Paralizia

Paralizia descrie abolirii funcției senzitive, senzoriale sau motorii de la nivelul unui
anumit teritoriu.Actualmente este folosit în principal pentru a descrie o afectare motorie a
unui segment corporal, care este frecvent asociată și cu pierderea sensibilității în lezarea
diverselor segmente ale măduvei spinării. Termenul paralizie provine din grecescul „para”=
aproape de și „lysis”= slăbiciune.

Paralizia este un deficit motor parțial la nivelul unui membru, unui hemicorp sau al tuturor
celor patru membre, reflectat prin scăderea forței musculare. Termenul de paralizie este
sinonim cu cel de pareză,asociat de asemenea cu diverse grade de scădere a forței
musculare. Frecvent, termenul de paralizie este confundat cu cel
de plegie, plegia reprezentând însă abolirea totală a motilității în aceleași teritorii ca și
paralizia.

În funcție de localizarea și distribuția deficitului motor, există mai multe tipuri de paralizie:
• Monopareza este deficitul motor reprezentat prin slăbiciune musculară care afectează
toate grupele musculare ale unui membru. Acest termen nu este utilizat pentru descrierea
paraliziei unor mușchi izolați sau unor grupe musculare izolate inervate de o singură
rădăcină spinală.
• Hemipareza este deficitul motor unilateral (al unui hemicorp) cuprinzând membrul
superior și membrul inferior de aceeași parte. Cu mici excepții, este atribuită leziunii
tractului corticospinal de partea opusă părții paralizate.
• Parapareza reprezintă paralizia ambelor membre inferioare. Apare cel mai frecvent ca
rezultat al lezării porțiunii toracice a măduvei spinării, mai rar fiind atribuită unei leziuni
bilaterale a tracturilor corticospinale.
• Tetrapareza reprezintă paralizia tuturor celor patru membre. Poate apărea ca efect al
leziunilor de la nivelul nervilor periferici, mușchilor și joncțiunilor neuromusculare, substanței
cenușii a măduvei spinării sau a leziunii bilaterale a neuronilor motori ai trunchiului cerebral
sau ai scoarței cerebrale.
• Diplegia este o formă specială de paraplegie care semnifică apariția unui deficit motor mai
accentuat la nivelul membrelor inferioare decât la nivelul membrelor superioare, toate cele
patru membre fiind însă afectate de paralizie.
• Triplegia reprezintă o formă tranzițională de paralizie care afectează trei membre, cel mai
frecvent membrele inferioare și unul dintre membrele superioare, apărând în general ca
urmare a recuperării parțiale a deficitului motor de la nivelul unui membru la un bolnav care
suferă de tetraplegie.
• Paralizie izolată a unei grupe de mușchi sau a unui singur mușchi.
• Paralizie musculară care nu implică deficite la nivelul neuronilor motori, rădăcinilor
nervoase spinale sau nervilor periferici, afectarea în acest caz apărând strict la nivel
muscular (ca în miastenia gravis și sindroamele miastenice).
• Paralizia ca simptom în cadrul unor boli psihice (paralizia isterică).

Aceeași clasificare este folosită pentru a descrie și diversele tipuri de plegie, abolirea totală
a motilității putând apărea la nivelul unui singur membru (monoplegie), unui
hemicorp (hemiplegie), membrelor inferioare (paraplegie) sau tuturor celor patru
membre (tetraplegie).

Tablou clinic
Există câteva semne clinice specifice ale sindromului piramidal acestea fiind reprezentate
de:

- Deficitul motor obiectivat prin scăderea forței musculare și pus în evidență la examinarea
clinică prin probele de paralizie.

- Reflexe osteotendinoase vii, exagerate, care se produc brusc și au amplitudine

crescută față de normal. Se testează în mod obișnuit reflexele bicipital, tricipital, rotulian și
ahilean.

- Diminuarea sau dispariția reflexelor cutanate abdominal și cremasterian și a

reflexelor care se închid la nivelul unor mucoase (cornean, velopalatin și faringian).

- Prezența unor reflexe patologice specifice acestui tip de sindrom: semnul

Babinski (extensia halucelui și flexia celorlaltor degete cu răsfirarea lor ulterioară la
atingerea suprafeței externe a plantei cu un obiect bont), semnul Rossolimo (la percuția
bazei degetelor piciorului pe suprafața plantei cu ciocănelul de reflexe se va produce flexia
degetelor) și semnul Marinescu-Radovici sau reflexul palmo-mentonier (la atingerea cu
un obiect bont a eminenței tenare aflată pe fața medială a palmei între index și police,
pacientul va executa reflex mișcarea bărbiei de aceeași parte).

- Tonusul muscular crescut (spasticitatea) este un tip de hipertonie musculară specifică

sindromului de neuron motor central, fiind caracterizată prin afectarea grupelor musculare
antigravitaționale și anume: este afectată musculatura flexoare de la nivelul membrului
superior și musculatura extensoare de la nivelul membrului inferior. Tonusul muscular
variază în mod patologic iar, când examinatorul încearcă să realizeze flexia antebrațului
pacientului pe braț, la început va întâmpina o rezistență foarte mare datorită tonusului
extrem de crescut, urmat de depășirea rezistenței cu realizarea flexiei cu ușurință. Acest
fenomen se numește „lamă de briceag”. De asemenea, în mod patologic, după ce
examinatorul modifică pasiv poziția unui membru spastic, acesta va reveni la poziția inițială
rapid și brusc, asemănător unui resort.

Datorită spasticității, în leziunea de neuron motor central cu hemipareză spastică pacientul

capătă un mers patologic caracteristic, denumit „mers cosit”, din pricina faptului că
membrul său inferior afectat se află în extensie și nu poate face flexia genunchiului pentru a
ridica piciorul de la podea. Prin urmare pacientul va executa o mișcare de rotație laterală a
întregului membru inferior, care a fost asemănată cu mișcarea coasei. Membrul superior se
află în flexie și pronație, la acest nivel pacientul neputându-și folosi mușchii extensori.

