Unele motive și personaje ale basmelor eroice

românești și paralelele lor din alte mitologii

33-42 minutes

Miturile îi au ca protagonişti nu numai pe zei, dar şi pe oameni, printre care, de o importanţă

aparte, sînt miturile eroice. Folclorul românesc cunoaşte un personaj eroic. Este vorba
despre Făt-Frumos. Personajele de tip Făt-Frumos, cum ar fi şi Greuceanul sau Harap Alb,
constituie tema principală a unui număr mare de basme populare. Vom comenta aici cîteva
basme pe care le considerăm cele mai bogate în diferite motive mitice, încercînd să explicăm
aceste motive şi să le găsim echivalentele în alte mitologii. Ceea ce este de remarcat este faptul
că în basmele despre Făt Frumos se văd asemănări cu cîţiva eroi din mitologia greacă. În privinţa
basmelor populare româneşti, o lucrare de mare amploare a fost elaborată de Lazăr Şăineanu.
Autorul descrie un număr imens de basme, clasificîndu-le după motive principale în mai multe
tipuri, numite adesea cu numele personajelor din mitologia greacă.[1]
 artist Cristian Hermeziu, Gemenii
Solari

Personajul acesta este un erou solar, ipostaza antropomorfă a Sfîntului Soare, al cărui cult are o
tradiţie foarte lungă pe teritoriul Daciei preistorice. Romulus Vulcănescu spune că solarismul[2]
este o dominantă mitică, proprie spiritualităţii pre-, proto- şi române. Soarele şi rosturile lui
cosmice sînt esenţiale pentru concepţia şi viziunea poporului român despre viaţă şi lume. [3]
Cultul Soarelui a fost prezent peste tot în lume. El a dominat străvechile mari civilizaţii, prin
figurile zeilor-eroi giganţi care erau nişte întrupări ale forţelor creatoare, ale izvorului vital de
lumină şi căldură[4] reprezentate de Soarele. Să ne amintim de cultul zeului Ra în Egipt sau de
zeul solar grecesc Apollo ori de divinitatea iraniană Mithra.

Făt Frumos are caracter de musaget[5] El este uneori considerat călăuză a şoimanelor sau a celor
frumoase. Precizăm că şoimanele sînt nişte fiinţe feminine, nouă zîne, nevăzute, care umblă,
joacă şi cîntă noaptea, din cimpoaie, fluiere şi viole.[6] Datorită numărului lor şi legăturii lor cu
muzica, pot fi comparate cu cele nouă muze din mitologiile greacă şi latină, conduse de zeul
solar Apollo.
Apoi, Făt Frumos are o emblemă de făptură solară, după cum citim în cartea lui Romulus
Vulcănescu. Este vorba despre calul năzdrăvan, paloşul de aur, fluierul vrăjit şi şoimul.[7] Mai
ales şoimul este un simbol prin excelenţă solar, el fiind atributul zeului egiptean Ra.

În basmele româneşti, Făt Frumos se poate naşte într-un mod miraculos. Adesea el creşte foarte
repede, devenind matur la o vîrstă mică. Motivul acesta este atestat şi la greci (Heracles omoară
doi şerpi fiind încă prunc) şi la indieni (pruncul Krşna omoară un demon feminin, Putana).

Primul basm la care ne oprim este Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte de Petre
Ispirescu:

Un împărat şi o împărăteasă umblară zădarnic pe la vraci şi filosofi să caute la stele şi să le

ghicească dacă vor face copii; în cele din urmă căpătară ceva leacuri de la un unchiaş, care le
prezise că vor avea un singur copil, Făt-Frumos, dar parte de el n-o să aibă. Împărăteasa, luînd
leacurile, se simţi însărcinată. Dar „înainte de ceasul naşterei, copilul se puse pe plîns şi tăcu
numai după ce împăratul făgădui să-i dea Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte.”[8]

Copilul creştea şi se făcea din ce în ce mai isteţ şi mai înţelept. La 15 ani ceru împăratului ce-i
făgăduise la naştere şi, neputîndu-i da, porni să-şi caute însuşi făgăduinţa.[9] Şi-a ales un cal
bubos şi slab, dar îngrijit cu orz fiert în lapte, îi căzură bubele şi rămase un cal trupeş cu 4 aripi
(…)[10] Calul l-a sfătuit să ia hainele şi armele care în tinereţe îi apărşineau împăratului. Au
pornit înainte, pe drum intrînd pe teritoriile a doi monştri feminini, Gheonoaia şi Scorpia.
Amîndouă sînt învinse de erou, dar nu omorîte, căci primeia îi taie un picior, celei de-a doua – un
cap şi apoi îl ospătează. În sfîrşit ajung într-o cîmpie înflorită, unde palatul zînei Tinereţe fără
bătrîneţe a fost înconjurat de o pădure deasă şi păzit zi şi noapte „de fiare sălbatice.”[11]
Acestea vor să-i omoare, dar atunci apare stăpîna locului, „o zînă înaltă, subţirică şi drăgălaşă şi
frumoasă”[12], care le îmblînzeşte. Făt-Frumos se însoţi cu cea mai mică dintre surorile zînei,
care îi dede voie să umble oriunde primprejur, „nu însă prin Valea Plîngerei”.[13] Dar după
cîteva zile, vînînd, a intrat acolo involuntar şi i s-a făcut dor de părinţi.

