LUCRAREA 5

A. STUDIUL MICROSTRUCTURII CUPRULUI ŞI

ALIAJELOR DE CUPRU

A.1 Scopul lucrării

Stabilirea legăturilor ce există între diagramele de echilibru, microstructura şi

proprietăţile aliajului de cupru.

A.2 Principii teoretice

Cuprul şi aliajele sale au, după aliajele Fe-C şi aliajele de aluminiu, cea mai
largă întrebuinţare în tehnică. Aceasta datorită faptului că, prezintă o serie de
proprietăţi tehnice foarte importante, ca de exemplu: plasticitate ridicată,
conductibilitate termică şi electrică mare şi o bună rezistenţă de coroziune.
Cuprul, posedând reţea cubică cu feţe centrate, cu număr maxim de sisteme de
alunecare (24), posedă o plasticitate foarte ridicată. Rezistenţa lui la rupere este însă

Fig.A. 1. Structură de turnare Fig.A. 2. Structură de recristalizare. Cupru

cupru pur turnat. Atac HNO3 pur deformat plastic şi recopt. Atac : HNO3
conc. 200 : 1. conc. 200 : 1.

relativ scăzută (R 20 daN/mm2), iar duritatea este, de asemenea, redusă (în jurul a 40
HB).
Structura de turnare a cuprului este prezentată în fig. A.1. După cum se vede
din această figură, ea este formată din grăunţi mari, cu suprafeţe rotunjite (limite
sinuoase). În urma deformării plastice la rece, urmate de recoacere de recristalizare,
rezultă, în schimb, grăunţi poliedrici, străbătuţi de numeroase benzi de maclare.
Această structură, cunoscută sub denumirea de structură de recristalizare, este
prezentată în fig.A. 2.
 Pentru obţinerea unor materiale cu proprietăţi superioare şi la un preţ de cost
mai scăzut, cuprul se înlocuieşte parţial cu alte elemente, rezultând şi aliajele de
cupru.
Mai jos este prezentată o clasificare a aliajelor de cupru.
obişnuite (normale)(Cu +Zn)
Alame
Aliaje de cupru speciale (Cu + Zn + Al,Mn,Ni,Sn,Si)
obişnuite (Cu +Sn)
Bronzuri
speciale (Cu +Pb, Si, Mn, Be, Al,Zr)

A.2.1 Alamele obişnuite

 Aliajele Cu-Zn poartă denumirea de alame obişnuite. Diagrama de echilibru
Cu-Zn, prezentată în figura 3, se compune din cin cinci diagrame cu peritectic simple,
din care rezultă şase faze distincte ,,,,,. Faza  este o soluţie solidă de
înlocuire, de zinc în cupru şi prezintă o reţea cubică cu feţe centrate. Limita de
solubilitate a zincului în cupru, la temperatura ambiantă, este de aproximativ 39%.
Alamele cu conţinut de zinc până la 39% sunt formate deci numai din soluţie solidă
, fiind cunoscute sub denumirea de alame monofazice sau alame .

Fig.A. 3. Diagrama de echilibru a sistemului Cu – Zn.

Alamele monofazice (cu structura formată din soluţie solidă ) au o plasticitate

ridicată şi ele se prelucrează frecvent prin deformare plastică la rece.
Aceste alame sunt utilizate pentru confecţionarea de piese în industria electrotehnică,
diverse piese, care se obţin prin ambutisare (alama de cartuşe), ţevi, tuburi etc.
În fig. A.4 este prezentată microstructura unei alame monofazice , care a fost
deformată plastic la rece şi apoi recoaptă. Se disting grăunţi poligonali de soluţie
solidă  şi macle.
Alamele, care conţin peste 39% Zn, situate în domeniul  + , sunt aliaje bifazice.
Microstructura unei astfel de alame este prezentată în fig.A. 5. Faza  prezintă o
reţea cubică cu volum centrat ordonată, atomii de cupru ocupând poziţii în nodurile
reţelei, iar atomii de zinc fiind prinşi în centrele celulelor elementare. La temperaturi
cuprinse între 453 şi 4700C soluţia solidă  trece în soluţie solidă , care are tot reţea
cubică cu volum centrat, dar este o soluţie solidă neordonată.
Privite la microscop, alamele bifazice  +  prezintă un fond deschis de
soluţie solidă , în care se află incluse insule, mai închise la culoare, de soluţie solidă
. Aceste alame
prezintă, la
temperatura
ambiantă, o
duritate, o
rezistenţă la uzare
mai ridicate,
decât ale
alamelor
Fig. A.4. Alamă marca CuZn 20 Fig. A.5. Alamă marca CuZn 40.
deformată plastic la rece şi Structură de turnare.Atac HNO3.
recoaptă. Atac HNO3. 100 : 1 100 : 1.
monofazice . Din această cauză, aceste alame pot fi prelucrate doar prin deformare
plastică la cald. Alamele bifazice  +  sunt utilizate pentru confecţionarea sârmelor
trase la cald, roţilor dinţate, şuruburilor, piuliţelor, diverselor armături etc.
Conţinutul maxim de zinc din aceste alame şi din alamele normale în general
este de 45%.
În tehnică, se utilizează foarte rar alamele cu un conţinut de zinc de peste 45,
datorită rezistenţei scăzute şi mai ales fragilităţii ridicate a acestora.