- Sincineziile reprezintă mișcări involuntare ale membrelor afectate de paralizie. Aceste

mișcări sunt rareori de sine stătătoare, fiind în general asociate cu alte mișcări sau activități
reflexe, cum ar fi căscatul și strănutul, sau asociate mișcărilor voluntare realizate cu
membrele sănătoase. Aceste tipuri de mișcări sunt împărțite în trei categorii și anume:
a) sincinezii globale care sunt generate de activități reflexe
b) sincinezii de imitație în care membrele afectate execută mișcări similare cu cele ale
membrelor sănătoase
c) sincinezii de coordonare caracterizate prin contracția anumitor grupe musculare
rămase integre ale membrelor afectate de paralizie. Când grupele musculare integre
realizează o mișcare voluntară, cele paralizate vor realiza la rândul lor o mișcare
involuntară.

Deficitul motor este localizat diferit și are o intensitate diferită în funcție de gradul afectării
lezionale a tracturilor corticospinale. În funcție de localizarea anatomică a leziunii, deficitul
motor are o manifestare clinică diferită și anume: o afectare la nivel interemisferic va
determina un deficit motor de tip plegic(paraplegie sau tetraplegie), dacă se
produce hemisecțiunea ipsilaterală a măduvei spinării deficitul motor se va prezenta cu
spasticitate, tulburări ale sistemului nervos vegetativ, afectarea sensibilității proprioceptive
de tip vibrator și mioartrokinetic și o bandă de anestezie termică și dureroasă la nivelul
teritoriului de inervare corespunzător leziunii (sindrom Brown- Sequard), hemisecțiunea
contralaterală a măduvei spinării va determina afectarea sensibilității termice și
dureroase sub nivelul leziunii iar în cazul leziunii la nivelul segmentului medular C4 sau
mai sus se va produce paralizia mușchilor inspiratori care poate determina insuficiență
respiratorie.

Tratament
Fiind o expresie a numeroaselor patologii care îl determină, sindromul piramidal nu are un
tratament de sine stătător, în acest caz fiind vorba despre tratamentul cauzei care l-a
produs: accident vascular cerebral, scleroză multiplă, tumori cerebrale, traumatisme etc.

Pentru ameliorarea deficitului motor pacienții paralizați vor face recuperare medicală la un
centru specializat, unde fizioterapeutul va realiza mobilizarea pasivă a membrelor afectate,
urmând ca pacientul să realizeze apoi mișcări de mobilizare la domiciliu. Se recomandă și
administrarea vitaminelor din grupul B pentru facilitarea procesului de regenerare
nervoasă.

Traumatismele măduvei spinării

În momentul lezării măduvei prin secționare sau prin compresie, vor apărea leziuni ale
substanței albe și cenușii, precum și hemoragii ale vaselor care irigă măduva. Amplitudinea
maximă a leziunii se află la nivelul traumatismului și în segmentele superior, respectiv
inferior, zonei traumatizate. Secționarea completă a măduvei precum și sfâșierea
arahnoidei sau a piei mater apar extrem de rar, însă secționările parțiale și lezarea
meningelor spinale sunt destul de frecvente, factorul cauzator cel mai des întâlnit fiind
reprezentat de accidentele rutiere.

În momentul în care leziunea spinală se vindecă, la locul hemoragiei și traumatismului se

depun pigment feric și hemosiderină, iar la un interval de luni sau ani de la traumatism
poate apărea siringomielia(apariția la nivelul măduvei spinării a unei cavități de lichid
patologice, diferită de canalul ependimar) ca sechelă a traumatismului medular.

Tablou clinic
1. Abolirea motilității voluntare în segmentele corporale aflate sub nivelul leziunii cu
caracter imediat și permanent
2. Abolirea sensibilității la nivelul segmentelor corporale situate distal de leziune
3. Reflexele osteotendinoase, reflexele cutanate și reflexele nociceptive sunt
abolite distal de leziune

Șocul spinal este starea care apare imediat post-traumatic și care, pe lângă cele trei
semne și simptome de mai sus implică și semne vegetative cu abolirea reflexelor
autonome, apărând incontinența urinară. Starea de șoc spinal persistă 1-6 săptămâni
posttraumatic sau chiar mai mult.

Stadiul de areflexie sau șocul spinal

Leziunea segmentelor medulare cervicale C4-C5 sau a celor superioare
determină tetraplegie (abolirea completă a motilității la nivelul tuturor celor patru membre),
iar leziunea măduvei la nivelul segmentelor toracice determină paraplegie (abolirea
completă a motilității la nivelul membrelor inferioare). În ambele situații apar: paralizia atonă
a vezicii urinare și a intestinului subțire și gros, atonia gastrică, pierderea sensibilității sub
nivelul corespunzător leziunii.

Flaciditate musculară și supresia completă a activității reflexe sub nivelul leziunii

spinale sunt alte două elemente clinice caracteristice. Apare de asemenea și abolirea
reacțiilor vegetative sub nivelul lezional, precum dispariția tonusului
vasomotor (rezultând vasodilatație generalizată a circulației sublezionale), reflexul
piloerector și sudorația din părțile inferioare leziunii fiind abolite temporar. Vasodilatația
excesivă determină hipotensiune sistemică, ceea ce poate agrava starea pacientului
adăugând șocului spinal insuficiența circulatorie acută, bolnavul putând intra în șoc
circulator. Segmentele inferioare zonei spinale lezate nu trebuie lăsate descoperite,
deoarece acestea vor pierde căldură și vor intra în hipotermie. Tegumentele devin uscate
și palide, iar pe proeminențele osoase se pot dezvolta ulcerații datorită hipoxiei
tegumentelor din zona sublezională.

