Sunteți pe pagina 1din 10

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Cuprins
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

 Aspecte generale
 Noţiunea şi scopul cauzelor care înlătură răspunderea
penală
 Amnistia
 Prescripţia răspunderii penale
 Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia
 Împăcarea părţilor
 Cauzele de nepedepsire

1.1 OBIECTIVE
Asimilarea cunoştinţelor referitoare la cauzele care înlătură
răspunderea penală

1.2 Aspecte generale


Pentru ca legea penală să-şi realizeze scopul, răspunderea penală este
consecinţa obligatorie a săvârşirii unei infracţiuni. Inevitabilitatea
răspunderii penale este un principiu al instituţiei ca atare, principiu care
evidenţiază aspectul de constrângere al răspunderii penale care se
materializează în dreptul şi obligaţia statului de a aplica pedeapsa sau
alte sancţiuni penale persoanelor care au săvârşit infracţiuni.
Fără inevitabilitatea răspunderii penale, asa cum s-a spus,
întregul mecanism al reglementării juridice a relaţiilor de apărare
sociale ar deveni inoperant, autoritatea legii ar fi grav compromisă iar
ordinea în drept n-ar putea fi restabilită.
În planul dreptului procesual penal, inevitabilitatea răspunderii
penale se exprimă sub forma principiului oficialităţii acţiunii penale.

1.3 Noţiunea şi scopul cauzelor care înlătură răspunderea penală

Cauzele care înlătură răspunderea penală au fost definite ca instituţii de


drept penal destinate să asigure constrângerii juridice penale, o
incidenţă şi funcţionare care să corespundă scopurilor legii penale şi
scopurilor pedepsei. Ele se întemeiază pe anumite realităţi care se pot
ivi în legătură cu aplicarea sancţiunilor penale şi care, din punct de
vedere social-uman şi politic penal, trebuie să fie ţinute în seamă la
realizarea unei juste şi utile represiuni.
Cauzele care înlătură răspunderea penală nu se confundă nici cu
dezincriminarea deoarece ele înlătură răspunderea penală în raport cu
trecutul, deci pentru fapte săvârşite, în vreme ce dezincriminaea
produce efecte şi pentru trecut, dar mai ales pentru viitor.

Cadrul legal al cauzelor care înlătură, răspunderea penală.


aspecte comune.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt reglementate în


Titlul VII al părţii generale a Codului Penal, împreună cu aceste cauze
care înlătură executarea pedepsei şi consecinţele condamnării. Aceste
cauze cu efecte ample în lanul răspunderii penale sunt: amnistiţia,
prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile sau
retragerea acesteia şi împăcarea părţilor.
În general cauzele care înlătură răspunderea penală nu produc
efecte în raport cu consecinţele extrapenale ale infracţiunii săvârşite.
Pe lângă cauzele prevăzute în Titlul VII al părţii generale, Codul
penal instituie si alte cauze de înlăturare a răspunderii penale prin
norme prevăzute în partea specială. Astfel, potrivit art. 278 C. pen,
pentru anumite infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate,
acţiunea penală se pune în miscare numai la sesizarea organelor
competente, ale căilor ferate.
De asemenea, în conformitate cu art. 337 şi art 355 C. pen., acţiunea
penală pentru anumite infracţiuni contra capacităţii de apărare se pune
în mişcare numai la sesizarea comandantului.
Condiţionarea tragerii la răspundere penală în aceste cazuri, de
sesizarea prealabilă a unei anumite autorităţi, prevăzută expres de lege
are la baza raţiuni care ţin de specificul activităţilor din domeniul
circulaţiei pe căile ferate sau în domeniul militar.

1.4 Amnistia
NOŢIUNE

Amnistiţia este un act de clemenţă al puterii legiuitoare prin care, în


temeiul unor considerente social-politice şi de politică penală şi în ondiţii
anume prevăzute, se înlătură răspunderea penală sau consecinţele acesteia
pentru infracţiuni săvârşite până la data adoptării lui.

TRĂSĂTURILE AMNISTIŢIEI

În primul rând amnistiţia este un act de clemenţă, adică un fel de


iertare pentru anumite infracţiuni săvârşite într-un anumit interval de timp.
Actul în sine este de competenţa puterii legiuitoare, a Parlamentului.
Fiind un act de clemenţă, de iertare a celor care au săvârşit anume
infracţiuni, este firesc ca această iertare să nu o poată acorda decât puterea
care a incriminat faptele respective ca infracţiuni.
O trăsătură importantă a aministiţiei are în vedere efectele ei în
sensul că ele privesc anumite infracţiuni, de regulă, specificate în actul prin
care se acordă şi care sunt săvârşite într-o anumită perioadă de timp,
respectiv înainet de adoptarea actului.

