LP-FIZIOLOGIE An I 2012 PDF

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA
FIZIOLOGIA
APARATULUI
DIGESTIV
LUCRĂRI PRACTICE
EDITAT DE COLECTIVUL DISCIPLINEI
SUB REDACŢIA PROF.UNIV.DR. MARIA IANCĂU
2009
Autori:
Iancău Maria
Badea Daniela
Sfredel Veronica
Iancu Ionela
Romanescu Florin
Mitran Smaranda Ioana
Bălşeanu Tudor-Adrian
Lucrări practice Fiziologia aparatului digestiv
CUPRINS
Introducere............................................................ 9
1. Fiziologia glandelor salivare ........................... 11

1.1. Noţiuni introductive ........................................ 11
1.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale salivei .. 13
1.1.2. Rolurile fiziologice ale salivei .................... 16
1.1.3. Tehnici de recoltare şi transport ale
salivei................................................................. 17
1.2. Lucrări practice de efectuat ........................... 18
1.2.1. Evidenţierea activităţii enzimatice a amilazei
salivare .............................................................. 18
Reacţia Trommer ......................................... 20
1.2.2. Evidenţierea substanţelor anorganice prezente în
mod normal în salivă .......................................... 21
Evidenţierea calciului prezent în salivă ......... 21
1.2.3. Evidenţierea substanţelor anorganice
prezente în mod anormal în salivă ..................... 23
Evidenţierea mercurului excretat în salivă .... 23
Evidenţierea plumbului excretat în salivă ..... 24
Reacţia cu sulfit de sodiu (reacţia Ivanov) 24
Reacţia cu cromat de potasiu ................. 24
Evidenţierea bismutului excretat în salivă ..... 25
1.3. Modificări ale secreţiei salivare ..................... 28
1.4. Întrebări ........................................................... 31
2. Fiziologia stomacului ...................................... 33

5
2.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale sucului

gastric ............................................................... 34
2.1.2. Recoltarea sucului gastric ........................ 36
2.2.1. Dozarea acidului clorhidric din sucul
gastric ............................................................... 39
2.2.2. Evidenţierea acidului clorhidric liber în
sucul gastric ...................................................... 42
2.2.3. Evidenţierea acidului lactic în sucul
gastric ............................................................... 43
2.2.4. Evidenţierea acţiunii proteolitice a
pepsinei ............................................................. 44
2.2.5. Coagularea laptelui sub acţiunea
labfermentului .................................................... 46
2.3. Modificări ale secreţiei gastrice .................... 47
2.4. Întrebări........................................................... 49
3. Fiziologia pancreasului .................................... 51

3.1. Noţiuni introductive ....................................... 51
pancreatic.......................................................... 52
3.1.2. Recoltarea sucului pancreatic .................. 54
3.2.1. Dozarea activităţii enzimatice a tripsinei prin
metoda Gross-Michaelis .................................... 55
3.2.2. Dozarea produşilor de digestie triptică prin
metoda Sörensen .............................................. 57
3.2.3. Dozarea activităţii lipolitice prin metoda
Carnot-Mauben ................................................. 59
3.2.4. Dozarea activităţii amilolitice prin metoda
Wolgemuth ........................................................ 61
3.3. Modificări ale secreţiei pancreatice .............. 63
3.4. Întrebări........................................................... 66
4. Fiziologia ficatului ............................................ 69

4.1. Noţiuni introductive ....................................... 69
4.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale bilei ..... 71
6
4.1.2. Recoltarea bilei ........................................ 77

4.2.1. Reacţii calitative de punere în evidenţă a
rolurilor sărurilor biliare....................................... 78
Evidenţierea acţiunii de emulsionare a
grăsimilor de către sărurilor biliare ............... 78
Evidenţierea acţiunii de scădere a tensiunii
superficiale a lichidelor în care se află sărurile
biliare prin reacţia Hay.................................. 79
Evidenţierea acţiunii hidrotrope a sărurilor
biliare. Solubilizarea acizilor graşi ................ 80
sărurilor biliare ................................................... 81
Reacţia Pettenkofer...................................... 81
Reacţia Udranszky ....................................... 82
4.2.3. Evidenţierea pigmenţilor biliari în urină prin
determinări calitative .......................................... 83
Reacţia Trousseau-Rosin ............................. 83
Reacţia Gmelin ............................................ 83
Reacţia Rosenbach ...................................... 84
Reacţia Franke ............................................. 85
Reacţia Ionescu-Matiu.................................. 86
4.3. Modificări ale secreţiei biliare ........................ 88
4.4. Întrebări ........................................................... 89
5. Fiziologia muşchiului neted ............................ 91

5.2.1. Înscrierea grafică a secusei muşchiului
circular al stomacului de broască ....................... 96
5.2.2. Înregistrarea in vitro a contracţiilor
fragmentelor de intestin de la animale cu sânge
cald .................................................................... 99
5.3. Întrebări ........................................................... 104
Bibliografie............................................................ 107
7
INTRODUCERE
Actualul "Caiet de Lucrări Practice" se constituie într-un

îndrumător necesar pentru studenţii facultăţilor de medicină
din primii ani, în acumularea cunoştiinţelor de fiziologie a
tractului digestiv.
Ideea că el facilitează acest proces, se desprinde din
modul în care a fost conceput. Fiecare temă furnizează
studentului minime cunoştiinţe morfo-fiziologice despre
organul explorat, permiţându-i coroborarea testelor în
contextul integrităţii funcţionale a segmentului digestiv
respectiv.
S-au păstrat, din ediţiile anterioare, testele simple,
relativ uşor de efectuat practic de către student, deoarece ele
contribuie la fixarea cunoştiinţelor elementare de fiziologie a
digestiei. La fiecare capitol, au fost menţionate şi testele
moderne, complexe, care pot completa evaluarea minimă de
laborator şi facilita diagnosticarea unor afecţiuni digestive,
precum şi urmărirea evoluţiei acestora, a eficienţei terapiei
instituite.
Testele practice, de efectuat în laborator, sunt
prezentate sistematizat, cu tehnici de lucru detaliat expuse,
menţionându-se valorile normale pentru fiecare test.
Sunt comentate succint şi variaţile fiziologice şi
patologice ale valorilor testelor prezentate, făcând astfel
legătura cu aspectele clinice. Pentru a uşura acumularea şi a
unor astfel de cunoştiinţe, afecţiunile menţionate sunt descrise
9
pe scurt sau se recomandă căutarea lor în dicţionarele

medicale (există o rubrică a termenilor ce se impun a fi
clarificaţi).
Adăugarea, în finalul fiecărui capitol, a unei serii de
întrebări ajută, de asemenea, la fixarea de către studenţi a
noţiunilor referitoare la segmentul digestiv respectiv.
În susţinerea celor prezentate anterior, se pot menţiona
cele 16 figuri, care ilustrează sintetic noţiunile expuse în text,
un număr de 14 tabele, care sistematizează elementele
inserate, precum şi bibliografia parcursă.
Fiind conştienţi că orice astfel de materiale nu pot
cuprinde toate aspectele necesare, suntem deschişi şi
acceptăm observaţii pertinente pe marginea celor inserate în
actualul "Caiet de Lucrări practice", pentru a aduce
îmbunătăţiri ediţiilor viitoare.
Mulţumesc colabolatorilor pentru eforturile depuse în
întocmirea materialelor, tinerilor colegi pentru ajutorul dat în
tehnoredactare, ce denotă preocuparea colectivului disciplinei
pentru ghidarea şi facilitarea procesului de însuşire a
cunoştiinţelor de fiziologie, de către studenţii medicinişti.
Prof. univ. dr. Maria Iancău
10
FIZIOLOGIA GLANDELOR
SALIVARE
1.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Saliva este un
amestec al produselor de
secreţie ale celor trei perechi
de glande salivare mari
(parotide, submaxilare şi
sublinguale) reprezentând
aproximativ 99% din totalul
secreţiei şi ale numeroase
glande mici diseminate în
mucoasa orală, aproximativ
1%.
Glanda parotidă
(glandă seroasă) produce o
salivă fluidă, bogată în
Figura 1.1. Localizările glandelor fermenţi (amilaza salivară),
salivare mari saliva de masticaţie şi de
digestie, reprezentând circa 25% din totalul secreţiei salivare,
în repaus.
Glanda submaxilară (glandă mixtă, sero-mucoasă)
produce o salivă sero-mucoasă, ce umezeşte limba, înlesnind
simţul sapid - saliva de gustare (cca. 70% din secreţia
salivară).
11
Glanda sublinguală (glandă mucoasă) produce o

salivă filantă, vâscoasă, cu mult mucus, ce aglutinează
particulele alimentare, formând bolul alimentar şi ajută
deglutiţia – saliva de deglutiţie (4% din totalul secreţiei
salivare).
Proprietăţile fizice şi compoziţia chimică a salivei totale
variază foarte mult, ele depinzând de trei factori:
 participarea predominantă a unei glande sau a
alteia la producerea salivei totale, în funcţie de felul
şi caracterele excitantului adecvat (alimentar-
gustativ) sau neadecvat (corp străin în gură - nisip,
pietricele; iritaţie dureroasă a mucoasei, extracţie
dentară, amigdalectomie, stomatită, gingivită etc.).
Astfel, compoziţia finală se adaptează la stimulii ce
determină secreţia;
 intensitatea excitaţiei, respectiv a secreţiei,
deoarece numeroşi ioni din salivă variază mult în
concentraţie, paralel cu intensitatea secreţiei şi cu
efortul fizic depus (s-a observat creşterea
concentraţiei ionilor de Na+ în efort intens, prin
stimularea SNV simpatic, putând fi un eventual
indicator al activităţii în anaerobioză; de asemenea,
creşte în efort şi concentraţia ionilor de K+, prin
vasoconstricţia produsă şi, implicit, prin efluxul de K+
din celulele salivare);
 starea glandei, dacă a mai secretat sau nu intens,
de curând.
De aceea, nu este posibilă redarea unor valori exacte,
referitoare la compoziţia salivei umane, ci doar a unor valori
medii, orientative.
12
1.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale salivei
Aspectul: saliva totală, de repaus, este un lichid

incolor, transparent sau translucid (datorită unor mici
aglomerări opalescente), puţin filant (uneori intens filant,
când se ingeră alimente cum ar fi laptele, acesta excitând
puternic glandele salivare mucoase şi sero-mucoase). Uneori
saliva este spumoasă, datorită bulelor de gaze şi a mucinei
mai abundente. Formaţiunile opalescente de aspectul unor
flocoane („norişori‖), examinate la microscop (după o
prealabilă colorare cu albastru de metilen), pot fi:
 celule epiteliale descuamate
 leucocite întregi sau alterate
 microorganisme
 mucus
 mici resturi alimentare
Saliva are un gust fad şi este aproape inodoră.
Cantitatea în 24h: în medie 1 litru/zi (600-2000 ml/zi),
depinde mult de cantitatea şi calitatea alimentelor ingerate.
Cea mai mare parte se secretă cu prilejul alimentaţiei; între
perioadele de alimentaţie şi în linişte (fără excitanţi conditionaţi
alimentari), adultul secretă ~15 ml/h, iar nou-născutul ~ 4 ml/h.
pH-ul = 6-7 la adulţi, la copii este mai alcalin; saliva
parotidiană este mai acidă, cea submaxilară mai puţin acidă.
pH-ul salivei este paralel cu cel sanghin, dar, în acelaşi timp,
prin sistemele tampon proprii salivei, aceasta se adaptează
necesităţilor de tamponare, respectiv pH-ului soluţiilor sau
alimentelor ingerate.
 pH > 7 (alcalin), ionii de calciu precipită, cu apariţia
sialoliţilor;
 pH< 7 (acid), favorizează apariţia cariilor dentare,
prin afectarea smalţului dentar.
Densitatea (greutatea specifică): 1,002 - 1,008 g/cm3
este mai mică decât a plasmei sanghine (1,026).
13
Punctul crioscopic (temperatura la care îngheaţă

saliva): de la - 0,2 la - 0,4°C.
Vâscozitatea: diferă în funcţie de glanda a cărei
secreţie predomină şi de felul alimentelor.
Saliva conţine: 99,4% apă şi 0,6% reziduu uscat (0,4%
substanţe organice şi 0,2% substanţe anorganice).
Substanţele organice (0,4%):
 azotate proteice (proteine – 262 mg/100ml salivă) :
mucină, albumine, globuline, enzime (amilaza
salivară, lipaza, proteinaze, peptidaze),
aglutinogene din sistemul OAB şi sistemul Lewis
(cei care secretă astfel de aglutinogene în salivă
poartă numele de „secretori”), sialogastrona,
substanţe vasoactive (bradikinina, kallicreina);
 azotate neproteice: aminoacizi (glicocol, alanină,
valină, metionină, lizină, leucină etc.), uree, acid
uric, creatinină, amoniac;
 neproteice: acid citric, acid lactic, vitamine
(C,B1,B2,B6), alcool (când este în sânge în
concentraţii crescute);
 sulfocianat sau rodanat de K.
Substanţele anorganice (0,2%): cloruri, fosfaţi, sulfaţi,
bicarbonaţi de calciu, magneziu, săruri ale unor metale grele
(ajunse accidental în organism).
 Cl- este secretat proporţional cu intensitatea
secretiei, la fel şi secreţia de Na+, Ca2+;
 K+ (este secretat independent de debit, în
concentratie mai mare decât în plasmă), Mg, Br, Cu,
I, F, Co;
 carbonatul şi fosfatul de calciu pot precipita sub
formă de calculi salivari, în interiorul canalelor
salivare sau, în combinaţii cu substanţele organice,
pot să se depună ca „tartru‖.
Enzimele importante ale salivei:
14
 α-amilaza (ptialina, glicozid hidrolaza) se găseşte în

cantităţi cuprinse între 0-300 mg/100 ml salivă; ca
izoenzimă, se mai găseşte şi în muşchi, sânge,
urină, aici fiind de origine pancreatică;
 enzime lipolitice şi proteolitice (în cantităţi infime)
care, de fapt, nu sunt secretate de glandele salivare,
ci provin din degradarea leucocitelor, celulelor
epiteliale sau a bacteriilor;
 lizozimul (enzima bactericidă din grupul
mucoproteinelor, descoperită de A. Fleming,
înaintea penicilinei), lizează streptococi, stafilococi,
proteus, brucella.
S-a observat prezenţa unor cantităţi de hormoni de
creştere la nivelul glandei submandibulare : NGF (nerve
growth factor) şi EGF (epidermal growth factor), secretaţi
independent de reglarea răspunsurilor generale de creştere.
NGF, EGF, TGF-β (transforming growth factor-β),
kallicreina au un rol important în reglarea răspunsului
imun/inflamator al mucoasei, în regenerare şi vindecare.
Substanţele, ajunse în circulaţia sanghină, se comportă ca
imunomodulatori sistemici, având rol în reglarea sistemului
neuroendocrin central. Împreună cu proteinele antibacteriene
şi cu Ig A, secretate tot la acest nivel, se asigură apărarea
locală, la nivelul mucoasei orale.
15
1.1.2. Rolurile fiziologice ale salivei
Roluri fizice:
 îmbibă, înmoaie alimentele, ajută masticaţia,
aglutinează alimentele triturate, formând bolul
alimentar;
 lubrefiază bolul alimentar şi ajută astfel deglutiţia;
 prin solubilizarea alimentelor, permite funcţionarea
simţului gustului (sapid) - numai substanţele
dizolvate în apă pot ajunge la receptorii gustativi,
pentru a-i excita;
 ajută vorbirea;
 curăţă gura;
 asigură senzaţia de confort, prin umezirea
permanentă a gurii; în cazul febrei, în deshidratări,
la administrarea de atropină, apare o senzaţie
dezagreabilă, de uscăciune a gurii.
Roluri chimico-digestive: cu ajutorul amilazei salivare

digeră amidonul preparat (fiert sau copt) până la maltoză,
trecând prin stadii intermediare de dextrine; enzima îşi
continuă activitatea şi în stomac, până la acidifierea completă
a bolului alimentar.
Rol de eliminare:
 metale grele (Pb, Hg, Bi) sau I, As, KSCN
(sulfocianat de potasiu - cale de detoxifiere a
organismului);
 alcaloizi (morfina), antibiotice, alcool etilic;
 uree, acid uric (la persoanele cu gută sau cu
afecţiuni renale), glucoză ( în cazul în care glicemia
≥ 200-300 mg/ml);
 virusuri (poliomielită, hepatită, rabie, parotidită
epidemică).
16
1.1.3. Tehnici de recoltare şi transport ale salivei
Experimental: la animal, prin procedeul fistulelor

salivare (6 sau 3 fistule salivare), în experiment „acut‖ sau
„cronic‖, utilizate pentru cercetări, bazate pe reflexele
condiţionate, pentru aflarea compoziţiei salivei în funcţie de
diversele alimente ingerate.
La om:
 prin cateterizarea canalelor glandelor salivare mari
(mai ales al parotidei);
 prin capsulă salivară;
 cu ajutorul gumei de mestecat, a bolului de parafină,
a perlelor de sticlă, prin clătirea gurii cu apă.
În toate cazurile de recoltare la om, saliva se obţine mai
ales prin excitaţie negustativă, peste care se suprapune şi o
oarecare cantitate de salivă produsă prin excitaţie gustativă.
Recoltarea salivei, în mod fiziologic, s-ar realiza în
timpul masticaţiei alimentelor, pe un fond de senzaţie de
foame, dar, în majoritatea cazurilor, saliva îmbibă alimentele şi
nu mai poate fi recoltată pură şi nici toată cantitatea secretată
de către glande; deci, la om, nicio metodă de recoltare nu este
perfectă.
Colectarea, transportul şi procesarea mostrelor salivare
se poate face în tuburi speciale (colectoare salivare), sterile,
ce indică volumul salivei şi asigură condiţii optime pentru
păstrarea conţinutului timp de 24 ore, la temperatura camerei.
17
1.2. LUCRĂRI PRACTICE DE EFECTUAT
1.2.1. Evidenţierea activităţii enzimatice a amilazei

