UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă

Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale
Comunicării

Specializarea: SP
Disciplina: Sisteme electorale

SUPORT DE CURS
Anul II

Semestrul 2

Cluj-Napoca
2013

4
INFORMAŢII GENERALE

Datele de identificare curs ale cursului

Numele cursului: Sisteme electorale
Codul cursului: ULX1438
Anul, Semestrul: Anul II, sem. 2
Tipul cursului: opţional
Număr credite: 4
Formă de evaluare: VP

Datele de identificare ale tutorilor/examinatorilor:

Sectia: Ştiinţe politice

Numele şi prenumele: dr. Bakk Miklos
Adresa e-mail: bakk.miklos@fspac.ro

Numele şi prenumele: drd. Szasz Alpar Zoltan

Adresa e-mail: szaszzo66@yahoo.co.uk

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:

Prin intermediul cursului intitulat Sisteme electorale ne propunem să dezvoltăm abilităţile

studenţilor în stăpânirea conceptele de bază privind construcţia şi funcţionarea
sistemelor electorale şi în interpretarea proceselor politice legate de exercitarea
drepturilor electorale. Având în vedere structura, conţinutul şi abordările didactice
aferente acestei discipline, recomandăm cursul ca fiind deschis oricărui student,
indiferent de tipul şi caracterul pregătirii academice anterioare.

Descrierea cursului:

Cursul face o introducere descriptivă şi comparată în sistemele electorale utilizate în

regimurile democratice. Se analizează tipologia acestor sisteme (majoritariste,
proporţionale şi mixte), se prezintă elementele lor structurale (modul de votare,
circumscripţii, formule de atribuire a mandatelor) şi se face caracterizarea lor – prin
exemple concrete – cu formule de cuantificare a proporţionalităţii. Se analizează,
separat, sistemele de alegere pentru Parlamentul European, sistemele de alegere directă
de şefi de stat, sistemele de alegeri locale şi sistemele cu caracteristici speciale pentru
minorităţi şi grupuri etnice. Sunt examinate relaţiile, determinările reciproce dintre
sistemul electoral şi sistemul de partide.

5
Obiectivele cursului:
a) obiective generale:
La terminarea cursului studenţii trebuie:
– să stăpânească conceptele de bază privind construcţia şi funcţionarea
sistemelor electorale;
– să fie capabili să aplice conceptele şi principiile însuşite în cursul analizelor de
date concrete ale unor alegeri
b) obiective specifice
La terminarea cursului studenţii
- vor fi capabili să realizeze un studiu comparativ între diferite sisteme electorale
existente în diverse ţări
- vor fi capabili să studieze individual tematici complexe din literatura de specialitate
referitoare la sisteme electorale

Competenţe acumulate de studenţi la terminarea cursului:

- Analiza unei situaţii concrete prin aplicarea unor principii, teorii şi metode
fundamentale din domeniul ştiinţelor politice
- Realizarea, individual sau în echipă, a unui proiect privind teoriile sociale şi politice
- Utilizarea adecvată a conceptelor de bază din domeniul ştiinţele politice
- Utilizarea aparatului conceptual al ştiinţelor politice în evaluarea relevanţei şi
impactului teoriilor social-politice
- Utilizarea conceptelor fundamentale din ştiinţele politice în descrierea şi explicarea
genezei şi derulării unor evenimente şi procese
- Aplicarea modelelor învăţate în alcătuirea componentelor unor proiecte, planuri
programe sau acţiuni social-politice concrete
- Construirea, susţinerea şi promovarea unui proiect, plan, program sau actiune
social-politică
- Elaborarea şi gestionarea proiectelor, planurilor, programelor şi acţiunilor social-
politice

Bibliografie:

Butler – Penniman – Ranney (1981): Democracy at the Polls. A Comparative Study of

Competitive National Elections. AEIPPR, Washington-London.
Farrell, David M. (1997): Comparing Electoral Systems. Prentice Hall – Harvester
Wheatsheaf, Hertfordshire.
Gorun, Adrian (2005): Stasiologie şi sisteme electorale. Clusium, Cluj-Napoca.
Lijphart, Arend (1990): Criteria of Fair Representation. In: Johnston – Pasis (eds.):
Representation and Electoral Systems. Canadian Perspectives. Prentice Hall Canada
Inc., Scarborough-Ontario, pp.201-206.

6
Lijphart, Arend (2000): Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare in
treizeci şi şase de ţări. Polirom, Iaşi.
Reynolds, Andrew – Reilly, Ben – Ellis, Andrew et alia (2005): Electoral System Design:
The New International IDEA Handbook. International Institute for Democracy and
Electoral Assistance, Stockholm. www.idea.int, letöltve: 2006.szept.
Preda, Cristian (2008): Partide şi alegeri în România postcomunistă. Ed.Nemira

Politica de evaluare şi notare:

Modalitatea de notare a studenţilor pentru disciplina Sisteme electorale are în vederea

următoarele aspecte:
- Activităţi aplicative recomandate şi participarea activă pe parcursul întâlnirilor –
30% din nota finală;
- Teste de verificare pe parcursul semestrului – 70% din nota finală;

Elemente de deontologie academică:

Notiunea de plagiat se defineşte în conformitate cu normele Catedrei de ştiinţe Politice a

Universităţii « Babeş-Bolyai »:
(http://fspac.ubbcluj.ro/resurse/formulare-regulamente/reguli-etice-si-deontologice/),
respectiv: http://www.bbte-politologia.ro/letoltesek.php. Plagiatul şi tentativa de frauda la
examen se sancţionează cu nota 1 la acest curs şi expunerea cazului în şedinţa Catedrei
pentru luarea măsurilor administrative corespunzătoare.

7
Sisteme electorale

Dr. Bakk Miklós

8
 I. MODUL 1: Noţiunea de alegeri. Funcţia electorală,
drepturile electorale.

I.1. Alegerile ca instituţie politică

În ştiinţele politice există un cvasi-consens în privinţa instituţiilor politice şi anume:

instituţiile create şi menţinute de comunităţile politice se încadrează în patru tipuri (cf.
Rothstein 2003, 137). Aceste categorii sunt:
1. Instituţii care instituie reguli: cele care elaborează, adoptă reguli obligatorii pentru
comunitatea politică, pentru protejarea şi promovarea intereselor acestora.
2. Instituţii care aplică regulile: cele care pun în practică regulile adoptate.
3. Instituţii care modifică regulile: cele care rezolvă conflictele individuale, litigiile
ocazionate de interpretarea concretă a regulilor, conflicte ce apar în aplicarea practică a
regulilor.
4. Instituţii coercitive, cele care impun regulile: cele care sunt necesare în impunerea
regulilor faţă de membrii comunităţii politice şi care impun şi sancţiuni celor care nu
respectă aceste reguli.
Alegerile sunt instituţii ale sistemelor politice moderne, reprezintă o instituţie de bază a
democraţiilor. Statele democratice constituţionale – fie ele republici sau monrahii – au ca
fundament un sistem al reprezentării politice, compus din organe alese ciclic, pe baza
unui drept electoral. Aceste organe sau corpuri alese sunt cele care adoptă norme, atât
legislative, cât şi administrative, de la ele emană şi puterea executivă la diferite nivele
(guverne, puterea administrativă locală a primarilor etc.)
În consecinţă, alegerile sunt instituţii politice care contribuie, la rândul lor, la constituirea
instituţiilor politice din categoria 1.şi 2.
Într-un sens mai larg, instituţiile politice înseamnă „reguli” formalizate într-o măsură mai
mare, într-un grad ce diferă de caracterul pur informal al regulilor care există numai prin
„norme culturale” sau norme pur sociale şi sunt legate mai mult de procedurile coercitive
ale „puterii” politice. Din acest punct de vedere „legitimitatea” instituţiilor politice este un

9
aspect mai important, iar alegerile pot fi privite şi ca proceduri ce conferă legitimitate
tuturor instituţiilor politice din cele patru tipuri, enumerate mai sus.
Alegerile pot fi văzute ca o condiţie necesară dar nu şi suficientă a exercitării puterii
politice într-un regim democratic.

Sensul cuvântului ’alegere’:

1. alegerea unei posibilităţi, unei variante, alternative din cele date – corespunde
cuvântului englezesc elect
2. chibzuire, decizie – corespunde cuvântului englezesc choose, choise

Problema alegerilor în ştiinţele politice:

- politologia electorala
- studiul comportamentului electoral

Politologia electorală are domeniul legat de primul sens (elect) al cuvântului,

problematica studiată fiind legată de:
– instituţiile politice electorale
– proceduri electorale
– studiul interdependenţei dintre sistemul politic şi cel electoral

Studiul comportamentului electoral cuprinde cercetarea:

– preferinţelor politice, electorale
– agregarea preferinţelor
– într-un sens mai larg, cuprinde şi socializarea politică
Acest domeniu de cercetare s-a individualizat în anii 1940-50 şi a devenit cunoscut sub
denumirea de disciplină psephologie în cadrul ştiinţei politice. În această perioadă au fost
formulate primele teorii „Social Choice”, resp. „Public Choice” şi s-a pus problema, cum
ar trebui construit acel sistem electoral care ar produce cea mai bună reprezentare a
preferinţelor tuturor cetăţenilor/alegătorilor şi ar conduce la cele mai adecvate politici
publice şi aranjamente instituţionale cele mai bune.

10
În 1951 Arrow a demonstrat însă (teorema Arrow) că un sistem electoral ideal care
satisface, concomitent, mai multe cerinţe, este conformă mai multor scopuri, este
imposibil din punct de vedere matematic (Kovács 1997, 21).

Pe lângă ştiinţele politice fenomenul alegerilor politice este studiat şi în sociologie,

psihologie socială şi ştiinţele juridice. Toate aceste investigaţii au îmbogăţit conceptele
legate de alegeri.
Există mai multe accepţiuni privind fenomenul electoral. Există concepţia conform căreia
alegerile constituie o aparenţă menită să mascheze mecanismul real al exercitării puterii.
Există, apoi, o concepţie reducţionistă: alegerile constituie o „tehnică” al transferului de
putere care se reduce la elemente procedurale vizând exprimarea şi colectarea voturilor,
precum şi distribuirea mandatelor. O concepţie mai largă: alegerile înseamnă procedura
prin care sunt colectate preferinţele politice..
Curentul de gândire al electoralismului, răspândită mai ales în SUA, consideră alegerile
ca fiind sinonime cu democraţia. Este o concepţie despre „puterea democratică”
exagerată a alegerilor, acestea devenind leacul universal în introducerea democraţiei.
Organizaţiile internaţionale (ONU, NATO, OSCE) par a fi tributare acestui mod de
gândire, considerând democratice acele ţări ale căror guverne şi-au dobândit mandatul la
alegeri libere. Deci, conform acestei concepţii, alegerile libere constituie condiţia
necesară şi suficientă a democraţiei (Kovács 1997, 12).
Abordarea complexă a alegerilor:
– este o instituţie multifuncţională
– un instrument democratic al exercitării puterii
– un mijloc de formare a politicilor publice
– asigură agregarea voinţei publice din preferinţele individuale
– este o procedură prin care se realizează consens şi care legitimează

I.2. Funcţiile alegerilor

Alegerile au o multitudine de funcţii, toate fiind legate de funcţionarea democraţiei. Cele
mai importante sun următoarele funcţii (Kovács 1997, 13-15):

11
1) Impunerea principiului majorităţii
Istoria principiului majorităţii este foarte veche (a fost practicata la greci antici, în lucrările
senatului din Roma, în cadrul dietelor medievale), reprezintă aceea „tehnică” care relevă
persoana sau opinia care are sprijinul cel mai larg.

2) Asigurarea participării pentru cetăţeni

Participarea politică are mai multe forme, astfel: intrarea într-un partid, sprijinul financiar
al unui partid, sprijinul unui partid prin cheltuieli de timp liber şi activităţi benevole,
participare la demonstraţii, scrisori către politicieni, autorităţi, lămurirea unei persoane în
privinţa votului, căutarea politicienilor pentru diferite avantaje, iniţiative cetăţeneşti,
strângere de semnături, iniţierea unei strângeri de semnături şi, în final, participarea la
vot. Participarea la alegeri prin vot a dobândit o importanţă centrală odată cu extinderea
şi generalizarea dreptului la vot şi a devenit cea mai importantă formă de participare
politică la care recurg cei mai mulţi cetăţeni (restul formelor de participare sunt mult mai
restrâns utilizate). De exemplu: în Europa de Vest 60-80% din populaţia adultă participă
la alegeri, în schimb, celelalte forme de participare cuprind numai 10% din această
populaţie.

3) Asigurarea alegerii dintre alternative

Pluralismul politic din perspectiva alegerilor înseamnă competiţie deschisă dintre partide,
competiţie în care intervin cetăţenii prin voturile lor. Cetăţeanul decide deci în privinţa
poziţiilor parlamentare, are influenţî asupra alternativelor, programelor politice,
acordându-le sau nu şansa de a deveni alternative de guvernare. Decizia privind
guvernarea depinde direct de vot, totuşi, numai în sistemele majoritar-bipartidiste, în alte
sisteme tratativele privind coaliţiile de guvernare sunt hotărâtoare, tratative care se
poartă după alegeri.
Nici schimbarea guvernelor nu înseamnă, neapărat, schimbări în politici publice,
schimbări ce corelează cu intenţiile alegătorilor. Aceasta se datorează faptului:
- rolului tratativelor duse pentru formarea coaliţiilor
- faptului că în cursa electorală partidele aflate în competiţie „ajustează” obiectivele de
politici publice preferinţelor alegătorului median (teza Hotelling-Downs)

12
4) Formarea unui guvern
Un scop important al alegerilor este instituirea unei guvernări stabile. Sistemele
electorale proporţionale conduc, mai degrabă, la o coalitie multipartidista, deci guvernări
mai puţi stabile.

5) Alternanţa paşnică la putere

Alegerile pot fi privite şi ca mijloc de rezolvare paşnică a conflictelor acumulate, deci ca
mijloc de schimbare paşnică a celor aflaţi la putere. Contribuie mult la menţinerea păcii
sociale faptul că se ştie: cei care se află la putere au un mandat clar limitat în timp.

6) Menţinerea, crearea sau lărgirea spaţiului public al politicului

Concursul pentru voturi face publică dezbaterea privind programele, alternativele
posibile, dar şi socoteala pentru rezultatele obţinute se dă în public.

7) Funcţia de legitimare
Alegerile contribuie mult la legitimarea socială a puterii. Procedura electorală în sine are,
deja, un efect de legitimare, întrucât participarea cetăţenească manifestată prin vot
reînnoieşte funcţionarea sistemului politic. Regulile şi procedurile electorale, adoptate în
consens, utilizate în comun prin participarea comună a părţilor aflate în competiţie,
legitimează, astfel, nu numai noul guvern ales, ci întregul sistem politic în totalitatea ei.
Voturile date exprimă nu numai încrederea acordată partidelor şi candidaţilor aleşi dar şi
sistemului politic în întregime.

8) Rolul de recrutare
Alegerile asigură şi baza de resurse umane a politicii. Competiţia electorală nu aduce
numai alternative/programe noi, aceasta are loc prin apariţia competitorilor noi.
Alternativele noi sunt credibile dacă sunt prezentate prin competitori, actori noi. Pe lângă
recrutare alegerile contribuie, astfel, şi la reînnoirea culturii politice. (Kovács 1997, 13-15)

I.3. Drepturile electorale

Nu există definiţe unică a drepturilor electorale.

13
O definiţe posibilă: drepturile electorale sunt totalitatea acelor norme publice care
determină modul cum poate obşine cineva, o persoană dreptul la vot pe un teritoriu
geografic dat (Bogdanor 2001, 714).
Drepturile electorale, din punct de vedere juridic, au un caracter dublu. Ele înseamnă:
1. totalitatea normelor juridice procedurale care definesc modul de alegere al organelor
de reprezentare politică, aflate în centrul puterii de stat, reînnoirea acestor organe;
2. drepturi electorale fundamentale: drepturi privind participarea la treburile publice
(Kukorelli 1998, 209). Aceasta, tradiţional, înseamnă două drepturi clasificate ca drepturi
fundamnetale politice: a) dreptul de vot; b) dreptul de a fi ales.
Drepturile electorale conţin: 1) drepturi (norme) materiale; 2) norme lectorale procedurale
-

Din istoria drepturilor electorale

O legătură între drepturile electorale ale persoanei şi „cetăţenie” s-a instituit, prima dată,
în Roma antică. Privilegiile la care năzuiau locuitorii Romei au fost următoarele:
 dreptul la vot la adunările de tribusi;
 dreptul de a fi ales în orice oficiu, la rang de demnitar, oricare ar fi acesta, nelimitat;
 putere discreţionară asupra căminului, asupra soţiei, copiilor, asupra avutului propriu
şi asupra sclavilor proprii;
 libertatea personală, scutire de pedepse corporale, torturări, iar în cazul pedepsei
capitale drept de apel în faţa adunării populare, excepţie fiind la toate acestea
supunerea totală din taberele militare unde puterea comandantului asupra soldatului
(cetăţeanului) roman era neîngrădită;
 drepturi de exploatare asupra pământului din proprietatea statului rezultat în urma
cuceririlor;
 scutire de taxe stabilite pentru cei cuceriţi de statul roman.
Aceasta era totalitatea drepturilor civile din Roma, ius civitatis optimo iure. Deşi au fost
drepturi legate de un anume status social şi definite şi din punct de vedere geografic, au
devenit drepturi personale, întrucât un colonus roman n-a încetat să rămână cetăţean al
Romei chiar dacă s-a mutat în locuri îndepărtate de Roma, nu şi-a pierdut dreptul de vot
şi celelalte drepturi, deşi nu prea a avut posibilitatea să le exercite. (Bogdanor 2001,
715)

14
Înaintea revoluţiilor burgheze obţinerea şi exercitarea drepturilor electorale prezenta o
varietate considerabilă în funcţie de loc şi de societate. Reprezentare teritorială a existat
numai în Anglia, în alte ţări reprezentarea era legată de stări (nobilime, cler,
negustorime, meşteşugari etc.), organizată adesea în camere.
Revoluţia franceză a adus o schimbare radicală: cetăţeanul a devenit unitatea politică
de bază, iar reprezentarea n-a mai rămas resortul al diferitelor corpuri funcţionale ci a
trecut la adunarea naţională, singura care a întrupat suveranitatea naţională.
Sistemul reprezentării teritoriale a fost introdusă în Franţa de o lege din 1792, care a
conferit drepturi electorale tuturor bărbaţilor peste vârsta de 21 ani, cu excepţia celor
fără avere, domiciliu, slugi şi hoinari. Puţin mai târziu, constituţia din 1793 a asigurat
drepturi electorale şi acestor categorii, limitările fiind reintroduse mai târziu, în timpul
restauraţiei. (Bogdanor uo.)
Cu revoluţia franceză şi americană a început procesul lent de standardizare a drepturilor
electorale. Revoluţiile din 1848 au dat un nou avânt acestui proces, drepturile electorale
au fost gradual, dar în mod continuu extinse, deviza mişcărilor de emancipare electorală
devenind: „un om, un vot, o valoare”.
Limitările menţinute o perioadă istorică erau legate de cinci categorii ale criteriilor:
1. criterii de statut, limitau drepturile electorale la câteva stări privilegiate ale
societăţii, iar în cadrul acestor stări la capul familiei. Înlăturarea acestor
limitări a avut loc prin mai multe căi.
2. régime censitaire, regimul censurilor de avere şi de vârstă. Prin cens iniţial
s-a înţeles declaraţia de impozit, expresis cu timpul a devenit sinonimă cu
totalitatea condiţiilor ce trebuiau îndeplinite pentru exercitarea drepturilor
electorale. Treptat, censul a fost restrâns, iar după primul răboi mondial
dreptul la vot a bărbaţilor a devenit generalizat
3. régime capacitaire, drept de vot legat de anumit nivel de instruire.
4. criterii de menaj: puteau să voteze numai acei capi de familie care aveau o
locuinţă de o anumită mărime sau plăteau chirie peste un nivel stabilit.
5. criterii de rezidenţă: puteau să voteze numai cetăţenii care dădeau dovada
reşedinţei în circumscripţia electorală respectivă de o anumită vechime.
(Bogdanor uo.)