FELURILE AMNISTIŢIEI

În funcţie de momentul în care se adoptă actul de clemenţă, se


distinge între amnistiţia înainte de condamnare, amnistiţia după
condamnare, care poate interveni înainte sau în timpul executării pedepsei
sau a altor sancţiuni penale şi amnistiţia poste executorie care intervine
după xecutarea pedepselor sau a altor sancţiuni penale.
În raport cu sfera de cuprindere, amnistiţia poate fi generală atunci
când se acordă pentru toate infracţiunile săvârşite până la data acordării ei,
si specială, atunci când este acordată numai pentru anumite infracţiuni,
infracţiuni determinate după anumite criterii cum ar fi: natura infracţiunilor,
gravitatea acestora, persoana care le-a săvârşit.
Trebuie să facem distincţia între amnistiţia necondiţionată (pură şi
simplă), caz în care beneficiarul ei, ca atare, nu este supus vreunei condiţii,
şi amnistiţia condiţionată, situaţie în care amnistiţia ca atare este
condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe care pot privi infracţiunile sub
anumite aspect obiective sau subiective, condiţiile în care au fost săvârşite
ori pe infractor prin prisma vârstei, antecedentelor etc.

CARACTERELE AMNISTIŢIEI

Privită prin prisma incidenţei sale, amnistiţia are întotdeauna un


caracter real. Ca urmare, deci ea operează in rem, în sensul că priveşte
faptele săvârşite.
Faţă de subiecţii răspunderii penale, amnistiţia are un caracer
obligatoriu. Caracterul obligatoriu al amnistiţiei se evidenţiază mai ales în
raport cu organele de stat care exercită constrângerea ca element
predominant în cadrul răspunderii penale (organele de cercetare şi urmărire
penală, instanţele de judecată, etc) şi derivă din împrejurarea că amnistiţia
este acordată prin lege.

CONDIŢIILE AMNISTIŢIEI
O primă condiţie care se cere îndeplinită pentr ca amnistiţia să fie
incidentă priveşte momentul săvârşirii infracţiunilor. Prin definiţie,
aminstiţia nu se poate aplica decât faptelor comise până la data adoptării
actului prin care ea se acordă. Cu alte cuvinte, activităţile infracţionale
pentru a intra sub incidenţa actului de amnistiţie trbuie să se situeze în timp,
înainte de data la care a fost adoptat acest act.
Przentând diferite tipuri sau feluri de amnistiţie, am arătat că, practic,
întotdeauna beneficul amnistiţiei ca atare este condiţionat.
Condiţiile în sine privesc fie infracţiunea, fie pe infractor. Verificarea
îndeplinirii lor este în special atributil organelor judiciare, şi este
obligatorie.

EFECTELE AMNISTIŢIEI

Dacă amnistiţia intervine înainte de pronunţarea unei hotărâri de


condamnare, are ca efect înlăturarea răspunderii penale în temeiul art.119
alin. C. pen. Practic, în sfera dreptului procsual penal efectul echivalează cu
imposibilitatea începeii procesului penal sau cu încetarea lui în ipoteza în
care a început, indiferent de faza în care se află.
Potrivit art.119 alin.3 amnistiţia nu are efecte asupra măsurilor de
siguranţă şi a măsurilor educative. Considerentele care ar justifica această
opţiune a legiuitorului ar ţine caracterul eminamente preventiv şi nerepresiv
al celor două categorii de sancţiuni de drept penal, care sunt luate şi în
interesul făptuitorului pentru ca acasta să nu fie expus, în sensul de a
săvârşii din nou fapte prevăzute de legea penală.
Amnistiţia nu produce efecte în raport cu consecinţele civile care
izvorăsc din fapta infracţională săvârşită pentru că dreptul la despăgubire
aparţine celui păgubit şi ca urmare statul nu poate renunţa prin amnistiţie la
un drept care nu-i aparţine.