salivare
Amilaza salivară (α-amilaza, ptialina sau glicozid

hidrolaza) are nevoie, pentru a putea acţiona, de următoarele
condiţii optime:
 temperatură de ~ 37ºC;
 pH = 6-7 (pH-ul salivei);
 să existe electroliţi în soluţie;
 să existe halogeni în mediul de reacţie (Cl-, Br-, I-);
 să fie prezenţi ionii de calciu, care o activează.
Prezenţa sărurilor metalelor grele în salivă, inhibă
amilaza!
Ea hidrolizează legăturile α 1-4 glicozidice ale
poliglucosanilor (amidon, amilopectină, glicogen, dextrină), cu
eliberarea dizaharidului maltoză în proporţie de 80%, restul
rămânând sub formă de dextrină stabilă, rezistentă la acţiunea
enzimei. Hidroliza presupune scindare (liză), prin legarea unei
molecule de apă la locul rupturii moleculei mari, în două
molecule mai mici.
Principiul metodei:
Se evidenţiază activitatea amilazei salivare, de scindare
a amidonului preparat până la stadiul de maltoză, trecând prin
stadii intermediare de dextrine, prin adăugare de soluţie Lugol
(iod iodurat 1‰).
În prezenţa soluţiei Lugol, amidonul dă culoarea
albastră; pe măsură ce se digeră, culoarea virează spre violet
(amilodextrina), roz-roşu (eritrodextrina) şi apoi incolor
(acrodextrina şi maltoza).
18
amilază
amidon preparat amilodextrină + maltoză
(fiert sau copt) + H2O
amilază
+H2O
eritrodextrină + maltoză
amilază
+H2O
acrodextrină + maltoză
amilază
+H2O
maltoză
Schema acţiunii de scindare a amidonului
de către amilază
Materiale necesare:
 6 eprubete, pipete, stativ
 salivă nativă
 soluţie 1% de amidon fiert, solubil
 soluţie Lugol
 soluţie NaOH 20%
 soluţie sulfat de cupru
 bec de gaz.
Tehnica de lucru:
Se ia un stativ cu 6 eprubete (vezi tabelul nr.1.1.). În
fiecare eprubetă se pun 2-3 ml soluţie 1% de amidon fiert,
solubil, peste care se adaugă câte o picătură de soluţie Lugol.
Astfel, conţinutul fiecărei eprubete capătă culoarea albastră.
19
Prima eprubetă se lasă nemodificată, fiind eprubeta

martor, având culoarea albastră. În a doua eprubetă se pune 1
ml de salivă, fiartă în prealabil şi apoi răcită (saliva se fierbe
pentru a distruge amilaza salivară, care este o enzimă
termolabilă), deci şi această eprubetă va rămâne albastră. În
următoarele 4 eprubete se pune câte 1 ml de salivă nefiartă şi
se agită. Când o eprubetă capătă culoarea violet (amidonul a
fost scindat la amilodextrină), se fierbe eprubeta pentru a opri
reacţia în acest stadiu. Prin fierbere, aceasta devine incoloră;
se răceşte un minut sub jet de apă şi se adaugă o picătură de
soluţie Lugol, pentru a reapare culoarea violet.
La fel se procedează şi cu eprubeta 4 (se opreşte
reacţia la stadiul de eritrodextrină - roz) şi 5 (acrodextrină -
incolor). Ultima eprubetă, după ce a devenit incoloră, se mai
lasă încă 5-10 minute la 37ºC, pentru a se obţine scindarea
completă a acrodextrinei la maltoză. În această ultimă
eprubetă se face reacţia Trommer.
Epr. 1 Epr. 2 Epr. 3 Epr. 4 Epr. 5 Epr. 6
Amidon
2-3 ml 2-3 ml 2-3 ml 2-3 ml 2-3 ml 2-3 ml
fiert
Soluţie 1 1 1 1 1 1
Lugol picătură picătură picătură picătură picătură picătură
fiartă şi
Salivă - nativă nativă nativă nativă
răcită
Incolor
+
Culoare albastru albastru violet roz-roşu incolor
Reacţia
Trommer
Tabelul nr. 1.1. Substanţele introduse în eprubetele de reacţie

Reacţia Trommer evidenţiază proprietatea reducătoare
a maltozei, prin gruparea aldehidică pe care o conţine. Peste
soluţia de maltoză din ultima eprubetă, se adaugă o cantitate
egală de soluţie de hidroxid de sodiu 20%. Apoi, picătură cu
20
picătură, se adaugă soluţie de sulfat de cupru, până la apariţia

unui precipitat albastru. Prin fierberea conţinutului eprubetei,
maltoza reduce hidroxidul de cupru la oxid cupros, un
precipitat roşu-cărămiziu.
Atenţie!!! Conţinutul eprubetei este puternic alcalin, prin

soluţia de NaOH, deci caustic, putând produce leziuni ale
tegumentelor sau ale vestimentaţiei, în caz de manipulare incorectă!
Rezultate:
 eprubeta 1: culoare albastră (martor)
 eprubeta 2: culoare albastră (enzimă inactivă)
 eprubeta 3: culoare violet (amilodextrină)
 eprubeta 4: culoare roz-roşu (eritrodextrină)
 eprubeta 5: incoloră (acrodextrină)
 eprubeta 6: incoloră, efectuarea reacţiei Trommer
determinând apariţia unui precipitat roşu cărămiziu
(oxid cupros).

prezente în mod normal în salivă.
 Evidenţierea calciului prezent în salivă
Principiul metodei:
Calciul, conţinut în salivă, sau în alte lichide biologice
sub formă de săruri, formează, la pH = 12, cu indicatorul
complexonometric murexid (sare de amoniu a acidului
purpuric sau indicator complexonometric I), un compus solubil,
de culoare roşie.
Prin tratarea cu o soluţie diluată de EDTA (Ac.
Etilendiaminotetraacetic sau complexon III ), ca urmare a
distrugerii compusului murexid - Ca2+ (roşu), se formează
21
sarea de calciu a compexonului III şi murexidul rămâne liber,

dând culoarea violet întregii soluţii.
Ca2+ + murexid = Ca2+- murexid (roşu)

Ca2+- murexid + EDTA = Ca2+- EDTA + murexid (violet)
 Aplicaţiile complexonilor în domeniul aşa numitelor dozări

volumetrice (titrări complexonometrice sau chelatometrice) au
o mare importanţă în chimia analitică şi biologică.
 Principiul acestei metode stă la baza unui număr extraordinar
de mare de metode de dozare a calciului din apă, sol, sânge,
urină sau alte medii biologice. Aceste titrări s-au extins ca
aplicaţie şi la dozarea unor medicamente. Indicatorii utilizaţi în
aceste titrări se numesc indicatori complexonometrici.
 Titrarea poate fi calitativă (aşa cum se va desfăşura lucrarea
noastră de faţă) sau cantitativă, când se determină exact
volumul şi, deci, cantitatea molară de complexon adăugat
până la virarea culorii şi apoi, prin calcul, se află cantitatea
exactă de cation din soluţie.
Materiale necesare:
 salivă (sau alt lichid biologic)
 cristale de murexid
 soluţie de EDTA
 soluţie de NaOH 2N
 apă bidistilată
 eprubete, pipete, stativ.
Tehnica de lucru:
Se recoltează într-un vas 1-2 ml de salivă, se diluează
cu 5 ml apă bidistilată (care nu mai conţine calciu), se adaugă
5 ml de NaOH 2N şi 3 - 4 cristale de murexid. Se agită soluţia
şi se obţine o coloraţie roz-roşie (în cazul în care soluţia
conţine calciu). Se adaugă progresiv, picurând, soluţie de
EDTA până ce se obţine o coloraţie violetă, dată de murexidul
rămas liber în soluţie.
22
Rezultate:
La finalul reacţiei, conţinutul eprubetei se colorează
violet.

prezente anormal în salivă.
 Evidenţierea mercurului excretat în salivă
Principiul metodei:
Ditizona, în soluţie de tetraclorură de carbon sau
cloroform, are o culoare verde; în contact cu saliva
impurificată cu o sare mercurică, va căpăta o culoare
portocalie, prin formarea ditizonatului mercuric.
Reactivul este foarte sensibil, dar dă reacţii pozitive cu
mai mulţi ioni: Pb, Ag, Zn, Cu.
Limita de recunoaştere pentru Hg este de 0,25 μg
cantitate totală în soluţia cercetată.
Materiale necesare:
 soluţie cloroformică (sau în tetraclorură de carbon)
de ditizonă
 soluţie de azotat mercuric
 salivă nativă
 eprubete, pipete, stativ.
Tehnica de lucru:
Se recoltează într-o eprubetă 1-2 ml salivă, peste care
se adaugă 1ml soluţie azotat mercuric, pentru a se realiza
situaţia în care saliva recoltată ar conţine mercur (ar fi
recoltată de la persoane ce lucrează în mediu toxic cu
mercur). Se pipetează apoi 2 ml soluţie cloroformică de
ditizonă (verde) şi se agită.
23
Rezultate:
Prin formarea ditizonatului mercuric, apare culoarea
portocalie în partea inferioară a eprubetei.
 Evidenţierea plumbului excretat în salivă
Reacţia cu sulfit de sodiu (reacţia Ivanov)

Principiul metodei :
Sărurile de plumb din salivă formează cu soluţia de
sulfit de sodiu un precipitat alb de sulfit de plumb.
Această reacţie de decelare a Pb este foarte sensibilă, având
o limită de recunoaştere de 0,05 μg Pb, cantitate totală în
soluţia cercetată.
Materiale necesare:
 soluţie de sulfit de sodiu
 soluţie de azotat sau acetat de Pb
 salivă nativă
 pipete, stativ, eprubete.
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă se recoltează 1-2 ml de salivă normală,
ce se impurifică prin adăugarea a 1-2 ml de soluţie de sare de
plumb (ca şi când ar fi recoltată de la o persoană ce lucrează
în mediu toxic cu Pb). Se adaugă apoi 2 ml de sulfit de sodiu.
Rezultate:
Apariţia unui precipitat alb, de sulfit de Pb, indică
prezenţa plumbului în salivă.
Reacţia cu cromat de potasiu
Principiul metodei:
Soluţiile apoase de cromat de potasiu formează cu
sărurile de plumb din salivă un precipitat galben ca lămâia, de
24
cromat de Pb, solubil în acid azotic şi NaOH, insolubil în acid

acetic. Limita de recunoaştere a soluţiei este de 20 μg Pb,
cantitate totală în soluţia de cercetat, fiind o metodă mai puţin
sensibilă decât cea anterioară.
Materiale necesare:
 salivă nativă
 soluţie de cromat de potasiu (K2CrO4)
 soluţie de azotat sau acetat de Pb
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă, peste 2 ml de salivă normală, se
adaugă 1-2 ml soluţie de sare de Pb; pentru evidenţierea
plumbului, se adaugă apoi 2 ml de cromat de potasiu şi se
agită conţinutul.
Rezultate:
Apariţia unui precipitat galben de cromat de Pb, indică
reacţia pozitivă.
 Evidenţierea bismutului excretat în salivă
Principiul metodei:
Sărurile stanoase (clorura stanoasă), în mediu puternic
alcalin (KOH), se oxidează şi trec în săruri stanice. Sarea
stanică astfel obţinută – tetrahidroxistanitul dipotasic
K2Sn(OH)4 , în mediu alcalin, reduce ionul de Bi3+ din salivă,
aducându-l în forma metalică pură, ce apare ca un precipitat
negru, în partea inferioară a eprubetei.
Limita de evidenţiere a bismutului este de 1 μg.
Arseniul, stibiul şi plumbul nu dau această reacţie, deci se
poate decela bismutul şi în prezenţa plumbului.
25
Materiale necesare:
 salivă
 soluţie proaspătă de clorură stanoasă (SnCl2)
 soluţie de KOH
 soluţie de Bi clorurat sau azotat
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă cu 0,5 ml clorură stanoasă proaspătă se
adaugă încet şi se agită, o soluţie de KOH, numai până la
dizolvarea completă a precipitatului format iniţial
(tetrahidroxistanitul dipotasic). Se adaugă apoi 1-2 ml de
salivă, impurificată în prealabil cu 2 ml sare de bismut
(mimând saliva recoltată de la o persoană care lucrează în
mediu cu Bi sau face tratament pe bază de Bi).
Rezultate:
Se observă apariţia de particule negre, ce se depun
încet în partea inferioară a eprubetei (precipitat negru).
2-
Punerea în evidenţă a altor anioni prezenţi în salivă (SO 4 şi
-
HCO3 )
Materiale necesare:
 eprubete, pipete, stativ
 soluţie acid clorhidric 10%
 soluţie clorură de bariu 5%
 acid acetic.
Tehnica de lucru:
2-
Anionii de SO4
Se pun într-o eprubetă 2-3 ml salivă fiartă şi filtrată. Se adaugă 2-3
picături HCl 10% şi câteva picături clorură de bariu. Apare un precipitat alb
de sulfat de bariu.
3-
Anionii de HCO
Peste 2-3 ml salivă nativă se adaugă într-o eprubetă 1-2 picături
acid acetic. Apar bule gazoase de CO2.
26
Examenul microscopic al salivei

Materiale necesare:
 lamă de sticlă
 albastru de metilen 1%
 microscop
 salivă.
Tehnica de lucru:
Se pune o picătură de salivă pe lamă, se adaugă o picătură de
albastru de metilen şi se observă la microscop: filamente de mucină, celule
epiteliale descuamate, leucocite, diferite bacterii, resturi alimentare.
Reacţia salivei
Materiale necesare:
- hârtie indicatoare
- pensetă.
Tehnica de lucru:
O fâşie de hârtie indicatoare este înmuiată în salivă. Se compară
culoarea obţinută cu scala de culori a hârtiei indicatoare.
Detectarea anticorpilor anti-HIV

Este o metodă modernă, foarte uşor de realizat (datorită strip-urilor
HIV) şi de acceptat de către pacient, dar utilizată numai de către personal
specializat. Nu necesită prepararea unor reactivi speciali, probele se
păstrează la temperatura camerei, rezultatul este obţinut în câteva minute
şi are o senzitivitate şi o specificitate de ≥99,4%.
Dozări hormonale salivare

 Dozarea cortizolului salivar
Este o metodă neinvazivă de evaluare a activităţii
corticosuprarenale, aplicabilă în cercetarea stresului, cortizolul fiind
recunoscut ca indicator obiectiv al activării axului hipotalamo-hipofizo-
corticosuprarenalian, în situaţii de stres acut.
Lipsa legării de proteinele din salivă permite determinarea
hormonului, la un pH de 7,4.
Importanţa determinării hormonului în salivă:
 recoltarea salivei este neinvazivă, nestresantă şi acceptată cu
uşurinţă de subiecţi
 permite prelevări multiple în cursul zilei de activitate
 reflectă fidel concentraţia de cortizol liber (activ biologic) din
plasmă
27
 metoda poate fi folosită pentru evaluarea reactivităţii axului

hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian la stres.
Valori normale ale cortizolului salivar:
 bărbaţi 12,9 +/- 5 nmol/l
 femei 13,7 +/- 6,3 nmol/l
 copii 12,3+/- 6 nmol/l.
Modificări ale valorilor normale, în sensul creşterii nivelurilor
sanghine şi salivare se întâlnesc în sindromul Cushing, când nu mai există
variaţii circadiene ale cortizolului plasmatic, nivelul acestuia nu se modifică
la administrarea de doze mici de dexametazonă (2 mg/zi 2 zile) şi cresc
eliminările urinare de cortizon. Scăderi ale valorilor se întâlnesc în boala
Addison.
 Alte dozări hormonale
Din salivă se mai pot doza:
 aldosteronul (valori normale ale aldosteronului salivar 30-210
pmol/l),
 testosteronul salivar (val. normale: la 16 ani 370+/- 155
pmol/l, la 17 ani 390+/-100 pmol/l, 22-55ani 1025+/- 155
pmol/l, pentru bărbaţi şi 677+/- 87 pmol/l pentru femei), ale
cărui dozări sunt folosite în cazul infertilităţii masculine;
 progesteronul sau estrogenul salivar.
Dozările hormonale din mostre salivare sunt mult mai uşor
acceptate de către pacienţi, datorită facilităţii recoltării lor, fiind în acelaşi
timp şi în concordanţă cu nivelul sanghin al hormonilor.
1.3. MODIFICĂRI ALE SECREŢIEI SALIVARE
Secreţia salivară poate fi crescută, diminuată sau

abolită în:
 diverse condiţii fiziologice;
 după administrarea unor medicamente;
 în cursul unor boli.
Accentuarea secreţiei salivare

Fiziologic, secreţia salivară se accentuează când sunt
văzute sau mirosite alimentele apetisante şi când ne este
foame; apoi, la ceva timp după alimentaţie, se mai produce
salivă în cantităţi mari ca reacţie la condimente, după fumat, la
28
mestecarea tutunului sau a altor produse vegetale excitante

(coca, betel), în cazul unor corpi străini în gură, precum şi în
timpul gravidităţii.
În patologie, hipersalivaţia de intensitate medie se mai
numeşte şi ptialism (termenul derivă din limba greacă veche:
„ptyalon‖= salivă, „ptyalismos‖= secreţie salivară crescută).
Substanţele medicamentoase parasimpaticomimetice
(muscarina, colina, acetilcolina) pot declanşa o secreţie
abundentă.
O secreţie în cantitate mare se mai poate întâlni şi în
toate cazurile de:
 greaţă (inclusiv în cazul răului de mare, de
altitudine);
 în iritaţii meningiene (meningită);
 în cazuri de excitaţie locală sau pe traseul nervului
trigemen (nevralgia de trigemen, abces amigdalian,
angină, dinte cariat dureros, erupţie dentară la copil,
după extracţii dentare, tumori ale limbii, glosită,
gingivite, metale grele eliminate prin salivă);
 maladii ale SNC (maladia Parkinson, encefalită,
turbare, criza de epilepsie);
 afecţiuni ale urechii medii, prin iritarea nervului
coarda timpanului.
În cazul hipersalivaţiei din afecţiunile neurologice, ca şi
la unele gravide sau la copiii mici, salivaţia este atât de
abundentă încât o parte din salivă se scurge din gură –
„sialoree” (din limba greacă veche = „curgere salivară‖).
Reducerea secreţiei salivare

Hiposecreţia salivară (aptialism, achilie bucală, asilie)
şi chiar sistarea completă a acesteia (xerostomie- „xerox‖=
uscat, „stoma‖=gură) pot apare:
 în stările emotive, anxietate, frică
29
 la administrarea de medicamente
parasimpaticolitice (atropina, scopolamina)
 în stări de deshidratare a întregului organism (febră,
transpiraţii abundente, hemoragii, vărsături, diarei
profuze, diabet insipid).
Suprimări totale şi permanente ale secreţiei pot apare
la menopauză, în caz de paralizie facială periferică, în boala
Mikulicz (hipertrofia bilaterală a glandelor salivare), boala
Gugerot-Sjögren (scleroza glandelor salivare şi lacrimale),
lipsa congenitală a glandelor salivare sau a canalelor lor.
Alte modificări pot fi întâlnite la nivelul mucoasei bucale
sub formă de inflamaţii ale gingiilor, limbii (gingivite, glosite,
stomatite). Acestea apar mai ales la muncitorii ce lucrează în
medii toxice cu Hg, Pb, Cd (fabrici de oglinzi, de termometre,
acumulatori cu Pb, ţevi şi alte piese de plumb, la vopsitori ce
vopsesc cu miniu de Pb, tipografi, mineri, muncitori din
combinate chimice), sau la cei ce iau tratament cronic pe bază
de Bi sau unele antibiotice. La aceste persoane, pe lângă
simptomatologia specifică fiecărei intoxicaţii, pot apare iritaţii
gingivale şi orale, datorită eliminării acestor substanţe în
salivă.
Gingivita mercurică se caracterizează printr-o dungă
cenuşie pe marginea gingiilor, la baza dinţilor (lizereu
gingival), o puternică iritaţie şi salivaţie abundentă; gingivita
bismutică produce un lizereu albastru-cenuşiu, iar cea
saturnină (intoxicaţie cu Pb) o dungă albastru-cenuşie.
Mai apar gingivite şi stomatite în avitaminoze ale
complexului B, prin lipsa de fier din organism, în infecţii orale
microbiene, virotice, fungice, mai ales la cei cu maladii
hematologice (agranulocitoză, leucemii), tratamente
îndelungate cu antibiotice, defecte imunologice. Aceste leziuni
nu sunt datorate salivaţiei modificate sau glandelor salivare, ci
unor cauze generale extrasalivare.
30
Calculii salivari
Calculii salivari (sialoliţii: „sialon‖=salivă, „litos‖=piatră)
apar rareori şi aproape exclusiv în canalul Wharton. Calculii
sunt formaţi din săruri anorganice (carbonaţi şi fosfaţi acizi de
calciu).
Căutaţi într-un dicţionar explicativ medical semnificaţia

următorilor termeni: seros, ferment, aglutinogen, tartru,
dextrine, gută, ptialină, HIV, boala Cushing, dexametazonă,
boala Addison, coca, betel, parasimpaticomimetice, glosită,
gingivită, stomatită, boala Parkinson, ptialism, sialoree,
aptialism, xerostomie, sialolit, precum şi a altor termeni
întâlniţi în acest capitol, pe care nu îi cunoaşteţi.
1.4. ÎNTREBĂRI
1. Care sunt glandele salivare mari, cum se numesc

canalele lor şi ce tip de secreţie prezintă?
2. Cât este pH-ul salivei şi ce cantitate de salivă se
secretă în 24 de ore?
3. Cum se numeşte enzima din salivă cu rol digestiv?
4. Amilaza salivară - asupra cui acţionează şi ce rezultă?
5. Cum se numeşte creşterea secreţiei salivare?
6. Cum se numeşte scăderea secreţiei salivare?
7. Daţi exemple de minimum cinci substanţe organice
prezente în salivă.
8. Lyzozimul - ce este, unde se găseşte, ce rol are?
9. Care sunt rolurile fizice ale salivei?
10. Ce substanţe se pot elimina prin salivă?
11. Care sunt condiţiile optime necesare amilazei pentru a-
şi desfăşura activitatea?
12. Ce este ptialismul? Daţi minimum trei exemple de
situaţii în care poate apare.
13. Ce este aptialismul sau achilia orală? Exemple.
31
14. Ce sunt calculii salivari şi unde apar cel mai frecvent?