Sfincterul anal și uretral sunt inițial contractate, dar din cauza atoniei detrusorului și a
retenției progresive de urină se va forma un glob vezical care va crește presiunea
intravezicală astfel încât sfincterul vezical se va lărgi și va apărea incontinența urinară.
Apare și atonia musculaturii netede de la nivel intestinalrezultând retenție fecală și
absența peristaltismului care va duce la ileus paralitic, fiind abolit și reflexul de defecație.
Reflexele de la nivel genital (erecția, reflexul bulbocavernos și contracția mușchiului dartos)
sunt abolite.

Stadiul de reapariție a activității reflexe

Paralizia începe la câteva săptămâni sau luni după leziunea măduvei spinării. În general,
după căteva săptămâni, răspunsul reflex la stimulare care inițial este abolit sau minimal va
începe să crească în intensitate pe măsură ce mai multe unități motorii din zonele nelezate
preiau funcția unităților motorii nefuncționale din zonele afectate lezional. Apar și reflexele
patologice (semnul Babinski). Sensibilitatea tactilă epicritică și protopatică nu este
recăpătată dar pacientul își va relua sensibilitatea nociceptivă, întrucât stimulii dureroși
încep să producă reacții de retragere musculară în zona stimulată. Incontinența urinară și
rectoanală dispar.

Revin și reflexul rotulian și ahilean, continența urinară și peristaltismul intestinal. La

câteva luni de la accident, reflexele nociceptive devin exagerate, apar spasmele
mușchilor flexori și accentuarea reflexelor vegetative (diaforeză, piloerecție spontană).
Aceste reflexe apar în special la stimularea tegumentelor sau sunt determinate de anumiți
stimuli interoceptivi.

Postura finală a pacientului care suferă de paralizie este determinată de sediul leziunii
medulare. Astfel, cei cu leziuni la nivelul măduvei cervicale vor dezvolta paraplegia de
flexie, cu flexia gambelor pe coapse și a antebrațului pe braț, uneori hipertonia pacientului
fiind atât de ridicată încât acesta rămâne menținut într-o poziție similară cu cea fetală. Cu
cât leziunea este situată la un nivel mai înalt, cu atât spasmele mușchilor flexori sunt mai
frecvente, prin urmare pacientul va avea o poziție fixată în flexie.

Se consideră că poziționarea membrelor în stadiile inițiale ale paraplegiei va influența

poziția în care acestea se vor menține ulterior. Prin urmare, fixarea prelungită a membrelor
paralizate în adducție și semiflexie va favoriza paraplegia de flexie, pacientul rămânând cu
toate cele 4 membre flectate. De asemenea, plasarea inițială a pacientului cu membrele în
abducție și extensie favorizează dezvoltarea posturilor fixate în extensie.

Examinarea pacientului cu traumatism spinal

Un examen clinic riguros și bine executat va putea determina nivelul leziunii spinale și
nivelul leziunilor asociate ale coloanei vertebrale. În cazul în care leziunea este localizată la
nivelul primelor trei segmente cervicale medulare (C1-C3), trebuie acționat imediat,
întrucât apare paralizia mușchiului diafragm, ceea ce duce la insuficiență respiratorie, fiind
necesară intubarea de urgență a pacientului. În cazul în care la examenul clinic se
decelează paralizia membrelor superioare și a membrelor superioare
deci tetrapareză, leziunea va fi situată la nivelul segmentelor cervicale medulare C4-C5.

Dacă pacientul prezintă mișcări de flexie, extensie, adducție și abducție a membrelor

superioare, însă membrele inferioare sunt paralizate, leziunea este cel mai probabil la
nivelul rădăcinilor cervicale C5-C6. O leziune situată sub nivelul segmentelor cervicale
determină paralizia trunchiului și a membrelor inferioare, zona de lipsă a sensibilității și
deficitul motor începând imediat sub nivelul leziunii. În acest caz membrele superioare nu
sunt afectate.

Pacientul trebuie imobilizat urgent imediat ce se suspectează o leziune spinală și se va

evita cu orice preț mobilizarea acestuia în timpul examenului clinic, deoarece orice mișcare
poate agrava leziunile deja existente. Sub nicio formă nu se va produce flexia capului
sau a trunchiului, pacientul fiind plasat pe o suprafață plană și tare (targă special
concepută pentru astfel de traumatisme) și i se va monta un guler cervical pentru
imobilizarea capului și gâtului. Așezarea pacientului pe targă se va face cu foarte mare
grijă, după montarea gulerului cervical. Targa va fi așezată sub pacientul poziționat de către
personalul ambulanței în decubit lateral, cu segmentele corporale aliniate vertical, evitându-
se orice mișcare de flexie sau extensie a trunchiului. Pe targă pacientul va fi așezat în
decubit dorsal și va fi fixat cu curele.

Imediat după admiterea în unitatea de primiri-urgențe, dacă pacientul este stabil

hemodinamic, va fi preluat de către serviciile de radiologie unde se vor efectua
o Computer-Tomografie și/sau un RMNpentru a se stabili sediul și gravitatea leziunii și a
se detecta eventualele leziuni adiacente.

Dacă pacientul este instabil hemodinamic va fi transportat direct către serviciul de

neurochirurgieunde se va interveni imediat pentru stabilizare în sala de operație.

La pacientul stabil hemodinamic se va realiza de asemenea un examen neurologic

amănunțit pentru a se cuantifica gradul deficitului motor și nivelul de afectare cerebrală, în
funcție de traumatismul suferit. Clasificarea leziunilor spinale se face după scala
Frankel, care stadializează gravitatea deficitului senzorial și motor în deficit complet, deficit
incomplet (care cuprinde categoriile 2, 3 și 4) și absența deficitului astfel:
1. Complet: funcțiile motorii și senzitive abolite sub nivelul leziunii.
2. Incomplet: un anumit grad de sensibilitate (tactilă, termică sau dureroasă) păstrat sub
nivelul leziunii, dar funcția motorie este abolită complet.
3. Incomplet: păstrarea unui grad redus de sensibilitate motorie și senzitivă la un pacient
incapabil să se miște sau să reacționeze motor la stimuli.
4. Incomplet: afectare moderată a funcțiilor motorii și senzitive, pacientul fiind capabil să
mențină ortostatismul și să meargă.
5. Recuperare funcțională completă: pacient fără afectare evidentă a funcțiilor senzitive și
motorii dar la care reflexele osteotendinoase pot avea caracter anormal, putând fi prezente
și anumite reflexe patologice.
Prognosticul pentru gradele 2, 3 și 4 este mai bun față de gradul 1, gradul 5 având un
prognostic foarte bun, pacientul putându-și relua activitățile zilnice după o scurtă perioadă
de spitalizare.