1.5 Prescripţia răspunderii penale


Aspecte generale privind prescripţia în dreptul penal

Normele juridice în general, au un caracter temporar, atât


sub aspectul duratei lor în timp, cât şi sub aspectul efectelor pe
care le produc.
Prescripţia în dreptul penal este reglementată sub două
modalităţi, respectiv prescripţia răspunderii penale şi prescripţia
executării pedepsei.

Noţiunea prescripţiei răspunderii penale

În Capitolul I, destinat unor probleme generale ce privesc


instituţia răspunderii penale, am arătat că promptitudinea în
tragerea la răspundere a clor care au săvârşit infracţiuni este un
principiu caer guvernează instituţia în sine.
Realitatea a demonstrat că sunt cazuri în care tragerea la
răspundere a infractorilor nu s-a putut realiza prompt şi deci, în
timp util, fie datorită împrejurării că infracţiunile nu au fost
descoperite la timp, fie datorită faptului că infractorii nu au putut
fi identificaţi sau prinşi.
În aceste situaţii este evident că trecerea timpului are
consecinţe reale care nu pot fi trecute cu vederea în planul
răspunderii penale.
În primul rând trecerea timpului stinge rezonanţa, ecoul pe
care fapta l-a avut în plan social. Fapta ca atare, în general, se
stinge din memoria oamnenilor, probele dispar sau se degradează
în materialitatea lor sau din memoria martorului, împrejurare ce
îngreunează considerabil sau face chiar imposibilă tragerea la
răspundere penală.
În lumina celor expuse putem defini prescripţia
răspunderii penale ca fiind o cauză care înlătură răspundeea
penală pentru o infracţiune datorită trecerii în anumite
condiţii, a unui interval de timp de la data săvârşirii ei.
Prescripţia răspunderii penale are un caracter real pentru că
ţine în principal de faptă, de momentul în care aceasta s-a săvârşit.

Termenele prescripţii răspunderii penale

a. Durata termenelor

Stabilitatea termenelor, a duratei lor, reprezintă, în cazul


prescripţiei o chestiune care ţine de însăşi esenţa instituţiei.
Portivit art. 122 C. pen. Termenele de prescripţie a
răspunderii penale sunt:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii
mai mare de 15 ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu
depăşeşte 15 ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu
depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii mai mare de1 an, dar care nu depăşeşte
5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an sau amenda;
În cazul infracţiunilor săvîrşite de minori, temenele
prescripţiei răspunderii penale se reduc la jumătate.

b. Calculul termenelor de prescripţie

Durata temenelor este stabilită de lege, în timp ce calculul


împlinirii lor este atributul organelor judiciare.
Potrivit art.122 alin.2 C.pen temenele prescripţiei
răspunderii penale se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii,
adică din ziua în care a luat sfârşit activitatea infracţională,
indiferent de forma pe care a imbrăcat-o infracţiunea (tentativă
sau fapt consumat).
În calculul infractiunii progresive, calculul termenului de
prescripţie se face în raport cu momentul în care s-a produs
ultimul rezultat şi nu în raport cu momentul de realizare a
actului care l-a determinat; în cazul infracţiunii continue
termenul se calculează de la data încetării activităţii
infracţionale, iar în cazul infracţiunii continuate, calculul se
face în raport cu data la care s-a săvârşit ultimul act in
compunerea infracţiunii.

Interpretarea şi suspendarea cursului prescripţii


răspunderii penale

În măsura în care în intevalele de timp ce reprezintă


termenele prescripţiei s-au intreprins demersuri în planul
tragerii la răspundere penală, cursul prescripţiei se întrerupe,
iar în alte situaţii, cursul se suspendă.

a. Întreruperea cursului prescipţiei

Potrivit art. 123 alin. 1 C. pen. Cursul termenlor de


prescripţie se întrrupe prin îndeplinirea oricărui act care,
potrivit legii trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în
desfăşurarea procesului penal.
Nu orice act realizat în cursul procesului penal întrerupe
cursul prescripţii ci numai acela care, potrivit legii, trebuie în
mod obligatoriu aduse la cunoştinţă, comunicate învinuitului
sau inculpatului.
Potrivit art. 123 alin. 2, după fiecare întrerupere, începe să
curgă un nou termen de prescripţie. Noul termen se calculează
din momentul, de la data efectuării actului de întrerupere.
Întreruperea produce efecte în raport cu toţi participanţii,
chiar dacă actul de întrerupere piveşte numai pe unii dintre ei.

b. Suspendarea cursului prescripţiei

Cursul prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe


timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut
ori de neînlăturat împiedică depunerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea procesului penal.
Două sunt categoriile de cauze care pot determina
suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale. În rima
categorie intră acele situaţii în care tragerea la răspundee este
împiedicată de nerealizarea unei condiţii expres prevăzută de o
dispoziţie legală.
A doua categorie de cauze care determină suspendarea
prescripţiei răspunderii penale priveşte împrejurările de
neprevăzut sau de neînlăturat care împiedică pentru o anumită
perioadă desfăşurarea activităţii judiciare, cum ar fi: un
cutremur de pământ, o inundaţie, starea de război.