15. Ce tip de glandă salivară secretă „saliva de deglutiţie‖;
de ce se numeşte aşa produsul de secreţie?
16. Ce tip de glandă salivară secretă „saliva de masticaţie
şi de digestie‖; de ce se numeşte aşa produsul de
secreţie?
17. Ce tip de glandă salivară secretă „saliva de gustare‖?
Explicaţi denumirea produsului de secreţie.
18. Ce se întâmplă în cazul în care se modifică pH-ul
salivei?
19. Daţi exemple de cinci substanţe anorganice prezente în
salivă.
20. Ce se evidenţiază prin reacţia Trommer?
21. Daţi câte trei exemple de meserii expuse intoxicaţiei cu
Hg, Pb sau Bi.
22. Care sunt centrii nervoşi salivatori?
23. Parasimpaticul — intermediar chimic, pe ce receptori
acţionează?
24. Efectele parasimpaticului asupra glandelor salivare.
25. Simpaticul — intermediar chimic, pe ce receptori
acţionează?
26. Efectele simpaticului asupra glandelor salivare.
27. Fazele salivaţiei – enumerare.
32
FIZIOLOGIA STOMACULUI
Stomacul este un
organ cavitar, plasat între
esofag şi duoden.
Prezintă o porţiune
verticală, formată din
fundul şi corpul
stomacului, care este
considerată stomacul
acid, deoarece glandele
de aici secretă HCl şi
pepsinogen în cantitate
mare. Funcţia motorie a
Figura 2.1. Localizarea regiunilor acestei porţiuni este
gastrice diminuată, având mai ales
rol de depozitare. Porţiunea
orizontală (antrul piloric şi canalul piloric) este considerată
stomacul alcalin, glandele de aici secretând mucus şi
gastrină în cantitate mare. Activitatea motorie del la acest
nivel se caracterizează prin mişcări de amestecare şi
propulsie a alimentelor.
Stomacul are trei funcţii majore:
 Secretorie, mucoasa gastrică conţine celule
glandulare care sintetizează şi secretă substanţe
33
organice (enzime, mucus, factor intrinsec Castle) şi

anorganice (acid clorhidric, apă, electroliţi). Sucul
gastric este un amestec format din produsul de
secreţie al glandelor gastrice şi al celulelor epiteliale
din mucoasa gastrică.
 Motorie, care constă în amestecarea alimentelor
solide cu sucul gastric şi eliminarea intermitentă în
duoden a chimului gastric format
 Endocrină, glandele din mucoasa antro-pilorica, ca
şi glandele din mucoasa duodenală, sintetizează
peptide reglatorii, cu rol de hormoni locali: gastrina,
somatostatin, VIP, bombesina.

gastric
Aspect, culoare: este un lichid incolor, uşor

opalescent, rar având aspect gri perlat.
Miros: este inodor sau are un miros acru, înţepător.
Gust: acru, datorită acidităţii.
pH: 1 - 2,5 la adult, la sugar fiind mai puţin acid (4,5).
Densitate: 1,002-1,009 g/cm3.
Punct crioscopic: începând de la -1,55 0C până la -
0,60 0C.
Volumul secreţiei/24 h: 2-2,5 litri.
Sucul gastric conţine:
 apă 99%
 reziduu uscat 1%, din care:
 0,6% sunt substanţe anorganice
 0,4% sunt substanţe organice.
Cele mai importante substanţe care se găsesc în sucul
gastric sunt prezentate în tabelul 2.1.
34
LOCUL UNDE SE
SUBSTANŢA ROLUL
SECRETĂ
-solubilizează proteinele, formând -celulele oxintice sau
acidalbuminele, pregătindu-le pentru parietale, marginale
Acidul Clorhidric digestie ale glandelor gastrice,
(HCl) -conferă pH-ul optim pentru acţiunea situate mai ales în
enzimelor gastrice; stomacul acid.
-acţiune bactericidă
-favorizează transformarea Fe3+ în Fe2+
absorbabil
-enzimă proteolitică -celulele peptice,
-hidrolizează proteinele, solubilizate în principale, ale
prealabil de acidul clorhidric, glandelor gastrice, sub
Pepsina
transformându-le în peptide mai mici formă inactivă, de
-la adult, în absenţa labfermentului, pepsinogen.
realizează digestia proteinelor din
lapte.
-enzimă proteolitică -celulele peptice,
-prezentă numai în secretia gastrică a principale (chief cells)
Labfermentul sugarului ale glandelor gastrice.
-în prezenţa ionilor de Ca transformă
cazeina în paracazeinat de Ca
-enzimă proteolitică -celulele principale ale
-acţiune lichefiantă asupra câtorva glandelor gastrice.
Gelatinaza
proteoglicani, în special asupra
gelatinei.
-enzimă lipolitică -celulele principale ale
Lipaza -hidrolizează lipidele fin emulsionate glandelor gastrice.
din lapte, frişcă, maioneză.
-amestecul unei glicoproteine numită -celulele mucoase de
mucină cu apa suprafaţă, mai ales de
-protecţie mecanică şi chimică a la nivelul glandelor
mucoasei gastrice. pilorice.
-formează un gel alcalin, care se
dispune pe suprafaţa epiteliului gastric,
Mucus
realizând protecţia împotriva digestiei
mucoasei de către pepsină şi HCl.
-alături de HCO3- formează bariera
alcalină, protectoare a mucoasei
gastrice
-lubrefiază alimentele.
-favorizează absorbţia vitaminei B12 -în celulele oxintice,
(ciancobalamina) parietale ale mucoasei
-formează un complex cu această gastrice, alături de
vitamină, care este absorbit în HCl.
intestinul subţire
Factor intrinsec -când factorul intrinsec este absent sau
în cantitate mică, apare deficitul de vit.
B12, care determină anemia
megaloblastică Biermer, numită şi
anemia pernicioasă.
35
LOCUL UNDE SE
SUBSTANŢA ROLUL
SECRETĂ
-hormon, cu principală acţiune -celulele G din:

fiziologică de stimulare a secreţiei de  mucoasa antro-
HCl şi pepsinogen (faza gastrică a pilorică
secreţiei gastrice)  mucoasa
-alte acţiuni: duodenală
 rol trofic: stimulează creşterea  insulele pancreatice
mucoasei gastrice şi a intestinului (în viaţa fetală)
subţire  anumite segmente
Gastrina
 stimulează motilitatea gastrică ale sistemului nervos
 stimulează secreţia de histamină (hipotalamus)
din celulele enterocromafine-like  în patologie, la
 stimulează secreţia de insulină, nivelul tumorilor
dar numai după un prânz cu pancreatice, gastrice,
proteine. sau duodenale
secretoare de gastrină
(gastrinoame).
-hormon care inhibă eliberarea -hipotalamus;
gastrinei din celulele G, dar şi a altor -celulele endocrine ale
hormoni implicaţi în reglarea digestiei, stomacului şi
ca secretina, colecistochinina, VIP, duodenului.
Somatostatinul
GIP, enteroglucagonul
-inhibă direct celulele secretoare de
enzime şi HCl
-deprimă motilitatea digestivă.
ELECTROLIŢI:
 H+, Na+, K+, Mg2+, Ca2+ (cationi)
 Cl-, HPO4 2-, SO42- (anioni)
 anionul bicarbonic (HCO3-)
 este secretat de către celulele mucoase
 participă, alături de mucus, la formarea barierei protectoare gastrice
APA:
 2 – 2,5 litri/24h
Tabelul nr. 2.1.
2.1.2. Recoltarea sucului gastric
 Tehnica tubajului gastric

Constă în extragerea sucului gastric, dimineaţa, pe
nemâncate (à jeun) cu ajutorul unei sonde Einhorn (tub
flexibil), introdusă până în stomac. Se recoltează mai întâi
sucul gastric acumulat în timpul noptii (secreţia bazală) şi apoi
sucul gastric produs după stimularea secreţiei cu substanţe
36
secretagoge administrate injectabil (parenteral) sau pe sondă.

Ca substanţe secretagoge se utilizează:
 injectabil, histamina, care stimulează secreţia gastrică
prin stimularea receptorilor H2;
 pentagastrina, care are efect stimulator al secreţiei
gastrice, prin creşterea eliberării de gastrină;
 insulina, induce hipoglicemie, care prin centrii
hipotalamici şi gastrosecretor, pe cale vagală,
stimulează eliberarea de gastrină;
 administrate pe sondă: alcoolul, cafeina, acţionează
direct asupra mucoasei.
Actualmente acestă tehnică este mai puţin folosită, fiind
înlocuită cu tehnica de explorare prin endoscopie gastrică.
Aceasta, pe lângă vizualizarea mucoasei esofagiene, gastrice
şi a porţiunii incipiente a duodenului permite şi recoltarea prin
aspiraţie a sucului gastric, precum şi recoltarea de ţesut
gastric în scopul efectuării unui examen histopatologic.
Se realizează cu un gastrofibroscop, dotat cu un tub
subţire şi flexibil, prevăzut cu sistem optic, sistem de insuflaţie
şi aspiraţie. Imaginile sunt preluate de o cameră video, care le
transmite la un ecran TV.
Din sucul gastric astfel recoltat sau din lichidul obţinut
după lavaj gastric, în laborator, se pot face investigaţii
biochimice, citologice sau bacteriologice. Se pot pune în
evidenţă celule tumorale, bacterii (helicobacter pylori), celule
epiteliale sau paraziţi.
Se mai poate obţine secreţie gastrică şi cu ocazia unei
spălături gastrice, efectuată pentru aspirarea conţinutului
stomacului în cazul ingerării voluntare sau accidentale de
substanţe toxice: otrăvuri, medicamente, alcool în cantităţi
mari la copii. Printr-o sondă Fauchet se aspiră conţinutul
gastric, după care, tot pe sondă, se introduce apă, care apoi
se aspiră.
37
 Recoltarea experimentală de suc gastric

Modul de funcţionare a stomacului şi a altor segmente
ale tubului digestiv a fost lămurit prin folosirea animalelor, în
special a câinilor, imaginându-se diferite modele
experimentale, care au ajutat la descrierea fazelor secreţiei
gastrice.
Cel mai cunoscut model este ―micul stomac‖ al lui I. P.
Pavlov, prin care s-a obţinut secreţie gastrică atât pe cale
nervoasă, vagală, cât şi pe cale umorală.
Tot Pavlov a realizat şi experimentul numit ‖prânzul
fictiv‖, evidenţiind faza cefalică (mecanismul nervos) a
secreţiei gastrice, rolul nervilor vagi, precum şi de condiţionare
a secreţiei gastrice.
Figura 2.2.
Experimentul ―Prânzul fictiv‖ al lui I.P. Pavlov. Fistula gastrică, combinată cu
esofagostomie.
 Oe – esofagul secţionat şi deschis la exterior (esofagotomie şi esofagostomie)
pentru recoltarea alimentelor înghiţite (alimentele nu ajung în stomac).
 S – stomac cu fistulă gastrică cronică Basov;
 C – canulă gastrică, prin care se scurge sucul gastric secretat în timpul prânzului
fictiv.
Alte modele presupun separarea, izolarea unor porţiuni
din stomac, cu realizarea unor ‖pungi‖, la care se poate păstra
inervaţia vagală pentru evidenţierea ambelor mecanisme ale
secreţiei gastice (nervos şi umoral) sau pot fi denervate, în
acest caz putându-se studia doar mecanismul umoral.
38
Figura 2.3.
Modelul de "mic stomac" imaginat de I.P. Pavlov, numită şi "punga lui Pavlov", sau
"punga inervată vagal". Permite obţinerea sucului gastric produs atât prin mecanism nervos
(vagal), cât şi umoral.
S-a demonstrat existenţa fazei cefalice a secreţiei

gastrice, declanşată de contactul alimentelor cu receptorii din
cavitatea orală (reflex necondiţionat), dar şi la văzul şi mirosul
alimentelor (reflex condiţionat).
2.2.1. Dozarea acidului clorhidric din sucul gastric
Principiul metodei:
Aciditatea sucului gastric se neutralizează cu o soluţie
de hidroxid de sodiu 0,1N, în prezenţa reactivului Töpffer-
Linossier (un amestec de indicator Töpffer şi fenolftaleină,
care are culoarea galben - portocalie).
HCl liber colorează reactivul în roşu, când pH-ul soluţiei
este cel mult 2,9; la pH 3, reactivul capătă culoarea portocalie,
iar la pH 4 culoarea devine galbenă, indicând neutralizarea
HCl liber. În prezenţa fenolftaleinei, până la o valoare a pH-
ului de 7, soluţia este incoloră şi devine roşu-violetă la un pH
de 9 -10 (ceea ce indică momentul neutralizării HCl
combinat).
39
Materiale necesare:
 pipete
 balon Erlenmeyer
 biuretă
 suc gastric
 soluţie NaOH 0,1 N
 reactiv Töpffer-Linossier.
Tehnică:
Într-un balon Erlenmeyer se introduc 10 cm3 suc
gastric şi 3-4 picături din reactivul Töpffer-Linossier.
În prezenţa reactivului Töpffer-Linossier, sucul gastric se
colorează în roşu, datorită prezenţei HCL, ceea ce indică un
pH mai mic de 2,9.
Se titrează apoi cu soluţie de NaOH 0,1 N, până când
culoarea virează spre portocaliu şi apoi spre galben. În acest
moment se opreşte titrarea şi se notează cu N1 numărul de
mililitri de NaOH utilizaţi la titrarea acidităţii libere.
Se continuă titrarea până la apariţia culorii roşu-violet
(la pH 9-10), când s-a neutralizat cantitatea totală de acid,
inclusiv a celui legat (se trece mai întâi prin coloraţia galben
deschis). Se notează cu N2 numărul de mililitri din soluţia
de NaOH 0,1N, utilizaţi la titrarea aciditătii totale.
Număr mililitri NaOH folosiţi pentru neutralizarea HCl
combinat = N2 – N1.
Rezultate:
Rezultatele se exprimă în grame acid clorhidric la 1000
3
cm suc gastric sau în mEq/l.
Pentru exprimarea în grame HCl la 1000 cm3 de suc
gastric se înmulţesc: cm3 NaOH 0,1N consumaţi cu
echivalentul gram al unui cm3 dintr-o soluţie de HCl 0,1N
(0,00365g) şi cu 100.
Pentru exprimarea în mEq/L:
40
Concentraţia soluţiei de NaOH utilizată la titrare este de

0,1N. Ştiind că o soluţie de NaOH 1N are o concentraţie de 1
Eq gram/L, rezultă că soluţia de NaOH utilizată (0,1N) are o
concentraţie de 0,1 Eq gram/L adică 100 mEq gram/L.
 Exemplu calcul:
CNaOH x VNaOH = CHCl x VHCl
CNaOH = 100 mEq gram/L (concentraţia soluţiei de NaOH
utilizată la titrare)
VNaOH = N (nr. de ml NaOH utilizaţi în titrare)
CHCl = concentraţia de HCl din sucul gastric – necunoscuta
noastră
VHCl = 10 mL (numărul de mL de suc gastric utilizaţi)
Înlocuind cu valorile din exemplu, obţinem următoarea relaţie:
CHCl = N x 10 mEq gram/L
HCl g/1000 ml suc gastric mEq/L

HCl liber N1 x 0,00365 x 100 N1 x 10 mEq gram/L.
HCl total N2 x 0,00365 x 100 N2 x 10 mEq gram/L.
HCl legat (N2 - N1) x 0,00365 x 100 (N2 - N1) x 10 mEq gram/L.
Tabelul nr. 2.2. Formule pentru calculul valorilor acidităţilor gastrice
Valori normale:
Corect este să exprimăm aciditatea sucului gastric prin
debitul orar bazal de HCl (DOB), care reprezintă cantitatea
de acid clorhidric secretată de stomac, într-o oră, în condiţii
bazale (fără stimularea secreţiei), având o valoare de 1,5- 2,5
mEq/L.
41
 Valorile normale ale acidităţii nestimulate:
u.m. g /1000 mL mEq/L
HCl liber 0,3 - 1,5 10 - 40
HCl total 0,7 - 3 20 - 60