15
Universalizarea drepturilor electorale a avut loc mai întâi pentru bărbaţi. Femeile au
obţinut drepturi electorale la început numai în cadrul naţiunilor „de colonişti” (Wyoming –
1890, Noua Zelanda – 1893, Australia de Sud – 1890, pe teritoriul Statelor Unite – 1919,
cu amendarea constituţiei), apoi în Scandinavia (Finlanda – 1906, Norvegia – 1907,
Danemarca – 1915, Suedia – 1918-21). Ţările catolice au adoptat reforme în acest sens
mai târziu: Franţa, Italia – 1948; Elveţia – 1971. (La un referendum din 1958 în Elveţia
dreptul de vot al femeilor a fost refuzat. În cantonul Appenzell Innerrhoden femeile au
obţinut totalitatea drepturilor electorale abia numai în 1991.) (vezi Bogdanor 2001, 421-
22, 716)
În majoritatea ţărilor democratice votul este universa,i egal, direct şi secret.

Universalitatea votului

Universalitatea votului înseamnă că orice cetăţean major are drept de vot, în afară de cei
excluşi din cauze considerate „naturale”. Conform Constituţiei României: „Nu au drept de
vot debilii sau alienatii mintal, pusi sub interdictie, si nici persoanele condamnate, prin
hotarare judecatoreasca definitiva, la pierderea drepturilor electorale”.
1) lipsa deplinătăţii facultăţilor mintale, adică excludrea debililor şi alienaţilor mintali
înseamnă că nu pot vota persoanele care n-au capacitatea de a formula o voinţă politică.
Aceasta înseamnă a dublă protecţie: a persoanelor alienate mintal şi a societăţii
2) inexistenţa unor aptitudini morale – anumite fapte penale pot conduce la pierderea
drepturilor electorale, dar numai în baza unei sentinţe judecătoreşti definitive.
Aceste limitări sunt considerate ca fiind necesare şi bine motivate chiar şi într-o societate
democratică, şi afectează numai un cerc restrâns al cetăţenilor. (Kukorelli 1998, 210)

Egalitatea votului

Egalitatea votului înseamnă că orice persoană îndreptăţită să voteze trebuie să aibă un

vot de valoare egală cu votul celorlalţi.
Sensul expresiei “vot cu valoare egală” este subiectul unei dispute de drept constituţional
şi de teorie juridică: această expresie nu înseamnă că toate voturile au efecte, respectiv
consecinţe egale, ci numai faptul că toţi votanţii participă în condiţii egale la procesul
electoral. De exemplu: într-un sistem cu două buletine toţi trebuie să aibă două buletine
de vot.

16
Egalitatea votului este grav lezată în cazul drepturilor electorale aşazis plurale, când
cetăţenii deţin voturi cu valori diferite. (Kukorelli 1998, 211)
Egalitatea voturilor poate fi afectată şi de inegalitatea circumscripţiilor uninominale
întrucât la circumscripţii cu populaţii inegale valoarea unui vot are pondere diferită.
Din această cauză, modificarea graniţelor circumscripţiilor, determinarea mărimii acestor
circumscripţii este o chestiune delicată afectând egalitatea votului. Mecanismul corecţiei
graniţelor circumscripţiilor este peste tot subiectul unor dispute politice, se caută să se
reglementeze prin proceduri clare, imparţiale, implementate prin legiferări (Statele Unite)
sau prin proceduri administrative (Anglia, Scoţia).

Caracterul direct al votului

Este un principu care înseamnă că alegătorii – cetăţenii cu drept de vot – votează direct
candidatul. Este modul cel mai răspândit în ţările democratice, dar, pe lângă acesta,
există şi votul indirect. Alegerile indirecte au următoarele două moduri:
1. alegeri indirecte prin electori: alegătorii votează delegaţi denumiţi electori, iar electorii
vor fi cei îndreptăţiţi să voteze candidatul (exemplu: alegerea preşedintelui SUA)
2. alegeri indirecte prin corpuri de reprezentanţi deja aleşi: corpurile reprezentative
inferioare, deja alese, vor proceda la alegerea reprezentanţilor din corpurile
superioare (vezi Kukorelli 1998, 213)

Caracterul secret al votului

Caracterul secret al votului este un principiu care, în forma ei juridică, garantează ca

votantul să-şi poată exprime în secret votul. Sistemele electorale din democraţiile instituie
chiar o protecţie penală a secretului votului, protecţie necesară pentru excluderea
influenţării nepermise a procedurii de votare, pentru nealterarea conţinutului votului.

În câteva ţări votul este obligatoriu, asemenea state care au instituit obligativitate de
acest gen sunt: Australia, Belgia, Luxemburg, Lichtenstein, Grecia. În Olanda a existat
obligativitatea votului până 1970, în Elveţia, cantonul Schaffhausen şi azi este obligatorie
participarea la alegeri, neparticiparea fiind sancţionată prin amenzi. Vot obligatoru este în
Australia din 1920. Dezavantaj: numărul ridicat al voturilor nevalide

17
 I.4. Alegeri, democraţia, constituţionalitate
Alegerile constituie o condiţie necesară dar nu şi suficientă a democraţiei. Menţinerea
democraţiei este imposibilă fără alegeri, dar problema democraţiei nu poate fi redusă la
organizarea corectă, garantată şi periodică a alegerilor. Pe de altă parte, problema poate
fi formulată şi invers: sunt toate alegerile democratice, oare? Care sunt condiţiile pe care
trebuie să satisfacă alegerile ca ele să fie „democratice”? Ce condiţii trebuiesc îndeplinite
ca alegerile să servească la legitimarea întregului sistem politic şi nu numai la
desemnarea celor care guvernează? În urma lui Butler–Penniman–Ranney pot fi
formulate 6 condiţii (cf. Kovács 1997, 16), acestea fiind:
1. Populaţia adultă să aibă drept de vot, practic fără limitări.
2. Alegerile să aibă loc la date şi perioade bine stabilite, cunoscute dinainte.
3. Să nu existe grupuri semnificative care n-au posibilitatea de a înfiinţa un partid,
respectiv de a participa la alegeri.
4. Toate mandatele să fie obţinute prin concurs electoral.
5. Campania electorală să fie „Fair” – corectă, în condiţii echitabile –, şi să nu împiedice
participarea nici a candidaţiilor, nici a alegătorilor.
6. Exprimarea liberă şi secretă a votului, contabilizarea lor corectă şi verificabilă,
publicarea rezultatelor şi a tuturor date legate de alegeri. Candidaţii aleşi să rămână
posesori ai mandatului obţinut până la noua alegere.

Un alt autor, Arend Lijphart formulează condiţii şi mai severe (1990):

1. Egalitatea reprezentării pentru toţi cetăţenii: grupurile reprezentate de un
reprezentant ales trebuie să fie de aceeaşi mărime (ca număr).
2. Graniţele circumscripţiilor electorale să corespundă – pe cât posibil – graniţelor
unităţilor administrative.
3. Circumscripţiile electorale să fie teritorii geografice compacte
4. Să se asigure reprezentarea minorităţilor politice şi etnice.
5. Să nu se distorsioneze în favoarea niciunui partid, grup minoritar sau etnic
distribuţia mandatelor.
6. Flexibilitate relativ la schimbarea preferinţelor electorale.

18
 7. Relaţie/raport cât de cât linear dintre număr de voturi şi mandate, să nu existe
salturi bruşte în această relaţie.
8. Principiul precedent să fie valabil şi pentru minorităţile etnice şi rasiale.
9. Şanse egale în toate circumscripţiile pentru toate partidele şi toţi candidaţii.
10. Egalitatea voturilor, luată în considerare şi la stabilirea rezultatelor alegerilor.
11. Utilizarea tuturor voturilor, pe cât posibil, la stabilirea rezultatului; minimizarea
voturilor pierdute.
12. Rolul reprezentantului ales în corpul legislativ trebuie să fie proporţională cu
numărul cetăţenilor reprezentaţi de el.
13. Grupuri egale de cetăţeni trebuie să aibă, pe cât posibil, un număr de
reprezentanţi egali în legislativ.
14. Valabilitatea principiului majorităţii: o minoritate nu poate alege majoritatea
reprezentanţilor în corpul legislativului (există exemple în sens contrar: Marea
Britannia, 1974)

Acest set de criterii este foarte sever, majoritatea legilor electorale nu reuşesc să le
satisfacă.
Aceste condiţii sunt stipulate, de obicei, în legile electorale, la nivelul constituţiei se
prevede, în majoritatea cazurilor, numai drepturile electorale şi garanţiile aferente.
Dreptul de vot şi dreptul de a fi ales (dreptul electoral activ şi pasiv) este stipulat în
constituţia României prin articolele 36 şi 37, iar articolul 16 şi 37 coroborat cu 40
reglementează condiţiile exercitării drepturilor electorale. Astfel: functiile si demnitatile
publice, civile sau militare, pot fi ocupate, in conditiile legii, de persoanele care au
cetatenia romana si domiciliul in tara şi în condiţiile egalităţii de sanse intre femei si
barbati.Candidatii trebuie sa fi implinit, pana in ziua alegerilor inclusiv, varsta de cel putin
23 de ani pentru a fi alesi in Camera Deputatilor sau in organele administratiei publice
locale, varsta de cel putin 33 de ani pentru a fi alesi in Senat si varsta de cel putin 35 de
ani pentru a fi alesi in functia de Presedinte al Romaniei. Nu pot fi aleşi avocatii
poporului, magistratii, membrii activi ai armatei, politistii si alte categorii de functionari
publici stabilite prin lege organica. Conform articolului 62, Camera Deputatilor si Senatul
sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, potrivit legii electorale.

19
Sistemul electoral, numărul deputaţilor şi senatorilor este stabili prin legea electorală.
Legea electorală este, conform Constituţiei, lege organică, adoptarea ei se face cu
jumătate plus 1 din numărul parlamentarilor.
O reglementare similară găsim, de exemplu, în Ungaria. Paragraful 70 al constituţiei
Ungariei stipulează dreptul de vot şi dreptul de a fi ales, iar elementele procedurale ale
alegerilor sunt cuprinse într-o lege electorală adoptată cu o majoritate de 2/3 din deputaţii
prezenţi (cap.XIII.).

20
 II. MODUL 2: Structura sistemelor electorale

II.1. Principalele elemente structurale ale sistemelor

electorale

II.1.1. Concepte despre reprezentarea politică şi sistemele

electorale
Nu există un singur răspuns corect la întrebarea: care este sistemul electoral cel mai
bun. Una din cauzele acestei „nedeterminări” rezidă în faptul că există mai multe
concepţii privind reprezentarea politică, reprezentare ce trebuie să rezulte în urma actului
electoral. Putem considera un sistem electoral bun, corespunzător sau mai puţin
corespunzător în funcţie de conceptul adoptat privind reprezentarea politică.
În ce priveşte reprezentarea politică, teoria politică cunoaşte mai multe conceptualizări.
Din punctul de vedere a sistemelor electorale, două concepţii – contrare între ele – par a
fi fundamentale: conceptul de „microcosmos” şi concepţia bazată pe relaţia delegativă
(McLean 1997, 26).

a) Concepţia „microcosmos” este mai legată de teorie identităţii a democraţiei, de

aspecte „substantive” ale reprezentării. Reprezentarea politică în această accepţiune
este „imaginea” societăţii. Această concepţie de la sfârşitul secolului XVIII., expusă de
Mirabeau sau John Adams constituie o relaţie biunivocă dintre corpul politic
reprezentativ şi „naţiunea” sau „poporul”. După Adams (ulterior preşedinte al SUA)
legislativul „trebuie să fie o imagine miniaturizată a poporului, el trebuie să
gândească, să simtă, să argumenteze şi să acţioneze ca acela”. Conform lui
Mirabeau (care a fost exponentul girondiştilor în revoluţia franceză) „Stările se
raportează la Naţiune ca harta la dimensiunile reale: atât întregul, cât şi părţile trebuie
să aibă aceleaşi proporţii ca originalul”.

b) Concepţia delegativă presupune, de exemplu conform Thomas Paine, o relaţie de

împuternicire. Deputatul, reprezentantul acţionează conform intereselor alegătorilor,

21
 iar relaţia dintre ei seamănă, întru-cumva cu relaţia avocat-client. Aici avem o relaţie
destul de strânsă dintre reprezentantul împuternicit şi cei care i-au dat mandatul.

Concepţia „microcosmos” derivă din sensul mai vechi, originar al termenului de

reprezentare, concepţia de „împuternicire”, în schimb, are rădăcini într-o concepţie de
mandat din secolul al XVI, valabil atât pentru parlamentari, cât şi pentru alţi reprezentanţi
aleşi.
Concepţiile de tip „microcosmos” fundamentează sistemele de reprezentare-electorale
proporţionale (proportional representation, PR), în schimb concepţia delegativă conduce
la sisteme electorale majoritare (McLean 1997, 28). Cauza este că adepţii celor două
concepţii urmăresc lucruri diferite. Adepţii sistemelor proporţionale (PR-) urmăresc
compoziţia parlamentului, cei ai sistemelor majoritare urmăresc, în schimb, procesul
decizional. (McLean ibidem.)

II.1.2. Elemente de teoria votării

Teoria votului are rădăcini în secolul al XVIII.

În 1770 Jean-Charles Borda a demonstrat că formula de majoritate relativă (formula
pluralitara), adică formula majorităţii simple („first-past-the-post”) este incorectă.
Să luăm un exemplu în care trei candidaţi A, B şi C se află în competiţie pentru un singur
mandat pe baza procedurii majorităţii simple, şi să presupunem că A a obţinut 8, B 7, iar
C 6 voturi – deci competiţia a fost câştigată de A. Însă dacă mai presupunem că toţi
votanţii lui B au ca doua opţiune C, şi invers, toţi votanţii lui C au ca doua opţiune B,
avem concluzia că într-o competiţie directă, bipartizană atât B, cât şi C învinge cu scorul
de 13:8 pe A.
Referitor la acest paradox Condorcet propunea în 1789 noţiunea de învingător
Condorcet: acel candidat sau aceea opţiune care într-un concurs în doi – bipartizan –
învinge pe toţi ceilalţi candidaţi (iar învinsul Condorcet este cel care pierde faţă de toţi
ceilalţi competitori).
Importanţa noţiunii de învingător Condorcet este dat de faptul că fundamentul
democraţiei este guvernarea majorităţii, şi că regula majorităţii este o condiţie necesară
dar nu şi suficientă a oricărei definiţii a democraţiei.

22
Dacă privim votul fiecărui votant ca o unitate şi considerăm ca votul este egal sub toate
aspectele, atunci procedura de vot determină în mare măsură dacă se îndeplineşte
condiţia de majoritate a deciziei democratice. Revenind la exemplul anterior al lui Borda:
dacă învinge o alternativă electorală care nu este învingătorul absolut, atunci cei care au
sprijinit această variantă prin votul lor au un vot mai „valoros” decât cel al acelora, care
au sprijinit învingătorul absolut. Dacă A, care este învinsul absolut, câştigă, atunci se
impune voinţa politică a celor 8 sprijinitori ai săi faţă de cei 13 adversari.
Concluzia privind orice procedură de vot este că prima întrebare care trebuie pusă este
următoarea: alege, oare, această procedură totdeauna învingătorul Condorcet, dacă,
bineînţeles, aceasta există? Dacă nu-l alege, procedura nu-i democratică. (McLean
1997, 30)

Borda a propus o metodă pe care putem denumi calcul de tip Borda sau metoda
Borda. Orice votant dă 0 puncte alternativei pe care o preferă cel mai puţin, 1 punct
opţiunii care urmează în şirul alternativelor mai puţin preferate, şi aşa mai departe, până
la alternativa cea mai preferată din cele „n” care are primeşte n-i puncte. După aceasta
punctele se însumează şi alternativa care are rezultatul cel mai bun este alternativa
învingătoare.

Condorcet a demonstrat că învingătorul Condorcet nu poate fi determinat totdeauna nici

măcar cu ajutorul metodei Borda. Mai mult, dacă există cel puţin trei candidaţi şi sunt trei
votanţi, este posibil chiar, ca învingătorul Condorcet nici nu există, întrucât s-ar putea să
existe „învingeri circulare”, A poate să-l învingă pe B, B poate să-l învingă pe C, C poate
să-l învingă pe A, fiecare cu 2:1 la vot. Aceasta este paradoxul Condorcet.

Calculele şi demonstarţiile lui Condorcet au fost uitate, după o sută de ani ele au fost
reluate de Lewis Carroll în Anglia, apoi de E.J.Nanson în Australia care le-a redescoperit
şi a continuat calculele lui Condorcet. După Nanson a avut loc în Australia o dezbatere
privind procedura de vot optimală, rezultetul acesteia fiind votul alternativ din Australia al
cărui primă versiune a fost elaborat de Condorcet în 1793-4-ben (în închisoarea
iacobinilor). (McLean 1997, 32)

23
 II.1.3. Structură de balotaj

Într-un sistem electoral alegătorului i se oferă un mod clar (un rol) de exprimare a
opţiunii. Acest mod, rol este descris prin structura de balotaj, care are două forme de
bază:
a./ votul categoric
b./ votul preferenţial

Structura de balotaj este, practic, modul de exprimare al opţiunii care configurează

buletinul de vot şi regulile de exprimare a votului.
În cazul votului categoric alegătorul este obligat la a indica clar numai una dintre
opţiuni, un singur candidat sau partid. Deşi în cazul unui partid acest mod de exprimare a
opţiunii face posibilă, eventual, şi referirea la un anume candidat al partidului, dar
alegătorul nu poate nicicum indica mai multe preferinţe. Exemple: sistemul cu candidaţi
individuali din sistemul britanic, american sau francez; în aceste sisteme alegătorul
trebuie să indice clar un singur candidat şi numai unul, candidaţi care pot afişa
apartenenţa lor la un partid, dar pot deveni candidaţi şi fără acest lucru.
Votul categoric este posibil şi în sisteme cu reprezentare proporţională (PR), cu liste.
Acestea pot fi cu liste închise (liste blocate), liste pe care alegătorul îl poate indica prin
votul lui categoric. Listă închisă cu vot categoric a fost utilizat în România între 1990-
2008. O variantă neobişnuită a listei închise este cea care nu afişează public candidaţii,
listă care conţine numai denumirea partidului, semnul electoral, eventual fotografia
preşedintelui partidului. Asemenea liste sunt utilizate, cu precădere, în America Latină şi
Africa. Listele închise sporesc puterea discreţionară a conducătorilor de partide asupra
membrilor şi candidaţilor simplii. În cazul listelor deschise alegătorul are posibilitatea să
intervină asupra ordinii candidaţilor de pe listă prin indicarea preferenţială a unui candidat
din cadrul listei.