Ne oprim aici, dar vom analiza mai tîrziu continuarea acestui basm. Făt Frumos apare aici ca un
învingător de monştri. Însă, în ceea ce am prezentat, s-a putut remarca motivul calului. Este
vorba despre calul năzdrăvan, unul dintre atributele lui Făt Frumos ca ipostază a Sfîntului Soare.
Calul are capacitatea de a vorbi. La început, este răpciugos şi bubos şi slab, dar apoi se
transformă, îi apar patru aripi. El seamănă cupegasul grecesc, care a fost de asemenea un cal
înaripat. Dar vedem încă o asemănare, şi mai izbitoare, cu un motiv din mitologia greacă. În
cazul de faţă, se poate remarca asemănarea cu mitul despre Bellerofon. Acesta a săvîrşit nişte
fapte eroice la fel ca şi Făt Frumos din basmul nostru, tot cu ajutorul unui cal năzdrăvan, Pegas.
Calul năzdrăvan al lui Făt Frumos este o făptură mitică de străveche creaţie locală.[14] Apare în
mai multe basme, în care, de obicei, tocmai lui Făt Frumos îi datorează isprăvile sale, el
scăpîndu-l adesea de primejdii. Asemănarea cu mitul despre Bellerofon se vede şi în cazul luptei
cu Scorpia şi Gheonoaia. După cum spune basmul, calul îl înalţă pe erou sus, ceea ce înlesneşte
lupta. Bellerofon a ucis monstrul numit Himera tocmai cu un asemenea ajutor al lui Pegas.

Apare încă un motiv care pare să fie influenţat de miturile Greciei antice. Scorpia şi Gheonoaia
sînt, după basm, două surori. Motivul a doi monştri feminini de felul surorilor apare în Odiseea
(Scilla şi Haribda). Dacă ne oprim asupra problemei monstrului, basmul nostru conţine şi un
motiv de iniţiere. Simbolistica monstrului este una destul de bogată. Important este aici faptul
că rostul monstrului este de a provoca la efort, la stăpînirea fricii, la eroism. Acesta este sensul
în care intervine el în numeroase rituri iniţiatice.[15]Se vede, aşadar, asemănarea cu nimfele. În
ce priveşte simbolistica eroului – întîia victorie a eroului este cea pe care o va repurta asupra lui
însuşi.[16] Isprăvile lui Făt Frumos în general, nu doar în acest basm, sînt nişte fapte de natură
iniţiatică. Motivul al doilea din acest basm se leagă de o interdicţie. Interdicţia constituie un
motiv larg răspîndit, independent de timp. În basmul nostru este interzisă păşirea într-un loc.
Asemenea motive se întîlnesc în cîteva basme în care unei fete sau unui bărbat i se încredinţează
cheile casei cu voia de a intra în toate camerele afară de una singură, dar interzicerea e călcată
şi ea sau el trage după dînsa consecinţe (obicinuit) rele.[17]Similar este şi motivul în care eroul
se întîlneşte cu un lucru ciudat în care se amestecă şi apoi trebuie să suporte consecinţele.

Aici trebuie menţionat basmul Zîna Zînelor. Un fiu de împărat merge într-o pădure, unde se ia
după el o bufniţă, urmată de alte şase bufniţe. Intrînd în cameră, bufniţa din spinare se aşeză în
pat şi adormi. A doua zi el zări o zînă frumoasă cu 6 roabe şi în colţul camerei 7 piei de bufniţă.
Peste cîtva timp, acesta aruncă în foc pieile, fiindcă i s-a făcut „cutremur de scîrbă” la amintirea
urmăririi de către bufniţe, atunci ele se prefăcură în 7 porumbei şi zîna zise fiului de împărat: Ai
fost nerecunoscător. Cu bine te-am găsit, cu bine să rămîi (…) Şi peri.[18]

În basmul acesta apare şi motivul căsătoriei unui pămîntean cu o femeie supranaturală, căsătorie
în care bărbatul încalcă ori vreo interdicţie, ori se comportă nepotrivit. Un asemenea motiv
vedem în mitologia sumeriană: Innana, zeiţa tutelară a cetăţii Erek, se căsătoreşte cu ciobanul
Dumuzi care devine astfel suveranul cetăţii (…) dar ea s-a hotărît să coboare în Infern pentru a
lua puterea surorii sale mai vîrstnice, Ereşkigal. Acolo i se întîmplă nişte aventuri la care ne
vom opri mai tîrziu; acum este important că după ce iese de acolo şi vede, uluită şi indignată
(…) că Dumuzi, în loc să se tînguiască, stătea pe tron, îmbrăcat în veşminte bogate, bucuros de
a fi, s-ar fi zis, unicul stăpîn al cetăţii.[19] Pentru aceasta, Dumuzi este pedepsit de zeiţă.

Avem aici un motiv general, în care un bărbat obişnuit intră în legătură cu o femeie
supranaturală, ceea ce se termină cu nişte urmări, mai mult (cum ar fi moartea lui Acteon) sau
mai puţin grave.

Al doilea basm pe care îl vom comenta este Povestea lui Harap Alb. Basmul acesta ne oferă
cîteva motive: Verde împărat, avînd numai fete, scrise fratelui său să-i trimeaţă pe cel mai
vrednic dintre feciorii săi, să-l lase împărat după moarte. Ca să ştie pe care s-aleagă, împăratul
puse la încercare bărbăţia fiilor săi. Porni mai întîi cel mare; dar ajuns la pod, îl întîmpină tată-
său îmbrăcat într-o piele de urs: se sperie şi se întoarse. Tot aşa păţi şi cel mijlociu.

