroscleroză); au un rol benefic în prevenția bolilor cardio-vasculare, a accidentelor
vasculare cerebrale și a hipertensiunii. Anumite afecțiuni psihice pot fi ameliorate prin co-
administrarea de suplimente cu acizi grași alături de tratamentul farmacologic prescris de
specialist. Tot această categorie de suplimente poate fi recomandată pacienților cu afecțiuni
osteo-articulare pentru îmbunătățirea mobilității și ameliorarea durerii.
Un alt exemplu de grăsime bună în proporțiile corecte este colesterolul. Toți am auzit
de el cu conotație negativă (aceea că “înfundă” vasele de sânge), însă acesta este esențial
pentru menținerea integrității membranei celulare a sistemului nervos și pentru sinteza
hormonilor. Colesterolul este necesar pentru formarea sinapselor sistemului nervos. Depleția
208
acestuia cauzează tulburări structurale și funcționale la nivel nervos central (de exemplu,
anumite defecte în metabolismul colesterolului pot conduce la apariția bolii Alzheimer).
Se găsește în carnea roșie (vită, porc), pui, gălbenușul de ou, caș, laptele de mamă are
un conținut bogat în colesterol. Într-adevăr, consumul ridicat de produse bogate în colesterol
duce la ateroscleroză (depuneri de grăsime pe vasele de sânge cu îngustarea lor) datorită unor
anomalii în transportul acestuia în sânge.
Corpul nostru folosește lipidele în procese de creștere și pentru a obține energie. Un alt
aspect important este acela că din lipide organismul nostru sintetizează hormoni și alte
substanțe importante în susținerea funcțiilor corpului nostru, cum ar fi prostaglandinele.
Grăsimile reprezintă o sursă foarte eficientă de energie, de fapt cea mai importantă:
prin catabolizarea unui gram de lipide se produc 9 calorii (proteinele și glucidele produc doar
4 calorii pentru fiecare gram); această energie se eliberează treptat pe parcursul metabolizării
și susține activitățile fiziologice (funcțiile de bază) ale corpului pentru o perioadă mai lungă
de timp (îmi vine în minte exemplul ursului care hibernează iarna: poate să supraviețuiască
pentru perioade lungi de timp fără hrană, consumând din rezervele de lipide acumulate înainte
prin supraalimentare). Corpul nostru stochează orice energie în exces provenită din
alimentație sub formă de grăsimi (proteine, glucide —> lipide), de obicei la nivel abdominal,
subcutanat, sau la nivelul șoldurilor (predispoziție feminină). Acest lucru este considerat
normal până la un anumit nivel. Există formule de calcul ce determină procentul de grăsimi
209
din organism și peste anumite valori se recomandă regimuri cu un aport scăzut de lipide (însă
nu lipsit de ele!). Un nivel anormal de ridicat de grăsimi în corp duce la depunerea acestora pe
organele interne și vasele de sânge, cauzând patologii grave. Grăsimile mai asigură și o
temperatură constantă corpului nostru, fiind folositoare în condiții de temperatură extremă.
Sunt câteva aspecte ce merită menționate și subliniate în discuția despre lipide: atunci
când are nevoie de acizi grași pentru creștere celulară (celulele noastre au o membrană
lipidică), pentru buna funcționare a sistemului nervos, sau pentru sinteza de hormoni sau
prostaglandine, corpul nostru îi sintetizează din alte biomolecule (proteine, glucide) sau îi ia
direct din alimentație. Acizii grași pot fi mononesaturați, polinesaturați sau saturați.
3.2.4. Glucidele

Glucidele sunt compuşi chimici ternari, care conţin carbon, oxigen şi hidrogen în
aceeaşi proporţie ca aceea găsită în apă, de unde denumirea de hidraţi de carbon. Formula lor
generală este Cn(H2O)n.
Sursele alimentare sunt de origine vegetală şi, într-o mica măsură, de origine animală ( lapte,
ficat ). Cele mai bogate surse vegetale în glucide sunt reprezentate de zahăr ( 100% glucide )
şi derivaţii acestuia ( 60-90% glucide ), făinoase şi legume uscate ( 50-70% ), pâine ( 55% ) şi
cartofi ( 20% ). Fructele proaspete au între 10-20% glucide. Legumele verzi conţin o cantitate
mică de glucide absorbabile, ele au şi hidraţi de carbon neabsorbabili ce intră în structura
fibrelor alimentare şi care au multiple efecte benefice asupra stării de sănătate. Aceste fibre
210
alimentare se găsesc în cantităţi mai mari în tărâţe ( 44% ), pâinea integrală ( 9,51% ), pâinea
intermediară ( 7,83% ), fasolea boabe ( 7,27% ) şi cojile de fructe.
 Glucidele se împart în: monozaharide, dizaharide şi polizaharide.
Monozaharidele sunt glucide simple, care nu pot fi descompuse în alte molecule de
zaharuri. În funcţie de numărul atomilor de carboni din moleculă ( 3-7 ) se împart în trioze,
tetroze, pentoze, hexoze şi heptoze. Mai răspândite în alimente sunt unele pentoze ca
arabinoza şi xiloza ( se găsesc în stare liberă în cireşe, prune, mere, ceapă ), dar mai ales
hexozele. Acestea din urmă au cea mai mare importanţă în alimentaţia omului. Dintre ele, un
rol deosebit în nutriţie îl au glucoza, fructoza şi galactoza. Glucoza se găseşte numai în
cantitate foarte mică în stare liberă, ea fiind prezentă în alimente ca diverse combinaţii.
Fructoza este o hexoză de două ori mai dulce decât zahărul, găsindu-se în stare liberă în miere
( 80% ), în fructele coapte şi în unele vegetale. Galactoza nu se găseşte liberă în natură, ci
numai în combinaţii cu glucoza.
Dizaharidele sunt zaharuri rezultate din combinaţia a două hexoze. Ele sunt
reprezentate de zaharoză ( glucoză+fructoză ), maltoză ( glucoză+glucoză ), lactoză (
galactoză+glucoză ), celobioză ( glucoză+glucoză ). Spre deosebire de maltoză, legătura
dintre cele două molecule de glucoză care formează celobioza este diferită, ceea ce conferă
dizaharidului alte calităţi. Celobioza este conţinută în celuloză, pe când maltoza provine din
degradarea amidonului. Zaharoza este dizaharidul cel mai răspândit în natură, reprezentând
zahărul de uz comun, provenit din plante ( trestie de zahăr, sfeclă ). Lactoza se găseşte în
lapte.
Polizaharidele sunt compuşi complecşi care au în moleculele lor un număr foarte mare
de monozaharide. Ele se împart în holozide, formate exclusiv din monozaharide ( glicogen,
amidon, celuloză ) şi heterozide care conţin în structura lor o componentă glucidică şi una
neglucidică ( hemiceluloza, pectina ). Unele polizaharide sunt digerabile ( amidonul,
glicogenul ), iar altele sunt rezistente la acţiunea enzimelor tubului digestiv al omului (
celuloza, hemiceluloza, pectina, agarul, lignina, etc).
Amidonul este forma în care sunt stocate glucidele ca granule în seminţele şi rădăcinile
unor plante. El este alcătuit din două componente distincte: amiloza ( prezentă în interiorul
grăunţelor de amidon ) şi amilopectina ( la exteriorul grăuntelui ), componente a căror
proporţie diferă după specia respectivă de plante. Când sunt preparate la căldură umedă,
granulele de amidon absorb apa, se umflă, dând un gel de amidon, iar învelişul celulozic se
211
rupe, uşurând astfel acţiunea enzimelor digestive asupra amidonului. Sub acţiunea acestora el
este degradat treptat în numeroase unităţi de glucoză.
Glicogenul reprezintă forma de rezervă a glucidelor în organismul animalelor, având o
structură similară cu amilopectina amidonului, dar conţine mai multe lanţuri de glucoză. El se
găseşte depozitat în ficat şi în muşchi.
Celuloza este polizaharidul cel mai răspândit în natură, intrând în compoziţia
structurilor de susţinere a vegetalelor. Ea provine din polimerizarea unui număr foarte mare
de molecule de glucoză. Datorită structurii sale, nu este degradată în organismul uman, având
doar un rol mecanic.
Spre deosebire de celuloză, hemicelulozele pot fi parţial descompuse şi utilizate de
organism ( se găsesc în morcovi, sfeclă, dovlecei, pere, piersici ).
Pectinele, prezente în cantitate mică în unele fructe şi legume verzi, în prezenţa
zahărului şi la cald, absorb apa şi formează geluri, proprietate folosită în prepararea jeleurilor
de fructe. O parte din heterozide intră în structura fibrelor alimentare, care sunt un amestec de
celuloză, polizaharide necelulozice şi lignină. Ele nu sunt digerate de enzimele prezente în
tubul digestiv uman, dar prin proprietăţile lor hidrofile şi absorbante îndeplinesc multiple
roluri în organism.
 Digestia, absorbţia, metabolismul şi eliminarea glucidelor
Digestia glucidelor constă în transformarea polizaharidelor şi dizaharidelor în
monozaharidele din care sunt constituite. Procesul începe în cavitatea bucală, sub acţiunea
amilazei salivare ( ptialina ), care scindează o parte din amidon în maltoză. Enzima nu
acţionează asupra amidonului crud, ci numai asupra celui prelucrat culinar. Acţiunea ei se
menţine şi în stomac, până când conţinutul gastric se acidifică.
Digestia glucidelor conţinuă mai intens în intestinul subţire. Amilaza pancreatică
acţionează atât asupra amidonului crud, cât şi asupra celui prelucrat termic ( acesta din urmă
este mai repede hidrolizat, deoarece pereţii granulelor de amidon au fost dezintegraţi, iar
enzimele au accces mai uşor la aceasta ). Amidonul este adus astfel până la stadiul de
maltoză. Dizaharidele intestinale acţionează asupra maltozei, lactozei şi zaharozei,
transformându-le în monozaharide: glucoză, galactoză şi fructoză. Acestea sunt absorbabile în
cea mai mare parte în jejun, reprezentând 99,8% din totalul glucidelor absorbite ( restul de
0,5% este reprezentat de dizaharide ). După pasajul prin mucoasa intestinală, glucidele sunt
antrenate de circulaţia portă în ficat, unde toţi hidraţii de carbon sunt transformaţi în glucoză.
212
O parte din glucidele rămase nedigerate trec în colon, unde sunt supuse fermentaţiei. Ceea ce
scapă acestui proces este eliminat prin fecale.
Metabolismul intermediar al glucozei implică trei procese importante: glicogeneza,
glucneogeneza şi glicoliza.
Glicogeneza este un proces care consta în formarea de glicogen hepatic şi muscular, din
care organismul îşi asigură rezerva de glucide disponibilă pentru nevoile sale fiziologice.
Gluconeogeneza este un proces de sinteză a glucidelor, pornind de la lipide şi proteine.
Menţionăm că şi glucidele catabolizate până la nivelul de actil-CoA participă, prin
intermediul acestui metabolit, la sinteza de proteine şi grăsimi.
Glicoliza este un proces de oxidare care se realizează pe două căi : anaerobă, cu formare
de acid piruvic şi acid lactic, şi aerobă, cu formare în final de dioxid de carbon şi apă. Ambele
procese pun în libertate o cantitate importantă de energie. In etapa anaerobă, transformarea
unei molecule-gram de glucoză până la acid lactic pune în libertate 56.000 cal. In etapa
aerobă, cantitatea de energie este mult mai mare, deoarece reacţia de oxidare totală a unei
molecule gram de glucoză este însoţită de eliminarea a 688.000 cal. Energia rezultată este
depozitată în moleculele de ATP.
 Rolul glucidelor
Glucidele îndeplinesc un rol structural şi unul energetic.
Cel structural constă în participarea la alcătuirea membranelor celulare, a ţesutului conjunctiv
şi nervos, a hormonilor, enzimelor, anticorpilor, etc. Unii derivaţi de hexoză intră în
compoziţia mucopolizaharidelor, element structural important în cartilaje, lichid sinovial,
umoarea vitroasă, etc. Dintre pentoze, riboza şi dezoxiriboza participă la formarea acizilor
nucleici.
Din punct de vedere energetic, hidraţii de carbon reprezintă principala sursă a organismului,
acoperind mai mult de jumătate din necesarul său caloric. Din întreaga energie eliberată
numai 40% este utilizată în procesele vitale, restul pierzându-se sub forma de căldură,
neputând fi recuperată sau transformată în alte energii utilizabile.
Un rol important îl deţin şi hidraţii de carbon neabsorbabili, înglobaţi în fibrele
alimentare. Acestea au capacitatea de a reţine apa ( fibrele din tărâţe pot absorbi o cantitate de
apă de 4 ori mai mare decât propria lor greutate, iar fibrele din carote pot reţine apa în
cantitate de 20-30 de ori mai mare comparativ cu greutatea lor), contribuind astfel la creşterea
dimensiunilor bolului fecal şi implicit la stimularea tranzitului intestinal. Fibrele alimentare
pot reţine unele substanţe toxice pe care le antrenează în exterior odată cu bolul fecal. Ele
213
previn totodată instalarea obezităţii, întrucât pe de o parte crează rapid senzaţia de saţietate cu
o valoare calorică foarte redusă şi scad capacitatea de absorbţie a principiilor nutritive bogat
calorigene ( glucide, lipide ).
Fibrele alimentare intervin în reducerea concentraţiei colesterolului sanguin ( 15-20 g
de fibre alimentare scad colesterolemia cu 13% ) şi în reducerea incidenţei cancerului de
colon.
Necesarul glucidic
Raţia glucidică zilnică variază în funcţie de starea fiziologică a individului şi de gradul
de efort depus.
Pentru sugarii alimentaţi natural, nevoia de glucide este de 10-12 g/kg corp/zi, iar la
cei alimentaţi artificial - 12g/kg corp/zi. La copii până la vârsta de 12 ani, raţia glucidică este
de 53-55% din totalul caloric, iar la adolescenţi 55-56% din valoarea calorică zilnică.
La adulţi, proporţia se menţine în jur de 55%. La vârstnici glucidele acoperă aproape 58-59%
din valoarea calorica a raţiei. Femeia gravida are un necesar de aprox 56-57% din totalul de
calorii zilnice. Eforturile fizice intense şi de scurtă durată impun creşterea aportului de hidraţi
de carbon, întrucât aceştia se dovedesc în astfel de situaţii cu 10% mai eficienţi decât
grăsimile. La sportivii de performanţă, necesarul glucidic este apreciat la 6-10 g/kg corp/zi.

Zaharuri, sau molecule alcătuite din carbon, hidrogen și oxigen, glucidele îndeplinesc
multe roluri: energetic, structural, de mediator chimic (de polițist care coordonează traficul).
Au un schelet de atomi de carbon (de obicei 5 sau 6 atomi) grupați sub forma unui inel
(monomer); acest inel se poate lega în perechi (2-3 molecule) sau cu mai multe astfel de
unități ( formând polimeri) cu rol energetic sau structural. Scheletul de bază este format din
atomii de carbon. Aceștia se leagă unul de altul, dând structura principală moleculei. Apoi vin
ceilalți atomi (hidrogen, oxigen) și “îmbracă” corpul, producând mici modificări
conformaționale finale (îndoaie sau îndreaptă puțin scheletul, oferindu-i forma finală stabilă).
Această regulă este valabilă pentru toate cele 4 categorii de biomolecule!
214
În cazul glucidelor, forma finală, stabilă este cea de inel.
Când citim eticheta unui aliment vedem termenul “carbohidrați”; acesta se referă atât
la polimerii care prin metabolizare se desfac și eliberează glucoza (inel cu 6 atomi de carbon)
ce ne conferă energie rapidă pe termen scurt (!), cât și la fibre, polimeri ce asigură structura
unei plante și care sunt metabolizați în proporție mică sau deloc; lanțul carbohidrat format nu
se desface de tot, până la unitate (fibrele insolubile nu sunt metabolizate, sunt responsabile de
îmbunătățirea tranzitului, prin creșterea volumului materiilor fecale; fibrele solubile sunt puțin
metabolizate; formează un gel la nivel intestinal, care încetinește absorbția și metabolizarea
grăsimilor și le favorizează eliminarea, îmbunătățind profilul lipidic). Ambele categorii de
glucide sunt importante din punct de vedere nutritiv.
FUN FACT: numele glucidelor se termină în “-oză”; ne dăm ușor seama ce moleculă
este după denumire: glucoză, fructoză, riboză…
Atenție: la un consum ridicat de fibre pot să apară: balonare, crampe, flatulență.
Acestea pot fi evitate printr-un consum moderat de fibre, care poate să crească treptat, precum
și prin hidratare corespunzătoare.
Glucidele reprezintă principala sursă de energie în corpul uman. Sunt utilizate de
celule, țesuturi și organe. Excesul este depozitat la nivelul ficatului (sub formă de glicogen;
acesta este un polimer al glucozei) și al mușchilor (Atenție: în corp pot suferi procese de
transformare în lipide; orice exces este nociv; ex: dacă mâncăm 5 kilograme de mere odată,
acestea pot să îngrașe, excesul de zaharuri transformându-se, într-o anumită proporție, în
lipide). Zaharurile sunt simple (monomeri sau legați în perechi, câte 2-3 inele) sau complexe
215
(polimeri sau combinații cu alte molecule). Zaharurile simple găsesc în fructe, legume,
produse lactate, dar și în produsele rafinate și prelucrate excesiv, cum sunt dulciurile,
alimentele de tip fast-food. Se metabolizează repede și oferă un “peak/boost” de energie care
trece repede. De aceea se pot recomanda înaintea unui efort ridicat și în cantitate mică (cele
naturale, sub nici o formă cele de tip “fast-food”). În lipsa exercițiului fizic/efortului, pot doar
solicita în plus pancreasul (care produce insulina, hormon important pentru organismul nostru
și care intervine în metabolismul glucidelor) și se pot depune sub formă de lipide. Zaharurile
complexe se găsesc în cereale integrale, leguminoase (fasole, mazăre, linte, etc.) și în legume.
Metabolizarea lor este mai lentă și oferă energie pentru o perioadă mai lungă de timp. Nu
suprasolicită pancreasul și sunt mai ușor tolerate de organismul nostru. Sunt recomandate
pentru consumul zilnic, pentru asigurarea necesarului de energie de care avem nevoie în
activitățile uzuale.
Surse de Carbohidrați:
216
4.2.5. Vitaminele

Vitaminele sunt compuşi organici esenţiali, necesari în cantităţi minime, care provin
din mediul exterior şi au rol funcţional în procesele metabolice.
 Scurt istoric
Mult timp înainte ca vitaminele să fie descoperite şi cunoscute sub acest nume, s-a
observat că anumite alimente sunt necesare în alimentaţie pentru păstrarea sănătăţii. Egiptenii
antici ştiau că bolnavii de nictalopie trebuiau trataţi cu ficat pentru a se vindeca; acum se ştie
că această boală era determinată de lipsa de vitamina A.
Termenul de “scorbut” a apărut în evul mediu la navigatori, deşi era cunoscut din
antichitate, iar tratamentul empiric al acestuia era utilizarea în hrană de citrice, plante verzi,
conifere. De altfel, în 1747 chirurgul scoţian James Lind recomanda ca tratament specific
fructele citrice pentru vindecarea scorbutului, o boală mortală în care nu se formează suficient
colagen şi simptomatologia este caracterizată printr-o slabă vindecare a rănilor, sângerarea
gingiilor şi puternice dureri. În 1753, Lind publica cartea “Tratarea scorbutului”.
Recomandarea sa de utilizare a lămâilor şi sucului de lămâie pentru a preveni apariţia
scorbutului la marinari a fost adoptată în regulamentele Marinei Regale Britanice. Totuşi,
această descoperire nu a fost acceptată şi utilizată, chiar de cercetători cunoscuţi în acea
vreme. De exemplu, participanţii la expediţia Marinei Regale pe conţinentul Arctic din
secolul 19 credeau că scorbutul poate fi prevenit printr-o bună igienă pe bordul vaselor,
exerciţii regulate şi menţinerea moralei echipajului, mai degrabă decât printr-o dietă cu
217
alimente proaspete, aşa că expediţiile Marinei au fost dotate cu toate necesităţile unei
“societăţi sofisticate”, cum ar fi cearceafuri de mătase, condimente, alimente şi băuturi
scumpe şi aproape nimic care să prevină scorbutul. Ca rezultat, în aceste expediţii participanţii
s-au îmbolnăvit de scorbut şi alte boli de deficienţă. În perioada când Robert Falcon Scott a
făcut cele 2 expediţii în Antarctica la începutul secolului 20, predomina teoria medicală
conform căreia scorbutul era cauzat de alimentele conservate în cutii metalice.
În 1881, chirurgul rus Nikolai Lunin a alimentat şoareci cu un amestec artificial de
componenţi cunoscuţi la acea vreme cum că ar constitui laptele şi anume proteine, grăsimi,
carbohidraţi şi sare. Aceştia au murit, în timp ce şoarecii alimentaţi cu lapte real s-au dezvoltat
normal. El a ajuns astfel la concluzia că “un aliment natural ca laptele trebuie să conţină, pe
lângă componenţi majoritari cunoscuţi, şi mici cantităţi de substanţe necunoscute însă
esenţiale pentru viaţă”. Concluzia sa, însă, a fost respinsă de alţi cercetători care nu au putut
reproduce rezultatele sale. Diferenţa a fost că Lunin a utilizat zahărul de masă, în timp ce
ceilalţi cercetători au utilizat lactoza care încă conţinea urme de vitamina B.
În 1905, William Fletcher a descoperit că folosind orez nedecorticat în loc de cel
decorticat se previne boala beriberi, determinată de lipsa de vitamina B1.
În anul următor ( 1906 ), Frederick Hopkins a postulat că alimentele conţin ”factori
auxiliari”, pe lângă componentele principale, care sunt necesari corpului uman.
Biochimistul polonez Casimir Funk a izolat complexe de micronutrienţi solubili în
apă, a căror bioactivitate a fost identificată în 1912 de Fletcher şi care a propus pentru ele
numele de “Vitamine”. Vita în latină înseamnă viaţă, iar sufixul amine a fost propus deoarece
în acea perioadă se credea că toţi aceşti compuşi sunt amine, adică conţin azot. Foarte curând
acestea au fost identificate ca “factorii auxiliari” specificaţi de Hopkins şi, deşi se ştia că nu
toţi sunt amine, termenul de vitamine era deja larg utilizat şi a rămas ca nume ce înglobează
toate vitaminele.
În 1920, după descoperirea vitaminei C, care nu este o amină, Jack Cecil Drummond a
propus ca litera finală “e” să fie eliminată pentru a se minimaliza referinţa la amine şi astfel,
de atunci a rămas termenul “vitamin” pentru factorii esenţiali.
În ordinea cronologică a descoperirii lor, vitaminele au fost numite prin literele
alfabetului. De asemenea, sunt utilizate şi denumiri care arată rolul fiziologic ( antirahitică,
antianemică, etc. ) sau un compromis între denumirea chimică şi cea fiziologică ( tocoferoli,
axeroftol ). În cadrul aceleiaşi clase, vitaminele se denumesc cu ajutorul indicilor, de exemplu
vitamina B1, B2, etc. Deşi comisiile de nomenclatură biochimică au stabilit reguli logice
218
pentru denumirea vitaminelor pe baza structurii lor chimice, în practică persistă nume stabilite
la descoperirea şi descrierea lor.
Vitaminele sunt factori “esenţiali” absolut necesari tuturor speciilor, inclusiv vegetale
şi microorganismelor. Ele sunt mai mult sau mai puţin exogene în funcţie de specii sau chiar
în cadrul aceleiaşi specii. Biosinteza vitaminelor şi necesarul de aport extern este astfel
specificat pentru fiecare specie şi vitamină în parte.
Dezvoltarea unui organism necesită, conform construcţiei genetice, anumite vitamine
şi minerale la momentul potrivit şi la locul potrivit. Dacă aceşti factori lipsesc sau sunt în
exces, apar serioase deficienţe de dezvoltare. Când organismul este adult, este nevoie ca aceşti
factori să fie asimilaţi în cantităţile cerute pentru păstrarea unei sănătăţi si activităţi fizice sau
mentale corespunzătoare.
Pentru om, deficienţele vitaminice pot fi primare sau secundare. Deficienţele primare
se datorează unei alimentaţii necorespunzătoare, săracă în vitamine. Deficienţele secundare se
datorează fumatului, consumului excesiv de alcool sau utilizării unei medicamentaţii care
interferează cu absorbţia unor vitamine din alimente. De exemplu, utilizarea îndelungătă a
antibioticelor distruge flora microbiană intestinală răspunzătoare de producţia de vitamina K.
Se pare, conform WHO, că deficienţa de vitamina A este una dintre cele mai serioase
probleme în lume în prezent. Diferite deficienţe vitaminice se întâlnesc astăzi mai ales în
ţările slab dezvoltate.
Pe de altă parte, un consum crescut, necontrolat, de vitamine conduce la
hipervitaminoze, însoţite de dereglări ale sănătăţii. De exemplu, foarte multă lume foloseşte
cantităţi mari de vitamina C pentru prevenirea sau tratarea răcelilor, dar cantităţi excesive de
vitamina C pot conduce la diaree sau formarea de pietre la rinichi. De aceea, cel mai bine este
ca sursa de vitamine să fie preponderent din alimentaţie şi utilizarea pastilelor de vitamine să
se realizeze doar sub recomandarea medicului.
 Clasificarea, rolul și caracteristicile vitaminelor

Vitaminele se clasifică în liposolubile şi hidrosolubile ( Osborne, Mendel, 1915 ) în
funcţie de solubilitatea lor în lipide şi solvenţi organici şi respectiv în apă şi solvenţi polari.
De altfel, această solubilitate se corelează şi cu unele caracteristici fiziologice. De exemplu, la
om vitaminele liposolubile se absorb în tractul digestiv după tipul absorbţiei lipidelor (
necesită prezenţa bilei, emulsionarea, etc. ), iar cele hidrosolubile prin mecanisme specifice,
diferite.
219
Vitaminele liposolubile sunt vitaminele A, D, E, K şi F.
Vitaminele hidrosolubile sunt : grupul vitaminelor B (B1, B2=G, B3=PP, B5, B6,
B7=H, B9=M, B12) şi C.
 VITAMINELE LIPOSOLUBILE
VITAMINA A
Vitamina A, o vitamină liposolubilă, există în câteva structuri chimice înrudite, cum
sunt forma alcoolică (retinol), forma aldehidică (retinal), forma de acid (acid retinoic) şi
forma alcoolică deshidratată (dehidroretinol). Cea mai importantă şi răspândită formă este cea
de retinol.
În alimentele de origine animală, forma de vitamina A este un ester, cel mai adesea
retinil-palmitat, care este hidrolizat la retinol în intestinul subţire. Precursorii vitaminei A din
plante sunt α-, β- şi γ-carotenoizii. Dintre aceştia, cel mai activ este β-carotenul care este
oxidat în intestin la dublă legătură centrală prin intermediul caroten-dehidrogenazei. Se
formează două molecule active de retinal. Prin scindarea α- şi γ-carotenoizilor se obţine doar
câte o moleculă de vitamina A. Sistemul conjugat de duble legături alternative din lanţul
polienic este responsabil de culoarea retionidelor de la galben la portocaliu şi roşu.
Descoperirea vitaminei A îşi are originea în 1906, când s-a arătat că pentru păstrarea
sănătăţii vitelor este necesară în hrana acestora prezenţa unor factori esenţiali. În 1917, unul
din aceşti factori a fost descoperit simultan de către Elmer McCollum ( Universitatea
Wisconsin-Madison ), Lafayette Mendel şi Thomas Osborne ( Universitatea Yale ). Deoarece
tocmai fusese descoperit “factorul B solubil în apă”, cercetătorii au dat factorului nou
descoperit numele de “factor A liposolubil” ( vitamina A ).
Prima vitamină A sintetizată a fost obţinută în 1947 de către doi chimişti olandezi:
David Adriaan van Dorp şi Jozef Ferdinand Arens.
Vitamina A se găseşte în multe alimente. Printre cele mai bogate surse animale de
vitamina A putem numi: ouă, ficat, unt, lapte şi pește ca ton, sardine sau heringi. Printre
sursele vegetale bogate în vitamina A se numără legumele şi fructele verde-închis, portocalii
şi galbene, cum sunt spanacul, morcovii şi portocalele. Cerealele sunt surse sărace de
vitamina A. Absorbţia vitaminei A din vegetale este mai scăzută decât din surse animale şi
mai mică decât cantitatea de vitamină găsită prin analize în diferitele alimente. În plus,
220
conversia carotenului la retinol variază de la o persoană la alta, iar biodisponibilitatea
carotenului variază cu alimentele.
Mult timp s-a folosit unitatea internaţională (IU), care era egală cu 0,3 μg de retinol,
0,6 μg β-caroten sau 1,2 μg alte carotenoide provitamine A, pentru a se compara carotenoidele
alimentare cu o cantitate specifică de retinol. Ulterior a fost introdusă unitatea numită
Activitate Retinol Echivalent ( RAE ), care se foloseşte şi în prezent. Un μg RAE corespunde
la 1 μg retinol, 1,2 μg β-caroten în ulei, 12 μg β-caroten “alimentar” sau 24 μg alte
carotenoide dietare provitamine-A.
Absorbţia şi asimilarea de provitamine depinde în mare măsură de lipidele ingerate o
dată cu acestea. De aceea, cele mai noi cercetări arată că fructele şi legumele nu sunt foarte
convenabile pentru asimilarea de vitamina A. Acest lucru este foarte important pentru
vegetarieni şi ţările unde carnea este puţin disponibilă. În aceste cazuri, nictalopia este o boală
foarte frecventă ( tulburare de adaptare a vederii la întuneric ).
Vitamina A joacă un rol important într-o varietate de funcţii ale corpului uman:
vedere, transcripţia genetică, funcţia imună, dezvoltarea embrionară şi reproducţia,
metabolismul osos, hematopoeza, sănătatea pielii, reduce riscul de cancer şi boli de inimă,
activitate antioxidantă.
De exemplu, în procesul de vedere vitamina A este o componentă importantă a structurii părţii
senzitive a ochilor. În interiorul ochiului uman şi la animalele vertebraţe se găsesc celule
fotoreceptoare bastonaşe, implicate în vederea crepusculară, nocturnă, a culorilor alb şi negru
şi conuri implicate în vederea diurnă şi diferenţierea culorilor. În aceste bastonaşe se găseşte o
substanţă fotosensibilă, rodopsina, formată din 11-cis–retinal legat de opsina. În conuri se află
iodopsina, formată din retinol şi iodopsina. La intrarea luminii în ochi, 11-cis-retinalul se
izomerizează în forma “trans”. Toate formele trans-retinal se disociază de opsină ( proteină ).
Această izomerizare induce un semnal nervos prin nervul optic la centrul vizual din creier.
După încheierea acestui ciclu, toate formele trans sunt convertite înapoi în formele 11-cis-
retinal printr-o serie de reacţii enzimatice şi legarea finală a acestora de opsină pentru a forma
rodopsina.
Forma de acid retinoic a vitaminei A participă la transcripţia genetică.
Vitamina A este importantă în reglarea dezvoltării a diferite ţesuturi cum sunt pielea şi
ţesuturile interioare ale sistemelor respiratorii, intestinale şi urinare. Astfel, vitamina A
participă la menţinerea sănătăţii pielii, deşi încă nu se ştie exact mecanisul de acţiune,
retinoidele sunt pe larg folosite pentru tratamentul a diferite boli de piele.
221
Deficienţa de vitamina A
Deficienţa de vitamina A afectează milioane de copii din lumea întreagă. Cea mai
mare prevalenţă a deficienţei de vitamina A este în Asia de sud-est şi Africa. Efectele
deficienţei de vitamina A sunt: nictalopia, xeroftalmia (orbul găinilor), conjuctivite,
keratomalacia (distrugerea corneii, urmată de orbirea totală ), scăderea imunităţii,
hipokeratoza, descuamarea pielii, afectarea căptuşelii sistemelor respiratorii şi urinare urmată
de infecţia acestora, deficienţe dentare.
Alimentarea cu cantităţi adecvate de vitamina A este deosebit de importantă în
perioada de graviditate şi alăptare pentru copil deoarece lipsa de vitamina A nu poate fi
compensată postnatal.
Toxicitatea vitaminei A
Excesul de vitamina A este mult mai periculos decât cel de vitamina C sau B. Acesta
poate conduce la greaţă, stări de vomă, ameţeli, iritabilitate, anorexie, vedere tulbure, dureri
musculare şi abdominale, slăbiciune, somnolenţă si stare mentală alterată. In cazurile cronice,
pierderea părului, uscarea membranelor, febra, insomnia, oboseala, pierderea de greutate,
fracturi ale oaselor, anemia, diarea sunt simptomele vizibile ale intoxicării, pe lângă simptome
mai puţin vizibile. Ingestia cronică de superdoze de vitamina A produce sindromul
“pseudotumoare cerebrală” asociată cu creşterea presiunii intracraniene. S-a observat că, în
special în ţările dezvoltate, circa 75 % din populaţie consumă mai multă vitamina A decât este
necesar. Acest fenomen a condus la creşterea stărilor de osteoporoză şi fracturi de şold. De
asemenea efectul toxic al excesului de vitamina A a fost observat şi în dezvoltarea neadecvată
a fetuşilor.
VITAMINA D
Vitaminele D sunt un grup de substanţe care derivă din steroli. Se găsesc în natură atât
în stare liberă, cât şi sub formă de provitamine. După structura lor, se cunosc mai multe
vitamine D, numerotate de la 1 la 7, dintre care predominante sunt vitamina D2 sau
ergocalciferol şi vitamina D3 sau colecalciferol. Împreună aceste două vitamine sunt
cunoscute ca şi calciferol.
Din punct de vedere chimic, vitaminele D sunt steroizi în care o legătură din ciclul sterolic
este ruptă. Diferenţa dintre vitaminele D2 şi D3 este în lanţurile lor laterale. Lanţul lateral al
vitaminei D2 conţine în plus faţă de vitamina D3 o dublă legătură între atomii de carbon 22 şi
23 şi o grupare metil la carbon 24.
222
Vitamina D2 derivă din ergosterol şi este produsă de nevertebraţe, fungi şi plante sub
efectul radiaţiilor ultraviolete, dar nu este produsă de vertebraţe. Se cunoaşte foarte puţin
despre rolul biologic al acestei vitamine la nevertebraţe. Deoarece ergosterolul poate absorbi
în mod eficient radiaţiile UV care pot afecta ADN-ul, ARN-ul şi proteinele, s-a sugerat că
ergosterolul serveşte ca un sistem de evaluare a radiaţiilor solare în vederea protejării
organismelor de radiaţiile UV distrugătoare.
Vitamina D3 este produsă din 7-dehidrosterol în piele, sub influenţa radiaţiilor luminii
UV la lungimi de undă între 270 – 300 nm, sinteza pe piele având loc între 295 – 297 nm.
Aceste radiaţii au loc zilnic la tropice, zilnic din primăvară până toamna în zonele temperate
şi practic niciodată în zona cercurilor polare. Cantităţi suficiente de vitamina D3 se produc în
piele după numai 10 -15 minute de expunere la soare, de cel puţin 2 ori pe săptămână a fetei,
braţelor sau spatelui. La o expunere mai lungă la soare, se realizează un echilibru la nivelul
pielii şi vitamina se degradează la fel de repede cum este generată.
Pe lângă expunerea la soare, este necesar în multe cazuri ca vitamina D să fe obţinută
prin dietă, mai ales pentru persoanele cu posibilităţi limitate de expunere la soare, pentru
persoane în vârstă şi persoanele cu pielea închisă la culoare, astfel încât să se menţină o
concentraţie adecvată de vitamina D în sânge.
Sursa alimentară majoră de vitamina D este reprezentată, ca şi în cazul vitaminei A, de
surse de origine animală, cum sunt: uleiul de peşte, peştele ( hering, peştele pisică, somon,
mackerel, sardine, ton, cod, ţipar ), ou întreg sau ficat de animale.
Vitamina D este cuantificată ca Unităţi Internaţionale ( IU ). O Unitate Internaţională
este egală cu 0,025 μg de colecalciferol şi este egală cu o Unitate Standard Britanică sau 1,3
unităţi ale AOAC USA ( Asociaţia Oficială a Chimiştilor Analişti ).
Funcţia biologică
Vitamina D joacă un rol esenţial în metabolismul calciului şi fosforului la animale. În
mod particular, vitamina D3, colecalciferolul, este necesară pentru absorbţia calciului din
tractul gastro-intestinal şi pentru calcifierea ţesutului osos în dezvoltare. Înainte de a-şi
desfăşura aceste funcţii metabolice, colecalciferolul este convertit în ficat la hidroxicalciferol
(25-HCC ), care apoi este convertit în rinichi în forma fiziologic activă 1,25-
dihidroxicalciferol (1,25- DHCC). Aceasta este forma sub care acţionează în ţesuturile ţintă şi
este responsabilă pentru sinteza proteinei care leagă calciul în celulele epiteliale intestinale.
223
Funcţii suplimentare care au fost asociate cu 1,25-DHCC includ: conversia în oase a
fosforului organic la fosfor anorganic, resorbţia fosfatului şi aminoacizilor din tubulii renali,
menţinerea nivelului de calciu în sânge, depunerea şi oxidarea citratului în oase.
În absenţa vitaminei K sau în prezenţa unor medicamente care interferează cu
metabolismul vitaminei K, vitamina D poate ajuta la calcifierea ţesutului moale. În plus,
inhibă secreţia hormonului paratiroidian de către glanda paratiroidă. Un alt rol este cel al
influenţei sistemului imunitar prin susţinerea fagocitozei, activităţii anti-tumorale şi funcţiilor
imunomodulatorii. De asemenea, ea contribuie la prevenirea bolilor cardiovasculare.
Deficienţa de vitamina D
Deficienţa de vitamina D poate fi rezultatul unui număr de factori cum sunt: lipsa
expunerii la soare, dereglări în procesul de absorbţie din tractul gastrointestinal, factori care
tulbură procesul de transformare a vitaminei D în forma activă în ficat sau rinichi, deficienţe
corporale ca de exemplu culoarea pielii sau obezitatea. Foarte rar apare din cauza unor boli
ereditare.
Deficienţa de vitamina D conduce la diferite boli, dereglări de dezvoltare cum sunt :
Rahitismul – o boală a copilăriei, caracterizată prin împiedicarea creşterii şi
deformarea oaselor lungi. Rolul dietei în prevenirea rahitismului a fost determinat de către
Edward Mellanby între 1918 -1920 şi Elmer McCollum, care au arătat în 1921, că anumite
substanţe găsite în unele grăsimi pot preveni această boală. Înainte de aceste descoperiri,
rahitismul a fost o problemă publică majoră. Prin fortifierea laptelui cu vitamina D începând
din 1930, numărul de cazuri de rahitism a scăzut foarte mult.
Osteomalacia – o boală ce se manifestă prin subţierea oaselor şi este caracterizată prin
fragilitatea oaselor şi slăbirea muşchilor de lângă oase. Apare exclusiv la adulţi.
Osteoporoza – o stare caracterizată prin reducerea densităţii minerale a oaselor şi
creşterea fragilităţii oaselor.
Deficienţa de vitamina D poate fi de asemenea legată de creşterea susceptibilităţii faţă
de unele boli cronice, cum sunt: hipertensiunea, tuberculoza, cancerul, scleroza multiplă,
dureri cronice, dereglări sezoniere, cardiopatii ischemice, peridontoza, probleme cognitive ca
pierderi de memorie sau confuzii, câteva boli autoimune ca diabetul de tip 1. Există asocieri
între nivelul scăzut de vitamina D şi boala lui Parkinson.
Toxicitatea vitaminei D
Vitamina D, depozitată în organism ca 25-hidroxicolecalciferol, are un larg volum de
distribuţie şi o perioadă de înjumătăţire de 20 – 29 zile. În mod obişnuit, sinteza vitaminei D
224
este foarte bine reglată şi s-a presupus că toxicitatea ei apare numai dacă se iau doze excesive.
La indivizii sănătoşi, nivelul de vitamina D în sânge este în mod normal între 32 şi 70 ng/mL,
cantităţi de 15 ori mai mari apar în cazuri de toxicitate. Doza zilnică exactă care nu afectează
individul nu se ştie cu precizie, dar de exemplu se consideră că doze de 250 μg/zi la adulţi
sănătoşi este adecvată şi o doză de 2500 μg/zi poate produce toxicitate în câteva luni. La
copii, doza optimă este de 25 μg/zi şi concentraţii de 1000 μg/zi produc toxicitate într-o
perioadă de 1 - 4 luni.
Supradoza de vitamina D conduce la hipercalcemie, creşterea tensiunii arteriale,
anorexie, ameţeli, stări de vomă, poliurie, polidipsie ( sete crescută ), slăbiciune, nervozitate,
prurit, insuficienţă renală, etc. Expunerea la soare timp îndelungat nu cauzează în mod
obişnuit toxicitate cu vitamina D, deoarece expunerea la raze UV timp de 20 de minute
bronzează individul şi se ajunge la echilibru, astfel încât orice vitamină D este produsă şi
degradată cu aceeaşi viteză. Maximum de producţie cu expunerea întregului corp la soare este
de 250 μg/zi.
VITAMINA E
Vitamina E este un termen generic care se aplică unui grup de compuşi organici
formaţi din diferiţi fenoli metilaţi cunoscuţi sub numele general de tocoferoli şi tocotrieoli.
În 1922, Herbert McLean Evans arăta că, pe lângă vitaminele B şi C, există o vitamină
necunoscută care determină fertilitatea la cobai, dacă aceştia sunt alimentaţi şi cu germeni de
grâu. Abia peste câţiva ani (1936), acest compus cu formula C29H50O2 şi proprietăţi de
alcool a fost izolat din germenii de grâu. Ţinând cont de proprietăţile compusului izolat,
Evans îi dă numele de tocoferol, vitamină de reproducere sau antisterilitate, din greaca tokos
= naştere, ferro = a purta şi sufixul –ol semnificând alcool. Ulterior, în 1938, Fernholz
elucidează şi structura α-tocoferolului.
Tocoferolii şi tocotrienolii sunt formaţi dintr-o structură aromatică ( benzopiran sau
croman ), la care sunt ataşate grupări metilice şi hidroxil şi o catenă laterală saturată la
tocoferoli şi nesaturată la tocotrienoli. In general, sunt recunoscute, în grupul ce defineşte
vitamina E, opt forme de bază : patru tocoferoli ( α-, β-, γ- şi δ- ) şi patru tocotrienoli ( α-, β-,
γ- şi δ- ).
Dintre toţi tocoferolii şi tocotrienolii, α-tocoferolul este compusul cu cea mai mare
biodisponibilitate şi cel mai important pentru procesele metabolice, motiv pentru care este cel
mai studiat şi a fost realizat sintetic pentru a fi utilizat ca supliment alimentar.
225
Funcţia biologică
Absorbţia vitaminelor E are loc în intestinul subţire prin simpla difuzie. Apoi
vitaminele sunt transportate pe cale limfatică în sânge şi complexate cu lipoproteinele din
sânge, organe şi ţesuturi. În celulele organelor şi ţesuturilor, tocoferolii se concentrează în
membrane. Cea mai mare cantitate de tocoferoli se depozitează în organism în ţesutul adipos,
ficat şi muşchi.
Tocoferolii care nu au fost absorbiţi sunt eliminaţi prin fecale, iar produşii metabolizaţi
prin urină.
Tocoferolii controlează reacţiile producătoare de radicali liberi din celulele vii,
inhibând oxidarea peroxidică a lipidelor nesaturate din membrane, contribuind astfel la
protecţia organismului faţă de boli cum sunt cancerul sau bolile cardiovasculare. Tocoferolii
sunt antioxidanţi biologici care asigură stabilitatea membranelor celulare. Refacerea formei
active se realizează prin reducerea altor antioxidanţi, cum sunt acidul ascorbic, retinolul sau
ubiquinolul.
În ultimul timp, a fost confirmată strânsa relaţie dintre tocoferoli şi seleniu în controlul
oxidării peroxidice, deoarece seleniul acţionează ca şi cofactor pentru glutation peroxidaza
care inactivează hidroperoxizii lipidici.
De asemenea, vitamina E poate bloca formarea nitrozaminelor, care sunt cancerigene
şi se formează în stomac din nitriţi ce pot fi prezenţi în alimente şi apă.
Tocoferolii cresc activitatea biologică a vitaminei A, prin protejarea lanţurilor
nesaturate ale acestei vitamine faţă de oxidarea peroxidică. Probabil tocoferolii sunt implicaţi
şi în alte procese metabolice, care aşteaptă să fie descoperite.
Cele mai bogate surse de vitamina E sunt: uleiul din germeni de grâu, uleiul de floarea
soarelui, uleiul de migdale, alune, nuci, arahide, uleiul de măsline, porumb, asparagus, ovăz,
castane, cocos, tomate, morcovi şi lapte de capră.
O Unitate Internaţională de vitamina E este definită în diferite moduri : este biologic
echivalentă cu circa 0,667 miligrame de α-tocoferol sau 1mg al unui amestec de cantităţi
moleculare egale a celor 8 stereoizomeri sau 1 UI de amestec racemic este egalaă cu 0,45 mg
de α-tocoferol.
Deficienţa de vitamina E
Deficienţa de vitamina E este foarte rară şi apare în special la persoanele care suferă de
boli ce împiedică absorbţia lipidelor şi nutrienţilor solubili în lipide. Deficienţa de vitamina E
determină probleme neurologice, datorită slabei transmisii nervoase. Aceasta duce la
226
probleme de sănătate cum sunt: moartea embrionilor la femeile însărcinate, distrofii
musculare, anemii, necroză hepatică, encefalomalacie, cerebelomalacie, etc.
Toxicitatea vitaminei E
“Megadoze” de vitamina E pot conduce la creşterea riscului de sângerare. De altfel, a
fost observat că excesul de vitamina E care depăşeşte doze de 150 unităţi per zi, creşte riscul
de îmbolnăvire.
VITAMINA K
Vitamina K a fost descoperită în 1929 şi studiată ulterior de către Henrik Dam (danez)
şi Edward Adelbert Doisy (american), care, pentru studiile lor privind structura şi chimia
acestei vitamine, au primit în 1943 premiul Nobel. Denumirea sa provine din denumirea
germană “Koagulations Vitamin”, care arată că acest grup de vitamine, lipofilice şi
hidrofobice, sunt
necesare pentru modificarea post-translaţională a unor proteine implicate în principal în
coagularea sângelui.
Din punct de vedere chimic, aceste vitamine sunt derivaţi ai 1,4-naftochinonei. Se
cunosc 5 vitamine K. Vitaminele K1 ( filochinona sau fitomenadiona ) şi K2 ( menachinona )
sunt naturale, în timp ce vitaminele K3, K4 şi K5 au fost obţinute prin sinteză. Vitamina K1
este larg răspândită în legume – spanac, varză, urzici, mazăre, tomate, gulii, conopidă,
broccoli, varză de Bruxelles, păstârnac, dar şi în fructe – avocado, fragi, măceşe, kiwi. De
asemenea, uleiurile vegetale conţin vitamina K, în special cel de soia. Vitamina K2 este
produsă în mod
normal de bacteriile din intestine.
Funcţia biologică
Vitamina K este implicată în carboxilarea unor resturi de glutamat din proteine, pentru
a forma gama-carboxilglutamaţi ( abreviat Gla-resturi ). Aceste resturi modificate sunt situate
uneori în domenii specifice din proteine numite domenii-Gla, care sunt implicate în principal
în legarea calciului şi sunt esenţiale pentru activitatea acestor proteine. Până acum au fost
descoperite 14 proteine umane care au domenii-Gla şi care ocupă poziţii cheie în trei procese
fiziologice :
 Coagularea sângelui ( protrombina-factor II, factor VII, factor IX, factor X, proteina C,
proteina S şi proteina Z );
227
 Metabolismul oaselor : osteocalcina – denumită şi proteina Gla a oaselor ( BGP ), şi
proteina Gla matrice ( MGP );
 Biologia vasculară.
De asemenea, au un rol important în procesele de fosforilare oxidativă. La plante joacă un
rol important în procesele de fosforilare, oxido-reducere şi în respiraţia tisulară.
Cantitatea zilnică necesară pentru adulţi este de 70 – 140 μg/zi.
Deficienţa de vitamina K
Deficienţa de vitamina K este extrem de rară, deoarece necesarul este asigurat printr-o
dietă zilnică obişnuită. Deficienţa poate apărea la adulţi, în cazul în care intestinele sunt
deteriorate şi nu pot absorbi moleculele sau datorită scăderii producţiei de către flora normală,
care a fost afectată de utilizarea îndelungată de antibiotice. Risc crescut de deficienţă prezintă
nou-născuţii, persoanele care au probleme cu ficatul (alcoolicii), în fibroza chistică, boli
intestinale, operaţii abdominale recente, bulimicii, cei care iau anti-coagulante. Printre
medicamentele care pot fi asociate cu deficienţa de vitamina K putem enumera salicilaţii,
barbituricele, cefamandolele. Simptome care arată deficienţa de vitamina K sunt anemiile,
sângerarea gingiilor, sângerare din nas şi, la femei, excesiva sângerare menstruală.
Toxicitatea vitaminei K
Deşi sunt posibile reactii alergice, nu se cunosc până acum fenomene de toxicitate
asociate cu doze înalte de vitamine K naturale. Totuşi, se pare că vitamina K3 (sintetică) s-a
dovedit a fi toxică, peste anumite nivele determinând reacţii alergice, anemie hemolitică şi
citotoxicitatea celulelor ficatului.
VITAMINA F
Acizii graşi esenţiali – AGE (EFA) nu pot fi în nici un fel sintetizaţi de organismul
uman şi trebuie obtinuţi prin dietă. Acest termen se referă doar la acizii graşi implicaţi în
procese biologice, nu şi la cei care joacă doar rol de sursă energetică.
Există două familii de acizi graşi esenţiali : ω-3 ( sau n-3 ) şi ω-6 ( sau n-6 ). Aceştia
nu pot fi sintetizaţi de organismul uman. Acesta poate converti un omega-3 în alt omega-3,
dar nu poate converti un omega-3 în omega-6 sau acizi graşi saturaţi.
228
Datorită proprietăţilor lor, după ce au fost descoperiţi ca fiind esenţiali, aceştia au fost
desemnaţi, în 1923, ca fiind vitamina F. În 1930, s-a considerat că sunt mai bine incluşi la
lipide, decât la vitamine. Totuşi, AGE sunt şi astăzi consideraţi în grup ca vitamina F.
Fiind acizi graşi, vitaminele F au structura chimică a acizilor graşi. Deoarece au
lungimi diferite, ultima poziţie este notată cu ω, ultima literă a alfabetului grecesc.
Proprietăţile fiziologice ale acizilor graşi nesaturaţi depind de poziţia primei duble legături
faţă de capătul non carboxilat, poziţie care se notează prin ω-n. Deci ω-3 semnifică faptul că
prima dublă legătură se află la cea de-a treia legătură cabon-carbon de la capătul CH3 ( ω ) al
lanţului alifatic. De asemenea, se notează şi numărul de duble legături, precum şi numărul
total de atomi de carbon. De exemplu, pentru acidul stearidonic se notează: ω-3/18:4 sau
18:4/ω-3 sau 18:4/n-3, ceea ce arată că este vorba de un lanţ cu 18 atomi de carbon cu 4 duble
legături şi prima dublă legătură de la capatul CH3 se află în pozitia 3.
Cu roşu sunt notaţi în mod convenţional atomii de carbon importanţi din punct de
vedere fiziologic, iar cu albastru - convenţia din punct de vedere chimic.
Unele din cele mai bogate surse de vitamina F sunt : peştele, crustaceele, lintea, uleiul de soia,
uleiul de rapiţă, seminţele de mac, seminţele de floarea soarelui, nucile, legumele frunzoase
etc.
Funcţia biologică
Vitaminele F sunt absorbite din intestinal subţire. În ţesuturi, acestea sunt folosite
pentru producerea unor lipide importante care fac parte din biomembrane şi prezintă o
activitate de reglare metabolică. Vitamina F acţionează pentru menţinerea rezervei de
vitamina A şi facilitează activitatea vitaminei A în ţesuturi. De asemenea, reduce conţinutul
colesterolului în sânge şi joacă un important rol în viaţa şi moartea celulelor cardiace.
O serie de aspecte privind funcţia biologică a vitaminelor F este încă destul de neclară.
Se presupune, de exemplu, că sunt implicate în producerea de prostaglandine, care
controlează metabolismul.
Deficienţa de vitamina F
Acizii graşi esenţiali sunt implicaţi în numeroase procese metabolice şi nu există
dovezi ale deficienţelor de acizi graşi sau de balanţă dezechilibrată privind acizii graşi
esenţiali, dar lipsa lor poate fi cauza a diferite boli, inclusiv osteoporoza, şi determină
simptome ca pierderea părului, eczeme, probleme la rinichi, inimă şi ficat. De asemenea, pot
apărea tulburări de comportament, sistemul imunitar este mai puţin eficient, crescând
229
susceptibilitatea la infecţii, glandele lacrimale devin uscate, pot creşte tensiunea arterială şi
nivelul de colesterol în sânge şi, în plus, se pot forma mult mai uşor cheaguri în sânge.
Corpul uman, mai ales în cazul vegetarienilor, poate converti acidul α-linolenic în acid
eicosanpentanoic şi apoi în acid docosanhexanoic, ce fac parte dintre acizii graşi esenţiali.
Această conversie necesită însă multă activitate metabolică, ceea ce face ca sursele animale să
fie mult mai convenabile decât cele vegetale.
Toxicitatea vitaminei F
Toxicitatea vitaminei F nu a fost determinată. Se pare că aceasta nu este o problemă,
dar este bine ca înainte de a se lua suplimente de vitamina F să fie consultat medicul.
 VITAMINELE HIDROSOLUBILE
Vitaminele hidrosolubile sunt furnizate organismelor prin alimentaţie sau sintetizate de
către bacteriile intestinale. Din punct de vedere structural, sunt foarte diferite şi prezintă
activitate biologică care se aseamănă cu cea prezentată de coenzime în procesele metabolice.
COMPLEXUL DE VITAMINE B
Complexul de vitamine B cuprinde o serie de substanţe cu structură foarte diferită, dar
cu rol important asupra dezvoltării organismului. De obicei se găsesc în aceleaşi produse
vegetale şi de aceea au fost luate împreună ca şi “complex B”. Drojdia de bere este una dintre
cele mai bogate surse de “complex B”. Vitaminele din complexul B sunt : vitamina B1 sau
Tiamina, vitamina B2 sau vitamina G sau Riboflavina, vitamina B3 sau vitamina PP sau
Niacina, vitamina B5 sau Acidul Pantotenic, vitamina B6 sau Piridoxina, vitamina B7 sau
vitamina H sau Biotina, vitamina B9 sau vitamina M sau Acidul Folic şi vitamina B12 sau
Ciancobalamina.
VITAMINA B1 sau Tiamina