Teste paraclinice
Examenul clinic și examenul neurologic complet sunt extrem de sugestive, realizând o
orientare uneori foarte precisă asupra localizării leziunii, atât în leziunile de neuron motor
central (sindrom piramidal) cât și în leziunile măduvei spinării.

Deficitul motor și afectarea forței musculare sunt extrem de bine evidențiate clinic prin
probele de paralizie. Alături de analizele uzuale necesare pentru obiectivarea stării de
echilibru sau dezechilibruhemodinamic a pacientului (hemoleucogramă, grup sanguin,
coagulogramă, transaminaze, uree, creatinină, sumar de urină, profil lipidic, teste de
inflamație) se vor realiza testele imagisticereprezentate de computer-tomografie și/sau
Rezonanță Magnetică Nucleară care evidențiază cu foarte mare claritate sediul leziunii
cauzatoare de paralizie precum și aspectele patologice de la acel nivel (tumoră, hemoragie,
ischemie). Pentru obiectivarea ischemiei se va face arteriografia cerebrală.

Ca probe adiționale în cazul în care sunt necesare mai multe date legate de patologia
pacientului adăugăm electroencefalograma, electromiograma (înregistrarea activității
electrice de la nivelul mușchilor), electrocardiograma (pacienții cu fibrilație atrială sunt
predispuși la embolie cerebrală cu apariția unui accident vascular cerebral) etc.

Obligatoriu se va ausculta cordul pacientului și se va lua tensiunea arterială, cea mai

frecventă cauză de accident vascular hemoragic fiind patologia hipertensivă.

Tratament
Dacă alături de leziunea spinală pacientul are și leziuni la nivelul coloanei vertebrale cu
dislocarea anumitor vertebre și hernierea discurilor intervertebrale, ceea ce se întâmplă
foarte frecvent în cazul traumatismelor spinale, se va interveni pentru realinierea
vertebrelor, consolidarea fracturilor și excizia porțiunilor herniate de disc sau a
discurilor afectate în întregime, montându-se în loc proteze artificiale de disc. Pentru
această intervenție colaborează o echipă multidisciplinară formată din chirurg ortoped,
neurochirurg și neurolog.

Perioada critică (de risc maxim) pentru pacient este cea a primelor 10 zile următoare
traumatismului, când viața sa este amenințată de șocul spinal care determină dilatație
gastrică, ileus paralitic și șoc circulator. Infecțiile sunt de asemnea foarte frecvente în
această perioadă și netratate pot duce chiar la deces. Rata de mortalitate scade însă după
3 luni de la traumatism, când funcțiile sistemului nervos vegetativ sunt reluate progresiv,
pacientul depășind faza de șoc spinal.

În cazul pacienților cu paraplegie trebuie început imediat tratamentul disfuncțiilor vezicii

urinare și ileusului paralitic, prevenția escarelor produse prin menținerea pacientului
nemișcat timp îndelungat în aceeași poziție, prevenția embolismului
pulmonar și menținerea unei stări adecvate de nutriție, denutriția proteică fiind un factor
important pentru mortalitate.

Escarele pot fi evitate prin utilizarea unor saltele speciale antiescare și mobilizarea
pacientului la anumite intervale de timp, precum și aplicarea unor unguente pe tegumentele
supuse presiunii din cauza poziției fixe. Escarele sunt leziuni foarte periculoase care se pot
infecta și pot necesita debridare chirurgicală și grefare.

Pacientului i se montează o sondă urinară și i se vor aplica clisme periodice în perioada de

șoc spinal, când acesta suferă de incontinență recto-anală. Infecțiile urinare sunt foarte
frecvente în această perioadă de sondare, bacteriuria fiind depistată la majoritatea
pacienților. Prezența bacteriilor în urină nu este o indicație pentru instituirea tratamentului
antibiotic, acesta fiind necesar în momentul în care la sumarul de urină se detectează piurie
(prezența leucocitelor în urină).

Acești pacienți pot suferi de asemenea de dureri cronice de cauză neurogenă (30-50%
din cazuri), acestea apărând în principal datorită lezării rădăcinilor nervoase de la nivel
spinal. Se impune în acest caz tratamentul cu antiinflamatoare non-steroidiene, anestezice
locale precum și neuroleptice, antidepresive triciclice sau anticonvulsivante (gabapentin sau
clonazepam), care prin efectul lor de deprimare a acțiunii neuronilor excitatori și potențarea
acțiunii celor inhibitori și creșterea nivelului de GABA (acid gama-amino-butiric) care este un
neurotransmițător inhibitor vor ameliora durerea prin scăderea nivelului de excitație de la
nivelul tracturilor neuronale lezate.
Durerea care nu cedează la tratamentele descrise mai sus necesită injecții epidurale cu
analgezice opioide sau corticosteroizi.

Spasticitatea și spasmele mușchilor flexori reprezintă de asemenea o problemă și sunt

tratate cu baclofen, diazepam și tizanidină.