Tabelul nr. 2.3.
 Valorile normale ale acidităţii după stimularea cu

histamină:
u.m. g /1000 mL mEq/L
HCl liber 1,7-3 50-130
HCl total 2-4 60-150
Tabelul nr. 2.4.
2.2.2. Evidenţierea acidului clorhidric liber în sucul

gastric
Principiul metodei:
Reactivul Gűnsburg, în prezenţa acidului clorhidric liber,
prin încălzire şi evaporare, dă o coloraţie roşu-carmin. Scopul
lucrării este de a evidenţia acidul clorhidric liber din sucul
gastric, atunci când nu poate fi dozat, deoarece se află în
cantităţi foarte mici. Prezenţa lui ne dovedeşte că funcţia
secretorie a mucoasei gastrice nu este complet compromisă.
42
Materiale necesare:
 suc gastric proaspăt (prin păstrare, HCl se
volatilizează)
 reactiv Gűnsburg (soluţie de vanilină şi fluoroglucină
în alcool)
 capsulă de porţelan
 sursă de foc.
Mod de lucru:
Într-o capsulă de porţelan se pun câte 2-3 picături din
soluţiile alcoolice de vanilină şi fluoroglucină. Se adaugă 2-3
picături din sucul gastric de examinat. Se încălzeşte lent
conţinutul până la evaporare.
Rezultate:
Apariţia culorii roşu-carmin ne indică prezenţa acidului
clorhidric liber şi faptul că mucoasa gastrică mai are potenţial
secretor.
Lipsa culorii ne arată compromiterea totală a capacităţii
secretorii a mucoasei gastrice.
2.2.3. Evidenţierea acidului lactic în sucul gastric
În condiţii normale, acidul lactic nu se găseşte în sucul

gastric.
Acesta rezultă din fermentaţia glucidelor sub influenţa bacilului
Boas-Oppler, în condiţii de hipo/anaciditate, precum şi în cazul
unei staze gastrice prelungite.
Principiul metodei:
Evidenţierea acidului lactic se bazează pe proprietatea
oxiacizilor de a da reacţii de culoare cu sărurile ferice.
43
Materiale necesare:
 suc gastric
 reactiv Uffelman (conţine clorură ferică şi are o
culoare albastru-violetă)
 pipete
 stativ.
Tehnica de lucru:
Se efectuează folosind 2 eprubete: martor şi probă.
Eprubeta 1-martor Eprubeta 2-probă

Reactiv Uffelman 5 - 6 ml 5 - 6 ml
Suc gastric - 1 ml
Ser fiziologic 1 ml -
Rezultate:
 în eprubeta 1, martor (fără acid lactic), nu se modifică
culoarea
 în eprubeta 2, probă, apare culoarea galben-verzuie,
datorită formării lactatului feric.
2.2.4. Evidenţierea acţiunii proteolitice a pepsinei
Principiul metodei:
Se realizează hidrolizarea unui substrat, respectiv a
unei cantităţi de cazeină în soluţie, de către pepsina din sucul
gastric, într-un interval de timp şi la o temperatură standard
Materiale necesare:
 suc gastric
 ser fiziologic
 soluţie acidă de cazeină 1‰, încălzită la 37°C
44
 soluţie de acetat de sodiu 20%

 eprubete, stativ
 termostat (reglat la 38°C).
Tehnica de lucru:
Se efectuează folosind 2 eprubete: martor (fără

enzimă) şi probă.
Eprubeta 1 Eprubeta 2
martor probă
Soluţie acidă de 10 ml 10 ml
cazeină 1‰
Suc gastric - 1ml
Ser fiziologic 1ml -
Termostat 38°C 15 min 15 min
Soluţie de acetat de 1ml 1ml
sodiu 20%
Rezultate:
 se ştie că, în prezenţa acetatului de sodiu, cazeina
precipită;
 apariţia precipitatului, în eprubeta martor, dovedeşte
fapul că, în această eprubetă, cazeina nu a fost
hidrolizată, prin lipsa enzimei;
 în eprubeta probă, soluţia este clară, deoarece
pepsina a acţionat şi a hidrolizat cazeina.
45
2.2.5. Coagularea laptelui sub acţiunea

labfermentului
Principiul metodei:
Laptele coagulează, în prezenţa labfermentului şi a
ionilor de calciu, rezultând paracazeinatul de calciu, insolubil.
Această reacţie are loc în două etape:
 prima etapă (enzimatică): sub acţiunea
labfermentului, la un pH 4,5-5,5 şi la o temperatură
de 37°C, cazeinogenul din lapte se transformă în
paracazeină (cazeogen), solubilă.
 a doua etapă (chimică): sub acţiunea ionilor de
Ca2+, paracazeina se transformă în paracazeinat de
calciu (cazeum), insolubil.
Materiale necesare:
 soluţie labferment 1%
 lapte proaspăt
 5 eprubete, stativ
 termostat setat la 37°C
 soluţie de oxalat de K 10%
 soluţie de clorură de Ca 10%.
Mod de lucru:
Eprubeta Eprubeta Eprubeta Eprubeta Eprubeta
1 2 3 4 5
Lapte proaspăt 5 ml 5 ml 5 ml 5 ml 5 ml
Sol. oxalat de K - - 1 ml 1 ml 1 ml
Labferment 1 ml - 1 ml 1 ml 1 ml
Labferment inactivat - 1 ml - - -
(fierbere)
Sol. clorură de Ca - - - 1 ml -
Termostatare 37°C 30 min 30 min 30 min 30 min 30 min
Fierbere - - - - 1 minut
Sol. clorură de Ca - - - - 1 ml
46
Rezultate:
Eprubeta 1: laptele coagulează sub acţiunea

labfermentului activ.
Eprubeta 2: laptele nu coagulează, deoarece
labfermentul a fost inactivat prin fierbere.
Eprubeta 3: laptele nu coagulează, deoarece oxalatul
de K+ leagă ionii de Ca2+, în lipsa cărora
coagularea nu poate avea loc.
Eprubeta 4: laptele coagulează, datorită prezenţei
ionilor de Ca2+ adăugaţi în surplus faţă de
capacitatea de legare a oxalatului de K+.
Eprubeta 5: laptele nu coagulează după termostatare,
lipsind ionii de Ca2+, care au fost legaţi de
oxalatul de K+; totuşi, prima fază a coagulării a
avut loc în termostat. Prin fierberea ulterioară, se
inactivează labfermentul, iar prin adăugarea
soluţiei de CaCl2, laptele va coagula, în faza a
doua a coagulării. În această eprubetă se
demonstrează existenţa celor două faze ale
coagulării laptelui.
2.3. MODIFICĂRI ALE SECREŢIEI GASTRICE
Secreţia gastrică poate fi crescută, diminuată sau

abolită.
Creşterea valorilor acidului clorhidric, peste limitele
superioare ale intervalului fiziologic, reprezintă
hiperclorhidria.
47
Pentru depăşirea valorilor normale ale acidităţii totale

se foloseşte termenul de hiperaciditate.
Întrucât majoritatea acidităţii gastrice este datorată
acidului clorhidric, uneori cei doi termeni se suprapun.
Scăderea valorilor acidului clorhidric, sub limitele
inferioare ale intervalului fiziologic, reprezintă hipoclorhidria.
Pentru scăderea valorilor acidităţii totale se foloseşte
termenul de hipoaciditate.
Lipsa acidităţii este definită prin anaciditate.
Asocierea anacidităţii cu lipsa secreţiei peptice
reprezintă achilia gastrică.
Boala ulceroasă reprezintă un dezechilibru între
factorii protectori ai mucoasei (mucus şi bicarbonat) şi cei care
pot agresa mucoasa (HCl şi pepsină). Creşterea acidităţii
sucului gastric şi diminuarea capacităţii protectoare a
mucoasei sunt cele două mecanisme majore implicate în
apariţia ulcerului gastric şi duodenal.
Bariera de protecţie a mucoasei gastrice, formată din
mucus şi bicarbonat, poate fi degradată, sub acţiunea:
 pepsinogenului şi acidului clorhidric în exces.
Secreţia de HCl în exces, va fi deprimată, prin
administrarea de inhibitori ai pompei de protoni sau
blocanţi ai receptorilor H2;
 infecţiei cu Helicobacter pylori. Implicarea acestei
bacterii în producerea ulcerului gastric explică
tratamentul cu antibiotice, alături de inhibitori ai
sintezei de HCl;
 prin alterarea secreţiei de mucus, cantitativ cât şi
calitativ
 prin administrarea de aspirină şi a altor
medicamente antiinflamatorii nesteroidiene, indicate
pentru tratarea durerii şi a inflamaţiei.
48
Consultând un dicţionar medical sau materialele

didactice, vă rugăm să definiţi următorii termeni:
esofagotomie, esofagostomie, substanţă secretagogă, à jeun,
megaloblastic, antiinflamatoare nesteroidiene, celule oxintice,
achilie gastrică, parenteral, endopeptidază, precum şi alţi
termeni întâlniţi în acest capitol pe care nu îi cunoaşteţi.
2.4. ÎNTREBĂRI
1. Enumerati părţile stomacului.

2. Cum se recoltează sucul gastric în clinică?
3. Care sunt substanţele secretagoge utilizate în tubajul
gastric şi prin ce mecanisme acţionează?
4. Care este pH-ul sucului gastric?
5. Valorile normale ale acidului clorhidric din sucul
gastric.
6. Enumeraţi enzimele din sucul gastric şi precizaţi tipul
acestora, după substratul asupra căruia acţionează.
7. Pepsina: ce este, unde se găseşte, asupra cui
acţionează şi ce rezultă?
8. Sub ce formă se secretă pepsina şi cum se activează?
9. Labfermentul: unde se găseşte, asupra cui şi cum
acţionează?
10. Fazele secreţiei gastrice – enumerare.
11. Mecanismul nervos de secreţie al sucului gastric: prin
cine este reprezentat?
12. Mecanismul umoral de secreţie a sucului gastric: prin
cine se realizează?
13. Ce mecanism de secreţie predomină în faza cefalică a
secreţiei de suc gastric?
14. Ce mecanism de secreţie predomină în faza gastrică a
secreţiei de suc gastric?
15. Ce mecanism de secreţie predomină în faza intestinală
a secreţiei de suc gastric?
49
16. Ce este enterogastronul şi ce acţiune are?

17. Gastrina: ce este, loc de secreţie, acţiune.
18. Cum se numeşte creşterea acidităţii din sucul gastric?
19. Cum se numeşte scăderea acidităţii din sucul gastric?
20. Ce este achilia ?
21. Care sunt enzimele secretate de mucoasa gastrică şi
ce rol au?
22. Ce substanţe secretă mucoasa gastrică pentru a se
apăra de agresiunea HCl şi a pepsinei?
23. Ce efect poate avea administrarea aspirinei asupra
mucoasei gastrice?
24. Care este bacteria ce poate fi implicată în producerea
ulcerului gastric şi duodenal şi cum o distrugem?
25. Ce consecinţele apar în digestia alimentelor în cazul
unei anacidităţi gastrice.
26. Anemia Biermer se tratează prin administrare de
vitamină B12. În cazul în care anemia megaloblastică
Biermer se datorează absenţei sau deficitului de factor
intrinsec, cum vom administra vitamina – pe cale orală
(tablete) sau parenterală (injectabil) ?
27. Care este rolul HCl în digestia gastrică?
28. Ce roluri are mucusul gastric?
50
FIZIOLOGIA PANCREASULUI
Pancreasul este o
glandă anexă a tractului
digestiv, fiind situată
retroperitoneal, la nivelul
vertebrelor L1 - L2. La
mamifere, pancreasul are
o dublă secreţie: exocrină
şi endocrină. Sucul
pancreatic este produsul
de secreţie al pancreasului
exocrin. Secreţia
Figura 3.1. Localizarea pancreatică în endocrină este produsă de
raport cu duodenul insulele Langerhans şi
este reprezentată de hormonii: insulină, glucagon,
somatostatină, polipeptid pancreatic, gastrină, etc. Structura
histologică a pancreasului este asemănătoare cu cea a
glandelor salivare, fiind reprezentată de celule acinoase şi de
un sistem canalicular, care se termină într-un canal principal
Wirsung şi, uneori, într-un canal accesoriu Santorini. Canalul
Wirsung se varsă în duoden la nivelul ampulei Vater, în
vecinătatea canalului coledoc. Secreţia exocrină a
pancreasului are două componente:
 Secreţie hidrelatică (hidrolatică), bogată în apă şi
bicarbonat de sodiu, cu o cantitate redusă de
51
enzime. Este produsă predominant în epiteliile

canaliculare şi este dependentă de secretină.
 Secreţia ecbolică este o secreţie cantitativ redusă,
bogată în enzime şi este produsă predominant de
celulele acinilor glandulari. Este dependentă de
colecistochinină, serotonină şi stimulare vagală.
Sucul pancreatic îndeplineşte funcţii importante în
digestia alimentelor. Prin conţinutul bogat în bicarbonat
contribuie la neutralizarea acidităţii chimului gastric şi creează
condiţii optime pentru activarea şi acţiunea enzimelor
digestive. Conţine şi enzime care au activitate intens
proteolitică, lipolitică şi glicolitică, putând hidroliza parţial sau
total majoritatea alimentelor ingerate.
Deficienţele întâlnite în patologia secreţiei pancreasului
exocrin au efecte importante asupra digestiei, consecinţele
fiind maldigestie, malabsorbţie şi malnutriţie progresivă.

pancreatic
Aspect: lichid limpede sau uşor opalescent, inodor, cu

vâscozitate redusă.
Cantitate: la adult, în medie 700 – 1500 ml/24 de ore;
cantitate maximă 4000 ml/24 de ore. Secreţia este
discontinuă, debitul secretor fiind mai abundent postprandial,
cu durată de aproximativ 3 ore.
Densitate: 1,008 – 1,014 g/ cm3.
Punctul crioscopic: -0,55 până la -0,63oC, sucul
pancreatic fiind uşor hiperton faţă de plasmă.
pH: 7,5 – 8. Creşterea ratei secreţiei de suc pancreatic
duce la creşterea pH-ului, până la valoarea 9. Este lichidul cel
mai alcalin din organism. Alcalinitatea este produsă de
bicarbonatul de sodiu conţinut în cantitate mare.
52
Compoziţia sucului pancreatic: este variabilă, în

funcţie de tipul alimentului sau al excitantului care a
determinat secreţia:
 apă 98,5 %
 reziduu uscat 1,5%, din care 50–60% sunt
substanţe anorganice, iar 40–50% substanţe
organice.
Substanţe anorganice:
 bicarbonat de sodiu: 25 – 150 mEq/l
 cloruri: 4 – 129 mEq/l
 fosfaţi, potasiu, sodiu, calciu, magneziu, sulf, cupru,
zinc.
Concentraţia cationilor este constantă, indiferent de
rata secreţiei. Concentraţia anionilor, în perioada secretorie,
este însă variabilă. Conţinutul în bicarbonaţi creşte în funcţie
de debitul secretor după o curbă hiperbolică, iar conţinutul în
cloruri scade după o curbă hiperbolică, în sens invers,
simetrică faţă de cea a bicarbonatului. Din această cauză,
suma concetraţiilor celor două componente rămâne aproape
constantă, indiferent de debitul secretor (154 mEq/l).
Substanţe organice: Componenţii organici principali
sunt proteine, în cantitate variabilă, de la 1g/l până la 30g/l, în
funcţie de stimulare şi de tipul secreţiei.
Principalele proteine sunt enzimele, sintetizate în
celulele acinoase şi depozitate intracelular, în granule
zimogene.
 Enzime proteolitice:
 Endopeptidaze: tripsina, chimotripsina, elastaza,
colagenaza. Hidrolizează legăturile peptidice din
interiorul lanţurilor peptidice.
 Exopeptidaze: carboxipeptidazele. Acţionează la
capetele lanţurilor polipeptidice.
53
 Nucleaze: ribonucleaze şi dezoxiribonucleaze.

Desfac legăturile interne ale nucleoproteinelor,
eliberând oligonucleotide.
Enzimele proteolitice sunt sintetizate sub formă de
proenzime, activarea acestora efectuându-se în lumenul
duodenal. Tripsinogenul este activat de enterokinază, enzimă
secretată de mucoasa duodenală, rezultând tripsină activă,
care acţionează atât autocatalitic, cât şi asupra celorlalte
proenzime proteolitice, activându-le.
 Enzime lipolitice:
 Lipaza: Acţionează asupra lipidelor emulsionate,
în prezenţa sărurilor biliare şi Ca2+
 Fosfolipaze
 Colesterolesteraza.
Sunt secretate sub formă activă în sucul
pancreatic.
 Enzime glicolitice:
 Amilaza pancreatică: este secretată sub formă
activă în sucul pancreatic şi acţionează asupra
amidonului, producând hidroliza acestuia în
dextrine şi maltoză.
3.1.2. Recoltarea sucului pancreatic
 Recoltarea experimentală:
Se realizează fistule pancreatice permanente, pentru a
recolta sucul pancreatic direct din canalul Wirsung.
 Recoltarea sucului pancreatic la om:
În mod curent, sucul pancreatic este recoltat prin tubaj
duodenal cu sonda Einhorn, introdusă 60 – 70 cm, până în
duoden. Prin această metodă se recoltează suc duodenal,
care este un amestec de suc gastric, pancreatic, intestinal şi
bilă. Pentru a obţine un suc pancreatic cu o compoziţie cât mai
pură se întrebuinţează sonde cu dublu sau triplu lumen (în
54
care componentele au lungimi inegale), permiţând aspiraţia

separată a sucului gastric şi a celui duodenal. Tehnicile
moderne realizează recoltarea de suc pancreatic prin
cateterizarea endoscopică a canalului Wirsung. Se pot folosi
metode de stimulare a secreţiei pancreatice cu alimente,
secretină, colecistokinină etc.
3.2.1. Dozarea activităţii enzimatice a tripsinei prin

metoda Gross-Michaelis
Principiul metodei:
Cazeina (substrat proteic) este hidrolizată până la
aminoacizi, sub influenţa tripsinei, la temperatură de 37oC.
Cazeina nehidrolizată va căpăta un aspect tulbure, prin
adăugare de soluţie alcool - acid.
Materiale necesare:
 stativ cu eprubete
 pipete
 soluţie NaCl 9‰
 produs biologic: suc pancreatic
 soluţie de cazeină 1‰
 soluţie alcool - acid (acid acetic glacial şi alcool)
 soluţie tampon
 termostat reglat la 37oC
 ceas de laborator
Tehnica de lucru:
În 10 eprubete se fac diluţii crescânde din lichidul de
cercetat (suc pancreatic). Se procedează astfel: în prima
eprubetă se pun 2 cm3 de suc pancreatic, în celelalte câte 1
cm3 de soluţie de NaCl 9‰. Din prima eprubetă se ia 1 cm 3 şi
55
se trece în eprubeta a 2-a, se amestecă, se ia 1 cm3, care se