Vitamina B1, cunoscută şi sub numele de Tiamină, este un compus incolor având
formula chimică C12H17N4OS. Conţine un ciclu pirimidinic şi un ciclu tiazolic. Este
insolubilă în alcool şi se descompune la încălzire.
Tiamina a fost descoperită în Japonia în 1910, când Umetaro Suzuki a căutat să afle de
ce tărâţele de grâu vindecă bolnavii de beriberi. A dat compusului pe care l-a descoperit
230
numele de acid aberic, dar nu i-a determinat compoziţia chimică şi nici nu a ştiut că este o
amină.
Acest compus a fost cristalizat pentru prima dată de către Jansen Donath în 1926, numindu-l
aneurină, dar compoziţia sa chimică i-a fost determinată abia în 1935, de către Robert R.
Williams, care i-a dat numele de tiamină.
În prezent se ştie că tiamina sau vitamina B1 există natural ca fosfat derivaţi: tiamin –
monofosfat (ThMP), tiamin – difosfat (ThDP), tiamin – trifosfat (ThTP) şi recent a fost
descoperită adenin – tiamin – trifosfat (AthTP).
Tiamina se găseşte în mod natural în mazăre verde, spanac, ficat, carne de vită, carne
de porc, nuci, fistic, soia, boabe întregi de cereale, pâine, drojdie şi legume.
Funcţia biologică
În calitate de vitamină, este necesară în cantităţi mici pentru un metabolism normal.
Este implicată în coordonarea complexă a ciclului Krebs, care este principala cale de
extragere a energiei de către organism din glucoză, aminoacizi sau grăsimi. Este esenţială
pentru o creştere şi dezvoltare normală şi contribuie la menţinerea în bune condiţii a funcţiilor
inimii, sistemului nervos şi a celui digestiv.
Serveşte ca şi coenzimă în căile de sinteză a NADPH şi pentozelor (riboză,
deoxiriboză) necesare pentru formarea ADN, respectiv a ARN.
Derivaţii fosfaţi ai tiaminei sunt coenzime pentru diferite enzime ca de exemplu :
piruvat dehidrogenază, α-cetoglutarat dehidrogenază, transcetolază şi altele.
Bolile genetice determinate de funcţionalitatea tiaminei sunt rare dar serioase.
Sindromul de Anemie Megaloblastică Tiamin Selective (TRMA), cunoscut şi ca Sindromul
Rogers, este o boală determinată de transportul defectuos al tiaminei. Se manifestă prin
anemie megaloblastică, diabet zaharat, surzenie şi răspunde la tratament cu diferite doze de
tiamină. S-a stabilit că vinovate sunt mutaţiile în gena SLC19A2, ce codifică un transportor cu
înaltă afinitate pentru tiamină. Pacienţii cu TRMA nu arată o deficienţă sistematică de
tiamină, ci o repetare a sistemului de transport al tiaminei. Aceasta a condus la descoperirea
unui transportor de tiamină secundar, SLC19A3.
Doza zilnică minimă considerată necesară în cele mai multe dintre ţări este de 1,4 mg.
Studiile însă au arătat că doze zilnice de 50 mg cresc capacităţile mentale de concentrare,
înţelegere, buna dispoziţie şi un timp crescut de reacţie la teste.
Deficienţa de vitamina B1
231
Fiind solubilă în apă, vitamina B1 nu poate fi depozitată în corp, dar o dată absorbită
se concentrează în muşchi. Alimentaţia echilibrată este necesară pentru furnizarea adecvată de
vitamina B1.
Deficienţa sistematică de tiamină poate conduce la o serie de probleme incluzând
neurodegenerarea, slăbirea şi moartea. Lipsa de tiamină poate fi determinată de malnutriţie,
alcoolism şi o dietă bogată în tiaminază (peşti de apă dulce cruzi, crustacee crude, ferigi) şi
alimente bogate în factori anti-tiaminici: ceai, cafea, etc.
Unele dintre cele mai cunoscute boli determinate de deficienţa de vitamina B1 sunt
beriberi şi sindromul Wernicke-Korsakoff, boli adesea comune cu alcoolismul cronic.
Diagnoza pentru deficienţa de tiamină se poate stabili prin determinarea activităţii
transcetolazei în eritrocite sau direct în sânge.
Se pare că autismul poate fi tratat cu tiamină. Rezultatele sunt încă discutabile.
Toxicitatea vitaminei B1
Singurele cazuri de supradoze de vitamina B1 au fost întâlnite doar la utilizarea
excesivă de tiamină injectabilă. Excesul poate conduce la reacţii anafilactice.
VITAMINA B2 sau vitamina G sau Riboflavina

Vitamina B2 are formula chimică C17H20N4O6. Este un compus de culoare
portocalie, care are în structură un ciclu izoaloxazinic şi ribitol. Se descompune prin încălzire
şi are punctul de topire la 2900C. Prin expunere la lumină, trece în lumiflavină, un compus
care distruge vitamina C.
Numele de “riboflavină” provine de la “riboză” şi “flavină”.
Cele mai multe plante şi microorganisme sunt capabile să sintetizeze riboflavina, dar
animalele trebuie să o obţină din dietă. Dintre alimentele cu conţinut bogat de riboflavină,
putem menţiona: laptele, lactatele, legumele frunzoase, soia, drojdia, grânele întregi, fructele,
ficatul, rinichii, albuşul de ouă, brânza şi carnea proaspătă.
Funcţia biologică
Riboflavina este un micronutrient care se absoarbe uşor şi are un rol cheie în păstrarea
sănătăţii umane şi animale. Este componentul central al cofactorilor FAD şi FMN, deci
necesară pentru toate flavoproteinele şi implicată într-o largă varietate de procese celulare. Ca
şi alte vitamine B, deşi este necesară în cantităţi mici, joacă un rol important în metabolismul
energetic, metabolismul grăsimilor, carbohidraţilor, proteinelor şi corpilor cetonici.
232
De asemenea, este implicată în susţinerea sistemului imunitar, sistemului nervos,
formarea celulelor roşii, reproducţia celulară pentru păstrarea sănătăţii pielii, părului,
unghiilor, membranelor mucoaselor şi ochilor, activarea vitaminelor B6 (piridoxina) şi B9
(acid folic).
Doza zilnică recomandată variază cu vârsta, astfel : de la 0,4 mg/zi pentru copii sub 6 luni la
1,8 mg/zi pentru tineri între 15 şi 18 ani. Copiii au nevoie de 0,5 mg/zi de la 6 luni la un an,
0,8 mg/zi de la 1 an la 3 ani şi 1,2 mg/zi între 7 şi 10 ani. Femeile necesită 1,3 mg/zi între 11
şi 50 de ani şi 1,2 mg/zi după această vârstă. Bărbaţii au nevoie de 1,5 mg/zi între 11 şi 14 ani,
1,7 mg/zi între 19 – 50 ani şi 1,4 mg/zi după vârsta de 51 de ani.
Riboflavina este excretată continuu prin urină de către indivizii sănătoşi şi de aceea
dacă dieta nu este corespunzătoare, cu un aport suficient de riboflavină, deficienţa devine
relativ obişnuită. Însă deficienţa de riboflavină este întotdeauna însoţită de deficienţa altor
vitamine.
Deficienţa de vitamina B2, cunoscută ca ariboflavinoză, este asociată cu diferite
simptome cum sunt crăparea pielii la colţurile gurii şi fisurarea buzelor, inflamarea căptuşelii
gurii şi limbii, inflamarea gâtului şi dureri la nivelul acestuia, vascularizarea corneelor şi
senzitivitatea ochilor la lumină, mâncărimea şi exfolierea pielii, anemie prin deficienţă de fier,
etc.
La animale, deficienţa de riboflavină conduce la lipsa creşterii/dezvoltării, slăbiciune,
ataxie, pierderea părului, opacitate corneeană, hemoragii, degenerarea ficatului şi rinichilor,
inflamarea mucusului gastrointestinal, incapacitatea de a sta în picioare, apariţia stării
comatoase şi moartea.
Deficienţa de riboflavină se întâlneşte rar în ţările dezvoltate. Însă, de exemplu, circa
10 – 11 % americani (SUA) prezintă o stare obişnuită “sub-clinică” caracterizată prin
schimbarea indicilor biochimici (de exemplu, nivele reduse de eritrocite plasmatice ale
glutation reductazei). Deşi efectele acestei stări pe perioade lungi nu sunt cunoscute, la copii
se observă o scădere a creşterii.
De asemenea, deficienţe sub-clinice de riboflavină au fost observate la femei care
folosesc contraceptive orale, la oameni în vârstă, la persoane cu probleme la alimentaţie şi în
cazul unor boli cum sunt HIV, boala intestinelor inflamate, diabet şi boli cronice de inimă.
O deficienţă de riboflavină se poate uşor observă prin schimbarea culorii limbii,
fenomen cunoscut ca Limba Purpurie.
233
Faptul că deficienţa de riboflavină nu conduce imediat la manifestări clinice obişnuite
arată că nivelele sistematice a acestei vitamine sunt foarte bine/precis reglate.
Când este luată oral, riboflavina nu este toxică. În plus, solubilitatea scăzută a acestei
vitamine face să nu fie absorbită în cantităţi periculoase din intestin.
Prin injecţii pot fi administrate cantităţi toxice, dar orice exces este eliminat prin urină,
colorând-o în galben strălucitor atunci când este în cantităţi mari.
Utilizări clinice
Riboflavina este utilizată de peste 30 de ani în scopuri terapeutice, de exemplu ca parte
în fototerapia icterului postnatal al bebeluşilor, tratamentul migrenelor împreună cu beta-
blocanţi, îmbunătăţirea transfuziei de sânge, inactivant a numeroase microorganisme patogene
(virusuri, bacterii, paraziţi) sau încetinirea şi stoparea bolilor de cornee.
Sinteza şi utilizarea industrială
Au fost dezvoltate numeroase procese biotehnologice pentru producerea industrială a
riboflavinei folosindu-se diferite microorganisme ca fungi filamentoşi (Ashbya gossypii,
Candida famata şi Candida flaveri) şi bacterii (Corynebacterium ammoniagenes şi Bacillus
subtilis). Tulpini de Bacillus subtilis au fost modificate genetic pentru a produce riboflavina,
dar şi un marker rezistent la antibiotic (ampicilina). Produşii obţinuţi cu ajutorul acestui
microorganism se utilizează cu succes în fortificarea unor alimente şi furaje.
Compania chimică BASF a instalat o fabrică în Corea de Sud, care este specializată în
producerea de riboflavină folosind Ashbya gossypii. Tulpina modificată produce cantităţi atât
de mari încât miceliile se colorează în roşu/brun şi acumulează riboflavina în vacuole, sub
formă de cristale.
Deoarece riboflavina este florescentă în lumina UV, soluţii diluate (0,015 % – 0,025
%) sunt adesea utilizate pentru detectarea scurgerilor sau demonstrarea etanşeităţii unui sistem
industrial, cum sunt reactoarele şi bioreactoarele.
De asemenea, fiind galbenă sau galben-portocalie, riboflavina este utilizată şi în
industria alimentară ca şi colorant.
VITAMINA B3 sau vitamina PP sau Niacina

Acidul nicotinic a fost pentru prima dată descoperit prin oxidarea nicotinei. Când au
fost descoperite proprietăţile acidului nicotinic, s-a gândit că este mai prudent să se aleagă un
nume care să-l disocieze de nicotină în scopul evitării ideii că fumatul ar furniza această
234
vitamină sau că un aliment care îl conţine ar fi o otravă. Astfel, numele ales, niacina, este
derivat din nicotinic acid + vitamina. Termenul de niacină se referă atât la acidul nicotinic, cât
şi la nicotinamidă.
Vitamina B3 este de asemenea cunoscută şi ca “vitamina PP”, nume derivat de la termenul de
“factor ce previne pelagra”.
Niacina se găseşte în peşte, carne de pui, ficat, rinichi, inimă, lapte, ouă, carne de vită,
grâne întregi, legume verzi, broccoli, tomate, morcovi, cartofi, asparagus, nuci, curmale,
avocado, ciuperci, drojdie, etc.
Pe lângă sursele alimentare, niacina poate fi sintetizată în ficat din aminoacidul
esenţial triptofan, dar cu o viteză de sinteză extrem de lentă şi un consum mare de aminoacid.
Astfel, pentru un miligram de niacină sunt necesare 60 miligrame de triptofan. In plus, această
biosinteză necesită şi riboflavină şi vitamina B6.
Lipsa niacinei în alimentaţie a fost de-a lungul istoriei o problemă pentru populaţiile la
care porumbul constituia un aliment de bază. Abia recent s-a pus în evidenţă faptul că
porumbul conţine cantităţi apreciabile de niacină, numai că aceasta este legată chimic în
structuri care o fac nedisponibilă pentru oameni. De asemenea, dacă se foloseşte calciu
alcalin, acesta eliberează triptofanul din porumb, acesta este absorbit în intestine şi apoi
transformat în niacină.
Funcţia biologică
Vitamina B3, cunoscută deci şi ca niacină, acid nicotinic sau nicotinamidă, forma
amidică, este vitamina ai cărei derivaţi NAD+, NADH, NADP+ şi NADPH, joacă roluri
esenţiale în metabolismul energetic al celulelor vii, precum şi în refacerea ADN-ului.
Conversia niacinei în NAD şi NADP, precum şi utilizarea acestor coenzime în procese
biologice complexe, ca, de exemplu, ciclul acidului citric, arată complexa coordonare a
proceselor în organismele vii.
Nicotinamid adenin dinucleotida (NAD+) şi nicotinamid adenin dinucleotid fosfat
(NADP+) ocupă roluri cheie ca şi transportori de electroni în procesele de oxido-reducere.
NADH este oxidată la NAD+, iar NADPH este oxidată în mod similar la forma NADP+.
NAD şi NADP sunt coenzime pentru multe enzime.
Deşi acestea diferă doar printr-un sigur grup fosfat, cele două coenzime au funcţii
distincte în biochimia celulelor.
Astfel, NAD (NADH) este utilizată în mod special în catabolismul carbohidraţilor,
grăsimilor, proteinelor şi alcoolului pentru producerea de energie. Această formă este
235
preponderentă în procesele de glicoliza şi în ciclul acidului citric din procesul de respiraţie
celulară.
În acelaşi timp, forma NADP ( NADPH ) este utilizată în procese anabolice
(biosinteză), cum sunt sinteza acizilor nucleici, sinteza acizilor graşi şi colesterolului.
Niacina joacă, de asemenea, un rol important în producerea unor hormoni sexuali şi de stres,
în special cei produşi de glanda suprarenală. Ocupă un loc important în procesul de
îndepărtare a substanţelor chimice toxice sau periculoase din corp.
Dozele de niacină recomandate sunt de 2 – 12 mg/zi pentru copii, 14 mg/zi pentru
femei, 16 mg/zi pentru bărbaţi şi 18 mg/zi pentru femei însărcinate sau care alăptează.
Deficienţa severă de niacină determină apariţia pelagrei, în timp ce o deficienţă medie
conduce la o încetinire a metabolismului, scăzând toleranţa la frig. Simptomele pelagrei
cuprind înalta senzitivitate la lumina soarelui, agresiune, dermatite, leziuni roşii pe piele,
insomnie, slăbiciune, confuzii mentale, diaree şi, în cele din urmă, demenţă. In general,
simptomele pelagrei sunt cunoscute ca “cei patru D”: diaree, dermatită, demenţă, moarte (
diarrhea, dermatitis, dementia, death ). Netratată, boala ucide în 4 – 5 ani.
Doze de peste 20mg/zi produc puseuri de fierbinţeală ce durează 15 – 30 minute.
Doze foarte mari de niacină determină maculopatie (îngroşarea maculei şi retinei),
care conduce la vedere tulbure şi orbire.
Niacina însăşi nu este toxică, dar compuşii chimici rezultaţi din niacina în exces sunt
toxici pentru piele şi ficat şi problema este că asimilată în cantităţi mari se acumulează mai
repede decât este eliminată prin metabolism.
Utilizări clinice
Niacina se administrează în doze ridicate pentru creşterea lipoproteinelor cu densitate
înaltă (HDL) sau “colesterolul bun” în sânge, pacienţilor cu HDL scăzut şi cu înalt risc de atac
cardiac. De asemenea, este utilizată în tratamentul hiperlipidemiei, deoarece reduce secreţia în
ficat a lipoproteinelor cu densitate foarte scăzută ( VLDL ), precursoare a lipoproteinelor cu
densitate scăzută ( LDL ) sau “colesterolul rău” şi inhibă sinteza colesterolului.
Principala problemă cu utilizarea clinică a niacinei pentru tratarea dislipidemiei este apariţia
pe piele de pete roşii, chiar la doze moderate.
Recent ( din 2006 ) se caută realizarea de medicamente cu eliberare treptată a
substanţei active, fapt ce ar creşte capacitatea de utilizare fără efecte secundare.
236
Utilizare industrială
Acidul nicotinic reacţionează cu hemoglobina şi mioglobina din carne, formând un
complex colorat intens, strălucitor. În acest scop, este utilizat ca aditiv alimentar (legiferat ca
atare în unele ţări) pentru îmbunătăţirea culorii cărnii tăiate felii sau tocate.
VITAMINA B5 sau Acidul Pantotenic

Acidul pantotenic, cunoscut şi ca vitamina B5, este un acid uleios, vâscos, galben,
solubil în apă şi absolut necesar pentru viaţă. Face parte din complexa coordonare a
proceselor naturale, fiind necesar pentru formarea coenzimei-A (CoA) şi a proteinei
transportoare de grupări acil, fiind astfel critic pentru metabolism şi sinteza carbohidraţilor,
proteinelor şi grăsimilor.
Numele de acid pantotenic derivă din grecescul pantothen ( παντόθεν ), însemnând “de
peste tot”, deoarece mici cantităţi de acid pantotenic se găsesc aproape în orice aliment, iar
cantităţi mai mari în grâne întregi, legume, ouă, carne şi lăptişor de matcă. Se găseşte în mod
obişnuit şi ca alcool, provitamina pantenol, precum şi ca pantotenat de calciu.
Studii recente au arătat că bacteriile din intestinul uman pot sintetiza acid pantotenic ( 1998 ).
Funcţia biologică
Este esenţial pentru toate formele de viaţă, deoarece are un rol cheie în numeroase
procese biologice. In alimente, acidul pantotenic se află fie în forma de CoA, fie în Proteina
Transportoare de Acil (ACP). Pentru a fi absorbit, trebuie convertit în forma liberă de acid.
Astfel, în lumenul intestinului, CoA şi ACP sunt degradate din alimente la 4–fosfopanteteină.
Această formă este apoi defosforilată în panteteină, care apoi, sub acţiunea panteteinazei din
intestin, este transformată în acidul pantotenic liber. Forma liberă este absorbită în celulele
intestinale printr-un sistem saturat activ de transport de sodiu. La nivele superioare, când acest
mecanism este saturat, o parte din acidul pantotenic este absorbit prin simpla difuzie pasivă
(2008).
Numai izomerul D al acidului pantotenic este activ biologic. Forma L poate acţiona
antagonic faţă de forma D.
Acidul pantotenic este esenţial pentru sinteza coenzimei A şi a altor compuşi înrudiţi,
fiind implicat astfel pe lângă metabolismul acizilor graşi, carbohidraţilor şi proteinelor, dar şi
în formarea anticorpilor, conversia colesterolului în hormoni, producerea de celule roşii şi
producerea neurotransmiţătorului acetilcolină.
237
Deşi se găseşte în toate alimentele şi se pare că poate fi sintetizat şi de către bacteriile
din flora intestinală, se estimează că doza necesară de vitamina B5 trebuie să fie de la 2 mg/zi
pentru copii mai mici de şase luni, până la 4 – 7 mg/zi la vârste peste 11 ani.
La rumegătoare s-a descoperit că microorganismele din tractul gastro-intestinal
sintetizează de 20 – 30 ori mai mult acid pantotenic decât poate fi adus prin dietă.
Deoarece acidul pantotenic este practic în toate alimentele, în condiţii normale, o
deficienţă datorită dietei este practic necunoscută. Insă pot apărea nivele scăzute de acid
pantotenic în dietă, care, împreună cu deficienţa altor vitamine, conduce la diferite tulburări
fiziologice.
Deficienţa de acid pantotenic este excepţional de rară şi de aceea nu a fost foarte bine
studiată. În puţinele cazuri studiate (victime ale înfometării sau echipe de voluntari) s-a
observat că toate simptomele deficienţei dispar la furnizarea corespunzătoare de vitamină.
Simptomele deficienţei sunt similare cu cele ale altor vitamine B. Cele mai multe sunt
minore, incluzând oboseală, alergii, ameţeli şi dureri abdominale. In extrem de rare cazuri
(reversibile însă) au fost observate şi simptome mai grave, ca insuficienţa glandei suprarenale
şi encefalopatia hepatică.
În teste asupra unor voluntari s-au notat senzaţii de dureri arzătoare ale picioarelor,
senzaţii raportate şi la prizonierii de război malnutriţi.
Simptomele de deficienţă observate la animale nerumegătoare includ tulburări ale
sistemelor nervos, gastro-intestinal şi imunitar, reducerea creşterii, scăderea asimilării
alimentelor, leziuni ale pielii şi alterarea blănii, alterări în metabolismul lipidelor şi
carbohidraţilor.
Intoxicaţia cu vitamina B5 este improbabilă. Nu s-au raportat efecte secundare la doze
mari de vitamină ( de exemplu 10 g/zi ), poate doar o laxitate a intestinului şi, în cel mai rău
caz, diaree. De asemenea, nu au fost observate reacţii adverse la aplicarea parenterală a
vitaminei.
Utilizări clinice
Experienţe pe cobai au arătat că deficienţa conduce la pierderea şi/sau albirea părului.
De aceea, la un moment dat, viatmina B5 era cunoscută şi ca “factor anti păr gri”. Ca urmare a
fost introdusă într-o serie de cosmetice, inclusiv în şampon. Insă acestea nu au arătat nici un
beneficiu pentru om, deşi multe firme de cosmetice folosesc acidul pantotenic ca şi aditiv.
238
Tot ca urmare a studiilor pe cobai, în anii 1995, acidul pantotenic era folosit pentru
tratarea acneelor. Însă studiile au fost efectuate doar de echipa unui singur cercetător
american, Leung, şi deşi a obţinut rezultate foarte bune, acestea nu au fost confirmate de alte
studii şi nici nu se ştie procesul exact de acţiune, problema a întâlnit multe critici şi este încă
discutabilă.
S-a stabilit însă că suplimentări de 2 g/zi de pantotenat de calciu pot reduce durata
rigidităţii matinale, gradul de invaliditate şi de durere datorate artritei reumatoide. Deşi până
în prezent rezultatele sunt inconsistente, această suplimentare poate îmbunătăţi eficienţa
utilizării oxigenului şi reduce acumularea de acid lactic la atleţi.
VITAMINA B6 sau Piridoxina

Prin vitamina B6 se înţelege un complex de trei derivaţi chimici solubili în apă ai
piridinei: piridoxina (PN), piridoxal (PL) şi piridoxamina (PM). Piridoxina este un alcool
cunoscut şi ca piridoxol sau adermin, piridoxalul este o aldehidă şi piridoxamina este o amină.
Toate aceste forme reprezintă vitamina B6. Toate sunt formate dintr-un ciclu piridinic cu
diferiţi substituenţi: hidroxil, metil, carbonil şi amino.
Pe lângă aceste forme principale, există şi formele fosforilate ale acestora : piridoxin 5’-fosfat
(PNP), piridoxal 5’-fosfat (PLP), care sunt formele active metabolic şi piridoxamin 5’-fosfat
(PMP) şi acid 4-piridoxic (PA), care sunt cataboliţi şi se excretă prin urină. Toate formele, cu
excepţia PA, pot trece dintr-una într-alta.
În corpul uman, piridoxina, piridoxalul şi piridoxamina sunt convertite în aceeaşi
formă activă, piridoxal 5’-fosfat (PLP, piridoxal-fosfat, piridoxal 5-fosfat, P5P), care este
gruparea prostetică pentru o serie de enzime.
Vitamina B6 a fost descoperită în anii 1930, în timpul studiilor asupra nutriţiei unor
cobai. A fost denumită piridoxină datorită structurii sale omoloage cu piridina. Ulterior s-a
arătat că, pe lângă piridoxină există, cu aceleaşi activităţi metabolice, şi în alte două forme
uşor diferite chimic şi anume piridoxalul şi piridoxamina.
Vitamina B6 este larg distribuită în alimente, atât în forma liberă, cât şi legată. Surse
bune de vitamina B6 sunt reprezentate de: carne, produse din grâne întregi, lactate, legume şi
nuci. Dintre plante, cele mai bune surse sunt cartofii, bananele, mango şi avocado. Merele şi
fructele în general sunt surse sărace de piridoxină.
Gătirea, depozitarea, congelarea şi procesarea conduc la pierderea de piridoxină, în
unele cazuri mai mult de 50%, în funcţie de forma vitaminei prezente în aliment. Alimentele
239
vegetale pierd cel mai puţin. Ele conţin mai ales piridoxină, care este de departe mult mai
stabilă decât piridoxalul sau piridoxamina găsite în alimentele de origine animală. De
exemplu, laptele pierde 30 – 70 % din vitamina conţinută în procesul de uscare.
Vitamina B6, fosforilată sau nu, este absorbită prin simpla difuzie pasivă în jejun şi
ileum. Deoarece capacitatea de absorbţie este foarte mare, animalele absorb cantităţi mai mari
decât este necesar pentru procesele fiziologice. Excesul şi produşii rezultaţi prin metabolismul
vitaminei B6, dintre care mjoritar este acidul 4–piridoxic, sunt eliminaţi prin urină. S-a
estimat că 40 – 60% din vitamina B6 ingerată, se elimină ca acid 4–piridoxic. În caz de
deficienţă, acest acid este nedetectabil în urină, ceea ce face din el un marker clinic pentru
evaluarea prezenţei vitaminei B6.
Funcţia biologică
Vitamina B6 este esenţială pentru metabolismul proteinelor, grăsimilor şi
carbohidraţilor şi este cofactor în multe reacţii din metabolismul aminoacizilor, incluzând
transaminarea, deaminarea şi decarboxilarea. De asemenea, este implicată în reacţiile de
eliberare a glucozei din glicogen, realizarea unor neurotransmiţători, hormoni, hemoglobină şi
anticorpi. Un rol important îl are în procesele de creştere sau diminuare a expresiei unor gene.
Necesarul zilnic de vitamină variază cu vârsta. Astfel, dozele medii recomandate sunt pentru
sugari între 0-6luni de 0,3 mg/zi, sugari între 7-12 luni 0,6/zi, copii între 1-3 ani 1,0 mg/zi,
copii între 4-6 ani 1,1 mg/zi, copii între 7-10 ani 1,4 mg/zi, bărbaţi între 11-14 ani 1,7 mg/zi,
bărbaţi peste 15 ani 2,0 mg/zi, femei între 11-14 ani 1,4 mg/zi, femei între 15-18 ani 1,5
mg/zi, femei peste 19 ani 1,6 mg/zi, femei însărcinate 2,2 mg/zi, lactaţie 2,1 mg/zi. Dozele
recomandate variază uşor cu instituţia care recomandă şi ţara în care se aplică.
Deficienţa severă de vitamina B6 la oameni este rară, deoarece cele mai multe
alimente o conţin, dar deficienţa medie este destul de obişnuită. Fiind stabilă, poate fi folosită
ca supliment sau în fortificarea unor alimente. Cazurile în care deficienţa poate apărea se
referă la dieta vegetariană, absorbţie slabă datorită unor probleme la nivelul tractului
gastrointestinal (de exemplu alcoolismul), boli genetice, medicamente care o pot inactiva
(penicilină, hidrolazină) sau anticoncepţionale.
Deficienţa numai de vitamina B6 este relativ neobişnuită şi apare de obicei împreună
cu deficienţa altor vitamine din complexul B. Dacă sursele animale sunt surse bune de
vitamine B, vegetarienii trebuie să suplimenteze alimentaţia cu vitamine pentru a preveni
deficienţa.
240
Sindromul clasic al deficienţei de vitamina B6 este dermatita seboreică asemănătoare unei
erupţii, atrofia glotei cu ulceraţie, conjuctivite, intertrigo şi simptome neurologice de
somnolenţă, confuzie şi neuropatie.
Nu au fost până acum semnalate efecte ale unor supradoze de vitamina B6 din
alimente, dar aceasta nu înseamnă că prin ingerarea de suplimente excesive, astfel de efecte
nu pot apărea. Deorece datele asupra acestei probleme sunt destul de limitate, este bine ca
suplimentele să fie luate cu atenţie. De exemplu, sensibilitatea neuropatică (simptome de
dureri neurologice) şi dureri la extremităţi au fost înregistrate la asimilarea de pastile în exces.
Pentru a preveni astfel de fenomene, se recomandă să nu se ia suplimentar vitamina mai mult
decât este nivelul superior de toleranţă stabilit prin cercetări şi care, pentru piridoxină, este
pentru adulţi de 100 mg/zi.
Rol preventiv şi utilizări clinice
Vitamina B6 este considerată ca având rol terapeutic de calmare a sistemului nervos şi
asupra insomniei, prin creşterea serotoninei în creier. De asemenea, s-a pus în evidenţă faptul
că reduce ameţelile la unele femei însărcinate care au dimineaţa senzaţia de boală, slabiciune
şi nu afectează fătul. Descreşte riscul bolilor de inimă scăzând nivelele de homocisteină.
În anumite cazuri, de exemplu de autism, doze superioare de vitamina B6 împreună cu
magneziu au fost benefice.
Un studiu a stabilit că această vitamină face visele mai active şi creşte capacitatea de
reamintire a acestora, probabil datorită rolului îndeplinit în conversia triptofanului la
serotonină.
Împreună cu magneziul, se foloseşte ca tratament alternativ. Unele studii arată că această
combinaţie, B6 – magneziu, poate contribui la îmbunătăţirea atenţiei în boli cu deficit de
atenţie, îmbunătăţirea hiperactivităţii, hiperemotivităţii, atenţiei şcolare şi scăderea
agresivităţii.
VITAMINA B7 sau vitamina H sau Biotina