Aşadar, un împărat îşi pune fiii la încercare, vrînd să le verifice curajul. Motivul acesta apare în
mai multe basme româneşti şi nu numai, în unele (Ileana Cosînziana), împăratul nu este îmbrăcat
într-o piele de animal, ci chiar se transformă într-o fiară. Motivul acesta apare în literatura
Iranului antic, fiind arătat în epopeea Šāh Nāme (Cartea regilor).[20] Regele Ferīdūn se
transformă într-un balaur şi le iese în cale celor trei fii ai săi, pentru a le verifica reacţia în
primejdie, el făcînd asta pentru a decide cum să-şi împartă împărăţia între ei.
În basmul acesta ne întîlnim cu încă două motive din mitologia greacă. Harap Alb porneşte pe
drum, dar tatăl lui îl sfătuieşte să se ferească pe drum de spîni cu părul roşu. Dar călărind, s-a
întîlnit numai cu spîni şi a fost nevoit să-şi ia, pînă la urmă, de slugă, un spîn, care l-a păcălit şi
l-a forţat să-şi schimbe identităţile între ei, spînul devenind fiul de împărat şi Harap Alb sluga lui.
Spînul îi pune numele de H a r a p – A l b şi îi porunceşte să aducă împăratului Verde Salată din
grajdul ursului, Pielea cerbului cu cap cu tot (Acel cerb are o piatră în frunte, de străluceşte ca
un soare; dar cel pe care îl zări nu mai scăpa cu viaţă) şi Fata Împăratului Roşu. Harap Alb este
ajutat de Sfînta Duminecă. Personajul acesta apare des în basmele populare, de obicei imaginat
ca o babă. Ea îl sfătuieşte pe Făt-Frumos, devenind unul dintre ajutoarele sale.

Cea mai bogată în aventuri este a treia ispravă. În drum, eroul cruţă nişte furnici şi nişte albine,
care îi promit ajutor. Mai departe întîlneşte un om, „care se pîrpălea pe lîngă un foc de 24
stînjeni de lemne” şi striga că moare de frig, apoi „altul, care mînca brazdele de pe urma a 24
de pluguri” şi striga că crapă de foame; altul care bea apă de la 24 de iazuri şi o gîrlă şi ţipa că
moare de sete; în urmă „altul cu un singur ochi mare”, cu care închis vedea pînă şi în
măruntaiele pămîntului; şi în sfîrşit „altul, care se putea lăţi aşa, de cuprondea pămîntul în
braţe şi altă dată se lungea de ajungea la stele şi umbla vînînd la păsări”.[21] . Aceştia au fost
Gerilă, Flămînzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă care i-au devenit tovarăşi şi l-au ajutat
în isprăvile pe care le-a făcut în curtea Împăratului Roşu care a vrut să-i omoare. Culoarea roşie
are şi ea o semnificaţie. De rău augur a fost întîlnirea unui spîn cu părul roşu, iar împăratul care
poartă în poveşti acest epitet ominos, e caracterizat ca cel mai crunt tiran al timpului său.[22]
Lăzar Şăineanu explică acest motiv prin faptul că părul roşu este o excepţiune, şi poporul vede în
cei roşcaţi un ce particular şi extraordinar, împreunat (…) cu apucături şi însuşiri rele [23] iar
culoarea roşie este o culoare demoniacă, însuşi Diavolul înfăţişîndu-se sub chipul unui om
roşu.[24]

În mitul acesta, apar două motive comune cu mitul grec despre expediţia Argonauţilor, mitul
celor 50 de membri ai echipajului vasului Argo, care l-au însoţit pe Iason în călătoria spre
Colchida, în vederea dobîndiriilînii de aur. Grupul tovarăşilor năzdrăvani poate fi comparat cu
aceştia.

Împăratul care vrea să-i omoare pe erou şi tovarăşii lui poate fi comparat cu Eete, regele
Colchidei, care a vrut să-l omoare pe Iason, cerîndu-i să îndeplinească trei sarcini. În plus,
trebuie remarcat faptul că aproape toate caracteristicile ale tovarăşilor lui Harap-Alb apar şi în
basme est-slave, cele ucrainiene şi ruseşti. [25]

Harap Alb iese victorios din toate încercările, mai ales datorită ajutorului pe care i-l acordă
tovarăşii săi. Ajutat de Sfînta Duminică, care joacă aici un rol de zeitate, devine asemănător
eroilor Greciei antice. Perseu, pentru a o învinge pe Medusa, a fost ajutat de zeiţa Atena. Din
punctul acesta de vedere, Heracles devine autarhic, dar în cazul basmului de faţă, comparaţia
aceasta încă nu este valabilă.

Ajutoarele eroului pot fi şi nişte animale care îl ajută din recunoştinţă. Vedem, deci, asemănările
miturilor şi basmelor eroice ale multor popoare şi timpuri. În basmele populare româneşti, avem,
de altfel, foarte multe similitudini nu numai cu mituri greceşti dar şi cu basmele popoarelor
învecinate, mai ales ale celor slave.
Motivul eroului este mereu legat de cel al iniţierii. Greuceanu ne oferă un alt tip de erou şi un
exemplu de păstrare, sau, cel puţin, de adaptare secundară a unui motiv comun mitologiilor
indoeuropene:

În zilele Împăratului Roşu, zmeii furaseră soarele şi luna de pe cer şi împăratul făgădui pe fie-sa
de soţie şi jumătate din împărăţie celui care le va recupera.

