Conflictul informaţional: de la textul jurnalistic la conflict

Conflicte media

Caracteristica generală a conflictelor ce ţin de mass-media

Clasificarea conflictelor informaţionale în conformitate cu rolul redacţiilor şi

jurnaliştilor:

--mass-media -- participant;
--mass-media – “oglindă”;
--mass-media – provocatoare.

Tipuri de conflicte cu participarea jurnaliştilor:

1. Interne:

--de muncă,
--cu fondatorii,
--cu agenţii de publicitate,
--interpersonale,
--legate de drepturile de autor,
--intrapersonale.

2. Externe:

--în cadrul interacţiunii cu puterea,

--cu organele de drept,
--cu sursele de informaţie,
--cu auditoriul mass-media.

Aspecte pentru dezbateri:

Dinamica conflictelor în sfera informaţională.

Rolul mass-media în conflicte.
Caracterul conflictual al presei scrise şi al presei audiovizuale. Analiză
comparativă.
Caracteristica comportamentului părţilor în conflictele informaţionale.
Rezolvarea conflictelor cu participarea mijloacelor de informare în masă.
Responsabilitatea părţilor.
Rolul organelor de autoreglementare a comunităţii jurnalistice în rezolvarea
conflictelor.
Conflictul de interese ce ține de breasla jurnalistică.

Conflicte cauzate de încălcarea drepturilor jurnaliştilor şi mass-media

1. Limitarea accesului jurnaliştilor la informaţie.

Netransparenţa activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice. Limitarea dreptului

jurnaliştilor de a participa la şedinţele publice.
Limitarea dreptului de a fotografia, filma, înregistra.
Limitarea accesului în sălile de judecată.
Limitarea circulaţiei jurnaliştilor.

Încălcarea art.21 din Legea privind accesul la informaţie:

a) refuzul neîntemeiat de a primi şi înregistra cererea;

b) refuzul de a asigura accesul liber şi necondiţionat la registrele publice aflate la
dispoziţia furnizorului de informaţii;
c) încălcarea termenelor şi procedurii de soluţionare a cererii de acces la
informaţie;
d) neprezentarea sau prezentarea necorespunzătoare a informaţiilor solicitate;
e) refuzul neîntemeiat de a prezenta informaţiile solicitate;
f) atribuirea neîntemeiată a informaţiei la categoria informaţiilor care conţin
secrete de stat, secrete comerciale sau la categoria altor informaţii oficiale cu
accesibilitate limitată;
g) secretizarea neîntemeiată a unor informaţii;
h) stabilirea plăţii şi mărimii acesteia pentru informaţiile furnizate;
i) cauzarea unor prejudicii materiale şi/sau morale prin acţiunile ilegale ale
furnizorului de informaţii.

2. Serviciile de presă, ca bariere în activitatea mass-media

Limitarea accesului jurnaliştilor la conferinţele de presă.

Folosirea acreditării ca modalitate de limitare a accesului jurnaliştilor la
informaţiile de interes public.
Tipurile încălcărilor în legătură cu acreditarea jurnaliştilor.
Însoţirea delegaţilor oficiale.

3. Imixtiuni în activitatea redacţiilor

Efecte negative în autonoma profesională.

Presiuni economice şi administrative.
Cenzura. Obligaţia de a publica anumite materiale.
Concedieri ale jurnaliştilor “inconvenabili”. “Plecări” onorabile şi mai puţin
onorabile
Manipularea cu dotări statale.
Încetarea ilegală a activităţii mass-media.

4. Împiedicarea difuzării producţiei mass-media (scrise şi audiovizuale)

5. Atentate criminale asupra redacţiilor şi jurnaliştilor.

Atentate asupra patrimoniului.

Violenţa psihologică.
Ameninţări. Intimidări.
Violenţa criminală.
Urmărirea penală sau administrativă ilegală.

Conflicte ce ţin de respectarea legislaţiei:

1. Libertatea de exprimare: drepturi, obligaţii, responsabilităţi

2. Politica editorială, cenzura şi autocenzura
3. Limitele constituţionale ale libertăţii de exprimare
4. Limite legate de protecţia onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale
5. Limite legate de protecţia vieţii private
6. Persoana publică şi dreptul la critică
7. Informaţiile cu accesibilitate limitată.
9. Drepturile de autor şi jurnaliştii:
--copyrightul.
--cum îi protejează dreptul de autor pe jurnalişti
10. Prezumpţia nevinovăţiei
11. Confidenţialitatea surselor
12. Publicitatea
13.Separarea faptelor de opinii, judecăţi de valoare

Posibilitatea unui litigiu apare odată ce un jurnalist difuzează fapte sau opinii
bazate pe presupuneri, critici sau afirmaţii nefondate, nemaivorbind de rea-
voinţă, rea-credinţă, confundarea interesului personal cu cel public.
Deontologia profesională se referă la ansamblul activităţii jurnalistului, dar nu
este suficient să respectăm doar Codul deontologic. Trebuie să ţinem cont de
asemenea valori ale unei societăţi democratice cum sunt:

--onestitatea, grija pentru adevărul faptelor;

--respectarea pluralismului şi diversităţii opiniilor;
--refuzul de a manipula publicul;
--neaceptarea corupţiei şi a manifestărilor ce ţin de conflictul de interese;
--datoria de a publica numai ceea ce este de interes public.

Cenzura şi autocenzura

Minte cel ce spune că în profesia lui de jurnalist nu a renunţat niciodată presiunii

cuiva, că singurul cenzor a fost şi este propria conştiinţă.
Presiunile există – de la orientarea politică a ziarului până la ascultarea
convorbirilor telefonice.
Există o evidentă cenzură redacţională. Ea vizează anumite subiecte şi anumite
persoane – politicieni au oameni d afaceri.
Cât de uşor cedăm omiterea unui pasaj incomod, şi jurnalistul novice, şi cel
experimentat?

Conflicte între libertăţi

Libertatea presupune alegere, opţiune, liber consimţământ.

Important e să înţelegem e că libertatea noastră se termină acolo unde începe
libertatea altora.

Marea provocare a presei constă în antagonismul a două libertăţi fundamentale

pentru ea: libertatea economică şi cea a exprimării. Între bani şi adevăr este o
enormă prăpastie.
Cine doreşte să împace aceste două contrarii trebuie să recurgă la concesii şi
negocieri penibile, încercând să păstreze acel echilibru care să nu-i afecteze în
nici un fel renumele şi credibilitatea, bunurile cele mai de preţ ale unei publicaţii.

Între câştigul cu orice preţ şi libertatea totală (două utopii la fel de primejdioase)
apare calea de mijloc:
--rigoarea profesională;
--moralitatea fiecărui jurnalist;
--deontologia.
Aflată într-o eternă luptă cu puterea, presa trebuie să-şi afirme mereu statutul de
voce independentă, lucidă şi neiertătoare faţă de excesele sau derapajele
politicienilor.

În presă libertatea de exprimare se recâştigă în fiecare zi.

Concepţia neutralităţii mass-media:

--urmează faptele;
--nu fă abuz de raţionamente;
--nu confund ştirile cu comentariile;
--separă convingerile personale de obligaţiile profesionale;
--păstrează neutralitatea;
--prezintă publicului informaţii calitative, concluziile le va face el;
--ai atitudine respectuoasă faţă de ambele părţi conflictuale, nu-l alege pe cel cu
dreptate sau pe cel vinovat;
--aspiră spre reflectarea echilibrată;
--strădui-te să fii atât de obiectiv, pe cât e posibil pentru om;
--controlează-ţi emoţiile.

Alte aspecte pentru dezbateri:

--Neutralitatea şi deontologia jurnalistului.

--Obiectivitatea contextuală. Neutralitatea în procesul de reflectare a conflictelor.
--Principiile neutralităţii în procesul de reflectare a situaţiilor de conflict:
imparţialitatea;
echilibrul prezentării ştirilor de-facto;
separarea faptelor de comentarii;
evitarea etichetării.
--Condiţii ale neutralităţii redacţionale:
profesionalismul; autocontrolul; independenţa redacţională; spectrul larg al
resurselor informaţionale;
devotamentul faţă de profesie.