Terapia fizică de recuperare este de asemenea extrem de importantă pentru acești

pacienți, deoarece ajută la recuperarea parțială a deficitului motor.
 IMBATRANIREA UMANA
Îmbătrânirea, aşa cum ştim cu toţii, este inevitabilă, implicând o serie de procese care încep încă din
momentul concepţiei. Rata îmbătrânirii ţesuturilor, organelor şi a sistemelor variază, la vârste înaintate,
schimbările fiind mai importante şi mai rapide. Cu toate acestea, modificările produse de îmbătrânire
diferă de la individ la individ. Procesul de îmbătrânire este înalt individualizat, întrunind şi aspecte
psihologice şi sociale, pe lângă cele biologice. Modul în care resimţim bătrâneţea depinde de
personalitatea noastră, de sănătatea fizică şi psihică, de experienţele acumulate, de evenimentele care
ne-au marcat existenţa şi de resursele disponibile pentru a ne susţine.

Printre cauzele îmbătrânirii populaţiei se numără scăderea natalităţii, îmbunătăţirea condiţiilor de trai,
progresele înregistrate în domeniul medical, toate acestea ducând la o creştere a numărului persoanelor
vârstnice prin ameliorarea morbidităţii şi a mortalităţii.

Geriatria se defineşte ca ramura medicinei care cercetează aspectele patologice ale îmbătrânirii,
studiind dizabilităţile şi bolile degenerative care afectează persoanele vârstnice. Gerontologia, ca
termen, se defineşte ca ştiinţa care studiază modificările survenite în funcţionarea organismului şi
problemele (altele decât cele medicale) legate de procesul de îmbătrânire

Spre deosebire de îmbatrânire (proces dinamic indiferent de vârsta

cronologica), SeNescenta, cuprinde ultima perioada a vietii. în cadrul acesteaia se
delimiteaza Senilitatea, care este o perioada finala, cu deteriorari biologice severe. Senescenta
nu este o boala, este un proces fiziologic, chiar daca îmbatrânirea se asociaza de regula, desi nu
obligatoriu cu îmbolnavirile.

O clasificare curenta a persoanelor în vârsta distinge:

- între 65 (60) - 75 ani, trecerea spre batrânete, sau perioada de vârstnic.

- între 75 - 85 (90) de ani, perioada de batrân.

- peste 85 (90) de ani, marea batrânete sau perioada de longeviv.

în afara de aceasta clasificare cronologica, se foloseste si o clasificare

medicala:
- "îmbatrânirea fiziologica", armonioasa, în care vârsta cronologica se identifica cu vârsta
biologica.

- "îmbatrânirea nefiziologica", care poate fi:

- prematura, când începe de timpuriu

- accelerata, când ritmul de îmbatrânire se accelereaza la un moment dat (dupa pensionare, dupa
decesuri în familie, dupa internari etc).

îmbatrânirea nefiziologica este o îmbatrânire patologica (C. Bogdan), dar aceasta nu înseamna ca
batrânetea este o boala.

Factorii care influenţează îmbătrânirea umană

Factorii genetici
Una dintre preocupările centrale ale biologiei îmbătrânirii este natura contribuţiei genetice, modul în
care acţionează genele şi cum contribuie bagajul (moştenirea) genetic al unui individ la longevitate.

Teoriile genetice afirmă că ceasul biologic al fiecărei specii este setat la o anumită „oră“ şi, potrivit lor,
omul este programat genetic să trăiască 110-120 de ani.

Teoria erorilor. Cercetările au evidenţiat acumularea unor erori în replicarea informaţiei genetice, care
determină apariţia unor proteine alterate ce nu îşi mai pot îndeplini rolul funcţional. O teorie derivată
din cea a acumulării erorilor este cea a degradării şi reparării ADN-ului. Alterarea ADN-ului şi ARN-ului
este produsă, în general, de factori precum razele X, razele UV, iradierile din elementele radioactive etc.
S-a constatat că în celulele îmbătrânite, repararea ADN-ului are anumite lacune. Cea mai strânsă
corelaţie între procesul de îmbătrânire şi deficien- ţele proceselor de reparare a ADN-ului se observă la
nivelul neuronilor. Teoria radicalilor liberi susţine impactul negativ al acestora asupra ADN-ului. Acţiunea
nocivă a radicalilor liberi se exercită asupra macromoleculelor de ADN din genom, dar şi din mitocondrii.

Factorii socio-culturali
Fiecare societate este organizată şi se conduce conform unui sistem propriu de valori, care normează
stilul de viaţă, actele şi conduitele indivizilor, modul lor de a gândi şi interpreta lumea. Acest sistem de
normare este modelul socio-cultural care acţionează asupra comunităţii, imprimând membrilor săi un
anumit fel de a fi şi un anumit stil de viaţă şi de gândire.

Condiţiile fizice şi sociale diferite de la o generaţie la alta din societăţile aflate într-o perpetuă schimbare
şi transformare determină o serie de efecte asupra indivizilor. Dezechilibrele psihosociale ale grupurilor
comunitare se prezintă sub forma unor tulburări ale spiritului comunitar cu caracter generalizat, afectând
structura, dinamica şi evoluţia psihosocială a tuturor membrilor comunităţii respective (C. Enăchescu).
Aceasta se datorează unor schimbări sociale, culturale, morale, unor factori economici, socio-
demografici (fenomenul de marginalizare socială a unor indivizi sau a unor categorii sociale), presiuni
exercitate de mass-media, calamităţi naturale (cutremure, inundaţii) etc.

Conflictele dintre generaţii se manifestă cel mai pregnant în planul social-comunitar şi au la bază
ciocnirea dintre mentalităţi diferite, dintre moduri de a gândi şi modele de comportament diferite de la o
generaţie la alta. Aceste aspecte apar în societatea modernă legate în special de factorii de schimbare şi
progress

Generaţiile care asimilează un anumit model cultural îşi însuşesc un anumit stil de viaţă, conform acestui
model. Asimilarea valorilor modelului cultural devine natura persoanei, la care aceasta „ţine“ ca la ceva
propriu, întrucât reprezintă însăşi identitatea sa. Obiceiurile culturale intervin prin intermediul educaţiei
asupra caracteristicilor psiho-fiziologice ale fiecărui individ în parte

Factorii psihologici
În psihologia senescenţei, modificările asociate procesului de îmbătrânire sunt diferite, corelându-se cu
tipul de personalitate, particularităţile etnice, profesionale şi cele habituale ale fiecărui individ în parte.
Unele evenimente pot precipita îmbătrânirea psihologică : retragerea din activitatea profesională,
plecarea copiilor, decesul partenerului de viaţă, iar adaptarea la noile condiţii are mari implicaţii în plan
psihic. Apar frecvent stările anxioase, depresia, labilitatea emoţională, insomnia nocturnă şi somnolen-
ţa diurnă intermitentă.