pune în eprubeta a 3-a şi aşa mai departe. Astfel, se obţin
diluţii de suc pancreatic, în raport de: 1/1; 1/2; 1/4; 1/8; 1/16;
1/32; 1/64; 1/128; 1/256; 1/512. În fiecare eprubetă se adaugă
2 cm3 de soluţie de cazeină 1‰ (câte 2 mg de cazeină) şi câte
1 cm3 de soluţie tampon (pH = 7,8 - 8). Eprubetele se ţin o oră
la 37 oC, pentru a crea enzimei condiţii optime de lucru. După
ce se scot eprubetele de la termostat, se adaugă în fiecare
câte 2-3 picături de alcool - acid. Se urmăreşte aspectul
conţinutului eprubetelor, începând de la prima eprubetă. Se
notează ultima eprubetă, al cărei conţinut rămâne încă
limpede (în care cantitatea de tripsină a fost suficientă pentru
a hidroliza toată cazeina din eprubetă, respectiv cele 2 mg de
cazeină).
Eprubeta 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
suc 2
- - - - - - - - -
pancreatic cm3
Soluţie
NaCl 9‰ 1 1 1 1 1 1 1 1 1
-
(ser cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3
fiziologic)
Din prima eprubetă se ia 1 cm3 suc pancreatic şi se pune în eprubeta a 2-a, se amestecă şi
din acest amestec se ia 1 cm 3 şi se trece în eprubeta a 3-a, ş.a.m.d.
soluţie de
2 2 2 2 2 2 2 2 2 2
cazeină
cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3
1‰
Soluţie
tampon 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1
(pH = 7,8 - cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3
8)
Se agită toate eprubetele şi se lasă la termostat, la 37oC, timp de o oră.
alcool – 2–3 2–3 2–3 2–3 2–3 2–3 2–3 2–3 2–3 2–3
acid pic pic pic pic pic pic pic pic pic pic
56
Rezultate:
Rezultatul se exprimă în unităţi triptice. Unitatea
triptică este cantitatea de enzimă capabilă să hidrolizeze 1
mg de cazeină, într-o oră, la 37 oC.
Exemplu: În eprubeta nr. 4, cantitatea iniţială de 1 cm3
suc pancreatic sau duodenal, a fost diluată la 1/8, hidrolizând
2 mg de cazeină. Tripsina conţinută într-un cm3 de suc
pancreatic nediluat va fi 8 x 2 = 16 unităţi triptice.
3.2.2. Dozarea produşilor de digestie triptică prin

metoda Sörensen
Principiul metodei:
Dozarea activităţii proteolitice a tripsinei se poate face
şi prin dozarea produşilor rezultaţi prin hidroliza proteinelor,
până la aminoacizi, realizată prin activitatea enzimei, în
condiţii standard de temperatură (37 oC) şi timp de acţiune.
Aminoacizii sunt substanţe amfotere, deoarece posedă
atât funcţie bazică (amino), cât şi funcţie acidă (carboxil).
Substanţele amfotere, la punctul izoelectric, disociază în mod
egal funcţiile acide, respectiv bazice. În mediu mai acid decât
punctul izoelectric, disociază funcţia bazică, iar în mediul mai
alcalin decât punctul izoelectric, disociază funcţia acidă.
Metoda de dozare Sörensen se bazează pe
proprietatea generală a aldehidelor de a reacţiona cu -NH2
(radicalul amino, radical bazic) din molecula aminoacizilor,
dând astfel naştere la compuşi numiţi baze Schiff. În acest fel,
aminoacidul rămâne numai cu funcţia carboxil liberă,
comportându-se ca un acid obişnuit, care disociază doar H+,
aciditatea putând fi titrată volumetric, cu soluţie NaOH 0,1N.
Tripsina acţionează în mediu alcalin (pH = 8 - 8,8), deci
aminoacizii rezultaţi din acţiunea ei se află într-un astfel de
mediu. Înaintea blocării funcţiei amino cu o formaldehidă,
trebuie procedat la neutralizarea mediului; în caz contrar, o
parte din funcţiile carboxil ale bazelor Schiff vor reacţiona cu
57
mediul alcalin şi, la titrare, vom găsi o cantitate de acid mai

mică decât cea reală.
Materiale necesare:
 lichid de digestie triptică
 fenolftaleină sol 1 %
 formol neutralizat
 NaOH 0,1N
 HCl 1%
 balon Erlenmeyer, biuretă, pipete
Tehnica de lucru:
Există 3 faze:
 Faza 1: neutralizarea mediului alcalin. În balonul
Erlenmeyer se pun 5 cm3 lichid de digestie triptică,
se adaugă 2 – 3 picături din soluţia de fenolftaleină.
Lichidul având o reacţie alcalină, fenolftaleina se
colorează în roşu-violet (pH peste 8). Cu o pipetă se
adaugă picătură cu picătură HCl 1%, agitând de
fiecare dată, până când culoarea roşie a devenit roz
palid.
 Faza 2: legarea funcţiilor amino. Se adaugă
acelaşi volum (5 cm3) de aldehidă formică
neutralizată 40%, formându-se baze Schiff,
aminoacizii transformându-se în acizi. Culoarea roz
dispare imediat, fenolftaleina în mediul acid fiind
incoloră.
 Faza 3: titrarea acizilor rezultaţi (baze Schiff). Se
titrează cu soluţie NaOH 0,1N picătură cu picătură,
până când lichidul din balon îşi recapătă culoarea
slab roză.
58
Rezultate:
Se exprimă fie în unităţi triptice în sucul pancreatic, fie
în grame de glicocol sau de alanină % sau ‰ (în funcţie de
greutatea moleculară a acestor aminoacizi).
Unitatea triptică reprezintă (în acest caz) numărul de
cm3 de NaOH 0,1N, necesar pentru neutralizarea
aminoacizilor (ca baze Schiff), rezultaţi dintr-o substanţă
proteică, digerată timp de o oră la 37oC şi la pH=8, sub
influenţa unei cantităţi determinate de suc pancreatic (1 cm 3).
Exemplu: s-au utilizat pentru titrare 4 cm3 NaOH 0,1N.
 Greutatea moleculară a glicocolului este 75 grame.
 Greutatea moleculară a alaninei este 89 grame.
 Dacă la 1 cm3 NaOH 0,1N corespund 0,0075 grame
glicocol, respectiv 0,0089 grame alanină, la 4 cm 3
NaOH 0,1N vor corespunde:
0,0075  4
x1   0,0300
1 grame glicocol sau
0,0089  4
x2   0,0356
1 grame alanină.
Cunoscând cantitatea de glicocol sau alanină din cei 5

cm3 lichid de digestie triptică, se poate calcula cantitatea %
sau ‰, înmulţindu-se cu 20 sau cu 200.
3.2.3. Dozarea activităţii lipolitice prin metoda

Carnot - Mauben
Principiul metodei:
Se titrează acizii graşi liberi, rezultaţi prin acţiunea
lipazei în condiţii standard, cu soluţie NaOH 0,1N, în prezenţa
fenolftaleinei.
Materiale necesare:
 suc pancreatic (duodenal)
59
 ulei de măsline
 alcool 96o
 fenolftaleină soluţie 1%
 soluţie NaOH 0,1N
 balon Erlenmeyer, biuretă, pipete
 ceas de laborator
Tehnica de lucru:
Se efectuează, folosind 2 baloane Erlenmeyer:
 Martor: Într-un balon Erlenmeyer se pun 10 cm 3 ulei
de măsline şi 2 cm3 suc pancreatic. Peste acest
amestec se adaugă 10 cm3 alcool 96o, pentru a
inactiva enzima şi câteva picături de fenolftaleină.
Conţinutul balonului nu se va colora. Amestecul este
titrat cu NaOH 0,1N până la apariţia culorii roz.
 Probă: Într-un balon Erlenmeyer se pun 10 cm 3 ulei
de măsline şi 2 cm3 suc pancreatic. Nu se adaugă
alcool. Se pune amestecul timp de o oră, la 37oC la
termostat. După scoaterea de la termostat, se
adaugă 10 cm3 de alcool 96º, pentru a inactiva
enzima şi a opri reacţia. Acizii graşi liberi, rezultaţi
prin activitatea lipazei pancreatice, sunt titraţi cu
soluţie NaOH 0,1N, în prezenţa fenolftaleinei, până
la apariţia culorii roz.
Rezultate:
Diferenţa dintre numărul de cm3 de NaOH 0,1N, utilizaţi
la titrarea probei şi a martorului, reprezintă activitatea lipazică
din cei 2 cm3 de suc pancreatic.
Valori normale: 50 – 60 cm3 NaOH 0,1N la 100 cm3
suc pancreatic.
60
3.2.4. Dozarea activităţii amilolitice prin metoda

Wohlgemuth
Principiul metodei:
Activitatea amilazei pancreatice se apreciază prin
capacitatea ei de a hidroliza amidonul, în condiţii standard, în
produşi intermediari (dextrine) şi finali (maltoză), evidenţiaţi cu
ajutorul soluţiei Lugol.
Materiale necesare:
 ser sanguin sau urină
 soluţie NaCl 9‰
 soluţie amidon 1‰
 soluţie Lugol (iod – iodurat 1%)
 stativ cu 10 eprubete
 pipete
Tehnica de lucru:
Se ia un stativ cu 10 eprubete, în care se realizează

diluţii crescânde de ser sau urină. În prima eprubetă se pun 2
cm3 de urină (sau ser sanguin), iar în celelalte 9 eprubete se
pune câte 1 cm3 de soluţie NaCl 9‰ (ser fiziologic). Din prima
eprubetă se ia 1 cm3 de urină şi se adaugă în eprubeta a
doua, se amestecă şi se ia 1 cm3, şi se trece în eprubeta a 3-
a, ş.a.m.d. Se obţin următoarele diluţii: 1/2; 1/4; 1/8; 1/16;
1/32; 1/64; 1/128; 1/256; 1/512. În fiecare eprubetă se adaugă
câte 2 cm3 din soluţia de amidon 1‰ (care conţin 2 mg de
amidon). Se agită toate eprubetele şi se lasă la termostat, la
37oC, timp de 30 de minute, interval în care amilaza din urină
(sau ser sanguin) acţionează asupra amidonului. După
scoaterea de la termostat, eprubetele se răcesc sub jet de apă
rece, apoi se adaugă în fiecare câte 1 – 2 picături de soluţie
Lugol. Eprubetele care conţin amidon nehidrolizat se vor
61
colora albastru, eprubetele cu amidon hidrolizat parţial până la

amilo sau eritrodextrină se vor colora violet sau roşu, iar
eprubetele cu amidon complet hidrolizat vor fi incolore. Se
notează numărul eprubetei, înaintea celei cu conţinut albastru.
În această eprubetă, cantitatea de amilază a fost suficientă
pentru a hidroliza 2 mg de amidon.
Eprubeta 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Urină sau
2
ser - - - - - - - - -
cm3
sanguin
Soluţie
NaCl 9‰ 1 1 1 1 1 1 1 1 1
-
(ser cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3
fiziologic)
Din prima eprubetă se ia 1 cm3 de urină şi se pune în eprubeta a 2-a, se amestecă şi din
acest amestec se ia 1 cm3 şi se trece în eprubeta a 3-a, ş.a.m.d.
Soluţie de 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2
amidon cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3 cm3
o
Se agită toate eprubetele şi se lasă la termostat, la 37 C timp de 30 de minute.
Dupa termostatare, eprubetele se răcesc.
soluţie
Lugol. 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2 1–2
(picături)

Rezultate:
Rezultatul se exprimă în unităţi Wohlgemuth. O unitate
Wolgemuth este cantitatea de amilază care poate hidroliza 1
mg de amidon, până la dextrine, în 30 de minute la 37oC.
Deoarece în fiecare eprubetă se găsesc 2 mg de amidon,
rezultă că, în eprubeta notată există 2 unităţi Wohlgemuth.
Exemplu: S-a notat eprubeta nr.6, în care diluţia urinei
(sau a serului sanguin) este 1/32. Dacă într-un cm3 din
această soluţie se găsesc 2 unităţi Wohlgemuth, rezultă că
într-un cm3 de urină (sau ser sanguin) nediluată există
2 u.W. x 32 = 64 u.W.
62
Determinarea amilazei se face din urina totală, recoltată

în 24 de ore şi conservată la rece (deoarece valorile
amilazuriei diferă în diverse momente ale perioadei de 24 de
ore, în special în raport cu momentul alimentaţiei).
Valori Normale:
 Amilazemie 16 – 32 u.W./cm3 ser sanguin
 Amilazurie 16 – 64 u.W./cm3 urină
Metoda amiloclastică Somogy: este o metodă mai precisă decât

metoda Wohlgemuth, pentru că foloseşte soluţii de amidon cu concentraţii
precis determinate.
Conversia unităţilor specifice metodelor de dozare a activităţii
amilolitice este următoarea:
1 u Wohlgemuth = 0,0775 u.Somogy = 0,01425 u.Internaţionale
3.3. MODIFICĂRI ALE SECREŢIEI PANCREATICE
 Obstrucţia canalelor pancreatice (datorată unor cauze

interne sau externe), determină creşterea cantităţii
enzimelor pancreatice în sânge şi urină, în paralel cu
scăderea acestora în sucul duodenal.
 Pancreatitele acute sunt inflamaţii ale pancreasului, în
care are loc activarea enzimelor proteolitice în
interstiţiul pancreatic şi trecerea enzimelor pancreatice
în circulaţia sanguină. Dozarea enzimelor pancreatice
în sânge, urină, suc duodenal, lichid de ascită, lichid
pleural etc. indică valori foarte mari, în concordanţă cu
tabloul clinic dramatic al acestor afecţiuni.
 Pancreatitele cronice sunt afecţiuni cu evoluţie lentă,
ireversibilă, de tipul insuficienţei secretorii a
pancreasului exocrin. Dozarea enzimelor în lichidul
duodenal, sânge şi urină indică valori scăzute, iar
testele de stimulare a secreţiei pancreatice arată
scăderea volumului sucului pancreatic, răspuns tardiv şi
63
de scurtă durată, cu valori reduse ale enzimelor

pancreatice. Scăderea concentraţiei enzimelor
pancreatice are ca rezultat o digestie insuficientă a
proteinelor, lipidelor şi glucidelor. Astfel, proteinele
rămase nedigerate se elimină în cantitate crescută în
materiile fecale (creatoree), la fel şi grăsimile rămase
nedigerate, determinând steatoree.
Metode folosite în explorarea modernă a funcţiei pancreasului exocrin:

 Stimularea directă a secreţiei pancreatice prin administrare de
secretină. Se administrează intravenos secretină în doză de 1
unitate clinică/kg corp şi se recoltează lichid duodenal prin
tubaj duodenal. Răspunsul secretor al pancreasului este
proporţional cu masa funcţională a ţesutului pancreatic.
Reducerea răspunsului secretor corespunde pancreatitei
cronice. Valori normale:
 Volum de suc duodenal > 2ml/kg corp/h
 Concentraţia bicarbonatului > 80 mmol/l
 Debitul bicarbonatului > 10 mmol/h
 Stimularea directă a secreţiei pancreatice cu secretină şi
colecistokinină permite măsurarea cantitativă a secreţiei de
suc pancreatic şi dozarea enzimelor pancreatice. Valori
scăzute indică o distrugere avansată a celulelor acinoase.
 Stimularea indirectă a secreţiei pancreasului prin administrare
de alimente sub forma prânzului Lundh. Prânzul de probă
Lundh conţine grăsimi, hidraţi de carbon şi proteine, în
cantităţile necesare pentru eliberarea de colecistokinină.
Dozarea enzimelor în sucul duodenal arată valori scăzute în
insuficienţa secretorie pancreatică.
 Testul benzoil-tirozil-p-aminobenzoic (Bz–Ti–PABA,
bentiromidă). Acest peptid sintetic este scindat de
chimotripsină, se eliberează PABA, care este absorbit în
sânge şi un metabolit PABA este excretat în urină, de unde se
dozează.
 Testul cu pancreolauril. Dilauratul de fluoresceină este
hidrolizat de chimotripsina pancreatică, iar fluoresceina se
determină în urină. Testul dă informaţii despre sinteza
enzimelor pancreatice.
64
 Determinarea produşilor de digestie intraluminală, prin

examinarea microscopică a materiilor fecale. Se observă la
microscop existenţa fibrelor musculare nedigerate, a grăsimilor
şi amidonului nehidrolizate. Prezenţa acestora indică un deficit
de secreţie a enzimelor pancreatice.
 Determinarea azotului în materiile fecale. Reducerea secreţiei
enzimelor proteolitice afectează digestia proteinelor şi creşte
azotul fecal.
 Determinarea enzimelor pancreatice chimotripsină şi elastază
în materiile fecale. Aceste enzime se elimină nemodificate în
materiile fecale şi constituie un indicator al secreţiei
pancreatice de enzime proteolitice.
 Testul Schilling dublu marcat. Cobalamina marcată este
eliberată din legătura cu substanţele substrat, de către
enzimele proteolitice şi este excretată în urină. Este un
indicator al insuficienţei secreţiei pancreasului exocrin.
 Raportul Clearance amilază/creatinină.
 Determinarea izoamilazelor P, sintetizate în pancreas, este un
test sensibil pentru diagnosticul pancreatitei acute
 Determinarea lipazei serice arată valori crescute în pancreatita
acută.
 Imunoreactivitatea serică tripsin-like este crescută în
pancreatita acută şi scăzută în pancreatita cronică cu
steatoree.
 Polipeptidul pancreatic este scăzut în pancreatita cronică.
Aceste teste au sensibilitate variabilă şi o semnificaţie
interpretabilă numai în contextul clinic şi în corelaţie cu alte teste, deoarece
pancreasul exocrin se caracterizează printr-o rezervă funcţională
importantă. Testele de stimulare a funcţiei pancreatice exocrine dau
rezultate sigure în cazul distrugerii a peste 60% din pancreasul exocrin, iar
pentru apariţia maldigestiei grăsimilor şi proteinelor, ţesutul pancreatic
trebuie să fie nefuncţional în proporţie de 80-90%.

didactice, vă rugăm să definiţi următorii termeni: pancreatită,
obstrucţie, enterokinaza, fistulă precum şi alţi termeni întâlniţi
în acest capitol pe care nu îi cunoaşteţi.
65
3.4. ÎNTREBĂRI
1. Care sunt componentele structurii pancreasului care

produc secreţie ecbolică?
2. Care sunt componentele structurii pancreasului care
produc secreţie hidrolatică?
3. Care este compoziţia sucului pancreatic?
4. Ce valoare normală are pH-ul sucului pancreatic?
5. Enumeraţi enzimele proteolitice prezente în sucul
pancreatic.
6. Enumeraţi enzimele lipolitice prezente în sucul
pancreatic.
7. Enumeraţi enzimele glicolitice prezente în sucul
pancreatic.
8. Ce este tripsina?
9. Ce este lipaza?
10. Ce este amilaza?
11. Ce este enterokinaza?
12. Care este mecanismul de activare a tripsinei?
13. Ce este secretina?
14. Ce este colecistokinina?
15. Ce efect are stimularea vagală asupra secreţiei
pancreatice?
16. Ce este polipeptidul pancreatic?
17. Ce este glucagonul?
18. Care sunt hormonii implicaţi în reglarea umorală a
secreţiei pancreasului exocrin?
19. Enumeraţi alimente care constituie substratul de
acţiune al tripsinei.
acţiune al lipazei.
acţiune al amilazei.
22. Enumeraţi metode de explorare a funcţiei pancreasului
exocrin.
66
23. Ce înseamnă creatoree?