A.2.2 Alamele speciale

În vederea îmbunătăţirii anumitor proprietăţi, uneori, în alamele obişnuite se

mai adaugă şi alte elemente, obţinându-se aşa numitele alame speciale. Principalele
elemente de adaos, alături de Cu şi Zn sunt: Si, Al, Sn, Pb, Ni.
Alamele cu siliciu se toarnă foarte bine, siliciul mărind fluiditatea alamei
topite. De asemenea, siliciul îmbunătăţeşte sudabilitatea alamelor şi măreşte
rezistenţa lor la coroziune în apă dulce.
Alamele de aluminiu au o bună rezistenţă la coroziune la temperaturi ridicate.
Aluminiul determină creşterea durităţii şi a rezistenţei la rupere şi la uzare.
Alamele de staniu au o rezistenţă ridicată la coroziune în apa de mare, fiind
cunoscute şi sub denumirea de alame marine.
Alamele de plumb se aşchiază foarte bine şi sunt utilizate în construcţia
aparatelor de precizie. Ele au şi proprietăţi bune de antifricţiune.
 Alamele de nichel sunt rezistente la coroziunea la temperaturi ridicate, au o
Fig.A. 6. Secţiune orizontală la temperatura Fig.A. 7. Alamă specială cu nichel
mediului ambiant prin diagrama ternară Cu – Atac FeClÎn
turnată. 3. 200 : 1.
structură apar cristalele de
Zn – Ni. sol. solidă  neomogene. Compoziţia:
60%Cu, 23% Zn, 17%Ni.

rezistenţă la rupere ridicată şi o tenacitate foarte bună. Alama cu peste 7% nichel este
cunoscută sub denumirea de alpaca sau argentan, de la culoarea albă frumoasă,
asemănătoare argintului şi, într-o anumită perioadă, era foarte căutată pentru
fabricarea tacâmurilor.
În figura A.6 este prezentată diagrama ternară Cu-Zn-Ni. Dintre aceste alame,
sunt utilizate, în general, aliajele care prezintă o structură formată din soluţie solidă 
ternară. O astfel de microstructură este prezentată în fig.A. 7.
După turnare, aceste aliaje prezintă o structură dendritică cu compoziţia chimică
neuniformă pe secţiunea cristalului. Zonele deschise la culoare sunt de ss.  mai
bogată în Ni, în timp ce zonele de culoare întunecată sunt de ss.  mai bogată în Cu.

A.2.3 Bronzurile obişnuite (Bronzurile cu staniu)

Bronzurile cu staniu sunt cele mai vechi aliaje cunoscute de către om şi ele au
marcat o epocă în istoria civilizaţiei. În prezent, utilizarea bronzurilor cu staniu s-a
limitat, datorită caracterului deficitar al staniului şi datorită apariţiei bronzurilor
speciale, mai ieftine şi cu proprietăţi mecanice superioare.
 Fig. A.8. Diagrama de echilibru a sistemului Cu-
Sn. În practică, nu se
folosesc bronzuri cu un
conţinut mai mare de
15% Sn, din cauza
fragilităţii, create de
prezenţa fazei , care
apare la concentraţii
mari de Sn. Intervalul
mare de solidificare,
determină o fluiditate
redusă a bronzurilor şi
creşterea porozităţii
pieselor turnate din
astfel de aliaje.
Bronzurile monofazice ,
care prezintă în
structură o singură fază, soluţia
solidă , sunt plastice şi se pot deforma uşor la rece. Plasticitatea maximă se atinge la
un conţinut de 4-6% Sn, mărcile CuSn 4 şi CuSn 6 fiind cunoscute ca bronzuri
obişnuite laminabile (deformabile). Rezistenţa la rupere a acestor bronzuri este relativ
scăzută (aproximativ 30 daN/mm2), prin ecruisare maximă (laminare, trefilare)
putându-se atinge valori ale rezistenţei la rupere, R = 90110 daN/mm2 şi ale durităţii