Conflictul informaţional

Efecte psihologice şi social-psihologice ale informaţiei în mass-media

Efecte pozitive—
informaţia creează condiţii favorabile pentru viaţa şi activitatea normală a omului,
îi orientează comportamentul,
îl ajută să fie o personalitate sănătoasă şi armonioasă, care gândeşte şi analizează
de sine stătător.

Efecte negative—
în cazurile când realitatea est denaturată, fiind distruse psihicul şi sănătatea
omului.
Presiunea informaţională are loc prin promovarea insistentă a stereotipurilor cu
care ne confruntăm zilnic. Multe dominante sunt elaborate şi puse în funcţiune
prin acţiuni informaţionale-emoţionale-fiziologice.

Spaţiul informaţional este suprasaturat de stereotipuri.

Tactici de utilizare a presiunii informaţionale prin intermediul mass-media de

către politicieni:

1. Omul este „dresat” pentru a consuma anumite porţii zilnice de informaţii,

indiferent de conţinutul lor.

2 .Omului i se formează deprinderea necritică de consum a informaţiei şi

încrederea aproape automată faţă de mass-media – „s-a spus la televizor, s-a scris
în presă”.

3. Îl forţează pe om să reacţioneze extrem de emoţional, să ia aproape de inimă,

să se bucure, să sufere, să se irite furtunos.

4. Îl impune pe om să se obişnuiască chiar şi cu informaţia, pe care iniţial omul nu

o accepta. De ex., omul nu acceptă formele grosolane de comunicare, dar treptat
se deprinde cu ele, trecând mereu de la un post la altul în căutarea în căutarea
informaţiei „umane” şi vizualizând mereu aceleaşi scene dure.

5. Îi răpeşte timpul de la activităţi necesare, esenţiale, obişnuindu-l cu vizionarea

aproape non-stop a programelor televizate, adeseori absolut sterile.

6. Îl transferă de la contactele sociale normale la comunicarea virtuală, ceea ce

conduce de multe ori la desocializarea personalităţii, la crearea falsului sentiment
de complicitate cu alţi oameni.

De foarte multe ori aceste tactici sunt folosite, şi nu fără succes în scopuri de
manipulare.

Set de reguli privind formarea opiniei publice:

1. Opinia oamenilor este sensibilă în cazurile evenimentelor extremale.

2. Opinia nu se stabilizează până nu devine vizibilă perspectiva evenimentelor.
3. Opinia publică nu creează evenimente.
4. Cuvintele au importanţă când opinia nu este încă formată şi când oamenii au
încredere în sursele de informaţie.
5. Incitarea oamenilor nu poate dura mult, dacă ea nu este axată pe interesul
personal. Interesul este animat prin cuvinte, fiind menţinut de evenimente.
6. Dacă omul are interes personal este foarte dificil să-i schimbi opinia.
7. Oamenii concep mai bine şi îşi formează mai uşor opiniile faţă de scopuri, decât
faţă de metodele de realizare a lor.

Ţinând cont de aceste reguli, mass-media poate participa în mod eficient la

procesul de formare a opiniei publice. Dar cealaltă parte a medaliei poate fi
manipularea auditoriului.

Procedee metodice cu caracter de manipulare:

1. Fabricarea faptelor – minciuna directă.

2. Selectarea evenimentelor din realitate (care e rostul să minţi, dacă poţi să obţii
acelaşi rezultat, dozând minuţios adevărul?).

3. Propaganda „gri” şi „neagră”, cu trimitere la o sursă falsă sau chiar fără ea.

4. Psihoza turmei – „toţi alergau, am alergat şi eu”.

5. Semantica manipulatoare – schimbarea sensului cuvintelor şi noţiunilor. De ex.,

construirea informaţiei din fragmente ale unor declaraţii sau crearea unui limbaj
specific, în loc de război-- atac: program de pacificare etc.
La fel se întâmplă şi în cazul creării imaginii „inamicului”.

6. Simplificarea, stereotipizarea

Mass-media a jucat şi joacă un rol enorm în procesul de „formatare a maselor”.

Scopul este evident.

În mod inconştient omul tinde spre explicarea primitivă a unor probleme

complicate. De aceea în presă este atât de vizibil fenomenul de standardizare a
fenomenelor, accentul fiind pus pe stereotipuri şi opinii de rutină – alb-negru,
bun-rău, fiind ignorate cu desăvârşire nuanţele.

7. Afirmarea şi repetarea

Simplificarea evidenţiază gândul principal care este insuflat auditoriului într-oo

formă laconică, energică şi impresionabilă, sub aspect de afirmare – ca şi ordinul
hipnotizatorului, fără nici o obiecţie. După aceasta urmează metoda principală de
consolidare în conştiinţă a stereotipurilor necesare – repetarea.
8. Segmentarea/fragmentarea şi urgenţa

Segmentarea problemei unitare în fragmente separate într-un aşa mod încât

cititorul sau spectatorul să nu le poată întregi într-un tot întreg şi să înţeleagă
problema în ansamblu – aceasta constituie unul din cele mai importante aspecte
ale simplificării.

Unul din motivele fragmentării „îndreptăţite” este cel al urgenţei, informării

imediate care, de fapt, intensifică posibilităţile manipulării.

9. Senzaţia

Este relatarea despre evenimente cărora li se atribuie un grad ridicat de

importanţă şi unicitate, atâta timp cât este necesar pentru a menţine atenţia
opiniei publice. Plasarea senzaţiilor constituie o tehnologie întreagă.

10. Aplicarea unor noi reguli de prelucrare a informaţiei pin intermediul infiltrării
îndoielii privind corectitudinea regulilor vechi.

11. Extinderea contextului – atunci când mass-media îi dă prioritate unui grup din
societate în comparaţie cu altele.

12. Crearea majorităţii pasive – orientarea spre materialul factologic care se

acumulează din diverse surse. Mass-media construieşte propriul „tablou al lumii”.
Astfel este recepţionat ca fiind adevărat doar tabloul pe care vor să-l impună
jurnaliştii.

13. Difuzarea informaţiilor „în bloc” – când majoritatea populaţiei aşa şi nu

înţelege despre ce este vorba (reider, coridor valutar, integrarea europeană,
uniunea vamală etc.). Blocurile informaţionale sunt memorizate, iar în ele poţi să
incluzi orice.

Manipulatorul principal -- televiziunea

Particularităţi ale mass-media şi influenţa lor asupra situaţiei de conflict:

1. Constituie surse informaţionale obiective.

2. Au o arie extinsă a auditoriului.
3. Pot influenţa formarea opiniei publice.
4. Pot difuza atât informaţii veridice, cât şi neveridice.
5. În conflict, mass-media pot reprezenta atât propriile interese, cât şi interesele
unui grup determinat de persoane sau părţi ale societăţii, unui partid politic.
6. Într-un conflict, mass-media pot confirma sau pot nega o anumită informaţie,
pot determina regularitatea şi particularităţile prezentării şi caracterului
informaţiei.

Trei aspecte ale reflectării conflictelor în mass-media

1. Concepţia naturalistă – reflectarea obiectivă, nepărtinitoare a evenimentelor.

2. Poziţia conjuncturistă – reflectarea dozată a informaţiei, ţinându-se cont de
situaţia politică din ţară şi la nivel internaţional.
3. Poziţia analitică, echilibrată – mass-media îşi expune poziţia în calitate de
subiect interesat în rezolvarea conflictelor, tinde să atenueze acuitatea lor.

Sub acest aspect mass-media are următoarele posibilităţi:

--de a asigura posibilitatea dialogului între părţile aflate în conflict;

--de a informa publicul larg despre cauzele şi eventualele consecinţe ale dezvoltări
conflictelor;
--de a oferi publicului informaţii depline despre rezultatele căutării deciziilor
optime de rezolvare a conflictelor.