În cazul votului preferenţial alegătorul îşi exprimă opţiunea nu numai prin indicarea unui
partid, el face şi o ierarhizare a opţiunilor indicând o ordine a preferinţelor, de exp:
partidul A îl preferă cel mai mult, pe locul doi îl preferă partidul C etc.
Forme ale votului preferenţial:
24
– Votul cumulativ: votantul are mai multe voturi pe care le poate împărţi, conform
preferinţelor, între candidaţi. Are atâtea voturi câte mandate există în circumscripţia
respectivă. Aceste voturi pot fi cumulate pe un singur candidat dar pot şi fi împărţite,
în diferite proporţii, între diferiţi candidaţi. A fost aplicat în Statele Unite, în Illinois la
alegerea camerei inferioare, în alegeri locale din Chilton County (Alabama),
Alamogordo (New Mexico), Sisseton (South Dakota), dar şi în Luxemburg şi Elveţia
(sisteme PR). O perioadă lungă (cea mai lungă) a fost folosit în Illinois (1870-1980)
pentru parlamentul statului.
– Votul limitat: seamănă cu votul cumulativ, poate fi văzută şi ca o versiune a acestuia:
alegătorul într-o circumscripţie plurinominală are mai multe voturi decât unul singur,
dar de obicei (cu unul) mai puţin, decât numărul mandatelor din circumscripţia
respectivă. A fost utilizat în Marea Britanie, înaintea generalizării sistemului actual
uninominal. Azi se mai utilizează la alegerea camerei superioare din Spania, pentru
alegerea unei părţi a senatorilor, în Gibraltar, în câteva localităţi din SUA.
– Votul “Panachage” (panaşaj, liste libere): permite ca votantul să voteze liste
diferite de partid, şi în cadrul unei liste să-şi exprime preferinţa faţă de un candidat de
pe listă dându-i unul sau mai multe voturi. În cazul listelor libere alegătorul are, deci,
mai multe voturi, de obicei atâtea voturi, câte mandate există în circumscripţia
respectivă. Votantul poarte să cumuleze voturile pe care le are chiar şi pe un singur
candidat. Un asemenea sistem funcţionează în Elveţia (pe mai multe nivele) şi în
Luxemburgban.
– Votul preferenţial: alegătorul stabileşte o ordine preferenţială între candidaţii, listele
de partid, ordine care să reflecte preferinţele pentru candidaţii. (Írlanda, Malta,
Tasmania, camera superioară din Australia, Cambridge din Massachusetts, precum şi
22 oraşe din SUA precum: New York, Cleveland, Cincinnati, Sacramento, Boulder)
(vezi Enyedi - Körösényi 2001, 251-252)

Listele de candidaţi conform structurilor de balotaj sunt deci:

1) Liste închise (liste blocate): alegătorul nu poate modifica ordinea candidaţilor de
pe listă. Există ţări în care numele candidaţilor nici nu figurează pe listă, numai
denumirile, prescurtările, emblemele partidelor – eventual şi poza liderului de
partid – se poate vedea pe buletinul de vot. Asemenea liste găsim în America

25
 Latină şi Africa. Liste închise cu candidaţi, vot categoric este utilizată în Europa în
România, Portugalia, Spania, Croaţia, Bulgaria.
2) Liste deschise: alegătorul poate interveni asupra ordinii candidaţilor din listă
votând candidatul/candidaţii preferaţi.
Are mai multe forme:
– liste flexibile (exemplu în Belgia): aici candidaţii au o ordine predeterminată de
leadership-ul partidului dar alegătorul poate să modifice prin votul lui această
ordine;
– liste complet deschise: exp. in Finlanda – partidele nu propun nici o ordine,
candidaţii sunt trecuţi pe buletin în ordine alfabetică, ordinea finală este stabilită de
alegători (Enyedi – Körösényi 2004, 252).

De obicei, în cazul listelor deschise, nu este obligatoriu a vota un candidat de pe listă

(de exemplu, în Suedia, 25% dintre alegători nu indică candidat preferat). Dar există
state care impun asemenea obligativitate (Brazilia sau Finlanda). În statele europene
unde sistemul electoral este proporţional, se utilizează, mai mult, liste deschise. Exp.:
Norvégia, Cehia, Austria, Estonia, Finlanda, Polonia, Letonia, Slovacia.

3) Liste panachage: liste deschise cu structura de vot aferentă (vezi mai sus).

(vezi Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 84)

II.1.4. Circumscripţii electorale, magnitudinea circumscripţiilor

Circumscripţiile electorale sunt unităţi teritoriale care sunt elemente cheie în democraţia
reprezentativă în privinţa transformării votului în mandate.
Circumscripţiile electorale – care pot avea denumiri variate în diferite ţări în funcţie de
tradiţiile istorice – sunt desemnate direct în scopul procedurii electorale, dar există şi
soluţia, foarte larg utilizată, ca circumscripţia electorală să se suprapună unei unităţi
teritorial-administrative. Această ultimă soluţie este, de obicei, şi o consecinţă a evoluţiei

26
istorice şi constituie un avantaj în organizarea alegerilor (iar după unii specialişti – de
exemplu, Lijphart – contribuie chiar la caracterul „democratic” al alegerilor)
Circumscripţiile pot fi clasificate în
– circumscripţii uninominale (single-member constituency)
– circumscripţii plurinominale (multi-member constituency).
În zilele noastre marea majoritate a ţărilor europene au, predominant, circumscripţii
plurinominale, în schimb în ţările anglofone sunt predominante sisteme cu circumscripţii
uninominale.
În cadrul circumscripţiilor plurinominale numărul mandatelor ce se distribuie poate varia
de la 2 până la un număr care depăşeşte 100. Acest ultim caz avem în ţările cu un
sistem electoral în care suprafaţa naţională constituie o singura circumscripţie, unică,
astfel: Izraelul (Knesset – 120 locuri), Slovacia (parlament unicameral – 150 locuri) sau
Olanda (camera inferioară – 150 locuri). Circumscripţiile plurinominale caracterizează, de
obicei, sistemele cu reprezentare proporţională. (Bogdanor 2001, 716-7)

O problemă importantă o constituie stabilirea delimitării circumscripţiilor electorale. Acest

lucru devine mai problematic acolo, unde populaţia creşte sau descreşte foarte repede,
respectiv unde există clivaje etnice sau lingvistice.

În stabilirea graniţelor dintre circumscripţii pot apărea două tipuri de anomalii:

1) Malapportionment: este o împărţire teritorială inegală între circumscripţii care
introduce o inegalitate în privinţa valorii efective a voturilor întrucât mandatele nu sunt
distribuite egal în funcţie de mărimea populaţiei reprezentate.

2) Gerrymandering: cuvânt utilizat pentru denotarea tehnicilor de manipulare electorală

prin schimbarea abuzivă a graniţelor în delimitarea circumscripţiilor, manipulare la care
recurg de obicei, în baza prerogativelor şi competenţelor administrative pe care le deţin,
partidele aflate la putere pentru a mări şansele proprii de obţinere mandate la
următoarea alegere. Expresia derivă din numele lui Elbridge Gerry (1744-1814),
guvernator în Massachusetts care a emis în 1812 un decret, favorizând propriul partid,
Partidul Republican prin modificarea decupajului teritorial al circumscipţiilor electorale din
acest stat. Practica a fost denunţată de publicaţia Boston Weekly Messenger care a

27
publicat harta acestei circumscripţii artificiale, prezentat ca o creatură ce amintea de un
salamander, iar această creatură a fost denumită gerrymander, expresie ce combină
numele Gerry şi cuvântul salamander.
În 1962 Curtea Supremă de Justiţie din Statele Unite a adoptat o decizie conform căreia
circumscripţiile electorale trebuie să fie cât se poate de egale ca număr şi structură a
populaţiei. Această decizie a fost completată în 1985 cu o hotărâre conform căreia
manipularea graniţelor dintre circumscripţii este considerată o practică
anticonstituţională.

În privinţa rectificării graniţelor, necesară datorită unor procese demografice spontane, se

pot reţine două tipuri de demers.
În modelul american procedura de rectificare este decentralizată şi are un caracter
politic. Un an după recensământul populaţiei – ce are loc din 12 în 12 ani – fiecare stat
membru are sarcina de a corecta graniţele circumscripţiilor electorale în baza numărului
de mandate pe care le are în Congres şi în legislativul local (al statului respectiv).
Corecţia are loc în baza unei legi proprii a statului respectiv, iar în 9 state există o
comisie specială care se ocupă de această problemă. Adoptarea legii speciale este
precedată de o dezbatere publică.
În modelul britanic, răspândit prin domeniile britanice, există comisii permanente ale
graniţelor de circumscripţie care rectifică, din 15 în 15 ani, circumscripţiile din Anglia,
Scoţia, Irlanda de Nord. Comisia din Anglia, de exemplu, este constituită din
vicepreşedintele Camerei Comunelor, un judecător al Curţii Supreme de Justiţie,
preşedintele Oficiului Naţional de Cadastru, conducătorul Oficiului de Evidenţă a
Populaţiei şi alţi doi jurişti. Comisia elaborează hărţi provizorii cu modificările preconizate
care vor deveni subiecte de dezbateri publice, dezbateri opozabile de partide. In urma
acestor dezbateri se iau deciziile necesare. Modelul britanic a cauzat mult mai puţine
dispute ca cel american. (Bogdanor 2001, 698-700)

Magnitudinea circumscripţiei (magnitudinea districtuală) este dată de numărul de

mandate din circumscripţia respectivă. Magnitudinea sistemului electoral se
calculează împărţind numărul tuturor mandatelor la numărul circumscripţiilor.
Magnitudinea astfel calculată este media aritmetică a mandatelor pe circumscripţii:

28
M = Nrm/c M – magnitudinea sistemului;
Nrm – numărul tuturor mandatelor;
c – numărul circumscripţiilor

Magnitudinea sistemului este o caracteristică de bază a sistemului electoral. Pentru ţările

în care există circumscripţii care sunt delimitate clar (circumscripţii pe un nivel),
magnitudinea sistemului se calculează uşor (Marea Britanie, Izrael, Statele Unite). În
cazul ţărilor unde există o redistribuire de mandate pe mai multe nivele (exp. Ungaria,
Germania – cu nivele circ.locale, landuri şi federal), aceste calcule comportă câteva
greutăţi.
Importanţa magnitudinii circumscripţiei constă în legătura pe care o instituie între
sistemul electoral şi cel de partide. Caracteristica M este cel care determină congruenţa
dintre rezultatul electoral (procente de vot) al unui partid şi raportul de mandate obţinut
de el. Cu cât este mai mare M (numărul de mandate dintr-o circumscripţie), cu atât
proporţionalitatea este mai bună (constatare de W.J.M. Mackenzie). Circumscripţiile cu o
magnitudine mică concentrează mandatele la partidele mari. (Rae 1997, 50-51)

29
 II.1.5. Formule electorale

Procedura electorală se termină cu atribuirea mandatelor. Funcţia formulelor electorale

este să interpreteze rezultatele votului, şi în baza acesteia să distribuie fără echivoc
mandatele între partide.
Numărul formulelor electorale existente este mare, iar numărul variantelor din cadrul
acestor formule iarăşi este ridicat.
Unele formule electorale (algoritmi de distribuire mandate) pot fi destul de complicate.
Una din întrebările de bază este: câte voturi reprezintă o cerere legitimă pentru obţinerea
unui mandat parlamentar.
Formulele electorale au două clase mari:
– formule majoritare
– formule proporţionale
Unele clasificări împart formulele majoritare în două subclase: a) formule majoritare (de
majoritate absolută); b) formule pluralitare (de majoritate relativă). Astfel putem avea
chiar trei clase de formule: 1. formule majoritare; 2. formule pluralitare; 3. formule
proporţionale (PR). (Rae, 52)

II.1.6. Praguri electorale

Fiecare sistem electoral se caracterizează printr-o valoare de prag, ce reprezintă acel

rezultat minimal (exprimat, de obicei, procentual) pe care trebuie să realizeze partidul
respectiv pentru a obţine mandat.
Există două tipuri de praguri:
 pragul juridic (explicit): este stabilit prin legea electorală, de obicei în cazul
sistemelor proporţionale
 pragul implicit (natural, efectiv): este un prag al cărei valoare rezultă din
caracteristicile sistemului electoral şi numărul competitorilor politici

30
Pragul juridic naţional, stipulat prin lege, poate avea valori într-un interval relativ larg.
Rolul acestui prag: diminuarea fragmentării sistemului de partide, micşorarea numărului
de partide în vederea formării unor coaliţii stabile.
Praguri explicite stabilite la nivel naţional:
17%: Grecia (între 1974-1981)
10%: Turcia,
7%: Polonia,
5%: România, Ungaria, Armenia, Bulgaria, Croaţia, Cehia, Estonia, Germania, Slovacia.
4%: Austria, Italia, Suedia, Ucraina, Norvegia (1989), Ungaria
alegeri locale (capitala şi listele pentru consiliile judeţene).
3%: România (1992-1999)
2%: Albania, Danemarca (1964-88)
1%: Izrael, Olanda (1946-52)
0,67%: Olanda
După cum se vede, pragul juridic cel mai des utilizat are valoarea de 4-5%. Cu cât este
mai mare valoarea pragului, cu atât creşte numărul voturilor „irosite”. Astfel, de exemplu,
în Turcia introducerea pragului de 10% a condus la pierderi de voturi în proporţie de
46%. O pierdere similară de voturi a avut loc şi în alegerile parlamentare din 2000, după
introducerea pragului de 5%, în judeţele din sudul Transilvaniei (Brasov, Sibiu,
Hunedoara, Alba) proporţia „voturilor irosite” a ajuns la 25-40%.

Pragul implicit rezultă din magnitudinea circumscripţiei, formula electorală şi numărul

partidelor competitoare.
Sistemele majoritare care prin natura lor sunt dezavantajoase pentru partidele mici, nu
utilizează, de obicei, praguri explicite (excepţie: sistemul francez). Deci când analizăm
praguri implicite ne referim în primul rând la sisteme majoritare sau mixte.
Pragul implicit este o plajă de valori de prag posibile dintre pragul de intratre şi pragul
de excludere.
Pragul de intrare este acel procent minim al voturilor, începând de la care un partid are
şansa să obţină mandat. Pragul de excludere: este procentul maximal care asigură,
chiar şi în condiţiile cele mai defavorabile, obţinerea mandatului.

31
Exemplu 1.: o circumscripţie uninominală, alegeri cu majoritate simplă, cinci candidaţi.
Pragul mai scăzut este de 20%, întrucât un candidat poate să învingă deja cu acest scor
dacă toţi ceilalţi candidaţi obţin un rezultat în jur de 20%. Pragul mai ridicat este de 50%
pentru un candidat care are aproape 50% în timp ce ceilalţi trei au 0 voturi. Deci şansa
de a obţine un mandat începe la 20% şi devine certă peste 50%.
Exemplu 2: într-un sistem proporţional cu formula D’Hondt, într-o circumscripţie cu 3
mandate pentru care concurează trei partide, pragul mai scăzut este în jur de (puţin
peste) 20%, întrucât pentru un partid devine posibilă obţinerea unui mandat la acest scor
dacă celelalte două partide rămân la 40-40%, cu scoruri egale, respectiv, dacă celelalte
două au 60% şi 20%. Pragul mai ridicat e 25%: peste acest scor un partid obţine, sigur,
un mandat, chiar şi în situaţia cea mai defavorabilă, când unul dintre partide totalizează
tot restul voturilor, aproape 75%.

Pragul implicit este, deci, o variabilă ce variază în funcţie de formula electorală, de

magnitudine, de numărul partidelor, candidaţilor din competiţie. În cazul unui sistem
electoral dat se poate calcula cu o precizie relativă această valoare, denumită prag
efectiv, valoarea ei depinzând în sisteme proporţionale în primul rând de magnitudine.
Formula empirică care dă valoarea pargului:

P = 75 / (M+1) %

unde: P = valoarea pragului; M = magnitudinea (Enyedi – Körösényi 2004, 251)

II.2. Formule majoritare

Originea acestui mod de scrutin este veche. Scrutinul cu majoritate relativă (scrutinul cu
un tur) este utilizat, datorită simplităţii sale, în mod aproape natural: atunci când se alege
un şef, un responsabil sau un delegat este declarat câştigător dacă a obţinut cele mai
multe voturi. Majoritatea absolută a apărut, se pare, ceva mai târziu, sub influenţa
Bisericii Catolice. Difuzarea modelului s-a datorat extinderii modelului de către laicii care,
în decursul Evului Mediu, făceau adeseori apel la Biserică pentru organizarea alegerilor.

32
Căutarea majorităţii calificate, absolute sau de 2/3, concretizată în scrutinul cu mai multe
tururi, exprimă, de fapt, căutarea unanimităţii inaccesibile.
Scrutinul cu două tururi constituie expresia sintetică a acestei metode de degajare a
majorităţii absolute, dar el nu este decât o simplificare a scrutinului cu un număr infinit de
tururi, practicat pentru alegerea Papei, ori a sistemului practicat în Franţa în timpul celei
de-a III-a sau a IV-a Republici pentru alegerea preşedintelui de către Congres (Adunarea
Naţională şi Senatul reunite).
De altfel, în Franţa, ţară în care acest tip de scrutin a fost consacrat, încă din 1789,
scrutinul cu trei tururi era utilizat pentru alegerea deputaţilor Stării aTreia.
Principiul formulelor majoritare e simplu: câştigă acei candidaţi/partide care după
numărarea voturilor obţin cele mai multe voturi. În practică se ridică, însă, mai multe
probleme.
Proceduri din familia formulelor majoritare: formula pluratiră (a majorităţii simple, relative
– FPTP), formula majorităţii absolute, formula în două tururi, formula votului alternativ
(AV), formula „block vote” (BV), formula BV a partidelor şi metoda Borda.
După o investigaţie din 2004 ce cuprinde 199 state, răspundirea formulelor este
următoarea:
Formula majoritară Numărul statelor
- formula pluralitară (FPTP) 47
- formula în două tururi 22
- formula votului alternativ 3
- block vote (BV) 15
- BV pentru partide 4
- metoda Borda 1
În total: 92
(sursa: Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 30)

II.2.1. formula pluralitară (FPTP)

Avem majoritatea relativă dacă un candidat obţine mai multe voturi decât obţin ceilalţii, în
schimb nu trebuie sa obtina jumatatea voturilor.
Numele englezesc: “first-past-the-post” (FPTP).
Formula pluralitară este folosită în 4 ţări europene: Marea Britanie, Canada, SUA şi Noua
Zelanda).

33
Formula pluralitară conduce la neproporţionalitate mai accentuată decât formula
majorităţii absolute sau formulele proporţionale.
Există a formulă empirică („formula cubică”) conform căreia într-o circumscripţie
uninominală cu majoritate relativă proporţia dintre mandatele principalelor două partide
este aproximativ egală cu proporţia voturilor obţinute, ridicată la puterea a treia.
3 3.
Sx / Sy = Tx / Ty

Aici: Sx – numărul locurilor obţinute de partidul „x”;

Sy – numărul locurilor obţinute de partidul „y”;
Tx – număr de voturi obţinut de partidul „x”;
Ty –. număr de voturi obţinut de partidul „y”;
De exemplu: dacă partidul X are un avantaj „dublu” la număr de voturi (de două ori mai
multe voturi decât Y), atunci în parlament are de 8 ori mai multe mandate.
Sistemele electorale pluralitare avantajează mult partidele puternice.