24. Ce înseamnă steatoree?
25. Ce semnificaţie are eliminarea fibrelor musculare,
amidonului şi grăsimilor nedigerate în materiile fecale?
26. Mecanismul nervos de reglare a secreţiei pancreatice.
27. Mecanismul umoral de reglare a secreţiei pancreatice.
67
FIZIOLOGIA FICATULUI
Ficatul este un organ

situat predominant în partea
dreaptă a etajului abdominal
superior, sub diafragm,
având greutate de
aproximativ 1 – 1,5 kg; are 4
lobi: stâng, drept, caudat şi
pătrat. Structura sa este
lobulară, un lobul fiind
format din: hepatocite, vase
arteriale, venoase, limfatice
şi porţiunea incipientă a
canaliculelor biliare.
Figura 4.1. Căile biliare Canaliculele biliare
extrahepatice intrahepatice converg,
alcătuind canalele biliare perilobulare, care vor forma canalele
hepatice drept şi stâng; la nivelul hilului, cele două se unesc şi
formează canalul hepatic comun. Canalul hepatic se continuă
prin canalul coledoc, cu o derivaţie, canalul cistic, la
extremitatea căruia se găseşte vezicula biliară.(fig. 4.1.)
Principalele funcţii hepatice sunt:
 funcţia de glandă exocrină (secreţia bilei), cu rol în
digestia şi absorbţia intestinală.
69
 funcţia excretoare, prin secreţia biliară se elimină

din organism pigmenţi biliari, colesterol,
medicamente, fenolftaleină, săruri iodate
(proprietate ce stă la baza opacifierii căilor biliare
extrahepatice şi a colecistului la examenul
radiologic) şi alţi produşi rezultaţi din metabolism;
 funcţia de rezervor de sânge, ficatul având un debit
sanguin foarte mare, 20% din debitul cardiac;
 rol important în termoreglare, sângele din venele
suprahepatice având cea mai ridicată temperatură
din organism, aproximativ 400C;
 funcţia de veritabil laborator central al organismului,
prin intervenţia în metabolismul intermediar al
carbohiodraţilor, lipidelor şi proteinelor;
 funcţia de menţinere a homeostaziei
hidroelectrolitice;
 funcţia hematopoietică, doar în viaţa antepartum;
 funcţia de depozit de vitamine: A, B12, D, E, K şi ioni:
Fe şi Cu;
 funcţia antitoxică, detoxifierea substanţelor toxice
endogene sau exogene;
 funcţia de apărare, în imunitate, prin activitatea
celulelor Kupffer.
Bila reprezintă produsul de secreţie exocrină, continuă,
elaborată de celulele parenchimatoase hepatice, având rol în
digestia şi absorbţia intestinală. Secreţia biliară (aproximativ
800-1000 ml/zi) drenată în canaliculele biliare intrahepatice,
este colectată în final în canalul hepatic şi apoi în canalul
coledoc, prin care se varsă în duoden. Prin canalul cistic, bila
este transportată şi depozitată în vezicula biliară, unde se
concentrează, prin absorbţia apei; apoi se elimină intermitent
în duoden, în perioadele digestive, prin contracţia veziculei
biliare şi relaxarea sfincterului Oddi.
70
Bila reprezintă, în acelaşi timp, o cale de eliminare

pentru anumiţi produşi endogeni (pigmenţi biliari rezultaţi din
catabolismul hemoglobinei, colesterol, lecitine, etc.), pentru
unele substanţe exogene (săruri ale metalelor grele, coloranţi,
diverse droguri, etc.), precum şi pentru sărurile acizilor biliari,
sintetizaţi din colesterol de către hepatocite. Prin sărurile
biliare, bila, deşi nu conţine nici o enzimă, deţine rol în digestia
şi absorbţia lipidelor.
4.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale bilei.
Aspect: culoare galben-auriu, limpede (bila hepatică

C), brun închis sau verde, tulbure (datorită resturilor epiteliale
şi sărurilor de calciu) şi filantă (prin mucus), bila veziculară B.
Cantitate: 250-1100 ml/zi.
pH-ul este în funcţie de bilă, având valori între 5,6-8,6,
cu variaţii dependente de alimentaţie (mai alcalin în
alimentaţia vegetariană şi mai acid în cea în care predomină
produse de natură animală).
 Bila B (veziculară) are un pH mai acid (5,6-7), iar
atunci când nu se acidifică suficient, sărurile de
calciu vor precipita şi vor forma calculi.
 Bila C (hepatică) are un pH uşor alcalin (7,8-8,6).
Densitate:
 1,010-1,012 g/cm3, pentru bila hepatică C
 1012-1040 g/cm3 pentru bila veziculară B.
Punctul crioscopic: -0,54 până la -0,630C (bila
veziculară B), fiind aproape izotonă cu sângele (310 mOsm/l).
Deşi suma electroliţilor biliari este mult mai mare faţă de
plasmă, probabil că sărurile biliare, la pH alcalin,
comportându-se ca anioni, formează agregate osmotice
inactive cu unii cationi.
Compoziţia bilei este complexă, fiind foarte diferită,
(tabel nr. 4.1.1.), deoarece bila din colecist se concentrează
71
până la de 10 ori, prin reabsorbţia de apă şi electroliţi.

Electroliţii principali ai bilei sunt cationii de Na+ şi K+ şi anionii
Cl- şi HCO3-. Din studiul constituţiei chimice, reiese că bila nu
este un suc digestiv propriu-zis, deoarece nu conţine enzime.
Cu toate acestea, deţine rol important în digestia lipidelor, prin
acizii biliari.
Constituienţi Bila hepatică (C) Bila veziculară (B)
Apă 97%-98% 84%
Reziduu uscat din care: 3% 16%
Acizi biliari (mM) 24-42 290-340

Bilirubină (g/l) 0,2-0,7 0,5-1
Colesterol (g/l) 0,8-1,8 1-9
Lecitine (g/l) 2,5 3,5
Proteine (g/l) 1,8 4,5
+
Na (mEq/l) 145 140
+
K (mEq/l) 5 12
2+
Ca (mEq/l) 5 23
-
Cl (mEq/l) 100 25
-
HCO3 (mEq/l) 28 10
Tabelul nr. 4.1. Compoziţia chimică a bilei hepatice şi veziculare
Principalii constituienţi chimici ai bilei sunt:

 acizii biliari şi sărurile biliare
 pigmenţii biliari
 colesterolul.
Acizii biliari şi sărurile biliare

Reprezintă factorii principali prin care bila intervine în
digestie. S-au izolat 4 acizi biliari, care intră şi în constituţia
colesterolului, vitaminei D şi a hormonilor steroizi, aceştia fiind:
72
acidul colic, acidul chenodeoxicolic, acidul deoxicolic şi

acidul litocolic. Primii doi acizi se sintetizează în hepatocite,
plecând de la colesterol şi se numesc acizi biliari primari. Ei se
transformă, sub acţiunea florei bacteriene intestinale, în acizi
biliari secundari: acidul deoxicolic (din acidul colic) şi acidul
litocolic (din acidul chenodeoxicolic). Acidul deoxicolic este
uşor resorbabil din intestin, de aceea se găseşte în cantităţi
ridicate în bilă, în timp ce acidul litocolic, foarte puţin solubil,
se absoarbe în cantităţi minime, fiind eliminat în cea mai mare
parte prin scaun.
Acizii biliari sunt conjugaţi în celula hepatică cu
glicocolul şi taurina (derivaţi ai cistinei) formând acidul
glicocolic şi, respectiv, acidul taurocolic care, la rândul lor, în
mediul alcalin biliar, formează săruri de Na şi K (săruri
biliare), forme sub care se elimină în duoden. Sărurile biliare
reprezintă până la 2/3 din reziduul uscat al bilei.
Cea mai mare parte a sărurilor biliare (9/10) sunt
resorbite prin mucoasa intestinală, împreună cu grăsimile,
însă, după trecerea prin mucoasă, se separă de grăsimi şi
ajung în sânge. Ajunse în ficat pe cale sanguină, sunt
reabsorbite la polul sanguin al celulei hepatice şi secretate la
polul biliar, realizând circuitul hepato-entero-hepatic al
sărurilor biliare, prin mecanisme ce presupun existenţa unor
transportori, receptori şi consum energetic. Restul de săruri
biliare (1/10) ajunge în colon, unde sub acţiunea florei
microbiene suferă procese de dehidroxilare şi deconjugare,
transformându-se în acizi biliari secundari:
 acidul deoxicolic, reabsorbit în proporţie mică (200
mg/zi), ajunge la ficat, unde este conjugat cu
glicocolul şi taurina şi reexcretat în bilă;
 acidul litocolic, puţin solubil, se absoarbe în cantităţi
minime, ajunge la ficat, unde este sulfoconjugat şi
eliminat prin bilă, marea majoritate a acestui acid
parcurgând colonul, este eliminat prin fecale (300
mg/zi).
73
Sărurile biliare au importante roluri în digestia şi

absorbţia lipidelor.
 Prin acţiunea tensioactivă emulsionează lipidele
(trigliceridele), oferind o suprafaţă mai mare pentru
acţiunea lipazei pancreatice şi intestinale.
 Rolul cel mai important al sărurilor biliare se exercită
în absorbţia lipidelor şi a vitaminelor
liposolubile. Lipsa bilei şi a sărurilor biliare duce la
pierderea prin fecale a 2/3 din lipidele ingerate şi a
vitaminelor liposolubile (A, D, E, K), precum şi
instalarea unor hipovitaminoze complexe.
 Reprezintă cel mai puternic coleretic natural
 Au o acţiune laxativă.
 Rol antiputrid - în lipsa sărurilor biliare nu se
realizează digestia proteică, deoarece grăsimile
nedigerate se dispun la suprafaţa proteinelor,
impiedicându-le digestia. Datorită acestor
fenomene, ar putea intensifica putrefacţia la nivelul
colonului distal.
 De asemenea, sărurile biliare formează cu
colesterolul complexe hidrosolubile (micelii sau
complecşi coleinici), proprietate ce explică
menţinerea acestuia solubilizat în bilă. Când raportul
săruri biliare/colesterol (normal 20/1) scade în
favoarea colesterolului, acesta are tendinţa de a
precipita sub formă de calculi biliari (bila devine
litogenă). Litogeneza este favorizată de scăderea
concentraţiei substanţelor care menţin compuşii
dizolvaţi în soluţie, sau/şi de excesul de substanţe
dizolvate. Scăderea raportului săruri biliare /
colesterol poate fi determinată de reducerea
concentraţiei sărurilor biliare şi a lecitinei sau/şi de
creşterea absolută a concentraţiei de colesterol, ce
depăşeşte capacitatea solubilizatoare a sărurilor
74
biliare şi a lecitinei. Scăderea concentraţiei sărurilor

biliare în bila veziculară poate fi determinată de:
 rezorbţia crescută a acestora prin mucoasa
veziculară inflamată;
 prezenţa unor agenţi infecţioşi ce deconjugă
sărurile biliare;
 perturbarea circuitului entero-hepatic al acizilor
biliari, condiţionată de stenoze coledociene,
fistule biliare, sindroame de malabsorbţie;
 tratamente prelungite cu medicamente ce
împiedică absorbţia acizilor biliari (neomicina,
difenilhidantoina, etc.).
Pigmenţii biliari
Sunt cei care dau coloraţia galben-verzuie,
caracteristică bilei şi sunt reprezentaţi predominant de
bilirubină şi urobilinogen. Ei reprezintă produşii de degradare
ai hemoglobinei, provenită din hematiile distruse în procesul
de hemoliză fiziologică.
Odată ce eritrocitele îmbătrânite sunt sechestrate şi
lizate, hemoglobina este catabolizată rapid. Aminoacizii sunt
eliberaţi prin proteoliză şi apoi neutralizaţi sau metabolizaţi.
Grupul hem este catabolizat de un sistem oxidativ microzomal,
inelul porfirinic fiind convertit în pigmenţi biliari, care sunt
eliminaţi prin ficat. Fierul, eliberat în cursul catabolismului
hemului, este iniţial încorporat în feritină (proteina de depozit),
în final fiind transportat la precursorii eritrocitari medulari de
către transferină, o proteină plasmatică ce leagă fierul.
Bilirubina este produsă în macrofage, prin
catabolismul enzimatic al fracţiunii hem din diverse
hemoproteine. 80% din bilirubina circulantă derivă din
eritrocitele îmbătrânite, care la sfârşitul vieţii lor normale, de
aproximativ 120 de zile, sunt distruse de celulele
reticuloendoteliale. Oxidarea hemului generează biliverdină,
care este metabolizată în bilirubină. Restul de 15-20% din
75
bilirubina circulantă provine din alte surse (distrugerea

eritrocitelor mature din măduva osoasă hematogenă sau
metabolismul altor proteine ce conţin hem: citocromii hepatici,
mioglobina, enzime).
Bilirubina astfel formată, circulă în sânge, fiind
transportată la ficat sub forma unui complex solubil bilirubină-
albumină. Deşi ea este destul de puternic legată de albumină,
poate fi extrasă din sânge de către ficat. La nivel hepatic,
bilirubina se conjugă cu acidul glucuronic, sub acţiunea
glucuronil transferazelor. Bilirubina conjugată include bilirubin-
monoglucuronid, ce predomină în ficat şi bilirubin-diglucuronid,
ce predomină în lichidul biliar.
Bilirubina conjugată este transportată în canaliculele
biliare, de unde este deversată, împreună cu bila, în căile
biliare şi apoi în intestin, unde suferă reduceri succesive, cu
formare de urobilinogen şi stercobilinogen. Stercobilinogenul
şi o mică parte din urobilinogen sunt eliminate prin fecale; cea
mai mare parte a urobilinogenului este reabsorbită intestinal,
ajungând prin circulaţia portală la ficat (circuitul entero-
hepatic), de unde este reexcretată prin bilă.
Bilirubina indirectă (BI), neconjugată are o
concentraţie plasmatică, determinată de rata cu care bilirubina
nou sintetizată intră în plasmă (turnover-ul bilirubinei) şi de
rata eliminării bilirubinei de către ficat (clearance-ul hepatic al
bilirubinei).
Bilirubina directă (BD), conjugată este hidrosolubilă,
cu reactivitate crescută şi dă o reacţie directă de culoare cu
reactivul diazo. Creşterea BD în ser se asociază cu excreţia
redusă de pigment conjugat din ficat şi bilă şi cu apariţia
acestui pigment în urină.
Bilirubina totală = Bilirubina neconjugată (indirectă) +

Bilirubina conjugată (directă)
76
Colesterolul
Se găseşte în bila hepatică în concentraţie de 80-180
mg%, iar în cea colecistică în cantităţi de 10 ori mai mari.
Colesterolul biliar este în cea mai mare parte produsul de
sinteză al celulelor hepatice şi doar într-o mică proporţie este
de provenienţă sanguină.
Colesterolul, ajuns în intestin împreună cu bila, este în
parte transformat în coprosterol sub acţiunea florei bacteriene
şi eliminat prin fecale, iar în parte, este reabsorbit în
segmentele proximale ale colonului şi ajunge din nou la ficat.
Bila mai conţine fosfolipide, dintre care menţionăm
lecitina, care în combinaţie cu sărurile biliare şi colesterolul,
împiedică formarea de calculi de colesterol.
Mecanismul reglării secreţiei biliare este nervos şi

umoral:
 mecanismul nervos, reprezentat de influenţe
nervoase vegetative: parasimpaticul creşte secreţia
de bilă, prin mediatorul său acetilcolina, iar
simpaticul o inhibă, prin mediatorii săi, adrenalina şi
noradrenalina;
 mecanismul umoral, reprezentat de hormonii
eliberaţi în primele porţiuni ale duodenului şi
jejunului, la contactul cu chimul gastric (secretina şi
hepatocrinina), hormoni care, prin sânge, ajung la
hepatocit şi îi stimulează activitatea, crescând astfel
secreţia biliară.
4.1.2. Recoltarea bilei
Experimental, se poate recolta bilă prin suturarea la

piele a sfincterului Oddi, decupat cu o bucată de mucoasă
duodenală din jurul lui. De asemenea putem obţine bilă
veziculară, prin intermediul unei fistule colecistice.
77
În clinică, recoltarea se poate face cu sonda Einhorn,

introducând-o pe o distanţă mai mare (60-70 cm). Se obţine
iniţial bila A – coledociană, apoi, după administrarea unei
substanţe colagoge, se obţine bila B – veziculară şi, în final,
bila C – hepatică, de culoare galben aurie. Informaţii mai
detaliate se pot obţine prin tubajul duodenal minutat.
4.2.1 Reacţii calitative de punere în evidenţă a

rolurilor sărurilor biliare
 Evidenţierea acţiunii de emulsionare a

grăsimilor de către sărurile biliare
Principiul metodei:
Sărurile biliare produc scăderea tensiunii superficiale a
picăturilor de grăsime, la nivelul contactului lor cu apa,
fracţionându-le în picături mai mici şi determinând astfel
emulsionarea.
Materiale necesare:
 bilă sau soluţie de săruri biliare
 ulei de măsline
 apă distilată
 pipete
 eprubete
 stativ.
Tehnica de lucru:
Se efectuează folosind 2 eprubete: martor şi probă.
78
Eprubeta 1 Eprubeta 2
martor probă
Soluţie săruri biliare - 3-4 ml
Apă distilată 3-4 ml -
Ulei de măsline 1 ml 1 ml
se amestecă, prin se amestecă prin
agitare, conţinutul agitare conţinutul
eprubetei eprubetei
Rezultate:
Eprubeta 1, martor: se evidenţiază două straturi
nemiscibile.
Eprubeta 2, probă: se formează o emulsie stabilă.
 Evidenţierea acţiunii de scădere a tensiunii

superficiale a lichidelor în care se află sărurile
biliare, prin reacţia Hay.
Principiul metodei:
Floarea de sulf în pulbere fină, presărată la suprafaţa
apei sau urinei normale, se menţine la suprafaţă. În cazul în
care apa sau urina conţin săruri biliare, ea cade în porţiunea
inferioară a vasului, în 2-3 minute, prin scăderea tensiunii
superficiale.
Materiale necesare:
 soluţie săruri biliare sau urină (care conţine săruri
biliare)
 floare de sulf în pulbere fină
 pahare Berzelius.
Tehnica de lucru:
Se efectuează folosind două pahare Berzelius: martor
şi probă.
79
Paharul 1-martor Paharul 2-probă

