Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
TRANSPLANTUL DE ORGANE
Coordonator: Susținător:
Mihai- Alexandru
1
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………… 1
Transplantul ca iubire…………………………………………………………5
Iubirea nedorită………………………………………………………………..6
2
Introducere
3
pentru a facilita câștigarea unei opinii publice cât mai favorabile. Perceput și
celebrat ca o naștere din nou, ca o nouă viață, dobândită adeseori din împrejurări
de moarte, transplantul este una dintre minunile contemporane, o înviere
seculară despre care s-a spus că „ mântuiește moartea”.
Minunile sunt altceva decât simple fenomene inexplicabile; ele ţin de iruperea în
cotidian a unui sens superior de existenţă. Dar minunile seculare, tehnologice,
nu descoperă vreo divinitate; transcendenţa pe care o revelează rezultă nu dintr-
o bunăvoinţă descendentă, ci dintr-un efort de solidarizare. Medicina este din
vechime un metonim al umanismului, dar cu cât ambiţiile ei sunt mai mari, cu
atât angajamentul paramedical este mai necesar. Cum tocmai am intrat în
amurgul datoriei, Occidentul se vede constrâns să recurgă la virtuţile
motivaţionale ale unei filosofii de viaţă de care s-ar fi voit eliberat. La
compromis, tehnocraţia (post)umanistă acceptă să achiziţioneze iubire creştină şi
s-o furnizeze ca altruism nonteist. Transformarea ar avea loc prin regula
anonimantului. Dacă iubirea nu poate fi decât personală şi de lungă durată,
altruismul este impersonal şi cu termen redus; una îşi slujeşte direct aproapele,
celălalt, indirect, departele; iubirea ţinteşte şi suscită iubire, altruismul, simplă
gratitudine. Două etosuri cu nivele existenţiale diferite; joncţiunea lor, se crede,
este posibilă în ecluza clinică prin izolarea donator-primitor, doar una dintre
separările din registrul de procedură.
Regula anonimatului este rareori pusă în discuţie. Biserica are însă motive s-o
facă, dacă îşi orientează discursul, dincolo de prim-planul medical, după întreg
parcursul experienţei celor ce se sacrifi că şi a celor ce primesc sacrificiul. Viaţa
lor nu se reduce la transplant, chiar dacă încetează şi re-începe acolo.
Transplantul de organe transferă mai mult decât un organ şi contra-transferă
mai mult decât o recunoştinţă. Voi prezenta în continuare modul în care
transplantul de organe este justificat ca iubire în câteva documente oficiale ale
Bisericii Ortodoxe, apoi o perspectivă de ansamblu a socializării implicate de
acesta. Legând şi dezlegând, ca şi sexualitatea, fiinţe umane în lanţul
supravieţuirii necrotice, transplantul înrudeşte. Ca şi aceea, are într-un mod
important de a face cu iubirea.
4
Prelevarea de la donatorii vii se face de la persoane majore, cu capacitate de
discernământ, după obținerea prealabilă a consimțământului in format scris,
liber și expres al acestora, după informarea lor de către medic, asistentul social
sau alte persoane cu pregătire de specialitate, asupra eventualelor riscuri și
consecințe pe plan fizic, psihic, familial și profesional, rezultate din actul
prelevării, donatorul putând reveni asupra consimțământului dat până în
momentul prelevării.
5
vieții, persoana decedată și-a exprimat opțiunea în favoarea donării, printr-un act
notarial de consimțământ pentru prelevare. Prelevarea nu se poate face sub nici
o formă, dacă, în timpul vieții, persoana decedată și-a exprimat deja opțiunea
împotriva donării, printr-un act de refuz al donării, avizat de medicul de familie.
6
compasiunii. Potenţialul donator trebuie să fie însă pe deplin informat despre
consecinţele posibile ale explantului organelor sale pentru propria lui sănătate.
Transplantul ca iubire
7
promova decât pe calea de unde provine şi înspre care ne îndreaptă orice bine
autentic, la Izvorul întreit personal al vieţii şi nemuririi. Aprecierea
transplantului de organe în perspectivă duhovnicească, pentr a-l așeza pe singura
cale cu adevărat benefică pentru oameni, reprezintă astfel preocuparea prioritară
a celor trei documente.