II.2.2. formula majorităţii absolute

Avem majoritate absolută când un candidat întruneşte un număr de voturi care este mai
mare decât suma voturilor obţinute de toţi contracandidaţi.
Conform acesteia, candidatul X este învingător, dacă tx = [v/2] + 1.
tx – număr de voturi obţinut de X
v – număr total de voturi valabile
[v/2] – partea întreagă din numărul total de voturi, împărţit la 2.
Formula majorităţii absolute nu poate fi utilizată în această formă, întrucât sunt frecvente
situaţiile când nici un candidat nu obţine într-un singur tur numărul de voturi calculat în
modul precizat mai sus. Sunt două soluţii procedurale care fac aplicabilă formula
majorităţii absolute, aceste soluţii fiind acelea care se implementează în sisteme
electorale funcţionale. Aceste două formule procedurale, aplicaţii ale formulei matematice
a majorităţii absolute, sunt:
– formulele în două tururi
– formula votului alternativ

34
 II.2.3. formule în două tururi

Are mai multe variante în funcţie cum sunt combinate formulele de majoritate relativă şi
absolută în cele două tururi de scrutin care, în final, vor indica câştigătorul competiţiei
electorale. (vezi Rae, 53). În toate variantele primul tur poate fi câştigat cu majoritatea
absolută.

Clasificarea formulelor în două tururi:

– “varianta tare”: câştigă în primul tur candidatul care obţine majoritate absolută; dacă
nu există asemenea candidat, în al doilea tur se întâlnesc primii doi candidaţi din
primul tur şi câştigă cel care obţine în acest tur majoritatea (absolută) (Exemple:
alegerile prezidenţiale din Franta sau Romania)
– “varianta tare-slabă”: intrare în al doilea tur cu trecerea unui prag considerabil.
Exemple: pentru adunarea naţională franceză candidaţii intră în al doilea tur dacă
întrunesc un număr de voturi peste 12,5% din alegătorii înregistraţi în circumscripţia
respectivă; în parlamentul ungar: 15% din totalitatea voturilor valabil exprimate în
circumscripţia respectivă)
– “varianta slabă-tare”: pragul este mai mic, în jur de 5-6%
– “varianta slabă”: dacă primul tur nu desemnează un câştigător cu majoritate
absolută, atunci turul doi repetă competiţia din primul tur cu toţi candidaţii şi
câştigătorul este desemnat prin majoritate relativă. În această situaţie rezultatele din
primul tur servesc candidaţilor numai pentru reevaluarea propriilor tactici electorale.

Formulele în două tururi s-au răspândit sub influenţa Franţei, în primul rând în fostele
colonii franceze. Se utilizeată în total în 22 ţări (Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 52)
Avantaje: permite o reevaluare a opţiunilor între cele două tururi, sprijină înţelegerile
dintre partide în favoarea candidaţilor puternici.
Dezavantaj: Înţelegerea se realizează numai între tururi şi astfel are o valoare pur tactică,
nu vizează colaborări strategice.

35
 II.2.4. votul alternativ (AV)

Denumirea în engleză: alternative vote (AV).

Este o formulă care transformă rezultatul unui vot preferenţial într-un rezultat care are
caracteristicile unei formule majoritare. Se utilizează în circumscripţii uninominale, dar
aplicarea ei este posibilă ţi în circumscripţii plurinominale.
Formula conduce la majoritate absolută, dar într-un singur tur. Procedura de atribuire a
mandatelor este următoarea:
1. Alegătorii votează prin indicarea unei ordini preferate de ei între candidaţi: se indică
cu 1 candidatul cel mai preferat; cu 2 al doilea preferat ş.m.d.
2. Dacă în baza preferinţelor prime („1”) avem un învingător cu majoritate absolută,
atunci procedura de atribuire a mandatului este încheiată.
3. Dacă nu avem câştigător absolut, atunci voturile (buletinele) primite de candidatul
care are cele mai puţine preferinţe prime („1”) se împart între ceilalţi candidaţi
conform preferinţele secunde, iar acest candidat (ultimul) iese din cursă.
4. Dacă după însumare nu avem, încă, un câştigător absolut, procedura se continuă
conform pasului 3.şi redistribuirea voturilor are loc conform opţiunilor „3”. Procedura
se termină când rezultă un câştigător absolut.
Nu este obligatoriu dar ajută eficacitatea procedurii dacă alegătorii indică preferinţele
pentru toţi candidaţii (adică „ordonarea” este completă).

Votul alternativ a fost utilizat îndelung în Australia, începând din 1919, la alegerea
senatului australian (sub denumirea de “vot preferenţial”), el a fost conceput ca o
„perfecţionare” a formulelor cu majoritate absolută. Pe baza experienţei din Australia, AV
este foarte apropiat sistemului FPTP (Butler 1997, 155). În prezent se utilizează în
Australia (şi în continuare), apoi pe insulele Fidji şi Guineea nouă.

Exemplu: O circumscripţie ipotetică din Australia cu şase candidaţi:

36
Candidaţi,
Adams Brown Grey Jones White Total
preferin-
15.000 20.000 7.000 10.000 8.000 60.000
ţele prime
Întrucât nici un candidat nu are majoritatea absolută, Grey, care are cele mai puţine
preferinţe „1”, iese, şi buletinele lui se împart (conform preferinţelor „2”) în felul următor:
Adams Brown Jones White
7.000
1.000 - 4.000 2.000
După redistribuire avem următoarele totaluri de voturi:
Adams Brown Jones White
60.000
16.000 20.000 14.000 10.000
Întrucât nici acum nu are vreun candidat majoritatea absolută (care este 30.000), White
cu cele mai puşine voturi iese din concurs, şi buletinele lui se reîmpart conform
preferinţelor „3”, acestea fiind:
Adams Brown Jones
10.000
1.500 3.000 5.500
Situaţia de după reîmpărţire este:
Adams Brown Jones
60.000
17.500 23.000 19.500
Întrucât nici acum nu are vreun candidat majoritatea absolută (care este 30.000), Adams
cu cele mai puşine voturi iese din concurs, şi buletinele lui se reîmpart conform
preferinţelor „4”, acestea fiind:
Brown Jones
17.500
6.000 11.500
Situaţia de după reîmpărţire este::
Brown Jones
29.000 31.000
Întrucât Jones are majoritatea absolută, obţine mandatul
(Sursă: Gorun 2005, 79 – Pasquino és Penniman nyomán)

Alegeri după formula AV se ţin în Irlanda (alegeri interimare şi cele prezidenţiale), în

alegeri locale din Marea Britanie (de exemplu la alegerea primarului general al Londrei).
Această formulă transpune formula în două tururi (varianta “tare” respectiv “tare-slabă” a
acesteia) într-un singur tur. (vezi Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 47-49; )

II.2.5. formula BV (block vote)

Se utilizează în circumscripţii plurinominale, individuale cu vot cumulat sau limitat.
Alegătorul utilizează liber voturile pe care le are la dispoziţie, poate să le distribuie pe mai
mulţi candidaţi sau să le concentreze pe unul singur.

37
Se utilizează mai ales în ţări unde nu există partide sau acestea sunt foarte slabe. În
2004 a fost utilizat în următoarele state mici sau insule: insulele Cayman, insulel
Falkland, Kuwait, Laos, Libanon, Autoritatea Palestiniană, Siria. A renunţat la acest
sistem: Iordania (1989), Mongolia (1992), Insulele Filipine (1997), Thailanda (1997),
ultimele două trecând la adoptarea unui sistem proporţional.
Avantajul: ajută partidele să se consolideze în ţări unde sistemele de partide încă nu s-au
închegat. Dezavantaj: poate conduce la rezultate surprinzătoare, neanticipabile. (vezi
Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 47-49)

II.2.6. BV pentru partide

Se utilizează în circumscripţii plurinominale în care listele de partid concurează în modul

cum concurează candidaţii individuali în sistemul FPTP, în circumscripţiile uninominale
ale acestuia. Alegătorul are un singur vot prin care indică o singură listă de partid.
Partidul care câştigă, primeşte toate mandatele din circumscripţia respectivă, mandate ce
se atribuie candidaţilor de pe lista partidului. În 2004 acest sistem a fost utilizat ca
componentă la un alt sistem în patru ţări: Camerun, Ciad, Djibuti şi Singapore. Avantaje:
utilizare simplă, transparentă, în societăţi cu clivaje etnice motivează partidele să-şi
deschidă listele pentru candidaţi, grupuri etnice. Dezavantajul: rezultatul scrutinului nu
este proporţional. (Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 46-47)

II.2.7. metoda Borda

Are valoare istorică, a însemnat primul pas spre trecerea la sisteme proprţionale. A fost
inventat de Jean-Charles de Borda în anii 1770. Propus pentru circumscripţii
plurinominale (dar aplicabil şi în uninominale), alegătorul poate indica patru preferinţa:
prima valorează 4 puncte, a doua 3, a treia 2, a patra 1 punct. Pentru atribuirea
mandatului se însumează punctele obţinute de candidaţi.
În prezent este utilizată numai în Nauru din Pacific cu sistem de puncte modificat faţă de
cel iniţial, propus de Borda. (Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 118)

38
 II.3. Formule proporţionale

Formulele proporţionale necesită circumscripţii plurinominale, în circumscripţiile

uninominale nu se poate stabili o relaţie de corespondenţă clară dintre proporţii de voturi
şi proporţii de mandate.
Majoritatea formulelor proporţionale sunt folosite în sisteme de electorale cu liste,
(excepţie fiind varianta specială a Votului Unic Transferabil, STV). În 2004 din 199 de ţări
în 72 s-au folosit la alegeri parlamentare formule proporţionale (în 70 de ţări sisteme cu
liste, în alte 2 vot unic transferabil) (vezi Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 31).

II.3.1. Metoda (formula) celor mai mari resturi

Formula celor mai mari resturi este utilizată în sisteme cu liste, circumscripţii
plurinominale. Alte denumiri cunoscute:
– Largest Remainder Method, metoda LRM
–Metoda Hamilton (denumire răspândită mai ales în Statele Unite, întrucît a fost propus
de Hamilton în 1792 pentru distribuirea mandatelor din Congresul american).
– sistem pe cote: întrucât mandatele se atribuie pe bază de cote/coeficienţi primul pas
este stabilirea cotei sau a numărului de voturi pentru care se atribuie un mandat.

Algoritmul de atribuire a mandatelor:

1. Din numărul total de voturi şi numărul mandatelor se calculează cota sau coeficientul
electoral.
2. În prima fază de atribuire a mandatelor fiecare partid primeşte atâtea mandate de
câte ori coeficientul se regăseşte în numărul voturilor obţinute în circumscripţia
electorală respectivă.
3. După această distribuţie de mandate mai rămân, de obicei, mandate neatribuite.
Acestea sunt alocate în ordinea resturilor de voturi, mai obţin mandate acele partide,
care au numărul de voturi rămase neutilizate, adică „restul” cel mai mare.
4. pentru împărţirea mandatelor după „resturi” există mai multe proceduri

39
Pentru calculul cotei / coeficientului electoral se cunosc patru metode diferite.

II.3.1.1. coeficientul Hare

Alte denumiri: ecoefeicientul simplu sau câtul natural.

Thomas Hare (1806-1891) a fost un politician britanic conservator, primul elaborator al

metodei single transferable vote, STV. El susţinea că sistemul electoral britanic limitează
mult exprimarea opţiunilor politice al cetăţenilor.

Coeficientul QHare cel mai simplu este cel obţinut prin raportul dintre numărul de voturi
valabil exprimate în fiecare circumscripţie (V) şi numărul de locuri acordat (M). Acesta
este „preţul” unui mandat. Fiecare partid primeşte atâtea mandate în primă fază de câte
ori acest coeficient se regăseşte în rezultatul electoral al partidului din circumscripţia
respectivă.

Formula matematică:

QHare = [v/m] + 1

unde „v” e numărul total de voturi valabile, „m” este numărul de mandate, se ia valoarea
întreagă a proporţiei, rotunjit în sus.
Avantajul formulei Hare: influenţează pozitiv proporţionalitatea sistemului electoral.
Dezavantaj: lasă prea multe mandate neatribuite, care trebuiesc alocate cu alte
proceduri.

II.3.1.2. coeficientul Droop

Altă denumire: coeficientul Hagenbach-Bischoff, denumire utilizată în Europa, în Irlanda

se foloseşte denumirea cota Droop. Formula matematică a cotei:

40
QDroop = [v/(m+1)] + 1

unde „v” e numărul total de voturi valabile, „m” este numărul de mandate, se ia valoarea
întreagă a proporţiei, rotunjit în sus.
Avantaj: cu o cotă mai mică se pot atribui mai multe mandate în prima fază.
Mai puţin proporţional

II.3.1.3. coeficientul Imperiali

Calcul este similar cu metodele precedente, se împarte cu numărul de mandate plus 2.

Formula matematică

QImperiali = [v/(m+2)] + 1

unde „v” e numărul total de voturi valabile, „m” este numărul de mandate, se ia valoarea
întreagă a proporţiei, rotunjit în sus.
A fost introdusă în Italia, conduce la o neproporţionalitate şi mai ridicată.

II.3.1.4. coeficientul Imperiali modificat

Calcul este similar cu metodele precedente, se împarte cu numărul de mandate plus 3.

Formula matematică

QImperiali-m = [v/(m+3)] + 1

unde „v” e numărul total de voturi valabile, „m” este numărul de mandate, se ia valoarea
întreagă a proporţiei, rotunjit în sus.

41
 II.3.1.5. exemple

Mandate după formula Hare:

Circumscripţie cu 5 mande, 100.000 valabil exprimate:
Coef.Hare = 100.000/5 = 20.000
Partidul Număr Mandate în Resturi Mandate pe Total
voturi Prima fază baza mandate
resturilor
A 60.000 3 0 0 3
B 28.000 1 8.000 0 1
C 12.000 0 12.000 1 1
Total 100.000 4 20.000 1 5

Mandate după formula Droop:

Circumscripţie cu 5 mande, 100.000 valabil exprimate:
Coef. Droop = 100.000/6 = 16.667
Partidul Număr Mandate în Resturi Mandate pe Total
voturi Prima fază baza mandate
resturilor
A 60.000 3 9.999 0 3
B 28.000 1 11.333 0 1
C 12.000 0 12.000 1 1
Total 100.000 4 20.000 1 5

Mandate după formula Imperiali:

Circumscripţie cu 5 mande, 100.000 valabil exprimate:
Coef. Imperiali = 100.000/7 = 14.286
Partidul Număr Mandate în Resturi Mandate pe Total
voturi Prima fază baza mandate
resturilor
A 60.000 4 2.856 0 4
B 28.000 1 13.714 0 1
C 12.000 0 12.000 0 0
Total 100.000 5 20.000 0 5

Mandate după formula Imperiali mod.:

Circumscripţie cu 5 mande, 100.000 valabil exprimate:
Coef. Imperiali mod. = 100.000/8 = 12.500
Partidul Număr Mandate în Resturi Mandate pe Total
voturi Prima fază baza mandate
42
 resturilor
A 60.000 4 10.000 0 4
B 28.000 1 3.000 (2 m.) 0 1
C 12.000 0 12.000 0 0
Total 100.000 5 20.000 0 5

II.3.2. Metoda celor mai mari medii

Se utilizează în sisteme cu liste, circumscripţii plurinominale.
Alte denumiri
– Highest Average Method
Algoritmuls se bazează pe calcul unui şi de „medii” pentru fiecare partid

Algoritmul:
1) Mandatele se atribuie în atâţia paşi câte mandate de alocat sunt în circumscripţia
respectivă.
2) La fiecare pas se calculează „media” aferentă partidului respectiv la pasul respectiv.
Obţine mandat acel partid, care în pasul respectiv are „media” cea mai ridicată.
3) Media la pasul respectiv se calculează din numărul de voturi obţinut de partid, şi
anume, în modul următor: numărul de voturi al partidului se împarte la un divizor care se
ia dintr-un şir de divizori. Divizorul care se ia din acest şir este în funcţie de numărul de
mandate obţinute de partidul respectiv până la această fază: numărul de ordine al
divizorului din şirul de divizori este numărul de mandate obţinute până în momentul
respectiv mărit cu 1. Adică: la 0 mandate se ia primul divizor, la 1 mandat deja atribuit se
ia divizorul al doilea, la 2 mandate cel al treilea ş.a.m.d.
Şirurile de divizori sunt specifice respectivei metode. Astfel, şirurile din cadrul metodelor
celor mai mari medii (HAM) cunoscute sunt:
Metoda d´Hondt, şirul de divizori: 1,2,3..... n-1 (pt. N mandate)
Metoda Sainte-Laguë: 1, 3, 5.... 2n-1 (pt. N mandate)
Metoda Sainte-Laguë modificată: 1,4; 3; 5; ... 2n-1

43
 II.3.2.1. metoda d´Hondt

Metoda d´Hondt este formula HAM cea mai răspândită în Europa, este utilizată în
următoarele ţări, de exemplu: Austria, Belgia, Finlanda, Olanda, Portugalia, Spania,
România, Ungaria.
Metoda d´Hondt compară „mediile” partidelor la fiecare pas, „medii” care se calculează
cu formula următoare:

Vi / (Si + 1)

unde Vi este numărul de voturi obţinut de partidul „i”;

Si este numărul de mandate obţinut de partidul „i” până acel pas.
Deci la primul pas fiecare partid are o „medie”::
Vi / (0+1) = Vi adică prima „medie” este egală chiar cu numărul de voturi obţinut.
O altă denumire: metoda Jefferson (utilizată în SUA)

Metoda a fost introdusă de Thomas Jefferson (1743-1826), în câteva state din SUA a fost
utilizată pe durata a câtorva decenii la atribuirea mandatelor. Din acest motiv este
denumit în SUA metoda Jefferson. Cu 90 ani după Jefferson, în, 1878-ban
matematicianul belgian d´Hondt a reinventat formuat, care a fost introdusă în 1879 în
Belgia.

Un exemplu: Trei partide (A, B, C) concurează într-o circumscripţie pentru 5 mandate,

nr.total de voturi valabil exprimate este de 100.000.

Număr de Media Media cal- Media la al Media la al Total

Parti- voturi calculată culată cu treilea patrulea mandate
dul cu primul al doilea divizor (3) divizor (4)
divizor (1) divizor (2)
A 60.000 60.000 (1) 30.000 (2) 20.000 (4) 15.000 (5) 4
B 28.000 28.000 (3) 14.000 1
C 12.000 12.000 0
Total: 100.000 5

44
Se vede că partidul A cu 60.000 de voturi, deci cu 60% din numărul total de voturi a
obţinut 4/5 adică 80% din mandate, deşi conform proporţionalităţii i-ar fi revenit numai trei
mandate.
Indicele de proporţionalitate în cazul partidului A ar fi deci: 80/60 = 1,33. Dacă al cincelea
mandat i-ar fi revenit lui B, atuncia acesta ar fi avut un indice de 40/28 = 1,43, iar dacă C,
l-ar primit, atunci indicele s-ar fi calculat la valoarea de 20/12 = 1,67. În concluzie, gradul
de suprareprezentare a lui A este mai scăzut, decât ar fi fost a lui B sau C, şi logica
metodei constă, în final, în această “minimalizare”.

Avantaje: metoda are avantajele pe care le au sistemele proporţionale (PR) şi anume:

contribuie la reprezentarea proporţională a minorităţilor, poate mări şansa şi pentru femei
pentru a accede de pe liste în parlament). În afară de aceasta, metoda favorizează clar
partidele mai mari, şi astfel reduce fragmentarea caracteristică sistemelor PR. De aici şi
dezavantajul: nu ajută partidele mici.

II.3.2.2. metoda Sainte-Laguë

Este o metodă HAM care a fost introdusă prima dată în ţările scandinave.

A fost elaborat de matematicianul francez André Sainte-Laguë (1882-1950). Metoda este

identică cu formula propusă de Daniel Webster, senator american în 1832, Sainte-Laguë
însă a elaborat o demonstraţie complet diferită de cea propusă de senatorul Webster.

S-a răspândit în ţările scandinave după cel de al doilea război mondial, a înlocuit formula
d´Hondt în scopul ca să fie contrabalansată efectul acesteia în privinţa favorizării
partidelor mai puternice.

Şirul de divizori: 1, 3, 5, 7,.....