Soluţie săruri - 5 -6 ml
biliare
Apă distilată 5-6 ml -
Floare de sulf presărată uşor, de presărată uşor, de
la mică înălţime, pe la mică înălţime, pe
suprafaţa lichidului suprafaţa lichidului
Tabelul nr. 4.3.
Rezultate:
Paharul 1-martor: floarea de sulf se menţine la
suprafaţa lichidului
Paharul 2-probă: floarea de sulf nu se menţine la
suprafaţa lichidului şi cade în porţiunea inferioară a paharului,
datorită acţiunii de scădere a tensiunii superficiale a sărurilor
biliare.
 Evidenţierea acţiunii hidrotrope a sărurilor

biliare. Solubilizarea acizilor graşi.
Principiul metodei:
Sărurile biliare au proprietatea de a solubiliza acizii
graşi, rezultaţi din hidroliza lipidelor sub influenţa lipazei, la
nivelul duodenului şi de a forma împreună cu aceştia
complecşi coleinici, care reprezintă una dintre formele de
absorbţie a lipidelor, la nivelul intestinului. În laborator, vom
utiliza ca lipid, săpunul, iar în locul lipazei, vom folosi acidul
sulfuric.
Materiale necesare:
 soluţie săruri biliare sau bilă diluată
 acid sulfuric diluat
80
 soluţie săpun
 eprubete
 pipete
 stativ.
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă se introduc 5-6 ml soluţie diluată de
săpun, peste care se adaugă câteva picături de acid sulfuric
diluat, care hidrolizează grăsimile, desfăcându-le în acizi graşi
şi glicerol. Se observă apariţia unui precipitat, datorită faptului
că acizii graşi nu sunt hidrosolubili şi precipită în porţiunea
inferioară a eprubetei. Se adaugă apoi 3-4 ml soluţie de săruri
biliare.
Rezultate:
După agitare, se remarcă solubilizarea precipitatului de
acizi graşi format anterior, ceea ce ne indică acţiunea
hidrotropă a sărurilor biliare.

sărurilor biliare
Reacţia Pettenkofer
Principiul metodei:
Reacţia se bazează pe proprietatea sărurilor biliare ca,
în prezenţa acidului sulfuric concentrat, să dea cu oximetil-
furfurolul un compus colorat în roşu. Sub influenţa acidului
sulfuric, zaharoza se desface în levuloză şi glucoză. Din
levuloză, prin eliminarea a trei molecule de apă, va rezulta
oximetil - furfurolul, care, împreună cu acidul colic din sărurile
biliare şi, în prezenţa acidului sulfuric concentrat, va forma un
produs colorat în roşu.
81
Materiale necesare:
 soluţie acizi biliari (bilă diluată de 3-4 ori)
 soluţie zaharoză 10 %
 acid sulfuric concentrat
 eprubete
 stativ.
Tehnică de lucru:
Într-o eprubetă cu 4-5 ml soluţie de acizi biliari sau bilă
diluată, se adaugă 0,5-1 ml soluţie de zaharoză 10% şi se
amestecă bine. Înclinând uşor eprubeta, se adaugă cu
precauţie 3-4 ml acid sulfuric concentrat, astfel încât să nu se
amestece cu soluţia din eprubetă, ci să formeze un strat
compact în porţiunea inferioară a eprubetei. În tot acest timp,
eprubeta se ţine sub un jet de apă rece, evitând astfel
încălzirea ei.
Rezultate:
Agitând foarte uşor eprubeta, fără a omogeniza
conţinutul, la limita de separare dintre acidul sulfuric, situat în
partea de jos şi amestecul de bilă şi zaharoză, apare un inel
roşu - violaceu.
Reacţia Udranszky
Reacţia Udranszky este similară reacţiei Pettenkofer,

cu diferenţa că utilizează, în locul zaharozei, o soluţie de
furfurol 0,1%.
Deoarece anumite substanţe din urină dau, în condiţiile

de mai sus, o culoare asemănătoare cu cea dată de sărurile
biliare, utilizarea acestor metode dă rezultate sigure numai
când concentraţia sărurilor biliare este de cel puţin 4,5g‰.
82
4.2.3 Evidenţierea pigmenţilor biliari în urină prin

determinări calitative
Reacţia Trousseau – Rosin
Principiul metodei:
Se evidenţiază prezenţa pigmenţilor biliari în urină,
utilizând tinctura de iod. Urina care conţine bilirubină, se
colorează în verde, în prezenţa iodului din tinctura de iod.
Materiale necesare:
 bilă diluată sau urină icterică
 tinctură de iod
 pipete
 eprubete
 stativ.
Tehnica de lucru:
Într-o eprubetă se introduc 10 ml bilă diluată sau urină
icterică. Cu o pipetă efilată se lasă să curgă, în porţiunea
inferioară a eprubetei, 2 ml tinctură de iod.
Rezultate:
Se observă apariţia unui inel verde, la nivelul suprafeţei
de contact dintre urină si tinctura de iod, ceea ce ne indică
prezenţa bilirubinei în lichidul de cercetat. Proba este extrem
de simplă, fiind folosită uzual în practica medicală, însă nu
este strict specifică, acest inel apare şi după administrarea de
antitripsină.
Reacţia Gmelin
Principiul metodei:
Evidenţiem prezenţa pigmenţilor biliari în urină,
cunoscând faptul că bilirubina se colorează în verde, prin
83
oxidarea la biliverdină, în prezenţa acidului azotic şi a nitritului

de Na.
Materiale necesare:
 amestec format din acid azotic concentrat şi nitrit de
sodiu
 pipete
 eprubete
 stativ.
Tehnica de lucru:
icterică. Cu o pipetă efilată se lasă să curgă încet, în porţiunea
inferioară a paharului, 1-2 ml amestec format din acid azotic
concentrat şi nitrit de sodiu.
Rezultate:
La limita de separare dintre cele două lichide apar mai
multe inele colorate în verde, albastru, violet, galben, roşu,
datorită oxidării inegale a pigmenţilor biliari. Prezenţa inelului
verde la limita de separare dintre cele două lichide ne indică
existenţa în lichidul de cercetat a bilirubinei, care se oxidează
la biliverdină.
Reacţia Rosenbach
Principiul metodei:
cunoscând faptul că bilirubina se colorează în verde, prin
oxidarea la biliverdină, în prezenţa acidului azotic.
Materiale necesare:
84
 amestec format din acid azotic concentrat şi nitrit de

sodiu
 hârtie de filtru
 pipete
 placă de porţelan.
Tehnica de lucru:
Pe o hârtie de filtru, aşezată pe o placă de porţelan, se
lasă să cadă 2-3 picături din soluţia de cercetat. În mijlocul
petei formate pe hârtie se adaugă o picătură din amestecul
format din acid azotic concentrat şi nitrit de sodiu.
Rezultate:
În mijlocul picăturii de acid, respectiv la limita de
separaţie dintre cele două lichide de pe hârtie, apar cercuri
concentice colorate în galben, roşu, albastru, violet şi la
exterior verde. Prezenţa inelului verde, la limita de separare
dintre cele două lichide de pe hârtie, ne indică existenţa în
lichidul de cercetat, a bilirubinei, care se oxidează la
biliverdină.
Reacţia Franke
Principiul metodei:
cunoscând faptul că bilirubina se colorează în verde intens, în
prezenţa albastrului de metilen.
Materiale necesare:
 soluţie de albastru de metilen 2‰
 pipete
 eprubete
 stativ.
85
Tehnica de lucru:
icterică, apoi se adaugă picătură cu picătură soluţie de
albastru de metilen.
Rezultate:
Soluţia se va colora în verde intens, indicând prezenţa
bilirubinei, care prin oxidare s-a transformat în biliverdină. În
absenţa bilirubinei, soluţia rămâne albastră.
Reacţia Ionescu Matiu
Principiul metodei:
cunoscând faptul că bilirubina precipită, în prezenţa clorurii de
bariu, sub formă de bilirubinat de bariu. Acesta este apoi
oxidat de amestecul dintre acid sulfuric şi bicromat de potasiu,
la biliverdinat de bariu, de culoare verde.
Materiale necesare:
 soluţie de clorură de bariu 10%
 soluţie de bicromat de potasiu 4%
 soluţie de acid sulfuric 20%
 pipete
 eprubete
 pâlnie
 hârtie de filtru
 stativ.
Tehnica de lucru:
icterică, apoi 10 ml soluţie clorură de bariu 10%. După agitare,
apare un precipitat de bilirubinat de bariu, de culoare galbenă,
86
care va rămâne pe hârtia de filtru, după filtrare. Se adaugă

apoi, peste precipitatul format, direct pe hârtia de filtru, din loc
în loc, câte o picătură de reactiv preparat extemporaneu (din
soluţie de bicromat de potasiu şi soluţie de acid sulfuric, în
raport 4:1).
Rezultate:
Se observă, pe hârtia de filtru, apariţia unor zone
concentrice de culoare verde, de biliverdinat de bariu, în
punctele unde a fost picurat reactivul oxidant.
În practica medicală, se folosesc, pentru dozarea

bilirubinei, metode spectrofotometrice, ce furnizează valori
precise ale concentraţiei acesteia (reacţia Jendrasik).
Valori (mg/dl)
Bilirubina totală:
Prematuri: 1 zi 6
Prematuri 2 zile 8
Prematuri 3-5 zile  15
La termen: 1 zi 6
La termen: 2 zile 7
La termen 3-5 zile  12
Copii şi adulţi 0,8-1
Bilirubina directă 0,2-0,4
Bilirubina indirectă 0,6-0,8
Tabelul nr. 4.4.Valori de referinţă pentru concentraţiile biliare plasmatice
87
4.3. MODIFICĂRI ALE SECREŢIEI BILIARE
Nivelurile bilirubinei serice cresc, când producţia

depăşeşte potenţialul hepatic de metabolizare şi excreţie a
acesteia. Clinic, hiperbilirubinemia determină apariţia
icterului (pigmentarea galbenă a tegumentelor şi
mucoaselor), care se instalează la valori ale bilirubinei mai
mari de 2-2,5 mg/dl.
Tulburările metabolismului bilirubinei pot fi împărţite în 4
categorii:
 producţie crescută de pigment (prehepatic)
 preluare hepatică scăzută (hepatic)
 conjugare hepatică inadecvată (hepatic)
 excreţie redusă de pigment conjugat (posthepatic).
Primele 3 tulburări ale metabolismului bilirubinei se
asociază cu bilirubinemie predominant neconjugată şi a patra
categorie, cu bilirubinemie predominant conjugată şi
bilirubinurie.
Bilirubina serică totală are valori crescute în:

 hemoliză
 obstrucţie biliară extrahepatică
 hepatită virală
 hepatită alcoolică.
Creşteri ale valorilor BI în ser pot avea următoarele

cauze:
 turnover-ul crescut, datorat distrugerii crescute a
eritrocitelor circulante (în afecţiuni asociate cu
hemoliză): anemii hemolitice.
 icter datorat producţiei crescute de pigment ca
urmare a unor: infarcte pulmonare, colecţii sanguine
în ţesuturi, după cateterisme.
88
 preluare hepatică alterată, produsă de unele

medicamente;
 conjugare alterată a bilirubinei, datorită activităţii
scăzute a bilirubin-glucuronil-transferazei: icter
neonatal; deficit ereditar de glucuroniltransferază;
sindromul Gilbert; sindromul Crigler Najjar tipul I cu
absenţa glucuroniltransferazei şi tipul II cu deficit
parţial de glucuroniltransferază; inhibiţie
medicamentoasă; deficit dobândit de
glucuroniltransferază.
Creşteri ale valorilor BD în ser apar în:

 obstrucţie intrahepatică: defecte familiale sau
dobândite ale funcţiei excretorii hepatice; colestază
indusă de medicamente, icter postoperator,
hepatită, ciroză;
 obstrucţie extrahepatică: obstrucţia mecanică a
ductelor biliare, datorată în mare parte calculilor,
tumorilor sau stricturilor.

didactice, vă rugăm să definiţi următorii termeni: homeostazie,
antepartum, hematopoieză, hemoliză, exocrin, feritină,
transferină, icter, precum şi alţi termeni întâlniţi în acest
capitol pe care nu îi cunoaşteţi.
4.4. ÎNTREBĂRI
1. Ce sunt substanţele coleretice?

2. Ce sunt substanţele colagoge?
3. Unde se secretă colecistokinina şi în ce condiţii?
4. Căile biliare extrahepatice.
5. Compoziţia sucului biliar. Enumerarea componentelor
principale.
89
6. pH-ul bilei hepatice şi al bilei veziculare.

7. Acizii biliari – enumerare.
8. Sărurile biliare – care sunt?
9. Principalele roluri ale sărurilor biliare în digestie.
10. Pigmenţii biliari – care sunt?
11. Valori normale ale bilirubinei indirecte, directe şi totale
în sânge.
12. Bilirubina indirectă, din ce provine?
13. Bilirubina directă, unde se sintetizează?
90
FIZIOLOGIA MUŞCHIULUI NETED
Tunica musculară
a tubului digestiv
(exceptând porţiunea
iniţială şi terminală a lui)
este reprezentată de
musculatură netedă.
Muşchiul neted, denumit
astfel datorită lipsei
striaţiilor transversale,
este alcătuit din fibre mici,
în mod obişnuit de 1-5 µm
diametru şi 20-500 µm
lungime.
Ţesutul muscular
neted din componenţa
unui anumit organ diferă,
în general, de cel din alte
organe prin: dimensiuni,
Figura 5.1. organizare (de exemplu,
dispunere în tunici,
straturi, etc.), răspunsul la
diferiţi stimuli, inervaţie, funcţii şi este împărţit în două tipuri
majore, în funcţie de tipul excitaţiei:
91
 tip unitar, care intră în alcătuirea viscerelor

(stomac, intestine, vezică urinară, uretere, uter,
etc.). În acest tip de muşchi neted, fibrele musculare
sunt interconectate prin joncţiuni gap, cu o mare
conductanţă pentru ioni (cuplare electrică). Acest tip
de muşchi mai este numit sinciţial sau visceral.
Anumite fibre prezintă depolarizare spontană (sunt
capabile de automatism) şi excitaţia se răspândeşte
prin joncţiunile gap, în întreaga musculatură netedă
a organului respectiv. Contracţia acestui tip de
muşchi neted este, în mare măsură, independentă
de impulsurile nervoase externe şi poate persista
perioade mari de timp (tonus miogen).
 tip multiunitar, este compus din fibre musculare
netede izolate, adesea inervate de o singură
terminaţie nervoasă. Se comportă ca unităţi motorii
separate, ce se contractă independent, iar
contracţia este dată mai ales de impulsuri nervoase
vegetative (externe) - tonus neurogen. Joncţiunile
gap sunt foarte rare. Acest tip de muşchi se
întâlneşte în muşchii ciliari, iris, muşchii piloerectori,
vase de sânge.
Mecanismul contracţiei muşchiului neted este diferit de
cel al muşchiului striat scheletic. Muşchiul neted, ca si cel
striat, conţine actină şi miozină. Nu conţine însă troponină.
Filamentele de actină şi miozină nu sunt organizate în
sarcomere, de unde lipsa striaţiilor transversale.
În muşchiul neted, filamentele de actină sunt ataşate de
anumite structuri numite corpi denşi. Unele dintre aceste
structuri sunt ataşate de membrana celulară, altele dispersate
în sarcoplasmă. Printre filamentele de actină se găsesc
filamente de miozină.
Reticulul sarcoplasmic este mai puţin dezvoltat decât la
muşchiul scheletic. Anumiţi tubuli sunt situaţi în apropierea
sarcolemei, pe care, în dreptul lor, există nişte depresiuni
92
numite caveole, sugerând un analog rudimentar al sistemului

tubular transvers de la muşchiul scheletic.
Când un potenţial de acţiune ajunge la nivelul
caveolelor, determină eliberarea ionilor de Ca2+ din reticulul
sarcoplasmic şi trecerea lor în sarcoplasmă.
Potenţialul de repaus, la muşchiul neted, este de
aproximativ -50 până la -60 mV. Potenţialul de acţiune este,
fie potenţial de durată mică (spike), aproximativ 10-50 ms, fie
în platou, cu durată mare, de câteva sute până la 1000 ms (o
secundă).
În sarcolema fibrelor musculare netede există mai
puţine canale de sodiu cu poartă dependentă de voltaj
(voltage-gated) şi mult mai multe canale de calciu voltage-
gated. De aceea, sodiul participă mai puţin la potenţialul de
acţiune al muşchiului neted, care este în schimb dat, mai ales,
de influxul de ioni de Ca2+. Astfel, calciul necesar contracţiei
provine, în special, din exteriorul fibrei musculare şi mai puţin
din reticulul sarcoplasmic.
Anumite fibre musculare netede sunt capabile de
autodepolarizare, fără un stimul extern. Potenţialul de repaus
nu se poate menţine constant, ci variază lent, putându-se
declanşa spontan potenţiale de acţiune.
Se pot declanşa, de asemenea, potenţiale de acţiune,
atunci când un muşchi neted visceral este tracţionat, tensionat
suficient de mult.
Un potenţial de acţiune, pe membrană, determină
deschiderea canalelor de calciu voltage-gated şi intrarea Ca2+
în celulă, în virtutea gradientului electrochimic. Acest flux de
Ca2+ poate determina adiţional eliberarea de ioni de calciu din
reticulul sarcoplasmic, prin canale de calciu Ca2+- gated (cu
poartă dependentă de Ca2+).
Hormonii şi unii neurotransmiţători pot şi ei elibera Ca 2+
din reticulul sarcoplasmic, prin intermediul inozitol 1,4,5-
trifosfat (IP3), prin canale de calciu cu poartă dependentă de
IP3 (IP3-gated).
93
La creşterea concentraţiei intracelulare de Ca2+, acesta

se leagă de calmodulină (proteină reglatoare). Complexul
Ca2+-calmodulină activează apoi miozin light-chain kinaza, o
enzimă care fosforilează lanţurile uşoare de miozină (capetele
de miozină) în prezenţa ATP-ului, permiţând legarea miozinei
de actină şi începerea contracţiei.
Scăderea concentraţiei intracelulare de Ca2+ determină
relaxarea.
Spre deosebire de muşchiul striat scheletic, muşchiul
neted răspunde cu o perioadă de latenţă foarte mare, durata
contracţiei este mult mai mare, muşchiul neted putând
menţine o contracţie tonică timp îndelungat, cu un consum
minim de energie. Un muşchi neted tipic începe contracţia
după o perioadă de latenţă de cca. 50-100 ms de la stimul,
maximum de contracţie survenind la cca. 0,5 s şi relaxarea la
cca. 1-2 secunde. Durata perioadei de contracţie la muşchii
netezi variază între 0,2 şi 30 de secunde.
De reţinut:
Muşchiul neted are filamente groase şi subţiri, care nu sunt
aranjate în sarcomere; de aceea nu apare striat ci neted.
Tipurile de muşchi neted:
 muşchiul neted multiunitar:
 se găseşte în iris, muşchii ciliari ai cristalinului şi vase
deferente;
 se comportă ca unităţi motorii separate;
 nu are sau are foarte puţine sinapse electrice (joncţiuni
gap) între celule;
 este bogat inervat, contracţia este controlată în principal
de către sistemul nervos vegetativ
 m. neted unitar:
 este cel mai frecvent şi este prezent în uter, tract gastro-
intestinal, ureter, vezică urinară
 are activitate spontană (unde de contracţie lente) şi
prezintă de asemenea o activitate ritmică (pacemaker)
modulată de hormoni şi neurotransmiţători; se poate, de
asemenea, contracta în urma unor stimuli mecanici
(tracţiune, lovire).
94
 are un grad înalt de cuplare electrică între celule (multe

joncţiuni gap), ceea ce permite contracţii coordonate ale
unor organe (e.g vezica urinară)
 m. neted vascular:
 are proprietăţi atât de muşchi neted multiunitar cât şi
unitar.
Cuplarea excitaţiei cu contracţia
 mecanismul de cuplare a excitaţiei cu contracţia este diferit de
cel al muşchiului scheletic.
 m. neted nu are troponină, în schimb Ca reglează activitatea
2+
miozinei.
 depolarizarea membranei celulare deschide canalele de Ca2+
voltage-gated în faza ascendentă (upstroke) a potenţialului de
2+
acţiune şi Ca pătrunde în celulă, ca urmare a gradientului
2+
electrochimic, crescând concentraţia intracelulară de Ca
2+
([Ca ]).
 Ca , care intră în celulă poate determina eliberarea
2+
2+
suplimentară de Ca în sarcoplasmă din reticulul
2+ 2+
sarcoplasmic, prin canale de Ca ―Ca -gated‖. Hormonii şi
2+
neurotransmiţătorii pot, de asemenea, elibera direct Ca în
2+
sarcoplasmă prin intermediul canalelor de Ca IP3 (inozitol
1,4,5-trifosfat)-gated.
 creşte concentraţia intracelulară a calciului.
 Ca se leagă de calmodulină. Complexul Ca -calmodulină
2+ 2+
activează miozin ―light-chain‖ kinaza, care odată activată

fosforilează miozina şi îi permite să se lege de actină,
producând contracţia.
 scăderea [Ca ] intracelulare produce relaxarea.
2+
Energia necesară contracţiei este furnizată de ATP. Contracţia m.