Factorii de bază care influenţează procesul conflictogen în sfera mass-media şi

care în anumite circumstanţe pot deveni surse, premise ale apariţiei
contradicţiilor:

1. Factorul politic-economic,
ca totalitate a proceselor de tranziţie, de democratizare în societate, în virtutea
cărora se schimbă şi funcţiile mass-media de la „informarea publicului” la o
multitudine de funcţii specifice fiecărei structuri mass-media.

2. Factorul normativ-de drept, care marchează aria libertăţii – limitele libertăţii

funcţionării mass-media.

3. Factorul poziţional, care include atitudinea structurilor de stat faţă de mass-

media.

4. Factorul psihologic general,

care se referă, pe de o parte, la procesele de manipulare a mass-media de către
organele puterii, sectorului de afaceri, partidelor politice prin conducătorii mass-
media, în scopul realizării propriilor scopuri,
pe de altă parte, la procesele de manipulare a publicului de către mass-media
până chiar şi la crearea unor realităţi virtuale.

5. Factorul social-psihologic, care ţine de particularităţile interacţiunii subiecţilor

spaţiului mediatic, apartenenţa lor la anumite grupuri sociale.

6. Factorul personalizat, care caracterizează particularităţile comportamentului

social al jurnaliştilor în sfera mediatică.

Modelul conflictului mediatic

1. Conflictul mediatic este conflictul care apare în sfera funcţionării mass-media.

2. În calitate de surse ale conflictului sunt cazurile de încălcare a normelor de
drept, care reglementează libertatea-limitarea libertăţii mass-media, de
asemenea , ignorarea normelor deontologice.
3. Subiecţi ai conflictului de media sunt, pe de o parte, jurnalistul şi/sau redacţia,
pe de altă parte – reprezentanţi ai guvernării, sectorului de afaceri, partidelor
politice, cetăţenii..
4. Subiecţii confruntărilor mediatice au statuturi diferite, diferite poziţii de rol,
viziuni şi mentalitate.
5. Conflictul mediatic reprezintă un conflict, în care obiectul interesului reciproc îl
constituie tendinţa fiecărei părţi de a poseda informaţia de interes public sau
posibilitatea difuzării acestei informaţii.
6. Confruntarea părţilor în conflictul de media poartă un caracter deschis.
7. Conflictele de media implică relaţii de drept ale părţilor şi, iminent, consecinţe
juridice, fapt care presupune implicarea celei de-a treia părţi – organele de drept.

Conflicte şi deontologie în activitatea jurnaliştilor

Aspecte pentru dezbateri;

1. Colectivul redacţional:
--structură socio-psihologică;
--specificul colectivelor de creaţie: colaborare, competiţie, concurenţă;
--conflictele în colectivele redacţionale: cauzele şi tipurile situaţiilor de conflict,
metodele de soluţionare;
--conflictele finanţatori – manageri – redacţii – colaboratori de creaţie – agenţii de
publicvitate – tipografii – agenţii de publicitate – consumatori de informaţie.

2. Conflictele în activitatea practică a jurnaliştilor.

Aspecte etice şi de drept în activitatea jurnaliştilor în procesul de documentare,
analiză şi reflectare a conflictelor în mass-media.
Cultura toleranţei. Discursul urii. Imaginea “inamicului”.

Aspecte etice ale conflictului în jurnalism

Jurnalistul totdeauna are un cuvânt de spus. Nu trebuie să devii o marionetă a

ziarului, postului de radio sau televiziune în care lucrezi. Găseşte alternative!
Exact aşa cum cititorii pot să nu mai cumpere un ziar sau să nu mai privească un
post de televiziune, la fel jurnaliştii îşi pot schimba locul de muncă.

În condiţiile presiunilor politice, comerciale, etica jurnalismului are două scopuri

cotidiene:

1. De a oferi un fel de busolă morală, indicându-ne cât de mult deviem de la ruta

dorită.
Astfel, nordul magnetic al profesiei noastre se găseşte în clauzele contractului
nescris care ar trebui să existe între toate structurile mass-media şi
cititorii/telespectatorii lor:

a) fiecare articol din ziar, emisiune constituie rezultatul unei decizii luate,
independent de presiunile politice, comerciale sau non-comerciale;
b )nici un articol, emisiune nu-şi datorează existenţa unor schimburi de favoruri
sau bani;
c) toate articolele/emisiunile sunt redactate, editate în spiritul libertăţii de
exprimare, informare şi sunt selectate pentru publicare/difuzare pentru publicare
doar pe baza meritelor lor.

2. Etica oferă un ghid practic pentru jurnalistul credibil şi lipsit de riscuri

Negocierile oneste şi eliminarea conflictelor de interese sunt cele mai bune
metode de a realiza acest lucru, deoarece sunt cele mai sigure.

Unele reguli generale

1. Jurnaliştii ar trebui să servească numai ziarele şi cititorii lor.

2. Orice articol ar trebui să reprezinte căutarea onestă a adevărului.
3. Nu ar trebui acceptate nici un fel de stimulente pentru publicarea unui
material.
4. Jurnaliştii nu ar trebui să le permită celor ce cumpără spaţiu publicitar să
influenţeze, direct sau indirect, conţinutul redacţional al ziarului.
5. Nu vă folosiţi de poziţia dvs. pentru a ameninţa sau a obţine avantaje.
6. Nu faceţi promisiuni de suprimare a unor articole de dragul prietenilor sau în
schimbul unor favoruri.
7. Nu inventaţi şi nu „îmbunătăţiţi” informaţiile.
8. Nu aveţi voie să beneficiaţi de pe urma articolelor pe care le scrieţi.

Etică şi moralitate în jurnalism

Jurnalistul „moral” se bazează parţial pe om, pe nevoia de a fi responsabil din

punct de vedere social, onest, de ajutor pentru colegi, surse şi public, pentru
jurnalistul ca atare.

Zilnic jurnalistul se confruntă cu numeroase dileme, în dependenţă de redacţia în

care lucrează, de locul lui în colectiv, de politica editorială, de personalitatea
patronului, editorului şi conducătorului nemijlocit.

Un mare ziarist de război, John Simpson (SUA), afirma: „Tot cea ce poţi face este
să te asiguri că ai conştiinţa curată în măsura în care ţi-o permite o profesie plină
de compromisuri şi nesiguranţă”.

Etica, după cum ştiţi, implică alegere „bine” şi „rău” sau o serie de compromisuri
neplăcute între cele două, plus o înţelegere a contextelor politice şi economice în
care este făcută această alegere.

Etica înseamnă şi abilitatea de a efectua schimbări. Întrebare: în ce măsură pot

aduce schimbarea într-o redacţie ierarhizată, și şi conservatoare?

Conflicte:
--eternul dualism: obiectivitate – subiectivitate;
--critica: constructivă – destructivă;
--atitudini: bună credinţă – rea voinţă.

Moralitatea argumentării:

1. Dezinformarea -- informaţie falsă, coruptă; este strâns legată de manipulare;

ţine de impunerea unui sens ascuns, uneori abia sugerat prin intermediul altui
sens, aparent şi dominant.
Este zona dintre minciună, tăcere vinovată, adevăr spus pe jumătate şi
distragerea grosolană a atenţiei.

Iată unele procedee ale dezinformării:

--folosirea parafrazelor care atenuează realitatea (în loc de un cuvânt – mai

multe);
--deturnarea informaţiei prin comentariu;
--folosirea calificativelor şi a structurilor fixe puternic ideologizate (patrioţi,
inamici, corupţi etc.);
--deformarea proporţiilor;
--selectarea informaţiilor;
--acumularea insucceselor;
--surplusul de informaţii;
--amestecul prezentului cu viitorul;
--forţarea „uşilor deschise” (polemizarea cu opinii pe care nu le susţine aproape
nimeni);
--asocierea intenţionată şi mincinoasă a faptelor;
--minciuna pe faţă sau inerţia lucrurilor comune.

2. Mistificarea are mai multe faţete:

--fabulaţia – abuzul de încredere;

--simularea – vrei să faci ceva credibil dar, de fapt,este evident eronat;
--disimularea – ascundere, minciună prin omisiune;
--politeţea mimată – forma cea mai acceptată a ipocriziei;
--calomnia;
--echivocul.