Fig. A. 9. Bronz marca CuSn 10. Structură de Fig. A.10 Bronz marca CuSn 8.
turnare. Atac : FeCl3. 200 : 1. Structură de recristalizare. Atac :
FeCl3. 200 : 1.

de 200 – 250 HB.

În urma cristalizării, bronzurile monofazice prezintă o structură dendritică, cu
compoziţie chimică neomogenă, pe secţiunea cristalelor (fig.A. 9). Domeniile
întunecate reprezintă miezul cristalelor de soluţie solidă , mai bogată în cupru, iar
zonele de culoare mai deschisă reprezintă periferia cristalelor de soluţie solidă  mai
săracă în Cu şi ceva mai bogată în staniu.
 În urma deformării plastice, urmate de recoacere de recristalizare, se obţin
grăunţi poligonali de soluţie solidă  şi cu benzi de maclare în interiorul lor
(fig. A.10).
În bronzurile obişnuite bifazice apare eutectoidul  + , care conţine 27% Sn şi
care ia naştere la temperatura de 5200C prin descompunerea fazei  .
Faza  este un compus chimic electronic cu formula Cu31Sn8 şi cu raportul numărului
de electroni de valenţă asupra numărul atomilor, egal cu 21/13.
În figura A.11 este prezentată microstructura bronzului CuSn 14, formată din
insule de soluţie solidă  neomogenă, înconjurate de o reţea de eutectoid ( + ).
Prezenţa fazei  determină creşterea durităţii şi deci şi a rezistenţei la uzură a
aliajului. Aceste bronzuri sunt utilizate, din această cauză, pentru confecţionarea
lagărelor de alunecare şi a elementelor de fixare ca: şuruburi, piuliţe, precum şi roţi
dinţate, carcase, arcuri etc.

A.2.4 Bronzurile speciale

A.2.4.1 Bronzul cu aluminiu

În figura A.12 este prezentată diagrama de echilibru Cu – Al. Din acest sistem
prezintă interes fazele ,  şi 2. Faza  este o soluţie solidă de aluminiu în cupru,
care cristalizează în sistemul cubic cu feţe centrate. La un conţinut de aluminiu mai
mic de 9,4%, structura acestor bronzuri va fi formată, în exclusivitate, din soluţie
solidă . Din această cauză, aceste bronzuri sunt plastice şi pot fi prelucrate prin
deformare plastică la rece. În aliajele cu
peste 9,4% Al, apare în structură şi un
amestec mecanic (eutectoid), format din 
+ 2. Acest eutectoid conţine 11,8% Al şi ia
naştere la temperatura de 5700C, prin
descompunerea fazei , stabilă doar la
temperaturi ridicate.

Fig.A. 11. Bronz marca CuSn 14. Structură

de turnare.
Atac : FeCl3. 200 : 1.
Faza 2 este o fază intermetalică, care are la bază compusul electronic Cu 32Al19.
Din cauza fragilităţii ridicate a acestei faze, în tehnică se utilizează doar aliajele
hipoeutectoide, adică cele cu un conţinut de Al mai mic de 11,8%.
În figura A.13 este prezentată microstructura unui astfel de bronz hipoeutectoid
cu 10% Al, în stare turnată. Domeniile de culoare deschisă reprezintă soluţia solidă
 , iar zonele de culoare închisă, eutectoidul ( + 2).
 Prezenţa transformării eutectoide
face posibil tratamentul termic al
bronzurilor cu aluminiu bifazice.
Aceste bronzuri se supun
operaţiilor de călire şi revenire.
Încălzirea se face până la o
temperatură situată în domeniul
soluţiei solide , după care se
efectuează o răcire bruscă în apă.
Soluţia solidă suprasaturată,
obţinută în urma călirii, este
aciculară (fig. A.15) şi seamănă cu
martensita oţelurilor călite. În urma
călirii, duritatea şi rezistenţa la
Fig. A.12. Diagrama de echilibru a sistemului rupere cresc foarte mult. Bronzurile
Cu – Al. cu aluminiu se utilizează în
industria chimică, electrotehnică şi
constructoare de maşini datorită
bunei rezistenţe la coroziune, bunei conductibilităţi electrice şi rezistenţei ridicate la
rupere.