neted are o durată mare, cu consum energetic mic şi fără oboseală.
Acţiunea sistemului nervos vegetativ asupra m. neted:
Simpaticul (adrenalina, noradrenalina):
 pe m neted vascular:
 contractă vasele din piele (receptori α1)
 dilată vasele din muşchii scheletici (receptori β2)
 tract gastro-intestinal:
 scade motilitatea (α2, β2)
 contractă sfincterele (α1)
Parasimpaticul (acetilcolina):
 la nivelul tractului gastro-intestinal:
 creşte motilitatea (M3)
95
 relaxează sfincterele (M3)

Atropina blochează efectul parasimpatic.
5.2.1. Înscrierea grafică a secusei muşchiului

circular al stomacului de broască.
Principiul metodei:
Un muşchi neted de broască (stomac), preparat cu
atenţie, se fixează la o peniţă ce înscrie pe un kimograf o
secusă, obţinută prin stimulare electrică.
Materiale necesare:
 broască
 ace de seringă, pentru spinalizarea broaştei
 ace cu gămălie, necesare montajului
 planşetă, pentru fixarea broaştei
 kimograf Marey
 cheie Morse, pentru stabilirea circuitului electric
 sârme subţiri (liţă), pentru legături electrice
 sursă de curent alternativ, pentru stimulare
 vată
 aţă
 capsulă de porţelan
 ser fiziologic pentru broască (soluţie NaCl 6‰)
 foarfecă
 pense
 cronograf.
Tehnică de lucru:
Se spinalizează broasca, prin introducerea unui ac de
seringă, vertical, prin articulaţia atlas - axis, la intersecţia liniei
ce uneşte porţiunea posterioară a petelor auditive (timpan) cu
96
linia mediană, apoi, după ce a pătruns în canalul medular, acul

se orientează paralel cu axul longitudinal al broaştei, pentru a
pătrunde în lungul canalului medular, în vederea distrugerii
mecanice, în totalitate, a măduvei spinării. Apoi, acul se
retrage din canalul medular, revine vertical şi este îndreptat
iarăşi orizontal, dar înspre cutia craniană, unde se introduce
pentru a distruge şi creierul.
Se fixează broasca pe planşetă, cu partea ventrală în
sus. Folosind pensa şi foarfeca se taie peretele abdomenului
şi se evidenţiază stomacul. Acesta se fixează cu pensa şi, prin
două secţiuni, una la extremitatea cranială şi cealaltă la
extremitatea caudală, se detaşează din organism şi se
introduce în ser fiziologic. Stomacul este apoi secţionat în lung
cu o foarfecă (vezi figura 5.2.)
Figura 5.2.
Prin fiecare margine, de-a lungul tăieturii longitudinale,

se introduce câte un ac cu gămălie (vezi reprezentarea
montajului), care astfel este paralel cu pliurile longitudinale ale
mucoasei stomacale. Se va lega la capetele lui, câte o sârmă
subţire de liţă, în boltă sau în buclă. Una dintre buclele de
97
sârmă se conectează cu aţă la peniţa kimografului, cealaltă

boltă de sârmă se fixează la planşetă, cu ajutorul unui ac cu
gămălie introdus în planşetă. La fiecare ac cu gămălie, fixat în
peretele stomacului de broască, se conecteză un conductor
electric subţire, care aduce excitantul electric. Pe traiectul
conductorului se introduce o cheie de contact electric, care,
prin acţionare, închide circuitul, lăsând să intre curentul de
excitaţie în muşchi (fig. 5.3).
Figura 5.3. Montajul preparatului pentru înregistrarea contracţiei
Se pune în mişcare cilindrul kimografului cu viteză mică

(o turaţie în 15 minute) şi se verifică înscrierea peniţei. Se
excită apoi muşchiul, prin închiderea prelungită (5-7 secunde)
a circuitului, cu ajutorul cheii de contact.
Rezultate:
După câteva secunde de la oprirea excitaţiei, muşchiul
circular al stomacului începe să se contracte, astfel înscriind
pe cilindrul kimografului o curbă, cu o fază ascendentă, de
98
contracţie şi alta descendentă, de relaxare, reprezentând

secusa acestui muşchi (fig. 5.4).
Figura 5.4. Perioadele contracţiei unice (secusa)
5.2.1. Înregistrarea in vitro a contracţiilor

fragmentelor de intestin de la animale cu sânge cald
Principiul metodei:
Preparatul obţinut chirurgical (fragment de intestin),
este montat într-o baie de organ izolat şi legat de o peniţă, ce
înscrie pe cilindrul unui kimograf variaţiile de lungime.
Materi ale necesare:

 baie pentru organ izolat, legată la un ultratermostat
prin tuburi de cauciuc şi conectat la o pompă, ce
barbotează aer sau oxigen, în soluţia din baie
 pense
 foarfece
 soluţie Tyrode
 pipete
 eprubete
99
 seringi
 aţă
 ace cu gămălie
 kimograf Marey sau sisteme de înregistrare cu
transductori specializaţi
 substanţe active (acetilcolină, atropină, adrenalină)
Baia de organ izolat este formată dintr-o cuvă de sticlă,

cu o capacitate de 10 - 40 ml, care are un perete exterior
dublu, de sticlă. În spaţiul determinat de peretele dublu, circulă
un curent de apă încălzită la 37°C, de către un ultratermostat.
La partea superioară a cuvei se află un orificiu, prin care se
poate introduce soluţia Tyrode, încălzită şi ea, în prealabil, la
37°C.
În partea de jos a cuvei se află un tub, prin care va fi
barbotat aerul necesar oxigenării soluţiei din baia de organ şi
un mic cârlig, de care se prinde, cu un fir, un capăt al
fragmentului muscular (fig. 5.5).
Tehnică de lucru:
Un fragment de intestin de 2-4 cm (ileon terminal de
cobai sau de iepure, duoden de şobolan), menţinut de la
recoltare într-o cutie Petri cu ser fiziologic, este legat de cele
Figura 5.5. Montajul instalaţiei necesare înregistrării contracţiilor fragmentului

intestinal izolat
100
două extremităţi cu câte un fir de aţă. Unul dintre fire este

scurt şi, la capătul liber, are un mic ochi, ce va fi prins de
cârligul din partea inferioară a cuvei. Al doilea fir este legat de
o peniţă inscriptoare, ce va înscrie, pe kimograf, contracţiile şi
relaxările fragmentului de intestin. Acest capăt poate fi
conectat şi la un transductor pentru contracţii izotone, care va
transforma variaţiile de lungime în variaţii de potenţial electric,
ce vor fi amplificate şi înregistrate cu ajutorul unui computer.
Substanţele, al căror efect se va urmări, se introduc în
cantităţi astfel alese, încât, în soluţia din baia de organ, să se
obţină concentraţiile cerute de experiment.
După obţinerea unui efect, soluţia din baie se schimbă,
fiind evacuată printr-un robinet aflat în partea de jos a cuvei.
Se spală apoi cuva şi preparatul de mai multe ori, folosind
soluţie Tyrode, introducându-se un nou volum de soluţie
Tyrode, încălzită în prealabil. Pentru evidenţierea unui alt
efect, cu altă concentraţie a aceleaşi substanţe sau cu altă
substanţă activă, se va păstra un interval de câteva minute
între experimente.
Rezultate:
Pe muşchiul neted intestinal, introdus în baia de organ
izolat, se observă:
 activitate spontană ritmică (fig. 5.6)
101
Figura 5.6.
 efect contractil, determinat de acetilcolină; tot un
efect contractil poate fi dat şi de: histamină,
bradichinină, pilocarpină, ionii de potasiu etc. Aceste
substanţe intensifică şi activitatea spontană a ansei
intestinale (fig. 5.7).
Figura 5.7.
102
 acţiunea contractilă a acetilcolinei este antagonizată

de atropină, prin blocarea receptorilor muscarinici
(fig. 5.8).
Figura 5.8.
 efectul inhibitor asupra contracţiilor spontane şi

acţiunea relaxantă este produs de adrenalină,
papaverină, magneziu etc.(fig. 5.9).
Figura 5.9.
103
Toate efectele evidenţiate în experiment sunt ilustrate

pe acelaşi graphic (fig. 5.10):

didactice vă rugăm să definiţi următorii termeni:receptori
colinergici şi adrenergici, tonus, secusă, tetanos, contracţie
izometrică şi izotonă, precum şi alţi termeni întâlniţi în acest
capitol pe care nu îi cunoaşteţi.
4.3. ÎNTREBĂRI
Figura 5.10.
1. Care sunt efectele stimulării parasimpatice asupra

motilităţii tractului digestiv şi asupra sfincterelor
digestive?
2. Care sunt efectele stimulării simpatice asupra motilităţii
tractului digestiv şi asupra sfincterelor digestive?
3. Enumeraţi tipurile de mişcări la nivelul tractului digestiv.
4. În ce fază a potenţialului de acţiune, la fibra musculară
netedă, are loc intrarea Ca2+ în interiorul celulei?
104
5. Ce anume este diferit în răspunsul contractil al

muşchiului neted faţă de cel striat scheletic?
6. Ce tip de muşchi neted se găseşte în tractul gastro-
intestinal, ureter, vezica urinară şi care prezintă
numeroase joncţiuni gap?
7. Care dintre proteinele contractile şi modulatoare nu
este prezentă, în cuplarea excitaţiei cu contracţia, la
muşchiul neted?
8. Cum se defineşte secusa şi care sunt fazele ei?
105
BIBLIOGRAFIE
1. Atanasiu Valeriu, Maria Mohora. Compuşi azotaţi

neproteici, Biochimie Medicală, Ed. Niculescu, 2004, p.
237.
2. Boyce HW, Bakheet MR. Sialorrhea: a review of a vexing,
often unrecognized sign of oropharyngeal and esophageal
disease, Journal of clinical gastroenterology, 39(2), 2005,
p. 89-97.
3. Braunwald Eugene, Anthony S. Fauci, Dennis L. Kasper et
al., Harrisons Principles of Internal Medicine, Teora,
Second Edition, 2003, p. 251-257, 1610-1615.
4. Despopoulos Agamemnon, Stefan Silbernagl, Color Atlas
of Physiology, 5th edition, Georg Thieme Verlag, 2003,
pag. 226 -250
5. Fischbach Frances. Chemistry Studies, A Manual of
Laboratory and Diagnostic Tests. Lippincott
Williams&Wilkins, USA, 7 Ed., 2004, 1188-1238.
6. Fischbach Frances, Effects of the Most Commonly Used
Drugs on Frequently Ordered Laboratory Tests, A Manual
of Laboratory and Diagnostic Tests. Lippincott
Williams&Wilkins, USA, 7th Edition, 2004, p. 1188-1238.
7. Ganong F. William, Review of medical physiology ,21th
edition, Lange Medical Books/McGraw-Hill Medical
Publishing Division, 2003, p. 453 - 479.
106
8. Greger R, Winhorst U, Comprehensive Human Physiology,

Ed. Springer-Verlag Berlin-Heilderberg-New York, 1996,
vol. 2, p. 1309-1325.
9. Gusti S, Iancău M, Gusti A, Fiziologia Aparatului Digestiv,
Ed. Sitech, 2000, p. 23-61.
10. Guyton AC, Hall JE, Textbook of Medical Physiology, Ed.
Elsevier Saunders, 2006, p. 791-795.
11. Guyton Arthur C., John E. Hall, Textbook of medical
physiology, 11th edition, Elsevier Saunders, 2006, pag.
770-780.
12. Harrison, Principiile medicinei interne, ediţia a XV-a,
Editura Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2004.
13. Hăulică Ioan, Fiziologie umană, ediţia a III-a, Editura
Medicală, 2007.
14. Iancău M, Fiziologia tractului digestiv - Note de curs, Ed.
Medicală Universitară, Craiova, 2006, p. 15-32.
15. Laborator Synevo. Referinţe specifice tehnologiei de lucru
utilizate. Ref Type: Catalog. 2006.
16. Levy M, Koeppen BM, Stanton BA, Berne & Levy-
Principles of physiology, Ed. Elsevier Mosby, 2006, p. 451-
454.
17. Lynch R, Melloy S Inwood, Medical Laboratory Technology
and Clinical Pathology, 1999, p. 181-194.
18. Neştianu V, Gusti S, Balica Gh, Ilinescu I, Fiziologia
digestiei, lucrări practice, Reprografia Universităţii, 1989, p.
1-26.
19. Pocock Gillian, Richards Christopher, Human Physiology:
The Basis of Medicine, 3th edition, Oxford University
Press, 2006.
20. Siminoski K, Bernanke J, Murphy RA, Nerve growth factor
and epidermal growth factor in mouse submandibular
glands :identical diurnal changes and rates of
secretagogue-induced synthesis, Endocrinology, vol. 132,
1993, p. 2031- 2037.
107
21. Slătineanu SM, Costuleanu A, Ghid pentru lucrări practice

Fiziologie, UMF „Gh.T. Popa‖, Iaşi, 1998, p. 75-86.
22. Wallach Jacques, Afecţiuni hepatobiliare şi pancreatice.
Interpretarea testelor de diagnostic. Editura Ştiinţelor
Medicale, România, a VII-a ediţie, 2001, p. 273-274.
23. Wallach Jacques, Analizele de sânge. Interpretarea
testelor de diagnostic, a VII-a ediţie, Editura Ştiinţelor
Medicale, România, 2001, p. 58-60.
108

LP-FIZIOLOGIE An I 2012 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LP-FIZIOLOGIE An I 2012 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE DIN CRAIOVA

Mitran Smaranda Ioana

1. Fiziologia glandelor salivare ........................... 11

2. Fiziologia stomacului ...................................... 33

2.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale sucului

3. Fiziologia pancreasului .................................... 51

4. Fiziologia ficatului ............................................ 69

4.1.2. Recoltarea bilei ........................................ 77

5. Fiziologia muşchiului neted ............................ 91

Actualul "Caiet de Lucrări Practice" se constituie într-un

pe scurt sau se recomandă căutarea lor în dicţionarele

Prof. univ. dr. Maria Iancău

1.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Glanda sublinguală (glandă mucoasă) produce o

1.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale salivei

Aspectul: saliva totală, de repaus, este un lichid

Punctul crioscopic (temperatura la care îngheaţă

 α-amilaza (ptialina, glicozid hidrolaza) se găseşte în

1.1.2. Rolurile fiziologice ale salivei

Roluri chimico-digestive: cu ajutorul amilazei salivare

1.1.3. Tehnici de recoltare şi transport ale salivei

Experimental: la animal, prin procedeul fistulelor

1.2. LUCRĂRI PRACTICE DE EFECTUAT

1.2.1. Evidenţierea activităţii enzimatice a amilazei

Amilaza salivară (α-amilaza, ptialina sau glicozid

Prima eprubetă se lasă nemodificată, fiind eprubeta

Epr. 1 Epr. 2 Epr. 3 Epr. 4 Epr. 5 Epr. 6

Tabelul nr. 1.1. Substanţele introduse în eprubetele de reacţie

picătură, se adaugă soluţie de sulfat de cupru, până la apariţia

Atenţie!!! Conţinutul eprubetei este puternic alcalin, prin

1.2.2. Evidenţierea substanţelor anorganice

 Evidenţierea calciului prezent în salivă

sarea de calciu a compexonului III şi murexidul rămâne liber,

Ca2+ + murexid = Ca2+- murexid (roşu)

 Aplicaţiile complexonilor în domeniul aşa numitelor dozări

1.2.3. Evidenţierea substanţelor anorganice

 Evidenţierea mercurului excretat în salivă

 Evidenţierea plumbului excretat în salivă

Reacţia cu sulfit de sodiu (reacţia Ivanov)

Reacţia cu cromat de potasiu

cromat de Pb, solubil în acid azotic şi NaOH, insolubil în acid

 Evidenţierea bismutului excretat în salivă

Examenul microscopic al salivei

Detectarea anticorpilor anti-HIV

Dozări hormonale salivare

 metoda poate fi folosită pentru evaluarea reactivităţii axului

1.3. MODIFICĂRI ALE SECREŢIEI SALIVARE

Secreţia salivară poate fi crescută, diminuată sau

Accentuarea secreţiei salivare

mestecarea tutunului sau a altor produse vegetale excitante

Reducerea secreţiei salivare

Căutaţi într-un dicţionar explicativ medical semnificaţia

1. Care sunt glandele salivare mari, cum se numesc

14. Ce sunt calculii salivari şi unde apar cel mai frecvent?

2.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

organice (enzime, mucus, factor intrinsec Castle) şi

2.1.1. Caracteristici fizice şi chimice ale sucului

Aspect, culoare: este un lichid incolor, uşor

-hormon, cu principală acţiune -celulele G din:

Tabelul nr. 2.1.

2.1.2. Recoltarea sucului gastric

 Tehnica tubajului gastric

secretagoge administrate injectabil (parenteral) sau pe sondă.