3. Manipularea:
-- conţine intenţia de a schimba opinii, atitudinii, comportamente;
--influenţează opinii, atitudini, comportamente;
--urmăreşte alte scopuri decât cele ale persoanelor manipulate;
--lasă impresia libertăţii de acţiune.

Tipuri de context:
--manipularea situaţiei (situaţie de seducţie);
--manipularea situaţiilor;
--manipularea normelor;
--manipularea identităţilor.

4. Subversiunea -- acţiune faptică sau textuală care periclitează ordinea de start.

5. Diversiunea --forma concretizată a subversiunii.

Repere morale în textele de opinie

1. Necazurile şi greutăţile care însoţesc profesia de jurnalist:

--presiunile redacţionale;
--presiunile externe;
--ostilitatea şi antipatia celor din jur;
--uzura psihologică şi morală.

2. Întrebări:
--cine îl apără pe jurnalist?
--cine îi garantează cu adevărat libertatea de exprimare?
--cine se oferă să-l apere de abuzuri, ameninţări, intimidări, procese?

3. Jurnalistul nu poate fi o persoană plăcută şi îndrăgită de toată lumea, deoarece

este:
--vigilent;
--băgăreţ;
--indiscret;
--vehement;
--critic cu oamenii politici.

4. Invocă adesea drepturi şi libertăţi constituţionale, interesul cetăţeanului şi ţării.

Totodată, niciodată ziaristul nu va recunoaşte că abuzurile pe care le face,
excesele şi încălcările unor legi morale scrise sau interzise, urmăresc nişte scopuri
meschine şi defel onorifice:
--creşterea tirajului;
--câştigurile financiare;
--celebritatea personală sau puterea.

5. Pilotajul prin nenumăratele tipuri de cenzură:

--juridice;
--ierarhice;
--economice;
--financiare;
--ideologice.

6. Constrâns la tot pasul, jurnalistul trebuie să facă faţă mereu diverselor

provocări. De partea sa ar trebui să fie adevărul şi conştiinţa că nu minte,
claritatea normelor deontologice şi moralitatea sa pozitivă.

7. Atenţie! În presă, libertatea trebuie recâştigată în fiecare zi.

Conflictul de interese în jurnalism

Vorbind la modul general, prin prisma Legii cu privire la conflictele de interese,

conflictul de interese este conflictul dintre exercitarea atribuţiilor funcţiei
deţinute şi interesele personale ale unor persoane, prevăzute de lege (persoane
care dețin funcții de demnitate publică, funcționari publici) în calitatea lor de
persoane private, care ar putea influenţa necorespunzător îndeplinirea obiectivă
şi imparţială a obligaţiilor şi responsabilităţilor ce le revin potrivit legii.

Conform legii, interes public este interesul general al societăţii ca persoanele

care deţin funcţii publice să ia, în îndeplinirea atribuţiilor lor de serviciu, decizii
imparţiale şi legitime;

interes personal este orice interes, material sau nematerial, al persoanelor

prevăzute la art. 3 care rezultă din necesităţile sau intenţiile personale ale
acestora, din activităţi care altfel pot fi legitime în calitate de persoană privată,
din relaţiile lor cu persoane apropiate sau persoane juridice, indiferent de tipul de
proprietate, din relaţiile sau afiliaţiile personale cu partide politice, cu organizaţii
necomerciale şi cu organizaţii internaţionale, precum şi care rezultă din
preferinţele sau angajamentele acestora.

Codul deontologic al jurnalistului:

„5. Conflictul de interese

5.1. Jurnalistul nu acceptă cadouri în bani, în natură sau orice alte avantaje care îi
sunt oferite pentru influențarea actului jurnalistic. Se permite acceptarea de
materiale promoționale cu valoare simbolică pentru informare, uz redacțional sau
personal.

5.2. Dacă un jurnalist participă la deplasări în interes de serviciu, plătite de terțe

părți, trebuie să facă publică modalitatea de finanțare a deplasării.

5.3. Jurnalistul separă activitățile editoriale de cele politice și economice.

5.4. Jurnaliștii nu sunt subiecții unor promoții și reclame pentru produse

comerciale. De asemenea, participarea în acțiuni de caritate trebuie făcută astfel
încât publicul să știe dacă este o implicare personală sau o susținere redacțională.

5.5. Profesia de jurnalist este incompatibilă cu orice funcții în organele de stat,

legislative sau de drept, dar și cu apartenența la un partid politic.

5.6. Deținătorul de funcții în organele puterii de stat care au contribuții în mass-

media trebuie să își precizeze poziția oficială atunci când semnează materiale
difuzate în presă.
5.7. Dacă jurnalistul este înregistrat drept concurent electoral, va cere degrevarea
din funcție pe durata campaniei electorale.

5.8 Jurnalistul nu trebuie să folosească în interes personal sau în interesul unei

persoane apropiate lui informația confidențială, aflată în posesia sa în virtutea
exercitării profesiei sale.”

Există mai multe situații de posibil conflict de interese în care se poate situa
jurnalistul atunci când mai are și alte situații de venit sau funcții, în afara celor ce
țin strict de activitatea de presă sau atunci când relațiile sale cu terțe persoane
pot crea astfel de situații de conflict.

Acesta poate avea loc în cazurile când jurnalistul, într-un mod sau altul, este
interesat în reflectarea pozitivă sau negativă a unui fapt, eveniment.

Iată un inventar al unor situații în care jurnalistul joacă mai multor roluri care pot
sau nu să fie generatoare de conflict de interese, situații care pot fi regăsite în
presa de la noi, dar și din alte țări:

1. Jurnalistul este acționar la compania media la care lucrează.

2. Jurnalistul este partener de afaceri cu patronul său în alte companii cu alt
subiect de activitate decât presa.
3. Jurnalistul are acțiuni la o societate comercială care nu are activitate pe piața
de media sau de publicitate.
4. Jurnalistul este comentator pentru un cotidian central și se angajează în echipa
de campanie electorală a unui partid. Ulterior, jurnalistul candidează din partea
acestui partid la alegeri.
5. Jurnalistul lucrează inițial în presă, după care devine angajat al unei autorități
publice. După încheierea mandatului/contractului, jurnalistul revine în presă.

Un jurnalist „etic” evită conflictele de interese! Acelaşi lucru cer codurile

deontologice, statuturile redacţionale.

Conflictul de interese este o ciocnire între două preocupări diferite. În cazul

jurnalistului, ar putea fi vorba despre un conflict între interesul său profesional,
care îi cere să acționeze în interes public (de importanță socială, util colectivității)
și un interes personal în a obține un succes, un avantaj.

Pe de altă parte, ar putea fi vorba și despre un conflict între două interese publice
(de ex., conflictul între dreptul publicului de a fi informat și un interes care ține de
relațiile diplomatice ale statului sau securitatea națională).
O definiție simplă a conflictului de interese ne oferă Codul New York Times care
spune: „Conflictele de interese, reale au aparente, pot apărea în mai multe
domenii. Ele pot implica tensiuni între obligațiile profesionale pe care jurnaliști le
au față de public și relațiile acestora cu sursele, grupurile de advocacy, compania
care achiziționează spațiu publicitar, competitorii, cu alți jurnaliști”.

Deci conflictele de interese pot fi în viziunea NY Times aproape orice fel de

tensiuni care pot apărea și care riscă să afecteze reputația și credibilitatea
jurnalistului, valori considerate a fi extrem de importante.

Scopul principal al Companiei NY Times este „să îmbunătățească societatea prin

colectarea și distribuirea de știri, informații și divertisment de calitate”. Un loc
central pentru departamentele noastre de știri și editoriale, în îndeplinirea acestui
deziderat, îl ocupă enunțul nr.1 între valorile noastre centrale: „Conținut de cea
mai mare calitate și integritate - aceasta este baza reputației noastre și a
mijloacelor prin care răspundem încrederii publice și așteptările clienților noștri”.