Biotina, cunoscută şi ca vitamina H sau vitamina B7, este una din vitaminele
complexului B, complex considerat odată ca fiind o singură vitamină.
Biotina are formula chimică C10H16N2O3S şi este compusă dintr-un ciclu ureido
(tetrahidroimidizalona) fuzionat cu un ciclu tetrahidrotiofen, iar la unul dintre atomii de
carbon ai ciclului tetrahidrotiofenic este ataşată o catenă alchilică terminată cu un carboxil.
241
O relaţie armonioasă cu bacteriile simbiotice din intestine permit omului să aibă sursa
proprie de biotină. Pe de altă parte, este important să fie echilibrată şi prin dietă.
Surse bogate în biotină sunt ficatul, rinichii, lactatele, scoicile, somonul, homarii,
drojdia, conopida şi pieptul de pui.
Funcţia biologică
Biotina este importantă pentru o serie de reacţii metabolice, printre care sinteza
acizilor graşi, metabolismul leucinei şi gluconeogeneza (generarea de glucoză din compuşi
neglucidici, cum sunt piruvatul, glicerolul şi aminoacizii), la dezvoltarea celulelor, ocupă un
rol important în ciclul Krebs, calea biochimică de eliberare de energie din alimente.
In calitate de cofactor al unor enzime, contribuie la transferul de dioxid de carbon şi la
menţinerea nivelului normal de glucide în sânge.
Deficienţa de biotină este o boală genetică rară. Fără tratament, deficienţa de biotină
poate conduce la moarte.
Adeseori, persoanele care suferă de diabet 2 prezintă şi deficienţă de biotină, care
probabil este implicată în sinteza şi eliberarea de insulină.
La persoane sănătoase, deficienţa de biotină nu apare decât extrem de rar, deoarece
necesarul este foarte mic şi este asigurat de alimentaţie şi de sinteza ei de către bacteriile
intestinale. Din acest motiv, o serie de state nu recomandă o doză zilnică necesară. Însă,
deficienţa de biotină poate fi determinată, de exemplu, de un consum excesiv de albuş de ou
crud pe o perioadă îndelungată (luni sau chiar ani). Albuşul de ou conţine o proteină, avidina,
care leagă puternic biotina într-un complex ireversibil, care este eliminat ca atare din corp prin
fecale. Prin fierbere/coacere avidina este denaturată şi complexul nu se mai poate forma.
Simptomele deficienţei de biotină se manifestă prin uscarea pielii, dermatite seboreice,
infecţii fungice, asprimea pielii incluzând erupţii eritematoase, fragilizarea părului, pierderea
părului şi chiar alopecie totală.
Netratarea deficienţei de biotină conduce la simptome neurologice, care includ
depresia, ce poate ajunge la somnolenţă, schimbări în starea mentală, dureri musculare
generale, hiperestezii şi parestezii.
Tratamentul este simpla utilizare de suplimente cu biotină.
Copiii cu boala metabolică moştenită cunoscută ca fenilcetonurie (PKU) prezintă o
slabă abilitate de a utiliza biotina, fapt manifestat prin simptomele uzuale, iar creşterea
242
dozelor de biotină îmbunătăţeşte în aceste cazuri unele aspecte cum sunt dermatitele
seboreice.
Se pare că biotina nu prezintă efecte de toxicitate, chiar la doze foarte mari utilizate
pentru tratarea unor boli metabolice.
Utilizări clinice şi de laborator
Suplimente de biotină sunt adesea recomandate ca produse naturale (cosmetice) pentru
a contracara pierderea părului, dar nu sunt obţinute rezultate sigure, deoarece biotina nu se
absoarbe bine prin piele.
În laboratoarele biochimice, biotina este utilizată pentru determinări biochimice, după
ce este legată chimic, proces numit biotinilare, de unele situsuri chimice ale unor molecule
sau proteine specifice. De exemplu, complexul obţinut prin legarea biotinei de streptavidină
este larg utilizat în analize moleculare, celulare şi imunologice (ELISA, ELISPOT) sau chiar
studierea de procese biochimice, inclusiv transcripţia şi replicarea ADN.
VITAMINA B9 sau vitamina M sau Acidul Folic

Acidul Folic, cunoscut şi ca Folacin şi Folat, reprezintă vitamina hidrosolubilă
B9, care este esenţială pentru numeroase funcţii ale organismului animal, de la sinteza
nucleotidelor la remetilarea homocisteinei. Este deosebit de importantă în procesul de
diviziune rapidă celulară şi creştere.
În 1931, dr. Lucy Wills a observat că anemia ce poate apărea în timpul sarcinii poate fi
prevenită prin alimentarea cu drojdie de bere. Factorul răspunzător, ca fiind substanţa
corectivă din drojdia de bere, a fost pentru prima dată izolat la sfârşitul anilor 1930 – 1941,
din frunze de spanac, de aici şi numele care derivă din latinul folium (frunză). În 1943, a fost
cristalizat şi i s-a stabilit structura chimică, iar în 1945 a fost pentru prima dată sintetizat.
Acidul folic se găseşte în legumele frunzoase (spanac, salată, etc.), nap verde, fasole uscată,
mazăre uscată, seminţe de floarea soarelui, legume, fructe, ficat, drojdie, unele cereale,
produse fortifiate.
Funcţia biologică
Acidul folic este necesar pentru producerea şi menţinerea noilor celule, mai ales în
perioadele cu rapidă diviziune celulară, cum sunt cele de sarcină şi din copilărie.
Sub formă de tetrahidrofolat, este utilizat ca substrat într-o serie de reacţii cu transfer de
carbon, în sinteza 2’-deoxitimidin-5’-fosfat, sinteza vitaminei B12, sinteza ADN.
243
Se observă că în acest proces se regăsesc diferiţi derivaţi ai acidului folic: tetrahidrofolat
(THF), dihidrofolat (DHF), metilen THF, metil-THF, formil-THF.
O serie de medicamente pot interfera cu acidul folic şi acidul tetrahidrofolic în
procesele de biosinteză. Printre acestea putem aminti inhibitorii dihidrofolat reductazei cum
sunt trimetroprim, pirimetamina, metotrexat, sulfonamide.
Necesarul zilnic de folat este de 400 μg pentru persoane peste 19 ani, 600 μg pentru
femei însărcinate şi 500 μg pentru femei ce alăptează. Deoarece s-a constatat că foarte multă
lume nu îşi asigură necesarul prin dieta folosită, în majoritatea ţărilor se vând produse
fortifiate cu acid folic, dar şi cu alte vitamine.
Simptomele deficienţei de vitamina B9 se manifestă prin lipsă de apetit, pierdere în
greutate, slăbiciune, limbă inflamată şi dureroasă, dureri de cap, palpitaţii, iritabilitate,
comportament dezordonat.
Deficienţa la sugari şi copii determină încetinirea creşterii. La adulţi, un semn de
avansată deicienţă de acid folic este anemia (macrocitică, megaloblastică).
Studii recente au arătat că deficienţa de acid folic poate fi implicată şi în procese de
generare a tumorilor (în special de colon) prin demetilarea/hipometilarea ţesuturilor cu
replicarea rapidă. Pentru că aceste simptome pot fi determinate şi de alte cauze, este important
să fie evaluate de un medic specialist, pentru a se recomanda tratamentul potrivit.
Deficienţa de folat limitează diviziunea celulară, eritropoeza, producerea de celule
roşii este încetinită şi conduce la anemie megaloblastică caracterizată prin celule roşii mari
imature. Această patologie zădărniceşte replicarea normală a ADN, refacerea ADN şi
diviziunea celulară şi produce celule anormal de mari (megaloblaste) cu citoplasma abundentă
capabilă să sintetizeze ARN şi proteine, dar cu aglomerarea şi fragmentarea cromatinei
nucleare. Unele din aceste celule mari, deşi imature, sunt eliberate din măduvă pentru a
compensa anemia cauzată de lipsa celulelor roşii. Atât adulţii, cât şi copiii au nevoie de acid
folic pentru a forma celule roşii normale şi a preveni anemia. În plus, prin încetinirea sintezei
de ADN sunt afectate în special procesele din măduva osoasă, facilitând astfel apariţia
cancerului.
În cazul femeilor însărcinate (mai ales în primele 4 săptămâni) deficienţa de acid folic
conduce la defecte în canalele neurale, afectând embrionii-se pot naşte cu boli mentale ca
encefalii, encefalocele, spina bifida, copii slabi, prematuri şi altele.
244
Cercetări recente au arătat că este foarte important ca şi bărbaţii care plănuiesc să aibe
copii să se fortifice cu acid folic, pentru a reduce posibilele defecte cromozomiale din spermă.
Datorită implicaţiilor pe care le are deficienţa de acid folic, cel puţin în unele ţări dezvoltate,
fortificarea cu acid folic este obligatorie. Astfel, în Australia, SUA, Noua Zeelandă, Canada,
Regtul Unit, Maroc, ţările vest europene, unele ţări ex-sovietice, etc., se introduce acid folic în
produse cum sunt pâinea şi făina.
Pe de altă parte, unele cercetări arată că acidul folic, în combinaţie cu vitamina B12,
poate creşte riscul bolilor cardiovasculare. Totuşi, în cantităţi adecvate, evitându-se excesul,
fortifierea cu acid folic are rol terapeutic.
Riscul toxicităţii cu acid folic este scăzut. Totuşi, s-a stabilit o doză maximă tolerabilă
de 1 mg/zi pentru persoane adulte şi de 800 μg pentru femeile însărcinate sau care alăptează şi
au mai puţin de 18 ani.
Excesul de acid folic înrăutăţeşte efectele deficienţei de vitamina B12, întrucât o
maschează în parte şi în plus afectează absorbţia ei.
VITAMINA B12 sau Ciancobalamina

În sensul larg, vitamina B12 se referă la un grup de compuşi care sunt formaţi din
cobalt şi componente vitaminice: cobalamine. Cele mai importante cobalamine sunt
reprezentate de două cobalamine naturale: 5-deoxiadenozilcobalamina (adenozilcobalamina –
AdoB12, cofactorul enzimei Metilmalonil Coenzima A Mutaza = MUT) şi metilcobalamina
(MeB12, cofactorul enzimei 5-metiltetrahidrofolat – homocistein metiltransferaza = MTR), şi
două forme medicinale, anume un compus rezultat prin proceduri de purificare, folosindu-se
cianuri, cianocobalamina şi un altul, hidroxicobalamina.
De fapt, când spunem vitamina B12 ne referim mai ales la cianocobalamina, principala
formă folosită ca supliment nutriţional.
Formele Pseudo-B12 se referă la substanţe similare cu vitamina B12 care se găsesc în
anumite organisme cum este Spirulina (o cianobacterie) şi unele alge. Aceste substanţe sunt
active la testele pentru vitamina B12 numai că, nu au activitate biologică pentru oameni, ci
dimpotrivă pot fi periculoase. De exemplu, la vegetarieni sângele poate arăta nivele normale,
dar aceste pseudo-B12 sunt forme care de fapt nu funcţionează.
Din punct de vedere chimic vitamina B12 este cea mai complexă vitamina şi este
formată dintr-un nucleu porfirinic – similar cu cel al hemului, clorofilei şi citocromului. In
245
centrul acestui ciclu se află un atom de cobalt. Patru din cele şase legături ale cobaltului sunt
furnizate de nucleul profirinic, a cincea de un nucleu dimetilbenzoimidazolic, iar a şasea
legătură din centrul reactiv este variabilă putând fi grupare ciano (-CN), hidroxil (-OH), metil
(CH3) sau 5’-deoxiadenosil.
Structura vitaminei prezentate în figură aparţine cianocobalaminei, care este forma cea
mai bine cunoscută a vitaminei active B12 şi care este uşor metabolizată în corp în forma de
vitamină activă, respectiv coenzimă. Este în mod curent obţinută cu ajutorul bacteriilor şi
după purificare comercializată în această formă.
Această formă este o substanţă cristalină, de culoare roşie, solubilă în apă, etanol şi
insolubilă în acetonă şi eter. Are spectre de absorbţie caracteristice şi este distrusă de razele
ultraviolete.
Anemia pernicioasă, o boală fatală a cărei cauză nu a fost mult timp cunoscută, este
determinată de deficienţa de vitamina B12. Cura de tratare a acesteia prin alimentare cu ficat a
fost descoperită din întâmplare prin anii 1920, iar extractul total din ficat, care vindecă această
boală a fost pentru prima dată obţinut în 1926. Acest extract, concentrat apoi de 50 – 100 ori,
a fost ulterior folosit pentru tratarea bolii. Cercetătorii care au realizat acest lucru au fost
premiaţi cu premiul Nobel pentru medicină în 1934 (Whipple, Minot şi Murphy)
Factorul activ din extractul de ficat a fost izolat în 1948, fiind ultima vitamină
identificată. Structura sa a fost determinată în 1956, deşi încă de la începutul anilor 1950, s-a
dezvoltat obţinerea ei prin biotehnologii, anume prin cultivarea de bacterii.
Vitamina B12 nu poate fi produsă de plante şi animale. Numai bacteriile au sistemul
enzimatic necesar pentru a o produce.
Chimic, a fost sintetizată de Robert Burns Woodward şi Albert Eschenmoser între
începutul anilor 1960 şi 1973 şi rămâne încă cea mai impresionantă sinteză organică.
Cele mai cunoscute specii care sintetizează vitamina B12 sunt: Aerobacter,
Agrobacterium, Alcaligenes, Azotobacter, Bacillus, Clostridium, Corynebacterium,
Flavobacterium, Micromonospora, Mycobacterium, Nocardia, Propionibacterium,
Protaminobacter, Proteus, Pseudomonas, Rhizobium, Salmonella, Serratia, Streptomyces,
Streptococcus şi Xanthomonas. Speciile cele mai utilizate pentru producerea de vitamină prin
biosinteză sunt: Pseudomonas denitrificans şi Propionibacterium shermanii, care sunt adesea
modificate genetic şi crescute în condiţii speciale pentru îmbunătăţirea producţiei.
Sursele naturale de vitamina B12 pentru om sunt: carnea (în special ficatul şi
crustaceele), laptele, lactatele şi ouăle. Vitamina prezentă în plante nu este disponibilă pentru
246
om, astfel încât vegetarienii trebuie să consume suplimente şi alimente fortificate cu vitamine.
Este posibil ca şi unele ciuperci, cum este de exemplu Agaricus bisporus, să conţină această
vitamina.
Animalele o obţin direct sau indirect din bacterii.
Se recomandă în general ca un adult să consume zilnic 2 – 3 μg de vitamina B12.
Funcţia biologică
Vitamina B12 îndeplineşte roluri cheie în funcţionarea creierului, sistemului nervos şi
formarea sângelui. Este în mod normal implicată în metabolismul fiecărei celule a corpului, în
special influenţând sinteza ADN, acizilor graşi şi producerea de energie.
O serie din activităţile vitaminei B12 pot fi înlocuite prin suficiente cantităţi de acid
folic, deoarece vitamina B12 este utilizată pentru regenerarea acidului folic. Cele mai multe
din “simptomele de deficienţă B12” sunt de fapt simptome ale deficienţei de acid folic, de
aceea numai când este suficient acid folic pot fi determinate deficienţele datorate vitaminei
B12.
La om se cunosc două enzime pentru care vitamina B12 funcţionează ca şi coenzima:
 Metilmalonil Coenzima A Mutaza = MUT, care utilizează forma AdoB12, în reacţii de
cataliză a rearanjării scheletelor carbonatate, etape importante în extragerea energiei
din proteine şi grăsimi. Această funcţionalitate se pierde în caz de deficienţă şi poate fi
măsurată clinic prin creşterea nivelului de acid metilmalonic (MMA), un destabilizator
al mielinei. Acest nivel însă nu este relevant la oameni în vârstă de peste 70 de ani,
deoarece aceştia au în mod normal un nivel ridicat de MMA fără a suferi de deficienţa
de B12.
 5-metiltetrahidrofolat – homocistein metiltransferaza = MTR, cunoscută şi ca metionin
transferază, catalizează transferul grupării metil în conversia homocisteinei în
metionină. Lipsa acestei funcţii, în caz de deficienţa de B12, conduce la creşterea
nivelului de homocisteină. Nivel crescut de homocisteină poate fi determinat însă şi de
deficienţa de acid folic, întrucât B12 participă la regenerarea formei active a acidului
folic, şi anume a tetrahidrofolatului (THF). Fără B12, folatul este blocat ca 5-metil-
folat din care THF nu poate fi recuperat.
Toate problemele de sinteză ale ADN, inclusiv anemia megaloblastică, din anemia
pernicioasă, se rezolvă dacă este prezent suficient folat. Astfel, cea mai bine cunoscută funcţie
a B12 (care este direct implicată în sinteza ADN şi rezolvarea diviziunii celulare şi anemiei)
247
este de fapt o funcţie facultativă, care este mediată de conservarea prin B12 a formei folat
active care poate fi utilizată pentru producerea ADN.
Dacă folatul este în cantitate suficientă, atunci dintre cele două reacţii absolut
dependente de B12, reacţia catalizată de MUT arată cele mai directe şi caracteristice efecte
secundare, focusându-se pe sistemul nervos. O dată cu adăugarea, pe la sfârşitul anilor 1990
de acid folic pentru fortificare în făină, în multe ţări, deficienţa de folat a scăzut extrem de
mult, fiind în prezent mult mai rară. In acelaşi timp, de când este utilizat în teste clinice de
rutină ADN sintetic, efectul major al MTR dependent de deficienţa de B12 s-a arătat a nu fi
anemia (aşa cum era comsiderat în mod clasic), ci în principal o creştere a homocisteinei în
sânge şi urină ( homocisteinuria ). Aceasta poate conduce la coagulări şi deteriorarea pe
termen lung a arterelor, fenomene care pot determina infarct şi atac de cord, dar sunt greu de
separat de alte procese asociate cu ateroscleroza şi îmbătrânirea.
De asemenea, reacţiile MTR dependente de B12 pot fi prin mecanisme indirecte
implicate în efecte neurologice. Astfel, metilarea fosfolipidelor din teaca mielinică, necesită o
cantitate adecvată de metionină ( care trebuie obţinută prin dietă ) pentru a se forma S-
adenozil-metionina ( SAM ). SAM este implicată în realizarea unor neurotransmiţători,
catecolamine şi în metabolismul creierului. Aceşti neurotransmiţători sunt importanţi pentru
menţinerea moralului şi pot explica de ce depresia este asociată cu deficienţa de B12.
Metilarea tecii mielinice poate, de asemenea, să depindă şi de cantitatea adecvată de folat,
care la rândul său este dependentă de reciclarea MTR, cu excepţia cazului când este ingerat în
cantităţi relativ mari.
Datorită interferenţei în diferite funcţii cu acidul folic nu există încă un standard exact,
“un standard de aur”, pentru determinarea deficienţei de vitamina B12.
Deficienţa de vitamina B12 poate determina deteriorări severe şi ireversibile, în
special la nivelul creierului şi sistemului nervos. La nivele uşor mai scăzute decât normale
determină o serie de simptome ca oboseală, depresie şi memorie slabă. Totuşi, aceste
simptome nu sunt specifice numai pentru deficienţa de B12. Alte simptome considerate a fi
datorate în mod specific deficienţei de B12 sunt mania şi psihoza.
Principala boală gravă determinată de deficienţa de vitamina B12 este boala lui
Biermer sau anemia pernicioasă. Aceasta este caracterizată printr-o triadă de simptome:
 Anemie cu promegaloblastoza măduvei osoase (anemie megaloblastică);
248
 Simptome gastrointestinale;
 Simptome neurologice.
Fiecare dintre aceste simptome se poate manifesta singur sau împreună cu celelalte. In
cursul bolii apar tulburări mentale, care includ : iritabilitate, probleme de concentrare, stare
depresivă cu tendinţe suicidale, complexul parafrenie. Aceste simptome nu sunt înlăturate
deplin, chiar după corectarea stărilor hematologice anormale şi şansa de revenire completă
scade cu durata perioadei de prezenţă a simptomelor neurologice.
Suplimentele de vitamina B12 trebuie evitate de persoanele sensibile la cobalamine,
cobalt sau alţi ingredienţi din pastile/injecţii. Totuşi alergia la vitamina B12 este extrem de
rară şi chiar atunci când este raportată trebuie să ne gândim şi la alte cauze.
Exces de 20 μg/zi, sau mai mult, poate determina apariţia unor probleme la nivelul pielii,
diaree, tromboze vasculare, hipocalcemie, boala lui Leber (neuropatie optică).
Utilizări clinice şi de laborator
Vitamina B12 este furnizată ca supliment în multe alimente procesate. De asemenea,
este disponibilă în pastile multi-vitaminice, în injecţii singură sau în combinaţie cu alte
vitamine.
Pe lângă suplimetări alimentare şi tratament al deficienţei, vitamina B12 se mai
foloseşte şi pentru tratarea otrăvirii cu cianuri şi a oamenilor în vârstă pentru a evita atrofierea
creierului asociată cu boala Alzheimer.
Interacţii cu alte medicamente
Vitamina B12 poate interacţiona cu o serie de medicamente care împiedică utilizarea
sa.
Dintre acestea putem aminti : aspirina, antibiotice (metronizadol, neomicina), contraceptive
hormonale, cloramfenicol, iradierea cu cobalt, colchicina, questran, colebil, cimetidina,
fametidina, ranitidina, nizatidina, metformina, fenobarbital, pirimidona, omeprazol,
rabeprazol şi tratamente pentru HIV (combivir, retrovir, AZT).
Interacţii cu alte suplimente alimentare, plante, etc.
Interacţionează cu nicotina, oxidul de azot (utilizat la anestezii), excesul de alcool,
acidul folic în cantităţi mari ( maschează deficienţa de B12), potasiul.
249
VITAMINA C
Vitamina C sau acidul ascorbic este pentru oameni, un mare număr de primate, unele
specii de mamifere, câteva specii de păsări şi unii peşti, un nutrient esenţial. Majoritatea
organismelor pot să îşi sintetizeze vitamina C, însă speciile menţionate mai sus nu o pot
sintetiza. Se ştie că deficienţa de vitamina C determină la oameni scorbutul.
Scorbutul este cunoscut din antichitate ca fiind determinat de lipsa hranei cu plante
proaspete sau carne crudă. Popoarele antice foloseau, de exemplu, ca tratament, infuzii de ace
de conifere în zonele temperate şi din frunzele copacilor rezistenţi la secetă în zonele
deşertice. Astfel, exploratorul francez Jacques Cartier, în expediţia sa pe fluviul St. Lawrence,
şi-a vindecat oamenii de scorbut folosind tratamentul nativilor din zonă, şi anume ceai din
frunzele (acele) arborelui vieţii (tisa). Astăzi se ştie că acestea conţin 50 mg de vitamina C per
100 grame.
De-a lungul istoriei, utilizarea alimentaţiei cu plante proaspete a fost ocazional
recomandată de autorităţi navigatorilor. În 1617, John Woodall, chirurg la British East India
Company, recomanda pentru prima dată utilizarea preventivă a sucului de lămâie, iar
scriitorul olandez Johann Bachstrom prezenta în 1734 prima opinie fermă scrisă că scorbutul
se datorează lipsei în alimentaţie a plantelor proaspete.
Deşi Hippocrate scrie primul document care descrie scorbutul în jurul anilor 400 I.C,
în istoria ştiinţei primul tratament ştiinţific de luptă împotriva scorbutului este considerat cel
recomandat marinarilor de către Lind în 1747, şi anume de a se consuma 2 portocale şi o
lămâie zilnic. În acelaşi timp, alţii recomandau, în acelaşi scop, consumul zilnic de cidru, oţet,
acid sulfuric sau apă de mare.
Antropologul arctic Vilhjalmur Stefansson şi colegii lui, observând că populaţiile din
zonele arctice nu suferă de scorbut, deşi nu au surse de plante în dietă, au demonstrat, în 1928,
că sursa de vitamina C pentru acestea este carnea crudă sau foarte puţin gătită.
În secolele 18 şi 19, termenul de “antiscorbutic” a fost folosit pentru alimentele care
preveneau scorbutul.
Factorul “antiscorbutic” a fost izolat pentru prima dată între 1928 şi 1933, în mod
independent de către echipa de cercetători maghiari condusă de Joseph L. Svirbely şi Albert
Szent-Gyorgyi şi respectiv de către americanul Charles Glen King. Factorul izolat a fost
numit “acid ascorbic”. Pentru această realizare şi pentru descoperirile sale legate de
participarea vitaminei C în procesele de combustie şi de cataliză a acidului fumaric, Albert
Szent-Gyorgyi primeşte în 1937 premiul Nobel pentru Medicină.
250
Între 1933 – 1934, chimiştii britanici Sir Walter Norman Haworth şi Sir Edmund Hirst
şi, independent, polonezul Tadeus Reichstein (chimist), au sintetizat prima vitamină C. Numai
Sir Walter Norman Haworth primeşte pentru munca sa premiul Nobel pentru Chimie în 1937,
dar procesul de obţinere este totuşi numit “proces Reichstein”.
În 1934, firma farmaceutică Hoffmann-La Roche produce în masă vitamina C sub
numele de brand Redoxon.
În 1957, americanul J.J. Burns arată de ce majoritatea mamiferelor nu îşi pot sintetiza
singure vitamina C. El arată că ficatul acestora este incapabil să producă L-gluconolacton-
oxidază în stare activă, enzimă care este ultima din lanţul de 4 enzime care participă la sinteza
vitaminei C.
Recent, în 2008, cercetătorii de la Universitatea Montpellier au descoperit că în
celulele roşii ale oamenilor şi altor primate există un mecanism care face ca utilizarea
vitaminei C în corp să fie mult mai eficientă prin reciclarea acidului L-dehidroascorbic înapoi
la acid ascorbic şi reutilizat de către corp.
Acidul ascorbic a fost denumit vitamina C deoarece înaintea ei fuseseră descoperite
vitaminele A şi B, următoarea litera din alfabet fiind C.
Vitamina C este enantiomerul L al acidului ascorbic.
Enantiomerul D nu are nici o semnificaţie fiziologică.
Când acidul L-ascorbic, un puternic agent reducător, este oxidat, se formează acid L-
dehidroascorbic. Acesta, prin intermediul unor enzime şi a glutationului, poate fi apoi redus
înapoi la forma sa activă de acid L-ascorbic.
În timpul acestui proces se formează radicali de acid semidehidroascorbic. Două
molecule din acest acid reacţionează formând o moleculă de acid ascorbic şi una de acid
dehidroascorbic. Prin intermediul glutationului, acidul dehidroascorbic este convertit la acid
ascorbic. Prezenţa glutationului este crucială pentru refacerea ascorbatului şi îmbunătăţirea
capacităţii antioxidante a sângelui.
Acidul ascorbic este un acid slab, existând în natură legat, fie prin legături de hidrogen
de glucoză, fie de un ion metalic formând ascorbat.
Animalele şi plantele care sintetizează vitamina C urmează un proces de patru etape,
catalizate enzimatic, de transformare a glucozei în acid ascorbic. Mamiferele şi unele păsări
produc ascorbatul în ficat folosind glucoza din glicogen în timp ce alte păsări şi reptilele îl
sintetizează în rinichi.
251
Unele microorganisme, cum este drojdia Saccharomyces cerevisiae sunt capabile să
sintetizeze acid ascorbic din glucide simple.
Cele mai bogate surse naturale de vitamina C sunt fructele şi legumele. Măceşele sunt
în mod particular surse foarte bogate în vitamina C. Dintre fructe şi legume putem enumera :
prune, cătină, mure, fragi, coacăze, portocale, lămâi, păstârnac, kiwi, guava, baobab, broccoli,
varză de Brussels, căpşuni, piersici, lichee, papaia, pepene, conopidă, usturoi, grapefruit,
mandarine, fructul pasiunii, spanac, varză, mango, cartofi, tomate, ananas, morcovi, banane,
caise, cireşe, mere, asparagus, sfeclă roşie, pere, salată, castraveţi, vinete, struguri, smochine,
etc.
Surse animale care conţin vitamina C sunt: lapte (inclusiv în lapte uman), ficat de
vită/viţel, scoici, cod, ficat de porc, creier de miel, inimă de miel, limbă de miel, ficat de pui,
glande suprarenale de viţel.
Vitamina C este distrusă prin unele procedee de gătire cum sunt : gătirea sub presiune,
prăjire, frigere, gătire la rotisor. Acest fenomen are loc pe de o parte datorită expunerii
termice timp îndelungat, iar pe de alta vasele folosite în aceste cazuri pot adeseori cataliza
procesul. O altă cauză este “scurgerea” vitaminei în sosul de gătire, care de cele mai multe ori
este aruncat. Prin fierbere nu se distruge foarte multă vitamina C, deoarece este distrusă la
1900C, în timp ce fierberea are loc la 1000C.
Acidul ascorbic este absorbit în corp atât prin transport activ, cât şi prin simplă difuzie.
Gradul de absorbţie este dependent de cantitatea ingerată. De exemplu, la ingerarea a 12 g,
corpul uman absoarbe doar circa 16 %, în timp ce la un consum de până la 20 mg, cantitatea
absorbită poate atinge 98 %.
Dozele recomandate ca fiind necesare unui om pe zi sunt extrem de variate, fiind încă
în continuă dezbatere în lumea ştiinţifică. De exemplu, dozele recomandate în diferite ţări de
către instituţii specializate sunt: Regatul Unit – 40 mg/zi; WHO ( OMS ) – 45 mg/zi; Canada
– 60 mg/zi; SUA – 60 – 95 mg/zi.
Există însă şi recomandări calculate de diferiţi cercetători ca fiind necesarul unui om
adult, doze cuprinse între 400 – 18000 mg/zi. In ultimul timp, s-a dovedit că dozele excesive
nu sunt benefice, ci dimpotrivă, şi de aceea în diferite ţări există doze-limită tolerabile pentru
utilizare. Excesul de vitamina C este eliminat prin urină.
Funcţia biologică
Acidul ascorbic îndeplineşte în corpul uman numeroase funcţii fiziologice. Astfel, are
un înalt efect antioxidant, acţionând la reducerea stresului oxidativ, este substrat pentru
252
ascorbat-peroxidază, cofactor enzimatic în biosinteza a numeroşi compuşi importanţi
biochimic şi acţionează ca donor de electroni pentru opt enzime diferite.
Funcţiile sale sunt incluse în sinteza colagenului, carnitinei şi a unui
neurotransmiţător, sinteza şi catabolismul tirozinei, metabolismul microzomilor. În aceste
procese acţionează ca agent reducător, antioxidant şi pro-oxidant, pentru a menţine ionii de
fier ( Fe3+ la Fe2+ ) şi cupru ( Cu2+ la Cu1+ ) în starea lor redusă.
Ca antioxidant, are un rol deosebit în scăderea stresului oxidativ, care induce boli cum
sunt cele cardiovasculare, hipertensiunea, bolile inflamatorii cronice şi diabetul.
Acidul dehidroascorbic, principala formă oxidată a vitaminei C în corp, poate reduce
deficienţele neurologice şi mortalitatea determinată de accidente cerebrale, datorită capacităţii
sale de a traversa bariera sanguină spre creier, în timp ce acidul ascorbic nu poate trece de
această barieră.
Consumul de cantităţi înalte de vitamina C reduce nivelul de acid uric în sânge şi acest
fenomen este asociat cu incidenţa scăzută, în aceste cazuri, cu guta.
Deficienţa de vitamina C
Deficienţa de vitamina C conduce la scorbut. Fără această vitamină, colagenul
sintetizat este mult prea instabil pentru a-şi îndeplini funcţiile. Scorbutul în faza incipientă se
manifestă prin pete de ficat pe piele, gingii spongioase şi sângerare din toate membranele.
Bolnavii de scorbut prezintă pete abundente pe coapse şi picioare, sunt palizi, depresivi şi sunt
parţial imobilizaţi. Avansarea bolii conduce la răni supurante, pierderea dinţilor şi, în final, la
moarte.
S-a arătat că fumătorii care au o dietă săracă în vitamina C prezintă un risc înalt pentru
boli de plămâni. Pe bază epidemiologiei studiate la animale, doze înalte de vitamina C au un
“efect protectiv” faţă de probleme la muşchi şi nervi în special la fumători.
Linus Pauling şi dr.G.C. Willis au arătat că un conţinut cronic scăzut de vitamina C în sânge
sau scorbutul cronic conduce la ateroscleroze.
Toxicitatea vitaminei C
O serie de oameni de ştiinţă şi organizaţii pledează pentru utilizarea de mari cantităţi
de vitamina C în alimentaţia zilnică. Studii privind efectele dozelor mari de vitamina C asupra
populaţiei nu au fost niciodată efectuate. Printre oamenii de ştiinţă care recomandă asimilarea
zilnică de cantităţi de vitamina C mai mari decât cele recomandate de organizaţiile statale în
mod curent, putem aminti pe Robert Cathcart, Ewan Cameron, Steve Hickey, Irwin Stone,
Matthias Rath şi Linus Pauling. Argumentele acestora în favoarea de megadoze de vitamina C
253
în dietă se bazează pe dietele bogate în această vitamină ale celor mai apropiate maimuţe de
speţa umană, pe dieta oamenilor preistorici, precum şi pe faptul că cele mai multe mamifere
mai degrabă îşi sintetizează vitamina C necesară decât să o preia din alimente.
Astfel Sone şi Pauling au calculat pe baza dietei maimuţelor, similară cu cea a
ancestoriilor umanităţii, că necesarul optim de vitamina C în dietă este în jur de 2.300 mg per
persoană care necesită o dietă de 2500 kcal pe zi.
De asemenea, Pauling arată că doza zilnică recomandată de guvernul american ca
suficientă pentru prevenirea scorbutului nu este totuşi doza optimă pentru o sănătate optimă.
Utilizări clinice
Pe lângă prevenirea scorbutului, vitamina C este necesară şi pentru prevenirea altor
boli determinate de malnutriţie.
Vitamina C este promovată ca fiind benefică faţă de o serie de boli cum sunt : răceala,
pneumonia, gripa aviară, sindromul respirator acut, boli de inimă, SIDA, autism, nivel scăzut
de spermă, degenerare maculară, rău de înălţime, pre-eclampsie, scleroză amiotropică laterală,
astm, tetanus şi cancer. Aceste utilizări însă nu sunt dovedite ca reale din punct de vedere
ştiinţific şi în unele cazuri sunt chiar contraindicate.
Efecte adverse
Doze relativ mari de vitamina C pot cauza indigestie, diaree, în special când sunt luate
pe stomacul gol chiar de persoane sănătoase. In caz de consum de doze mari de vitamina C
perioade îndelungate (ani), apar simptome ale excesului cum sunt : ameţeli, greaţă, înroşirea
bruscă a feţei, dureri de cap, oboseală şi somn tulburat. La copii, principala reacţie faţă de
excesul de vitamina C este mâncărimea pielii.
Deoarece vitamina C intensifică absorbţia fierului, excesul de vitamina C poate
conduce la oamenii cu boli rare de surplus de fier la otrăvire cu fier, cum este
hematocromatoza. Deficienţe genetice care detemină un nivel scăzut de glucoz-6-fosfat
dehidrogenază (G6PD) pot determina dezvoltarea anemiei hemolitice la ingerarea, prin dietă,
de substanţe oxidante, aşa cum e cazul cantităţilor mari de acid ascorbic.
De foarte mult timp, în medicină se crede că excesul de vitamina C conduce la
formarea de pietre la rinichi, deşi studii recente nu pot confirma în mod cert acest lucru.
In studii pe cobai, au arătat că doze mari de vitamina C în primele luni de sarcină suprimă
producerea de progesteron din corpus luteum. Progesteronul este necesar formării placentei,
prin suprimarea formării acestuia presupunându-se că se favorizează avortul spontan. Totuşi,
acest lucru nu poate fi considerat ca o cauză sigură.
254
De asemenea, recent s-a arătat că suplimete mari de vitamina C pot determina scăderea
producerii de mitocondrii, fapt ce conduce la stânjenirea capacităţii de rezistenţă.
Totuşi, vitamina C are o toxicitate remarcabil de scăzută, iar LD50 (doza letală medie)
nu este încă cunoscută pentru oameni.
Surse şi biosinteza vitaminei C
Vitamina C farmaceutică este în mod larg disponibilă în special sub formă de tablete,
capsule, soluţii, pudră sau în formule multivitaminice, cu diferite concentraţii de vitamină.
Prima firmă producătoare industrial de vitamina C este ramura Redoxon, lansată în 1934 de
către Hoffmann-La Roche.
Vitamina C este obţinută din glucoză prin două modalităţi principale. Procesul
Reichstein, dezvoltat între 1933-1934, foloseşte o singură pre-fermentare, urmată de un
proces pur chimic. Procesul modern urmează o fermentaţie în două trepte, dezvoltat pentru
prima dată în China, în anii 1960. Ambele procese au un randament de 60%.
În prezent, se fac cercetări la Scottish Crop Research Institute (Institutul Scoţian de
Cercetare a Culturilor) în vederea creării unei tulpini de drojdie care să poată sintetiza
vitamina C într-o singură etapă, având ca sursă de carbon galactoza. Se aşteaptă ca această
tehnologie să reducă considerabil preţul de cost.
Producţia anuală de vitamina C sintetizată este estimată la 110.000 tone. Principalii
producători sunt BASF/Takeda, DSM, Merck şi China Pharmaceutical Group Ltd. In prezent,
se pare că încet, încet, China devine majoritarul producător şi cu cele mai mici preţuri,
depăşind firmele americane sau europene.

Există 13 vitamine esențiale pentru organismul uman și câteva minerale, de asemenea,
ca să funcționăm în condiții optime de sănătate. Un stil sănătos și bine echilibrat de viață
reușește să ne asigure aceste elemente. De aceea, unei persoane care urmează o anumită dietă,
mai restrictivă, i se poate recomanda suplimentarea ei cu vitamine și minerale. Vitaminele se
împart în două mari categorii: hidrosolubile și liposolubile. Vitaminele hidrosolubile (se
dizolvă în apă) sunt: familia vitaminelor B și vitamina C. Acestea pătrund mai ușor în corpul
nostru, nu se stochează, necesită un aport continuu și se elimină prin urină. Vitaminele
liposolubile (se dizolvă în grăsimi) sunt: vitamina A, D, E și K. Se absorb odată cu alimentele
grase și se depozitează în țesutul adipos al corpului. Eliminarea lor se face treptat și se pot
acumula ușor, producând toxicitate. Mineralele esențiale pentru organismul uman pot fi și ele
255
împărțite în două clase: macrominerale (necesare în cantități mai mari) și microminerale
(benefice în cantități mai mici). Macrominerale sunt: sodiu, potasiu, clor (acestea trei intră în
categoria numită electroliți), calciu, fosfor, magneziu, sulf (deși este un element important, nu
apare niciodată administrat ca supliment; acest fapt se datorează prezenței lui în structura
proteinelor. O dietă corespunzătoare în proteine asigură necesarul de sulf). Microminerale
sunt: fier, zinc, iod, seleniu, cupru, fluor, crom, molibden, mangan. Să ne imaginăm corpul
nostru ca o casă; vitaminele sunt servitorii care sting lumina, închid geamurile ca să nu iasă
căldura din încăperi, în timp ce mineralele sunt materialele solide, cum ar fi cărămizile și
mortarul care fac pereții casei și sistemul electric care asigură lumina. Corpul nostru
stochează cantități variate din minerale, însă ține tot timpul în circulație puțin peste 5 grame
din fiecare macromineral. Consumul nostru zilnic ar trebui să fie cel puțin 100 mg din fiecare.
Stocăm mai puțin de 5 grame din microelemente, iar consumul zilnic al acestora nu trebuie să
depășească 100 mg.
Asemănări și deosebiri între vitamine și minerale
Vitamine Minerale
Structura chimică Compuși organici cu structură Substanțe simple, anorganice

complexă
Sursa Obținute din plante și animale Se găsesc în pământ și minereuri
Puncte vulnerabile Se degradează în timpul proceselor de Nu sunt vulnerabile la căldură,

gătire termică, sau în prezența radiații UV sau reacții chimice
anumitor condiții sau substanțe
Necesar nutrițional Toate vitaminele sunt necesare pentru Nu toate sunt necesare în nutriție
buna funcționare a corpului
Vitaminele hidrosoubile:
Vitamina B1 (Tiamina) este larg răspândită în țesuturile vegetale și animale, însă în
proporție mică și este distrusă la temperaturi de peste 1000C. Necesarul zilnic este de
aproximativ 2 mg, însă crește în anumit condiții fiziologice deosebite și patologice. Intervine
drept coenzimă în procese de catabolism al glucidelor, în reacții metabolice de obținere a
256
energiei. Stimulează sinteza acizilor nucleici ADN și ARN. Deficitul ei produce perturbări
metabolice de ordin bioenergetic, de ex: boala “beri-beri”, sindrom Wernicke. Vitamina B1
are indicații în neurologie, reumatism, boli cardiace, alcoolism, diabet zaharat.
Vitamina B2 (Riboflavina) este sintetizată de către plante și multe microorganisme.