Efectele prescripţiei răspunderii penale

Prescripţia răspunderii penale are ca efect înlăturarea


răspunderii penale pentru orice infracţiuni săvârşit cu excepţia
infracţiunilor contra păcii si omenirii care sunt
imprescriptibile. Această excepţie este prevăzută în art. 121
alin 2 C.pen şi se întemeiază pe ideea că în cazul săvârşirii
acestor infracţiuni, datorită gravităţii lor şi a periculozităţii
deosebite a făptuitorului trecerea timpului nu produce în plan
social juridic acel mutaţii care să justifice renunţarea la
constrângerea penală.
Trecând cu vederea temeiurile care justifică pe deplin
prescripţia răspunderii penale, trebuie să arătăm că beneficiul
efectelor sale este de multe ori şi consecinţa unor carnţe ce
există în activitatea organelor judiciare, să identifice şi să
prindă pe cei care le-au săvârşit, aplicându-le sancţiunile
prevăzute de lege.
.

1.6 Lipsa plângerii prealabile sau retragera acesteia


Aspecte generale

Având în vedere că infracţiunea este cea mai gravă faptă


antisocială în sfera încălcărilor legii, în general, reacţia socială, reacţia
de constrângere care se realizează în cadrul răspunderii penale este
obligatorie. În plan concret, obligativitatea răspunderii penale sau
inevitabilitatea acesteia presupune că în cazul săvârşirii unei
infracţiuni, statul, prin organele sale specializate să aibă dreptul şi
obligaţia, în acelaşi timp să identifice făptuitorul şi să aplice o
sancţiune, conform prevederilor legii.

Plângerea prealabilă, condiţie a răspunderii penale

Plângerea prealabilă este o instituţie cu dublă natură juridică, fiind


reglementată atît de normele dreptului penal, cât şi de normele
dreptului procesual penal. Din punct de vedere al dreptului penal,
plângerea prealabilă apare ca o condiţie a răspunderii penale.
Plângerea pralabliă se deosebeşte de plăngerea ca mod de sesizare a
faptei.
Pentru ca plângerea pralabilă să fie o o condiţie a răspunderii
penale, trebuie să îndeplinească cumulativ anumite cerinţe:
a) să fie în primul rând prevăzută ca atare, în mod express conţinutul
trextului de lege care incriminează fapta ca infracţiune.
b) Plângerea prealabilă trebuie să fie făcută de persoana vătămată
c) Plângerea prealabilă, pentru a produce efectul ce-i este specific,
declanşarea procesului de tragere la răspundere penală a
făptuitorulu, trebuie să mai indeplinească anumite cerinţ cu privire
la forma , locul şi termenul de introducere.
Aceste cerinţe sunt prevăzute şi reglementate de normele dreptului
procesual penal.

LIPSA PLÂNGERII PREALABILE SAU RETRAGEREA


ACESTEIA, CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA
PENALĂ

a. Lipsa plângerii prealabile

În conformitate cu art.131 alin. 1 C.pen în cazul infracţiunilor


pentru care tragerea la răspundere penală se face la plângerea
prealabilă, lipsa plângerii prealabile înlătură răspunderea penală.
Plîngerea prealabilă lipseşte în primul rând în situaţia în care
persoana vătămată nu a formulat-o ca atare. Neintroducerea plângerii
echivalează ci o manifestare de voinţă unilaterală a persoanei
vătămate, care potrivit legii, are ca efect înlăturarea răspunderii
penale pentri infracţiunea săvârşită.

b. Retragerea plângerii prealabile

Retragerea plângerii prealabile are o semnificaţie juridică


asemănătoare cu lipsa plângerii cu menţiunea că, în acest caz, este
vorba de o reevaluare a unei manifestări de voinţă iniţiale, în sensul
că se revine asupra intenţiei exprimate prin introducerea anterioară în
condiţiile legii a plângerii prealabile.
Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi
necondiţionată, adică să privească atât aspectul penal, cat şi pe cel
civil şi să nu fie întemeiată în anumite condiţii.