NY Times definește mai multe situații pe care jurnalistul, angajat al acestei

instituții, trebuie să le evite, sancțiunile putând merge până la concediere:

--de a exploata în interes personal o informație obținută în calitate de ziarist;

--de a acorda sfaturi de natură financiară, cu excepția celor pe care le fac în
articolele publicitare;
--de a administra bani pentru alte persoane, cu excepția deciziilor financiare
zilnice în familie;
--de a face investiții în domeniul despre care scrie;
--de a fi consilierul celor despre care scrie, de exemplu, domeniul artei - pentru a
evita riscul de a-i fi pusă sub semnul întrebării imparțialitatea, jurnalistul care
scrie în domeniul artei trebuie să înainteze anual o declarație care conține operele
de artă pe care le-a achiziționat;
--de a scrie despre bunuri pe care le comercializează un membru al familiei sau un
prieten;
--de a avea acțiuni sau alte interese financiare, inclusiv o poziție în consiliul de
administrare al unei companii sau industrii despre care scrie sau despre care
supervizează publicarea unor materiale în mod obișnuit - interdicția este valabilă
pentru toate domeniile.

În ceea ce privește accesul la alte surse de venit, există o interdicție pentru

jurnaliștii de la NY Times de a fi angajat sau de a primi o remunerare în bani de la i
entitate - firmă, organizație neguvernamentală etc. - care ar putea să devină
subiect pentru jurnalist.
Jurnalistul nu poate colabora în niciun fel de activități care au implicații financiare,
cu persoane care ar putea să devină subiect pentru el - inclusiv în redactarea de
cărți, rapoarte, scenarii, în realizarea de fotografii sau alte obiecte de artă.

În ceea ce privește implicarea politică, jurnaliștilor de la NY Times le este interzis

să poarte însemnele unui partid, să țină discursuri în fața unor adunări care ar da
impresia de partizanat - suporteri ai unui candidat, grupuri de advocacy etc. De
asemenea, jurnalistul nu poate face campanie sau susține în vre-un fel un
candidat și nu poate nici să doneze sau să strângă bani pentru un candidat.

Conform Codului NY Times, jurnalistul nu poate:

--să acorde consiliere în materie de relații politice, plătită sau neplătită, excepțiile
ar fi mici instituții din zona în care locuiește ziaristul;
--face parte din comisii guvernamentale, indiferent dacă este plătit sau activează
gratuit;
--face parte din consilii de administrație, comitete sau alte organisme de acest tip,
cu excepția celor care țin de organizațiilor jurnaliștilor sau care promovează
educația jurnalistică, cele ale comunității locale sau școala copilului;
--strânge fonduri pentru cauze sociale, politice, religioase sau pentru alte cauze
filantropice, pentru că există riscul ca solicitarea unor astfel de fonduri să creeze
așteptarea unor favoruri.

Jurnalistul nu poate activa nicăieri într-o instituție publică. „Căutarea unui loc de
muncă într-o instituție publică sau angajarea într-o instituție publică afectează
detașarea profesională pe care ar trebui să o aibă jurnalistul. Participarea activă
într-o astfel de acțiune poate ridica o suspiciune de favoritism în ceea ce privește
articolele în domeniul politic”, - mai stipulează Codul.

De asemenea, pentru a evita conflictele, jurnalistul nu se poate implica în

redactarea de materiale despre rude, soții sau alte persoane cu care acesta are
relații personale apropiate.

Am redat o listă extinsă a interdicțiilor la care sunt supuși jurnaliști de la NY

Times, pentru a ne face o idee despre cum își reglementează problema
conflictului de interese una dintre cele mai cunoscute și respectate instituții de
presă din lume.

Contextul apariției presei libere la noi în țară și vârsta sa recentă ne face să ne

gândim că prevederile NY Times sunt greu de aplicat.
De exemplu, multe instituții de presă au fost fondate relativ recent de către
jurnaliști. Faptul că jurnalistul este acționar la compania media la care lucrează,
nu ar trebui să ridice probleme. Dar dacă jurnalistul este implicat în decizii de
natură financiară legate de companie, altfel decât la adunările anuale ale
acționarilor, se creează o situație de conflict de interese, deoarece jurnalistul ar
putea activități și în afara departamentului editorial, în cadrul acelei companii.

O problemă o poate ridica faptul că jurnalistul este acționar la o altă companie,

care nu activează în domeniul presei. Această problemă poate fi rezolvată, dacă
jurnalistul nu scrie despre domeniul în care activează compania și nici despre
partenerii de afaceri ai companiei.

O altă problemă ar putea-o ridica parteneriatul de afaceri cu patronul. Rațiunile

sunt aceleași c cele de mai sus: obține un interes patrimonial dintr-o zonă despre
care poate ajunge să relateze ca jurnalist. În plus, în baza subordonării „ierarhice”,
patronul poate aveda așteptări de tratament favorabil di partea jurnalistului care
îi este și partener.

Un jurnalist din România care era comentator pentru un cotidian central a activat
în staff-ul de campanie electorală al unui partid, fără a-i informa pe cei care
conduceau ziarul și fără a informa publicul. Jurnalistul a publicat în această
perioadă editoriale care susțineau partidul la care activa - opțiunea lui de a
susține acel partid nu era cunoscută publicului. Ulterior, jurnalistul a candidat din
partea acestui partid la alegerile europarlamentare, El nu și-a dat demisia de l
ziar, fiind concediat. El a considerat decizia conducerii ziarului ca fiind nedreaptă.

Faptul că un comentator este membru al unui partid politic nu îl împiedică pe

acesta să își publice opiniile într-u ziar sau să comenteze ca invitat al unei
emisiuni. Acest lucru este perfect acceptabil atâta timp cât relația sa cu un partid
politic este clar cunoscută publicului și atâta timp cât ziarul dorește să îi
găzduiască opiniile - ceea ce n-a fost valabil în cazul jurnalistului despre care
discutasem mai sus, ziarul nedorind să aibă printre comentatorii săi membri de
partid.

În sfera politică, jurnalistul nu poate reflecta în mod obiectiv evenimentele la care

a fost în calitate de participant nemijlocit. Altceva e metoda „mască” (jurnalistul
îşi „schimbă” profesia).

Dacă jurnalistul este angajat din punct de vedere politic sau ideologic, atunci el
nu are dreptul să scrie pe tema respectivă (de ex., deputaţii jurnalişti), deoarece
acesta, fie în mod conştient, fie inconştient se transformă în agitator, iar aceasta
este inadmisibil.
Jurnalistul va reflecta evenimentele politice în mod detaşat, dar nu în calitate de
participant. El trebuie să analizeze cauzele fenomenelor şi proceselor politice, în
afara simpatiilor şi antipatiilor proprii.

În România a existat o situație în care s-a descoperit că un jurnalist cunoscut, cu

poziție editorială de management, publicase un articol care favoriza o companie
la care jurnalistul era acționar. Ulterior, Clubul Român de presă a introdus o nouă
prevedere În codul său: „În spiritul independenței profesionale în realizarea
materialelor publicate, se recomandă ca ziariștii să depună o declarație de
interese. Ziariștilor care conduc redacții li se recomandă să facă o declarație
publică, pe sit-ul societăților de presă, iar ziariștilor fără poziții de conducere li se
recomandă să depună la conducerile profesionale ale societăților de presă, o
astfel de declarație în regim confidențial”.

O altă situație, în care s-au aflat mai muli jurnaliști, este aceea în care ei au lucrat
inițial în presă, după care au devenit angajați ai unei autorități publice. Ulterior,
aceștia s-au întors în presă. Din nou ne sunt utile îndrumările NY Times.

După cum am văzut, apropierea de autoritățile statului e considerată dăunătoare

chiar și numai pentru faptul că riscă să creeze aparența unui conflict de interese și
să dăuneze astfel reputația ziaristului și, implicit, a ziarului. Totuși, aceasta nu ar
trebui să excludă ideea ca jurnalistul să devină angajat al unei autorități publice
pentru o perioadă.