Un exemplu: Trei partide (A, B, C) concurează într-o circumscripţie pentru 5 mandate,
nr.total de voturi valabil exprimate este de 100.000.

45
 Număr de Media Media cal- Media la al Media la al Total
Parti- voturi calculată culată cu treilea patrulea mandate
dul cu primul al doilea divizor (3) divizor (4)
divizor (1) divizor (2)
A 60.000 60.000 (1) 20.000 (3) 12.000 (4) 8.571 3
B 28.000 28.000 (2) 9.333 1
C 12.000 12.000 (5) 1
Total: 100.000 5

Avantaje şi dezavantaje:
– După cum se vede şi din exemplul de mai sus, metoda dă şanse mai bune partidelor
mai mici, decât formula d’Hondt, le ajută prin obţinerea unui prim mandat (prin efectul
divizorilor doi şi trei, care sunt 3, respectiv 5 etc.),
– În schimb poate accentua fragmentarea sistemului de partide.
Forma iniţială a metodei azi se utilizează foarte puţin, în practică se aplică mai mult
metoda / varianta modificată.

II.3.2.3. metoda Sainte-Laguë modificată

Această formulă a început să fie utilizată în anii ’50 în ţările scandinave în înlocuirea (sau
corecţia) formulei Sainte-Laguë iniţiale pentru a frâna proliferarea partidelor mici, pentru
a reduce din efectul de fragmentare.
Diferenţa faţă de metoda iniţială constă numai în valoarea primului divizor, în loc de 1 a
fost introdusă valoarea de 1,4.
Deci şirul de divizori ai metodei Sainte-Laguë modificate este: 1,4; 3; 5; 7......
Modificarea a fost introdusă de Danemarca, Norvegia şi Suedia, deopotrivă, şi se
consideră că această metodă nu favorizează nici partidele mici şi fragmentarea (ca
metoda Sainte-Laguë iniţială), nici partidele mari (ca metoda d’Hondt).
Metoda Sainte-Laguë modificată se mai foloseşte şi în Ungaria, în cadrul alegerilor locale
la localităţile medii (peste 10.000 locuitori, dar nu Budapesta şi listele judeţene).

II.3.3. Votul unic transferabil (VUT, STV)

46
Votul unic transferabil (VUT) (în engleză: single transferable vote, STV) este utilizat de
mai mult timp în Irlanda, unde a fost introdus începând din anul 1921. Din anul 1947 este
utilizat şi în Malta, iar în 1990 a fost introdus – pentru o scurtă perioadă – şi în Estonia.
Se mai utilizează pentru alegerea camerei superioare din Australia. Alegeri locale sunt
organizate, conform acestei metode, în Scoţia, Irlanda de Nord şi Noua Zelandă.
Altă denumire: sistem preferenţial pe cote.

Varianta iniţială a formulei a fost elaborat de Thomas Hare (1806-1891), jurist britanic şi
politician conservator, apoi a fost descoperit, independent de Hare, de matematicianul
danez Carl Andræ (1812 – 1893). Hare promova – sprijinit şi de John Stuart Mill –
introducerea scrutinului proporţional pentru întreaga Marea Britanie, prima sa carte
despre această reforma propusă a apărut în 1857.

VUT introduce votul preferenţial pentru a proporţionaliza alegerea candidaţilor individuali

în sistemele electorale de origine britanică. Se utilizează în circumscipţii plurinominale cu
candidaţi individuali.
Metoda (formula) votului unic transferabil:
1) scrutinul are loc prin vot preferenţial: alegătorii stabilesc a ierarhie a candidaţilor
prin precizarea unei ordini preferenţiale
2) după însumarea voturilor se calculează coeficientul Droop; în baza acestui
coeficient se poate atribui un mandat
3) se calculează, pe baza preferinţelor prime, câte voturi a primit fiecare candidat.
4) Candidaţii care însumează un număr de voturi ce depăşeşte coeficientul calculat,
sunt consideraţi aleşi
5) Pentru a nu pierde voturile date „în plus” candidaţilor aleşi – voturile (buletinele de
vot) care exced coeficientul –, aceste voturi sunt redistribuite celorlalţi candidaţi
după a doua preferinţă de pe buletin,
6) În următoarea fază de calcul, buletinele astfel distribuite sunt considerate deja ca
voturi cu valoare identitică cu celelalte voturi, şi se adaugă la numărul de voturi
rezultat pentru fiecare candidat în urma însumării preferinţelor prime.
7) Dacă nu vom avea, nici acum, un candidat care însumează nr.voturi necesare
pentru coeficient, atunci candidatul cu cele mai puţine voturi prime (completate)
iese din concurs şi buletinele lui sunt distribuite conform opţiunilor nr.doi.
47
 8) Această procedură de transfer al voturilor este continuată cu redistribuirea de
după preferinţele trei, patru etc. până când nu se epuizează toate mandatele;
9) În cursul alocării mandatelor pot apărea voturi (buletine) netransferabile dacă nu
sunt indicate toate opţiunile de pe buletin.

Consecinţele formulei STV nu prea sunt cunoscute, întrucât formula n-a fost folosită
îndelung în societăţi industriale dezvoltate. Experienţe pot fi formulate în urma utilizării
din Irlanda a formulei. Parlamentul (Dáil Éireann) – casa comunelor – are 166 membrii
aleşi în 40 circumscripţii electorale (3-4 mandate în fiecare circumscripţie) prin metoda
votului unic transferabil.
Câteva concluzii privind formula STV:
– Este cel mai complicat sistem din cele existente
– Este mai puţin proporţional decât sistemele cu liste de partide, dar are, totuşi, un
indice de proporţionalitate mai bun decât sistemele majoritare sau pluralitare
– Alegătorii au o influenţă considerabilă asupra coaliţiilor ce se constituie după alegeri.
– Favorizează alegerea candidaţiilor populari, aceasta însă conduce la tensiuni în
cadrul partidelor întrucât candidaţii partidului concurează între ei.
(Vezi Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 71-74).

II.3.4. Formule semiproporţionale

Pe lângă formulele proporţionale mai există şi formule semiproporţionale, care, după

unii autori, aparţin de familia formulelor proporţionale. Formulele semproporţionale sunt:

1) a votul cumulativ (vezi: structuri de balotaj cu vot preferenţial), cu efect dizolvant faţă
de rigiditatea voturilor majoritare, facilitează obţinerea mandatelor pentru partide mai
mici.
2) votul limitat (vezi structura de vot preferenţial), deasemenea, facilitează obţinerea
mandatelor pentru partide mai mici.
3) vot unic netransferabil (SNTV)

48
SNTV este, mai degrabă, o curiozitate istorică a sistemelor electorale. A fost utilizată în
Japonia, în circumscripţii electorale plurinominale, fără liste. Alegătorul are un singur vot,
însă sistemul nu are caracteristica celui majoritar-pluralitar, întrucât în circumscripţia
plurinominală se realizează o ierarhizare.

II.4. Clasificarea sistemelor electorale

Există foarte multe tipologii, clasificări ale sistemelor electorale. Numărul tipologizărilor a
crescut şi datorită faptului că după cel de al doilea război mondial numărul democraţiilor
a crescut mult.
Unele tipologizări pleacă de la formula electorală, altele de la structura de balotaj.
Câteva tipologii mai cunoscute:
– tipologia Lakeman (1974)
– tipologia Bogdanor
– tipologia Taylor şi Johnston (1979)
– tipologia Blondel (1990)

II.4.1. Tipologia Lakeman

I. Sisteme majoritare.
a) Sisteme pluralitare
1. sisteme cu circumscripţii uninominale
2. sisteme cu circumscripţii plurinominale
b) Sisteme cu majoritate absolută
1. sisteme cu circumscripţii uninominale
– în două tururi
– cu vot alternativ
2. sisteme cu circumscripţii plurinominale
– în două tururi
– cu vot alternatív
II. Sisteme semiproporţionale
a) vot limitat

49
 b) vot unic netransferabil (SNTV)
c) vot cumulativ
III. Sisteme proporţionale (PR)
a) cu liste de partid
b) sisteme combinate / mixte
c) sisteme cu vot unic transferabil (STV)

II.4.2. Tipologia Taylor şi Johnston

I. Sisteme majoritare
a) Circumscripţii uninominale
b) Circumscripţii plurinominale
c) Sisteme cu ponderi
II. Sisteme cu vot preferenţial
a) Circumscripţii uninominale
1. vot alternativ
2. în două tururi
b) Circumscripţii plurinominale, STV
III. Sisteme cu liste
a) Liste paralele
b) Liste locale
c) Liste de partid
IV. Sisteme mixte

II.4.3. Tipologia Blondel

1. First-past-the-post (FTPT)
2. Sisteme în două tururi
3. Vot alternativ
4. vot unic netransferabil (SNTV)
5. vot limitat

50
 6. sisteme mixte
7. sisteme cu clauze minimale
8. sisteme cu LRM
9. sisteme cu metoda D’Hondt
10. sisteme cu formula Sainte-Laguë
11. sisteme cu VUT (STV)

Aceste clasificări sunt făcute în ordinea crescătoare a proporţionalităţii.

51
 III. MODUL 3: Mijloace de evaluare a sistemelor
electorale

A különböző választási rendszerek értékelésénél az arányosság fogalma kerül mindig az

előtérbe. Mindeközben meglehetősen kevés vita folyik arról, hogy mit is jelent
tulajdonképpen az arányosság, hogyan kell mérni, mit mérünk tulajdonképpen, amikor –
valamilyen módszerrel – kvantifikálni kívánjuk ezt az arányosságot. A különböző arányos
formulákat, melyek lényegesen eltérő mandátummegoszlást eredményezhetnek egy
adott szavazatmegoszlás esetén, általában inherensen, mindegy önmagukból
következően tekintenek arányosabbnak vagy kevésbé arányosnak, holott azért
produkálnak eltérő eredményeket, mert eltérő koncepciókat testesítenek meg arról, hogy
mi is az arányosság fogalma, és milyen, az aránytalanságot minimálisra csökkentő
eszközök alkalmazhatók. (Gallagher 1997, 107)
Tágabb értelemben: a demokrácia eltérő koncepciói eltérő követelményeket támasztanak
a választási rendszerekkel szemben – ezek kihatnak a választási rendszerek
arányosságának a felfogására is.
Az arányosság vizsgálható, mérhető, ezekre nézve mutatókat dolgoztak ki, azonban az
arányosságot mérő mutatók/indexek/eljárások értékelésénél figyelembe kell venni az
előbbi megállapításokat, vagyis azt, hogy az egyes mutatók mögött eltérő felfogások is
megbújnak a demokrácia, a képviselet természetéről.
Ha erre is tekintettel vagyunk, akkor az arányossági mérőszámoknak, mutatóknak két
kategóriáját különböztethetjük meg: a) az első kategóriába tartozó mérőszámok egy párt
mandátum- és szavazatszámarányának az abszolút különbségére koncentrálnak, mint a
legnagyobb maradék elve teszi; b) a második kategóriába tartozó mérőszámok egy párt
szavazatainak és mandátumainak az arányára összpontosítanak, ezzel a legmagasabb
átlag módszerének a logikáját követik. (Gallagher 1997, 113)

III.1. Indicele de proporţionalitate

Indicatorul cel mai simplu al proporţionalităţii, indicele de proporţionalitate. Altă
denumire: “advantage ratio”.

52
Indică în ce măsură partidele primesc mai multa sau mai puţine mandate faţă de
proporţia de voturi obţinută de ele în competiţia electorală (proporţie ce se calculează
faţă de numărul total de voturi valabil exprimate). Deci exprimă măsura în care partidul
este supra ori subreprezentat.
Formula

A = m% / v%

Aici m% este proporţia de mandate realizată (procentual) de partidul respectiv din

totalitatea de mandate;
v% este scorul (procentul) de vot realizat de partidul respectiv (din numărul total de voturi
valabil exprimate)
Indicele de proporţionalitate exprimă cât la sută de mandate a obţinut partidul cu un
procent de vot realizat
Acest indice poate fi calculat pentru fiecare partid.
Se vede, intuitiv, că un sistem electoral este proporţional dacă valoarea indicelui de
proporţionalitate este pentru fiecare partid aprox. egal cu 1.

III.2. Indicele Loosemore-Hanby

Indicele Loosemore-Hanby este un indice bazat pe diferenţa dintre procentul de voturi şi

cel de mandate, a fost elaborat în 1971 de Loosemore şi Hanby şi a devenit, în ciuda
criticilor, un indice larg utilizat.
Alte denumiri: “index of deviation” (cf. Taagepara-Shugart) sau indicator de
disproporţionalitate.
Formula de calcul:

D = (1/2) Σ Ι mi - vi Ι

53
aici:
mi – proporţia procentuală de mandate, realizat de al „i”-lea partid, i = 1 …. n (n este
numărul partidelor participante la alegeri)
vi – proporţia procentuală de voturi, realizat de al „i”-lea partid, i = 1 …. n (n este numărul
partidelor participante la alegeri)
Deci: indicele Loosemore-Hanby însumează diferenţele dintre procentul de voturi şi
mandate ale partidelor şi împarte la 2 această sumă (a diferenţelor, în valoare absolută).
Rezultatul final exprimă „abaterea” de la proporţionalitate, împărţirea la 2 decurge din
faptul că cea ce apare ca „câştig” la un partid, la celălalt este „pierdere”.
Într-un sistem perfect proporţional: D=0.
D=15, de exp, semnalizează faptul că 15 procente din mandate au „ajuns” la „alte”
partide faţă de situaţia „corectă” a proporţionalităţii.
În sistemele electorale proportionale această valoare este sub 10 procente.
O plajă pentru sisteme majoritare: D = 6,7 (SUA) … 36,7 (Sri Lanka).

III.3. Indicele Rose

Indicele Rose este inversul indicelui Loosemore-Hanby şi are următoarea formulă de
calcul:

R = 100 – D

În esenţă exprimă acelaş lucru ca indicele precedent: adică dă măsura proporţionalităţii:

în ce procent ajung mandatele la „acele” partide care le „merită” în baza proporţionalităţii.

III.4. Indicele Rae

Indicele Rae este o corecţie, o modificare a indicelui Loosemore-Hanby. Se calculează la

fel ca indicele Loosemore-Hanby cu diferenţa că Rae ia în calcul numai acele partide
care au obţinut un scor electoral de cel puţin 0,5% şi, în plus, nu împarte suma la 2

54
(precum indicele Loosemore-Hanby), ci la numărul partidelor care au atins scorul
electoral de 0,5% la voturi.

III.5. Indicele Gallagher sau al celor mai mici pătrate

Indicele Gallagher sau cel al celor mai mici patrate se calculează în felul următor:
- se calculează pentru fiecare partid diferenţa dintre procentul de voturi şi procentul de
mandate
- aceste diferenţe se ridică la patrat
- pătratele se însumează
- suma se împarte la două
- din rezultat se extrage radical
Rezultatul primit este un indice care, asemănător indicelui Loosemore-Hanby, cuantifică
neproporţionalitatea de la o alegere la alta, însă modul de calcul ţine cont de diferenţele
mai mari la partide, de diferenţele procent mandate – procent voturi care sunt mai
semnificative din punctul de vedere al caracterizării sistemului.
(vezi Gallagher 1997, 116; Gorun 2005, 109)

III.6. Cercetarea practică a disproporţionalităţilor

La cercetarea proporţionalităţii trebuie ţinut cont de sursele disproporţionalităţilor,

condiţiile şi factorii care generează disproporţionalitatea sistemelor electorale. După
Gallagher disproporţionalitatea are patru cauze, surse:
 distribuţia voturilor între partide
 efectul magnitudinii circumscripţiei
 eventualitatea unor delimitări incorecte ale circumscripţiilor (malapportionment,
gerrymandering etc.)
 utilizarea pragurilor

Studiul comparativ al sistemelor electorale (Lijphart, Gallagher) a încercat să explice

mecanismul şi aportul acestor factori în „neproporţionalizarea” sistemelor electorale.

55
Analizele au vizat să cuantifice influenţa acestor factori.

56
 IV. MODUL 4: Sisteme electorale în câteva ţări
democratice

IV.1. Sisteme majoritare

Caracterizare generală

Sistemele pur majoritare se găsesc în Marea Britanie şi în fostele colonii britance,

respectiv ţări care s-au dezvoltat sub influenţa lumii (imperiului) britanic, astfel: în
Canada, Noua Zelanda, India, Australia. Sisteme similare s-au mai dezvoltat în Africa de
Sud, SUA şi Franţa.
India, Canada, Statele Unite, Anglia şi Noua Zelanda au sisteme bazate pe formule
pluralitare, în Franţa s-a instituit, pe rând, sisteme proporţionale şi majoritare, cu
schimbări relativ dese, în prezent utilizându-se varianta „tare-slabă” a formulei în două
tururi.
La început, în aceste ţări erau frecvent utilizate (instituite) şi circumscripţii plurinominale,
dar acestea au fost treptat desfiinţate şi înlocuite cu circumscripţii uninominale: În Marea
Britanie, de exemplu, după alegerile din 1945 mai – accentuat din 1950 –, în Indiában
după 1957, în Canada şi Statele Unite după 1970.
Magnitudinea a influenţat şi ea proporţionalitatea. Sistemele majoritare favorizează în
mod constant partidele mari. La sistemele majoritare, magnitudinea mai mare decât 1
contribuie la creşterea proporţionalităţii, circumscripţiile uninominale limitează
proporţionalitatea. (Lijphart 1997b, 68)
Azi se poate afirma la modul general că magnitudinea sistemelor majoritare clasice este
o valoare apropiată de 1, deci regula generală este circumscripţia uninominală, cea
plurinominală formând o excepţie destul de rară.
În majoritatea ţărilor cu sisteme majoritare parlamentul are o dimensiune stabilă (mai
ales în SUA unde dimensiunea parlamentului de 435 de reprezentanţi s-a păstrat pe
durata unei perioade de aproape 50 ani, între 1945-1990). (Lijphart, ibid.)

57
Sistemele majoritare sunt dezavantajoase pentru partidele mici, motiv pentru care nu se
utilizează praguri explicite (juridice). Singura excepţie fiind Franţa unde în primul tur al
alegerilor parlamentare s-a instituit un prag.
Sistemul majoritar, bazat pe formula majorităţii relative (formula pluratiră) cu
circumscripţie uninominală se mai numeşte şi modelul Westminster, denumire care
evocă faptul că acest model a fost difuzat prin lumea colonială britanică.
În privinţa sistemelor majoritare, pe experienţei istorice furnizate de ele, se pot trage
următoarele concluzii:

a) Partidele mai mici, dacă nu reprezintă o concentrare locală, totdeauna sunt

dezavantajate, adică procentul de mandate obţinut de ele este totdeauna cu mult sub
procentul voturilor obţinute
b) Sistemul FPTP facilitează ori consolidarea unui sistem cu alternanţă bipartidistă, ori
conduce la consolidarea partidului care s-a aflat în poziţie dominantă şi astfel îi
asigură o poziţie politică hegemonică.
c) De obicei contribuie la o guvernare monopartinică, stabilă. Crize apar numai datorită
condiţiilor interne, în interiorul partidului care guvernează, când un grup de politicieni
din „spate” („back benchers”) se hotăresc să ajungă în poziţiile de vârf al partidului
(„frontbenchers”).
d) Unde există două partide principale, sistemul poate să le trateze în mod egal,
producând alternativ dezavantaje (rezultate neproporţionale) pentru ele. În acest caz
oricare dintre aceste partide poate să aibă victorii de proporţii (datorită avantajelor
amplificate de caracterul neproporţional al sistemului), dar pe termen mediu şi lung
alternaţa la putere rămâne.
e) Unde există trei sau mai multe partide importante, rezultatele electorale sunt adesea
surprinzătoare, neanticipabile.