Numeroase studii întreprinse de către psihologi au constatat că vârstnicii implicaţi activ în viaţa socială,
care au putere de influenţă şi de a lua decizii, au o mai bună sănătate fizică şi mentală.

Deşi scade spontaneitatea gândirii, cu inerţii şi stereotipuri, creşte capacitatea organizatorică, se

perfecţionează funcţiile de sinteză, generalizare şi abstractizare. Iată de ce se spune că vârsta a treia
devine o vârstă aînţelepciunii.

O caracteristică psihologică a vârstnicului este tendinţa de a-i îndruma pe cei tineri şi uneori de a-i
„încuraja“ financiar, ceea ce le sporeşte sentimentul de utilitate socială. Aceasta, împreună cu sprijinul
primit din partea familiei, duce la îmbunătăţirea calităţii vieţii.

Un alt aspect pozitiv este reprezentat de relaţiile interumane care întăresc capacitatea vârstnicului de a
se adapta la schimbările survenite odată cu vârsta, de a face faţă pierderii celor apropiaţi şi îi ajută să
treacă mai uşor peste dizabilităţile pricinuite de vârstă sau de boală.

Factorii somatici
Fiecare organism îmbătrâneşte după un orar propriu, bătrâne- ţea fiind cel mai frecvent rezultatul
suprapunerii unor boli cronice şi degenerative pe un organism modificat prin înaintarea în vârstă.
Pe parcursul procesului de îmbătrânire apar o serie de modificări în organism. Părul încărunţeşte, pielea
îşi pierde elasticitatea, apar ridurile, iar expunerile la soare pot duce la apariţia unor pete maronii.

Senescenţa senzorială apare constant. Scad acuitatea vizuală, auditivă, sensibilitatea tactilă, mirosul şi
gustul. Diminuează atenţia şi memoria. Scade spontaneitatea gândirii, iar limbajul reflectă dificultăţile
gândirii. Scade fluxul verbal, apare lentoarea ritmului şi a vocabularului. Afectivitatea este compromisă
adeseori. Comportamentul este emoţional, apar irascibilitatea şi labilitatea emoţională. Şi personalitatea
reflectă deteriorările prezentate.

Bătrâneţea – etapă fiziologică, nu boală (modificări

fiziologice produse de procesul de îmbătrânire)
Modificările legate de înaintarea în vârstă, între anumite limite, aparţin unei îmbătrâniri normale şi le
vom analiza pe rând, în cele ce urmează.

Statusul nutriţional. De-a lungul vieţii, nutriţia este un determinant important al sănătăţii fizice şi
al funcţiei cognitive, al vitalităţii şi, mai presus de toate, al calităţii vieţii şi al longevităţii.

Starea de nutriţie este influenţată de factori economici, de unele afecţiuni precum bolile
gastrointestinale, edentaţie etc. Efectele unei diete inadecvate se pot vedea în apariţia şi progresul unor
boli, precum bolile coronariene, neoplaziile, accidentul vascular cerebral, diabetul zaharat, osteoporoza
etc.

Sistemul osteomuscular. În jurul vârstei de 70 de ani, densitatea osoasă scade cu aproximativ

30%, astfel încât oasele devin mai fragile şi creşte incidenţa fracturilor, în special a celor de col femural.

Alte modificari:
scaderea masei musculare

creste tesutul gras la nivelul muscular

pierderea elasticitatii ligamentelor, tendoanelor si a membranei sinoviale

Pentru a compensa şi întârzia efectele osteoporozei serecomandă câteva măsuri simple de prevenţie a
bolii, cum sunt aportul adecvat de calciu în alimentaţie, activitatea fizică regulată ; pentru femei, în
absenţa contraindicaţiilor, este necesar tratament hormonal de substituţie.
Tonusul muscular intră în declin cu aproape 22% până la vârsta de 70 de ani. Exerciţiile fizice pot încetini
acest proces.

Artroza este o afectiune articulara de origine mecanica si neinflamatorie, care apare cel mai des
dupa varsta de 60 de ani si afecteaza mai ales femeile. Este caracterizata prin leziuni
degenerative ale articulatiilor, asociate cu o proliferare a tesutului osos subiacent. Poate atinge
toate articulatii1e, desii articulatiile soldurilor, genunchilor, vertebrelor cervicale si lombare sunt
ce1e mai afectate, deoarece sunt supuse unui stres mecanic important

Afectarea sistemului digestiv

Procesul de imbatranire are efecte clinice semnificative asupra:

segmentului orofaringian,

asupra motilitatii,

afecteaza statusul functional al colonului si metabolizarea gastrointestinala si a medicamentelor.

mestecatul si inghititul sunt jenate de xerostomie(senzatie de gura uscata). Efectele secundare

ale unor medicamente constituie cauza principala a xerostomiei, in timp ce un numar mic de
cazuri este dat de anumite afectiuni cum ar fi sindromul Sjogren (boala autoimuna care afecteaza
glandele exocrine, in special cele implicate in secretia de lacrimi si saliva).

disfagia (dificultatea la inghitit) este observata cel mai adesea la pacientii care sufera de disfunctii
cognitive sau de perceptie, secundare unui AVC, bolii Parkinson, miasteniei gravis etc.

intarzierea in evacuarea gastrica poate prelungi contactul mucoasei gastrice cu unele medicamente cum
sunt AINS, cu consecinte asupra mecanismelor de aparare a mucoasei gastrice.

aceasta poate predispune varstnicul la leziuni ale mucoasei gastrice si, consecutiv, la ulceratii.

unii pacienti pot suferi de o hiposecretie acida severa (aclorhidrie), asociata cu atrofie gastrica.

asocierea cu unele afectiuni ale colonului, cum sunt cancerul de colon, diverticuloza, constipatia.