Necesarul zilnic este de 1,5 mg. Este relativ termostabilă, dar se descompune la lumină. În
corpul nostru suferă modificări chimice, devenind coenzimă pentru o serie de enzime (oxidaze
și dehidrogenaze) numite flavoenzime. Acestea coordonează respirația celulară și producerea
de energie din proteine, lipide, glucide, influențând țesutul muscular, nervos, cardiac.
Vitamina B3 (Niacina, Niacinamida) este conținută în cantități mari în carne, legume

și cereale (excepție porumbul). Aportul exogen necesar este de aproximativ 15 mg/zi. Se
absoarbe la nivel intestinal și este metabolizată la două forme biologic active ce servesc drept
coenzime pentru un număr mare de enzime de oxidoreducere și de transfer de atomi de
hidrogen. Este implicată în producerea de energie în corpul uman și în reacții anabolice de
biosinteză a acizilor grași.
257
Vitamina B5 (Acidul pantotenic) este larg răspândită (“patos” = peste tot), ușor
absorbită în intestin și metabolizată în doi cofactori enzimatici: fosfopanteteina și Coenzima
A. Alimentele oferă cantități suficiente în general. Fosfopanteteina face parte dintr-un sistem
enzimatic complex ce catalizează biosinteza acizilor grași în citoplasma celulară (în interiorul
celulei); Coenzima A participă în reacții enzimatice degradative sau biosintetice, cum ar fi
oxidarea acizilor grași, degradarea unor aminoacizi, inițierea ciclului Krebs (respirația
celulară), biosinteza unor lipide, influențând creșterea și funcționarea normală a organismului
nostru.
Vitamina B6 (Piridoxina) are trei forme biologic interconvertibile (trec dintr-una în

alta) și sunt egale ca activitate. Sunt absorbite la nivel intestinal și sunt coenzime în
metabolismul aminoacizilor. Influențează buna funcționare a celulelor roșii, sistemului nervos
și a celui imun. Este foarte răspândită alimentar și sintetiztă și de flora coliformă intestinală;
stările carențiale sunt rare.
Vitamina B7 (Biotina) se găsește liberă sau în structura proteinelor. Intervine în

reacții de carboxilare, fiind cărăuș pentru grupări de bioxid de carbon. Este coenzimă în
reacții de metabolizare a proteinelor și carbohidraților și intervine în sinteza de hormoni
258
proprii. Necesarul zilnic (150-300 micrograme) este asigurat în mare măsură de flora
intestinală.
Vitamina B9 (Acidul folic) nu este sintetizată de organismul animal. Se găsește sub

forma unui complex în plante și este sintetizat de microorganisme. Nu rezistă la temperatura
de preparare culinară. Este un biostimulator general și factor antianemic, jucând rol de
coenzimă în sinteza de ADN. Necesarul este crescut în sarcină (400 micrograme/zi),
prevenind defectele de tub neuronal la nou-născuți. O serie de medicamente interferă cu
acidul folic, determinând carența. De consultat medicul sau farmacistul la administrarea
tratamentelor medicamentoase!
Vitamina B12 (Cobalamina) are o structură complexă, în centru căreia se găsește un

ion de cobalt. Este sintetizată exclusiv de către bacterii anaerobe, dar se găsește în țesuturile
animale, mai ales în ficat. Și în corpul uman este depozitată la nivelul ficatului. Este
importantă pentru buna funcționare a sistemului nervos și pentru creșterea și maturarea
celulară (promovează sinteza proteică). Carențele pot apărea mai des la persoanele cu dietă
exclusiv vegetariană! Acestea pot necesita suplimentarea cu B12. Anomaliile de absorbție,
metabolizare, sau carența de B12 pot cauza anemii și diverse neuropatii.
259
Vitamina C este una din cele mai răspândite vitamine, fiind sintetizată de majoritatea
speciilor vegetale și animale (cu câteva excepții) din glucoză. Este degradată termic; se
absoarbe la nivel intestinal și este distribuită în tot corpul, excesul fiind eliminat prin urină
(poate schimba pH-ul cauzând litiază oxalică). Intervine în metabolismul aminoacizilor și
sinteza colagenului, în biosinteza adrenalinei și în biotransformarea medicamentelor. În doze
mari, stimulează absorbția fierului. Este necesară pentru procesul de creștere, integritatea
tegumentelor și pentru buna funcționare a aparatului cardio-vascular. I se atribuie un rol și în
procesele de apărare imunitară, în mărirea rezistenței la efort și în hematopoeză. Deși studiile
de specialitate nu au reușit să demonstreze că administrarea de vitamină C previne răcelile de
sezon, scurtează totuși durata lor și reduce severitatea simptomelor (la o administrare
prelungită).
Vitamine liposolubile:
Vitamina A se regăsește atât în produsele animale cât și în cele vegetale (sub formă de
provitamine). Organismul uman nu o poate sintetiza, dar poate transforma provitaminele în
vitamina A (la nivelul mucoasei intestinale), mai exact în trei forme biologic active: retinol,
260
retinal și acid retinoic. Dintre provitamine, cel mai important este beta-carotenul. Printre
funcțiile vitaminei A se numără: ajută la creșterea și diferențierea țesuturilor epitelial, nervos,
osos. Ajută la sinteza de glicoproteine; participă direct în procesul vederii, intrând în
compoziția pigmenților vizuali de la nivelul retinei. Scade riscul de cancer epitelial. Beta-
carotenul are capacitatea de a neutraliza radicalii liberi, completând acțiunea antioxidantă a
vitaminei E (această acțiune ar putea explica activitatea antineoplazică). Necesarul zilnic este
de aproximativ 1,7 mg pentru adult și 1 mg pentru copii.
Deficiența poate produce: tulburări de vedere, sterilitate, tulburări de creștere la copii.
Fiind o vitamină liposolubilă, poate da supradozare, cu fenomene toxice: hipertensiune
intracraniană cu cefalee, anorexie, iritabilitate, afecțiuni ale pielii, extremități dureroase,
afecțiuni hepatice.
Vitamina D se regăsește în surse alimentare sub formă de provitamine și sursă

endogenă reprezentată de sinteza proprie. Astfel, vitamina D este atât un nutrient obținut din
alimentație, cât și un hormon produs de către organismul nostru prin expunerea la soare.
Necesarul zilnic este exprimat în jur de 150 UI la adult și 300-500 UI la copil (în concordanță
cu un aport adecvat de calciu și fosfați). Se cunosc șase vitamine D, provenite din provitamine
(prin mai multe procese chimice ce au loc în corpul uman sub acțiunea radiațiilor UV). Cele
mai importante sunt vitaminele D3 (de origine animală și din sinteza endogenă) și D2 (de
origine vegetală). Vitamina D3 se mai numește colecalciferol, iar vitamina D2
ergocalciferol. Rolul lor biologic este acela de a regla metabolismul calciului și al fosfaților,
astfel asigură mineralizarea oaselor, reglează excitabilitatea neuromusculară, influențează
anumiți hormoni, procesul de coagulare și poate influența evoluția anumitor cancere. Carența
se manifestă prin tulburări în metabolismul osos (rahitism la copii, respectiv osteoporoză la
adult). Supradozarea are urmări toxice, producând osteoporoză, hipercalcemie, depuneri în
țesutul renal, litiază renală, predispoziție la stenoza aortică.
261
Vitamina E (tocoferolii) se găsește sub forma a patru derivați metilați atât în alimente
de natură animală cât și în uleiuri vegetale. Vitamina E este necesară pentru fertilitate la unele
mamifere și păsări. Este cunoscută în principal pentru două funcții biochimice importante: una
este calitatea sa puternic antioxidantă, cealaltă implică metabolismul seleniului. Este larg
distribuită în celulele roșii (eritrocite) și la nivel respirator. Ca antioxidant, protejează acizii
grași nesaturați din membranele celulare (conservă structura celulară), vitamina A și carotenii,
precum și anumite enzime de acțiunea degradativă a radicalilor liberi. În relația seleniu-
vitamina E, se pare că cele două elemente se ajută reciproc, având o acțiune sinergică. Carența
de vitamină E se manifestă prin: tulburări neurologice, edeme, anemie hemolitică.
Vitamina K (Menadiona) este considerat compusul părinte. Vitaminele K sunt

importante pentru procesul coagulării sanguine, funcționând drept co-factor pentru o enzimă
hepatică ce sintetizează factorii de coagulare II, VI, IX și X. . Astfel, vitamina K face parte
262
din hemostaticele folosite sistemic în hemoragii de etiologie (origine) diversă. Deficitul se
traduce prin hemoragii de diferite intensități.
4.2.6. Substanţele minerale

Elementele minerale reprezintă numai circa 6 % din greutatea corporală şi totuşi au un
rol important în nutriţie.
Din cele 100 elemente minerale cunoscute, doar 20 – 21 sunt necesare pentru
asigurarea structurilor tisulare şi pentru desfăşurarea normală a proceselor metabolice, acestea
fiind numite bioelemente.
După cantităţile care se găsesc în organism, elementele minerale au fost grupate în
macroelemente şi microelemente.
Ca macroelemente amintim: carbonul, hidrogenul, oxigenul, azotul, calciul, fosforul,
sodiul, potasiul, clorul, magneziul şi sulful.
Microelementele numite şi oligoelemente se găsesc în organism în cantităţi foarte
mici: fierul, cuprul, zincul, fluorul, iodul, cobaltul, manganul, molibdenul, cromul, seleniul.
Toate elementele minerale biogene sunt esenţiale pentru că organismul nu le poate
sintetiza sau. Absenţa din alimentaţie a oricăruia dintre ele determină, după o perioadă mai
scurtă sau mai lungă de timp, maladia carenţială respectivă.
Elementele minerale se găsesc atât sub formă de soluţii saline (fosfaţi, carbonaţi,
cloruri), cât şi în componenţa unor molecule organice (fosforul în nucleoproteine şi
263
fosfolipide, fierul în hemoglobină, mioglobină şi enzime cu fier, sulful în tioaminoacizi şi în
vitamina B1, iodul în hormonii tiroidieni etc.).
Ca roluri cu caracter general ale bioelementelor minerale, amintim :
 intră în structura tuturor celulelor şi lichidelor interstiţiale. Unele ţesuturi sunt deosebit
de bogate în elemente minerale (oasele, dinţii);
 intervin în reglarea cantităţii de lichide din organism şi a balanţei dintre apa intra- şi
extracelulară;
 influenţează permeabilitatea membranelor;
 menţin o anumită presiune osmotică şi echilibrul acido-bazic;
 intră în structura a numeroase enzime (metalo-enzimele cu cupru, fier, zinc, mangan,
molibden) sau prin prezenţa lor sub formă de ioni în mediul de reacţie, când
potenţează sau inhibă activitatea unor enzime şi hormoni. Pe această cale, elementele
minerale participă la foarte multe procese biochimice anabolice şi catabolice;
 intervin în contracţia musculară şi în reactivitatea sistemului nervos.
 Iată principalele bioelemente ale corpului, cu o scurtă descriere a fiecăruia în parte:

SODIUL
 Se găseşte în cantitate de 100g la un organism de 70 Kg.
 Este hidropigen (generează edeme) şi prezenţa sa în cantităţi mai mari în plasmă şi
ţesuturi produce retenţie apoasă şi edeme.
 Raţia zilnică normală pentru un adult este de 2-3g, dar de multe ori aportul de sodiu
depăşeşte necesarul datorită faptului că de multă vreme omul a folosit clorura de sodiu
pentru conservarea şi condimentarea produselor.
POTASIUL
 Se găseşte în cantitate de 250g la un organism de 70 Kg.
 Este principalul constituent salin al protoplasmei.
 Măreşte eliminarea sodiului şi stimulează diureza.
 Raţia zilnică normală pentru un adult este de 2-3g potasiu.
 Are, de asemenea, rol în sinteza proteinelor şi glicogenului celular.
 În fazele de anabolism proteic, necesarul de potasiu creşte.
 Catabolismul proteic se însoţeşte de o accentuare a eliminării urinare de potasiu.
 Raţia zilnică normală pentru un adult este de 2-3g potasiu.
264
CLORUL
 Se găseşte în cantitate de 100g la un organism de 70 Kg., în lichidele extracelulare
(plasmă şi lichid interstiţial)
 Raţia zilnică normală pentru un adult este de 4-5g clor.
CALCIUL
 Se găseşte în cantitate de 1100-1500g la un organism de 70 kg, concentrându-se în
proporţie de 99% în matricea organică a osului sub formă de fosfat tricalcic şi
carbonat de calciu.
 Deşi în ţesuturile moi cantitatea de calciu este redusă ( 10 mg la 100 ml plasmă şi 15
mg la 100 mg ţesut muscular ), acesta îndeplineşte roluri importante.
 Scăderea calciului ionizabil din sânge poate determina spasmofilie şi tetanie.
 Nivelul calcemiei este reglat de acţiunea antagonistă a parahormonului
hipercalcemiant şi a calcitoninei (hipocalcemiant).
 Numai 20-40% din cantitatea de calciu ingerată trece bariera intestinală.
 Absorbţia este înlesnită de prezenţa în intestin a vitaminei D, lactozei, acidului lactic,
acidului citric, aminoacizilor, sărurilor biliare, de raportul calciu/fosfor supraunitar.
 Necesarul de calciu este de 0,84g/zi, cu mărirea raţiei în gestaţie (mai ales în luna a 5-
a, când începe încorporarea calciului în scheletul fătului), în alăptare şi la copiii sub 15
ani.
 Cea mai importantă sursă de calciu este reprezentată de lapte şi brânzeturi, iar ca surse
secundare sunt: legume (varză, sfeclă, linte, andive, spanac), fructe suculente, ouă,
nuci.
FOSFORUL
 Constituie 1% din greutatea corpului.
 Cea mai mare parte se află în combinaţii anorganice cu calciu (oase, dinţi), iar restul în
combinaţii organice.
 Fosforul este necesar pentru sinteza acizilor nucleici, a fosfolipidelor şi a moleculelor
macrolitice (adenozin di- şi trifosfat, guanozin di- şi trifosfat, cistidin di- şi trifosfat).
 În multe etape ale oxidării glucidelor şi lipidelor este obligatorie prezenţa radicalilor
fosfaţi, iar majoritatea vitaminelor din grupa B sunt active numai după combinare cu
acid fosforic.
 Fosfaţii participă la sistemele tampon.
265
 Raţia optimă de fosfor este de 1-2g/zi.
 Cantităţi mari de fosfor se găsesc în: lapte, brânzeturi, ouă, linte.
 Cerealele conţin mult fosfor, dar cu coeficient de utilizare digestivă redusă, pentru că
în cea mai mare parte se află sub formă de acid fitic.
MAGNEZIUL
 Se află prezent în cantitate de 35g pentru un adult de 70 Kg.
 Este un cation intracelular şi se concentrează mai ales în mitocondrii.
 Prin intermediul unor enzime intră în metabolismul glucidelor şi lipidelor.
 Necesarul de magneziu este apreciat la 1/3 din raţia de calciu. 49
 Insuficienţa magneziului favorizează creşterea colesterolemiei şi ateromatoza.
 Se găseşte în: grâu, ovăz, porumb, spanac, cartofi, sfeclă roşie, polen etc.
FIERUL
 În organismul adultului se găseşte 3-5g fier.
 Mai mult de jumătate intră în structura hemoglobinei, iar restul în mioglobină,
feroenzime, complexe proteice de transport (siderofilină sau transferină) şi depozit
(feritină şi hemosiderină).
 Fierul plasmatic este de cca 120 mg/100ml.
 Cantităţi mici de fier se pierd prin fanere, descuamarea tegumentelor şi mucoaselor,
transpiraţii, urină, sânge menstrual.
 Necesarul de fier este de 18-20 mg/zi la femei şi 12-14mg/zi la bărbaţi.
 Coeficientul de utilizare digestivă este de 10%, dar se dublează sau chiar se triplează
când cantităţile ingerate sunt foarte reduse şi în caz de nevoi sporite ale organismului.
 Aciditatea normală gastrică, vitamina C facilitează trecerea barierei digestive.
 Cele mai bogate alimente în fier sunt : drojdia de bere ( 18,2 mg la 100g ), făină de
soia, praf de cacao, fasole albă ( 10 mg la 100g ), gălbenuş de ou, linte ( 7 mg la 100g
), caise, curmale, alune ( 5 mg la 100g ), stafide, pătrunjel ( 3 mg la 100g ) şi spanac (
1,5 mg la 100g ).
CUPRUL
 Se află în cantităţi de 100-150 mg în organismul adultului.
 Contribuie la absorbţia fierului şi sinteza de hemoglobină, participă la metabolismul
vitaminei C, al purinelor.
 Circulă legat de proteine (cupreina = 120 mg/100 ml).
266
 Se găseşte în: nuci, legume, boabe de cereale.
 Necesarul de cupru pentru adult este de 2,5 mg/zi.
 De multe ori însă, alimentele aduc cantităţi mari, ca rezultat al poluării, din amblaje,
substanţe fungicide.
COBALTUL
 Atât prin prezenţa sa, cât şi sub formă de vitamina B12, favorizează hematopoeza.
IODUL
 Este un oligoelement constituent al hormonilor tiroidieni.
 Pentru prevenirea guşei endemice, raţia optimă este de 150 mg/zi.
 Calea folosită la noi în ţară pentru profilaxia distrofiei endemice tireopate este
administrarea de sare iodată (10-20 mg iodat de potasiu/1 Kg sare).
 Iodul se găseşte în: usturoi, ceapă, praz, spanac, varză, roşii.
FLUORUL
 Creşte rezistenţa la carii dentare, mai ales la copii, reduce osteoporoza.
 Sursele cele mai importante de fluor sunt: apa de băut, ceaiul rusesc, grâul, orezul,
caisele, strugurii, cartofii, ridichile, roşiile.
ZINCUL
 Intră în structura unor enzime importante, facilitează procesele de oxido-reducere.
 În afară de produsele animale, zincul se găseşte în: drojdia de bere, germenii de grâu.
MANGANUL
 Este un activator enzimatic, participă la formarea osului.
 Se găseşte în: legume, nuci, boabe de cereale.
CROMUL
 Are rol în metabolismul glucidelor şi lipidelor.
SELENIUL
 Este un antioxidant.
 Are efecte hepato-protectoare.

Macromineralele:
• Sodiu: reglează presiunea arterială, ph-ul sanguin, presiunea osmotică și intervine în

transmiterea impulsului nervos.
267
• Potasiu: influențează propagarea impulsului nervos în țesutul cardiac, muscula și
neuronal; influențează secreția hormonală, presiunea sanguină, tranzitul, metabolismul
glucidic, starea de hidratare a corpului uman.
• Clor: asigură transmiterea impulsului nervos și homeostazia celulară (integritatea

celulei)
• Calciu: intră în structura oaselor, asigură contracția musculară și coagularea

corespunzătoare a sângelui.
• Fosfor: este component de bază în structura acizilor nucleici; reprezintă principala

monedă energetică a celulei (ATP); intră în constituția membranei celulare și a oaselor
și dinților.
• Magneziu: este co-factor pentru multe dintre enzimele din corpul nostru; stabilizează
structurile fosfat, intervenind în aceleași procese cu acestea; asigură contracția
corespunzătoare a mușchiului cardiac și intervine în procese de metabolism osos.
• Sulf: este o componentă esențială a tuturor celulelor; intră în compoziția unor

proteine, enzime și vitamine;
Micromineralele:
• Fier: principala funcție este aceea de transportor al oxigenului, drept parte integrată
din hemoglobină.
• Zinc: activează limfocitele T —> reglează imunitatea și prezintă rol antitumoral; este
util în tratamentul diareei la copii; facilitează procesele de memorare; scurtează
episoadele de răceală de sezon (prezintă acțiune antivirală); menține integritatea și
structura pielii (stimulează reepitelizarea și scade inflamația); stimulează creșterea și
dezvoltarea organelor sexuale; intervine în procese de protecție retiniană; influențează
fertilitatea la bărbați.
• Iod: intră în compoziția hormonilor tiroidieni, cu rol reglator al anumitor funcții

metabolice.
• Seleniu: este co-factor pentru anumite enzime; este antioxidant alături de vitamina E;
ajută la buna funcționare a tiroidei; influențează sistemul imunitar, metabolismul
glucozei și poate juca un ol important în prevenția cancerului.
268
• Cupru: joacă un rol în sinteza eritrocitelor și menține o bună funcționare a sistemului
nervos și a celui imun; intervine în sinteza colagenului; are rol antioxidant; este
necesar pentru producerea de energie în corpul uman.
• Fluor: joacă un rol important în metabolismul calciului, în mineralizarea osoasă și

dezvoltarea normală a dinților.
• Crom: intervine în metabolismul glucidic, normalizând valorile glicemice și susținând

acțiunea insulinei.
• Molibden: acționează drept co-factor în catabolismul unor aminoacizi.
• Mangan: intervine în sinteza țesuturilor de legătură, a oaselor, factorilor de coagulare,

a hormonilor; asigură o bună funcționare a țesutului nervos; este co-factor al enzimei
antioxidante superoxid dismutaza; intervine și în metabolismul carbohidraților și în
absorbția calciului.
4.2.7. Apa
 Apa şi importanţa ei
Apa este cel mai important constituent al organismului uman, o cantitate de până la patru
cincimi din greutatea corpului nostru fiind constituita din apă. Această importanţă este pusă în
evidenţă şi de faptul că un om nu poate supravieţui mai mult de câteva zile fără apă, pe când
fără hrană se poate trăi mai mult. Apa este solventul principal pentru produşii de digestie,
fiind esenţială pentru eliminarea reziduurilor şi toxinelor din organism. Deşi nu există o doză
foarte exactă recomandată, sase pahare de apă zilnic sunt considerate ca minim suficiente
pentru o bună sănătate a organismului. Femeile care alăptează au nevoie crescută de apă,
datorită cantităţii eliminate în procesul de lactaţie.
 Rolul apei în organism
Aşa, cum am mai spus, reprezintă un dizolvant pentru multe substanţe şi este mediul în
care se desfăşoară majoritatea reacţiilor chimice care fac parte din procesul de metabolism.
Rolul apei în organism este foarte important. În cele mai multe cazuri, pentru ca o reacţie
(bio)chimică să poată avea loc, este nevoie ca substanţele ce urmează să interacţioneze să fie
dizolvate în prealabil în apă. În organism au loc numeroase reacţii chimice, al căror rezultat
sunt energia şi căldura, reacţii ce susţin metabolismul necesar vieţii. Aceste reacţii necesită un
mediu apos, în caz contrar substanţele nu se pot desface în ioni, iar reacţiile nu pot avea loc.
269
Mai mult decât atât, apa însăşi este un electrolit slab, care se disociază în ioni de hidrogen
(H+) şi hidroxil (OH-). Aceşti ioni pot avea rolul de catalizator, accelerând reacţiile care, în
mod normal, ar dura mult mai mult decât câteva secunde.
O altă proprietate importantă a apei ar fi aceea de a disipa căldura prin evaporare.
Această însuşire are un rol foarte important în fiziologia termoreglării. La temperaturi
atmosferice ridicate, organismul primeşte mult mai multă căldură decât are nevoie. Dacă
această căldură nu ar fi disipată, organismul ar avea de suferit. Din fericire, corpul uman
dispune de o serie de mecanisme de eliminare a căldurii. Unul dintre ele se bazează pe
prezenţa apei şi presupune schimbarea acesteia din stare lichidă în stare gazoasă cu o pierdere
de căldură (transpiraţie). Astfel, fiecare gram de apă evaporat de pe suprafaţa pielii la
temperatura camerei facilitează pierderea a 580 de calorii.
Apa ingerată este transportată prin sânge în tot organismul şi este reţinută în ţesuturi în
funcţie de nevoi. Rezervele de apă ale corpului se găsesc în special în mușchi şi în piele. Pe
lângă acestea, şi alte organe conţin o cantitate însemnată de apă, care le facilitează
funcţionarea: creierul, ficatul, plasma sanguină, plămânii, etc.
 Bilanţul hidric
Reprezintă diferenţa dintre aportul şi eliminările de apă. În condiţii normale, cantităţile de
apă introduse în organism sunt egale cu pierderile hidrice.
Aportul hidric pentru subiecţii sănătoşi din regiunile temperate, ce efectuează eforturi
moderate (35 kcal/kg corp/zi) şi au alimentaţie echilibrată, este de aproximativ 2500 ml/zi (cu
variaţii cuprinse între 35-40 ml/kg corp/zi). Este asigurat din lichidele băute, apa existentă în
alimentele solide (800-1000 ml) şi apa metabolică rezultată din catabolismul proteinelor (0,41
ml/g), glucidelor (0,55 ml/g) şi lipidelor (1,07 ml/g). Exceptând zahărul şi grăsimile pure, apa
se găseşte în alimente într-o proporţie importantă: laptele 87%, oul 75%, legumele şi fructele
proaspete 70-90%, cerealele fierte 80-85%, carnea 50-75%, pâinea 35%, brânzeturi 30-35%.
Eliminările hidrice se realizează pe patru căi: renală, cutanată, pulmonară, digestivă.
Pe cale cutanată, apa se pierde prin transpiraţie.
Eliminările digestive sunt în medie de 200 ml pe zi, fiind mai scăzute la persoanele
constipate, dar mult mai pronunţate în caz de diaree (1-2 l/zi).
Pierderile renale sunt, în condiţii normale, de 1000-1500 ml/zi, valoarea minimă pe 24 de ore
fiind de 600 ml, ce reprezintă strictul necesar pentru eliminarea produşilor toxici de
metabolism.
270
În patologia umană, asigurarea unui aport crescut de apă devine necesară în litiaza
renală (contribuie la eliminarea litiazei), infecţiile urinare (antrenează în exterior o mare parte
din microbii multiplicaţi în căile urinare), bronşita cronică (fluidifică secreţiile bronşice,
uşurându-le eliminarea prin tuse), constipaţie cronică simplă (măreşte volumul bolului fecal,
stimulând astfel peristaltismul), etc.
Nevoile hidrice zilnice pentru un copil sunt de 1,5ml pentru fiecare calorie consumată
şi 1ml pentru o calorie la adulţi.
4.2.8. Enzimele
Enzimele sunt biocatalizatori prezenţi în toate organismele vii şi se găsesc în toate

tipurile de celule animale, în fluide corporale ( sânge, limfă, lichid cefalorahidian, lichid
intestinal ), în unele secreţii specifice pentru diferite organe ( stomac, pancreas, intestin
subţire, rinichi ).
 Proprietăţile generale ale enzimelor
Toate enzimele cunoscute până în prezent sunt substanţe de natură proteică şi îndeplinesc
rol de catalizatori ai transformărilor biochimice din celula vie. Fiind biocatalizatori, enzimele
prezintă toate proprietăţile generale ale catalizatorilor chimici.
Cea mai importantă proprietate a enzimelor, total neîntâlnită în cataliza chimică, o
constituie înalta specificitate de acţiune a acestora, ceea ce înseamnă că o enzimă catalizează
transformarea unui singur substrat şi, doar în cazuri rare, a unui grup restrâns de substanţe
înrudite structural. In funcţie de modul de manifestare, specificitatea de acţiune a enzimelor
poate fi de mai multe tipuri :
 specificitate de reacţie,
 specificitate de substrat;
 specificitate absolută de grup;
 specificitate relativă de grup;
 Stereospecificitate, etc.
Ca biocatalizatori, enzimele pot fi caracterizate prin următoarele proprietăţi generale:
 acţionează în cantităţi extrem de mici, dar manifestă o activitate extrem de intensă;
 nu se consumă şi nu se transformă în reacţiile catalizate;
271
 catalizează reacţii termodinamic posibile, adică reacţii care corespund unei diminuări a
energiei libere;
 orientează şi măresc viteza reacţiilor biochimice, determinând scăderea energiei de
activare a moleculelor de substrat asupra cărora acţionează;
 constituie cei mai eficienţi catalizatori cunoscuţi, determinând reacţii extrem de rapide;
nu modifică starea finală de echilibru a reacţiilor, ci numai viteza cu care se realizează acest
echilibru;
 într-o reacţie reversibilă care conduce la o stare de echilibru, enzima accelerează
numai cele două viteze de reacţie (1 şi 2) care evoluează simultan şi în sens invers,
determinând astfel atingerea mai rapidă a stării de echilibru;
 se disting printr-o specificitate de acţiune, conversia unui substrat într-un produs de
reacţie sau biosinteza unei substanţe din componentele constitutive fiind catalizate de
un anumit tip de enzime;
 asigură coordonarea, reglarea şi controlul proceselor biochimice la care participă,
modulând activitatea metabolismului celular.
Structura chimică de ansamblu a enzimelor este reprezentată de un edificiu

macromolecular complex, determinat de nivelurile de organizare structurală a proteinelor.
Totodată, enzimele posedă proprietăţile generale fizice şi chimice ale proteinelor. Fiind însă o
clasă specială de molecule proteice, enzimele se caracterizează, sub aspect structural, prin
două trăsături generale distinctive în strânsă corelaţie, şi anume :
 Existenţa unor particularităţi structurale specifice, care le conferă activitatea
catalitică; astfel, moleculele de enzimă posedă în structura lor anumite zone,
denumite situsuri cu o secvenţă de aminoacizi şi conformaţia caracteristică, zone
care sunt esenţiale pentru manifestarea activităţii catalitice (situs catalitic) sau
pentru funcţia de reglare (situs allosteric) a unor secvenţe de reacţii;
 Existenţa unei configuraţii structurale spaţiale a moleculei, configuraţie care – în
ansamblul ei – este responsabilă sau contribuie la manifestarea activităţii
enzimatice.
 Clasificarea enzimelor
După felul reacţiei catalizate, enzimele se clasifică în următoarele grupe:
 Oxidoreductaze
272
 Transferaze
 Hidrolaze
 Liaze
 Izomeraze
 Ligaze ( Sintetaze)
Oxidoreductazele sunt enzimele care catalizează reacţiile de oxido-reducere.

Transferazele sunt enzimele care catalizează reacţiile de transfer a unor grupări chimice.
Hidrolazele sunt enzime care scindează hidrolitic legătura covalentă C-C, C-O, C-N, C-S în
prezenţa apei şi sunt implicate în procesele de degradare.
Liazele sunt enzime care catalizează scindarea legăturii C-C, C-O, C-S, C-N în absenţa apei.
Izomerazele sunt enzime care catalizează reacţia de izomerizare.
Sintetazele sunt enzime care catalizează procesele de sinteză.
Deficitul în enzime digestive determină maldigestie şi malabsorbţie, sindrom dispeptic
(balonări, disconfort şi flatulenţă).
Deficitul de alfa-antitripsină determină bloc alveolocapilar, scăderea oxigenării şi este
favorizat de poluanţi.
4.3.1. Metabolismul
Prin metabolism se înţelege totalitatea transformărilor biochimice şi energetice care

au loc în ţesuturile organismelor vii.
Metabolismul se caracterizează printr-un schimb permanent de substanţe dintre
materia vie şi mediul de viaţă înconjurător. Legătura organismelor vegetale, animale şi
microorganismelor cu mediul înconjurător se face prin substanţele nutritive. Dacă materia
neînsufleţită se distruge sub acţiunea factorilor de mediu (aer, apă, lumină, sol, etc.), pentru
materia vie aceşti factori sunt indispensabili. Viaţa este posibilă numai dacă între organismul
viu şi mediul înconjurător există un schimb permanent de substanţă. Dacă acest schimb va
înceta vreodată, în acel moment va înceta şi viaţa.
273
Metabolismul este un proces complex, care are la bază două procese opuse :
 catabolismul - totalitatea proceselor chimice de degradare a substanţelor din organism;
se produce în special ruperea legăturilor dintre atomii de carbon, din moleculele
diferitelor substanţe; acest tip de reacţii este însoţit de eliberare de energie (reacţie
exotermă).
 anabolismul - procesele chimice de biosinteză a substanţelor ce intră în alcătuirea
materiei vii. Reacţiile anabolice se caracterizează prin consum de energie şi se numesc
reacţii endergonice (reacţii endoterme).
Energia necesară proceselor de biosinteză provine în cea mai mare parte din desfacerea
legăturilor macroergice ale diferiţilor compuşi. În funcţie de capacitatea de producere a
energiei, organismele se împart în :
 autotrofe (greacă autos=însuşi; trophe=hrană) - organisme care îşi sintetizează
substanţele organice necesare, prin procesul de fotosineză şi chemosinteză;
 heterotrofe (greacă heteros=diferit; trophe=hrană) - organisme care îşi asigură hrana
folosind diferite substanţe în descompunere (saprofite) sau parazitând alte organisme
vii (parazite).
Catabolismul şi anabolismul se desfăşoară printr-o succesiune a numeroase reacţii

chimice: hidroliză, hidrogenare, deshidratare, decarboxilare, dezaminare, transaminare,
esterificare, condensare, polimerizare.
Reacţiile chimice care au loc în organism sunt organizate în aşa numitele căi metabolice,
în care orice compus este transformat în altul prin intermediul unei enzime. Acestea sunt
cruciale pentru metabolism, deoarece permit ca în organisme să se realizeze reacţii rapid şi
eficient, catalizându-le, reacţii care, din punct de vedere termodinamic, nu pot avea loc la
temperaturile, valorile de pH, etc. ale organismelor vii. In plus, enzimele permit reglarea
căilor metabolice în funcţie de semnalele primite de celule de la alte celule sau de la mediul
înconjurător.
Cele două căi metabolice majore ale catabolismului carbohidraţilor sunt :
 Glicoliza
 Ciclul Krebs
274
Carbohidraţii, care sunt sursă de energie pentru om, intră în dietă sub diferite forme:
glucoză (fructe), fructoză (miere), diglucide (zahăr), poliglucide (amidon) şi glicogen.
Celuloza este consumată, dar nu este digerată de om.
Prima etapă în metabolismul carbohidraţilor este conversia acestora de la polimeri la
forme mai simple, solubile, care pot fi transportate prin peretele intestinal şi trecute în
ţesuturi. Scindarea poliglucidelor are loc în gură. Saliva este uşor acidă, pH ≈ 6,8 şi conţine
amilaze, care încep să digere carbohidraţii. Acţiunea acestor amilaze se limitează la nivelul
gurii şi esofagului şi este inactivată de pH-ul mult mai acid al stomacului. Odată ajunse în
stomac, dextrinele, diglucide şi triglucide rezultate prin acţiunea amilazelor suferă o hidroliză
acidă, iar proteazele şi lipazele gastrice specifice contribuie la hidroliza proteinelor şi
grăsimilor respective. Amestecul de secreţii gastrice, salivă şi alimente este trecut în intestinul
subţire. Enzime intestinale, incluzând maltaze, sucraze, lactaze şi trehalaze, hidrolizează di- şi
tri-glucidele. Rezultatul final este conversia aproape completă a poliglucidelor în
monoglucide. Glucoza şi celelalte monoglucide rezultate sunt transportate prin peretele
intestinal la vena hepatică principală şi apoi în ficat şi alte ţesuturi.
Ciclul Krebs- cunoscut mult mai rar ca ciclul Szent-Györgyi-Krebs – este reprezentat de o
serie de reacţii chimice catalizate enzimatic, de o importanţă majoră, produse în toate celulele
vii care utilizează oxigen ca parte din respiraţia celulară.

Organismul nostru, pentru a-şi desfăşura activitatea în condiţii bune, trebuie să
primească zilnic o cantitate de energie şi de factori nutritivi (proteine, glucide, lipide,
minerale, vitamine şi apă). Acestea sunt furnizate prin aportul de alimente.
Raţia alimentară reprezintă cantitatea de alimente ingerate care satisface calitativ şi

cantitativ toate nevoile nutritive ale organismului pe o perioadă de timp, de obicei, de 24 de
ore.
Nevoile nutritive se exprimă fie sub forma nevoilor energetice (calorice), exprimate în calorii,
fie sub forma nevoilor de factori nutritivi (proteine, glucide, lipide, minerale, apă, vitamine),
fie sub forma nevoilor în alimente, ultimul reprezentând un mod de exprimare mai apropiat de
felul cum se găsesc factorii nutritivi în natură.
275
Toate procesele vitale din organism (circulaţie, respiraţie, excreţie, contracţia
musculară, etc.) se efectuează cu cheltuială de energie. Nevoile de energie sunt cele mai
stringente, pe care organismul caută să le acopere în primul rând; când acestea nu sunt
satisfăcute, organismul apelează la propriile sale ţesuturi, pe care le arde tocmai pentru a
obţine această energie de care are nevoie.
Principalii furnizori de energie ai organismului sunt principiile nutritive calorigene
(macronutrienţi): lipidele, glucidele şi proteinele, provenite din alimentele ingerate sau, când
acestea lipsesc ori sunt insuficiente, provenite din arderea ţesuturilor organismului însuşi.
Macronutrienţii conţin energie solară înmagazinată în legăturile chimice. Această
energie este eliberată în procesele metabolice şi stocată sub forma legăturilor macroergice din
molecula de ATP (adenozintrifosfat). Molecula de ATP este bariera energetică universală,
aparţinând tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ, evident şi omului.
Moleculele de ATP sunt generate la nivelul metabolismului celular, în cadrul
mitocondriilor, prin procesul de respiraţie celulară (proces aerob). Respiraţia celulară se
produce în trei stadii :
 producţia de acetil-coenzimă A (acetil–CoA) din glucoză, acizi graşi şi aminoacizi;
 oxidarea acetil-CoA în cadrul ciclului acizilor tricarboxilici (ciclul Krebs) cu
producere de ATP;
 transferul de electroni şi fosforilarea oxidativă, cu producţie mare de ATP.
Se estimează că un om produce şi consumă, în fiecare zi, propria sa greutate în ATP.
Organele cele mai mari consumatoare de energie sunt creierul, inima, muşchii şi ficatul.
Pentru menţinerea funcţiilor vitale, organismul consumă o cantitate minimă indispensabilă
de energie calorică, numită metabolism bazal.
Metabolismul bazal este cantitatea de energie necesară unui individ aflat în stare de
veghe, în repaus fizic şi psihic, la cel puţin 12 ore după ultima masă şi la cel putin 24 ore după
ultima ingestie de proteine, în condiţii de neutralitate termică ( adică la o temperatură a
mediului ambiant de 20-21°C grade).
276
Determinarea metabolismului bazal se face cu aparate speciale, care măsoară direct
sau indirect această cheltuială de energie a individului, pe baza unor formule de calcul.

Formula de calcul cea mai des utilizată pentru metabolismul bazal este ecuaţia Harris-
Benedict, ecuaţie care ia în calcul: greutatea (G în kg), înălțimea (T în cm – talie în sistemul
occidental), vârsta (V în ani), iar rezultatul se exprimă în kcal/24h:
 MBfemei = 655 + ( 9,5*G ) + ( 1,8*T ) - ( 4,7*V )
 MBbărbaţi = 66 + ( 13,7*G ) + ( 5*T ) - ( 6,8*V )
La consumul energetic bazal, se adaugă 30%, 50% sau 100% pentru activitate sedentară,
moderată sau mare. Pacienţii spitalizaţi necesită, de obicei, 120% din MB pentru a preveni
alterarea tisulară şi pentru a permite anabolismul. Consumul energetic este crescut în febră
(13% pentru fiecare grad Celsius peste normal , arsuri (40 - 100%), traumatisme (40 - 100%)
şi hipertiroidism.
Valori nomale: MB determinat variază între 90% şi 115% din valorile ideale şi se exprimă
sub forma limitelor din normal, respectiv ( – 10 % ) şi ( + 15 % ).
Variaţii fiziologice ale metabolismului bazal - în funcţie de :
1. Vârstă :
- nou-născut – 30 kcal/m²/ oră
- 1 an – 55 kcal/m²/ oră
- 20 ani – 40 kcal/m² / oră
- 60 ani – 35 kcal /m² /oră
2. Sex: MB este mai scăzut la femei, în medie cu 10 % faţă de MB al bărbaţilor, datorită
diferenţei de masă musculară
3. Greutate şi talie ( înălţime ), care se utilizează pentru determinarea suprafeţei corporale
4. Starea fiziologică: în sarcină MB are valori crescute
5. Temperatura mediului: există o relaţie invers proporţională între temperatura mediului şi
valoarea MB
Variaţii patologice ale metabolismului bazal :
1. MB este crescut ( > + 15 % ) în hipertiroidism, stări febrile;
2. MB este scăzut ( < - 10 % ) în hipotiroidism, insuficienţă hipofizocorticosuprarenaliană.
277
Necesarul energetic (N ) reprezintă cheltuielile energetice zilnice, care trebuie
acoperite prin consum de alimente. Necesarul energetic variază în limite largi, de la un individ
la altul şi chiar şi la aceeaşi persoană, în funcţie de starea fiziologică şi de solicitările
adaptative induse de mediu. El trebuie să acopere atât metabolismul bazal, cât şi cheltuielile
energetice suplimentare, dintre acestea cele mai importante fiind cele legate de activitatea
fizică, efortul de termoreglare, acţiunea dinamică specifică a alimentelor ( ADS ) şi stările
fiziologice, cum ar fi sarcina şi alăptarea.
 Cheltuielile energetice sunt reprezentate de:
 Metabolismul bazal - exprimat în kcal/oră, folosind ecuaţia Harris-Benedict pentru
calculul MB/24 ore.
 Activitatea fizică - presupune un consum energetic cuprins între 50-400 kcal/oră, în
funcţie de intensitatea efortului :
• uşor: 50 – 90 kcal/oră
• mediu: 100 – 150 kcal/oră
• intens: 150 – 400 kcal/oră
 Acţiunea dinamică specifică a alimentelor (ADS) – reprezintă energia consumată
pentru metabolizarea principiilor nutritive, reprezentând 4% din NE pentru lipide, 6%
pentru glucide şi 30% pentru proteine. În cadrul unei alimentaţii echilibrate, ADS
reprezintă în medie 10% din NE/24 ore.
 Stări fiziologice :
• la femeia gravidă - supliment de 400 kcal/24 ore
• la femeia care alăptează ( lehuză ) - supliment de 1000 kcal/24 ore
Observaţie: în calculul NE trebuie să se ţină cont şi de pierderile calorice datorate prelucrării
termice a alimentelor şi de condiţiile climatice, care implică o activare intensă a termoreglării.
 Calculul necesarului energetic/zi

1. Exprimarea MB în kcal/oră :
MB ( kcal/oră ) = MB ( exprimat în kcal/24 ore ) / 24
2. Repartiţia NE în funcţie de activitatea fizică :
 8 ore de somn - pentru 1 oră de somn, necesarul energetic este de 90% din MB =
0,9xMB. Rezultă un
278
NEsomn = 8 x 0,9 x MB.
 8 ore de stare de veghe - pentru 1 oră necesarul este de 130 % MB = 1,3 x MB.
Rezultă un
NEstare de veghe = 8 x 1,3 x MB.

 8 ore de activitate fizică - pentru 1 oră sunt necesare MB + nr.kcal/oră, în funcţie de
efortul fizic depus. Rezultă un NE în funcţie de activitatea fizică depusă
NE act.fiz. = 8 x MB + nr.kcal/oră de activitate.