Fig. A.13. Bronz cu aluminiu cu 10%
Al. Structură de turnare. Atac Fe Cl3.
200 : 1.
Fig. A.14. Acelaşi bronz cu Al cu 10% Al. Aceeaşi
structură ca cea din fig. 13/33, dar observată la o
mărire mai mare pentru a se putea distinge
structura internă a eutectoidului ( + 2). Atac :
Fe Cl3. 500 : 1.
 Fig. A.17. Bronz cu plumb marca CuPb 25 în
stare neatacată. 200 : 1

Fig. A.16. Diagrama de echilibru a sistemului

Fig.A. 15 Bronz cu Al. Călit. Soluţie Cu – Pb.
solidă oc.
Aciculară. 200 : 1.
A.2.4.2 Bronzul cu plumb

Bronzurile cu plumb sunt aliaje

de antifricţiune caracteristice, tipice
pentru confecţionarea lagărelor de
alunecare.

Aşa cum arată diagrama sistemului Cu –Pb (fig.A. 16), în stare lichidă cei doi
componenţi (Cu şi Pb) sunt parţial solubili, iar în stare solidă, solubilitatea plumbului
în cupru este practic nulă. Din cauza aceasta, structura unui bronz cu plumb, la
temperatura ordinară, este formată din incluziuni de plumb amplasate într-o masă
metalică de cupru (fig.A. 17).
Sunt utilizate, în mod obişnuit, în practică, bronzuri cu Pb cu conţinut de 12-40% Pb.
 A.2.4.3 Bronzul cu beriliu

Fig.A. 18. Diagrama de

echilibru termic a sistemului

Fig. A.19. Bronz cu beriliu cu

2,5% Be, aflat în stare recoaptă.
Atac : Fe Cl3. 200 : 1.

Bronzurile cu beriliu au devenit aliaje deosebit de importante pentru tehnica

modernă, datorită proprietăţilor lor excepţionale de rezistenţă la rupere, duritate,
elasticitate, rezistenţă la oboseală şi la uzare.

O însemnătate deosebită o au bronzurile cu aproximativ 2,5 %Be. Structura de

echilibru a acestora, aşa cum o arată şi diagrama de echilibru Cu-Be, este formată din
soluţie solidă  şi eutectoid  (fig. A.19). Datorită prezenţei transformării
eutectoide în diagrama lor de echilibru, bronzurile cu Be pot fi supuse tratamentului
termic de călire, care constă într-o încălzire la 700 0C, urmată de o răcire în apă. După
revenirea efectuată la 200 – 3000C, se obţin rezistenţe la rupere şi durităţi,
compatibile cu cele ale oţelului, păstrându-se, în schimb, proprietăţile chimice şi
electrice ale aliajelor de cupru, inclusiv rezistenţa lor ridicată la coroziune. Aliajele
Cu-Be sunt utilizate, din cauza aceasta, pentru lagăre speciale, pentru piese supuse la
uzare, pentru arcuri spirale (inclusiv arcuri pentru ceasornice), elemente magnetice de
mecanică fină şi pentru scule, care nu produc scântei la lovire, scule necesare în
uzinele chimice cu mediu exploziv.

A.3 Modul de lucru

Utilizând colecţia de probe a laboratorului, studenţii vor studia microstructura

aliajelor de cupru, stabilind legătura dintre compoziţia chimică, diagrama de
echilibru, microstructura şi proprietăţile acestor aliaje.

A.4 Rezultate

Referatul scris asupra lucrării va cuprinde:

- o scurtă introducere şi
- tabelul cu compoziţiile chimice ale eşantioanelor studiate şi cu
microstructurile observate la microscop.

Rezultatele vor fi prezentate sub forma unui tabel de forma celui de mai jos:
Nr. Denumire Compoziţia Starea în care se Microstructura, cu
probei a aliajului chimică află indicarea constituenţilor,
prezenţi în structură şi a
Cu măririi (grosismentului)
la care a fost cercetată
structura.