După eşecul mai multor voinici în căutarea astrelor furate pleacă şi viteazul Greuceanu împreună
cu fratele său. Au ajuns la Faurul pămîntului, cel mai meşter de pe pămînt şi nădrăvan. Au stat
acolo 3 zile şi apoi au plecat. Faurul a făcut chipul lui Greuceanu din fier şi porunci să arză
cuşniţa zi şi noapte, ţinînd fără curmare chipul în foc [26]

Eroul ajunge la palatul zmeilor, se preface în porumbel şi în muscă şi fiind nezăzut de

zmeoaicele care se aflau acolo află unde poate să-i găsească pe zmei. Se duce în Codrul Verde,
se ascunde sub un pod. Pe acolo zmeii se întorceau de la vînătoare şi Greuceanu i-a omorît pe doi
zmei mai mici. Cu al treilea zmeu lupta a fost cea mai grea, dar eroul l-a băgat în pămînt pînă la
gît. L-a forţat să-i spună unde sînt ascunse Soarele şi Luna. Atunci l-a ucis pe zmeu şi după o
scurtă vreme găsi (…) soarele şi luna (…) pe cari le aruncă în cer. La întoarcere, se întîlneşte cu
fratele său, dar este urmărit de nevasta zmeului. Dar ajungînd la Faurul pămîntului, îi vîrî
(zmeoaicei) în gît chipul de fier roşu ca focul [27]şi o omorî. Atunci Faurul pămîntului porunci
călfilor să facă lui Greuceanu o căruţă cu 3 cai cu totul şi cu totul de fier; după ce fură gata,
suflă asupre lor şi le dede duh de viaţă. Însă pe drum apare un drac care îi fură lui Greuceanu
paloşul, lucru care a fost izvorul puterii eroului.

Puterea eroului ascunsă în ceva uneşte acest basm, de exemplu, cu legenda biblică despre
Samson, care a pierdut forţa sa supraumană după ce i s-a tăiat părul.

Greuceanu deţine un paloş. Cum am mai văzut, paloşul (de aur) este unul dintre atributele lui Făt
Frumos.

Zmeii constituie o categorie a fiinţelor imaginare antropomorfe, care pot fi comparate

cu giganţii[28] din mitologia greacă. Sînt nişte fiinţe cu chip de om, dar cu proporţiuni mai mari:
uriaşi cu o coadă solzoasă, cari umblă călare pe cai năzdrăvani cu mai multe inimi (…)
ei vorbesc ca oamenii, locuiesc în palaturi, au femei, copii.[29]

Imaginaţia populară confundă uneori zmeii cu balaurii,[30] deşi cele două feluri de fiinţe sînt cu
totul diferite: am văzut deja antropomorfia zmeului. Balaurii, sinonimi cu dragoni,[31]sînt la
rîndul lor nişte şerpi uriaşi şi puternici, cu solzi şi cu aripi, varsă foc din gură, au mai multe
capete. Imaginea românească de dragon nu diferă, deci, de imaginea lui universală.

Confuzia aceasta se poate explica dacă ne uităm la etimologia cuvîntului zmeu. Acesta este de
provenienţă slavă.[32] În mitologiile popoarelor slave există făpturi ale căror denumiri sună
similar: la ruşiзмей, la poloni żmij. Sensul primitiv al cuvîntului este acela de şarpe înaripat[33]
dar în folclorul românesc el a fost modificat şi înlocuit cu balaurul, un termen de origine
necunoscută.[34]Amintim faptul că zmeuleste o altă denumire pentru Zburătorul, demonul
erotic.
Aşadar, sensul iniţial al cuvîntului zmeu este păstrat de cuvîntul balaur, dar uneori balaurii sînt
numiţi zmei.[35] Balaurii sînt de diferite feluri: unii de apă şi alţii de uscat, locuind şi aceştia în
văi adânci şi umede, şi în sfârşit alţii de văzduh, în legătură cu ploile.[36]

Problema noastră, însă, este aceea de a explica arhaismul motivelor prezentate în

basmul Greuceanu.

Balaurul este o fiinţă mitică care reprezintă forţele atmosferice. Balaurii de văzduh sînt de obicei
invizibili, dar uneori se pot vedea. Atunci au înfăţişarea de nouri.[37] Se fac din şerpi. [38] Fiind
nişte fiinţe meteorologice, ei rânduiesc cu tunul şi cu fulgerul, cu ploaia şi cu piatra. Când se
aud în cer bubuituri de tunete, hurducături şi când nourii se frământă, sunt ei.[39] Se vede o
asemănare cu fiinţe analogice din credinţele slave. Şi acolo dragonii aerieni şi-au schimbat
vechea lor denumire slavă de zmii (…) în favoarea denumirilor locale. Locuiesc în nori negri
sau în lacuri, distrug averi, chiar oameni (…), ameninţă să mănînce soarele. Se nasc din şerpi
străvechi, care scot din ei picioare cu gheare şi aripi imense.[40]

Vedem deci o influenţă slavă în motivul zmeului-balaur în folclorul românesc. Trebuie să

repetăm că şi în credinţele slave dragonii pot mînca Soarele, ceea ce este asemănător cu motivul
prezentat în basmul nostru. Balaurul şi zmeul joacă aici acelaşi rol. Transformarea şarpelui în
balaur, care după cum am văzut apare atît în credinţele româneşti, cît şi cele slave este un motiv
general. Dragonul-balaurul este efectul teratomorfizării[41] şarpelui, dar imagini privitoare la
şarpe au putut să se dezvolte în direcţia antropomorfizării.[42] Originea giganţilor greceşti este
asemănătoare, o tendinţă similară a avut loc în procesul adaptării zmii-ului slav la români.