Atâta timp cât jurnalistul este transparent și atunci când se întoarce în presă își
publică CV în care face cunoscută colaborarea sa cu o autoritate a statului și, de
asemenea, face clar și cunoscut acest aspect profesional ori de câte ori este
necesar și posibil. Faptul că a activat c funcționar public nu ar trebui să îl pună pe
jurnalist într-o situație de conflict de interese. Însă, să nu uităm, există și aparența
conflictului de interese, care poate dăuna reputației jurnalistului și a redacției în
care lucrează.

Din păcate, există o serie de comentatori care sunt confundați cu jurnaliștii. Cei
care se uită des la televizor sau citesc articole în presă nu reușesc întotdeauna să
îi identifice corect. Aceștia ar trebui remarcați, neamestecând categoriile
jurnaliști versus analiști, comentatori, experți etc.

Jurnalistul trebuie să ţină minte, că rezultatul acumulării materialelor este analiza

multilaterală a situaţiei în sfera dată. Şi acest rezultat va reflecta propriul punct de
vedere privind evenimentele contemporaneităţii. Adică, jurnalistul va evita orice
tentativă de angajare, fie de ordin politic, fie de ordin economic. Totodată, el va
trebui să evite orice posibilităţi ale conflictului dintre interesele personale şi cele
redacţionale.

Crearea imaginii “inamicului” în conflict şi în mass-media

Aceasta constituie una din etapele de formare a modelului informaţional în cadrul

situaţiei de conflict de către unii oponenţi pe parcursul escaladării conflictului.

Primele semnalmente ţin de crearea unor viziuni despre oponent care integrează
particularităţi deformate şi iluzorii. Ele apar la etapa ascunsă a dezvoltării
conflictului prin aprecieri negative. Deocamdată lipsesc ameninţările,
contracararea, imaginea „inamicului” are un caracter localizat. Această imagine
poate fi comparată cu fotografia unei imagini în ceaţă.

Pe parcursul escaladării imaginea „inamicului” apare tot mai pronunţat, treptat

eliminând imaginea obiectivă.

Critica este concepută ca un pericol pentru personalitate, grup, organizaţie iar

încercarea de a se apăra conduce la transferul obiectului conflictului în plan
personal. Acest fapt întăreşte percepţia negativă a oponentului, adăugându-i
particularităţi de inamic.

În rezultat, orice acţiune împotriva oponentului, inclusiv violenţa fizică, se

consideră a fi îndreptăţită.

Este etapa când încetează orice încercare de a găsi modalităţi de interacţiune

constructivă.

Iată indicii unei asemenea poziţii dominante a modelului informaţional al

situaţiei de conflict:

1. Neîncrderea -- tot ce provine de la „inamic” sau e rău, sau, dacă e raţional,

„urmăreşte scopuri neoneste”.
2. Vina o poartă numai „inamicul”, acesta se face responsabil de toate problemele
apărute, el e vinovat de toate şi în toate.
3. Aşteptarea negativă – oricum ar proceda „inamicul”, acesta are un singur scop
– să dăuneze.
4. Identificarea cu răul – „inamicul” e întruchiparea contrariului faţă de ceea ce
sunt eu şi faţă de ce aspir personal, „inamicul” vrea să nimicească tot ce am eu
mai de preţ, de aceea el însuşi trebuie distrus.
5. Viziunea „sumei nule” – tot ceea ce îi este convenabil „inamicului”, este
dăunător mie, nouă şi invers.
6. Non-individualizarea – oricine face parte din grupul respectiv devine în mod
automat, „inamicul” nostru.
7. Refuzul de a manifesta compasiune – noi nu avem nimic comun cu „inamicul”,
nici un fel de informaţii nu ne poate schimba părerea sau de a manifesta faţă de el
sentimente umane, este periculos şi nu e raţional să te conduci faţă de el din
motive etice.

Dileme etice în jurnalism care pot genera conflicte

1. Poate fi jurnalismul moral?

Cu certitudine, jurnalistul trebuie să fie corect şi să relateze adevărul.
Socrate spunea: “Etica se ocupă în esenţă de găsirea răspunsului la întrebarea: ce
trebuie de făcut?”
Etica media este legată indestructibil de strategiile pentru schimbarea socială, ea
este preocupată mai degrabă de întrebări decât de răspunsuri.

2.Există undeva reflectarea absolut obiectivă a realităţii?

La un nivel mai elementar:
-- poţi transmite cu bună-credinţă părerile cuiva?
--dar dacă acesta minte sau nu ştie despre ce vorbeşte?
--adevărul nu va fi atunci inevitabil compromis?

Dileme la nivel sectorial:

--jurnaliştii din diferite sectoare media se confruntă cu provocări etice diferite –

TV, presa scrisă, on-line, aria de difuzare, orientare, proprietate etc.;
--la fel, reporterii, redactorii, comentatori din diferite sectoare se confruntă cu
dileme specifice rolurilor lor jurnalistice.
Cu alte cuvinte, dincolo de consensul dominant în ceea ce priveşte valoarea
informaţiei, există tipuri complexe de abordare în funcţie de sectoarele
respective.

Dileme în dependenţă de dezvoltarea societăţii

Etica are tendinţa de a se baza pe valori universale precum acurateţea,

onestitatea, corectitudinea, respectul pentru viaţa privată, evitarea discriminării şi
a conflictului de interese.

Dileme: etica şi economia politică în media

Etica este adeseori asociată cu probleme care ţin de conştiinţa personală: surse,
partizanat, conflict de interese, mită, corupţie.
Strategia etică de a face jurnalistul moral se bazează parţial pe om, pe nevoia lui
de a fi responsabil din punct de vedere social, de ajutor pentru colegi, surse şi
public şi pentru el însuşi.
Tot ceea ce poţi face este să te asiguri că ai conştiinţa curată în măsura pe care ţi-
o permite o profesie plină de compromisuri şi nesiguranţă.

Etica implică alegerea între bine şi rău sau o serie de compromisuri neplăcute
între cele două, plus o înţelegere a contextelor politice şi istorice în care este
făcută această alegere.

Dileme esenţiale – dileme secundare

Întrebările esenţiale ţin de alegerea sectorului în care lucrezi, sub toate aspectele.
Alegerea implică un şir de decizii etice şi politice – orientarea editorială, ce
tematică vei allege, pe care vei fi nevoit s-o tratezi.
Provocări etice, condiţii de lucru, remunerare.

Decizii secundare: problem de gust, obiectivitate, cenzură, autocenzură .

Dualismul obiectiv – dualismul subiectiv, un conflict de bază în media-realitate:

interesul public-democraţie-libertatea presei.-mitul obiectivităţii
şi promovarea intereselor elitei economice şi politice.

Alţi jurnalişti pledează pentru promovarea valorilor subiectivităţii. James

Cameron, un jurnalist legendar, primul care a vizitat Hanoi-ul în timpul războiului
din Vietnam şi a făcut propagandă pentru pace, comenta astfel: “Niciodată nu m-
am putut gândi într-o asemenea situaţie să fiu altfel decât subiectiv. Întotdeauna
am avut tendinţa să susţin că obiectivitatea nu e la fel de important ca adevărul.”

Există şi alte opinii în sprijinul valorilor subiectivităţii pentru jurnalişti, a

personalizărilor ştirilor care pot ajuta la elucidarea problemelor care ţin de
rutinele şi de valorile dominante.

Conflictul interpretărilor în mass-media

Noţiunea de conflict este utilizată în cele mai diverse domenii – sociologie,

psihologie, pedagogie, jurisprudenţă, lingvistică etc., de asemenea, în toate
sferele de activitate ale omului – personale, profesionale, de trai. Fiecare sferă îşi
are specificul său al conflictului.
Pe noi ne interesează comunicarea în mass-media, subiecţii principali şi
particularităţile conflictelor.
Există mai multe clasificări ale conflictelor informaţionale.

De exemplu:

a) mass-media în calitate de participant;

b)mass-media în calitate de „oglindă”;
c) mass-media în calitate de provocator.

De asemenea, conflictele cu participarea jurnaliştilor:

a) interne – de muncă, intrapersonale, interpersonale, cu fondatorii, cu agenţii de

publicitate, legate de drepturile de autor;
b) externe – care vizează relaţiile cu guvernarea, cu organele de drept, cu sursele
de informaţie, cu auditoriul mass-media.