Afectiuni psihocognitive

Primele manifestari apar in jurul varstei de 40-50 de ani. Dupa 80 de ani, greutatea creierului
scade cu circa 10%. Aceasta micsorare nu influenteaza insa activitatea mentala.
Studiul functiilor intelectuale arata:
o scadere a memoriei pentru datele recente
dar posibilitatile de sinteza ale varstnicului, ca urmare a experientei si antrenamentului, se pot
mentine.

desii unele aspecte ale cognitiei sunt afectate de varsta, multe dintre modificarile aparute si considerate
ca o consecinta inevitabila a senescentei cerebrale pot fi, de fapt, rezultatul injuriilor asupra funtiei
cerebrale asociate cu unele afectiuni legate de varsta.

detectarea unor astfel de modificari, care se pot stabiliza sau chiar pot regresa sub tratament adecvat

un impact negativ asupra atentiei le au:

modificarile perceptiei senzoriale,

existenta unor boli,

durerea cronica,

anumite medicamente,

tulburarile psihice (in special anxietatea si depresia),

De asemenea, inaintarea in varsta scade capacitatea de adaptare a organismului la situatii noi.

Uneori, boala obliga varstnicii la o restrangere a activitatii in locuinta sa, care, astfel, devine
un loc numai al sau, ce i confera siguranta; de aceea, orice iesire din acest mediu i produce
neliniste si agitatie.
Echilibrul psihologic al batranului poate fi afectat de:
schimbarea locuintei,

decesul partenerului,

plecarea copiilor din casa parinteasca,

diminuarea veniturilor,

aparitia unor boli grave, precum cancerul.

toate acestea, suprapuse unor grade diferite de degenerare cerebrala, pot duce la tulburari de
afectivitate, de memorie, boala Parkinson, boala Alzheimer.

Aparitia bolilor grave, invalidante, duce la imobilizarea prelungita a bolnavuIui, cu pierderea

autonomiei si a capacitatii de autoingrijire. Un om ramas singur, bolnav, abandonat, constient ca
renunta azi la una, maine la alta, imbatraneste cu o viteza incredibila.
La nivelul aparatului respirator, capacitatea maximă de funcţionare a plămânilor poate
scădea cu aproape 40% între 20 şi 70 de ani ; are loc o reducere a capacităţii vitale, a VEMS-ului (volumul
maxim de aer expirat din plămâni în prima secundă a unei expiraţii forţate începută de la poziţia
inspiratorie maximă) şi a capacităţii de difuziune alveolo-capilară. Declinul funcţiei respiratorii este mai
rapid la fumătorii activi sau pasivi.

La nivelul aparatului cardiovascular, îmbătrânirea determină hipertrofierea

miocardului şi o serie de modificări hemodinamice. Modificările produse de vârstă conduc la
confruntarea aparatului cardiovascular cu creşterea tensiunii arteriale, creşterea presiunii pulsului,
creşterea timpului de conducere la nivelul nodului atrioventricular, complexe atriale şi ventriculare
premature.

Modificări fiziologice în anatomia inimii : – creşterea în greutate a inimii, cu creşterea masei ventriculului
stâng (VS) şi hipertrofie ventriculară stângă (HVS) ; – fibroză, acumulare de colagen în miocard

scleroză şi calcificarea valvelor cardiace ; – dilatarea şi calcificarea arterelor coronare.

O parte dintre modificările produse de vârstă pot fi reversibile cel puţin parţial, dacă nu în totalitate.
Astfel, efectuarea unui program regulat de exerciţii fizice îmbunătăţeşte funcţia cardiacă prin scăderea
tensiunii arteriale. Restricţia calorică duce la scă- derea greutăţii, a tensiunii arteriale şi a factorilor de
risc asociaţi cu ateroscleroza. Administrarea de omega 3 şi antioxidanţi a fost asociată cu încetinirea ratei
de îmbătrânire a sistemului vascular. Abordarea farmacologică cu inhibitori ai enzimei de conversie,
antagonişti ai aldosteronului şi beta-blocante poate influenţa remodelarea vasculară şi cardiacă asociată
cu hipertensiunea arterială, ateroscleroza şi stopul cardiac.

Acuitatea vizuală este diminuată la vârstnici. Declinul func- ţiei vizuale se manifestă prin
creşterea dificultăţii de adaptare la întuneric, dificultate în distingerea culorilor, scăderea contrastului în
imagine, îngustarea câmpului vizual, dificultate la citit.

Presbiopia reprezintă diminuarea puterii de acomodare a ochiului, un proces normal în cadrul

îmbătrânirii. Odată cu înaintarea în vârstă, cristalinul se subţiază şi îşi pierde din elasticitate, iar muşchii
care susţin cristalinul sunt şi ei uşor afectaţi. Aceste două schimbări scad capacitatea de acomodare în
special pentru vederea la apropiere. Însă aceste modificări apar gradat, deşi poate părea că această
diminuare a acomodarii survine brusc.

Principalul simptom al presbiopiei este vederea neclară, în special în distingerea obiectelor apropiate.
Aceasta se înrăută- ţeşte la lumina slabă sau pe un fond de oboseală. Necorectată, presbiopia se
manifestă subiectiv prin oboseală la lectură, înţepături oculare, cefalee, tendinţa la somnolenţă, iar
obiectiv, poate apărea discretă congestie conjunctivală.