Atît simbolistica şarpelui, cît şi cea a dragonului sînt extrem de bogate. Nu ne oprim însă la ele în
paginile de faţă. Acum ne interesează simbolistica meteorologică a dragonului, pe care am
comentat-o, şi rolul acesteia lui în mitologia indoeuropeană. Acolo, şarpele a perturbat ordinea
lumii, însuşindu-şi valorile cosmice centrale, simbolurile vieţii, deci la început al apei, apoi a
vitelor-comorii, în sfîrşit a femei. Cu actul acesta cauza reacţia zeului furtunii, ce ducea la
duelul cosmogonic.[43] Duelul cosmogonic, termenul apărut în Dicţionarul mitologiilor
popoarelor indoeuropene, al autorului polonez Andrzej M. Kempiński, a fost tema mitului
central în reconstruita mitologie indoeuropeană. Reminiscenţele lui se pot vedea în astfel de
mitologii indoeuropene, precum ar fi cea indiană (duelul între Indra şi Vrtra [44]) şi greacă (cel
mai important acela dintre Zeus şi Tifon[45]). La fel este în Greuceanu, unde zmeii, furînd cei
doi aştri principali, perturbă ordinea lumii. Mitul duelului cosmogonic s-a degradat apoi,
devenind lupta unui erou împotriva monstrului. Tocmai aici se poate face paralela între
Greuceanu şi Heracles, ucigătorul Hidrei. De altfel, Greuceanu pare a fi una dintre acele
ipostaze ale lui Făt Frumos care poate fi comparată cu Heracles. Greuceanu nu are nevoie de
ajutorul nici unei fiinţe supraumane, cum a fost, de exemplu, cazul lui Harap Alb. Lupta lui cu
zmeii poate fi comparată cu Heracles, care a participat la gigantomahie,[46]învingîndu-i pe
adversarii săi prin forţă fizică şi nu cu ajutorul unei arme. Deşi puterea lui stă în paloş, el îl
foloseşte numai pentru a-i ucide pe uriaşii deja învinşi. Ceea ce îi diferenţiază pe cei doi eroi este
faptul că Greuceanu are puterea de a se transforma într-o formă animală. Trăsătura aceasta, care,
în mitologia greacă sau cea indiană a fost tipică numai zeităţilor, în basmele româneşti adesea se
vede şi la eroi.
În ceea ce priveşte motivul răpirii unei femei de dragon (în basmele româneşti şi de un zmeu), el
pare a fi tot o versiune a duelului cosmogonic, motivul avînd ca echivalent mitul monstrului
acvatic care era să o mănînce pe Andromeda şi a fost omorît de Perseu.

Ajutorul lui Greuceanu este al doilea motiv care pare a izvorî dintr-o credinţă mai
arhaică. Faurul pămîntuluipare a fi reminiscenţa mitului de fierar, important în multe culturi. La
indoeuropeni a jucat şi el un rol în duelul cosmogonic. Fierarul l-a ajutat pe zeul furtunii,
pregătindu-i armamentul (Hefaistos a produs fulgerele pentru Zeus, fierarul mitologiei indiene
Tvastr i-a făcut lui Indra vajra). Trebuie remarcat faptul căfaur este în română sinonim cu fierar,
fiind însă in cuvînt învechit.

Făt Frumos fiul iepei ne prezintă o altă istorie. Născut de o iapă, eroul creşte într-o zi atît cît alţii
cresc într-un an. La doi ani merge într-o pădure şi smulge din pămînt un copac imens şi îl aruncă.
Atunci se hotărăşte să meargă înainte, să-şi caute tovarăşi şi să facă vo ispravă în lume. Pe drum
întîlneşte doi uriaşi, Sfarmă-Peatră şi Strîmbă-Lemne. Se luptă cu ei şi ieşind învingător se
prinde cu ei frate de cruce, ceea ce am văzut şi în capitolul precedent. Aceştia ajung în nişte curţi
foarte mari şi frumoase. Acolo au văzut o masă plină cu fel de fel de bucate. Mîncarea a fost
foarte gustoasă şi ei au rămas acolo. Vînau în împrejurime şi întorşi de la vînat au fost aşteptaţi
de mîncare pregătită într-un mod necunoscut. Însă după o vreme, bucatele nu au mai fost aşa de
bune şi acest fapt i-a mirat pe cei trei. Făt Frumos a hotărît atunci că Strîmbă-Lemne va rămîne,
ca să verifice ce se întîmplă. Şi cînd eroul nostru, alături de Sfarmă-Peatră, a plecat la vînat, iar
Strîmbă-Lemne s-a transformat (încă o metamorfoză!) într-o surcică[47], a venit o pocitură: la
stat de-o palmă şi cu barba de-un cot, cu capul cît nuca, cu ochii cît talgerele, cu mînele cît
fusele, cu picioarele cît drugii şi cu şezutul cît o faţă de arie. Acesta era Stătu-palmă-barba-cot,
urieşul zmeilor. El a lins tot ce a fost pe masă, bătîndu-l înainte pe Strîmbă-Lemne. Apoi au
apărut trei zîne şi au făcut alte bucate. La fel a fost şi cînd de pază a rămas Sfarmă Peatră şi abia
Făt-Frumos l-a prins pe pitic, i-a pus barba într-un copac pe care l-a despicat cu paloşul. Însă
acesta a smuls copacul din pămînt şi a fugit, strigînd către Făt Frumos că se vor întîlni peste un
an la gura iadului. Într-adevăr, aşa se întîmplă. Nişte zmei fură soţiile eroilor şi Făt Frumos, după
cîteva peripeţii (printre altele, alături de cei doi fraţi de cruce, se luptă cu oastea lui Stătu-Palma),
coboară în lumea zmeilor (în basmul nostru în iad), unde răpune zmeii. Cînd însă vrea să iasă,
fraţii lui de cruce se dovedesc trădători şi vor să-l omoare, dînd drumul funiei pe care acesta are
să iasă.