A.5 Concluzii

În final, pe baza cercetării microstructurii se vor trage, pentru fiecare tip de

aliaj, concluzii privind:
- Compoziţiile cele mai utilizate de aliaje din sistemul respectiv,
- Identificarea compoziţiilor respective în diagramele de echilibru ale
sistemelor respective;
- Stabilirea, pe baza compoziţiei chimice şi a tratamentelor aplicate, a
structurilor respective;
- Identificarea constituenţilor din structurile respective în desenele de
structuri executate în cadrul lucrării şi
- Stabilirea legăturii dintre aceste structuri şi proprietăţile aliajelor respective.
 B. STADIUL MICROSTRUCTURII ALIAJELOR UŞOARE ŞI
ULTRAUŞOARE

B.1 Scopul lucrării

Scopul lucrării este familiarizarea studenţilor cu structurile aliajelor uşoare (de

Al) şi suprauşoare (de Mg).
În cadrul lucrării se caută, de asemenea, să se facă legătura între diagramele de
echilibru, microstructura şi proprietăţile acestor aliaje.

B.2 Principii teoretice

În tehnică, aliaje uşoare, sunt considerate aliajele cu o masă specifică mai mică
de 4g/cm3. În această categorie intră aliajele pe bază de aluminiu cu masa specifică de
2,7g/cm3. Aliajele de magneziu, cu o masă specifică în jurul a 1,7g/cm 3, sunt
considerate aliaje suprauşoare. Datorită greutăţii specifice reduse, conductibilităţii
electrice şi termice ridicate, precum şi datorită proprietăţilor tehnologice deosebite,
aceste aliaje au devenit indispensabile în industria aerospaţială, electrotehnocă, de
construcţii, în industria de autovehicule şi în industria obiectelor de larg consum.

B.2.1 Aluminiul şi aliajele de aluminiu

Aluminiul este cel mai răspândit metal din scoarţa pământului, constituind
7,5% din litosferă. Aluminiul nu se găseşte în natură în stare pură, ci sub formă de
combinaţii, din care se poate extrage cu un mare consum de energie. Caracteristicile
 Fig.B. 1. Diagrama de echilibru a sistemului Cu – Al.

lui mecanice sunt relativ scăzute (duritatea în jurul a 30 –45 HB, rezistenţa la rupere
în jurul a 13 daN/mm2), având însă o plasticitate ridicată, exprimată printr-o alungire
la rupere ridicată, exprimată printr-o alungire la rupere ridicată, de aproximativ 45%.
Datorită plasticităţii sale ridicate, aluminiul este utilizat la fabricarea tablelor,
benzilor şi profilelor. Semifabricatele din aluminiu se prelucrează bine prin laminare,
trefilare, ambutisare şi extruziune.
În vederea îmbunătăţirii proprietăţilor sale mecanice, aluminiul se aliază cu
diferite elemente de aliere cum sunt: Cu, Si, Mg, Mn şi altele.

B.2.1.1 Aliajele Al-Cu

Aliajele aluminiului cu cuprul se pot împărţi în două mari grupe şi anume:

aliaje Al-Cu laminabile, care conţin 0,2 – 5% Cu şi aliaje Al-Cu de turnătorie, care
conţin între 5 şi 14% Cu.
Pentru a urmări transformările, ce au loc în aceste aliaje, ne vom servi de
diagrama de echilibru a sistemului Al-Cu, prezentată în figura B.1.
 După cum rezultă din această diagramă, solubilitatea maximă a cuprului în
aluminiu este de 5,7% şi corespunde temperaturii de 548 0C. Cu scăderea temperaturii,
solubilitatea cuprului în soluţia solidă  scade, ajungând la 0,5%Cu, la temperatura
ordinară. La răcire, excesul de Cu va fi eliminat din soluţia solidă  şi va forma
compusul chimic CuAl2. Acest compus chimic apare sub formă de incluziuni de
culoare închisă.
În figura B.2, unde este prezentată microstructura aliajului de Al laminabil cu
4%Cu, soluţia solidă  este reprezentată de fondul de culoare deschisă.
 Fig.B. 2. Aliaj de aluminiu laminabil cu 4% Cu Fig. B.3. Aliaj Al-Cu laminabil cu
aflat în stare de livrare. Atac : 0,5% HF în apă. 4% Cu. Structură de călire. Atac
200 : 1. 0,5% HF. 200 :1.