Corecţia presbiopiei se realizează prin lentile convexe cu valoare dioptrică progresivă începând cu +0,50
dioptrii. Prescrierea ochelarilor pentru hipermetropie (vederea „de aproape“) trebuie individualizată în
funcţie de confortul vizual al pacientului.
Scăderea acuităţii auditive. În general, scăderea auzului afectează persoanele cu vârsta
peste 65 de ani, la aceasta contribuind o serie de factori printre care se numără expunerea repetată şi
prelungită la zgomote excesive, medicamentele ototoxice, acţiunea unor substanţe chimice, infecţii virale
sau bacteriene, trasul la ţintă, unele afecţiuni (de exemplu, diabet zaharat) sau poate apărea chiar ca
efect advers al unor medicamente.

Aproximativ 44% dintre persoanele cu vârsta peste 60 de ani suferă de scăderi semnificative ale acuităţii
auditive. Acest număr creşte la 65% pentru cei cu vârste cuprinse între 70 şi 79 de ani şi sare la 90%
pentru cei trecuţi de 80 de ani.

Sistemul nervos. Multe dintre aspectele celulare şi moleculare ale îmbătrânirii creierului sunt
similare cu cele ale altor organe, ca de exemplu metabolismul energetic insuficient, acumularea
agregatelor proteice intra- şi extracelular etc.

Ca urmare a complexităţii structurale a celulei nervoase, există o serie de modificări unice pentru
sistemul nervos, printre care moartea neuronilor, pierderea sinapselor etc. Pierderea sinapselor în
afecţiunile neuro-vegetative este strâns corelată cu simptomatologia clinică.

Aşa cum se întâmplă în tot organismul, vasele care aprovizionează creierul cu sânge sunt vulnerabile la
ateroscleroză şi arterioscleroza, ceea ce le face susceptibile la ocluzie şi rupere (accident vascular
cerebral – AVC), cauza majoră a dizabilităţii şi morţii la populaţia vârstnică.

Reducerea perfuziei cerebrale în absenţa unui AVC confirmat poate avea o contribuţie importantă în
disfuncţiile cognitive prezente la vârstnici. Diminuarea fluxului cerebral sanguin apare odată cu înaintarea
în vârstă, fiind acompaniată de declinul ratei metabolice cerebrale pentru oxigen şi glucoză.

Modificările vascularizaţiei cerebrale legate de vârstă sunt similare în general cu cele ale vaselor din
celelalte regiuni ale corpului şi sunt cel mai probabil rezultatul unor modificări celulare şi moleculare
comune, incluzând distrugerea oxidativă a celulelor endoteliului vascular şi răspunsul inflamator în care
macrofagele pot penetra bariera hematoencefalică.

La nivelul aparatului renal apar o serie de modificări fiziologice, cum ar fi scăderea

dimensiunii rinichilor în valoare absolută, cu 20-40% odată cu înaintarea în vârstă, dar raporturile dintre
dimensiunile rinichiului şi suprafaţa corporală nu se modifică, sugerând că scăderea dimensiunilor renale
este proporţională cu cea a dimensiunii corporale, fenomen caracteristic îmbătrânirii ; numărul şi
volumul glomerulilor identificabili scade odată cu vârsta ; volumul şi lungimea tubilor renali scad, fluxul
sanguin renal şi rata de filtrare glomerulară suferă un declin important.

Modificări bioumorale. În interpretarea datelor de laborator trebuie să ţinem seama

că parametrii biologici pot suferi anumite modificări considerate a fi fiziologice la pacienţii vârstnici.
Astfel, hemoglobina atinge valori de 12 mg/dl (OMS) la o persoană în vârstă de 70 de ani, valoarea
glicemiei atinge 130 sau chiar 150 mg/dl ; colesterolemia creşte cu 35 mg % la bărbaţi şi 45 mg% la
femei, peste limita considerată normală la adult ; viteza de sedimentare a hematiilor atinge un maxim în
decadele a cincea şi a şasea de viaţă, cu valori de 15-20 mm/h ; sideremia este scăzută, scăderea fiind
mai accentuată la femei ; trigliceridele tind spre valoarea maximă admisă la adult, în timp ce proteinemia
scade până la limita inferioară a intervalului de normalitate de la adult.

Îmbătrânirea sistemului endocrin duce la apariţia unei serii de modificări. Astfel, secreţia
glandelor suprarenale după vârsta de 50 de ani poate provoca apariţia obezităţii şi a hipertensiunii
arteriale

Sub aspect psiho-emoţional, personalitatea individului se dovedeşte rezistentă la scurgerea

anilor, părând să nu sufere modificări. Atenţia, concentrarea suferă, de asemenea, de pe urma impactului
cu bătrâneţea. Sunt binecunoscute labilitatea afectivă şi hiperemotivitatea persoanelor vârstnice.
Adeseori, bătrâneţea este însoţită de o stare depresivă, tendinţa la izolare şi singurătate

Modifidiri patologice produse de procesul de imbatranire

Odata cu inaintarea in varsta, organismul isi pierde capacitatea de adaptare la efort, la

schimbare si la agentii cu potential nociv.
In cursul procesului de imbatranire, apar numeroase modificari patologice, lent sau rapid
progresive, induse de factori genetici, de mediu si psiho-sociali.
Astfel, ereditatea joaca un rol important in determinarea unor afectiuni, precum:
hipertensiunea arteriala,

diabetul zaharat,

obezitatea,

glaucomul,

cancerul.

Obiceiurile alimentare, sedentarismul, situatia financiara, stresul, pot duce la o serie de

manifestari patologice:
obezitate,

hipertensiunea arteriala,

osteoporoza, fracturi,

cresterea susceptibilitatii la infectii,

anemii,

cancer.

Polipatologia este caracteristica varstnicului.

Fiecare modificare atrage dupa sine si alte modificari. De exemplu, cariile dentare,
parodontoza, edentatia partiala sau totala implica o scadere a capacitatii de masticatie a
alimentelor, precum si tulburari de vorbire.