3. Calculul NE în funcţie de activitatea fizică/24ore :
NE/24 ore = NEsomn + NEstare de veghe + Neact.fiz.
NE/24 ore = ( 8 x 0,9 x MB ) + ( 8 x 1,3 x MB ) + [ 8 x ( MB + nr.kcal/oră de activitate )]
4. Calculul ADS. Se adaugă ADS = 10% x NE/24 ore
5. Determinarea NEtotal/24 ore.
NEtotal/24 ore = NE/24 ore + ADS = NE/24 ore + 0,1 x NE/24 ore = 1,1 x NE/24 ore
Variaţii fiziologice ale necesarului energetic - în funcţie de:

1. Intensitatea activităţii depuse. Se consideră că valoarea medie a NEtotal / 24 ore este de :
- 2000 kcal/24 ore – activitate sedentară
- 2500 kcal/24 ore – activitate fizică uşoară
- 3000 kcal/24 ore – activitate fizică medie
- 3500 – 4500 kcal/24 ore – activitate fizică grea şi foarte grea
2. Vârstă : NEtotal/24 ore scade cu vârsta, fiind mai mare la copii în raport cu greutatea
corporală, faţă de adulţi şi având valorile cele mai scăzute la bătrâni
3. Sexul persoanei : NEtotal/24 ore este mai mare la sexul masculin decât la cel feminin
4. Stări fiziologice ( graviditate, lactaţie ) determină creşterea NEtotal/24 ore
5. Condiţii de climă : NEtotal/24 ore este scăzut în zonele cu climă caldă şi creşte în zonele
reci
Variaţii patologice ale necesarului energetic:

1. NEtotal/24 ore este crescut în hipertiroidism, stări febrile, infecţii, traumatisme
2. NEtotal/24 ore este scăzut în hipotiroidism, insuficienţă hipofizo–corticosuprarenală
279
4.3.5. Întocmirea meniurilor alimentare
Pasul 1. Se calculează indicele de masă corporală (IMC). Acesta este un indicator oficial
de calculare a greutăţii corporale ideale, în concordanţă cu înalţimea şi vârsta. Scopul acestuia
este de a identifica numărul de kilograme pe care o persoană ar trebui să-l câştige sau să-l
piardă, indiferent de gen.
Limite:
- Nu este o metodă de calcul potrivită pentru copii
- Nu este o metodă de calcul potrivită pentru gravide
- Nu este o metodă de calcul potrivită pentru sportive
- Nu este o metodă potrivită pentru vârstinici
- Nu este menită să stabilească procentul de grăsime corporal, masă muscular sau
osoasă.
Formula de calcul este IMC= G/ ÎxÎ
Indicele de interpretare a masei corporale:
Nr crt Indicele de masă Interpretare rezultat Risc de boală
corporală
1 18,49 sau mai puţin Subponderal DA
2 18,50 – 24,99 Greutate normală NU
3 25-29,99 Supraponderal DA
4 30- 34,99 Obezitate de gradul I DA
5 35-39,99 Obezitate de gradul II DA
6 40 sau mai mult Obezitate morbidă DA
Exemplul 1:
Greutate= 75 kg
Înălţime= 1,76
IMC= G/ ÎxÎ
IMC= 75/ (1,76 X 1,76 )
IMC= 24,27
IMC- greutate normală ( la limita superioară)
280
Pasul 2. Se calculează metabolismul bazal ( MB). Metabolismul bazal este cantitatea de
energie necesară unui individ aflat în stare de veghe, în repaus fizic şi psihic, la cel puţin 12
ore după ultima masă şi la cel puțin 24 ore după ultima ingestie de proteine, în condiţii de
neutralitate termică (adică la o temperatură a mediului ambiant de 20-21°C grade).
Formula de calcul cea mai des utilizată pentru metabolismul bazal este ecuaţia Harris-
Benedict, ecuaţie care ia în calcul: greutatea (G în kg ), înălțimea (T în cm – talie în sistemul
occidental ), vârsta ( V în ani ), iar rezultatul se exprimă în kcal/24h :
MBfemei = 655 + (9,5*G ) + ( 1,8*T ) - ( 4,7*V )
MB bărbaţi = 66 + (13,7*G ) + ( 5*T ) - ( 6,8*V )
Legendă:
G= greutate (masa)
T= înălţimea în cm (talia în sistemul occidental).
Exemplul 1.
Sex: feminin
Vârsta: 43 de ani
Greutatea: 75 kg
Talia: 176 cm
MB= 655+ ( 9,5 X 75) + ( 1,8 X 176) – ( 4,7 X 43)
MB = 1482,2 kcal/ 24 ore
MB/ h=61,75 kcal
Exemplul 2.
Sex: masculin
Vârsta: 47 de ani
Greutatea: 98 kg
Talia: 186 com
MB = 66 + ( 13,7 X 98) +( 5X 186) – (6,8 X 47)
MB= 2019 kcal / 24 ore
MB/ h= 84,12
281
Pasul 3. Se calculează necesarul TOTAL de energie ( NE total). Acesta reprezintă
cheltuielile energetice zilnice, care trebuie acoperite prin consum de alimente. Necesarul
energetic variază în limite largi, de la un individ la altul şi chiar şi la aceeaşi persoană, în
funcţie de starea fiziologică şi de solicitările adaptative induse de mediu. El trebuie să acopere
atât metabolismul bazal, cât şi cheltuielile energetice suplimentare, dintre acestea cele mai
importante fiind cele legate de activitatea fizică, efortul de termoreglare, acţiunea dinamică
specifică a alimentelor ( ADS ) şi stările fiziologice, cum ar fi sarcina şi alăptarea.
Cheltuielile energetice sunt reprezentate de:
- Metabolismul bazal - exprimat în kcal/oră, folosind ecuaţia Harris-Benedict pentru calculul
MB/24 ore.
- Activitatea fizică - presupune un consum energetic cuprins între 50-400 kcal/oră, în funcţie
de intensitatea efortului:
• uşor: 50 – 90 kcal/oră
• mediu: 100 – 150 kcal/oră
• intens: 150 – 400 kcal/oră
- Acţiunea dinamică specifică a alimentelor (ADS) – reprezintă energia consumată pentru
metabolizarea principiilor nutritive, reprezentând 4% din NE pentru lipide, 6% pentru glucide
şi 30% pentru proteine. În cadrul unei alimentaţii echilibrate, ADS reprezintă în medie 10%
din NE/24 ore.
- Stări fiziologice:
• la femeia gravidă - supliment de 400 kcal/24 ore
• la femeia care alăptează ( lehuză ) - supliment de 1000 kcal/24 ore
Observaţie: în calculul NE trebuie să se ţină cont şi de pierderile calorice datorate prelucrării
termice a alimentelor şi de condiţiile climatice, care implică o activare intensă a termoreglării.
NE total cuprinde mai multe etape:
 Necesarul de somn. În mod normal, 8 ore de somn din 24 sunt ideale. În aceste
condiţii, NE somn se calculează după formula:
NE somn=8x0.9xMB/ h
 NE stare de veghe= 8x 1.3 x MB/ h
 NE activ. fizică= 8x ( MB+nr de kcal/ ora de activitate fizică medie)
 NE 24 h= NE somn+ NE stare de veghe + NE activitate fizică
 NE total= NE 24 h x 1,1 ( ADS)
282
Exemplul 1
Sex: feminin
Vârsta: 43 de ani
Greutatea: 75 kg
Talia: 176 cm
MB= 655+ ( 9,5 X 75) + ( 1,8 X 176) – ( 4,7 X 43)
MB = 1482,2 kcal/ 24 ore
MB/ h=61,75 kcal
NE somn=8x0.9xMB/ h
NE somn= 444,6 kcal
NE stare de veghe= 8x 1.3 x MB/ h
NE stare de veghe= 642,2 kcal
NE activ. fizică= 8x ( MB+nr de kcal/ ora de activitate fizică medie)
NE activ. fizică= 8x( 61,75 +50)
NE activ. fizică=894
NE 24 h= NE somn+ NE stare de veghe + NE activ. fizică
NE 24 h= 444,6+642,2+894
NE 24 h= 1980 kcal
NE total= NE 24 h x 1,9 ( ADS)
NE total= 1980x1,9
NE total= 3762 kcal
Pasul 4. Se stabileşte necesarul zilnic de nutrienţi în procente:

Proteine- 15 %
Lipide- 30 %
Glucide- 55 %
Pasul 5. Se stabileşte necesarul zilnic de nutrienţi în kcal:
Proteine= 15/100 x NE total
Lipide= 30/100 x NE total
Glucide= 55/100 x NE total
283
Exemplu
Proteine= 15/100 x 3762= 564,3 kcal
Lipide= 30/100 x 3762 = 1128,6 kcal
Glucide= 55/100 x 3762= 2069,1 kcal
Pasul 6. Se stabileşte necesarul zilnic în grame:
Exemplu
Proteine= 564: 4,1= 137,5 g
Lipide = 1128: 9,3= 121,2 g
Glucide= 2069: 4,1= 504,6 g
Pasul 7. Stabilirea pe mese a procentelor:

Mic dejun- 25 %
Gustare- 10 %
Prânz- 35 %
Gustare- 10 %
Cină- 20%
Pasul 8. Stabilirea pe mese a kcaloriilor:
Mic dejun: 25/100 x NE total
Gustare: 10/100 x NE total
Prânz: 30/100 x NE total
Gustare: 10/100 x NE total
Cină: 20/100 x NE total
Exemplu
Mic dejun: 25/100 x 3762= 940,6 kcal
Gustare: 10/100 x 3762= 376,2 kcal
Prânz: 30/100 x 3762= 1128,6 kcal
Gustare: 10/100 x 3762= 376,2 kcal
Cină: 20/100 x 3762= 752,4 kcal
Pasul 9. Stabilirea în grame a nutrienţilor pentru micul dejun, cu datele de la pasul 6.
284
Mic dejun- 940 kcal- 25 % din meniul zilnic;
Proteine: 25/ 100 x 137,5= 34,3 g
Lipide: 25/ 100 x 121,2= 30,3 g
Glucide: 25/ 100 x 504,6= 126,1 g
Pasul 10. Stabilirea în grame a nutrienţilor pentru gustare, cu datele de la pasul 6.

Gustare- 376 kcal, 10 % din meniul zilnic.
Proteine: 10/ 100 x 137,5= 13,75 g
Lipide: 10/ 100 x 121,2= 12,1 g
Glucide: 10/ 100 x 504,6= 50,4 g
Pasul 11. Stabilirea în grame a nutrienţilor pentru prânz, cu datele de la pasul

Prânz 1128 kcal, 30 % din meniul zilnic.
Proteine: 30/ 100 x 137,5= 41,2 g
Lipide: 30/ 100 x 121,2= 36,3 g
Glucide: 30/ 100 x 504,6= 151,3 g
Pasul 12. Stabilirea în grame a nutrienţilor pentru gustare, cu datele de la pasul 6.
Gustare- 376 kcal, 10 % din meniul zilnic.
Proteine: 10/ 100 x 137,5= 13,75 g
Lipide: 10/ 100 x 121,2= 12,1 g
Glucide: 10/ 100 x 504,6= 50,4 g
Pasul 13. Stabilirea în grame a nutrienţilor pentru cină, cu datele de la pasul 6.

Cină- 752,4 kcal, 20 % din meniul zilnic.
Proteine: 20/ 100 x 137,5= 27,5 g
Lipide: 20/ 100 x 121,2= 24,2 g
Glucide: 20/ 100 x 504,6= 100,9 g
Lipsa clasificărilor dietelor în presa de larg consum nu este întâmplătoare. Pe de o

parte gruparea dietelor le-ar scădea din „aură”, pe de altă parte, dietele vor să pară, de
multe ori, intervenţii originale sau complexe. Din acest motiv, clasificarea ce urmează nu
285
este nici exhaustivă, nici nu reprezintă o sistematizare oficială. Cu toate acestea, câteva
repere pot constitui baza unor clasificări logice.
 Nivelul caloric
Având în vedere că dietele au ca scop scăderea în greutate, toate dietele sunt

hipocalorice. Deşi unele diete au pretenţia că se bazează pe alte principii, toate principiile
metodelor conduc la acelaşi lucru pentru a slăbi: un număr de calorii mai mic decât
cheltuielile energetice. Chiar şi intervenţiile nutriţionale conduse de medici au la bază
acelaşi principiu, pe care însă nu au motive să îl ascundă. Deşi acesta este secretul tuturor
dietelor, comercianţii cu nutriţie se păzesc de multe ori să îl afirme, cuvântul ‚hipocaloric’
fiind probabil pe o listă neagră a termenilor care NU trebuie împrumutaţi din medicină.
Clasificările în funcţie de nivelul restricţiei calorice sunt medicale şi nu îşi au locul în
clasificarea dietelor.
 Proporţia glucidelor, lipidelor şi proteinelor
Acest aspect reprezintă principalul criteriu în clasificarea dietelor, şi criteriul

studiat cel mai intens de ştiinţă. Având în vedere că glucidele, lipidele şi proteinele aduc
împreună totalul de 100% de calorii (în absenţa alcoolului), ponderea lor relativă este un
bun reper de clasificare.
a) Dietele hipolipidice.
Principiul este reducerea conţinutului alimentaţiei în grăsimi. Acest principiu este

utilizat în intervenţiile nutriţionale medicale, făcând referire şi la tipul de grăsimi ce trebuie
reduse (saturate, trans şi colesterol alimentar), dar se regăseşte şi în multe diete comerciale,
fără ca el să fie menţionat în principiile dietei. Exemplu: dieta Scarsdale, „dieta” Ornish.
Aceste dietele au la bază principii medicale: Swank, Ornish, Pritikin.
b) Dietele hipoglucidice – „low carb”.
Aceste diete se bazează pe reducerea ponderii glucidelor în aportul energetic total.

Compensarea se face prin creşterea aportului lipidelor şi/sau proteinelor, din acest motiv,
dietele hipoglucidice sunt şi hiperproteice, hiperlipidice sau ambele.
Exemple: dieta Atkins, dieta Zone, dieta Sugar Busters, dieta ketogenică (keto).
c) Dietele hiperproteice.
286
Sunt şi hipoglucidice, creşterea ponderii proteinelor făcându-se prin reducerea
carbohidraţilor. Exemple: dieta Protein Power, dieta Stillman, la care se adaugă dietele
comercializate ca hipoglucidice (Atkins, Zone, Sugar Busters etc.)
d) Dietele echilibrat hipocalorice.
Aceste diete sunt cele care respectă structura generală a alimentaţiei sănătoase, în
varianta ei cea mai larg acceptată (proporţia de 45-65% glucide / 10-35% proteine / 20-
35% lipide). Ele pot apela la diverse modalităţi de selecţie a alimentelor: dieta Weight
Watchers (dieta pe puncte), dieta Supermarket (înţelegerea etichetelor), dieta Okinawa
(densitatea calorică), dieta hackerului – Hacker’s diet (contorizarea caloriilor).
 Tipul glucidelor, lipidelor şi proteinelor
Majoritatea dietelor se referă la tipul macronutrienţilor, criteriile suprapunându-se

în multe cazuri peste criteriile generale pentru alimentaţia sănătoasă (tipul glucidelor,
lipidelor, proteinelor).
a) dietele bazate pe tipul glucidelor
Mai multe tipuri de diete corespund acestui criteriu. Exemple: dietele bazate pe
împărţirea glucidelor în funcţie de indicele glicemic: dieta Montignac, dieta South Beach;
b) dietele bazate pe tipul glucidelor, lipidelor şi proteinelor
Recomandările se suprapun peste criteriile pentru alimentaţia sănătoasă, şi se referă

la limitarea lipidelor saturate, trans, şi colesterolului alimentar, favorizarea lipidelor mono
şi polinesaturate, într-o proporţie adecvată, şi a glucidelor complexe. Exemple: majoritatea
dietelor comerciale, alături de variante ale alimentaţiei sănătoase: „dieta” mediteraneeană ,
regimul vegetarian etc.
 Necesitatea unor produse comerciale
Din acest punct de vedere se disting două categorii mari:
a) diete care necesită cumpărarea unor produse speciale, comerciale, altele decât
cele pentru descrierea metodei (cărţi, consultaţii online etc.). Exemplu: dieta Smart for
Life, dieta Slim-fast;
b) diete care nu necesită obligatoriu achiziţionarea unor produse speciale: dieta

Montignac, dieta Atkins, dieta Weight Watchers etc.
 Verificarea ştiinţifică
287
Puţine dintre diete au meritat studierea riguroasă din partea ştiinţei (diabetologie,
nutriţie, nefrologie etc.). Conform cu acest criteriu, se pot distinge două mari categorii:
a) dietele verificate ştiinţific, cu beneficii dar şi limite documentate medical:

Exemple: dieta ketogenică, dieta Atkins, dietele generic încadrabile la hipoglucidice,
hiperproteice sau hipolipidice;
b) dietele neverificate ştiinţific. Exemple: dieta pe grupe sanguine, dieta bazată pe

„calorii negative”, regimul disociat, dieta Hay (dieta acid-alcalină), dieta Hollywood (cu
grapefruit), dieta cu supă de varză, dieta Montignac şi majoritatea dietelor comerciale.
Absenţa verificării ştiinţifice poate însemna fie că ştiinţa susţine principii contrare celor
din dietă (de ex. supa de varză), fie că nu există nici un interes logic în a investi în
cercetarea unei anumite diete (de ex. dieta pe grupe sanguine), fie că principiile dietei
provin exact din medicină. Dealtfel, acest ultim criteriu caracterizează majoritatea dietelor,
cu menţiunea că principiile medicale sunt amestecate cu diverse recomandări, corecte sau
nu, deduse din ştiinţă sau doar inventate.
Această clasificare nu cuprinde gruparea pe considerente sociale, psihologice,

religioase, care nu caracterizează dietele, ci alimentaţia diferitelor populaţii: regimul
vegetarian, „regimul” Kosher (alimentaţia iudaică), alimentaţia islamică (halal/haram) etc.
De asemenea, industria ‚bio’ (ecologică) nu caracterizează o dietă, ci o modalitate de
selectare a alimentelor, după principii corecte din punct de vedere al igienei alimentare (de
exemplu minimizarea contaminării cu pesticide).

 dietă hipocalorică, bogată în proteine, cu reguli bine stabilite, care ajută la
slăbire și la menținere
 Dieta Scarsdale a fost creată de Dr. Herman Tarnower, specialist în

tratamentul persoanelor care sufereau de obezitate, după studiul dietelor deja
existente pe piaţă. Denumirea vine de la oraşul în care doctorul şi-a întreprins
cerecetările, Scarsdale, New York şi se bazează pe stimularea procesului de
cetoză prin limitarea aportului de glucide.
 Dieta Scarsdale a fost concepută în 2 faze, una de slăbire, care durează 14
zile şi cea de-a doua de menţinere, și are un set de reguli foarte stricte care trebuie
288
respectate întocmai. Meniul strict elimină din alimentaţie carbohidraţii, grăsimile,
lactatele, alcoolul, dulciurile, sucurile naturale de fructe şi orice băutură răcoritoare.
 Dieta debutează cu un regim low carb, de aceea nu trebuie abuzat de
această dietă prea des şi nici să o prelungeşti mai mult de perioada indicată de 14
zile plus perioada menţinere. În perioada de slăbire a dietei Scarsdale este indicat
un consum zilnic între 850-1000 calorii, dintre care 43% proteine, 34.5%
carbohidraţi şi 22.5% grăsimi.
 În perioada de menţinere trebuie consumate în jur de 1000-1200 calorii,
mai exact este permis consumul a 3 ouă într-o săptămână, 2 felii de pâine pe zi,
dulceaţă fără zahăr, nuci şi un pahar de vin pe zi.
 Pentru a facilita şi procesul de detoxifiere şi pentru buna funcţionare a
organismului este indicată hidratarea intensivă fie prin consumul zilnic de apă
plată, fie a ceaiurilor multe neîndulcite.
 Regulile dietei SCARSDALE
 1. Dieta durează doar 14 zile deoarece este una restrictivă şi pe termen lung
afectează în mod negative;
 2. În cea de-a doua săptămână se reia meniul alimentar respectat în prima;
 3. Consumul de alcool este interzis, singurele băuturi permise în timpul
dietei Scarsdale, în afară de apă, sunt cafeaua şi ceaiul de plante medicinale,
neîndulcite;
 4. Singurul dressing permis pentru salate este zeama de lămâie sau oţetul;
 5. Legumele se gătesc în timpul dietei Scarsdale, la fel ca şi carnea, fără pic
de grăsime. Metodele indicate sunt pe grătar, prin fierbere sau la abur. În cazul
cărnii, elimină orice urmă de grăsime şi pielea, înainte de o a găti.
 6. Respectarea orarului meselor şi alimentele indicate. În ceea ce priveşte
porţiile, nu există restricţii asupra cantităţii, dar atât cât cere organismul;
 7. Singurele gustări permise în cadrul dietei Scarsdale sunt morcovii şi
ţelina crude, în cantităţi nelimitate;
 8. Alimentele interzise în timpul dietei sunt cărnurile grase, fructele,
dulciurile, mezelurile, lactatele şi alimentele bogate în amidon: paste, orez, cartofi,
porumb.
 9. Mănâncă doar ce ţi-a fost sugerat în meniu, nu schimba alimentele!
289
 Avantaje/ Dezavantaje
Cercetătorii susţin ca regimul Scarsdale oferă femeilor posibilitatea de a scădea în greutate
în medie cam 1,4 kg -zi, dar cu toate că este optimist, e în acelaşi timp nesănătos.
4.3.6.2. Dieta ORNISH

 Motto: mănâncă mai mult şi cântăreşte mai puţin!

 Dieta doctorului Dean Ornish are la bază un regim alimentar care ar avea
rolul de a contribui la tratarea bolilor cardiovasculare, spre deosebire de alte diete.
Dr. Ornish este cunoscut pentru contribuţiile sale şi succesul său obţinut în
inversarea blocajelor arteriale care se credea a fi imposibil de tratat fără medicaţie
sau intervenţii chirurgicale.
 Faţă de alte teorii ştiinţifice şi explicaţii care nu au la bază studii clinice,
explicaţiile dr-lui Ornish sunt simple şi plauzibile. Ideea de bază este să se consume
alimente bogate în fibre, cu un conţinut scăzut de grăsimi care vor contribui, nu
doar la menţinerea stării de sănătate, ci vor ajuta şi la pierderea numărului de
kilograme. Acest lucru va putea fi realizat printr-o combinaţie dintre dietă şi
exerciţii fizice care permite organismului să ardă grăsimea într-un mod mai
eficient.
 Cum funcționează?
D. Ornish afirmă ca metabolismul uman a rămas setat ca în epoca de piatră, atunci
când oamenii nu ştiau când vor lua următoarea masa, când accesul la hrană nu era atât de
facil ca în prezent. Organismul, în mod natural, stochează şi păstrează orice plus de energie
sub formă de grăsime. În prezent, cei mai mulţi dintre noi au acces aproape continuu la
produsele alimentare, dar corpurile noastre încă nu s-au adaptat la acest mod de a trăi.
Dieta Ornish este printre cele mai simple şi eficiente diete. De asemenea, alături de
acest regim alimentar, medicul recomandă să se efectueze cel puțin 30 de minute de
exerciţii fizice moderate pe zi sau o oră de trei ori pe săptămână. Stresul va fi gestionat
prin diverse tehnici care pot include meditaţia, masajul, psihoterapia sau yoga.
Numărul de calorii consumate va scădea şi modalitatea în care acestea sunt arse
deoarece organismul are capacitatea de a se adapta la aceste schimbări. Pentru majoritatea
oamenilor care vor consuma mai puţine calorii, numărul de kilograme va scade timp de o
290
săptămănă sau două, iar apoi greutatea acestora va rămâne constantă, uneori timp de o
săptămână sau chiar mai mult.
Dr. Ornish susţine că în cazul celor care vor adopta dieta ce-i poartă numele
metabolismul va lucra la fel, pentru ca nu se va diminua numărul caloriilor, iar mâncând
atunci când apare senzaţia de foame, va creşte rata metabolică. Conţinutul ridicat de fibre
încetineşte absorbţia alimentelor în sistemul digestiv astfel încât oricine se va simţi sătul
consumând porţii mai mici decât mâncând porţii mai mici de alimente cu un număr scăzut
de calorii.
Carbohidrații complecsi nu cresc nivelul de zahăr din sânge și nici nu declanșează
efectul yo-yo (de reîngrășare). Medicul recomandă în mod special meditația întrucât
consideră că aceasta are rol de hrană pentru suflet, iar atunci când sufletul este hrănit,
nimeni nu simte nevoia să mănânce mai mult. Când o persoană are o viață împlinită nu va
simți nevoia să umple vreun gol cu alimente.
 Regulile dietei ORNISH
1. Dr. Ornish precizează că este important a obţine rezultate semnificative prin
selecţia alimentelor cu atenţie, şi nu prin micşorarea numărului de calorii. Medicul împarte
produsele alimentare în alimente:
 alimente care ar trebui să fie consumate tot timpul;
 alimente care ar putea fi consumate uneori;
 alimente care ar trebui evitate.
2. Următoarele alimente pot fi mâncate ori de câte ori intervine senzaţia de
foame, până la saturaţie: fasole şi leguminoase, fructe (oricare, de la mere, la pepene
galben şi de la zmeură la ananas), cereale, legume;
3. Printre produsele alimentare care ar trebui consumate cu moderaţie se
numără:
- lactatele degresate (laptele degresat, iaurtul degresat, brânza fără grăsimi, smântână cu un
conţinut scăzut de grăsimi şi albuşurile de ou)
- orice produse cu un conţinut scăzut de grăsimi sau degresate disponibile în comerţ (dar,
totuşi, care nu conţin prea mult zahăr).
4. Vor fi evitate:
- carnea de toate tipurile (indiferent că este vorba de carne albă, de peşte sau de pui). În
cazul în care o persoana nu poate renunţa la carne ar trebui, totuşi să consume cât mai
291
puţină posibil.
- uleiuri şi produse pe bază de grăsimi (margarină, sosuri pentru salate); avocado; măsline;
nuci şi semințe; produse lactate (altele decât cele fără grăsimi); zahărul şi produsele care
conţin mult zahăr (miere, melasă, sirop de porumb, fructoză); alcool; orice preparat
comercial care conține mai mult de două grame de grăsime per porție.

 Avantaje
Majoritatea experţilor apreciază dieta promovată de dr. Ornish întrucât aceasta
încurajează un stil de viaţă sănătos. Studiile documentare ale medicului care demonstrează
o inversare a blocajelor coronariene sunt într-adevăr impresionante. Dieta Ornish este una
dintre cele mai populare întrucât este utilă, nu doar pentru pierderea numărului de
kilograme fără să fie necesară numărarea caloriilor, ci contribuie la menţinerea unei stări
bune de sănătate, ajută la reducerea riscului dezvoltării cancerului, diabetului,
hipertensiunii arteriale.
Oricine va respecta acest plan alimentar va reuşi să micşoreze atât numărul de calorii
cât şi grăsimi din dieta sa. Dr. Ornish recomandă consumul de porţii mici pentru ca
senzaţia de satietate să se instaleze cât mai rapid, fără a creşte numărul de calorii.
 Dezavantaje
Urmarea acestei diete presupune modificarea obiceiurilor alimentare, pe care mulţi le

consideră drastice. Dar, satisfacţiile apar după prima sau a doua săptămână când pierderea
în greutate devine automată, iar nivelul de energie va fi ridicat.
Pe de altă parte, alţi nutriţionişti, deşi recunosc efectele pozitive ale dietei Ornish
asupra sănătaţii, consideră că este rigidă şi nu permite prea multe opţiuni alimentare. Multe
persoane nu reuşesc să o menţină pe termen lung întrucât se satură să consume pe
parcursul unor mese reduse cantitativ, dar dese, alimente cu un conţinut foarte scăzut de
grăsimi. Totuși, vegetarienii sau cei care adoptă această dietă vor fi multumiţi de
rezultatele obţinute în urma respectării acestui plan alimentar.
4.3.6.3. Dieta ZONE

 clădită pe ideea combinării alimentelor în procente "perfecte", de aceea a fost
denumită şi "dieta combinațiilor perfecte"
292
Dieta Zone este puternic popularizată în cărţile biochimistului american Barry Sears care
asigură că vom ajunge să ne simţim mai uşori, mai fresh, mai plină de energie dacă o
adoptăm!
Sears susţine că eficacitatea dietei constă în raportul dintre proteine-carbohidraţi-
grăsimi (30% proteine, 30% grăsimi, 40% carbohidraţi) în locul calculării numărului de
calorii. Nu este neapărat o dietă pentru pierderea în greutate (deşi poate avea şi rezultate în
acest sens), ci mai degrabă este un mod de a mânca – bazat pe consumul de alimente în
proporţii optime pentru organismul uman. Atunci când nivelul de insulină nu este nici prea
mare, nici prea mic, în organism sunt eliberate substanţe anti-inflamatorii.
Sears susține că un raport de 30% proteine la 40 % carbohidraţi declanşează acest efect,
iar acest lucru se numeşte „Zone”. Aceste anti-inflamatoare naturale sunt, în opinia lui Sears,
foarte benefice pentru inimă şi sănătate, în general. Mai mult, se pare că organismul nu mai
stochează grăsimi atunci când primeşte nutrienţi în această proporţie.
 Regulile dietei Zone
1. Alimentele permise în această dietă sunt: carnea de pui, peştele, carnea de vită,
curcanul, albuşul de ou, brânzeturile slabe, tofu, carnea de viţel sau de porc slabă.
2. Deşi nu există alimente interzise în Dieta Zone, fructele cum ar fi bananele, prunele
sau strugurii, bogate în zahăr, ar trebui consumate în cantităţi limitate. Tot pentru
conţinutul lor ridicat de zaharuri, cartofii, morcovii şi porumbul ar trebui evitate.
3. Prin urmare, limitarea tipului de carbohidraţi pe care îi mănânci şi echilibrarea
acestora cu proteine, din alimente fără grăsimi, la fiecare masă, vor păstra nivelul
optim de insulină în organism, potolindu-ţi foamea cu un număr scăzut de calorii.
Rezultatul final: pierdere în grăsime şi în greutate.
 Avantaje
Prin această dietă se obţine o scădere ponderală de 0.5- 1 kg pe săptămână.
Sunt permise gustările, ceea ce previne apariţia senzaţiei de foame.
Nivelul de colesterol poate scădea considerabil.
 Dezavantaje
Proporţia de 40/30/30 de carbohidraţi/proteine/lipide nu a demonstrat în studii clinice că

reduce semnificativ nivelul insulinemiei comparativ cu alte diete şi nici că ar fi mai eficientă
pentru scăderea ponderală.
293
Asigură un aport mai redus de carbohidraţi faţă de recomandările nutriţionale.
Este consumatoare de timp.
Mesele trebuie pregătite cu atenţie, fiind necesare calcule pentru a fi respectate proporțiile
recomandate de proteine, glucide, lipide, servirea meselor la restaurant fiind dificilă în aceste
condiţii.
4.3.6.4. Dieta SUGAR BUSTER

 "Eliminaţi zahărul pentru a echilibra cantitatea de grăsimi din corp!"
 Cei patru autori ai dietei sunt H. Leighton Steward, un mare director și trei
medici de la Big Easy: Dr. Morrison C. Bethea-chirurg cardiovascular, Dr. Samuel S.
Andrews-medic endocrinolog și Dr. Luis A. Balart-medic gastroenterolog.
 Din carte aflăm că zahărul este toxic și că sloganul de mai sus este principiul
de bază al acestui regim de slăbit. Trebuie să eliminăm toate dulciurile preparate pe
bază de zahăr rafinat și anumite fructe și legume cu conținut ridicat de glucide,
deoarece acestea distrug echilibrul biochimic al organismului. De asemenea, dieta
reduce nivelul colesterolului, asigură obținerea unei sănătăți optime, crește energia
organismului și contribuie la tratarea diabetului și a altor afecțiuni.
 Deși autorii susțin că numărarea caloriilor și măsurarea cantității de alimente
ingerate nu este o parte a acestei diete, se sugerează să fim atenți la porțiile folosite,
care este o altă modalitate de scădere a caloriilor ingerate, deși această dietă susține că
nu caloriile stau la bază pierderii sau câștigului în greutate.
 Principiile dietei
Principiile dietei au la bază explicații științifice până la un punct. O masă bogată în
carbohidrați (zahărul fiind alimentul de bază), crește rapid nivelul glucozei în sânge
(glicemia). Acest lucru stimulează secreția pancreatică de insulină și astfel se eliberează o
cantitate prea mare de insulină, astfel încât glucoză ingerată nu mai poate fi transformată în
glicogen (care este folosit pentru nevoile imediate de energie). Astfel, capacitatea
organismului de a stoca glicogenul este limitată la câteva grame-aproximativ 700 grame pot fi
stocate la nivelul ficatului și mușchilor. Rezultatul acelei producții în exces de insulină constă
în formarea de provizii sub formă de grăsime. Iar organismul uman posedă o capacitate
294
supranaturală de a stoca aceste provizii sub formă colaceilor de grăsime din jurul taliei, de la
nivelul coapselor și la nivelul abdomenului. Toate acestea erau extrem de folositoare în cazul
ascendenților noștri, înainte de apariția fast-food-urilor, când masa următoare putea fi
scurtată, iar grăsimea putea fi transformată în energie atât cât era nevoie. Acum, însă,
deoarece nu mai avem nevoie de acest sistem de compactare a hranei, rămânem cu aceste
depozite de rezervă, sub formă de grăsime.
Cu toate acestea, o masă bogată în proteine și săracă în carbohidrați, determină o creștere

imperceptibilă a nivelului glicemiei și în consecință o mică creștere a nivelului glicemiei, dar
o creștere semnificativă a nivelului glucagonului, afirmă autorul. Ce este glucagonul? Este
celălalt hormon secretat de pancreas, care intervine în reglarea nivelului glicemiei și care
promovează mobilizarea grăsimilor stocate mai sus, potrivit spuselor autorului. Pe măsură ce
sunt arse rezervele de grăsime pentru nevoile de energie dintre mese, nivelul crescut al
glucagonului permite folosirea energiei de la nivelul rezervelor de grăsime. În plus, nivelul
glucagonului rămâne ridicat o perioadă îndelungată, astfel încât grăsimea mobilizată poate fi
arsă în continuare. Pe de altă parte, insulină inhiba mobilizarea grăsimii de rezervă, chiar dacă
o persoană este la o dieta foarte strictă, dar care determină generarea de glucoză. Astfel se
explică de ce persoanele care consumă alimente bogate în carbohidrați (paste, făină albă), nu
pot arde grăsimile de rezervă deși cantitatea de alimente ingerate este mai scăzută.
Cea mai controversată afirmație a dietei "Sugar Buster" este aceea că menținând
nevoia de insulină scăzută, prin eliminarea sau suprimarea severă a anumitor alimente, vom
putea reduce rezistentă la insulină, care este o afecțiune în care organismul devine insensibil
la nivelurile normale de insulină circulante. Rezistentă la insulină este vinovată de apariția
obezității și frecvent a diabetului de tip 2, sau a formei non-insulino-dependențe a diabetului
de tip 1. "50% din rezistentă la insulină sau chiar mai mult, poate fi redusă sau chiar
vindecată, întru-cât rezistentă la insulină nu depinde în totalitate de moștenirea genetică",
afirmă autorul.
 Regulile dietei SUGAR BUSTER
1. Alimente interzise
Deși autorii susțin că sunt doar câteva lucruri care nu pot fi consumate în cadrul dietei,
aceste alimente interzise sunt de fapt alimentele consumate frecvent de multe persoane.
295
Trebuie eliminați din dietă: cartofii, fulgii de porumb, orezul alb, pâinea din făină
rafinată, sfecla roșie, morcovii, dulciurile și făinoasele pe bază de zahăr rafinat.
Lista este destul de scurtă, dar este foarte important să se elimine toate produsele pe
bază de zahăr.
Se interzice, de asemenea, și consumul de: fasole prăjită, banane foarte coapte, stafide,
pâine, paste, orez din făină ultrarafinată, bere, costiță, fast food-uri sau hamburger.
2. Alimentele permise
Alimentele care pot fi consumate includ legume cu conținut crescut în fibre, cereale
integrale, carne slabă și proaspătă, pește și fructe. Dintre băuturile alcoolice se poate consuma
vinul roșu. Carnea este bine să fie preparată pe grătar, la cuptor sau fiartă, iar mâncărurile să
fie gătite cu uleiuri cu conținut ridicat de grăsimi mono sau polinesaturate și conținut scăzut în
grăsimi saturate, că de exemplu uleiul de măsline. Se vor consumă trei porții medii pe zi și se
pot lua și gustări formate din fructe și alune, deși fructele vor fi consumate singure. Fructele
sunt preferate în locul sucurilor de fructe și se recomanda că acestea să se consume cu o
jumătate de oră înainte de masă.
Se pot consuma: carne (carne slabă de vită sau de porc, bacon Canadian, carne de pasăre,
carne de vânat, pește și crustacee); vegetale (fasole, linte, mazăre, spanac, salată verde, suc de
legume, dovlecel, ciuperci, sparanghel, anghinare, varză, țelină, castravete, broccoli, varză de
Bruxelles, vinete, ceapă); fructe ( mere, lămâi, pere, cireșe, zmeură, kiwi, grapefruit, caise,
pepene-fără cel verde, roșii, mandarine și portocale).
Se mai pot consuma produse lactate, cereale integrale, toate fără adaos de zahăr.
Condimente și ciocolată neagră pot fi, de asemenea, consumate.
Specialiștii nu agreează foarte mult această dietă. "Autorii susțin că diabetul poate fi
prevenit prin dieta Sugar Buster! Acesta este un mit" susține Dr. Maureen L. Storey, director
asociat al Centrului de Nutriție și Alimentație al Universității Georgetown din Washington. În
plus, Storey nu este de acord cu principiul de bază al pierderii în greutate al acestei diete.
"Atunci când luăm în greutate, nu contează de unde vin caloriile-caloriile care intră, dar care
nu mai sunt consumate, vor determină creștere în greutate". Pe lângă acestea, Storey afirmă
că, "dieta promovează ideea că organismul nostru poate diferență între glucidele care există în
296
mod normal în alimente și cele care sunt adăugate în procesul de producție. Acest lucru nu
este posibil. Chiar și cerealele integrale conțin o anumită cantitate de carbohidrați. Ar trebui
să consumăm o cantitate crescută de fibre alimentare, astfel încât adăugând mai puțin zahăr,
să consumăm o cantitate mai mare de alimente".
Dr. Theresa Nickolas, profesor de pediatrie la Centrul de Cercetare în Nutriție al
Colegiului de Medicină Baylor din Houston, Texas, afirmă că principala sa obiecție este
legată de rezistență la insulină: "Dieta nu determină rezistență la insulină" spune această.
"Rezistența la insulină este o afecțiune care este diagnosticată de către medicul specialist. Nu
poate fi autodiagnosticată prin simplă citire a unei cărți". De asemenea, ea este îngrijorată din
cauza conținutului crescut în proteine al dietei. "Dietele bogate în proteine cresc excreția de
calciu prin urină și pot agrava guta", afirmă aceasta. "Alte posibile efecte adverse ale dietei
includ afectare renală și hepatică, fatigabilitate, slăbiciune și iritabilitate. Cum se pierde în
greutate în cadrul acestei diete? Fiecare meniu conține în jur de 1200 calorii pe zi. Oricine
poate scădea în greutate dacă consumă numai 1200 calorii pe zi."
 De reţinut!
Pierderea în greutate în cadrul acestei diete se realizează prin scăderea numărului de
calorii. În plus, specialiştii contestă afirmaţiile autorilor cum că dieta ar controla anumite
tipuri de diabet şi afecţiuni înrudite.
4.3.6.5. Dieta WEIGHT WATCHERS - “Îngerul păzitor al greutății”

 Slăbire fără alimente interzise
Dieta Weight Watchers a apărut prin anii 60 şi reprezintă una dintre cele mai vechi
metode de slăbit, având originile în Statele Unite ale Americii. Acest program de slăbire a
avut şi are încă numeroşi adepţi, în principal datorită faptului că nu este o dietă drastică, nu
există alimente interzise şi se poate slăbi aproximativ 1 kilogram pe săptămână. În plus,
dieta WW poate fi adaptată fiecărei persoane şi nu presupune eforturi financiare
considerabile.
 Principiile dietei Weight Watchers

Ideea de bază a dietei Weight Watchers (WW) este că nu trebuie ţinut cu dinţii de
numărul de calorii. Mai mult decât atât contează cantitatea de proteine, carbohidraţi,
297
grăsime, fibre şi activitatea pe care o depune organismul pentru arderea acelor calorii
ingerate.
În funcţie de aceste aspecte, se dau alimentelor un anumit număr de puncte, astfel că la
acelaşi număr de calorii, pâinea din cereale integrale are puncte mai puţine decât cea din
făină albă.
Cei care doresc să urmeze această dietă, trebuie să se înscrie pe site-ul oficial al
programului (www.weightwatchers.com), unde vor găsi o listă cu peste 40.000 de alimente
punctate după principiile de mai sus.
În funcţie de greutate, sex, vârstă şi înălţime, fiecare poate consuma un anumit număr
de puncte pe zi, având libertatea de a alege singuri alimentele preferate.
Greutate Femei peste 18 ani Barbaţi peste 18 ani Adolescenţi
Sub 65 kg 18 20 24
65-75 kg 20 22 26
75-95 kg 22 24 28
95-100 kg 23 25 29
Peste 100 25 26 30
kg
 Grupe de alimente şi punctajul pentru fiecare

Fructele şi vegetalele crude în general au zero puncte, deci pot fi consumate la liber.
Excepţie fac vegetalele cu amidon (cum ar fi cartoful), sucul de fructe şi fructele uscate,
care primesc puncte din cauza conţinutului mare de calorii.
Iată câteva din punctele principalelor grupe de alimente:
Fructele au zero puncte (sunt permise orice fel de fructe), cu menţiunea că fructele în
coajă lemnoasă, precum migdalele, arahidele, nucile, cajuul, fisticul, alunele de pădure au
mai multe calorii, deci la 30 de grame consumate se primesc patru puncte.
Legumele (de ex.: salata verde, varza, sparanghelul, morcovii, castraveţii) primesc zero
puncte, excepţie făcând roşiile (două puncte) şi cartoful (10 puncte).
Lactatele primesc puncte, însă asta nu înseamnă că trebuie excluse din regimul alimentar
298
deoarece sunt bogate în calciu şi vitamine esenţiale. La un pahar cu lapte se primesc 4
puncte, un iaurt cu fructe - 3 puncte iar un cubuleţ de brânză topită - 2 puncte.
Carnea trebuie să existe în orice regim alimentar, fie că vrem să slăbim, să ne menţinem
sau să creştem în greutate.
Însă, aceasta poate fi sănătoasă sau nesănătoasă, în funcţie de tipul acesteia, de cantitate şi
de modul de preparare.
De exemplu, o bucată de piept de pui are 3 puncte, peştele 2-3 puncte, dar o singură felie
de salam are 2 puncte, iar un hamburger poate ajunge chiar şi la 13 puncte.
 Avantaje
Nu există alimente interzise, fiind limitată doar cantitatea pe care o poţi consuma dintr-un
anumit aliment, fără a depăşi la sfârşitul zilei numărul de puncte permis.
Ajută la scăderea în greutate, aproximativ 1 kilogram pe săptămână.
Este o dietă care promovează alimentaţia sănătoasă.
Nu apare senzaţia de foame, vegetalele, fiind cotate cu zero puncte dar având în acelaşi
timp o cantitate mare de fibre, te vei simţi sătul fără să te îngraşi.
 Dezavantaje
Trebuie să îţi faci cont pe site-ul oficial Weight Watchers, care este disponibil doar în
limba engleză.
Trebuie consultată lista cu puncte în faţa unui meniu.
Nu are beneficii dovedite prin studii clinice de prevenire a bolilor cardiovasculare sau a
diabetului.
Are efect atât timp cât sunt respectate principiile.
4.3.6.6. Dieta PROTEIN POWER