Prezenţa în diagrama de echilibru Al-Cu a curbei de solubilitate în stare solidă

DF face ca aliajele Al-Cu să poată fi durificate prin tratamentul termic al acestor
aliaje constă dintr-o călire de punere în soluţie, urmată de o îmbătrânire.
În vederea călirii, aliajele se încălzesc la temperaturi situate deasupra curbei
DF, în vederea obţinerii, la aceste temperaturi, a unei soluţii solide  omogene. Prin
răcire bruscă (în apă) de la aceste temperaturi, se obţină această structură la
temperatura ordinară (fig. B.3). Această soluţie solidă , obţinută în urma călirii va fi
însă nestabilă şi ulterior în ea vor avea loc modificări, care vor tinde să aducă aliajul
la o stare mai apropiată de cea de echilibru. Acest proces care are loc ulterior călirii,
poartă denumirea de îmbătrânire.
În cazul în care, acest proces se desfăşoară la temperatura ambiantă, el se va
numi îmbătrânire naturală şi se va desfăşura pe o durată de timp de câteva zile. În
timpul acestei îmbătrâniri, se înregistrează o creştere substanţială a rezistenţei la
rupere şi a durităţii aliajului. Privit la microscop, aliajul, îmbătrânit natural, nu
prezintă nici o schimbare în structura avută după călire. Aceasta din cauză că,
transformările, ce se produc, au în interiorul soluţiei solide , fără separare de faze
noi. Din cauza duratei lungi a îmbătrânirii naturale, aceasta a fost înlocuită în ultima
vreme cu îmbătrânirea artificială.
Îmbătrânirea artificială se realizează prin încălzirea aliajului călit, la
temperaturi în jur de 1800 şi menţinerea lui, timp de o oră, la această temperatură. În
timpul menţinerii, rezistenţa la rupere şi duritatea cresc. Dacă se depăşeşte însă
temperatura de 2000C, cuprul în exces, începe să iasă din soluţie şi să formeze
compusul chimic Cu-Al2, care poate fi observat prin cercetare microscopică. Prin
separarea cuprului excedentar din soluţie, starea de tensiune a soluţiei solide  scade
şi, drept consecinţă, duritatea şi rezistenţa la rupere vor înregistra, de asemenea,
scăderi.
Aliajele, care conţin între 5 – 14%Cu, sunt destinate obţinerii pieselor turnate.
Acestea sunt aliajele hipoeutectice şi au structura formată din soluţie solidă  şi
Fig.B. 4. Aliaj Al-Cu de turnare cu
12% Cu. Structură de turnare.
Atac : 0,5% HF. 200 : 1.

eutectic. Eutecticul este format, la rândul lui , din soluţie solidă  şi compus chimic
Cu-Al2. Aceste aliaje nu se supun, în mod obişnuit, tratamentului termic.
În figura B.4 este prezentată microstructura unui aliaj Al-Cu de turnare cu
12%Cu. Grăunţii de culoare deschisă sunt de soluţie solidă , iar la limitele lor s-a
format eutecticul ( +CuAl2). Uneori acest eutectic este însă denaturat, deoarece
soluţia solidă din eutectic s-a unit cu soluţia solidă  preeutectică şi, în ultimă
instanţă, la limita grăunţilor de soluţie solidă  a rămas doar compusul chimic Cu-
Al2. Acest fenomen de coalescenţă a soluţiei solide  din eutectic cu soluţia solidă ,
care formează fondul structurii, se manifestă cu atât mai puternic, cu cât cantitatea de
eutectic este mai redusă şi cu cât mai redusă şi cu cât viteza de răcire este mai mică.

B.2.1.2 Aliajele Al-Si

Aliajele aluminiului cu siliciul poartă denumirea de siluminuri. În tehnică sunt

utilizate de obicei siluminurile cu 10-12%Si, concentraţia aflată în jurul punctului
eutectic al diagramei Al-Si (fig. B.5).
 Fig. B.5. Diagrama de echilibru a sistemului
Al-Si

Siluminurile posedă proprietăţi de turnare foarte bune, având în stare topită o

fluiditateridicată, iar după solidificare, o retasură neînsemnată. Siluminurile cu un
conţinut mai ridicat de siliciu, pot prezenta o fragilitate ridicată, datorită cristalelor
mai aciculare de siliciu, care se formează la o răcire lentă.
În fig.B. 6 este prezentată microstructura siluminiului, apropiată celei de
compoziţie eutectică(cu 11,7%Si). Eutecticul, care apare în structură este grosolan,
fiind format din cristale
grosolane de siliciu, în formă de plăci şi ace, înglobate într-o masă de bază de soluţie
solidă .
 Pentru a se obţine o structură fină a eutecticului, cu proprietăţi mecanice
superioare

Fig.B. 6. Aliaj Al – Si cu Fig. B.7. Acelaşi aliaj Al – Si

compoziţie uşor hipoeutectică. modificat. Structură de turnare mai
Structură de turnare. Atac 0,5 % fină. Atac 0,5% HF 200 : 1.
HF. 200 : 1.