În poziţionarea sa, Sinodul Bisericii Greciei subliniază cel mai atent aceste
premise, în funcţie de care formulează condiţii de acceptare din partea Bisericii,
rezerve faţă de raţiunile seculare şi utilitariste („lumeşti”) ale politicii de stat,
îngrij orare faţă de posibilele abuzuri şi chiar critici dure la adresa unei legislaţii
care prevede acordul presupus. „Jertfirea de sine constituie temeiul duhovnicesc
al moralei Bisericii din Grecia în ceea ce priveşte problema transplanturilor”, se
afirmă în document. Invocându-se exemplul Mântuitorului şi cuvântul Său
păstrat de Sf. Ioan Evanghelistul despre oferirea vieţii ca probă certă a iubirii
supreme, cu chemarea de a-L urma (Ioan 15,13; cf. 1Ioan 3,16), donarea de
organe este considerată o situaţie covârşită de fapt ca valoare de dăruirea întregii
vieţi şi, ca atare, justificabilă a fortiori, subliniindu-se, în aceeaşi logică,
superioritatea beneficiului duhovnicesc al donatorului faţă de benefi ciultrupesc
al primitorului. Principala consecinţă a perspectivei duhovniceşti pare a fi
focalizarea atenţiei, deşi nu exclusiv, pe situaţia donatorului, spre deosebire de
umanismul medical preocupat cu precădere de situaţia primitorului.
Intrigantă această deosebire, mai ales dacă iubirea este superioară altruismului.
Nu orientează iubirea prin natura sa spre cel în suferinţă? Diferenţa semnalată nu
poate proveni decât din modul în care este percepută suferinţa, nevoia sau lipsa.
Pornind de la superioritatea sufletului faţă de trup, documentul elen consideră
mai mare „beneficiul spiritual al donatorului decât câştigul biologic al
primitorului” şi, implicit, mai mare nevoia sau lipsa de împlinire duhovnicească
decât cea de întregire biologică. Prin urmare, Biserica Greciei se arată gata să se
angajeze în favoarea transplantului de organe, dar nu în numele politicii seculare
de promovare, care pune în centru supravieţuirea primitorului şi face din aceasta
scopul transplantului, ci în numele nevoii de viaţă duhovnicească a donatorului,
transplantul decurgând ca şi consecinţa fi rească a unei culturi a dăruirii de sine.
Desigur, situaţia duhovnicească a primitorului, dar şi a medicilor, nu este
ignorată, după documentul amintit întreaga întreprindere a transplantului de
organe trebuind să aibă în vedere ca „prin toate modurile acestea, Dumnezeu să
fie slăvit, oamenii să se împlinească duhovniceşte, iar boala sau prelungirea
vieţii să fi e o premisă a împlinirii scopului mai profund al creării lor.”
8
La rândul său, documentul Bisericii Ortodoxe Ruse apreciază valoarea
terapeutică a transplantologiei, dar identifi că şi ameninţarea care o poate
constitui pentru societate printr-o serie de problemele ridicate, dintre care
comercializarea organelor, xenotransplantarea şi prelevarea fetală sunt
evidenţiate aparte. Deşi cu o problematică mult mai sumară, documentul rus
acordă mai multă atenţie decât cel elen aspectului infra-personal, cel al relaţiei
dintre persoană, trup şi organe. De pildă, se consideră că prin transplant organele
şi ţesuturile donatorului sunt asimilate de primitor, intrând în „sfera unităţii sale
sufl etesc-trupeşti personale”, argument prin care se respinge orice transplant
care ar afecta identitatea ca persoană sau ca reprezentant al speciei.
9
Iubirea nedorită
În acelaşi timp, negarea sau reprimarea unui conflict de conştiinţă când acesta
survine în experienţa trăită, prin izolarea semantică, raţională şi afectivă a celor
două destine, izolare practicată deopotrivă prin regula anonimatului şi reifi carea
trupului, nu poate da decât rezultate contrare aşteptării promotorilor
transplantului de organe, seculari sau bisericeşti.
10
Bibliografie
11
4. Raluca- Mihaela Asandei „Etica biomedicală și accesul la îngrijirile de
sănătate”, U. M. F. „Gr. T. Popa”.
5. Beatrice Ioan, Cristina Gavrilovici, Vasile Astarasoae „Bioetica” editura
Junimea 2005.
12