Şi în acest moment basmul rămîne neterminat. Ieşirea eroului în Lumea albă ne este aratată însă
în basme care ne prezintă istorii similare. Făt Frumos se întoarce pe pămînt purtat de un vultur,
adesea o pajură, căreia înainte i-a salvat copiii. Pajura face parte din grupul animalelor
recunoscătoare[48] care apare şi înPovestea lui Harap Alb.

Dacă facem o comparaţie a lui Făt Frumos din basmul acesta cu eroii mitici ai Greciei antice,
vedem o asemănare cu Teseu. Tatăl lui, Egeu, ascunde o sabie sub un bolovan mare. După ce
devine flăcău, Teseu ridică bolovanul, scoate sabia şi porneşte spre Atena. Pe drum se întîlneşte
cu cîţiva tîlhari, la rîndul lor dispunînd de o mare forţă fizică, şi îi omoară prin puterea propriilor
braţe (printre aceştia se găseşte şi Procust, de aici şi titlul cărţii lui Camil Petrescu[49]). Călătoria
eroului mitic în timpul căreia el înfăptuieşte nişte isprăvi dificile este un motiv larg răspîndit, îl
vedem atît în mitul lui Heracles sau Teseu, cît şi înPovestea lui Harap Alb. În căutarea zînei
dispărute sau plecate, eroul de tip Făt Frumos face lucruri similare (în basmul menţionat mai
devreme, Zîna Zînelor, fiul de împărat porneşte să o regăsească şi în drum păcăleşte pe 3 draci,
furîndu-le arme năzdrăvane).

Motivul piticului este şi el destul de bogat, mai ales dacă ne uităm la faptul că Stătu-Palmă-
Barbă-Cot locuieşte în zone subpămîntene (ne restrîngem să remarcăm faptul că, provenind din
lumea subterană de care rămîn legaţi, piticii simbolizează forţele obscure care există în noi şi
dobîndesc cu uşurinţă înfăţişări monstruoase).[50] Acest tip de pitic este un pitic răutăcios care
apare şi în alte basme populare, adesea calare pe un iepure şchiop,[51] sub nume diferite.[52]
Unul dintre ele este Piticot.[53] Tocmai Piticot este, după cum arată Romulus Vulcănescu, regele
piticilor, care locuieşte pe Celălalt Tărîm. Făt Frumos coboară, în basmul nostru, prin gura
iadului. Coborîrea aceasta într-o zonă subpămînteană a lui Făt Frumos, pentru a scăpa nişte fete
de împărat răpite de zmei, ori în urmărirea hoţului merelor de aur (basmul Prîslea şi merele de
aur) sau a lui Piticot este încă un motiv comun cu miturile greceşti, atît Heracles, Teseu, cît şi
Orfeu coborînd în împărăţia lui Hades pentru a aduce de acolo un cîine cu trei capete (Heracles),
sau pe propria soţie (Orfeu).

Cum am văzut, în basmul Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, Făt Frumos hotărăşte
să se întoarcă acasă, deşi zînele i-au spus că părinţii lui nu mai trăiesc de sute de ani şi că se tem
că şi el poate nu se va mai întoarce. Calul năzdrăvan este de acord să-l ducă pînă acolo, dar cu
promisiunea eroului că va fi lăsat să se întoarcă imediat. Aşa se şi întîmplă. Pe drum, cînd trecea
pe moşiile celor doi monştri învinşi, a văzut acolo nişte oraşe, iar întrebînd despre Scorpia şi
Gheonoaia, a auzit că ele sînt nişte poveşti pentru copii. Barba şi părul eroului au albit. Ajuns la
palatul tatălui său, a văzut dărîmături şi nişte buruieni crescute pe ele. A coborît într-o pivniţă,
fiind deja cu barba albă pînă la genunchi, a găsit un tron hodorogit A ridicat apoi capacul
chichiţei, şi un glas slăbănogit îi zise:

– Bine ai venit, că de mai întîrziai, şi eu mă prăpădeam.

O palmă îi trase Moartea lui (…) şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărînă.