(fig.B.7), topitura este supusă, înainte de turnare, unei modificări. Modificarea

siluminurilor se realizează prin introducerea în topitură a unor modificatori, ca de
exemplu, sodiu, stronţiu, fosfor, stibiu sau amestecuri de cloruri şi fluoruri.
Siluminurile modificate au proprietăţi mecanice ridicate (R = 20-24 daN/mm 2, A =
10-15%).

B.2.1.3. Duraluminiul

Duraluminiul face parte din categoria aliajelor de aluminiu laminabile, care pot
fi durificate prin tratamentul termic de călire, urmată de îmbătrânire.
 Fig. B.8. Colţul aluminiului din diagrama ternară Al- Duraluminiul este un
Cu-Mg. Secţiune izotermă. aliaj polinar, care, pe
lângă aluminiu, mai
conţine cupru,
magneziu, mangan,
siliciu şi fier. Cuprul,
magneziul şi
manganul se introduc
în mod intenţionat în
aliaj, în timp ce
siliciul şi fierul apar
ca elemente
însoţitoare.

Pentru stadiul transformărilor, care se produc în duraluminiu la încălzire şi

răcire, poate fi utilizată diagrama de echilibru ternară Al-Cu-Mg (fig. B.8).
În sistemul Al-Cu-Mg, în afară de compuşii chimici binari CuAl 2 şi Al3Mg2 se
mai pot forma şi compuşii chimici ternari: Cu Mg Al 2 (faza S), Cu Al5Mg5 (faza T) şi
alţii.
Solubilitatea în aluminiu a acestor compuşi, atât binari cât şi ternari, variază în
funcţie de temperatură. Pe porţiunea de diagramă prezentată în fig. B.8, liniile bg şi
b1i1 reprezintă proiecţiile care limitează suprafaţa solubilităţii maxime în aluminiu a
diferitelor faze. Linia bg reflectă situaţia, la temperatura înaltă a eutecticului, în timp
ce linia b1i1 reflectă situaţia, care apare la temperatura mediului ambiant. Toate
aliajele, situate între aceste două linii, pot fi trecute în stare monofazică prin încălzire.
Ele pot fi apoi călite, prin răcire bruscă în apă şi apoi durificate prin îmbătrânire
naturală sau artificială.
Având în vedere că în compoziţia duraluminiului mai apar, pe lângă Al,Cu şi
Mg şi alte elemente ca Mn, Si şi Fe, pe lângă constituenţii amintiţi anterior, mai pot
apare şi compuşii Mg2Si, Fe Al3, Al6Mn, AlXFeYSiZ şi AlXCuYMnZ. Fazele Fe Al3,
AlXFeYSiZ şi Al6Mn nu contribuie la durificarea aliajului, deoarece, la încălzire, ele nu
se dizolvă în soluţia solidă . Fazele, care determină durificarea aluminiului sunt: Cu
Al2, Cu Mg Al2 şi Mg2Si (Mg2Si durifică aliajul numai la îmbătrânirea artificială).
În figura B. 9 este prezentată microstructura duraluminiului după recoacere la 3600C.
 Fig. B.11. Duraluminiu
supraîncălzit la călire. Atac
0,5% HF. 200 : 1.

Fig.B. 9. Duraluminiu recopt

la 3600C. Atac :
0,5% HF. 200 : 1.

Fig. B.10. Duraluminiu călit

de la 5100C în apă. Atac :
0,5 HF. 200 : 1.

După cum sobservă, structura este formată dintr-un amestec, format din fazele
enumerate mai sus, înglobate în masa de bază a soluţiei solide , care apare de
culoare albă. În figura B.10 se prezintă structura duraluminiului după călire de la 510 0
şi îmbătrânire naturală. În masa metalică de bază de culoare albă, de soluţie solidă 
suprasaturată, apar incluziuni de culoare închisă, care reprezintă fazele care nu s-au
dizolvat în soluţie, în timpul încălzirii la 560 0C. În figura B.11 este prezentată
structura duraluminiului, supraîncălzit la călirea de la 550 0C. Supraîncălzirea
provoacă o topire a limitelor grăunţilor, iar la răcire, porţiunile de faza lichidă,
formată aici se transformă în eutectic (porţiunile de culoare închisă).