ALTE ASPECTE PRIVIND PLÂNGEREA PREALABILĂ

a. Indivizibilitatea răspunderii penale

Potrivit art.131 alin.3, fapta care a adus vătămare mai multor


persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea s-a făcut sau
se menţine numai de către una dintre ele (indivizibilitatea activă). În
alin.4 al aceluiaşi articol se prevede că fapta atrage răspunderea
penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei, chir dacă plângerea
prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre ei
(indivizibilitate pasivă).
b. Excepţie cu privire la efectele lipsei plângerii prealabile
Potrivit art.131 alin. 5 C.pen., plângerea prealabilă nu este
necesară în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Pe cale
de consecinţă, în ipoteza că persoana vătămată este un minor, lipsa
plângerii sau retrgerea acesteia nu mai reprezintă cauze care înlătură
răspunderea penală, care va fi angajată din oficiu în scopul protejării
prin efectul legii a intereselor minorului.

1.7. Împăcarea părţilor


CONDIŢIILE ÎMPĂCĂRII PĂRŢILOR
Aceste condiţii privesc cazurile în care poate interveni, persoanele între
care ea intervine, obiectul ca atare al împăcării, caracterul împăcării şi
intervalul de timp în care împăcarea se poate realiza.
a)Împăcarea părţilor se poate realiza în cazul acelor infracţiuni la care
legea prevede, în mod express, că ea reprezintă o cauză care înlătură
răspunderea penală.
b)Împăcarea trebuie să se facă între persoanele implicate în conflictul
penal,adică între partea vătămată şi infractor.
c) Împăcarea trebuie să fie personală, adică să precizeze persoanele care s-
au înţeles să pună capăt conflictului.
d)Împăcarea trebuie să fie explicită, de regulă expresă, în faţa autorităţilor
judiciare, neputând fi dedusă din anumite situaţii sau împrejurări.
e) Pentru a produce efectele ce-i sunt specifice, împăcarea trebuie să fie
totală, necondiţionată şi definitivă.
f) Pentru a produce efecte, împăcarea poate să intervină în orice etapă de
realizare a răspunderii penale, dar înainte ca hotărârea instanţei cu privire
la infracţiunea săvârşită să rămână definitivă.
EFECTELE ÎMPĂCĂRII PĂRŢILOR
Dacă împăcarea părţilor cu respectarea tuturor condiţiilor necesare s-a
realizat, răspunderea penală a celui care a săvârşit infracţiunea este înlăturată.
Spre deosebire de celelalte cauze care înlătură răspunderea penală, împăcarea
părţilor are ca efecte mai largi în sensul că ea înlătură şi consecinţele civile
care se nasc din săvârşirea infracţiunii.

1.8. Cauzele de nepedepsire


CAUZELE GENERALE DE NEPEDEPSIRE
Aceste cauze sunt desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului.
Existenţa lor depinde de îndeplinirea unor cerinţe analizate în partea a doua a
cursului. În măsura în care aceste cerinţe sunt îndeplinite, desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului au ca efect nepedepsirea.
CAUZE SPECIALE DE NEPEDEPSIRE
Cauzele speciale de nepedepsire sunt prevăzute în textele de lege ce
cuprind normele de incriminare şi sunt paritcularizate în funcţie de
conţinutul cestor norme şi de finalitatea pe care ele o vizează.
Astfel, în art.260 C. pen, care incriminează mărturia mincinoasă, se
prevede în alin. 2 o cauză specială de nepedepsire, potrivit căreia cel care
comite mărturia mincinoasă nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale mai
înainte de a se produce arestarea inculpatului şi în toate cauzele mai înainte
de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie , ca urmare a
mărturiei mincinoase, îşi retrage mărturia. De asemenea în cazul dării de
mită, făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţilor fapta mai înainte
ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.
Este evident că în cele două cazuri prezentate cu titlu de exemplu,
conduita ulterioară săvârşirii infracţiunilor micşorează foarte mult pericolul
social al acestora şi pun în lumină, în acelaşi timp, o reconsiderare totală a
activităţii infracţionale de către însuşi autorul ei, motiv pentru care
răspunderea penală, pedeapsa nu numai este justificată şi nici necesară.