Marea Britanie

Sistemul britanic are originile încă din perioada medievală. Egalitatea votului a fost
introdus în sistem din mijlocul secolului al XIX-lea (abolirea sistemului censitar, principiul
un om – un vot, egalitatea circumscripţiilor electorale), si ideea egalităţii a generat şi

58
propuneri de trecere la sistem proporţional. Faţă de aceasta a fost evocată stabilitatea
asigurată de guvernarea monopartidistă. (Butler 1997, 145).
Începând din 1950 există numai circumscripţii uninominale şi mărimea circumscripţiilor
este egală. Cu toate acestea, Irlanda de Nord este sistematic subreprezentată, iar Scoţia
şi Ţara Galilor suprareprezentată (aceasta fiind un fel de malapportionment în sistemul
britanic), disproporţii care în 2005 au fost supuse unei corecţii.

Egalitatea circumscripţiilor Faptic Proporţional Faptic

În anii ’80 recalculat 2005
- Anglia 516 528 529
- Ţara Galilor 36 32 40
- Scoţia 71 59 59
- Irlanda de Nord 12 16 18
TOTAL 635 635 646
(Sursă: Butler 1997, 145, completat cu date de pe internet)

Graniţele circumscripţiilor se refac, dar relativ rar, printr-o procedură, decizie a unor
comisii special constituite în acest scop. Circumscripţiile, dincolo de egalitatea lor, puteau
fi avantajoase sau dezavantajoase unora dintre partidele, numai prin structura socială a
populaţiei. Mult timp s-a părut, de exemplu, că sistemul circumscripţiilor defavorizează
Partidul Laburist, întrucât în circumscripţiile unde era avantajat, a câştigat mandate cu un
surplus concentrat de voturi, astfel în circumscripţii miniere, oraşe muncitoreşti. Mai târziu
Partidul Conservator a fost afectat de procesele de migraţii, întrucât Partidul Laburist a
devenit suprareprezentat în oraşele depopulate, iar Partidul Conservator a devenit
subreprezentat în suburbiile în curs de dezvoltare. (Butler 1997, 145)
Sistemul britanic a condus, câteodată, la rezultate foarte curioase. Astfel, în 1951 a făcut
posibilă ca Partidul Conservator să obţină majoritatea, deşi, ca procent de voturi, s-a
clasat cu 1% după Partidul Laburist. În 1929 şi 1974 s-a produs situaţia inversă, dând
câştig Partidului Laburist. Deci: majoritatea relativă a mandatelor nu înseamnă o
majoritate relativă şi în privinţa voturilor. În 1974 Partidul Liberal a obţinut voturi în
procent de 20%, dar partea de mandate era numai de 2% (Butler 1997, 145-6).
Totuşi, în privinţa celor două partide mari, rezultatele n-au cunoscut, de obicei, abateri
mari de la proporţionalitate, în alegerile dintre 1959 şi 1992 indicele Loosemore-Hanby
era între 9 şi 23 procente:

59
Raportul mandate/voturi în alegerile britanice: ce procent de mandat s-a realizat printr-un
procent de vot?
Anul Partidul Partidul Alte
Liberalii
electoral Conservator Laburistt partidek
1959 1,17 0,93 0,15 0,11
1966 0,95 1,20 0,22 0,17
1974 1,21 1,27 0,10 0,62
1992 1,20 1,18 0,16 1,00
(Forrás: George E. Delury: World Encyclopedia of Political Systems. Harlow, Logman)

Câteodată rezultatele au fost puternic distorsionate, de exemplu în alegerile din 1987:

Partid Voturi Mandate
P. Conservator 42% 58%
P. Laburist 31% 36%
Alliance – liberalii 23% 3%
Altele 4% 3%

Sistemul pare „necinstit” faţă de partidele mici. Aceasta poate conduce la cinism faţă de
valorile democratice.
Sistemul britanic a condus aproape totdeauna la victoria unui singur partid, dându-i
mandat pentru propriul program de guvernare, fără să existe un partener de coaliţie care
putea fi făcut ţap ispăşitor pentru nerealizările guvernului. Partidele mari trebuie să aibă o
bază largă, trebuie să fie toleranţi, cu atenţie sporită spre alegătorul median. Dacă
partidele mici veneau cu idei bune, cele mari totdeauna erau dispuse la a le prelua
aceste idei. În alternanţa la guvernare a celor două partide s-a instituit un echilibru, şi
raportul dintre mandate şi voturi nu s-a disproporţionat mult. (Butler 1997, 146)

Noua Zelanda

Noua Zelanda a importat sistemul Westminster, şi mult timp a fost sistemul cel mai
apropiat modelului britanic. S-a instituit un bipartidism cu Partidul Naţional şi Partidul
Laburist. Prima s-a sprijinit pe electoratul de la ţară, al doilea pe muncitorimea de la din
oraşe. Din 1928 toate alegerile au condus la majoritatea absolută a unui partid, iar între
1946-1966 la toate alegerile numai cele două partide mari au obţinut mandate.

Raportul de forţe dintre cele două partide a fost descris suficient de precis de legea
„cubică”, adică de relaţia empirică: m1/m2 = (v1 / v2)3. În 1981 a apărut un nou partid,

60
Partidul Încrederii Sociale, care era prezent pe eşichierul politic din 1954 dar până 1981
n-a obţinut mai mult decât câteva procente, dar în 1981cu un rezultat de 21% la voturi a
obţinut 2 mandate parlamentare. (Butler 1997, 147-9)
Deşi sistemul era stabil, în anii trecuţi s-a făcut o reformă electorală fundamentală în
Noua Zelanda şi a fost introdus un sistem mixt în locul tradiţionalului model FPTP, vechi
de peste o sută de ani. (Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 23-24)

India

India a avut şi el moştenirea britanică a sistemului FPTP. Acest sistem părea simplu şi
eficace într-o societate în care analfabetismul era ridicat. La cucerirea independenţei
Indiei Partidul Congresului a fost în poziţie dominantă, şi a reuşit să-şi conserve
hegemonia între 1952 şi 1971 (la alegerile din 1952, 1957, 1962, 1967, 1971) obţinând
cu 40-48 procente de voturi 54-75 procente din mandate. Alternanţa a fost instituită din
1977 când Partidul Djanata a reuşit să se impună şi să câştige pentru un ciclu în faţa
partidului condus de Indira Gandhi.
Şi în cazul Indiei s-a văzut că poate fi obţinut o majoritate absolută a mandatelor chiar şi
cu un procent de voturi sub 50.(Butler 1997, 150)

Africa de Sud

În Africa de Sud în timpul apartheidului a funcţionat un sistem de tip Westminster – dar

numai pentru populaţia albă.
Partidele erau: Partidul Naţional, Partidul Unitar, Partidul Laburist/Progresiv.
După abolirea sistemului apartheidului a fost instituită o altă versiune a modelului
Westminster.

Statele Unite ale Americii

Modelul Statelor Unite îşi are originile în sistemul britanic, dar s-a îndepărtat destul de
mult de acesta. Alegerea Congresului american are loc într-un sistem majoritar, conform

61
modelului FPTP. Specificul este dat de sistemul alegerilor primare din cadrul partidelor
americane. Congresmenul american depinde mai puţin de partidul lui (în comparaţie cu
relaţia partid-deputat din Europa) şi mai mult depinde de popularitatea din circumscripţia
proprie. Rezultatele lobiului pentru circumscripţia proprie contează mai mult, decât poziţia
din partid. (Butler 1997, 152-3)

Australia

Sistemul electoral din Australia diferă în trei privinţe de sistemul britanic clasic, răspândit
în lumea anglo-saxonă. Aceste diferenţe sunt:
a) Votul este obligatoriu
b) La alegerile pentru camera inferioară se utilizează votul alternatív.
c) la alegerile pentru camera superioară se utilizează un sistem proporţionalizat, cel al
votului unic transferabil (STV).
Întrucât în Australia senatul nu are un rol politic deosebit, alegerile pentru camera
inferioară sunt determinante. Aici rezultatele sunt caracteristice sistemelor FPTP, voturile
împărţindu-se între trei partide: Partidul Liberal, Partidul Laburist şi Partidul Provinciei.
(Butler 1997, 154-156)

Canada

Canada a rămas în esenţă la modelul britanic, dar statul are o structură federativă şi
astfel fiecare provincie are o viaţă politică oarecum separată (lucru accentuat valabil
pentru provincia francofonă a Quebec-ului). La nivel federativ domină două partide,
conservatorii şi laburiştii. Cazul ’Canadei oarecum infirmă teza că sistemele majoritare
crează guverne stabile, în Canada au existat guverne minoritare (Butler 1997, 156-157).
Se pare că sistemul FPTP nu va reuşi în Canada să creeze un bipartidism stabil.
(Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 7). Astfel, s-a propus o reformă a sistemului electoral
(Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 18-19).

IV.2. Sisteme proporţionale

62
 IV.2.1. Sisteme proporţionale în Europa

Caracterizare generală

Majoritatea statelor europene (cu excepţie Marii Britaniei, Franţei şi a Irlandei) utilizează
sisteme proporţionale (sau mixte). Caracteristicile structurale ale acestor sisteme (PR –
Proportional Representation) sunt:
 sunt orientate spre partide şi nu spre candidaţi. Alegătorii votează în primul rând
pentru partide (pe liste de partide) şi nu pentru candidaţi individuali.
 De obicei folosesc două categorii de formule: formulele celor mai mari resturi şi
metodele celor mai mari medii. În cazul formulelor celor mai mari resturi, mai întâi se
calculează un coeficient, apoi câtul dintre numărul de voturi câştigate de listele de
partid şi acest coeficient va fi determinant în privinţa numărului de mandate câştigate
de partidul respectiv. Pentru mandatele şi resturile rămase sunt posibile mai multe
proceduri. La metoda celor mai mari medii se calculează de la pas la pas o „medie”
pentru fiecare partid, şi în urma ordinei descrescătoare a acestor medii se atribuie
mandate.
 Sistemele proporţionale necesită, prin definiţie, circumscripţii plurinominale, cel puţin
circumscripţii de 2 mandate (teoretic). Cu cât magnitudinea este mai mare (sunt mai
multe mandate într-o circumscripţie) cu atât sistemul este mai proporţional.
 Circumscripţiile pot fi pe un singur nivel sau pe mai multe nivele (aceasta din urmă,
practic, înseamnă circumscripţii pe două nivele, soluţii cu un număr de nivele peste
două sunt foarte rare)
 Se pot utiliza praguri explicite (juridice).

În cadrul sistemelor proporţionale soluţia cea mai răspândită este organizare

circumscripţiilor pe un singur nivel. Majoritatea acestor sisteme utilizează metoda
d’Hondt, urmat de metoda Sainte-Laguë modificată, coeficientul Hare şi Droop – acestea
fiind cel mai des utilizate.
O subcategorie specială constituie ţările în care nu există circumscripţii la nivel
subnaţional, teritoriul naţional constituie o singură circumscripţie; asemenea ţări sunt:
Olanda, Izrael şi Slovacia.
63
Sistemele pe două nivele au fost constituite pentru combina avantajele circumscripţiilor
mici (relaţia alegător-reprezentant mai strâns, mai nemijlocit) cu cele ale circumscripţiilor
mai mari (proporţionalitate mai bună). Există două subtipuri ale sistemelor pe două nivele
(Lijphart 1997b, 78):
1) sisteme cu transfer de resturi: la nivelul inferior al circumscripţiilor se utilizează una din
formulele celor mai mari resturi (LRM), dar atribuirea mandatelor se face numai pentru
prima fază (pentru mandate întregi rezultate din împărţirea numărului de voturi la
coeficientul formulei), resturile de voturi şi mandatele rămase (neatribuite) vor fi
transferate şi însumate la nivelul circumscripţiei superioare şi numai după această
însumare se va proceda la împărţirea mandatelor rămase.
2) sisteme cu mandate de corecţie: aici circumscripţiile inferioare sunt utilizate pentru
începerea distribuirii mandatelor, dar împărţirea mandatelor se termină la nivelul
circumscripţiei superioare. Procedura cel mai des utilizată: un număr predeterminat de
mandate, numite mandate de corecţie sau de compensare sunt distribuite la nivelul
circumscripţiei superioare pentru a corecta disproporţionalitatea de la nivelele inferioare.
Distribuirea lor se face pe baza rezultatelor totalizate de la toate circumscripţiile inferioare
care fac parte din circumscripţia de nivel superios. Numărul mandatelor de corecţie îl
găsim dacă scădem suma mandatelor atribuite la nivel inferior din numărul total de
mandate (numărul locurilor din parlament).

Sistemele proporţionale existente pot fi împărţite, practic, după o propunere a lui Lijphart,
în patru categorii (Lijphart 1997b, 69-78).
Acestea sunt:

Sisteme proporţionale, circumscripţii pe un singur nivel, metoda

d’Hondt

Cam jumătatea sistemelor proporţionale intră în această categorie. Explicaţia rezidă în

faptul că deşi metoda d’Hondt este mai puţin proporţională, totuşi este o metodă foarte
populară (pentru că sistemele electorale sunt constituite în consensul partidelor mari care
aleg o formulă ce îi favorizează). Exemple cunoscute din această categorie de sisteme:

64
 1) Metoda d’Hondt cu circumscripţii pe un nivel a fost folosită în Norvegia şi
Suedia până la sfârşitul anilor ’40, când s-a făcut o trecere la metoda Sainte-
Laguë.
2) S-a utilizat in Spania până în 1989, în Elveţia între 1947 şi 1987, în Portugalia
până în 1987 (inclusiv la alegerile europarlamentare), în Finlanda până în anul
1987
3) O versiune specială este sistemul din Olanda şi Izrael, sisteme cu o singură
circumscripţie la nivel naţional în care se aleg cei 150 respectiv 120 de
parlamentari
4) Alegerile europarlamentare în majoritatea ţărilor europene sunt organizate prin
sisteme electorale de acest tip (cu o singură circumscripţie, la nivel naţional), şi
anume, în ţările: Danemarca, Portugalia, Olanda, Spania, Germania, România,
Ungaria şi Franţa (aici sunt, insă, mai multe circumscripţii subnaţionale).

Sisteme proporţionale, circumscripţii pe un singur nivel, altă metoda

decât cea d’Hondt

Dintre celelalte formule proporţionale în cadrul sistemelor proporţionale pe un nivel sunt

utilizate mai frecvent următoarele formule:
1) Formulă STV este utilizată în sistemul irlandez, atât pentru parlamentul naţional
irlandez, cât şi pentru alegerile pentru PE. S-a mai utilizat în Malta până 1981.
Această metodă înseamnă utilizarea votului preferenţial şi atribuirea mandatului pe baza
coeficientului Droop. Se pleacă de la opţiunile prime exprimate pe candidaţi, dacă
numărul acestora nu întruneşte numărul indicat de coeficientul Droop, se procedează pe
baza unui algoritm de redistribuire (vezi metoda mai sus, II.3.3.)
În sistemele care utilizează STV, magnitudinea circumscripţiei este relativ scăzută din
motive practice: o magnitudine mai mare i-ar solicita mult prea mult pe alegători întrucât
aceştia ar trebui să stabilească o ierarhie lungă a preferinţelor.

2) Coeficient Hare este utilizat în Grecia (atât în alegerile parlamentare naţionale cât şi
pentru PE), precum şi în Germania din anul 1989, la alegerile pentru Parlamentul

65
European, dar aceasta a fots formula utilizată şi în Izrael între 1951-1969 (cu un sistem
cu o singură circumscripţie, la nivel naţional)
3) Metoda Sainte-Laguë este utilizată din anii ’50 în Suedia şi Norvegia

Sisteme proporţionale, circumscripţii pe două nivele şi transfer de

resturi

La nivelul circumscripţiilor inferioare se utilizează una din formulele LRM, dar mandatele
rămase neatribuite după prima fază, în loc să fie atribuite în continuare în ordinea
descrescătoare a resturilor, sunt transferate împreună cu „resturile neutilizate” ale
voturilor la o circumscripţie de nivel superior şi vor fi distribuite acolo după totalizarea
tuturor resturilor.
Sisteme electorale din această categorie
1) În Austria între 1945-70 au fost organizate opt alegeri după acest tip: în
circumscripţiile inferioare (25 la număr) mandatele au fost atribuite după coeficientul
Droop (în prima fază), apoi în 4 circumscripţii superioare a fost finalizată atribuirea
mandatelor cu aplicarea metodei d’Hondt. Acest sistem austriac pe două nivele a fost
modificat în 1971, s-a introdus o nouă împărţire a circumscripţiilor pe două nivele, iar
la nivelul inferior coeficientul Droop a fost înlocuit cu cel Hare.
2) Sistemul italian între 1948-87 (cu o transformare): la nivel inferior s-a utilizat
coef.Imperiali (în 32 circumscripţii), apoi la nivelul superior (o circumscripţie la nivel
naţional) coeficientul Hare.
3) La alegerile pentru PE la ambele nivele se utilizează coeficientul Hare.
4) Sistemul din România, până 2008 (la nivelul inferior coef.Hare, la nivelul superior
metoda D’Hondt)

În sisteme cu transfer de resturi nivelul inferior este cel determinant din punctul de
vedere al proporţionalităţii. La nivelul superior nu domină partidele mari, întrucât nu
neapărat partidele mari au cele mai multe resturi. La nivelul inferior formula Hare produce
cele mai multe resturi şi mandate neatribuite, suficiente, de obicei, pentru îmbunătăţirea

66
proporţionalităţii (vezi sistemul electoral românesc până în 2008, în baza legii
L373/2004).

Sisteme proporţionale, circumscripţii pe două nivele, cu mandate de

corecţie

Aici circumscripţiile inferioare sunt folosite pentru începerea atribuirii mandatelor,

finalizarea se face la nivelul circumscripţiei superioare pe un număr de mandat bine
stabilit. Procedura cel mai des utilizată: un număr predeterminat de mandate, numite
mandate de corecţie sau de compensare sunt distribuite la nivelul circumscripţiei
superioare pentru a corecta disproporţionalitatea de la nivelele inferioare. Distribuirea lor
se face pe baza rezultatelor totalizate de la toate circumscripţiile inferioare care fac parte
din circumscripţia de nivel superios. Numărul mandatelor de corecţie îl găsim dacă
scădem suma mandatelor atribuite la nivel inferior din numărul total de mandate (numărul
locurilor din parlament).
Sisteme de acest tip:
1) Sistemul german, la nivel inferior, în circumscripţii uninominale mici swe utilizează
formula majorităţii relative, iar la nivelul superior metoda d’Hondt (apoi coeficientul Hare).
Datorită circumscripţiilor uninominale de nivel inferior sistemul german este considerat
sistem mixt, dar în baza indicelui de proporţionalitate poate fi considerat sistem
proporţional.
2) Suedia între 1970-88, pe ambele nivele utilizează metoda Sainte-Laguë
modificată
3) Norvegia din 1989, pe ambele nivele utilizează metoda Sainte-Laguë modificată
4) Danemarca din 1964l: la nivel inferior metoda Sainte-Laguë modificată, la nivel
superior coeficientul Hare

În sistemele cu mandate e corecţie formulele nivdelului superior sunt cele determinante.