O istorie similară ne prezintă şi basmul ţigănesc Roşu-împărat şi Strigoaica. Acolo eroul

dezgroapă un sicriu, în care într-un colţ şedea Bătrîneţea, în celălalt Moartea. În basmul acesta ne
întîlnim cu motivul căutării nemuririi de un erou. Tema lui principală se regăseşte şi în una dintre
cele mai vechi opere epice ale lumii,Epopeea lui Ghilgameş.[54] Încă o dată vedem, aşadar, că
unele concepţii mitice ale Orientului Apropiat se pot regăsi în legende şi basme populare
româneşti. Am mai văzut că Făt Frumos a încălcat, chiar dacă involuntar, o interdicţie şi de aceea
a trebuit să şi moară. Ghilgameş, marele erou din mitologia babiloniană, a căutat, asemenea lui
Făt Frumos, nemurirea. Ghilgameş porneşte să-l regăsească pe Utnapiştim, scăpat din potop[55]
şi îl întreabă cum a dobîndit nemurirea. Apoi este pus la o încercare: trebuie să se culce şi să nu
doarmă şapte zile şi şapte nopţi. Însă Ghilgameş adoarme, pierzînd şansa nemuririi. Dar la
sugestia nevestei sale, Utnapiştim îi releveaază un secret al zeilor: locul unde se află planta care
redă tinereţea.[56]Eroul coboară pe fundul mării, culege planta şi porneşte înapoi. Însă, după
cîteva zile de mers, întîlneşte un izvor în care vrea să se scalde şi lasă planta pe pămînt. Un şarpe,
însă, iese din apă, mănîncă planta şi îşi schimbă pielea,[57] iar eroul, pentru a doua oară, îşi
pierde şansa.
În amîndouă istoriile avem de-a face cu motivul căutării nemuririi de un erou, care trece prin
nişte probe iniţiatice, ceea ce am mai văzut în capitolul precedent. Eroul este deja aproape de
succes, dar acesta îi scapă datorită unei clipe de neatenţie. O poveste similară regăsim într-un alt
mit din Mesopotamia antică, acela despre Adapa, marele înţelept (apkallu) al oraşului Eridu.
Acesta a fost chemat de zeul Anu, care a vrut să-l pedepsească pentru ruperea aripilor vîntului de
sud prin rostirea unei formule de rugăciune. Însă zeul Ea l-a avertizat că Anu îi va oferi pîinea şi
apa morţii. Înduplecat de doi gardieni cereşti, Anu îşi schimbă, totuşi, decizia şi îi propune
înţeleptului pîinea şi apa vieţii eterne. Adapa însă refuză să le consume, pierzîndu-şi, astfel, şansa
nemuririi.

Mircea Eliade remarcă: s-a văzut în Epopeea lui Ghilgameş o ilustrare dramatică a condiţiei
umane, definită prin inevitabilitatea morţii.[58] În ce priveşte basmul de Ispirescu, s-a remarcat
că tema acestuia o formează mitul Marea Trecere. Ideea este că dobândirea vieţii eterne trebuie
însoţită şi de o pregătire pentru a respecta reguli specifice acestei lumi (…)[59] Eroul este supus
destinului uman tragic (f o r t u n a l a b i l i s) (…), iar basmul propune o meditaţie asupra
condiţiei omului, asupra idealurilor lui, aspra lumii eterne.[60] Asemănările sînt deci evidente.
Totuşi, istoria lui Ghilgameş lasă de asemenea să se înţeleagă că, fără ajutorul zeilor, unele
fiinţe ar fi susceptibile să obţină nemurirea, cu condiţia să iasă victorioase din anumite probe
iniţiatice (…) şi de aceea (…) legenda lui Ghilgameş ar fi, mai degrabă, povestea dramatizată a
unei iniţieri ratate.[61]

Asemenările istoriei lui Ghilgameş cu cea a lui Făt Frumos pot sugera concluzii asemănătoare şi
cu privire la cea din urmă. Cele trei istorii ne dovedesc că motivul căutării nereuşite a nemuririi
(Ghilgameş), ori a pierderii involuntare a acesteia (Adapa) – amîndouă motivele regăsindu-se
în Tinereţe fără bătrîneţe…

BIBLIOGRAFIE:

Alexandrescu E., Gavrilă D., Literatura română în analize şi sinteze. Ediţia a III-a, revăzută şi
completată,Chişinău

Chevalier J., Gheerbrant A., Dictionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme,
figuri, culori, numere, vol. I-III, Bucureşti 1993

Creangă, I., Opere, Bucureşti 1993

Eliade M., Istoria credinţelor şi ideilor religioase. I. De la epoca de piatră la misterele din
Eleusis, trad. C. Baltag, Bucureşti 1988

Eliade M., Istoria credinţelor şi ideilor religioase. II. De la Gautama Budha pînă la triumful
creştinismului,trad. C. Baltag, Bucureşti 1986

Eliade M., Istoria credinţelor şi ideilor religioase. III. De la Mahomed la epoca Reformelor,
trad. C. Baltag, Bucureşti 1988

Gieysztor A., Mitologia Słowian, Warszawa 1982

Ispirescu P. , Legende sau basmele românilor, Bucureşti 1968

Kempiński A. M., Słownik mitologii ludów indoeuropejskich, Poznań 1993

Pamfile T., Mitologie românească, Bucureşti 1997

Попович, К., Ион Крянгэ ши басмул ест-слав, Кишинэу, 1967

Składankowa M., Mitologia Iranu, Warszawa 1989

Şăineanu L., Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu

basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice, Bucureşti 1978

Vulcănescu R., Mitologie română, Bucureşti 1987

[1]

Lazăr Şăineanu,

Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele

popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice,

Bucureşti 1978

[2] Cultul solar

[3] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti 1987, p. 368.

[4] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi,
forme, figuri, culori, numere, Bucureşti 1993, vol.,III, p.241.