Dieta Protein Power (Puterea Proteinelor), dintre toate că dietele bazate pe o
alimentație cu un conținut scăzut de carbohidrați, alegând în schimb alimentele bogate în
proteine și fibre, rămâne și acum una dintre cele mai populare.
Scrisă de soții Michael R. și Mary Dan Eades, se regăsește sub forma unei cărți și
promite că se va scăpa de kilogramele în plus în doar câteva săptămâni.
Ceea ce diferențiază dieta Protein Power de alte diete de acest fel este volumul
mare de informații despre rolul și importanța dietelor cu un conținut scăzut de proteine,
folosite încă din anii 1880. Totodată, soții Eades oferă explicații științifice cu privire la
299
funcțiile insulinei și a glucagonului, principalii hormoni implicați în procesul de
metabolizare a mâncării în energia necesară funcționării organismului.
 Regulile dietei PROTEIN POWER
1. Dacă mâncați întotdeauna cu plăcere friptură, ouă și brânză dieta Protein Power vi se va
potrivi ca o mănușa. Pentru persoanele vegetariene, însă acest program poate să nu fie cea
mai bună alegere, întrucât tofu este singură mâncare recomandată în cadrul dietei Protein
Power.
2. Pentru a putea stabili care este cantitatea zilnică de proteine, pe care o puteți consuma
este necesar să efectuați câțiva pași simpli care să vă ajute să aflați care este masa de
grăsime corporală, care este masa musculară, dar și care este volumul de exerciții fizice pe
care le efectuați.
3. Proteinele de care aveți nevoie pot fi extrase din alimente precum pește, carne de
pasăre, carne roșie, brânză cu un conținut scăzut de grăsimi (brânză cottage, feta sau
mozzarella), ouă și tofu. Soții Eades afirmă că urmând acest program veți reuși să pierdeți
din masa de grăsime a corpului, iar pentru a nu priva organismul de carbohidrați puteți
introduce în alimentația zilnică mâncăruri care să totalizeze 30 de grame de carbohidrați.
Dacă numărul kilogramelor pe care doriți să le eliminați este mic, puteți crește cantitatea
zilnică de carbohidrați de la 30 la 55 de grame.
4. Totodată, pentru a vă ajuta să alegeți alimentele potrivite soții Eades furnizează în
cuprinsul cărții o listă cu aceste legume: legume cu frunză verde; roșii; ardei; broccoli;
vinete; zucchini; fasole verde; sparanghel; țelină; castraveți; ciuperci; avocado.
 Exemplu de meniu din cadrul dietei Protein Power:
Mic dejun: somon afumat, omletă cu brânză, A½ ceașcă de căpșuni, 1 felie de pâine prăjită
superficial și unt, și 1 ceașcă de cafea;
Prânz: A½ avocado, salată de pui cu maioneză, servită pe un pat de fasole verde;
Cină: 1 bucată de carne macră, 10 bucăți de sparanghel pregătite la abur, salată, A½ roșie,
și 1 pahar de vin roșu.
 Principiile dietei Protein Power
Ideea centrală a dietei Protein Power este aceea conform căreia ținerea nivelului de
insulină sub control poate duce la reducerea tensiunii arteriale, colesterolui, trigliceridelor
300
și depozitelor de grăsime. Cercetările științifice au demonstrat faptul că nivelul mare de
carbohidrați poate să influențeze producerea de insulină. Dacă, dimpotrivă, nivelul acestui
hormon este mic, organismul începe să producă glucagon, care are rolul de a asigura
energia organismului din depozitul de grăsimi al corpului.
Pentru persoanele supraponderale, prima fază a dietei Protein Power, care implică
reducerea strictă a cantității de carbohidrați extrasă până acum din alimentație, va duce la
apariția unei stări de ketoză. Ketoza apare în momentul în care grăsimile procesate incomplet
încep să fie eliminate în urină. În acest fel, susțin autorii dietei, se va reuși curățarea
organismului de toate substanțele nesănătoase.
Experții susțin că, asemeni tuturor dietelor de acest fel, Protein Power ajută într-
adevăr la pierderea kilogramelor nedorite, fiind însă extrem de săracă din punct de vedere
nutrițional, alimentele recomandate având un conținut scăzut de vitamina C și A, calciu
sau fibre.
Susan B. Roberts, profesor de nutriție și psihiatrie în cadrul Universității Tufts
afirmă că ea nu ar recomanda această dietă întrucât nu există dovezi științifice acceptate
care să demonstreze că dietele bazate pe un conținut scăzut de carbohidrați sunt cu
adevărat eficiente. Totodată, Roberts susține că dieta poate într-adevăr să funcționeze, însă
motivele sunt cu totul altele decât cele listate în carte, printre care și lipsa de varietate din
punctul de vedere al alimentației.
4.3.6.7. Dieta STILLMAN
Dieta a fost concepută de Dr. Irwin Maxwell Stillman, un faimos şi recunoscut

medic. Acest bărbat şi-a dedicat viaţa pentru a trata persoanele obeze şi supraponderale şi
face asta de mai bine de 4 decenii.
Teoria pe care se bazează este un lucru pe care l-am învăţat la şcoală, la facultate şi
prin intermediul mass-media: "echilibrul corect între mesele principale, care să aibă
puţini carbohidraţi, multe proteine şi puţine grăsimi". Da, acesta este acelaşi principiu
pe care funcţionează dieta Stillman. Acest plan alimentar se rezumă pe identificarea
echilibrului perfect între carbohidraţi, proteine şi grăsimi.
De-a lungul anilor, Dr. Stillman a descoperit că oamenii care au urmat o dietă cu un
conţinut scăzut de grăsimi şi de carbohidraţi au avut parte de cea mai rapidă pierdere în
301
greutate.
 Principiile dietei Stillman
Dieta Stillman recomandă consumul a 30% de proteine pe zi, iar datorită acestui
consum, metabolismul este stimulat şi rămâne ocupat, digerând astfel proteinele. Prin
urmare, funcţia digestivă obţine şi ea stimularea dorită.
Dr. Stillman a încercat prima oară aceeaşi dietă pe el însuşi şi a avut succes. El a
reuşit să scape de 22,7 kilograme. Pentru a obţine acest rezultat, el a crescut aportul de
proteine până la 90% pe zi.
Cu dieta Stillman, şi tu poţi să topeşti grăsimea corporală destul de uşor, poţi chiar
să scapi de 6,8 kilograme, până la 9,7 kilograme chiar din prima săptămână în care
urmezi această dietă. Apoi, la fiecare săptămână, mai poţi să dai jos 2,3 kilograme.
Dieta Stillman funcţionează în trei etape. În prima etapă, trebuie consumate
alimentele într-un mod destul de restrictiv, deoarece doar câteva tipuri de alimente sunt
permise în această perioadă. Pe măsură ce se atinge a doua şi a treia etapă, toate alimentele
care au fost scoase de pe lista vor fi reintroduse încet, unul câte unul, în cantităţi mici.
Intenţia pentru care dieta a fost împărţită în trei etape este ca să te asiguri că reţii
forma corpului şi rămâi la acea greutate constantă după ce ai pierdut în greutate o perioadă
îndelungată. Dacă vei acumula câteva kilograme în a treia fază a dietei, atunci eşti sfătuită
să te întorci la prima etapă pentru a iniţia procesul de slăbire.
 Alimente recomandate în dieta Stillman
Dieta Stillman recomandă să incluzi în alimentaţia ta anumite grupuri esenţiale de
alimente.
Poţi să mănânci alimente bogate în proteine după pofta inimii tale. Printre aceste
alimente se numără brânza degresată (cu un conţinut cât mai scăzut de grăsime), carnea
slabă, ouăle fierte tari sau moi, brânză de ţară, carne slabă de peşte cum ar fi codul, dar şi
alte alimente precum homari, crabi, creveţi şi stridii.
Aceste alimente sunt bogate în proteine şi te ajută să îţi menţii senzaţia de saţietate
pentru un timp mai îndelungat. Aşa că, până şi porţiile mici de proteine te ajută să te menţii
sătulă şi să nu îţi mai fie foame, iar în mod automat, aportul tău de alimente este controlat.
Dieta Stillman te sfătuieşte, de asemenea, să bei apă din belşug pentru a-ţi menţine
corpul hidratat. Atunci când începi o dietă cu un conţinut sărac în carbohidraţi, şansele sunt
destul de mari ca tu să suferi de pe urma deshidratării.
Aşadar, trebuie să menţii un volum constant, să bei 8 până la 10 pahare cu apă în
302
fiecare zi. De asemenea, poţi să îţi menţii corpul hidratat şi printr-un consum de cafea sau
ceai, ocazional.
 Ce alimente trebuie să eviţi în dieta Stillman
Dieta Stillman înseamnă eliminarea unui număr de alimente pe care le mâncai înainte,
dar care acum sunt interzise:
1. Alimente care adaugă aromă şi savoare: sunt interzise alimentele grase şi pline de
carbohidraţi, cum ar fi dressing-ul pentru salate, maioneza, ketchup-ul şi alte asemenea
alimente.
2. Alimentele cu multe grăsimi: dieta elimină toate alimentele grase, precum margarina,
pielea grasă de pe carnea de pasăre, alimentele prăjite şi grase, produsele lactate cu multă
grăsime, sosurile, etc.
3. Toate tipurile de zahăr: fie că sunt zaharuri naturale sau rafinate, acestea sunt interzise
în dieta Stillman - zahăr brun, melasă, zahăr alb, sirop de porumb, sirop de trestie, zahăr
candel, sucuri de fructe, sirop cu îndulcitori, deserturi dulci, etc.
4. Alimentele bogate în amidon: grâu integral, leguminoase, cartofi uscaţi, pâine albă,
orz, etc.
5. Legume şi fructe: în mod surprinzător, dieta Stillman interzice consumul de fructe şi
legume.
4.3.6.8. Dieta OKINAWA

 ...un miracol dovedit ştiinţific care te ajută să slăbeşti şi te apără de boli
Dieta Okinawa este o dietă semi-vegetariană, descoperită de japonezi. Aceasta nu este

doar un simplu regim alimentar, ci chiar un miracol dovedit științific, căci ea nu ajută doar
la scăderea în greutate, cât și la ridicarea speranței de viață.
Studiile au arătat că japonezii care au adoptat această dietă au avut o speranță de viață
mai mare: 86 de ani pentru femei și 78 pentru bărbați. De asemenea, nu numai că populația
numără mai mulți locuitori de peste 100 de ani, ci toți par mult mai tineri și sunt foarte
sănătoși, toate acestea grație alimentației.
Studiile realizate în arhipelagul japonez, unde a fost descoperită dieta, au arătat că
persoanele care au ținut acest regim alimentar au reușit să își mențină greutatea optimă pe
parcursul întregii vieți, dar au fost ferite și de bolile de inimă, diabet sau de cancer.
Incidența afecțiunilor de inimă și a cancerelor este cu 80%, respectiv 50% mai mică
303
decât în cazul americanilor.
 Meniul dietei Okinawa pentru o săptămână
Luni:
 Micul dejun: două felii de pâine cu semințe, un iaurt cu soia, o pară, ceai verde;
 Prânz: salată (orez integral, castraveți, ciuperci, omletă tăiată cubulețe), o felie de
pâine integrală, compot de caise fără zahăr, ceai verde;
 Cină: salată (spanac și semințe de susan), spaghete integrale și sote de tofu, o
jumătate de mango, ceai de iasomie;
Marți:
 Micul dejun: müsli integral (grâu, ovăz și câteva bucățele de alune), lapte de soia, o
jumătate de mango, ceai verde;
 Prânz: salată (morcovi, ridichi negre și castraveți cu semințe de susan și sos de
soia), sushi, o portocală, ceai verde;
 Cină: amestec de legume fierte, o bucățica de mușchi de porc la grătar, o jumătate
de papaya, ceai de iasomie;
Miercuri:
 Micul dejun: două prăjituri integrale, shake de tofu (amestec de tofu, iaurt cu soia,
un sfert de ananas și sucul unei portocale), ceai verde;
 Prânz: amestec de legume la tigaie, somon la grătar, o felie de pâine integrală, o
jumătate de papaya, ceai de iasomie;
 Cină: ciorbă de legume, sote de dovleac cu orez integral, o felie de pâine integrală,
un sfert de ananas proaspăt, un iaurt;
Joi:
 Micul dejun: milk shake de fructe (amestec de fructe cu lapte), două prăjituri
integrale, ceai verde;
 Prânz: sandviș (pâine integrală, castraveți, avocado pastă, tofu), morcovi fierți,
compot de caise fără zahăr, ceai de iasomie;
 Cină: salată de lăptuci, orez integral, un iaurt, ceai de iasomie;
Vineri:
 Micul dejun: sandviș cu ouă fierte și morcovi, două pere mici, ceai verde;
 Prânz: salată (morcovi, castraveți, salată verde, ridichi, orez), o felie de pâine
integrală, o jumătate de papaya, ceai de iasomie;
304
 Cină: tofu la tigaie cu semințe de susan, o jumătate de avocado, amestec de legume
fierte, o felie de pâine integrală, ceai verde;
Sâmbătă:
 Micul dejun: müsli intregal (grâu, ovăz și câteva bucățele de alune), lapte de soia,
un măr, ceai verde;
 Prânz: salată (orez integral și morcovi rași), somon la grătar, salată verde, o felie de
pâine integrală, ceai verde;
 Cină: supă chinezească cu tăiței și ciuperci, omletă cu morcovi, o felie de pâine
integrală, un sfert de ananas, ceai de iasomie;
Duminică:
 Micul dejun: două felii de pâine cu semințe, un iaurt cu soia, o pară, ceai verde;
 Prânz: salată tropicală (două avocado, două papaya, sucul a două lămâi verzi, miere
și semințe de susan), sushi, o felie de pâine integrală, ceai de iasomie;
 Cină: salată de roșii și fasole boabe roșie, pilaf, o felie de pâine integrală, un iaurt
cu soia, ceai verde;
 Principiile dietei Okinawa
Dieta Okinawa este o dietă semi-vegetariană, săracă în grăsimi și se bazează pe patru
grupe de alimente, în funcție de densitatea energetică.
1. Alimente foarte ușoare-care se pot consuma până la sațietate, deoarece au o densitate
energetică mai mică de 0.7 (apa, ceai, castravete, andive, dovlecel, portocală, caise, alge,
mere, iaurt natural degresat).
2. Alimente ușoare-cu densitate energetică cuprinsă între 0.8 și 1.5 (banane, cartofi, pește
alb, orez, paste, legume și grâu)
3. Alimente moderate-care se consumă în cantități mici căci au o densitate energetică între
1.6 și 3 (pește roșu, pâine, fructe uscate, pizza și înghețată)
4. Alimente grele-care se consumă doar la ocazii speciale deoarece au o densitate
energetică mai mare de 3 (biscuiți, nuci, ciocolată, unt și ulei).
4.3.6.9. Dieta DE SUPERMARKET

 Slăbește ușor cu ce ai în frigider!
Raţionamentul programului constă în combinarea unui aport redus de calorii, ca
305
urmare a unei diete controlate, cu un consum sporit de energie, datorat exerciţiilor fizice
regulate.
Sunt interzise alimentele bogate în grăsimi sau zahăr, caloriile „goale”, precum şi băuturile
îndulcite foarte mult, în vreme ce se încurajează consumul legumelor şi fructelor bogate în
fibre şi sărace în calorii, sub formă de „recompense alimentare”.
Primele două săptămâni ale meniului de 1.200 de calorii reprezintă un început în
forţă în direcţia pierderii în greutate. Etapele a doua şi a treia ale acestui program bogat în
fibre şi sărac în calorii, grăsimi şi zahăr îi facilitează persoanei care urmează această dietă
adoptarea unor obiceiuri alimentare şi a unor activităţi fizice adecvate, în funcţie de sex şi
greutate, în vederea obiectivului dorit fără senzaţia chinuitoare de foame.
 Exemplu de meniu pentru trei zile:
Ziua 1:
 Mic dejun: cereale fierbinţi, lapte, fructe, nuci, cafea sau ceai;
 Prânz: supă de roşii, salată de ton şi fasole albă, apă;
 Cină: friptură la grătar, cartof copt, legume, salată asortată, iaurt, apă;
 Gustare: lapte degresat cu ciocolată, o prăjitură uscată;
Ziua 2:
 Mic dejun: vafă cu fructe, lapte, cafea sau ceai;
 Prânz: supă de ciuperci, salată Waldorf şi carne de curcan, apă;
 Cină: filet mignon, roşii coapte, piure de cartofi, păstăi de mazăre, salată de spanac
cu căpşuni;
 Gustare: biscuiţi din făină de grâu integrală cu somon afumat;
Ziua 3:
 Mic dejun: băutură-cremă de piersici, pâine prăjită, cafea sau ceai;
 Prânz: supă de linte, salată cu fructe, pâine prăjită, cafea;
 Cină: somon fript (cu glazură de miere şi lămâi verzi), pâine cu usturoi, broccoli,
fasole verde, salată asortată cu nuci;
 Trei categorii de meniu:
1. „Tabăra militară”- 1200 de calorii;
2. „Continuă să slăbeşti-1500 de calorii;
3. „Întreţinerea siluetei suple”- 1800 de calorii.
306
Abordare practică, ştiinţifică şi directă a pierderii în greutate, Dieta de supermarket
oferă îndrumări realiste care să te ajută să adopţi un stil de viaţă sănătos şi nu este doar o
modă trecătoare.
Listele de schimb introduse pentru a regulariza atât mărimea porţiilor, cât şi numărul
de calorii includ mese care nu necesită mult timp de pregătire (5-20 de minute), dar oferă
varietate şi un echilibru al substanţelor nutritive.
Programul reprezintă dovada faptului că poţi umple cămara cu alimente hrănitoare şi
poţi pregăti o masă care să fie pe placul întregii familii. Ca un minus, totuşi, este nevoie de
răbdare şi perseverenţă, fiindcă rezultatele nu sunt imediate.
Toate alimentele acestei diete se găsesc în orice magazin alimentar, meniurile nu sunt
costisitoare şi se pot pregăti cu uşurinţă, acasă.
4.3.6.10. Dieta MONTIGNAC

Dieta Montignac a fost inventată de Michel Montignac (1944–2010) la începutul
anilor 80 pentru a reduce greutatea în exces și a preveni îngrășarea și obezitatea. Tot odată
această metodă reduce riscul diabetului de tip II și al bolilor cardiace.
 Principii dietei Montignac
Metoda Montignac de pierdere în greutate nu limitează cantitatea de mâncare și nici
nu se bazează pe numărul de calorii.
Metoda Montignac se bazează în primul rând pe echilibrul alegerii inteligente a
alimentelor în funcție de valoarea nutrițională și potențialul acestora de a ne ține greutatea
sub control (valoarea IG).
 Fazele dietei Montignac

Faza 1:
Cum pierdem în greutate?
Pentru a pierde în greutate este esențial să eliminăm carbohidrații cu un IG mai
mare de 35. Poate fi dificil la început dar pe măsură ce organismul se obișnuiește cu noul
stil de viață veți vedea că nu numai vă va fi foarte ușor să alegeți alimentele corecte dar și
de a le evita pe cele "capcană" (răcoritoarele, dulciurile de orice fel, produsele din făină
albă, cartofii, etc.).
Cât anume vom slăbi?
Fiecare organism este diferit și pierde în greutate diferit dar în medie se vor pierde
307
în jur de 1-2 kg pe săptămâna. În funcție de stilul de viață anterior este posibil că pierderea
în greutate inițială să fie foarte mare după care să urmeze o perioadă de stagnare sau
pierdere foarte lentă a kilogramelor. Nu este însă cazul să va alarmați (sau să renunțați la
dietă) deoarece pancreasul are nevoie de timp pentru stabilizare.
Faza 2:
Cum ne menținem greutatea?
Pentru menținerea în greutate este importantă consumarea carbohidraților cu un IG
nu mai mare de 50. Aici este inclusă o gamă mult mai largă de carbohidrați printre care și
pastele integrale, pâinea integrală, orezul Basmati, strugurii și kiwi.
Discrepanțe
De două ori pe lună se pot consuma două gustări cu un IG ridicat fără a risca o
creștere în greutate (atenție în alegerea acestora, evitând carbohidrații cu o concentrație de
glucide) înaintea consumului acestora este recomandat consumul de alimente cu IG sub
35.
 Structura meselor in Dieta Montignac

Mesele în regimul Montignac pot fi de 2 feluri: lipidice sau glucidice.
Mesele glucidice sunt compuse din carbohidrați (orice carbohidrat bun cu indice nu mai
mare de 50) și proteine sărace în grăsime.
Mesele lipidice sunt compuse din lipide și proteine (+ orice carbohidrat cu indice nu mai
mare de 35).
Exemple:
 Micul dejun glucidic poate fi compus dintr-un carbohidrat bun cum ar fi fulgii de
ovăz fără zahăr adăugat (IG: 40) și o proteină săracă în grăsimi cum ar fi iaurt
degresat (IG: 35)
 Micul dejun lipidic poate fi compus dintr-o proteină (cât mai sănătoasă de
preferința) cum ar fi somonul afumat sau ouăle și o lipidă cum ar fi brânză de orice
fel sau șuncă. Lângă acestea pot fi oricând adăugați carbohidrați cu indice nu mai
mare de 35.
Notă: Aceiași regulă se aplică pentru toate mesele zilei.
 Grupele alimentare
Lipidele ajută la stocarea energiei de către organism și ajută la pierderea sau
308
menținerea greutății. Pentru a evita bolile cardiovasculare este recomandat consumul
grăsimilor nesăturate (uleiul de măsline). Totuși este bine a se consumă cu prudența și în
echilibru cu grupele de carbohidrați cu nivel scăzut al indicelui glicemic.
Proteinele sunt esențiale în bună funcționare a organismului și dacă sunt alese cu
atenție pot chiar contribui la scăderea în greutate (peștele, carnea de pui fără piele, carnea
de vită). Alegeți proteinele cu înțelepciune și nu le consumați de mai mult de câteva ori pe
săptămână.
Carbohidrații sunt alimente compuse din zaharuri. În funcție de indicele glicemic
al acestora cantitatea de glucoză absorbită de organism poate fi mai mare sau mai mică. Cu
cât valoarea IG ese mai mică cu atât greutatea corporală va fi mai mică.
Gustările sunt foarte ușor de selectat atâta vreme cât alimentele din care acestea
sunt compuse nu au indice mai mare de 35. Puteți alege oricând alune și nuci (Caju, fistic,
arahide), fructe (pentru o digestie corectă de preferat a se consumă cu 30 de minute
înaintea meselor lipidice și la 3 ore după acestea) și legume proaspete.
4.3.6.11. Dieta MEDITERANIANĂ
Dieta mediteraniană este considerată, la nivel internațional, drept una dintre cele
mai sănătoase cure existente.
Dieta Mediteraneană se bazează pe alimente neprocesate precum fructe, legume,
păstăi, cereale integrale, lactate, ulei de măsline, carne de pasăre și pește – alimentele de
bază pentru aproape oricare cură excelentă. Își are originile în dieta Parasouda, pe care o
țineau persoanele din insula Cretă – ele au dus o viață foarte lungă, sănătoasă și de acest
aspect poate avea parte oricine o urmează. Este extrem de benefică și în zilele noastre,
deoarece a fost adaptată vremurilor moderne (căci anumite plante au dispărut de-a lungul
anilor), iar cei care au urmat-o pot dovedi oricând că radiază de sănătate și bunăstare
fizică. Este un regim care cuprinde rețete specifice celor 16 țări care se regăsesc pe coastă
Mării Mediterane.
 Exemplu de meniu pentru o zi din dieta Mediteraneană:
Mic dejun:
– 1/3 pepene galben
– 1 felie de pâine prăjită
– 2 lingurițe de unt de arahide
309
– 1 măr
Gustare:
– o mână de nuci, alune sau migdale
Prânz:
– 2 căni salată de spanac
– 50 g piept de pui
– 1 linguriță ulei de măsline
– 1 linguriță sos vinaigrette
– 1 pită mică din cereale integrale
– 1 măr
Gustare:
– o mână de nuci, alune sau migdale
Cină:
– 140 g pește
– 1 cartof dulce, mic
– 2 – 3 cești de sote din broccoli, ardei, cepe și ulei de măsline
– 1 cană de fruct proaspăt
 Sfaturi privind dieta Mediteraneană
• Înlocuiți untul și margarina cu uleiuri sănătoase cât de des posibil: folosiți ulei de
măsline că sursă principală pentru coacere și preparare, ulei extravirgin asezonat cu oțet
balsamic ori ulei de alune de pădure.
• Schimbați sursa de proteine: înlocuiți carnea roșie cu cea de pui, curcan, pește, precum și
cu boabe din păstăi – mazăre, fasole, linte, năut, arahide, nuci și diferite plante. Făcând
aceste schimbări, veți reduce numărul grăsimilor saturate pe care le asimilați însă veți
menține ridicat numărul proteinelor de care aveți nevoie.
• Puteți consuma și pește (cei grași sunt o alegere excelentă, deoarece sunt bogați în acizi
omega-3 benefici pentru inimă), dar nu preparați prin prăjire, de două ori pe săptămâna:
crustacee, cod, eglefin, merluciu, biban de mare, calcan, merlan, chefal, conserve de ton,
calmar, midii, creveți, crab, homar, sardine, hamsii, somon, macrou, hering, păstrăv, ton
proaspăt etc.
• Este de preferat să mâncați o cantitate mai mare de cereale integrale și legume – gândiți-
va la carne doar că la ingredientul care oferă aromă și care completează mâncarea de
legume. Carnea trebuie să fie în porție mică.
310
• Mizați pe cereale precum grâu, orz, ovăz, mei, porumb și orez brun.
• Consumați legume ca bază principală pe toată durată în care urmați dieta Meditaraneana:
se recomanda să mâncați între trei și opt gustări pe zi (în porție de câte ½ – două căni în
funcție de tip). Alegeți legume în diferite culori pentru a obține totalitatea vitaminelor și a
antioxidanților necesari: ceapă, varză, dovlecei, spanac, praz, broccoli, lăptuci, conopidă,
sparanghel, vinete, ardei, roșii.
• Adăugați mirodenii și condimente sănătoase; există o mulțime de plante aromatice cu
efect antiinflamator și antioxidant.
• Este foarte bine să mâncați nuci, migdale, alune de pădure, nuci caju, castane
comestibile, semințe de floarea-soarelui și de dovleac, de susan, mac – însă fără sare și fără
ulei.
• Puteți mânca și ouă sau produse lactate, dar nu prea des (brânză slabă în grăsimi, iaurt,
lapte degresat, de exemplu) și dacă se poate, de la animale crescute în mod natural, nu cu
diferite substanțe pentru creștere.
• Puteți consumă alcool (vin roșu) însă în cantități reduse ori moderate (maximum unul
sau două pahare).
• Savurați fiecare bucată fără a vă încărca stomacul. Evitați produsele de tip fast-food.
• Bucurați-vă de fructe proaspete, deoarece reprezintă o de fibre, C antioxidanți:
grapefruit, portocale, mere, struguri, banane, pepeni, cireșe, ananas, smochine, măsline etc.
Dieta Mediteraneană are o serie de avantaje printre care: pierderea în greutate;
controlul mai bun asupra nivelului de zahăr din sânge; reducerea riscului depresiei; stilul
regimului mediteranean a fost asociat cu reducerea nivelului inflamației, infarctului,
atacului cerebral și al bolii Alzheimer etc.
Dieta Mediteraneană are o serie de dezavantaje printer care: este destinată cu
precădere persoanelor foarte active; uleiul consumat din abundență dăunează inimii, de
aceea este necesară o atenție sporită; când se consumă în cantități obișnuite (nu mai mult
de două lingurițe pe zi), nu este dăunător;
Dieta Mediteraneană nu este una fadă, cu toate că se axează pe consumul
mâncărurilor preparate din legume și verdețuri. Dacă mâncărurile sunt preparate corect,
mai puțin de 8 % dintre calorii au că sursă grăsimile saturate. Regimul mediteranean
reprezintă un sistem echilibrat și sănătos de alimentație, care oferă cantitatea necesară de
vitamină B12 și fier în timp ce menține la minimum nivelul grăsimilor saturate (deoarece
311
consumul de alimente provenite de la animale este limitat).
4.3.6.12. Regimul VEGETARIAN
Regimul vegetarian nu este o dietă, ci un stil de viaţă la care aderă multe persoane,
din convingeri psihologice, religioase, filosofice, sau pur şi simplu din dorinţa de a avea o
sănătate mai bună, pe care o asociază cu vegetarianismul. Dealtfel, ştiinţa nu poate să
contrazică faptul că regimul vegetarian, în sensul corect în care se respectă toate regulile
alimentaţiei sănătoase, este asociat cu beneficii asupra sănătăţii. Există însă şi o percepţie
incorectă, ce caracterizează persoanele mai puţin informate care au senzaţia că eliminând
carnea sau produsele animale din alimentaţie au aderat la un regim vegetarian. Conceptul
adevărat de vegetarianism nu se referă doar la eliminarea unor tipuri de alimente, ci la un
ansamblu echilibrat, care impune, pentru o bună sănătate, alegerea unei diversităţi de
alimente şi acoperirea nevoilor normale de substanţe nutritive. Etimologia termenului
vegetarian este, conform celei mai vechi organizaţii în domeniu (The Vegetarian Society,
Marea Britanie), cuvântul latin „vegetus” însemnând „viu”, calificativ atribuit senzaţiei pe
care vegetarienii o asociază cu acest stil de viaţă.
Beneficiile vegetarianismului sunt discutate din două perspective.
 rezultate din eliminarea produselor animale, subiect actual de dezbatere ştiinţifică.
 se referă la beneficiile unui consum adecvat de fructe şi legume, beneficii ce
recomandă aceste grupe alimentare nu doar vegetarienilor, ci tuturor persoanelor
care urmăresc să aibă o alimentaţie sănătoasă.
În fapt, regimul vegetarian bine înţeles şi conceput poate fi încadrat ca şi categorie a
alimentaţiei sănătoase. Promotorii acestui regim sunt la curent cu toate poziţiile ştiinţifice,
şi fac recomandări care să acopere şi toate posibilele „reproşuri” care s-ar putea aduce. Mai
mult, chiar societăţile (medicale) de nutriţie fac recomandări speciale pentru categoria de
persoane care adoptă regimul vegetarian, pentru a preveni posibilele deficite nutriţionale,
la o categorie largă de populaţie.
Poziţiile medicinii moderne se bazează pe dovezile ştiinţifice disponibile. Întrucât
vegetarianismul este un subiect important în nutriţie, studii mari au evaluat impactul
regimului vegetarian asupra stării de sănătate şi mortalităţii. Principalele cercetări
ştiinţifice (Oxford Vegetarian Study, Health Food Shoppers Study şi EPIC-Oxford),
realizate pe zeci de mii de persoane între anii 1970 şi până în prezent, au ajuns la concluzia
312
că nu există nicio diferenţă cu privire la mortalitatea persoanelor vegetariene comparativ
cu cele non-vegetariene incluse în cercetare. Diferenţele constatate între vegetarieni şi non-
vegetarieni s-au referit la o tendinţă spre o mai mică mortalitate prin boli cardiovasculare
la vegetarieni (explicabilă prin nivelele mai mici ale colesterolului), dar o mai mare rată a
mortalităţii prin boli neuro-psihice.
Numeroase alte cercetări au furnizat date ştiinţifice cu privire la regimul vegetarian
şi la posibilele riscuri şi beneficii, datele disponibile în prezent semnalând anumite
tendinţe:
-scăderea riscului de diabet tip 2 şi obezitate;
-scăderea apariţiei şi mortalităţii prin cardiopatie ischemică;
-scăderea riscului pentru diverse cancere;
-creşterea riscului de anemie feriprivă (deficit de fier), anemie megaloblastică (deficit de
vitamina B12);
-creşterea riscului de osteoporoză (deficit de calciu şi vitamina D);
-creşterea riscului de hipotiroidism (deficit de iod);
-creşterea riscului de tulburări de comportament alimentar la tineri;
-creşterea riscurilor pentru făt în timpul sarcinii;
De menţionat că aceleaşi beneficii există şi la non-vegetarienii care au un consum
adecvat de fructe şi legume. În acelaşi timp, riscurile (în special cele din perioadele de
sarcină, alăptare, inclusiv pentru făt/sugar, şi la vârstnici) sunt prezente atunci când planul
nutriţional nu este bine conceput (implicit absenţa suplimentelor acolo unde ar fi cazul).
Cu toate acestea, Asociaţia Dieteticienilor Americani menţionează că şi vegetarianismul
strict („vegetalismul” sau „veganismul”) poate fi compatibil cu sarcina, alăptarea şi alte
perioade vulnerabile la deficitele nutriţionale potenţiale, cu condiţia ca alimentaţia să fie
„bine concepută”.
 Sfaturi utile pentru urmarea unei diete vegetariene
Sfaturi utile pentru organizarea unui regim alimentar echilibrat, care să nu vă predispună
niciunui risc pentru sănătate.
1. Alegerea,cu atenție, a surselor de proteine
Întrucât carnea este o sursă foarte importantă de proteine, persoanele care urmează
o dietă vegetariană trebuie să se concentreze pe introducerea în meniul zilnic de surse
vegetale ale acestui macronutrient esențial.
Întrucât proteinele din plante nu furnizează dintr-o singură sursă toți aminoacizii
313
necesari organismului, este recomandat să consumați o varietate largă de nuci, semințe,
leguminoase și cereale integrale, care împreună asigură aportul aminoacizilor derivați din
proteine.
De pildă, fasolea este bogată în aminoacidul numit lizină, dar săracă în aminoacizi
sulfurici. Opusul este valabil pentru cerealele integrale. Așadar, o masă compusă din fasole
neagră și orez brun echilibrează aportul optim de proteine. Soia este o sursă versatila de
proteine, care înlocuiește într-o măsură satisfăcătoare carnea.
2. Improvizarea unor rețete bazate pe ingrediente vegetale
O tranziție ușoară de la un regim alimentar obișnuit, la unul vegetarian, se poate
realiză prin reinventarea rețetelor clasice. Încercați să preparați felurile de mâncare
preferate fără carne, exact așa cum procedați în perioadă postului, de pildă. Veți aprecia
gustul versiunii vegetariene de lasagna, de exemplu, dacă o preparați cu spanac și brânză
tofu, fără carne tocată. Musacaua de dovlecei și roșii, pizza cu topping de legume, ardeii
umpluți cu orez sau rulada cu ciuperci sunt alternative excelente la preparatele care conțin
de regulă ingrediente de proveniența animală.
Dacă vă hotărâți asupra unei diete lacto-ovo-vegetariene sau ovo-vegetariene (oul
este o sursă prețioasă de proteine), puteți pregăti omlete delicioase umplute cu morcovi,
ciuperci sau spanac.
3. Reinventarea produsele din carne
Există numeroase moduri prin care puteți să vă bucurați de formele în care obișnuiați
să consumați carnea, utilizând doar legume. În rețetele în care foloseați bucăți de pui,
puteți introduce felii de vinete.
Dovleceii pane sau chifteluțele din dovlecei pot satisface din plin pofta de preparate cu
carne, fiind cel puțin la fel de gustoase.
4. Învățați să înlocuiți lactatele
Dacă v-ați obișnuit să presărați parmezan peste salate, paste sau preparate la cuptor, acum
puteți opta pentru o formă vegetariană a acestuia, un produs care înlocuiește brânza pe
baza de soia, apoi condimentați preparatele în mod obișnuit.
5. Concentrați-vă pe aportul de calciu și vitamina D
Persoanele care consumă lapte, brânză sau iaurt beneficiază de aportul optim de calciu
și vitamina D. Însă, dacă alegeți să excludeți lactatele din dietă, atunci trebui să găsiți surse
alternative ale acestor nutrientț. Acestea pot fi soia și sucul de portocale fortificate, laptele
de migdale, fructele oleaginoase și legumele verzi.
314
6. Suplimentați aportul de zinc
Cu toate ca zincul se regăsește în multe alimente vegetariene, nu este atât de bine
absorbit în organism precum cel care provine din carne. Însă, suplimentarea cantității de
hrană care furnizează acest mineral prețios ajută la creșterea șanselor ca zincul să fie
absorbit corespunzător. Alternativele alimentare în acest caz sunt laptele, brânză, pâinea
din cereale integrale, nucile, soia, leguminoasele și mazărea. Hummusul și lipiile integrale
pot fi gustări excelente pentru asigurarea dozei zilnice necesare de zinc.
7. Facilități absorbția fierului în organism
În ciuda faptului că cea mai bogată sursa de fier este carnea roșie, există multe
alimente de origine vegetală care furnizează din plin acest mineral vital pentru organism,
legumele cu frunze verzi, fasolea uscată, cerealele și grânele fortificate etc. Însă, măsura în
care organismul absoarbe fierul este la fel de importantă. Consumați concomitent alimente
bogate în vitamina C, pentru a facilita utilizarea fierului de către organism.
8. Puneti accentul pe grăsimile esențiale omega-3
Dacă vă hotărâți să excludeți și peștele sau ouăle din dieta zilnică, asigurați-vă aportul
atât de necesar de grăsimi esențiale omega-3, consumând semințe de dovleac, semințe de
in, nuci și ulei din soia.
 Dietele vegetariene şi semi-vegetariene
Primul aspect de care trebuie să țineți cont în schimbarea radicală a regimului
alimentar este distincția dintre dietă vegetariană și alte variațiuni ale sale.
Un regim alimentar vegetarian exclude în mod complet carnea, inclusiv pe cea de
pește. Un regim lavo-ovo-vegetarian permite consumul de lactate și ouă, însă nu și pe cel
al cărnii de orice tip. O dietă lacto-vegetariană presupune introducerea lactatelor în meniu,
dar nu și a ouălor, în timp ce regimul ovo-vegetarian permite consumul de ouă, fără cel de
lactate de orice fel.
O formă mai strictă de vegetarianism este dieta vegană, în care nu sunt permise
ouăle, lactatele, carnea sau alte produse de proveniență animală, precum mierea sau chiar
gelatină. Unele diete macrobiotice intră tot în categoria regimului vegan și duc restricțiile
la extrem orice sursă alimentară animaliera este interzisă, alături de alimentele procesate
rafinate, produsele cu conservanți sau cele care au în compoziție cofeină și alți stimulanți.
4.3.6.13. Dieta SLIM-FAST
315
Dieta Slim-Fast intră în categoria dietelor pe bază de shake. Dieta Slim-Fast
presupune înlocuirea a 2 mese și 1 gustare cu produse Slim-Fast. Nu trebuie să numărați
calorii, nici un aliment nu este interzis. Totuși, se pune accentul pe proteine slabe, fructe și
legume.
Dieta Slim-Fast este o abordare în 4 pași a pierderii în greutate. Se pune accentul pe
mărimea porțiilor, alimentația echilibrată, exerciții fizice regulate, și sprijin în urmarea
dietei. Urmând această dietă puteți pierde 10% din greutatea dumneavoastră în primele 6
luni, într-un un ritm de 0.5-1kg pe săptămâna.
Slim-Fast oferă spre vânzare băuturi shake dar și batoane, supe, paste, gustări și
altele. Cei care urmează dieta sunt încurajați să consume între 1200 și 1500 calorii pe zi, să
facă exerciții fizice între 30 și 60 de minute pe zi, și să își schimbe stilul de viață pentru a-
și menține greutatea sub control pe termen lung. Băuturile de tip shake se regăsesc într-o
gamă variată de arome, conțin între 170 și 220 calorii, și sunt îmbogățite cu vitamine și
minerale.
 Cui se adresează dieta Slim-Fast?
Luați în considerarea următorii factori dacă vă gândiți să urmați dieta Slim-Fast:
- Durată-nedeterminată.
- Restaurante-da, aveți voie să mâncați la restaurant. O masă pe zi nu este constituită
din produse Slim Fast. Puteți lua această masă la restaurant.
- Alcool-da, aveți voie să consumați alcool.
- Cafeină-da, aveți voie să consumați cafeină.
- Mâncăruri speciale-da, va trebui să consumați mâncăruri speciale.
- Efectul asupra familiei-puteți consumă produse Slim-Fast la mic dejun și prânz și să
luați apoi cină în familie.
 Exemplu de meniu al dietei Slim-Fast
Pe parcursul unei zile, vă puteți aștepta să consumați următoarele:
Mic dejun: Shake Slim-Fast
Prânz: - Shake Slim-Fast
- Jumătate de sandwich de curcan (200 calorii) sau salată de spanac cu lămâie
Cină: - Asparagus la grătar sau înăbușit, vinete sau dovlecel
- Pește copt, pui fără piele sau carne macră de vită
- Salată cu dressing
- O porție mică de cartofi, paste, orez sau porumb
316
- Fructe
Gustare: Măr, sau jumătate de ceașcă de struguri, jumătate de banană sau o salată mică de
fructe; O pungă mică de popcorn; Un baton Slim-Fast
 Avantajele dietei Slim-Fast
Este un program de slăbire flexibil care întâlnește nevoile individuale ale celor care
îl urmează.
Băuturile shake și batoanele Slim-Fast oferă o alimentație echilibrată.
Se oferă sprijin online. Această include comunități online, sfaturi online și accesul
online la informație oferită de dieteticieni.
Se oferă numeroase sfaturi despre cum să faceți schimbări ale stilului de viață,
informații despre exerciții fizice, informații despre meșe și gustări sănătoase, și informații
despre menținerea sub control a greutății.
Nu vă puneți sănătatea în pericol dacă pierdeți 10% din greutate în primele 6 luni.
 Dezavantajele dietei Slim-Fast
Unii pot considera monoton faptul că mănâncă băuturi shake Slim-Fast în fiecare zi.
Unii dintre cei care au urmat dieta spun că tot se simțeau flămânzi, deși urmau planul
de alimentație întocmai.
Puteți reveni la obiceiurile alimentare nesănătoase după ce încetați să urmați dieta,
după ce încetați să mai consumați produsele Slim-Fast.
4.3.6.14. Dieta cu PRĂJITURI