67
 IV.2.2. Sistemul proporţional din România (legea 373/2004)

Alegerile de după 1989

– Prima lege electorală a fost compromisul realizat între FSN şi partidele istorice în
martie 1990. A fost materializată prin Decretul-lege nr. 92/1990. În baza acestuia s-a
instituit un sistem proporţional pentru ambele camere, judeţele şu Bucuresti formau
circumscripţiile, pentru Camera Deputaţiilor s-a prevăzut un sistem cu transfer de resturi
la nivel naţional. Liste de candidaţi închise
– Acest sistem a fost modificat în 1992, s-a instituit pragul de 3% şi un sistem cu transfer
de resturi şi la nivelul senatului. Circumscripţia superioară la nivel naţional.
– În 2000 s-a introdus pragul de 5%

Legea electorală nr. 373/2004

Drepturile electorale, votul

Vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat.
Două voturi: pentru Senat şi Camera Deputaţilor

Descrierea sumară a sistemului electoral

– sistem proporţional pe liste
– liste închise (blocate),
– circumscripţii pe două nivele: 1) judeţele şi Bucureşti; 2) nivelul naţional
– sistem cu transfer de resturi la nivel naţional
– prag de 5%

Norme de reprezentare
– la 70.000 locuitori dintr-un judeţ revine un mandat de deputat, la 160.000 locuitori un
mandat de senator
– la acestea se adună un mandat de deputat dacă la calculul numărului de mandate
restul este mai mare decât 35.000 şi un mandat de senator dacă la calcul restul
depăşeşte jumătatea de normă, adică 80.000;

68
– totodată, numărul deputaţilor într-o circumscripţie nu poate fi sub 4, iar al senatorilor
sub 2.

Candidaturile
– Pot candida partide, alianţe politice sau electorale
– pot candida candidaţi independenţi numai dacă sunt susţinuti de 5% din numărul total
al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente ale localităţilor situate în
circumscripţia electorală în care candidează.

Magnitudinea:
 La Camera Deputaţilor: aprox. 8,4
 La Senat: aprox. 3,4

Organizaţii ale minorităţilor

– pot participa în condiţii identice cu partidele la alegeri
– pot avea liste de candidaţi organizaţiile care au reprezentare parlamentară
– alte organizaţii trebuie să satisfacă condiţii suplimentare

Stabilirea rezultatelor, atribuirea mandatelor

– se stabileşte care sunt partidele, alianţele care au trecut pragul electoral
– pragul: 5% pentru partide; la alianţe după primul membru al alianţei plus 3% (în total
8%), după fiecare nou membru încă plus 1%, dar nu poate depăşi pragul de 10%
– se calculează coeficientul Hare la nivelul circumscripţiilor inferioare: se împarte
numărul total de voturi obţinut de toate partidele, alianţele şi candidaţi individuali care
au îndeplinit pragul la numărul mandatelor din circumscripţie.
– În baza coeficientului se atribuie mandate la nivelul judeţelor, resturile şi mandatele
nealocate se transferă la circumscripţia superioară, la nivel naţional
– La nivelul superior mandatele se alocă prin metoda d’Hondt.

69
 IV.3. Sisteme mixte

IV.3.1. Aspecte generale privind sitemele mixte (combinate)

Sistemele mixte (combinate) nu reprezintă tipuri analitice pure, ele combină elementele
sistemelor majoritare şi proporţionale într-unul singur.
Sisteme mixte sunt utilizate în ţările: Albania, Bolivia, Germania, Ungaria, Italia, Mexico şi
Noua Zelanda (după o reformă recentă).
O parte a mandatelor în aceste sisteme se atribuite conform formulei FPTP, excepţie
fiind numai Ungaria şi Italia. În Ungaria partea majoritară a sistemului se realizează
printr-o formulă în două tururi, varianta „tare-slabă”, în Italia se utilizează o metodă
combinată.

_____________________________________________________________________
Ţara Mandate Mandate Formula Număr
atribuite atribuite majoritară mandate
în sist.prop. în sist. Major. folosită în total
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Albania 40 (29%) 100 (71%) FPTP 140
Bolivia 62 (48%) 68 (52%) FPTP 130
RFG 299 (50%) 299 (50%) FPTP 598
Ungaria 210 (54%) 176 (46%) două tururi 386
Italia 155 (25%) 475 (75%) FPTP 630
Lesotho 40 (33%) 80 (67%) FPTP 120
Mexico 200 (40%) 300 (60%) FPTP 500
Noua Zel. 55 (46%) 65 (54%) FPTP 120
Venezuela 65 (39%) 100 (61%) FPTP 165
Sursa: Reynolds, Andrew – Reilly, Ben – Ellis, Andrew et alia: Electoral System Design: The New
International IDEA Handbook. International Institute for Democracy and Electoral Assistance, www.idea.int
2005 International IDEA, SE -103 34 Stockholm

Dacă analizăm modul de combinare a părţii proporţionale şi majoritare, atunci se pot

stabili trei subtipuri a sistemelor mixte (combinate):

70
1. Sistem proporţional-personalizat, după modelul german: Deşi există circumscripţii
uninominale, nu intervin aproape de loc în configurarea raportului final de
voturi/mandate. (Kaase 1997, 160-169)

2. Sistem „partajat”: o parte a parlamentului se alege prin metode majoritare, cealaltă

prin formule proporţionale. In funcţie de proporţia mandatelor „majoritare” şi
„proporţionale” sistemul poate fi încadrat la sisteme proporţionale sau la cele
majoritare. Asemenea sisteme partajate au fost instituite în Europa Centrală şi de Est,
în ţări ca Albania, Croaţia, Lituania, Rusia (Kasapovic – Nohlen 1997, 173)

3. Sisteme cu compensări:: mandatele sunt atribuite şi aici, în parte în logica

proporţională, în parte după logică majoritară. Diferenţa faţă de sistemele partajate
este că cele două alocări nu sunt complet independente. Resturile de voturi care s-au
„produs” prin procedura majoritară intră într-un algoritm de compensare,
proporţionalist. Mandatele de compensare „proporţionale” contribuie astfel la
„proporţionalizarea” sistemului. Un astfel de sistem mixt este în Ungaria, unde cel
puţin 58 de mandate din cele 386 ale parlamentului sunt distribuite pe baza resturilor
adunate din circumscripţiile uninominale şi sunt alocate printr-o formulă proporţională.

O altă clasificare este oferită de Reynolds – Reilly – Ellis, ei consideră că sistemele mixte
au două subclase de bază:
1. Sisteme mixte individual-proporţionale intră aici sistemele cu compensări şi
sistemul personalizat german (Mixed Member Proportional Systems – MMP)
2. Sisteme paralele, care corespund sistemelor partajate din clasificarea precedentă
(Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 28-29)

În deceniul trecut (anul 1993 era an de cotitură, după reforma electorală italiană) numărul
sistemelor mixte a crescut, în mai multe state s-a luat decizie favorabilă sistemelor mixte.
În majoritatea cazurilor s-a căutat ca sistemul existent să devină mai proporţională, deci
s-au introdus elementele unui sistem proporţional (exemplu: în Monaco, Noua Zélanda,
Filipine, Thailanda), în alte ţări s-a trecut de la un sistem proporţional la unul mixt (exp:

71
Italia, Bolivia, Venezuela). În 2005 din cele 199 state din lume 30 au utilizat sistem mixt,
dintre ele şase sunt democraţii consolidate (lásd Reynolds – Reilly – Ellis 2005, 28-30)

72
 V. MODUL 5: Alegerile pentru Parlamentul European

V.1.Parlamentul European şi cetăţenia europeană

În 1952, Tratatul care a înfiinţat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, semnat

de şase state europene, a creat o Adunare Comună. În anul 1957 cele şase state
(Franţa, Germania, Italia, Olanda, Belgia şi Luxemburg) au hotărât să creeze o
comunitate mai largă - Comunitatea Economică Europeană - care includea o uniune
vamală, politici comune şi o piaţă comună, bazată pe libera circulaţie a persoanelor,
serviciilor, bunurilor şi capitalului.
Tratatul de la Roma, care a creat această nouă comunitate, a prevăzut şi înfiinţarea unei
Adunări Parlamentare comune celor două comunităţi - Adunarea Parlamentară
Europeană (APE). APE a avut prima şedinţă în 1957 cu 142 deputaţi delegaţi din cele
şase ţări. În 1962 APE a preluat numele de Parlament European, având deputaţi
delegaţi, iar din 1979, când au avut loc primele alegeri europene, deputaţii europeni sunt
aleşi direct în fiecare ţară membru.
La primele alegeri europarlamentare din 1979 în cele 9 ţări membre au fost aleşi 410
europarlamentari. Odată cu intrarea în Comunitate a Greciei, Spaniei şi Portugaliei
numărul deputaţilor a crescut la 518.
Din 1995, după intrarea Austriei, Finlandei şi a Suediei PE are 626 membrii. Cu
următoarea extindere, din 2004, numărul mandatelor de europarlamentari creşte,
conform Tratatului de la Nizza, la 732 de deputati, număr ce conţine europarlamentarii
celor 10 noi state membre (Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Latvia,
Lituania, Malta şi Cipru). Cu intrarea României şi Bulgariei din 1 ianuarie 2007 acest
număr creşte la 785, dar după alegerile europarlamentare din 2009 se va reveni la
numărul iniţial, stabilit prin Tratatul de la Nizza, deci câteva state membre vor pierde
câteva mandate. Întrucât Tratatul de la Nizza a atribuit, prin greşeală, cu câte 2 mandate
mai puţin Ungariei şi Cehiei, eliminarea acestor greşeli măreşte numărul parlamentarilor
de la 732 la 736.

73
Distribuţia de mandate in PE:

Numărul parlamentarilor în PE
Înaintea aderării După aderarea Bulgariei şi
Bulgariei şi României
Ţara
Românie
După alegerile din Înaintea alegerilor După alegerile
2004 din 2009 din 2009
Germania 99 99 99
Franţa 78 78 72
Italia 78 78 72
Marea Britanie 78 78 72
Spania 54 54 50
Olanda 27 27 25
Belgia 24 24 22
Grecia 24 24 22
Portugalia 24 24 22
Suedia 19 19 18
Austria 18 18 17
Danemarca 14 14 13
Finlanda 14 14 13
Írlanda 13 13 12
Luxemburg 6 6 6
Polonia 54 54 50
Cehia 24 24 22
Ungaria 24 24 22
Slovacia 14 14 13
Lituania 13 13 12
Letonia 9 9 8
Slovenia 7 7 7
Estonia 6 6 6
Cipru 6 6 6
Malta 5 5 5
România - 35 33
Bulgaria - 18 17
Total 732 785 736
(Sursă: www.euvonal.hu/index.php?op=tenyek_intezmenyrendszer&id=2, 07.04.15)

74
Din iulie 1987 a dobândit competenţe noi, lărgite, şi anume, va avea trei domenii
principale de competenţe:
- competenţa legislativă
- competenţa de a adopta bugetul UE
- competenţe de control asupra executivul UE
Din 1992, începând cu Tratatul de la Maastricht PE primeşte competenţele denumite
secundare şi atribuţiunea de a numi Ombudsmanul European.
În privinţa procesului de luare a deciziei sunt trei proceduri importante:
 procedura de avizare (consultare)
 proceduri de accept (drept de veto asupra hotărârilot Comisiei)
 proceduri de decizie în comun

În baza Tratatului de la Maastricht se defineşte cetăţenia europeană. Conform art. 17

este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre
statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene
vine în completarea cetăţeniei naţionale, făcând posibilă exercitarea unora dintre
drepturile cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care locuieşte (şi nu numai
în ţara din care provine, aşa cum se întâmpla înainte). În plus, cetăţenia europeană are
la bază principiile comune ale statelor membre, incluse în Tratatul de la Amsterdam
(1999): principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi
al libertăţilor fundamentale şi principiul statului de drept, şi decurge din drepturile
fundamentale ale omului şi drepturile specifice acordate cetăţeanului european (drepturi
de liberă circulaţie şi drepturi civice), descrise în Tratat.
Deci orice persoană care deţine cetăţenia unui stat membru UE, este automat şi
cetăţean al Uniunii. Orice persoană care are cetăţenia europeană este titularul drepturilor
şi are obligaţiile care sunt stipulate în Tratatul de la Roma, completate cu cele din
Tratatul de la Amsterdam. Orice cetăţean european care are reşedinţă într-un stat
membru al cărui cetăţean, însă, nu este, are dreptul să participe şi să fie candidat atât la
alegerile pentru PE, cât şi la cele locale din statul respectiv, în condiţii similare pe care le
au cetăţenii statului respectiv.

75
Cetăţenia europeană a conferit, deci, o nouă dimensiune alegerilor europarlamentare.
Cetăţenii statelor membre UE devin alegători şi pot fi aleşi oriunde pe teritoriul UE, în
privinţa alegerilor pentru PE. Drepturile electorale, în privinţa PE, sunt fundamentate pe
cetăţenia europeană (care, la rândul lui se bazează pe cetăţenia naţională). Acest drept
este întărit prin faptul că se extinde şi la alegerile locale, pe teritoriul UE.

V.2. Principii, reguli ale alegerilor pentru Parlamentul

European

Premize

Conform Tratatului Comunităţii Europene (1957) se preconizează elaborarea unui sistem

unitar pentru alegerile europarlamentare, însă constituirea acestui sistem a durat foarte
mult. Primele alegeri directe în Parlamentul European au fost hotărâte la întâlnirea la vârf
de la Roma din decembrie 1975 şi preconizate pentru anul 1978. Datorită împotrivirii
britanice şi a Danemarcei, alegerile au avut loc numai în 1979. După întâlnirea de vârf de
la Roma a devenit, iarăşi, actuală problematica elaborării unei proceduri electorale
unificate, şi a fost urgentată elaborarea procedurii unificate.
Parlamentul European şi-a elaborat propria viziune despre această unificare în Raportul
Patijn care a fost adoptat în ianuarie 1976 şi înaintat Consiliului European. Raportul
preconiza o procedură de unificare în trei trepte: 1) prima alegere directă ar trebui să
aibă loc în fiecare stat într-un sistem propriu, naţional; 2) a doua alegere ar avea loc într-
un sistem unificat parţial, în baza directivelor primului PE direct ales; 3) a treia treaptă ar
conţine implementarea sistemului unificat. Pe baza acestui raport, Consiliul European a
adoptat un act privind „alegerea generală şi directă a deputaţilor PE”, act care a fost, în
mare parte, în concordanţă cu propunerile PE înaintate prin raport. (Fábián 2005, 60)
Decizia din 1976 a Consiliului European nu a pus, încă, bazele unui sistem unificat, a
trasat numai directive pentru aceasta, câteva cadre comune. A specificat, în schimb, clar
că acest sistem unificat trebuie elaborat de către Parlamentul European şi adoptat
ulterior de către Consiliu şi statele membre.
Astfel, elaborarea sistemului electoral a rămas în această fază în competenţa aproape
exclusivă a statelor membre, acestea adoptând legi interne, dar conforme cu puţinele
directive comunitare.

76
După alegerile europarlamentare (directe) din 1979 PE a preluat problematica sistemului
unificat şi a adoptat în martie 1982 Raportul Seitlinger. Acest act a propus un sistem
electoral în ţările membre cu următoarele caracteristici: sistem proporţional cu
circumscripţii plurinominale (3-15 mandate) cu formulă d’Hondt şi posibilitatea
(eventuală) a votului preferenţial. Ţările membre pot lua în considerare, conform propriilor
constituţii, circumstanţele geografice şi etnice în alcătuirea circumscripţiilor. Cetăţenilor
ţărilor membre trebuiesc asigurate drepturile electorale active şi pasive, indiferent de
domiciliul lor stabil. De notat, că pentru candidaturi se propune o şedere de cel puţin 5
ani în ţara respectivă, dar la exercitarea dreptului la vot nu există asemenea condiţie.
(Fábián 2005, 61)
Din nou, punctul de vedere britanic a fost cel care a blocat adoptarea acestor directive,
astfel atât PE ales în 1984, cât şi cel din 1989 s-a ocupat, în continuare, cu problematica
unificării sistemului electoral. A fost elaborat un nou raport (Raportul Gucht), fără ca să
se obţină un consens în privinţa chestiunii. Tratatul de la Maastricht şi cel de la
Amsterdam a creat, însă, o situaţie nouă în care Parlamentul European a adoptat în iulie
1998 un proiect de rezoluţie care conţinea, ţinând cont de diferenţele de păreri dintre
ţările membre, acele principii comune care pot fundamenta unificarea sistemului electoral
pentru PE. Aceste principii au fost cuprinse în Raportul Anastassopoulos, raport ce a
devenit fundamentul hotărârii Consiliului European din 2002 în problema euroalegerilor.
(vezi Fábián 2005, 63-65)

Principii de baza

Raportul propune următoarele principii:

1. Europarlamentarii vor fi aleşi într-un sistem proporţional pe liste în fiecare stat
membru.
2. Circumscripţiile electorale vor fi constituite în aşa fel încât să nu fie afectat caracterul
proporţional al sistemului dar legătura alegător-ales să fie cât se poate de strâns, ţinând
cont şi de particularităţile statelor membre. Ţările membre cu populaţie sub 20 milioane
nu trebuie să se împartă în circumscripţii electorale subnaţionale.
3. Europarlamentarii aleşi în circumscripţii subnaţionale sunt reprezentanţii ţării lor şi nu a
circumscripţiei unde au fost aleşi.

77
4. Specificul regional dintr-un stat poate fi luat în considerare fără, însă, să lezeze
caracterul proporţional al sistemului.
5. Poate fi instituit prag explicit, dar fără să depăşească procentul de 5%.
6. Ţările membre pot institui vot preferenţial conform sistemului propriu.
7. Din 2009, dacă se adoptă într-o procedură reglementară până în ianuarie 2008, o
parte bine precizată a mandatelor din Parlamentul European (raportul propune 10% din
totalul mandatelor) pot fi atribuite în circumscripţii supranaţionale, la nivelul Uniunii
Europene, într-un sistem proporţional pe listă.
8. Calitatea de membru în PE este incompatibilă cu calitatea de membru în parlamentele
naţionale.
9. Statele membre sunt obligate să definească prin lege plafonul cheltuielilor pentru
campania electorală.
10. Rămâne valabilă actul din septembrie 1976 al Consiliului European care stipula
alegerile directe, generale.
Parlamentul European în şedinta din 12 iunie 2002 a dat acordul acestui proiect care a
fost adoptat ca rezoluţie de Consiliul European din septembrie 2002. Rezoluţia conţinea
următoarele modificări şi completări faţă de principiile raportului:
– pe lângă sistemul proporţional pe lista se admite şi formula VUT (STV)
– nici în cazul statelor cu populaţie de peste 20 milioane de locuitori nu este obligatorie
constituirea circumscripţiilor subnaţionale, pot să constituie şi ele o singură circumscripţie
– nu mai apare prescripţia privind organizarea alegerilor în mai, cuprins într-o rezoluţie
anterioară a Consiliului
– a fost scoasă propunerea privind circumscripţia supranaţională, la nivelul Uniunii
Europene, pentru distribuirea a unei părţi a mandatelor în sistem proporţional, pe lista în
această circumscripţie. (Fábián 2005, 63-65)
Din Tratatul de la Maastricht şi statutul de cetăţean european decurg următoarele
obligaţii ale statelor membre:
– cetăţenii europeni care şi-au exprimat dorinţa de a participa la trebuiesc incluşi în timp
potrivit în listele de alegători. În acest scop, alegătorul comunitar este obligat să prezinte
aceleaşi documente pe care au prezentat cetăţenii localnici ai statului membru. Trebuie
să deie declaraţie în care precizează:

78
a. cetăţenia şi adresa de reşedinţă din statul în care domiciliează şi vrea să participe la
alegeri;
b. aceea circumscripţie electorală din propriul stat în care a figurat, ultima oară
c. declară că îşi va exercita dreptul la vot numai în statul membru în care are reşedinţa
Dacă cetăţeanul european doreşte să candideze într-un alt stat decît cel de naţionalitate,
adică în statul în care-şi are reşedinţa, va trebui să prezinte documente identice cu
cetăţenii candidaţi ai statului respectiv:
a. adresa în statul de cetăţenie şi în cel de reşedinţă;
b. declaraţie cu privire la faptul că nu candidează pentru Parlamentul European într-un
alt stat membru al UE, şi
c. indicarea circumscripţiei electorale pentru PE în a cărei listă electorală a figurat în
propriul stat, la ultima alegere PE.