Există şi alţi parametri ai clasificării conflictelor informaţionale, inclusiv lingvistice,

cum ar fi:

--limbajul conflictului – limbajul concilierii, adică limbajul agresiunii, confruntării;

--limbajul consensului, compromisului, solidarităţii;
--limbajul încrederii – limbajul neîncrederii;
--limbajul toleranţei – limbajul intoleranţei etc.

În calitate de obiect al interpretărilor pot fi atât evenimentele ca atare, cât şi

publicaţiile în mass-media despre aceste evenimente.

Orice publicaţie poartă în sine un potenţial extins al diverselor interpretări,

pornind de la simplul fapt că textele jurnalistice, de regulă, sunt destinate unui
auditoriu mare, divers, care îl interpretează prin prisma unor experienţe de viaţă,
sisteme de valori, viziuni diferite asupra vieţii. E vorba şi despre un nivel
intelectual, educaţional diferit al consumatorilor de informaţie.

Toate aceste aspecte, evident, conţin un potenţial enorm al interpretărilor, care

vin în contradicţii reciproce, de aici şi potenţialul conflictual dintre autor şi
destinatar.

Orice text jurnalistic e ceva mai mult decât o înşiruire liniară de fraze, acesta
având, de fapt, o unitate structurală specifică.

Astfel, atunci când jurnalistul scrie, realizează o emisiune:

--poate interpreta faptele conform propriei logici, viziuni, înţelegeri,

--volens-nolens, poate să-şi exprime propriile impresii;
--poate să-şi exprime propriile emoţii faţă de o situaţie sau alta;
--în baza datelor disponibile, poate să prognozeze dezvoltarea de mai departe a
situaţiei etc.

Altfel zis, jurnalistul poate transforma faptele, datele prin prisma percepţiei de
autor, prin prisma transformării artistice. Anume mulţumită acestei percepţii,
acestei transformări cititorul tele-spectatorul are posibilitatea de a afla detalii
despre anumite evenimente, fenomene, neobservate de alţii.

Oricât de mult am vorbi despre imparţialitate, echidistanţă Eu-l jurnalistic este

prezent în orice text jurnalistic.

Dar, atenţie!
Structurează datele despre un eveniment, situaţie nu numai autorul, jurnalistul, ci
şi consumatorul de informaţie, în corespundere cu gradul său de pregătire, cu
caracterul viziunilor sale.

Iată, anume în acest context, în virtutea unor viziuni diferite, ca rezultat, apare
conflictul interpretărilor, la diferite niveluri ale percepţiei şi interpretării textului:

--autor – auditoriu;
--autor – redactor;
--autor – experţi etc.

Adică, multe texte din mass-media, mai ales cele analitice, pot fi considerate
potenţial conflictuale, pot fi în contradicţie cu viziunile, percepţiile auditoriului,
redactorului etc.

Conflictul interpretărilor de cele mai dese ori poate apărea în cazul delimitării
eronate ale faptelor şi judecăţilor de valoare care nu totdeauna pot fi dovedite.
Astfel, de regulă, faptele sunt apreciate raţional, iar evenimentele – emoţional.

Un aspect important al conflictelor interpretărilor, al conflictelor lingvistice îl

constituie cunoaşterea – necunoaşterea sensurilor polivalente ale cuvintelor, ale
regulilor elementare ale gramaticii, stilisticii.

Obiectivitatea în jurnalism nu înseamnă exactitatea matematică sau ştiinţifică, ci

mai curând reflectarea noutăţilor, evenimentelor care să excludă emoţiile şi în
care sunt delimitate faptele de judecăţile de valoare, de opinii.
În concluzie: există şi vor exista conflicte ale interpretărilor, cauzate atât de
subiectivismul jurnalistului, cât şi de subiectivismul consumatorului de informaţii.

Mai există şi conflicte de ordin juridic, ce ţin de lezarea onoarei, demnităţii ,

reputaţiei profesionale.

Zece tehnici de manipulare a mass-media, folosite de politicieni

De-a lungul timpurilor politicienii au folosit diferite tehnici pentru a manipula

publicul prin intermediul mass-media. Unele tehnici le simţim şi uneori realizăm
existenţa lor, însă altele sunt mai subtile.

1. Strategia de distragere a atenţiei

Mass-media controlată din ce în ce mai mult de liderii politici sau de oamenii de

afaceri ajunge adeseori să nu mai informeze, ci mai mult să dezinformeze. Rolul ei
este de a devia atenţia de la chestiunile importante şi schimbările decise de elite
politice şi economice. Totul face parte din strategia de inundare a opiniei publice
cu diferite informaţii neimportante.

Această strategie care poate fi numită şi de distragere a atenţiei are şi rolul nociv
de a bloca orice interes al publicului pentru domenii de cunoaştere, precum
ştiinţa, economia sau psihologia. Chiar şi scurgerile de informaţii în presa de
investigaţii pot fi nişte manevre strategice în favoarea celor care au poziţii de
putere.

Ideea este ca oamenii să nu se mai gândească la adevăratele probleme sociale.

2. Strategia problemă-reacţie-soluţie

Manipularea constă în a crea probleme, cărora să li se ofere apoi soluţii.

Se creează o problemă care să producă o reacţie în rândul publicului. De ex., să

dezvălui şi să intensifice violenţa urbană sau să aranjezi atacuri sângeroase pentru
ca apoi să aplici măsuri de securitate care limitează libertăţile cetăţeneşti.

Un alt exemplu, de această dată de proporţii mai mari, este crearea unei crize
economice pentru a propune retragerea drepturilor sociale şi dezmembrarea
serviciilor sociale.

Totul ajunge să fie considerat ca fiind un rău necesar.

3. Strategia graduală

Obiectivul ei e ca societatea să ajungă să accepte inacceptabilul din trecut.

De ex., prin această strategie în anii 80-90 au fost impuse condiţii economice
radicale:

--privatizarea masivă;
--nesiguranţa socio-economică;
--şomajul de proporţii;
--salarii care să nu garanteze o viaţă decentă. Toate aceste condiţii care la prima
vedere par inacceptabile şi care dacă ar fi fost aplicate deodată, a fi generat o
revoltă, au ajuns să fie aplicate gradual şi în final acceptate de cetăţeni.

4. Strategia amânării

Este o altă cale de a implementa măsuri nepopulare. De foarte multe ori

politicienii îşi motivează măsurile ca fiind dureroase, dar necesare pentru a câştiga
sprijinul publicului în vederea aplicării viitoarelor planuri nepopulare.

Deciziile nepopulare în strategia manipulatorilor nu se aplică imediat, ci sunt

amânate pentru un anumit moment de mai târziu. Asta datorită faptului că
masele populare au întotdeauna înclinaţia de a crede că totul va fi bine în viitor,
iar sacrificiul cerut nu va mai fi necesar.

Strategia le dă timp maselor populare să se familiarizeze cu ideea de schimbare şi

să se resemneze atunci când aceasta vine.

5. Strategia infantilizării

A afişa un copil nevinovat în faţa publicului este un alt tertip din gama strategiilor
manipulative. Majoritatea reclamelor de pe piaţă folosesc discursuri, argumentări,
imaginea unor oameni şi în special intonaţia copiilor aproape ca să dea slăbiciune,
de parcă cel care se uită la aceste materiale publicitare ar fi şi el un copil mic sau
un individ cu deficienţe mintale.

Această infantilizare este menită de a schimba imaginea manipulatorilor în ochii

societăţii.

6. Strategia emoţională

Ideea este de a afişa mai mult partea emoţională decât reflecţiile.

A face uz de aspectul emoţional este o tehnică des întâlnită în scopul de a bloca o
analiză raţională, pentru a afecta simţul critic al individului. Mai mult, folosirea
registrului emoţional deschide calea subconştientului în scopul inducerii de idei,
dorinţe, temeri sau nelinişti, constrângeri şi comportamente induse.