[5] Musaget – conducător al muzelor în antichitatea greco-romană.

[6] Romulus Vulcănescu, op. cit., p 388; Cîntecul lasciv sau nebunesc, jocul lor trepidant în aer
şi vraja lor de zîne îmbolnăvesc pe cei care le văd de boli numite luaţi de sfinte şoimane. Iniţial,
cei luaţi de şoimane deveneau zănatici din prea mult joc şi cîntec. Treptat, luatul de şoimane a
căpătat şi înţelesul de a-i pedepsi pe făcătorii de rele, de a poci, a-i paraliza şi schilodi pe cei ce
le luau în derîdere.

[7] Ibidem

[8] Lazăr Şăineanu, op. cit. p. 253

[9] Ibidem
[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Romulus Vulcănescu, op. cit., p. 389; ceea ce ne face să fi ajuns la această consideraţie este
o mărturie a lui Pliniu cel Tînăr (…) după care patria cailor cu aripi era, după legendele vechi,
Scythia, în particular ţinuturile de lîngă Istru, mai precis, şi Dacia preistorică. De aici probabil
că vine şi Pegasul elin.

[15] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., vol. II,p. 318

[16] Ibidem

[17] Lazăr Şăineanu, op. cit., p. 230.

[18] Ibidem, p. 183

[19] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. I. – de la epoca de piatră la

misterele din Eleusis, Editura ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti, 1988, pp. 66-67

[20] Šāh Nāme(h) – cea mai însemnată epopee persană, compusă între anii 980 şi 1010 e.n. de
Ferdousi (cca 993-cca 1020), opera epică de o mare valoare poetică, înfăţişînd originile mitice şi
povestirile legendar-istorice ale tradiţiei iraniene.

[21] Lazăr Şăineanu, op. cit., p. 331

[22] Ibidem, p. 25

[23] Ibidem, p. 26

[24] Ibidem, p. 24

[25] Vezi: К. Попович, Ион Крянгэ ши басмул ест-слав, Кишинэу, 1967, pp. 132-164

[26] Lazăr Şăineanu, op. cit., p. 364

[27] Ibidem

[28] Giganţii au fost imaginaţi ca nişte uriaşi cu cozi de şerpi în locul picioarelor.

[29] Lazăr Şăineanu, op. cit., p. 528

[30] Ibidem, p. 530

[31] DEX; Sinonimia se lărgeşte pînă în domeniul astronomiei, constelaţia Dragonului (Drago)
fiind numită popular Balaur.

[32] Din slavonă: zmii

[33] Lazăr Şăineanu, op. cit., p. 528

[34] Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Ediţie îngrijită şi traducere
din limba spaniolă, de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin, Bucureşti 2002,
p. 73

[35] Tudor Pamfile, Mitologie românească, Bucureşti 1997, p. 292

[36] Ibidem

[37] Ibidem, p. 293

[38] Ibidem, p. 292

[39] Ibidem

[40] Aleksander Gieysztor, Mitologia Słowian, Warszawa 1982, pp. 231-232; Mieszkają one w
czarnych chmurach lub jeziorach, niszczą dobytek, nawet ludzi (…), zagrażają pożarciem słońcu.
Z prastarych żmij, które wypuszczają z siebie nogi z pazurami i ogromne skrzydła.

[41] Tramsformării într-un monstru

[42] Andrzej M. Kempiński, Słownik mitologii ludów indoeuropejskich, Poznań 1993, p. 445

[43] Ibidem; Wąż zakłócał porządek świata, dokonując zawłaszczenia centralnych wartości
kosmicznych, symboli życia, więc najpierw wody, potem bydła/skarbu, wreszcie kobiety. Aktem
tym wywoływał reakcję Gromowładcy, prowadzącą do pojedynku kosmogonicznego

[44] Monstrul Vrtra a oprit apele rîurilor şi a ameninţat lumea întreagă cu secete; a fost învins de
Indra, cel mai important zeu vedic.

[45] Aici motivul meteorologic nu apare, monstrul Tifon, similar ca înfăţişare cu giganţi, scuipa
cu furtună de foc şi arunca bolovani incandescenţi spre cer.

[46] Gigantomahie – lupta dintre zeii olimpici şi giganţii.

[47] Surcică – aşchie care sare cînd se ciopleşte sau cînd se taie un lemn.

[48] Vezi Lazăr Şăineanu, op. cit., pp. 409-422

[49] Patul lui Procust.

[50] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit.,p.101

[51] Lazăr Şăineanu, op. cit. p. 371; acest motiv este cu atît mai interesant cu cît apare sub o
formă identică la avari din Caucaz.

[52] Ibidem

[53] Vezi:Ibidem; într-un basm bănăţean de Marienescu.

[54] Epopeea lui Ghilgameş – epopee de provenien ţă sumeriană compusă la începutul secolului
IV î.e.n.

[55] Este vorba despre potopul în mitologia sumero-babiloniană, trimis de zeul Enlil.

[56] Ibidem, p. 83

[57] e vorba de o temă folclorică bine cunoscută: despuindu-se de pielea sa cea veche, şarpele
îşi înnoieşte viaţa,Ibidem, n. 49

[58] Ibidem, p.

[59] Emil Alexandrescu, Dana Gavrilă, op. cit Literatura română în analize şi sinteze. Ediţia a
III-a, revăzută şi completată, Chişinău., p. 75

[60] ibidem, p. 76

[61] Ibidem, pp. 83-84

autor Rafał Rykowski