B.2.2 Magneziul şi aliajele de magneziu

 Magneziul este un metal alb, foarte uşor, asemănător, din punct de vedere fizic,
cu aluminiul, iar din punct de vedere chimic, cu calciul şi beriliul. Masa lui specifică
 este de 1,75 g/cm3, iar punctul de topire la 651 0C. Structura magneziului pur, în
stare recoaptă se vede în fig. B.12.
Magneziul este mai uşor decât metalele uzuale, dar din cauza slabei lui
rezistenţe mecanice şi a rezistenţei slabe la acţiunea agenţilor chimici, nu se poate
întrebuinţa în tehnică decât sub formă de aliaje. Prin aliere cu alte metale şi prin
aplicarea de tratamente termice, proprietăţile lui mecanice pot fi ridicate până la
valori ale rezistenţei la rupere R = 30…35 daN/mm 2. În ceea ce priveşte rezistenţa
specifică (R/), unele aliaje de magneziu depăşesc fontele şi bronzurile.
Magneziul formează aliaje cu aluminiul, cuprul, manganul etc. Din aliajele de
magneziu se execută cadre pentru motoarele de avioane, elice, cartere, rezervoare de
benzină şi ulei, corpuri pentru aparate de radio, binocluri, camere fotografice.
 Fig. B.12 Magneziu pur recopt.
Grăunţi de Mg sub formă de
poliedre fără macle. Atac : 2%
acid axalic. 200 : 1.
Aliajele de magneziu cu 3…10%Cu, au
o foarte bună conductibilitate termică,
motiv pentru care se întrebuinţează,
uneori, pentru fabricarea pistoanelor
motoarelor cu explozie. Aliajele de
magneziu, mai des întrebuinţate, sunt cele
care conţin între 5 şi 11 % Al, precum şi
alte elemente de aliere în cantităţi mai
mici (Zn, Mn, Si). Aceste aliaje poartă
denumirea generală de Electron.

Figura B.13 reprezintă partea din stânga a sistemului binar Mg-Al. Se observă
că, soluţia solidă de aluminiu în magneziu () formează cu faza intermediară 
(Al2Mg3) un eutectic, la 4360C şi 32% Al. Solubilitatea aluminiului în magneziu este
foarte mare la temperatura eutectică, dar scade intens pe măsura coborârii
temperaturii..

Fig. B.14. Aliaj Mg-Al cu 8,5% Al. Stare

recoaptă.
Atac 2% acid tartric. 200 : 1
 Fig. B.13. Diagrama de echilibru Mg-
Al.

Conform diagramei de echilibru, prezentate în figura 13, aliajele care conţin

până la 12% Al, ar trebui să fie formate din punct de vedere structural numai din
soluţie solidă , bogată în magneziu, cu precipitaţii de fază . Din cauza vitezei mici
de difuziune însă şi deci a unei segregaţii după compoziţia chimică, apar
deranjamentele în echilibru, astfel încât şi la aceste aliaje apare eutrecticul ( + ).
Printr-o recoacere de omogenizare, la temperatura de 4000C, eutenticul trece în
soluţie solidă , iar diferenţele de concentraţie în aluminiu, dintre limitele şi interiorul
cristalelor dispar. La o răcire ulterioară lentă, începe precipitarea fazei .
În fig.B.14 se disting precipitări globulare de fază , pe fond de soluţie solidă ,
într-un aliaj cu 8,5% Al, aflat în stare recoaptă.

B.3 Modul de lucru

Partea practică a lucrării va consta din cercetarea structurii probelor, aflate în

colecţia laboratorului.
Cu ocazia cercetării probelor, se va căuta, de asemenea, să se facă legătura
între compoziţia chimică a aliajului, locul lui în diagrama de echilibru, structura şi
proprietăţile aliajului respectiv.

B.4. Rezultate

Rezultatele microstructurilor vor fi consemnate într-un tabel de forma:

 Nr. Denumirea Compoziţia Starea în care Microstructura cu
probei (tipul) chimică se află indicarea prin linii a
aliajului constituenţilor, prezenţi
în structură şi a măririi
(în partea dreapta jos), la
care a fost cercetată
structura respectivă.

B.5. Concluzii

În final se vor trage concluzii privind:

- Compoziţiile cele mai utilizate de aliaje uşoare şi suprauşoare şi
- Proprietăţile lor.