 promite pierdere în greutate fără înfometare
Dieta aceasta are la bază prăjiturile într-o rețetă care te va ajuta să slăbești.
Atenție, acestea nu sunt prăjituri obișnuite. Ele sunt create pentru a fi înlocuitoare ale
meselor – conțin fibre, proteine și alte ingrediente care să te facă să simți senzația de
sațietate. Nu conțin ingrediente secrete, în afară de aminoacizi și fibre.
Există mai multe variante ale acestei diete, dar cele mai populare sunt Dieta cu
prăjiturele Hollywood, Dieta pentru viață, și Dieta cu prăjiturele a lui Dr. Siegal, un
specialist în obezitate din Miami care a creat primele prăjiturele de slăbit pentru a-i ajuta
pe părinții săi să piardă în greutate (el este considerat inventatorul dietei).
Unele dintre dietele cu prăjiturele sunt făcute pentru ca persoanele să le țină doar cu
317
asistentă online, altele se țin sub supraveghere medicală.
 Cum funcţionează?
În cadrul dietei cu prăjiturele nu există dilema ce să mănânci, ci ce gust să aibă
prăjiturică. Dieta a ajutat mai mult de jumătate de milion de pacienți ai lui Siegal să
slăbească.
Prăjiturelele conțin o selecție de aminoacizi pentru a da senzația de sațietate și
ingrediente care ajută digestia. Dacă mănânci între 4-6 prăjiturele pe zi, vei avea un aport
caloric de aproximativ 500.
Cinele sunt simple: trebuie să conțină proteine și legume. Cinele pot varia între 300
și 1000 de calorii, mâncarea ta însumând un total de 800-1,500 de calorii pe zi.
Oricine ține o dietă cu 800 de calorii pe zi are șanse foarte mari să slăbească, dar
specialiștii nu recomandă acest tip de dietă deoarece prezintă carențe de nutrienți, minimul
admis fiind de 1,200 de calorii pe zi. Experții recomandă în cadrul majorității dietelor cu
prăjiturele, care au la bază un aport caloric foarte scăzut, suplimentarea lor cu
multivitamine pentru a acoperi lipsa de nutrienți.
Siegal a declarat că pacienții lui nu au întâmpinat probleme în a ține dietă cu 800 de
calorii pe zi și că au slăbit cu până la 7 kilograme pe lună.
Acesta a mai precizat că unii dintre factorii cei mai motivanți într-o dietă sunt
atunci când reușești să stăpânești sau să nu mai simți senzația de foame, când nu mai ai
pofte și când reușești efectiv să pierzi în greutate.
Un medic specialist, Evan Bass, a ținut aceasta dietă pe parcursul a mai mult de un
an și a pierdut în greutate, cu succes, aproximativ 20-22 de kilograme, fără să se mai
îngrașe la loc.
Despre această "aventură" el povestește că primele două săptămâni au fost cele mai
dificile deoarece se simțea slăbit. După această perioadă, Evan a reușit să își stabilească un
program de exerciții fizice în timp ce dimineața și la prânz mânca prăjiturelele minune.
Acesta a mai adăugat ca este un mare amator al prăjiturelelor cu ciocolata și că nu
s-a săturat să mănânce în fiecare zi cam 6-8 bucăți. El spune că, de când ţine dieta, este
mai sănătos, dar şi că a fost la controale medicale periodice. După un an de dietă, el încă
mai mănâncă prăjiturele în timpul săptămânii, dar în weekend își mai permite câteva
trataţii, fără să exagereze.
 Ce poti să mănânci?
Prăjiturelele care înlocuiesc micul dejun, prânzul și gustările au între 90 si 150 de
318
calorii fiecare, și diferite arome (ciocolată, banane, afine, grâu, cocos etc)
Se pot bea până la opt căni de cafea fără calorii, ceai neîndulcit sau apă. Alcoolul,
dulciurile, fructele, lactatele sau alte alimente sunt interzise.
Cinele trebuie să conțină proteine (din carne slabă) și/sau legume. Cinele pot varia
între 300 și 1000 de calorii, mâncarea însumând un total de 800-1,500 de calorii pe zi.
 Ce spun experții?
Purtătorul de cuvânt al Asociației Americane a Dieticienilor, Dee Sandquist, spune că
această dietă este încă o variantă a dietelor care propun un substitut pentu mese și că poate
fi eficientă în multe cazuri.
Cu toate acestea, ea spune că este mai bine că în masă de seară să incluzi și fructe,
cereale integrale, lactate slabe, chiar dacă depășești 300 de calorii.
Specialiștii sunt de acord că oricine ține o dietă cu 800 de calorii pe zi va slăbi, dar
ei nu recomanda acest tip de dietă deoarece prezintă carențe de nutrienți (luați din lactate,
fibre, fructe etc), minimul admis fiind de 1,200 de calorii pe zi.
Specialiștii mai recomandă oricui vrea să înceapă această dietă să se consulte mai
întâi cu un nutriționist și să își facă controale regulate la medic. De asemenea, ei subliniază
faptul că un program de exerciții fizice este neapărat necesar în orice dietă.
Dieta este ideală pentru oamenii foarte ocupați care nu au timp să se gândească în
fiecare zi la ce să mănânce. Este și o metodă simplă de a monitoriza aportul caloric. Poate
suna distractiv să mănânci prăjiturele în fiecare zi, dar dieta poate deveni la un moment dat
plictisitoare.
Specialiștii mai recomandă ca, după atingerea greutății ideale, să fie înlocuită o
singură masă cu prăjiturele și celelalte două să fie compuse din alimente sănătoase.
Dieta vegetariană
O dietă vegetariană echilibrată poate furniza nutrienţii necesari copilului în creştere.
Acest lucru se realizează cu o monitorizare atentă a consumului caloric zilnic. Tot o atenţie
ridicată necesită un aport proteic corespunzător, găsirea unor surse bune de acizi graşi
esenţiali, fier, zinc, calciu, vitamina B12 şi D. Administrarea suplimentelor poate fi necesară
în cazul dietelor vegetariene stricte, în care copilul nu consumă nici carne şi nici produse
319
animale. Adolescenţii care urmează acest tip de diet ear trebui urmăriţi periodic de către un
medic pentru a nu dezvoltă tulburări alimentare.
Proteinele pot fi obţinute şi din surse vegetale, însă cu un grad de digerabilitate mai
scăzut faţă de cele animale. Astfel, aportul proteic ar trebui crescut cu 30-35% pentru copii
sub 2 ani, 20-30% pentru copii de 2-6 ani şi 15-20% pentru cei mai mari de 6 ani. De
asemenea, vegetarienii şi lacto-ovo-vegetarienii necesită de aproximativ două ori mai mult
fier (din alimentaţie) faţă de nonvegetarieni, datorită biodisponibilităţii scăzute.
Copiii cu regim vegan necesită atenţie sporită când vine vorba de aportul
corespunzător de calciu (majoritatea prezentând nivele sub valorile normale). Sunt
recomandate alimentele fortificate cu minerale pentru a asigura necesarul zilnic. Un alt risc
este deficitul de vitamina B12, această găsindu-se doar în produse animale. Este necesară
suplimentarea dietei. Vitamina D se găseşte în ficat, peste oceanic, gălbenuş de ou şi necesită
suplimentare în dietele restrictive vegane.
Aportul de fibre este mult crescut în dietele vegetariene (de aproximativ 3 ori), fapt ce
prezintă atât efecte benefice (îmbunătăţirea tranzitului, de exemplu), însă şi negative (pot
interfera cu absorbţia mineralelor din dietă).
Eliminarea completă a grăsimilor din dietă - NU

Grăsimile vegetale (nehidrogenate) sunt esenţiale pentru o dietă sănătoasă. Nu este
recomandată eliminarea lor completă. Alături de lipidele vegetale se absorb şi alţi nutrienți
importanţi: vitaminele liposolubile (A, D, E, K), spre exemplu. Aceste vitamine sunt
depozitate în ţesutul adipos şi în ficat, fiind necesare sănătăţii pielii, oaselor şi sistemului
cardio-vascular. Grăsimile esenţiale, de tip omega-3 şi omega-6 nu sunt sintetizate în corpul
uman. Eliminarea lor complet din dietă poate cauza probleme de piele, păr, sistem imunitar şi
de vedere. O dată cu eliminarea completă a grăsimilor din dietă, scade nivelul de HDL
(colesterolul “bun”), crescând riscul de probleme cardio-vasculare. Totodată, pornind de la
colesterol, organismul nostru sintetizează hormoni ce echilibrează balanţă metabolică.
Lipidele sunt o sursă importantă de energie cu eliberare prelungită; corpul nostru foloseşte
lipidele drept “combustibil” în sinteză proteică. Lipidele intră în constituţia membranelor
celulare, le asigura integritatea şi comunicarea intercelulară.
Este bună limitarea grăsimilor săturate (animale), care au efect negativ în cantitate
mare, însă nu trebuie să eliminăm orice fel de lipide. Grăsimile vegetale şi cele din pește sunt
esenţiale pentru o bună creştere şi dezvoltarea armonioasă a copilului.
320
Eliminarea completă a carbohidraților din dietă - NU
Nu este benefică eliminarea completă a carbohidraţilor din dietă noastră. Carbohidraţii
se referă într-adevăr la zaharurile din produsele de tip fast-food, dulci şi ultra-rafinate, însă
include şi legumele, fructele, cerealele integrale şi leguminoasele, ce conţin şi alte principia
nutritive benefice unei dezvoltări armonioase. O dietă bogată în proteine şi lipide şi complet
lipsită de carbohidraţi dezvoltă în timp efecte negative asupra sănătăţii: constipaţie (lipsa
fibrelor), creşterea nivelului de colesterol, migrene, apariţia gutei, inducerea stării de chetoza
în organism (tulburare care afectează ficatul şi rinichii)
S-a observant în mai multe studii de-a lungul timpului, că dietele cu un aport scăzut de
carbohidraţi pot fi considerate sigure, îmbunătăţesc anumiţi parametrii cardiaci şi sunt foarte
eficiente în scăderea masei ponderale. Consumul redus de glucide scade nivelul de insulină
(hormone ce reglează metabolismul glucidic) secretat de pancreas în corpul nostru. Una din
funcţiile insulinei este aceea de a stimula lipogeneză (creearea de depozite de grăsime în
corpul nostru) şi de a inhibă lipoliză (distrugerea depozitelor de grăsimi).
În primele două săptămâni ale unei diete sărace în glucide corpul scade mai repede în
greutate. Motivul principal este eliminarea de apă. Acest lucru se datorează: scăderii nivelului
de insulină (rinichii încep să elimine sodiul şi astfel creşte cantitatea de urină) şi scăderea
depozitelor de glicogen (formă de depozitare a excesului de glucide în ficat şi muşchi, care
leagă apă; odată cu scăderea lor se elimină şi apă din organism). În cazul acestui tip de dietă
se mai iau în considerare două aspecte importante: carbohidraţii sunt înlocuiţi cu un aport mai
ridicat de proteine (pui, peste, ouă) ce reduc apetitul, stimulează metabolismul şi menţin o
masă musculară corespunzătoare în pofida aportului scăzut de calorii. O dietă care impune
anumite restricţii, nu permite o varietate mai mare de alimente, astfel dispare “recompensă”
de acest tip şi scade poftă, respective numărul caloriilor absorbite.
Sfaturi de dietă pentru copii:

 Copiii nu trebuie să fie forţaţi să mănânce totul din farfurie; de multe ori se pot plictisi
de activitatea în sine sau chiar de gustul mâncării; nu trebuie riscată dezvoltarea
repulsiei faţă de ora de masă;
 Părinţii trebuie să evite folosirea mâncării drept recompensă; acest lucru poate face
felul principal în sine mai puţin dezirabil;
321
 Copiii pot fi implicaţi în pregătirea mesei; creşte posibilitatea de a mânca mai bine,
dacă se implică în procesul de gătire;
 Copiii trebuie încurajaţi să mănânce după un program bine stabilit; micul dejun este
foarte important pentru începerea zilei cu dreptul;
 Nu trebuie exagerat cu greutatea copiilor; cei cu probleme de greutate nu trebuie
trecuţi “la dietă”, ci doar orientate spre un stil de viaţă sănătos şi activ;
 Părintele poate vorbi cu copilul despre beneficiile unei diete sănătoase; copiii nu
înţeleg întotdeauna termenul de “sănătos” şi pot fi stimulate în alt fel, de exemplu pot
să-şi descopere corpul împreună cu părinţii lor; fetiţelor li se poate poveşti că dacă
mănâncă din farfurie vor avea piele mai strălucitoare, părul şi unghiile frumoase, iar
băieţii vor avea energie pentru joacă şi vor creşte mari şi puternici;
 Părinţii pot află meniul zilei de la şcoală şi îl pot discuta cu copiii; dacă preferă mai
mult, pot primi pacheţel cu mâncare potrivită de acasă (şi care să-i placă mai mult,
bineînţeles);
 Familia este bine să aibă un stil de viaţă sănătos şi să se implice în activităţi variate şi
plăcute cu copiii (sport, dans, înot);
Întotdeauna în adoptarea unei diete sănătoase trebuie să fie implicată toată familia, nu
doar copilul; exemplul părintelui este cel mai puternic.
322
CAPITOLUL 5. PROGRAME DE PREVENȚIE ȘI INTERVENȚIE ADAPTATE
PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV
Rezumat
Capitolul 5, Programe de prevenție și intervenție adaptate procesului instructiv-educativ,

pune la dispoziția cursanților modalități practice de lucru cu copiii și elevii. Planurile de
lucru vizează, adaptarea conținuturilor din capitolele anterioare, cu referire la: a)
Recunoașterea semnelor care conduc spre instalarea comportamentelor patogene ( spre
exemplu, categoria tulburărilor de comportament alimentar); b) Chestionarea pentru
identificarea tulburărilor de natură alimentară; c) Măsuri de luat în cazul în care semnele și
simptomele sunt prezente la membrii familiei sau la persoane de aceeași vârstă; c)
Înțelegerea factorilor care conduc spre instalarea unui stil de viață deficitar și dezvoltarea
unor mecanisme de apărare etc.; d) Propunerea unor programe pentru cadrele didactice din
învățământul preuniversitar; e) Realizarea unui plan personal de acțiune după dobândirea
informațiilor de specialitate; f) Prezentarea unor programe internaționale de educație pentru
sănătate, derulate în Ungaria, Statele Unite ale Americii, Olanda, Austria, Scoția, Marea
Britanie și Italia.
Această abordare este frecvent utilizată de către medicii recunoscuți la nivel internațional.
Printre aceștia, profesorul Luc Montagnier, laureat al premiului Nobel pentru Fiziologie și
Medicină, consideră că ”prevenția este medicina viitorului și că aceasta trebuie scoasă din
spitale pentru a fi dezvoltată în locurile în care omul modern își desfășoară activitatea”.
323
Perspectiva curriculară
Curriculum nou, revizuit, promovează o serie de concepte importante printre care:
abordarea globală a dezvoltării copilului, domeniile de dezvoltare ale copilului; perspectiva
integrată asupra serviciilor destinate copiilor în perioada copilăriei timpurii; educaţia centrată
pe copil; domeniile experienţiale; predarea integrată; necesitatea ca orice activitate din
grădiniţă să fie considerată o experienţă de învăţare.
Abordarea globală a dezvoltării copilului vizează cele cinci domenii de dezvoltare a
acestuia:
a) dezvoltarea fizică, sănătate şi igienă personală- cu referire la dezvoltarea fizică,
respectiv a motricităţii grosiere, a motricităţii fine şi a celei senzorio- motorie, şi la
sănătate şi igienă personală, cu accent pe promovarea sănătăţii şi a nutriţiei, a îngrijirii
şi igienei personale, precum şi a practicilor privind securitatea personală;
b) dezvoltarea socio-emoţională- se pune accent pe dezvoltarea socială, adică pe
dezvoltarea abilităţilor de interacţiune cu adulţii, pe dezvoltarea abilităţilor de
interacţiune cu copii de vârstă apropiată, pe acceptarea şi respectarea diversităţii, pe
dezvoltarea comportamentelor prosociale, dar şi pe dezvoltarea emoţională,
dezvoltarea conceptului de sine, a autocontrolului emoţional şi a expresivităţii
emoţionale;
c) capacităţile şi atitudinile în învaţare- manifestate prin curiozitate şi interes, iniţiativă,
persistenţă în activităţi, creativitate;
d) dezvoltarea cognitivă şi cunoaşterea lumii centrată pe dezvoltarea gândirii logice şi
rezolvarea de probleme, dar şi pe cunoştinţe şi deprinderi elementare matematice, pe
cunoaşterea şi înţelegerea lumii: reprezentări elementare matematice( cifre,
reprezentări numerice, operaţii, concepte de spaţiu, fome geometrice, înţelegerea
modelelor, măsurare), dar şi pe cunoaşterea şi înţelegerea lumii (lumea vie, Pământul,
Spaţiul, metode ştiinţifice);
e) dezvoltarea limbajului, a comunicării şi premiselor citirii – dezvoltarea capacităţii de
ascultare şi înţelegere (comunicarea receptivă), dezvoltarea capacităţii de vorbire şi
comunicare( comunicare expresivă), participarea în experienţe cu cartea, cunoaşterea
şi aprecierea cărţii, dezvoltarea capacităţii de discriminare, conştientizarea mesajului
324
scris/ vorbit, însuşirea deprinderilor de scris, folosirea scrisului pentru transmiterea
unui mesaj.
Dezvoltarea globală a copilului se poate realiza prin stimularea dezvoltării copiilor în
toate domeniile de dezvoltare menţionate utilizând experienţe de învăţare din diverse domenii
experienţiale puse în conexiune prin organizarea tematică a învăţării.
Educaţia centrată pe copil presupune respectarea drepturilor acestuia, cunoaşterea şi
respectarea nevoilor şi intereselor individuale, respectarea ritmului individual de dezvoltare a
copilului, precum şi respectarea specificului învăţării la vârstele mici (joc, explorare,
experimentare). Acestea se concretizează în modul de organizare a programului zilnic- de la
intrarea până la plecarea din grădiniţă se alternează momentele de învăţare sistemice cu cele
de relaxare, mişcare, hrănire, odihnă, pentru promovarea sănătăţii, creşterii şi dezvoltării
copilului. Se reflectă în tipurile şi formele de activităţi utilizate- tipuri de activităţi adecvate
vârstei şi specificului fiecărui copil, îmbinându-se activităţile individuale cu cele în perechi, în
grup mic şi frontal, activităţile integrate cu activităţile pe domenii experienţiale, activităţile de
învăţare tematică cu cele de dezvoltare personală. Se ilustrează în alegerea strategiilor,
contextelor şi sarcinilor de învaţare- cu accent pe utilizarea jocului, explorării,
experimentelor, învăţarea prin acţiune directă cu obiectele, valorificarea şi integrarea
experienţei personale a copilului, crearea de contexte de învăţare relevante şi semnificative
pentru copil, propunerea de sarcini care să stimuleze dezvoltarea acestuia sub toate aspectele,
utilizarea repetării ca mod de consolidare a unor deprinderi. Se reflectă în modul de
organizare a mediului- crearea unui mediu stimulativ, dinamic, relevant pentru copil şi tipurile
de activităţi desfăşurate, care să încurajeze interacţiunea directă cu obiectele şi interacţiunea
dintre copii, dintre copii şi adulţi, modul său natural de a învăţa., De asemenea, se reflectă în
modul de realizare a observării şi evaluării copilului- centrarea pe reuşitele copilului, pe
încurajare, observarea şi înregistrarea progresului acestuia pentru a-i susţine şi argumenta
dezvoltarea, dar şi în modul de interacţiune cu copilul şi familia acestuia, concretizată în
abordarea individuală, atenţie, receptivitate, mod de adresare, intervenţie
încurajatoare/corectivă, explicaţii, bazată pe crearea coerenţei şi consecvenţei intervenţiei
educaţionale prin modul de interacţiune şi comunicare a educatorului cu membrii acesteia. .
Domeniile experienţiale se concretizează în experienţe de învăţare pe domenii de
cunoaştere interdisciplinare: domeniul estetic şi creativ, domeniul om şi societate, domeniul
limbă şi comunicare, domeniul ştiinţe şi domeniul psiho- motric. Fiecare domeniu experienţial
propune experienţe de învăţare care utilizează cunoştinţe şi deprinderi circumscrise unui
325
domeniu de cunoaştere. Acest domeniu este el însuşi interdisciplinar. De aceea, activităţile
care propun experienţe de învăţare, fie dintr-un singur domeniu experienţial, fie din mai multe
domenii, sunt activităţi interdisciplinare. Combinarea acestor domenii experienţiale este
înlesnită de organizarea conţinuturilor pe cele 6 teme generale propuse de curriculum: Cine
sunt/ suntem?, Cum este/ a fost şi va fi aici pe pământ?, Când/ cum şi de ce se întâmplă?,
Cine şi cum planifică/ organizează o activitate?, Ce şi cum vreau sa fiu?, Cu ce şi cum
exprimăm ceea ce simţim?.
Predarea integrată se referă la utilizarea celor şase teme generale ce combină cunoştinţe,
deprinderi şi abilităţi din mai multe domenii experienţiale şi permit implicarea mai multor
domenii de dezvoltare. Predarea integrată permite adresarea echilibrată a tuturor domeniilor
de dezvoltare prin angajarea copilului în experienţe diverse de învăţare şi oferă posibilitatea
construirii cunoaşterii în mod sistemic, stabilind conexiuni între concepte, obiecte, fenomene,
evenimente, acţiuni, sentimente. Experienţele de viaţă ale copilului sunt interdisciplinare şi
implică toate domeniile de dezvoltare. La fel trebuie să se construiască şi învăţarea lui pentru
a fi semnificativă şi cu efecte de lungă durată.
Orice activitate din grădiniţă este şi trebuie privită ca o experienţă de învăţare. Aceasta se
concretizează în: activităţi pe domenii experienţiale- activităţi tematice care implică
experienţe de învăţare din mai multe domenii experienţiale sau a unui singur domeniu, dar
interdisciplinar, ce pot fi organizate sub forma unor proiecte sau ca şi activităţi ce îmbină mai
multe forme de organizare: individual, grup, perechi, frontal; jocuri şi activităţi alese:
activităţi alese de copil, având puse la dispoziţie diferite variante de jocuri şi activităţi;
activităţi de dezvoltare personală: rutinele, tranziţiile, activităţile opţionale, activităţile din
perioada după-amiezii.
Toate tipurile de activităţi reprezintă diferite momente ale programului zilnic al copilului
în grădiniţă şi toate reprezintă oportunităţi de învăţare în modul cel mai natural al copilului.
326
Aplicații practice
PROGRAMĂ DISCIPLINĂ DE TIP OPŢIONAL CROSS- CURRICULAR
Profesorii buni nu predau niciodată nimic, ei doar creează condiţiile optime pentru
desfăşurarea învăţării!
Titlu: ALFABETUL VITAMINELOR

Grupa/ Clasa:
Nr. de Ore/ săptămână: 1 şedinţă a câte 30-35 min/ săptămână
Durata cursului: 1 an şcolar
Categoria de disciplină CDŞ: opţional cross-curricular( DLC- educarea limbajului, DEC-
educaţie plastic, DȘ- cunoașterea mediului, DOS- educație pentru societate)
1. ARGUMENT: fiecare vitamină se prezintă…
B 1 2
A 6
C
B eu mă numesc și...
A eu mă
numesc și...
C eu mă numesc
și...
327
Cuvinte cheie: rime, expresii, vitamine, corp omenesc, alfabet
2. OBIECTIVE CADRU
a. Îmbogăţirea vocabularului activ şi pasiv cu expresii rimate şi ritmate/ de sine
stătătoare şi cuvinte/ structuri lexicale şi gramaticale legate de corpul
omenesc și vitamine, conform particularităţilor de vârstă şi individuale.
b. Formarea şi consolidarea unor comportamente sănătoase legate de consumul
alimentelor bogate în vitamine.
Obiective de referinţă Activităţi de învăţare

Să descrie/ compare diferite părți ale corpului omenesc( rol, - Corpul omenesc
funcții) pe baza suportului intuitive
Să clasifice vitaminele necesare corpului omenesc în funcție de
natura și rolul acestora - Vitamine
- Rolul vitaminelor
- Locul vitaminelor
Să asocieze vitaminele literelor alfabetului standard utilizat în - Vitamina A
România - Vitamina B
- Vitamina C
- Vitamina D
- Vitamina E
- Vitamina F
- Vitamina K
Să stabilească relații de conexiune între compoziția diverselor -Vitaminele se găsesc
alimente și aportul de vitamin specific, necesare dezvoltării în…
armonioase a organismului - Este bine să
consumăm…
Să participe la o conversație construind enunţuri simple/ - Vitamina….
328
reproducând expresii, poezii scurte, rime învățate sau construite
de ei înșiși
3. Listă de conţinuturi:
Corpul omenesc
Vitamina A
Vitaminele B
Vitamina C
Vitamina D
Vitamina E
Vitamina F
Vitamina K
Rolul vitaminelor
Locul vitaminelor
4. Modalităţi de evaluare: fişe de lucru individual, dialoguri simple, activități practice

Carnavalul vitaminelor
Rime pentru vitamine
5. Bibliografie
Curriculum pentru învățământ preșcolar
Programe școlare revizuite pentru disciplina opțională Educație pentru sănătate,
clasele I-a-XII-a( variantă modulară)
NOTĂ: Gradul de complexitate al finalităților și conținuturilor asociate crește în funcție de

grupă/ clasă
329
PROGRAMĂ DISCIPLINĂ DE TIP OPŢIONAL CROSS- CURRICULAR
Titlu: MORCOVEL ȘI STRUGUREL

Grupa/ Clasa:
Nr. de Ore/ săptămână: 1 şedinţă/ săptămână
1 activitate semestrială cu părinții
Durata cursului: 1 an şcolar
Categoria de disciplină CDŞ: opţional cross-curricular( DLC- educarea limbajului, DEC-
educaţie plastic, DȘ- cunoașterea mediului, DOS- educație pentru societate)
1. ARGUMENT: Ce mănânci te reprezintă! Azi, ce culoare ți se potrivește?
Morcovel eu mă numesc,
Pentru tine eu trăiesc! Strugurel eu mă numesc,
Azi, alege gustul meu! Pentru tine eu trăiesc!
Crud sau fiert mă întâlnești, Azi, alege gustul meu!
Vitamina A primești! Crud sau în compot,
Te ajut cum pot!
330
Cuvinte cheie: rime, expresii, legume, zarzavaturi, culori, sănătate
2. OBIECTIVE CADRU
a. Îmbogăţirea vocabularului activ şi pasiv cu expresii rimate şi ritmate/ de sine
stătătoare şi cuvinte/ structuri lexicale şi gramaticale legate de fructe, legume și
zarzavaturi, conform particularităţilor de vârstă şi individuale.
b. Formarea şi consolidarea unor comportamente sănătoase legate de consumul
fructelor, legumelor și zarzavaturilor de culori diferite.
Obiective de referinţă Activităţi de

învăţare
Să descrie/ compare/ clasifice fructele, legumele și zarzavaturile în -Fructe de diverse
funcție de culoarea acestora culori
-Legume de diverse
culori
Să diferenţieze rolul și beneficiile fructelor, legumelor și -Fiecare fruct are o
zarzavaturilor în funcție de culoarea acestora culoare…
-Fiecare legumă are
o culoare…
Să participe la o conversaţie construind enunţuri simple/ -Acesta este...
reproducând expresii, poezii scurte, rime învățate sau construite de ei -Morcovul…
înșiși -Strugurii..
Să manifeste comportamente pozitive față de consumul echilibrat de Gustă noua mea

fructe, legume și zarzavaturi, atât crude cît și preparate rețetă…
3. Listă de conţinuturi:
Fructele de culoare roșie
331
Fructele de culoare galbenă
Fructele de culoare verde
Fructele de alte culori
Legume/ Zarzavaturi de culoare galbenă
Legume/ Zarzavaturi de culoare roșie
Legume/ Zarzavaturi de culoare verde
Legume/ Zarzavaturi de alte culori
4. Modalităţi de evaluare: fişe de lucru individual, dialoguri simple, activități practice

Carnavalul fructelor și legumelor
5. Bibliografie
Curriculum pentru învățământ preșcolar
Programe școlare revizuite pentru disciplina opțională Educație pentru sănătate,
clasele I-a-XII-a( variantă modulară)
332
Educația pentru sănătate, în toate cele trei tipuri: formală, nonformală şi

comportamentală, trebuie efectuată atât la nivelul centrelor de prevenție cât și în școli, prin
introducerea în programa școlară a unor module de curs privind educaţia pentru dezvoltarea
sănătăţii publice şi promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii, principalele obiective
educaţionale vizând dezvoltarea cunoştinţelor, aptitudinilor, atitudinilor şi a convingerilor ce
vizează sănătatea. Promovarea sănătăţii se face de către şi cu oameni şi nu despre oameni.
Presupune atât îmbunătăţirea capacităţii indivizilor de a pune în practică acţiuni, cât şi
capacitatea grupurilor, a organizaţiilor sau a comunităţilor de a influenţa factorii determinanţi
ai stării de sănătate. Îmbunătăţirea capacităţii comunităţilor pentru promovarea sănătăţii
presupune educaţie practică, pregătirea în domeniul conducerii şi acces la resurse.
Împuternicirea indivizilor presupune accesul mai consistent la procesul de luare a deciziilor,
ca şi cunoştinţele şi abilităţile esenţiale pentru a produce schimbarea.
Practicile alimentare nu depind numai de înțelegerile și aprecierile noastre, ele sunt în
mod egal determinate de presiuni familiale, sociale și culturale ce impun o greutate
“normală”. Acest joc al presiunii ne incită la conformarea noastră cu criteriile de greutate
social acceptate ce au devenit mai puternice, mai exigente în ceea ce privește, în special,
fetele. În cultura noastră, fetele se supun mai mult presiunii decât băieții la acest nivel, ceea ce
face ca fetele să prezinte mai des decât băieții tulburări alimentare. Asta explică de ce relația
cu corpul este puternic diferită între sexe. După Miller, insatisfacția imaginii corporale a
tinerelor le determină să se gândească la modificarea greutății lor, la modificarea alimentelor
pentru a pierde surplusul ponderal presupus. Numai 39% dintre ele au realmente nevoie de
pierdere în greutate. Nylander (1971) demonstrează că jumătate din adolescentele de 14 ani se
simt mai grase, deși ele nu sunt în realitate, iar această tendință atinge paroxismul la fetele de
18 ani, din care 70% își supra-estimează greutatea.
Pornind de la rezultatele cercetărilor existente, care demonstrează că aproximativ 70%
din adolescente doresc o pierdere în greutate, o talie, coapse și abdomen mai mic etc., dorim
să punem la dispoziție o modalitate simplă de identificare a primelor semne care pot conduce
ulterior spre instalarea unei tulburări de alimentație. Identificarea acestora poate ajuta
semnificativ la eliminarea comportamentelor cu risc în acest domeniu.
333
Structură program de prevenție Nr. 1.
Tema: Ciuguleala
I. De ce vă este prezentat acest program?

a) În primul rând, sunteți foarte important pentru noi;
b) Să vă ajutați din timp pe dumneavoastră;
c) Să oferiți de ajutor la nevoie;
d) Să contribuim împreună la creșterea stării de sănătate, în România.
II. Cum putem să recunoaștem semnele?

Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să vă amintiți dacă ați ”ciugulit” mâncare între
mese și gustări. Prin ciuguleală trebuie să înțelegeți consum de alimente într-o manieră
neplanificată și repetitivă.
0- Nicio „ciuguleală”
1- „Ciuguleală” într-o zi până la 5 zile
2- „Ciuguleală” în mai puţin de jumătate din zile (6-12 zile)
3- „Ciuguleală” în jumătate din zile (13-15 zile)
4- „Ciuguleală” în mai mult de jumătate din zile (16-22 zile)
5- „Ciuguleală” aproape în fiecare zi (23-27 zile)
6- „Ciuguleală” în fiecare zi
III.Ce am de făcut?
În primul rând, este nevoie de o analiză atentă. Haideți să identificăm împreună rezultatele
care sunt nemulțumitoare, apoi să încercăm să identificăm factorii care au condus aici.
După aceasta, vom învăța împreună metoda castelului de nisip, în scopul modificării
comportamentului alimentar.
Notă! Tehnica va fi prezentată la întâlnirea față în față pentru exersarea adaptării
acesteia în procesul instructiv-educativ, în funcție de ciclul preuniversitar căruia se
adresează conținutul.
334
Tema: Evitarea mâncatului/ alimentației


Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să vă amintiți dacă ați trecut prin perioade de 8
sau mai multe ore în care ați fost treaz(ă) fără să mâncați nimic. A influențat acest lucru forma
Dvs. sau greutatea, sau a evitat declanșarea unui episod de supraalimentare?
0- Lipsă de asemenea zile
1- Evitare într-o zi până la 5 zile
2- Evitare în mai puţin de jumătate din zile (6-12 zile)
3- Evitare în jumătate din zile (13-15 zile)
4- Evitare în mai mult de jumătate din zile (16-22 zile)
5- Evitare aproape în fiecare zi (23-27 zile)
6- Evitare în fiecare zi
III. Ce am de făcut?
După aceasta, vom învăța împreună metoda gândirea magică, în scopul modificării

335
Tema: Stomac gol


Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să vă amintiți dacă v-ați dorit ca stomacul dvs. să
fie gol. A influențat acest lucru, forma Dvs. sau greutatea, sau a evitat declanșarea unui episod
de supraalimentare. Dorința de bază este aceea de a avea control?
0- Nici o dorinţă bine definită de a avea un stomac gol
1- Dorinţă bine definită într-o zi până la 5 zile
2- Dorinţă bine definită în mai puţin de jumătate din zile (6-12 zile)
3- Dorinţă bine definită în jumătate din zile (13-15 zile)
4- Dorinţă bine definită în mai mult de jumătate din zile (16-22 zile)
5- Dorinţă bine definită aproape în fiecare zi (23-27 zile)
6- Dorinţă bine definită în fiecare zi
După aceasta, vom învăța împreună metoda abstracției selective, în scopul modificării

336
Tema: Evitarea hranei


Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să vă amintiți dacă ați încercat să evitați să
mâncați orice mâncăruri care vă plac, indiferent dacă ați reușit sau nu. Dacă da, care sunt
acele mâncăruri? Ați încercat să le excludeți pe toate odată? A influențat acest lucru, forma
Dvs. sau greutatea, sau a evitat declanșarea unui episod de supraalimentare. Dorința de bază
este aceea de a avea control?
0- Nici o tentativă de a evita hrana/mâncărurile
1- Tentativă de a evita hrana/mâncărurile într-o zi până la 5 zile
2- Tentativă de a evita hrana/mâncărurile în mai puţin de jumătate din zile (6-12 zile)
3- Tentativă de a evita hrana/mâncărurile în jumătate din zile (13-15 zile)
4- Tentativă de a evita hrana/mâncărurile în mai mult de jumătate din zile (16-22 zile)
5- Tentativă de a evita hrana/mâncărurile aproape în fiecare zi (23-27 zile)
6- Tentativă de a evita hrana/mâncărurile în fiecare zi
După aceasta, vom învăța împreună metoda iceberg-ului, în scopul modificării

337
Tema: Reguli de dietă


Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să vă amintiți dacă au existat ocazii în care ați
fost conștient(ă) că s-ar putea să fi încălcat o regulă a dietei pe care ați stabilit-o pentru Dvs.
Ați încercat să urmăriți anumite reguli bine definite în ceea ce privește alimentația? De
exemplu, o limită a caloriilor, a cantităților predefinite de mâncare, sau reguli cu privire la ce
ar trebui sau nu să mâncați, sau când ar trebui să mâncați?
0- Nu a încercat să urmeze/respecte asemenea reguli
1- A încercat să să urmeze/respecte asemenea reguli într-o 1 zi până la 5 zile
2- A încercat să să urmeze/respecte asemenea reguli în mai puţin de jumătate din zile (6-
12 zile)
3- A încercat să să urmeze/respecte asemenea reguli în jumătate din zile (13-15 zile)
4- A încercat să să urmeze/respecte asemenea reguli în mai mult de jumătate din zile (16-
22 zile)
5- A încercat să să urmeze/respecte asemenea reguli aproape în fiecare zi (23-27 zile)
6- A încercat să să urmeze/respecte asemenea reguli în fiecare zi
După aceasta, vom învăța împreună metoda punct ochit-punct lovit, în scopul modificării
338
Structură program de prevenție Nr. 6
Tema: Preocuparea cu privire la mâncare, alimentație sau calorii


Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să vă amintiți dacă ați petrecut mult timp între
mese, gândindu-vă la mâncare, alimentație sau calorii? Gânditul la mâncare, alimentație sau
calorii a interferat cu abilitatea Dvs. de a vă concentra la lucruri în care sunteți implicat(ă)
activ, de exemplu, a lucra, a urmări o conversație sau a citi? Ce anume a fost afectat?
0- Lipsa afectării concentrării
1- Afectarea concentrării într-o zi până la 5 zile
2- Afectarea concentrării în mai puţin de jumătate din zile (6-12 zile)
3- Afectarea concentrării în jumătate din zile (13-15 zile)
4- Afectarea concentrării în mai mult de jumătate din zile (16-22 zile)
5- Afectarea concentrării aproape în fiecare zi (23-27 zile)
6- Afectarea concentrării în fiecare zi
După aceasta, vom învăța împreună metoda modelare și remodelare, în scopul
modificării comportamentului alimentar.

339
Tema: Frica de a pierde controlul asupra alimentației/ mâncatului


Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să vă amintiți dacă ați simțit sentimentul de
teamă pentru pierderea controlului asupra alimentației.
0- Lipsa fricii de a pierde controlul asupra alimentaţiei/mâncatului
1- Frică de a pierde controlul asupra alimentaţiei/mâncatului prezentă într-o zi până la 5
zile
2- Frică de a pierde controlul asupra alimentaţiei/mâncatului prezentă în mai puţin de
jumătate din zile (6-12 zile)
3- Frică de a pierde controlul asupra alimentaţiei/mâncatului prezentă în jumătate din zile
(13-15 zile)
4- Frică de a pierde controlul asupra alimentaţiei/mâncatului prezentă în mai mult de
jumătate din zile (16-22 zile)
5- Frică de a pierde controlul asupra alimentaţiei/mâncatului prezentă aproape în fiecare
zi (23-27 zile)
6- Frică de a pierde controlul asupra alimentaţiei/mâncatului prezentă în fiecare zi
După aceasta, vom învăța împreună metoda scenarii de învingători-învinși-
neînvingători, în scopul modificării comportamentului alimentar.
340
Tema: Mâncat social


Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să vă amintiți dacă ați simțit sentimentul de
îngrijorare cu privire la a fi văzut(ă) de alți oameni mâncând? Dacă da, v-a determinat această
îngrijorare să evitați asemenea ocazii? Ar fi putut fi mai rău?
0- Nici o grijă/preocupare faţă de a fi văzut(ă) de către alţi oameni mâncând şi nici o
evitare a asemenea ocazii.
1- A simţit o uşoară îngrijorare faţă de a fi văzut(ă) de către alţi oameni mâncând
2- A simţit o îngrijorare definită faţă de a fi văzut(ă) de către alţi oameni mâncând
3- A simţit o îngrijorare puternică faţă de a fi văzut(ă) de către alţi oameni mâncând
După aceasta, vom învăța împreună metoda ce a rămas nespus despre noi și de ce avem
nevoie să ne ascundem, în scopul modificării comportamentului alimentar.

341
Tema: Consum de alimente în secret


Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să vă amintiți dacă ați consumat vreodată
alimente în secret, pe furiș, încercând să vă ascundeți de alte persoane.
0- Nu a mâncat în secret
1- A mâncat în secret într-o zi până la 5 zile
2- A mâncat în secret în mai puţin de jumătate din zile (6-12 zile)
3- A mâncat în secret în jumătate din zile (13-15 zile)
4- A mâncat în secret în mai mult de jumătate din zile (16-22 zile)
5- A mâncat în secret aroape în fiecare zi (23-27 zile)
6- A mâncat în secret în fiecare zi
După aceasta, vom învăța împreună metoda supravalorizării, în scopul modificării

342
Tema: Vină cu privire la consumul de alimente/ mâncat


Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să vă amintiți dacă v-ați simțit vinovat (ă) după
ce ați terminat de consumat meniul alimentar. Dacă da, considerați că ați făcut ceva geșit?
Care este proporția momentelor/ perioadelor în care ați mâncat și v/ați simțit vinovat?
0- Nici un sentiment de vină după ce a mâncat
1-
2- S-a simţiti vinovat(ă) după ce a mâncat în mai puţin din jumătate dintre ocazii
3-
4- S-a simţiti vinovat(ă) după ce a mâncat în mai mult din jumătate dintre ocazii
5-
6- S-a simţiti vinovat(ă) după ce a mâncat în fiecare ocazie
După aceasta, vom învăța împreună metoda corelația iluzorie, în scopul modificării

343
Tema: Vomitare auto-indusă


Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să vă amintiți dacă v-ați provocat rău/ greață ca
mijloc/ modalitate de a vă controla forma sau greutatea.
După aceasta, vom învăța împreună metoda oglinda fermecată, în scopul modificării

344
Tema: Insatisfacție cu privire la greutatea corporală


Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să vă amintiți dacă v-ați simțit nesatisfăcut(ă) cu
privire la greutatea Dvs. Dacă da, ați fost atât de nesatisfăcut(ă) încât aceasta v-a provocat
supărare/nemulțumire? Ați fi putut să vă simțiți și mai rău de atât? Cât a durat acest
sentiment?
0- Nici un sentiment de insatisfacţie
1-
2- Insatisfacţie uşoară (fără distres asociat)
3-
4- Insatisfacţie moderată (un anumit grad de distres asociat)
5-
6- Insatisfacţie marcantă (îngrijorare/preocupare şi distres extreme; greutate total
inacceptabilă)
După aceasta, vom învăța împreună metoda oglinda fermecată, în scopul modificării

345
Tema: Dorința de a pierde în greutate


Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să vă amintiți dacă v-ați dorit să cântăriți mai
puțin. Ați experimentat o dorință puternică de a slăbi?
0- Nici o dorinţă puternică de a slăbi
1- Dorinţă puternică într-o zi până la 5 zile
2- Dorinţă puternică în mai puţin de jumătate din zile (6-12 zile)
3- Dorinţă puternică în jumătate din zile (13-15 zile)
4- Dorinţă puternică în mai mult de jumătate din zile (16-22 zile)
5- Dorinţă puternică aroape în fiecare zi (23-27 zile)
6- Dorinţă puternică în fiecare zi
După aceasta, vom învăța împreună metoda modelarea plastilinei, în scopul modificării

346
Tema: Sensibilitate la câștig în greutate


Gândiți-vă la ultimele 4 săptămâni. Încercați să identificați ce surplus/câștig de greutate, de-a
lungul unei săptămâni, v-ar deranja în mod categoric?
0- 3.5 kg (sau mai mult) ar genera o reacţie negativă marcantă, sau nici un surplus în
greutate nu ar genera acest tip de reacţie
1- 3 kg ar genera o reacţie negativă marcantă
2- 2.5 kg ar genera o reacţie negativă marcantă
4- 1.5 kg ar genera o reacţie negativă marcantă
6- 0,5 kg (sau orice câstig în greutate) ar genera o reacţie negativă marcantă

347
Tema: Îngrășare regională


În ultima lună aţi simţit că o zonă/regiune specifică a corpului Dvs. este prea grasă?
0- Nici o îngrăşare regională
1- Îngrăşare regională într-o zi până la 5 zile
2- Îngrăşare regională în mai puţin de jumătate din zile (6-12 zile)
3- Îngrăşare regională în jumătate din zile (13-15 zile)
4- Îngrăşare regională în mai mult de jumătate din zile (16-22 zile)
5- Îngrăşare regională aproape în fiecare zi (23-27 zile)
6- Îngrăşare regională în fiecare zi

348
Un rol extrem de important în promovarea stării de sănătate și în prevenirea bolilor îl
joacă comportamentul uman. Este, așadar, necesară o abordare integrată pentru a dezvolta și
implementa programe eficiente cu scopul de a ajuta oamenii să adopte comportamente
sănătoase, de a-și schimba comportamentele dăunătoare și de a-și menține comportamentele
sanogene, iar dovezile nu întârzie să apară.
Programele de intervenție cu scopul promovării alimentației sănătoase și a exercițiilor
fizice se pot desfășura la nivel local, regional, național sau internațional. Programele de
intervenție desfășurate la nivel internațional (Europa, SUA) se concentrează fie pe prevenirea
obezității, fie pe diminuarea acesteia sau reducerea inegalității în domeniul sănătății. Aceste
programe pot fi adresate atât copiilor din grădinițe, adolescenților din școli, cât și populației în
întregime.
Intervențiile locale desfășurate cu scopul scăderii prevalenței obezității și a bolilor
cronice asociate și-au dovedit eficacitatea, atât prin schimbările comportamentale obținute la
nivel individual, cât și prin schimbarea mediului pe care școala îl oferă din punct de vedere al
nutriției și al activităților fizice. Obținerea unor rezultate pe termen lung implică adoptarea
unor intervenții de lungă durată, precum și implicarea familiilor în proiecte ce vizează nutriția
sănătoasă și activitatea fizică în școli și grădinițe.