7. Strategia menţinerii publicului în ignoranţă şi mediocritate

Strategia constă în menţinerea unui public incapabil să înţeleagă tehnologiile şi
metodele folosite în controlul minţii, o formă de „sclavie modernă”. Cu cât
sistemul educaţional este mai prost, cu atât indivizii sunt mai susceptibili la
manipulări.

8. Strategia de promovare a mediocrităţii în rândul populaţiei

E legată de strategia anterioară. Publicul este făcut să creadă că a fi prost, vulgar
şi needucat este ceva la modă.

9. Strategia de autoînvinovăţire

Indivizii sunt lăsaţi să se autoînvinovăţească pentru propriile nereuşite datorită

lipsei de inteligenţă, a abilităţilor sau al efortului. În loc să se revolte asupra
sistemului economic, individul se autodepreciază şi se autoînvinovăţeşte, căzând
într-o stare de depresie care face să-i inhibe acţiunile.

10. Strategia de cunoaştere a personalităţii individului

Strategia de manipulare cea mai complexă este să cunoşti individul mai bine decât
se cunoaşte el pe sine. Progresul ştiinţific din ultimii cincizeci de ani a adâncit şi
prăpastia dintre cunoştinţele pe care le posedă indivizii obişnuiţi şi cel pe care le
au elitele conducătoare. Mulţumită biologiei, neurologiei şi psihologiei aplicate,
„sistemul” a ajuns să înţeleagă mult mai bine fiinţa umană, ajungând să deţină un
control şi o putere mai mare asupra indivizilor, mai mult decât o au ei înşişi.

Erori şi cauze ale acestora, pasibile de a genera conflicte

„A fost odată ca niciodată când ziarele nu comiteau greşeli...” Fireşte, e un basm

frumos. Dintotdeauna în ziare au apărut greşeli, decenii întregi presa preferă să
mintă, decât să caute adevărul. Oricum, inevitabil se pot strecura greşeli.

Iată 6 categorii ale acestora:

1. Erori de detaliu – nume, vârstă, ocupaţie etc.

2. Erori narative – o informaţie falsă dintr-o relatare, în rest totul e adevărat.
3. Mistificări – întregul articol reprezintă o ficţiune.
4. Erori de context – context incorect sau incomplet, care determină o relatare
inexactă.
5. Erori de omisiune – o relatare care devine neverosimilă din cauza unui fragment
care lipseşte.
6. Erori de interpretare – doi şi cu doi fac cinci.

Atenţie! Nu învăţaţi numai din erorile proprii, dar şi din cele ale altora.

Cauze ale erorilor:

1. Informaţiile false primite de la surse –

--puteţi să verificaţi de două ori,
--să vă întrebaţi dacă sursa este în măsură să cunoască tot ce afirmă,
--să fiţi atenţi la indicele care semnalează inexactităţi: cred că, probabil că, aşa am
auzit...

2. Notiţele imprecise.

3. Omisiunea unei duble verificări – verificaţi, verificaţi, inclusiv documentele,

aceasta vă va scuti de neplăceri, deseori – foarte mari.

4. Lipsa impulsului de a verifica faptele sau evenimentele „senzaţionale”.

5. Omiterea recitirii unui articol abia scris.

6. Ignorarea intuiţiilor legate de un articol. Nu ignoraţi intuiţiile, ascultaţi de vocea

înţeleaptă a raţionalului.

7. Omisiunea elementelor care nu se potrivesc cu o teorie preconcepută sau

elaborată în grabă. Una dintre cele mai mari capcane pe care un jurnalist trebuie
să încerce permanent să le evite este fixarea asupra unei imagini pre-stabilite a
unei situaţii înainte de a afla toate elementele sale, chiar dacă nu le puteţi şti
niciodată pe toate.

8.Graba de a trimite articolul la tipar.

Cum ar trebui să reacţionăm în cazul greşelilor:
--cu promptitudine şi candoare, şi înainte de apariţie, şi după apariţie;
--onestitatea nu este singurul motiv pentru rectificarea greşelilor, dar şi pentru
evitarea unor eventuale procese.

Stilul jurnalistic (interpretarea)

1. Claritatea:

--aveţi grijă ca lucrurile să fie clare înainte de a aşterne primul cuvânt pe hârtie,
pentru a explica altuia ceva, trebuie mai întâi să înţelegeţi dvs. înşivă, pe deplin,
acel lucru;
--aveţi grijă să includeţi fiecare etapă întro naraţiune, fiecare moment întro
secvenţă, fiecare pas într-un raţionament;
--nu presupuneţi că cititorii ştiu deja subiectul;
--explicaţi toţi termenii de specialitate;
--asiguraţi-vă că propoziţiile pe care le scrieţi sunt cât se poate de clare;
--evitaţi să impresionaţi prin complicarea stilului şi limbajului, un element al
clarităţii este simplitatea.

2. Limbajul viu:

--priviţi fiecare subiect ca pe un lucru nou, distinct;

--feriţi-vă de orice feluri de clişee;
--feriţi-vă de orice automatisme;
--aveţi mare grijă când faceţi jocuri de cuvinte;
--străduiţi-vă să creaţi noi comparaţii, metafore şi formulări;
--atenţie la cuvintele sau frazele la modă.

3 .Onestitatea:

--scrieţi numai ceea ce ştiţi că este corect;

--toate articolele ar trebui să fie rezultatul unui efort conştient de a fi echilibrat şi
de a reflecta adevărul atât prin detalii, cât şi prin spiritul materialului;
--nu exageraţi;
--feriţi-vă să folosiţi în titluri un limbaj simplist, în alb-negru, fără nuanţe
intermediare.

4. Precizia

Jurnalistul nu ar trebui să fie duşmanul impreciziei, el trebuie să răspundă cu

precizie la următoarele întrebări:

--ce? – ce s-a întâmplat?

--cine? – cui i s-a întâmplat, care e făptaşul? Referiţi-vă la orice amănunt relevant;
--unde? -- unde s-a întâmplat?
--când? – când s-a întâmplat? la ce oră, în ce zi, în ce lună?
--cum? –cum s-a întâmplat? Explicaţi;
--de ce? – de ce s-a întâmplat?
Nota bene! Spațiul informațional este suprasaturat de stereotipuri.
Tactici de utilizare a presiunii informaționale prin intermediul mass-media de
către politicieni:

1. Omul este „dresat” pentru a consuma anumite poziții zilnice de informații,

indiferent de conținutul lor.

2. Omului i se formează deprinderea necritică de consum a informației și

încrederea aproape automată față de mass-media - „s-a spus la televizor”, s-a
scris în presă”.

3. Îl forțează pe om să reacționeze extrem de emoțional, să ia aproape de inimă,

să se bucure, să sufere, să se irite furtunos.

4. îl impune pe om să se obișnuiască chiar și cu informația, pe care inițial omul nu

o accepta. De exemplu, omului acceptă formele grosolane de comunicare, dar
treptat se deprinde cu ele, trecând mereu de la un post la altul în căutarea
informației „umane” și vizualizând mereu aceleași scene dure.

5. Îi răpește timp de la activități necesare, esențiale,obișnuindu-l cu vizionarea

aproape non-stop a programelor televizate, adeseori absolut sterile.

6. Îl transferă de la contactele normale la comunicarea virtuală, ceea ce conduce

de multe ori la desocializarea personalității, la crearea falsului sentiment de
complicitate cu alți oameni.

De foarte multe ori aceste tactici sunt folosite, și nu fără succes, în scopuri de
manipulare.

Set de reguli privind formarea opiniei publice:

--Opinia oamenilor este sensibilă în cazurile evenimentelor extremale;

--Opinia nu se stabilizează până nu devine vizibilă perspectiv evenimentelor;
--Opinia publică nu creează evenimente;
--Cuvintele au importanță când opinia nu este formată și când oamenii au
încredere în sursele de informație;
--Incitarea oamenilor nu poate dura mult, dacă ea nu este axată pe interesul
personal; interesul este animat prin cuvinte, fiind menținut de evenimente;
--Dacă omul are interes personal, este foarte dificil să-i schimbi opinia;
--Oamenii concep mi bine și își formează mai ușor opiniile față de scopuri, decât
față de metodele de realizare a lor.