The HAPPY Project, desfășurat în Budapesta, Ungaria se încadrează în sfera intervenției
pentru creșterea consumului de apă și scăderea consumului de băuturi îndulcite la copiii din
școli și grădinițe.
Scop și obiective
Evaluarea măsurii în care promovarea consumului de apă prin punerea la dispoziție a apei
minerale gratuit poate să scadă consumul de băuturi îndulcite în rândul copiilor din clasele
primare.
Descrierea proiectului
Programul de intervenție s-a desfășurat pe o perioadă de două luni prin:
 Completarea unor chestionare atât la debut, cât și la finalul intervenției;
349
 Educație privind nutriția sănătoasă- o sesiune de 40 minute pentru copii de 6-10 ani
privind utilizarea apei, consumul adecvat de lichide, semnele deshidratării și efectele
asupra sănătății, sesiune finalizată cu distribuirea de flyere pentru copii și părinți;
 Distribuirea în mod gratuit a apei minerale în școli;
 Organizarea zilelor sănătății;
 Organizarea unei competiții între școlile participante, pentru promovarea unui stil de
viață sănătos pentru copii, părinți și cadre didactice.
Rezultatele proiectului
Modificarea consumului de lichide, constatat în urma aplicării chestionarelor;
Ca urmare a intervenției, consumul de apă minerală a crescut semnificativ,
proporțional cu scăderea consumului de băuturi îndulcite.

Zuni High School Diabetes Program a fost implementat și derulat în New Mexico, Statele
Unite ale Americii, și se încadrează în sfera intervenției pentru creșterea consumului de apă și
scăderea consumului de băuturi îndulcite la copiii din școli, fiind considerat un program de
intervenție pentru prevenirea diabetului zaharat.
Scop și obiective
Scăderea consumului de băuturi îndulcite prin educarea adolescenților cu privire la influența
consumului acestora în apariția diabetului zaharat.
Programul a fost implementat și derulat pe/ cu adolescenți cu vârsta cuprinsă între 16 și 18
ani:
 S-au desfășurat activități educative privind prevenția diabetului zaharat;
 La dispoziția adolescenților au fost puse băuturi dietetice și apă, în detrimentul
băuturilor îndulcite;
 Adolescenții participanți au fost evaluați la un interval de un an și jumătate, respectiv
după trei ani.
Pe toată durata intervenției valorile insulinei serice a jeun și la 30 de minute
postprandial au scăzut semnificativ;
După intervenție consumul de băuturi îndulcite a scăzut semnificativ;
350
Scăderea consumului de băuturi îndulcite, respectiv a valorii insulinei a persistat și
după trei ani.

School Gruiten a fost un program implementat și derulat în Amsterdam, Olanda și se
încadrează în sfera intervențiilor pentru creșterea consumului de fructe și legume la copiii din
școli și grădinițe.
Scop și obiective
Stimularea nutriției sănătoase la copii prin oferirea de fructe și legume de două ori pe
săptămână copiilor din clasele primare.
Programul a fost implementat și derulat pe/ cu copii de clase primare pe o durată de doi ani:
 Includerea școlilor cu copii defavorizați, argument bazat pe statusul socioeconomic;
 Pe parcursul unui an școlar copiii din clasele a treia și a patra primesc gratuit, de două
ori pe săptămână, fructe și legume la gustarea de dimineață;
 Aplicarea de chestionare atât copiilor, cât și părinților, în clasa a cincea, în scopul
evaluării continuării comportamentului.
Pe parcursul celor doi ani de intervenție consumul de fructe a crescut semnificativ;
Pe parcursul celor doi ani de intervenție consumul de legume nu a înregistrat o creștere
semnificativă;
S-a demonstrat eficiența intervenției prin consumul mai mare de fructe, cât și privitor
la beneficiile consumării acestora.
Scoring for Health Program a fost un program implementat și derulat în Olanda și se

încadrează în sfera intervențiilor pentru creșterea activității fizice și combaterea activităților
sedentare la copiii din școli și grădinițe, respectiv a unui stil de viață sănătos și echilibrat.
Scop și obiective
Convingerea copiilor că este modern să practici activități fizice în mod activ și să te simți în
formă, cu ajutorul modelelor oferite de Premier League.
351
Programul a fost implementat și derulat pe/ cu copii cu vârsta cuprinsă între 9 și 12 ani pe
durata a douăzeci de săptămâni:
 Jucători de fotbal olandezi, din Premier League, au promovat copiilor și părinților
acestora un stil de viață sănătos;
 Fiecare copil asemnat un contract referitor la stilul de viață sănătos;
 Copiii au participat la un program de 20 de săptămâni cu următoarele teme:
- sportul este cool;
- micul dejun trebuie mâncat zilnic;
- activitate fizică sănătoasă( transport spre școală, jocul în aer liber etc.);
- alimentație sănătoasă ( fructe și legume zilnic, consum suficient de lichide-apă-
zilnic etc.);
- calitatea de membru într-un club sportiv;
 Copiii au fost examinați clinic și au efectuat și un test fizic atât la început, cât și la
finalul intervenției;
 Fiecare participant a primit la final câte o diplomă de la același sportiv cu care a
semnat contractul inițial;
 Reprezentanții cluburilor de fotbal au vizitat școlile, iar jucătorii au purtat tricouri cu
mesajul Scoring for Health pe parcursul tuturor meciurilor.
Deși a debutat cu un număr limitat de cluburi sportive, proiectul a adunat toate
cluburile olandeze de fotbal din Premier League.
A crescut semnificativ interesul, modificându-se comportamentul, față de activitățile
cu caracter sportiv și timpul petrecut în desfășurarea acestora.
Numărul de copii care consumă zilnic băuturi îndulcite și mănâncă mai mult de trei
gustări pe zi a scăzut considerabil.
Consumul de legume și de fructe a înregistrat o creștere semnificativă.

Mobility Management for Schools and Youth Program a fost un program implementat și
derulat în Austria, și se încadrează în sfera intervențiilor pentru creșterea participării la
activități fizice în detrimentul activităților sedentare la copiii din școli și grădinițe.
Scop și obiective
352
Reducerea transportului cu mașina spre școală;
Încurajarea transportului cu autobuzul, promovarea mersului pe jos sau cu bicicleta.
 S-a distribuit un pachet cu informații de bază privind mișcarea în 500 de școli și cadre
didactice;
 100 dintre acestea au beneficiat de un program intensiv;
 Cadrele didactice, părinții și copiii au fost coordonați să găsească soluții alternative
viabile pentru transport.
A crescut considerabil numărul copiilor care merg la școală fie pe jos, fie cu bicicleta.
Astfel, numărul de zile de transport cu mașina a scăzut.
A crescut și numărul copiilor care desfășoară activități în aer liber.

60 Minute Kid Program este un program implementat și derulat în Scoția, și se încadrează tot
în sfera intervențiilor pentru creșterea participării la activități fizice în detrimentul activităților
sedentare la copiii din școli și grădinițe.
Scop și obiective
Promovarea participării la activități fizice prin intermediul mesajelor la vârste timpurii.
 Construirea cu ajutorul specialiștilor a unui instrument de marketing social;
 Crearea loggo-ului- 60 minute kid- utilizat mai apoi pe flyere, diverse materiale
promoționale și pe uniformele școlare;
 Implementarea unei mascote de dimensiuni mari care vizita școlile și participa la
diverse evenimente, după 6 luni de la debutul programului.
Un procent de 68% dintre copiii încadrați în școlile test au recunoscut mesajul și au înțeles
importanța celor 60 de minute de activitate fizică zilnic, comparativ cu un procent de 42%
dintre copiii din școlile de control.
353
Nutrition education intervention este un program implementat și derulat în Dundee, Marea
Britanie, și se încadrează în sfera intervențiilor pentru creșterea consumului de fructe și
legume la copiii din școli și grădinițe.
Scop și obiective
Creșterea consumului de fructe și legume în rândul copiilor de ciclu primar și gimnazial.
Programul s-a derulat pe o perioadă de 9 luni, incluzând copiii din 4 școli(2 de test, 2 de
control) pe/ cu copii cu vârsta cuprinsă între 6-7 ani, respectiv 10-11 ani:
 Populația țintă a fost constituită astfel: 135 copii pentru evaluarea cognitivă și 129
copii pentru evaluarea aportului nutritiv;
Consumul de legume nu a înregistrat o creștere semnificativă.
Consumul de fructe a înregistrat o creștere semnificativă la grupul test, comparativ cu
grupul de control( de la 7g la 50g).
Intervenție pentru oferirea gratuită a micului dejun pentru copiii defavorizați este un program
implementat și derulat în Walles, Marea Britanie și se încadrează în sfera intervențiilor pentru
creșterea consumului zilnic de mic-dejun la copiii din școli și grădinițe.
Scop și obiective
Reducerea diferențelor dintre copiii cu status socioeconomic ridicat față de cei cu unul scăzut.
Evaluarea impactului administrării gratuite a micului dejun la copii asupra comportamentelor
privind alimentația, dar și asupra funcțiilor cognitive.
Studiul intervențional a fost randomizat și a inclus 55 școli unde copiii au primit mic-dejun
gratuit și 56 de școli de control, în așteptare pentru intervenție.
 S-au evaluat comportamentele legate de alimentație și funcțiile cognitive atât la
începutul intervenției, cât și după 12 luni de la implementare.
Au crescut semnificativ cunoștințele privitoare la necesitatea consumării micului
dejun, în special la copiii care provin din școli unde nivelul socioeconomic este mai scăzut.
354
Diferențe semnificative în ceea ce privește funcțiile cognitive la un an de intervenție
nu au fost observate.

Giocampus este un program de intervenție intensivă implementat și derulat în Parma, Italia, și
se încadrează în sfera intervențiilor pentru creșterea consumului zilnic de mic-dejun la copiii
din școli și grădinițe.
Scop și obiective
Promovarea consumului micului dejun în rândul copiilor.
Adiacent, scăderea obezității la copiii de vârstă școlară.
 În cadrul acestui studiu copiii participanți au fost împărțiți în două grupuri: unul test,
unul de control;
 Copiii din grupul test au participat la un training cu caracter intensiv referitor la
consumul micului dejun;
 Grupul de control nu a participat la training intensiv deloc.
Copiii ai căror părinți consumă regulat micul dejun au o incidență de 3 ori mai mare în
adoptarea aceluiași comportament.
Obezitatea a avut o incidență mai scăzută la copiii care au participat la studiu și
training, cu valori scăzute pe termen lung.
S-a înregistrat creșterea consumului de cereale și de fructe la micul dejun.
355
BIBLIOGRAFIE
Abraham, C., Sheeran, P. (2005). The health belief model. În M. Conner şi P. Norman (eds.).
Predicting Health Behaviour: Research and Practice with Social Cognition Models
(ediţia a II-a, pp. 28-80). Buckingham: Open University Press.
AFP (2016). Panorama sănătăţii: Europa 2016, raport pdf.
American Heart Association (2015). Heart disease and stroke statistics - 2015 update: a
report from the American Heart Association [published online ahead of print
December 17, 2014]. Circulation. doi: 10.1161/CIR.0000000000000152.
American Psychiatric Association (1994). Diagnostic and Statistical Manual of Mental
Disorders (DSM-IV). Washington: American Psychiatric Association.
American Psychiatric Association (2016). DSM-5, Manual de Diagnostic si Clasificare
Statistica a Tulburarilor Mintale. București: Ed. Medicala CALLISTO.
American Psychiatric Association (2000). Practice guidelines for the treatment of pacients
with eating disorders (revizuit). American Journal of Psychiatry , 157 (supliment).
Bakeera-Kitaka, S., Nabukeera-Barungi, N., Nöstlinger, C., Addy, K. şi Colebunders, R.
(2008). Sexual risk reduction needs of adolescents living with HIV in a clinical care
setting. AIDS Care, 20, 4, 426-433.
Bandura, A. (1998). Health promotion from the perspective of social cognitive theory.
Psychology and Health, 13, 623-649.
Bardone-Cone, A. , et al. (2006). Predicting bulimic symptoms : an interactive model of self-
efficay, perfectionism, and perceived weight status. Behaviour Research and Therapy,
44.
Baron, R., Byrne, D., Johnson, B. (1998). Exploring Social Psychology. Boston:
Allyn&Bacon.
Băban, A. (1998). Stres și personalitate. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.
Bălţătescu, S. (2007). Stabilitate şi schimbare în nivelurile şi structura bunăstării subiective:
România 1997-1999. Calitatea vieţii, vol. 18, nr. 1-2: 125-136.
Beaulieu, E. (2004). La notion de conditions de vie en sciences sociales une exploration de
la littérature. www.crises.uquam.ca
Becker, M. H., Maiman, L. A., Kirscht, J. P., Haefner, D. P., Drachman, R. H. (1977). The
Health Belief Model and Prediction of Dietary Compliance: A Field Experiment.
Journal of Health and Social Behavior, 18, 4, 348-366.
356
Berger, P. L., Luckman, T. (1966). The Social Construction of Reality: A Treatise in the
Sociology of Knowledge. New York: Anchor Books.
Berger, B., Motl, R. (2001). Physical Activity and Quality of Life. În R. Singer, H.
Hausenblas, C. Janell (Eds.). Handbook of Sport Psychology (pp. 636-671). U.S.A: John
Wiley & Sons, Inc.
Broadbent, E., Petrie, K. J., Main, J. , Weinman, J. (2006). The Brief Illness Perception
Questionnaire. Journal of Psychosomatic Research, 60, 631– 637.
Cathelat, B. (1990). Socio-Styles-Systeme. Paris: Ed. d’Organizations.
Călin, M. (2012). Tabloul complet al sănătăţii. Viata medicala, nr. 51-52, decembrie -
http://www.viata-medicala.ro/articleID_6212-dArt.html.
Champion, V. L., Skinner, C. S. (2008). The Health Belief Model. În K. Glanz, B. Rimer şi K.
Viswanatah (eds.), Health Behavior and Health Education (ediţia a IV-a, pp. 45-66).
San Francisco: Jossey-Bass.
Chelcea, S. [2001] (2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative
(ediţia a II-a). Bucureşti: Editura Economică.
Chelcea, S. (2008). Psihosociologie. Teorii şi aplicaţii. Bucureşti: Ed. Economică.
Clark, N. M., Houle, C.R. (2009). Theoretical Models and Strategies for Improving Disease
Management by Patients. În S.A. Shumaker, J.K. Ockene şi K.A. Riekert (eds.). The
Handbook of Health Behavior Change (ediţia a III-a, pp. 19-38). New York: Springer
Publishing Company.
Cockerham, W. C. (1998). Medical Sociology. Westport, Connecticut: Greenwood Publishing
Group.
Cockerham, W. C. (1999). Romania. În Health and Social Change in Russia and Eastern
Europe (pp.193-210). New York: Routledge.
Cockerham, W. C. (2001). Medical Sociology and Sociological Theory. În Cockerham,
William C. (ed.). The Blackwell Companion to Medical Sociology (pp. 3-22). Malden,
Massacusets: Blackwell Publishing.
Cockerham, W. C., Ritchey, F. J. (1997). Introduction: An Overview of Medical Sociology.
În Cockerham, William C. Și Ritchey, Ferris J. (eds.). Dictionary of Medical
Sociology (i-xxiv). Westport, Connecticut: Greenwood Publishing Group.
Colquhoun, D. (1991). Health based psysical education, the ideology of healthism and victim
blaming. Physical Education Review, 14(1): 5-13.
357
Comşa, M., (2006). Stiluri de viaţă în România după 1989, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
Comşa, M., Chiribucă, D. (1999). Despre consum şi practica timpului liber. În M.
Berevoescu, D. Chiribucă, M. Comşa, N. Grigorescu, A. Lăzăroiu, S. Lăzăroiu, M.
Pană, L. Pop şi E. Stănculescu. Feţele schimbării. Românii şi provocările tranziţiei
(pp. 257-269). Bucureşti: Ed. Nemira.
Conner, M., Norman, P. (2005). Predicting Health Behaviour: A Social Cognition Approach.
În M. Conner şi P. Norman (eds.). Predicting Health Behaviour: Research and
Practice with Social Cognition Models (ediţia a II-a, pp. 1-27). Buckingham: Open
University Press.
Costin, E.M., R. Segal, R. (2001). Alimente pentru alimentaţie specială. Galați: Ed.
Academică.
Crawford, R. (1980). Healthism and the medicalization of everyday life. International Journal
of Health Services: Planning, Administration, Evaluation, 10(3), 365-388.
Delhey, J. (2002). ‘Quality of Life in a European Perspective: the EUROMODULE as a New
Instrument in Comparative Welfare Research’, Social Indicators Research, Vol. 58, No.
1-3, pp.161–175.
Departamentul de Sănătate Publică (2005). Raportul Administrației Prezidențiale. București:
Ed. Departamentul de Sănătate Publică.
http://www.presidency.ro/files/userfiles/Raport_educatie_pentru_sanatate_19_ian_2016. pdf
Derevenco, P., Băban, A. (1991). Stresul în sănătate și boală. Cluj-Napoca: Ed. Dacia.
Diener, E. (2006). Guidelines for national indicators of subjective well-being and ill-
being. Journal of Happiness Studies, 7(4),397–404.
Dissart, C., Deller, S. (2000). Quality of Life in the Planning Literature. Journal of Planning
Literature, 15; 135-161
Durkheim, É. [1897] (2005). Sinuciderea. Studiu sociologic. București: Editura Antet.
Eisen, M., Zellman, G. L., McAlister, A. L. [1985](1992). A Health Belief Model-Social
Learning Theory Approach to Adolescents' Fertility Control: Findings from a
Controlled Field Trial. Health Education and Behavior, 19, 2, 249-262.
Engels, F. (1845). The Conditions of the Working-Class in England. Leipzig.
(http://www.marxists.org/archive/marx/works/download/Engles_Condition_of_the_W
orking_Class_in_England.pdf) .
Etzioni, A. (2002). Societatea monocromă. Iaşi: Ed. Polirom.
358
European Commission (2007). Eurobarometer 67,1, European Community.
Fairburn, Ch., Brownell, K. (2002). Eating Disorders and Obesity: A Comprehensive
Handbook, ed a 2-a. New York: The Guilford Press.
Fairburn, Ch., Cooper, P. (1998). Eating Disorders. In K. Hawton, P. M. Salkovskis, J. Kirk
D. M. Clark (ed.). Cognitive Behaviour Therapy for Psychiatric Problems. A Practical
Guide Oxford: Oxford University Press, Oxford.
Featherstone, M. (1991). The Body in Consumer Culture. În M. Featherstone, M. Hepworth,
şi B.S. Turner (eds), The Body: Social process and cultural theory (pp: 170-196).
London, Sage Publications.
Ferréol, G. (1998). Socio-stiluri (Socio-styles). În G. Ferréol, P. Cauche, J.-M. Duprez, N.
Gadrey, M. Simon (Eds.). Dicţionar de sociologie (pp. 206-207). Iaşi: Ed. Polirom.
Ferriss, A. (2004). The Quality of Life Concept in Sociology, The American Sociologist, vol.
35, nr. 3: 37-51.
Fishbein, M., Ajzen, I. (1975). Belief, Attitude, Intention, and Behavior: An Introduction to
Theory and Research. US, MA: Addison-Wesley.
(http://www.people.umass.edu/aizen/f&a1975.html)
Fisher, J. D. (2008). Evaluation des interventions de prévention du VIH chez les séropositifs,
prezentare susținută pe 16 ianuarie 2008 la Paris la Agence Nationale sur le Recherce
de SIDA et des Hepatites Virales
(www.anrs.fr/content/download/1586/10244/file/Fisher%20J.pdf).
Fritz, J. M. (2000). Clinical Sociology. În Borgatta, Edgar F. și Montgomery, Rhonda, J. V.
(eds.) Encyclopedia of Sociology, vol. I (ediția a II-a, pp. 323-329). New York:
Macmillan Reference USA.
Galloway, S. (2005). Quality of Life and Well-being: Measuring the Benefits of Culture and
Sport: Scottish Executive Education Department, Victoria Quay, Edinburgh, EH6 6QQ.
Garban, Z. (2000). Nutriţia umană. București: Ed. Didactică şi Pedagogică.
Giddens, A. (1991). Modernity and Self-Identity; Self and Society in the late modern Age.
Cambridge: Polity Press.
Glanz, K., Rimer, B., Viswanatah, K. (2008). Theory, Research and Practice in Health
Behavior and Health Education. În Glanz, Karen, Rimer, Barbara şi Viswanatah,
Kasisomayajula (eds.), Health Behavior and Health Education (ediţia a IV-a, pp. 23-
44). San Francisco: Jossey-Bass.
Giddens, A. (2000). Sociologie. Bucureşti: Ed. ALL.
359
Godeanu, F., Roșcan, D. (2010). Formarea continuă a personalului din învățământul
preuniversitar. Iași: Ed. Lumen.
Goffman, E. [1961] (2004). Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților și a altor
categorii de persoane instituționalizate . Iași: Editura Polirom.
Greenhalgh, T., Wessely, S. (2004). ‘Health for me’: a sociocultural analysis of healthism in
the middle classes. Oxford Journals, British Medical Bulletin, vol 69: 197-213, cf.
http://bmb.oxfordjournals.org/content/69/1/197/T2.expansion.html.
Gwyn, R. (2002). Communicating Health and Illness. London: Sage Publications.
Harrison, J. A., Mullen, P. D., Green, L. W. (1992). A Meta-Analysis of Studies of the Health
Belief Model. Health Education Research, 7, 107-116.
Healy, D. (1997). The Antidepressant Era. Cambridge, MA: Harvard University Press.
Holford, P. (2008). Cartea nutriţiei optime. București: Ed. BIC ALL.
Hollingshead, A. B. (1973). Medical Sociology: A Brief Review. Health and Society, 51, 4,
531-542.
Hopwood, M. (2007). Globalisation, Healthism and Harm Reduction: Responsibility, Blame
and Cultures of Care. Paper presented at N.C.H.S.R. Consortium Workshop 20, August
7 2007, Cockle Bay, Sydney, cf. http://www.gendercentre.org.au/74article4.htm.
Hosu, I. (coord.). (2002). Youth issues and challenges in South-Eastern Europe. Cluj-Napoca:
Civitas Foundation for Civil Society.
Hwu, Y.-J., Yu, C.-C. (2006). Exploring Health Behavior Determinants for People With
Chronic Illness Using the Constructs of Planned Behavior Theory. Journal of Nursing
Research, 14, 4, 261-269.
ICCV (2008). Starea de sănătate a populaţiei din România în context european. O abordare
din perspectiva calităţii vieţii. Calitatea Vieţii. București: ICCV.
Iluţ, P. (2004). Valori, atitudini şi comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie.
Iaşi: Ed. Polirom.
Iluţ, P. (2009). Psihologie socială şi sociopsihologie. Teme recurente şi noi viziuni. Iaşi: Ed.
Polirom.
Inglehart, R, Klingemann, H. (2000). „Genes, culture and happiness”. În E. Diener şi E. Suh
(eds.). Subjective well-being across cultures. Cambridge: MIT Press.
INS (National Statistical Institute) (2012). Anuarul Statistic 2011 (Statistic Yearbook)
(http://www.insse.ro/cms/rw/pages/anuarstatistic2011.ro.do.
360
INS (2016). Coordonate ale nivelului de trai în România. Veniturile şi consumul populaţiei în
anul 2015 (raport pdf).
Institute for Health Metrics and Evaluation (2010). Global Burden of Disease Study 2010.
Lancet, oct. 2010.
Johnston, J. (2008). The citizen-consumer hybrid. Ideological tensions and the case of whole
foods market. Theory and Society, 37, 229-270.
Kirk, D., Colquhoun, D. (1989). Healthism and Physical Education. British Journal of
Sociology of Education, vol 10, no. 4: 417-432, cf. http://www.jstor.org/pss/1392987.
Larson, C. U. (2001). Persuasion: Reception and Responsibility. Belmont: Wadsworth,
Thompson Learning.
La Vecchia, C. et al., (2010). Cancer mortality in Europe, 2000–2004, and an overview of
trends since 1975. Annals of Oncology, 21, 1323-1360.
Lucuţ, G., Rădulescu, S.M. (2000). Calitatea vieţii şi indicatorii sociali. Teorie – metodă –
cercetare. Bucureşti: Luminalex.
Lupton, Deborah. [1994] (2003). Medicine as Culture. Illness, Disease and the Body in
Western Societies (second ed.). London: Sage Publications.
Lupu, I., Zanc, I. (1999). Sociologie medicală. Iași: Editura Polirom.
Lupu, I. (2003). Psihosociologia sănătății și sănătate publică.Suport de curs. Universitatea
Babes-Bolyai: Cluj Napoca.
Lwin, M. O., Stanaland, A. J. S., Chan, D. (2010). Using Protection Motivation Theory to
Predict Condom Usage and Assess HIV Health Communication Efficacy in Singapore.
Health Communication, 25, 1, 69-79.
Macdonald, J. (1998). Primary Health Care. London: Earthscan.
Marian, M. (2007). Validarea scalei de satisfacţie în viaţă. Caracteristici psihometrice.
Analele Universităţii din Oradea. Fascicula Psihologie, vol. 11: 58-70.
Mărginean, I. (2002). „Calitatea vieţii percepute în România”. I. Mărginean şi A. Bălaşa
(eds.). Calitatea vieţii în România. Bucureşti: Ed. Expert: 61-108.
Marshall, S. J., Biddle, S. J. H. (2001). The Transtheoretical Model of Behaviour Change: A
Meta-Analysis of Applications to Physical Activity and Exercise. Annals of
Behavioral Medicine, 23, 4, 229-246.
Maslow, A. (1954). Motivation and personality. New York: Harper.
Matarazzo, J. D., Weiss, S. M., Herd, J. A., Miller, N. E. (1984). Behavioural health: A
handbook of health enhancement and disease prevention, New York: Wiley.
361
McGranahan, D., Scott, W., Richard, C. (1990). Qualitative indicators of development.
Discussion Paper, 16, United Nations Research Institute for Social Development.
Mencinicopschi, Gh. (2011). Şi noi ce mai mâncăm?. București: Coreus Publishing.
Mihu, A. (2001). Sociologie generală (ed. a II-a). Cluj-Napoca: Ed. Napoca Star.
Mincu, I., Boboia, D. (1975). Alimentaţia raţională a omului sănătos şi bolnav. București: Ed.
Medicală.
Mogos, V. T. (1993). Nutriţie şi dietetică. București: Ed. Didactică şi Pedagogică.
Montaño, D. E., Kasprzyk, D. (2008). The theory of reasoned action, the theory of planned
behavior, and the Integrated Behavioral Model. În K. Glanz, B. Rimer şi K.
Viswanatah (eds.), Health Behavior and Health Education (ediţia a IV-a, pp. 67-96).
San Francisco: Jossey-Bass.
Nistor, L., Tîrhaș, C. (2013). Consumul reflexiv. Aspecte cu privire la relația conflictuală
dintre principiile reflexive și constrângerile economice. În P. Iluț (coord.). În căutare
de principii. Epistemologie și metodologie socială aplicată (pp. 251-280). Iași: Ed.
Polirom.
Noar, S. M., Zimmerman, R. S. (2005). Health Behavior Theory and cumulative knowledge
regarding health behaviors: are we moving in the right direction?. Health Education
Research. Theory and Practice, 20, 3, 275-290.
OECD (2015). Health Statistics. www.oecd.org/health
Ogden, J. (2007). Health Psychology. A Text Book (forth ed). Berkshire: Open University
Press.
Oltea, J. (2004). Psihosomatica între medicină şi cultură. O abordare cognitiv-
comportamentală a tulburărilor de alimentaţie. București: Ed. Paideia.
OMS (1993, 2000, 2004). Raport anual. Pdf.
Ottawa Charter for Health Promotion (1986). WHO/HPR/HEP/95.1. Ottawa: WHO.
http://www.who.int/hpr/NPH/docs/ottawa_charter_hp.pdf.
Pop, C. E. (2009). Ingredientele unei vieţi bune. Calitatea vieţii, XIX, nr. 3-4: 225-245.
Prochaska, J. O., DiClemente, C. C., Norcross, J. C. (1992). In search of how people change.
American Psychologist, 47, 1102-1114.
Rapley, M. (2003). Quality of Life Research: A Critical Introduction. Cowan University,
Joondalup, 6027, Western Australia, SAGE Publications Ltd.
Ritzer, G. (ed.) (2007). The Blackwell Encyclopedia of Sociology. Oxford: Blackwell Ltd.
362
Robertson, R., White, K. (2003). Globalization: Critical Concepts in Sociology. London:
Routledge.
Rose, N. (1999). Powers of Freedom. Reframing Political Thought. Cambridge: Cambridge
University Press.
Rosenstock, I. M. (1974). Historical Origins of the Health Belief Model. Health Education
Monographs. Vol. 2, No. 4.
Ross, L., Kohler, C. L., Grimley, D. M., Anderson-Lewis, C. (2007). The Theory of Reasoned
Action and Intention to Seek Cancer Information. American Journal of Health
Behavior, 31, 2, 123-134.
Ryan, R.M., Deci, E.L. (2001). On Happiness and Human Potentials: a Review of Research
on Hedonic and Eudaimonic Well-Being. Annual Rewiew of Psychology, vol. 52: 141-
166
Sallis, J., Owen, N., Fisher, E. B. (2008). Ecological Models of Health Behavior. În Glanz,
Karen, Rimer, Barbara şi Viswanatah, Kasisomayajula (eds.), Health Behavior and
Health Education (ediţia a IV-a, pp. 465-485). San Francisco: Jossey-Bass.
Sandu, D. (1999). Spaţiul social al tranziţiei. Iaşi: Ed. Polirom.
Simons, J., Kalichman, S. şi Santrock, J.W. (1994). Human Adjustement. Madison:
Brown&Benchmark.
Skrabanek, P. (1994). The Death of Humane Medicine and the Rise of Coercive Healthism.
Social Affairs, cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Healthism.
Societatea Academică Română (2010). Criza şi reforma în sistemul de sănătate. Raport pdf.
Solomon, M., Barnossy, G., Askegaard, S. (1999). Consumer Behaviour. A European
Perspective. New York: Prentice Hall.
Stroebe, W. [1995] (2000). Social Psychology and Health (second edition). Buckingam: Open
University Press.
Tîrhaş, C. (2013). The Healthist Ideology: Towards a New Form of Health Awareness in the
Contemporary Life-Style ? Studia Universitatis Babeș-Bolyai, seria Philosophia, 58
(LVIII), Sp.Issue: 55-70.
Tomlinson, A. (2005), Lifestyles sports and national sport policy: an agenda for research,
Report to Sport – England.
Taylor, B. (2001). HIV, stigma and health: integration of theoretical concepts and lived
experiences of individuals. Journal of Advanced Nursing, 35, 5, 792-798.
Ungureanu, I. (1990). Paradigme sociologice. Bucureşti: Ed. Humanitas.
363
U.S. Department of Health and Human Services, National Institutes of Health. (2005), Theory
at a Glance. A Guide for Health Promotion Practice (ediţia a II-a).
(http://www.cancer.gov/PDF/481f5d53-63df-41bc-bfaf-5aa48ee1da4d/TAAG3.pdf)
Veenhoven, R. (1995). World Database of Happiness. Social Indicators Research, vol. 34, nr.
3: 299–313.
Voicu, B., Voicu, M. (2007). Valori ale românilor: 1993-2006. O perspectivă sociologică,
Iaşi: Institutul European.
Waddington, I. (2006). „Sport and Health”. În Jay Coakley & Eric Dunning (eds.). Handbook
of Sports Studies (pp. 408-421). London: Sage Publications.
Walace, C., Abbot, P. (2007). From quality of life to social quality: Relevance for work and
care in Europe, în Calitatea Vieţii, anul 17, nr. 1-2: 109-123.
Wallston, K. A., Strudler Wallston, B., Kaplan, G. D., Maides, S. A. (1976). Development
and Validation of the Health Locus of Control (HLC) Scale. Journal of Consulting
and Clinical Psychology, 44, 580-585.
Weinstein, N. D., Sandman, P. M., Blalock, S. J. (2007). “The Precaution Adoption Process
Model” În Glanz, Karen, Rimer, Barbara şi Viswanatah, Kasisomayajula (eds.),
Health Behavior and Health Education (ediţia a IV-a, pp. 123-147). San Francisco:
Jossey-Bass.
White, K. (2002). An Introduction to the Sociology of Health and Illness. London: Sage
Publications.
WHOQOL Group. (1995). The World Health Organization Quality of Life Assessment
(WHOQOL): Position paper from the World Health Organization. Social Science and
Medicine, 41(10):1403–1409.
World Life Expectancy, www.worldlifeexpectancy.com
Zamfir, C. (1997). Politici sociale - România în context European, Ed. All, Bucureşti.
Zamfir, C. (1989). Stiluri de viaţă. Bucureşti: Ed. Academiei
Surse online:
www.activelivingresearch.org
http://aptta.ro/statistici.html
http://www.copilul.ro/pentru-mama/diete-de-slabit/Dieta-cu-prajiturele-a5471.html
www.crises.uquam.ca
364
http://www.csid.ro/diet-sport/dieta-si-nutritie/dieta-atkins-principii-avantaje-si-dezavantaje-
2779799/
http://www.csid.ro/diet-sport/dieta-si-nutritie/dieta-zone-o-metoda-de-slabire-controversata-
11728092/
http://www.dietamontignac.ro/dieta-montignac
http://diete-sanatoase.ro/diete-sanatoase/dieta-mediteraneana?name=dieta-mediteraneana
http://www.ele.ro/dieta/stiri-dieta/dieta-okinawa-un-miracol-dovedit-stiintific-care-te-ajuta-
sa-slabesti-si-te-apara-de-boli-afla-meniul-pentru-7-zile--38811
www.eurofound.europa.eu/areas/qualityoflife/eurlife/
http://www.feminis.ro/dieta-stillman-te-ajuta-sa-scapi-de-kilogramele-nedorite_55470.html#n
http://www.i-medic.ro/diete/avantajele-si-dezavantajele-dietei-slim-fast
http://www.i-medic.ro/diete/dieta-protein-power
http://www.nutritionistcluj.ro/iv-regimuri-cure-si-diete/iv-3-variante-ale-alimentatiei-
sanatoase/regimul-vegetarian-pozitia-stiintei/
http://www.nutritionistcluj.ro/boli-metabolice-diabet-cluj-obezitate/i-8-tulburarile-de-
comportament-alimentar/ce-sunt-tulburarile-de-comportament-alimentar/
http://oldsite.edu.ro/index.php/articles/20774
http://www.psyclinic.ro/Nutritionist/bulimie/anorexie/mancatcompulsiv.html
http://www.csid.ro/diet-sport/dieta-si-nutritie/dieta-weight-watchers-slabire-fara-alimente-
interzise-12517539/
http://www.sfatulmedicului.ro/Diete-de-slabit/dieta-ornish_9588
http://www.sfatulmedicului.ro/Diete-de-slabit/dieta-sugar-busters-eliminati-zaharul_1487
http://yve.ro/diete-fitness/diete-celebre/dieta-scarsdale/
365

Suport de Curs Intervenţia Sistemică În Educaţie Pentru Sănătate-Abordare Medicală, Psiho-Sociologică Şi Pedagogic PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs Intervenţia Sistemică În Educaţie Pentru Sănătate-Abordare Medicală, Psiho-Sociologică Şi Pedagogic PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ASOCIAȚIA ROMÂNĂ PENTRU CERCETARE ȘI INOVAȚIE

„INTERVENŢIA SISTEMICĂ ÎN EDUCAŢIE PENTRU SĂNĂTATE-

1.1. Introducere în sfera educației pentru sănătate

Capitolul 1, Domeniul complex al educației pentru sănătate- abordări teoretice și

Respectând principiile de mai sus, se poate spune că educația pentru sănătate

Frecvența de manifestare a unor comportamente patogene, precum fumatul, consumul de

Inițierea comportamentului de a consuma alcool se realizează prin învățare socială – copiii

În ceea ce privește formarea dependenței de alcool, cercetătorul E.M. Jellinek a elaborat o

Instituțiile școlare au un rol foarte important în prevenția consumului de alcool și

1.3.3. Consumul de droguri

Faza de pregătire sau de învecinare. Pentru ca un individ să decidă să consume droguri

Experienţa trăită concret îi permite să evalueze calitatea şi dimensiunea efectelor

Instituțiile școlare au un rol foarte important în prevenția consumului de droguri și

1.4 Strategii de creștere a calității stării de sănătate

Determinanţii socio-economici deţin (direct sau indirect) un rol important în modelarea

Factori de mediu și ocupaţionali

Managementul adecvat al sănătăţii în relaţie cu mediul constituie marca unei societăţi

Factori comportamentali individuali

Factorii comportamentali majori cu impact bine-cunoscut asupra stării de sănătate

În ceea ce privește alimentația sănătoasă se recomandă evitarea mâncării de tip fast-food,

Conform Ghidului de intervenție pentru alimentație sănătoasă și activitate fizică în

Capitolul 2, Abordarea psiho-sociologică, explorează o serie de concepte, teorii şi

2.1.1. Definiţii şi teorii

Fig. 1. Determinanţii acţiunii umane

În continuare, se realizează distincţia dintre trei tipuri de patternuri de acţiune: forme

2.1.2. Tipuri şi modele de analiză

Cele mai cunoscute metode în cercetarea problematicii stilurilor de viaţă sunt

2.2. Calitatea vieţii

2.2.1. Definirea conceptului şi factori implicaţi în calitatea vieţii

Subiectiva stare de bine: Alte aspecte ale calităţii vieţii:

Sistemul nervos al emoţiilor

Fig. 2. Factori determinanţi ai calităţii vieţii

Sursa: Kahneman et al., 1999, apud Berger şi Motl, 2001, p. 637

Dar ce determină calitatea vieţii, în dimensiunea sa subiectivă? Carr şi Higginson

Personalitate Căsătorie, Familie şi

Servicii de Sănătatea Sănătate

Fig. 3. Relaţiile cauzale dintre dimensiunile calităţii vieţii

Sursa: Hajerty, 2001, apud Galloway, 2005, p. 16

2.2.2. Indicatori sociali şi domenii ale calităţii vieţii

Cele mai frecvente analize contemporane se bazează pe evidenţa statistică a indicatorilor,

Ca strategie generală, utilizarea indicatorilor economici şi demo-statistici era şi este

Tabel 6. Domeniile calităţii vieţii

În continuare, am selectat, ilustrativ, indicatorii corespunzători domeniului sănătăţii şi domeniului

Tabel 7 . Indicatorii calităţii vieţii

2.2.3. Instrumente de măsurare a calităţii subiective a vieţii

2.2.4. Bunăstarea: satisfacţia vieţii şi fericirea

Fig. 4. Patru tipuri de satisfacţie

2.2.5. Aspecte critice privind conceptualizarea calităţii vieţii în lumea contemporană

2.3. Raportul sănătate - boală

b) Sănătatea şi boala produc efecte atât la nivel microsocial şi mezosocial, cât şi la

2.4. Sociologia sănătăţii şi bolii

- Preocuparea pentru aspectele sociale ale sănătăţii şi bolii s-a manifestat

- Apar primele lucrări remarcabile de sociologie empirică orientate spre

- În Franţa, în aceeaşi perioadă, s-a discutat nu doar despre situaţia clasei

- Alta a fost situaţia în Germania, unde ideile privind sănătatea

- Termenul de “medicină socială” a fost introdus de medicul și

- Chiar şi astăzi, încercarea de a defini medicina socială ca domeniu

2.4.1. Perspectiva sociologiei

Termenul a fost reluat la scurtă vreme de Elizabeth Blackwell (1902) și James

- În anii ’60 și ’70 ai secolului XX s-a dezvoltat curentul pe care Robert

 În mediile academice, este alocată mai frecvent facultăților de psihologie și rar în

Perspectiva structurii sociale şi funcţionalismului social

Perspectiva interacţionismului simbolic