V.3. Sisteme electorale pentru PE în statele membre

Caracteristicile generale ale sistemelor electorale pentru PE

Tipul sistemului
În prezent în fiecare stat membru alegerile europarlamentare au loc printr-un sistem
electoral proporţional, conform directivelor stabilite. Din 1999 a fost introdus şi în Marea
Britanie un sistem proporţional, la ora actuală numai Irlanda are un sistem diferit, bazat
pe VUT (STV), un sistem care, însă, produce şi el rezultate proporţionale.

Virsta minimă pentru drepturile electorale

În fiecare stat membru dreptul de vot (inclusiv la europarlamentare) se acordă de la
vârsta minimă de 18 ani.
În şapte ţări membre (Danemarca, Germania, Spania, Olanda, Portugalia, Finlanda şi
Suedia) dreptul de fi ales este condiţionat, prin lege, de împlinirea vârstei de 18 ani.
În Austria această vârstă minimă este de 19 ani; în Belgia, Irlanda, Estonia, Letonia,
Lituania, Polonia, Cehia, Marea Britanie, Slovacia şi Luxemburg este de 21 ani; în Franţa
23; în Cipru, Grecia şi Italia de 25 ani.

79
Candidaturi, incompatibilitati
Din 2004 este interzis deţinerea concomitentă a unui mandat în Parlamentul European şi
în cel naţional. Sunt două excepţii, Irlanda şi Marea Britanie, care au primit derogare de
la această regulă.
Sunt incompatibile şi alte funcţii cu mandatul europarlamentar, astfel: nu poate fi membru
în Parlamentul European persoana care este membrul vreunui guvern naţional, al
Comisiei Europene, a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi altele.

Circumscripţii electorale, magnitudinea

În nouă state membre vechi (Austria, Danemarca, Grecia, Finlanda, Olanda, Luxemburg,
Portugalia, Spania şi Suedia) teritoriul naţional formează o singură circumscripţie, nu
este împărţit în circumscripţii subnaţionale în privinţa euroalegerilor. În aceste ţări
alegătorul votează în orice parte a ţări aceleaşi liste.
În cinci state membre vechi (Belgia, Irlanda, Italia, Franţa şi Marea Britanie) teritoriul
naţional este împărţit în mai multe circumscripţii. Germania are o soluţie specială, legea
electorală permite înregistrarea atât a listelor naţionale cât şi a celor regionale (soluţia
bazată pe existenţa dualităţii CDU-CSU).
Magnitudinea în cazul ţărilor cu circumscripţii subnaţionale este următoarea: în Italia –
15,6; în Franţa – 9,75; în Belgia – 8; în Marea Britanie – 7 şi în Írlanda – 3,25.
Numai în cazul Spaniei se poate ridica întrebarea logică, de ce nu s-a procedat, având în
vedere mărimea teritoriului şi a populaţiei, la împărţirea în mai multe circumscripţii pe
baza regionalismului deja existent. S-a adoptat soluţia cu o singură circumscripţie pentru
a întări unitatea politică a teritoriului care este deja împărţit în regiuni pe baze de tradiţii şi
identităţi etnolingvistice.
Cele 12 ţări care au aderat după 2004 au adoptat soluţia cu o singură circumscripţie,
astfel şi în România.

Formula electorală
– Se aplică formula D’Hondt în: Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Olanda,
Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia, Spania, Ungaria, România.
– Formula Hare este utilizată în: Germania, Italia
– Formula Sainte-Laguë modificată este utilizată în Suedia.

80
– în Grecia se aplică metoda „Eniskhimeni Analogiki”, o metodă mai complicată într-o
circumscripţie naţională unică. Este o metodă mixtă care combină coeficientul
Hagenbach–Bischoff cu formula d’Hondt, metodă discutată într-un mod destul de
controversat în literatura de specialitate.
– VUT (STV) este utilizată pentru atribuirea mandatelor din Irlanda şi Irlanda de Nord
Metodele de atribuire a mandatelor nu sunt, deci, unice, singura caracteristică fiind că
toate aceste metode sunt formule proporţionale.

Pragul
În unele ţări nu există nici un prag juridic explicit, deci nu există a cuantum minim de
voturi stabilit pentru obţinerea unui mandat. Asemenea ţări fără prag explicit sunt: Belgia,
Danemarca, Finlanda, Olanda, Írlanda, Luxemburg, Marea Britanie, Italia, Portugalia şi
Spania.
Prag de 3% este în: Grecia.
Prag de 4% în: Austria şi Suedia.
Prag de 5% în: Franţa, Ungaria, România, Germania, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia şi
Slovacia.

Structuri de balotaj, liste de candidaţi

Listă închisă, cu vot categoric în: Franţa, Grecia, Marea Britanie, Germania, Portugalia,
Ungaria, România şi Spania.
Sistem cu liste deschise în: Austria, Belgia, Danemarca, Olanda, Italia şi Suedia.
Sistem cu liste complet deschise: în Finlanda – aici ordinea iniţială pe listă este stabilită
prin tragere la sorţi, apoi votantul marchează candidatul de pe listă pe care-l preferă.
Panachage (liste libere) este utilizat în Luxemburg, unde alegătorul are atâtea voturi câte
mandate există, şi le poate distribui atât pe listă cât şi între liste diferite.
Structura de balotaj şi tipul listei este adoptat, de obicei, în baza tradiţiilor din ţara
respectivă (tradiţia fiind sistemul folosit în alegerea parlamentelor naţionale). Franţa şi
Marea Britanie sunt două ţări care trebuiau să renunţe la propriile tradiţii electorale la
adoptarea sistemului pentru alegerea PE.

81
 Cracteristici aparte, exemple de ţări

Belgia
Membrii PE sunt aleşi în patru circumscripţii (Flandra; Vallonia; Bruxelles şi împrejurimi;
teritoriul german), respectiv pe trei corpuri (flamanzii, valloni, germanii): 14 mandate au
flamanzii, 10 au francofonii (valloni), iar un mandat este deţinut de grupul german.
Partidele au liste regionale. Lista este deschisă: se poate vota atât lista, cât şi o
persoană de pe listă. Pentru a depune în mod valid candidatura, candidaţii trebuie să
obţină susţinerea prin semnătură a cel puţin cinci parlamentari belgieni din grupul
lingvistic respectiv. Mandatele sunt distribuite prin metoda d’Hondt.

Germania
Partidele decid în mod liber, dacă depun listă de candidaţi la nivel federal sau mai multe
liste pe landuri. Această soluţie îşi are originea în alianţa CDU-CSU, întrucât aceste două
partide nu concurează niciodată. Astfel, se poate ca CDU să aibă liste de candidaţi în
toate landurile, numai în Bavaria nu, iar CSU să aibă o listă numai în Bavaria –
bineînţeles, liste care, formal, sunt liste CDU-CSU. Această combinaţie are importanţă în
atingerea pragului. Mandatele se împart la nivel federal, listele sunt închise, nu există vot
preferenţial.
Pot lansa liste de candidaţi toate partidele care sunt membre în vreun partid european.
Partidele care au mai puţin decât 5 membrii în parlamentul federal sau de land, pot
depune liste de candidaţi dacă au strâns 4000 de semnături de sprijin pentru liste
federale sau 2000 pentru listele de land (regionale).

Grecia
În Grecia se poate vota pe liste, fără vot preferenţial, listele fiind închise.
Partidele sau coaliţiile de partide care depun liste de candidaţi sunt obligaţi să depună o
sumă de 3000 de euro, sumă ce li se restituie dacă partidul a reuşit să depăşească
pragul de 3%. Există o mică concesie în privinţa incompatibilităţii: numai primii doi de pe
listă pot fi membrii atât în parlamentul naţional, cât şi în cel european (PE), restul nu.
Profesorii universitari, primarii, funcţionarii publici, membri ai corpurilor armate (armata,
poliţia), înalţii demnitari ai statului nu pot candida pentru PE.
Distribuirea mandatelor se face după o formulă specială, combinată (vezi mai sus).

82
Írlanda
Se aplică VUT (STV) care este un sistem cvasi-proporţional. Sunt distribuite 14 mandate
în 4 circumscripţii (Dublin, Munster, Leinster, Connacht/Ulster), sistemul circumscripţiilor
fiind pe un singur nivel.
Pe listă, candidaţii sunt trecuţi în ordine alfabetică, alegătorul îşi exprimă votul
preferenţial prin numerotare. După numărarea voturilor se aplică algoritmul STV (vezi
mai sus). Nu este obligatoriu pentru votanţi a cuprinde pe fiecare candidat în ordinea
preferinţelor, precum nici partidele nu sunt obligate a depune liste cu număr complet de
candidaţi (în limita mandatelor).
Fiecare candidat trebuie să depună o sumă în EUR ce corespunde 1000 lirei sterline
irlandeze, această cauţiune i se returnează dacă reuşeşte să acumuleze un sfert din
numărul de voturi necesare pentru obţinerea unui mandat. Mai există condiţia ca fiecare
candidat poate să candideze numai într-o singură circumscripţie.

Italia
Sunt distribuite 78 mandate PE într-un sistem proporţional pe liste, organizat pe două
nivele (5 circumscripţii de nivel inferior, 1 circumscripţie de nivel superior – la nivel
naţional), cu formula Hare.
Cele cinci circumscripţii subnaţionale sunt: Italia de Nord-Vest, Italia de Nord-Est, Italia
Centrală, Italia de Sud şi insulele.
Au drept necondiţionat de a depune liste de candidaţi acele partide care în ciclul
precedent au fost prezente în PE, celelalte partide trebuie să strângă în fiecare
circumscripţie 35.000 de semnături de susţinere.
Distribuţia mandatelor la nivelul circumscripţiile se face cu formula Hare până la resturi,
apoi resturile însumate şi mandatele neatribuite se distribuie la nivel naţional, tot prin
formula Hare.

Luxemburg
Europarlamentarii sunt aleşi într-o singură circumscripţie, la nivel naţional. Fiecare
alegător are 6 voturi pe care le poate distribuie pe liste libere (panachage), atât în cadrul

83
unei liste, cât şi între liste (sau combinând aceste posibilităţi), dar poate să acorde
voturile şi listei în sine. Pe o listă pot figura maximum 12 candidaţi.
Liste de candidaţi pot fi depuse de: 250 de persoane cu drept de vot, un parlamentar
european sau un parlamentar în parlamentul naţional.
Formula utilizată este: metoda Hare / Hagenbach–Bischoff.

Austria
Sistemul este proporţional, pe liste, listele fiind deschise: votul poate fi exprimat pentru o
listă sau pentru un candidat de pe listă. Există o singură circumscripţie, la niivel naţional.
Pragul este de 4%, formula utilizită pentru atribuirea mandatelor: metoda d’Hondt.
Condiţia depunerii candidaturii este depunerea unei sume stabilite de cauţiune.

Marea Britanie
Între 1979 şi 1999 cele 78 de mandate europarlamentare au fost distribuite în 78 de
circumscripţii uninominale. Din 1999 s-a început introducerea sistemului proporţional, în
2004 aceste alegeri au avut loc în 11 circumscripţii regionale, cu liste regionale închise.
Partidele sau candidaţii individuali trebuie să aibă suportul a cel puţin 30 de persoane cu
drepturi electorale şi trebuie să depună o cauţiune de 5000 lire sterline, care vor fi
returnate ulterior, dacă alegerea a avut loc cu succes pentru lista sau candidatul
respectiv. Conform reglementărilor britanice, pot participa la alegerile europarlamentare
atât membrii ai Camerei Comunelor, cât şi ai Camerei Lorzilor, Marea Britanie obţinând o
derogare de la regula UE privind incompatibilitatea membru PE – membru parlament
naţional.
Numărul de ceţăţeni britanici pe un mandat de PE este de 681.000.
Mandatele se distribuie cu metoda d’Hondt între listele închise în Anglia, Scoţia şi Wales,
iar în Irlanda de Nord se utilizează metoda VUT (STV).

Franţa
Franţa este membru fondator al Uniunii Europene, alegerile europarlamentare sunt
reglementate de o lege din 1977, modificată – ultima dată – în 2003 (prin Legea nr. 327.)
pentru introducerea circumscripţiilor subnaţionale.

84
Alegerile franceze pentru PE au loc într-un sistem proporţional cu 8 circumscripţii
regionale. Atribuirea celor 87 de mandate se face cu metoda d’Hondt, şi acele liste obţin
mandate care au atins, în circumscripţia respectivă, pragul de 5%. Listele sunt închise,
nu există vot preferenţial, nu pot fi întocmite liste de candidaţi comune pentru mai multe
partide.
Numărul de ceţăţeni francezi pe un mandat de PE este de 677.000. (STRATEK, 13)

Ungaria
În Ungaria membrii PE sunt aleşi într-un sistem proporţional pe liste, listele fiind închise.
Partidele depun liste de candidaţi cu o ordine prestabilită care nu poate fi modificată de
opţiunea alegătorilor, în total 30 de candidaţi.
Există o singură circumscripţie, la nivel naţional. Listele de candidaţi trebuie să
întrunească suportul a 20.000 cetăţeni cu drept de vot. Pragul este de 5%, mandatele se
împart prin metoda d’Hondt.

Románia
În România membrii PE sunt aleşi într-un sistem proporţional pe liste, listele fiind închise.
Pot candida şi candidaţi independenţi. Există o singură circumscripţie, la nivel naţional.
Pragul este de 5%, mandatele se împart prin metoda d’Hondt.

85
VI. MODUL 6: Reprezentarea minorităţilor şi sistemele
electorale

VI.1. Modele istorice

Recunoaşterea minorităţilor naţionale şi etnice în cadrul unui stat are mai multe „paliere”:
– recunoaştere existenţei lor ca fiind colectivităţi cultural-lingvistice care doresc să se
manifeste şi politic
– recunoşterea lor ca părţi constitutive ale corpului politic
– recunoaşterea lor ca părţi constitutive ale statului
Aceste două „paliere” din urmă pot să conducă la două forme de bază, care sunt
hotărâtoare şi din punctul de vedere al sistemelor electorale.
– minorităţile naţionale sau etnice care sunt concentrate pe un anume teritoriu (formând
majoritate locală) pot fi integrate ca o unitate al unui sistem federativ-teritorial sau prin
autonomie teritorială – aceasta înseamnă o recunoştere ca factor constitutiv al statului,
iar alegerile au loc în sistemul alegerilor subnaţionale (locale, regionale), ţinând cont,
eventual, de specificul teritorial-regional, dincolo de faptul ca acest teritoriu are o
majoritate locală
– minorităţile dispersate pe un teritoriu mai vast (care nu formează majorităţi locale) pot fi
recunoscute prin autonomie culturală. Dacă autonomia culturală este o recunoaştere
„mai slabă” (numai ca parte constitutivă a corpului politic), atunci diferite forme de
organizare ale societăţii civile dobândesc prerogative de autorităţi în domenii culturale,
bine precizate. Dacă această autonomie culturală este mai „tare”, atunci funcţionează
prin autorităţi alese printr-o lege electorală specială, bazată pe o evidenţă a membrii
minorităţii ca electorat.

Câteva dintre aceste autonomii au rădăcini istorice, modele cunoscute prin exemple
istorice, astfel:
– Imperiul Otoman a asigurat prin sistemul Millet-urilor pentru unele minorităţi
religioase, ulterior şi pentru minorităţi lingvistice o autoadministrare care putea să
meargă până la alegeri interne proprii;

86
– În Polonia prin Kahal s-a instituit un anume tip de autoguvernare pe nivel local dar şi
pe nivel naţional pentru comunităţile de evrei care putea să organizeze şi alegeri
interne şi avea o componentă socială puternică pe lângă cea religioasă
– Au existat electorate comunitare în India – baze electorale pentru o recunoştere a
unor segmente comunitare din societate ca părţi constitutive ale corpului politic
Autonomii minoritare se găsesc şi în ţările moderne:
– În anii de după 1920 în Estonia şi Lituania au fost instituite forme ale unui federalism
sau ale unei autonomii personale (federalismul personal a fost conceptualizat de
austriecii Otto Bauer şi Karl Renner): minorităţile care sunt dispersate teritorial în
aceste ţări au instituit, pe bază de lege, consilii alese ale minorităţii, consilii care au
avut competenţe în domeniul cultural şi al învăţământului şi au putut stabili impozitări
în cadrul comunităţii.
– După primul război mondial, dar mai ales după cel de al doilea s-au instituit autonomii
teritoriale în Europa (Tirolul de Sud, Insulele Aland, regiunile spaniole) care au avut
specificităţi şi în privinţa sistemului electoral propriu

VI.2. Sisteme electorale care favorizează reprezentarea

minorităţilor

Sisteme care asigură o reprezentare corporatistă a minorităţii prin

mandate special alocate

După un studiu a Comisiei de la Veneţia există trei ţări în cadrul Consiliului Europei care
favorizează obţinerea unui mandat parlamentar pentru anume minorităţi din ţările
respective, aceste ţări fiind: Croaţia, Slovenia şi România.

1) Croatia
La sfârşitul anului 1998 Uniunea Europeană a insistat în mod repetat pentru revizuirea
sistemului electoral croat, pentru că cel existent nu părea a fi conformă cu principiile UE.
A fost trimis un memorandum guvernului croat care, printre altele, contesta dreptul de vot
acordat croaţilor care trăiau ca minorităţi în diferite ţări din împrejurimi, lucru ce a fost
contrar Acordului de la Dayton.

87
La modificarea constituţiei, din 2001, parlamentul bicameral a fost transformat în unul
monocameral. Membrii parlamentului sunt aleşi în 10 circumscripţii, fiecare cu 14
mandate, în afară de aceste circumscripţii, minorităţile naţionale au încă 8 mandate
asigurate în parlament, alte 12 mandate sunt ale croaţilor necetăţeni, de pretutindeni, mai
ales din ţările din împrejurimi (evaluat la 400.000 de persoane etnic croate) (cf.legii
electorale din 2003)
În Croaţia minorităţile considerate autohtone au 8 mandate asigurate, din care 3 mandate
pentru minoritea sârbă, câte 1 mandat pentru minoritatea maghiară şi italiană şi câte 1
mandat (în total: 3 mandate), împărţite în felul următor:
- 1 mandat pentru minorităţile cehă şi slovacă.
- 1 mandat pentru austrieci, bulgari, germani, polonezi, roma, români, ruteni, ruşi, turci,
ucraineni, valahi şi evrei
- 1 mandat pentru albanezi, bosnieci, montenegreni, macedoneni şi sloveni
Pot propune candidaţi individuali pentru minorităţi: partidele, asociaţiile minorităţilor sau
alegătorii (cel puţin 100 de alegători cu semnături).
Alegerea reprezentanţilor minorităţilor are loc în circumscripţii (colegii) speciale, unde
alegerea se face între candidaţi individuali (care apar cu suplinitori).
Obţine mandat acel candidat care în competiţia listelor minoritare obţine cele mai multe
voturi. Nu există prag în aceste circumscripţii speciale.

2) Slovenia
Conform art.5 din constituţia slovenă din 1991, statul sloven „protejează şi asigură
drepturile comunităţilor autohtone italiene şi maghiare”. Conform art.64, cele două
comunităţi naţionale au reprezentare directă în organele consiliilor locale şi în parlament”.
În parlamentul sloven se asigură cîte un loc pentru minoritatea maghiară şi italiană.

3) România
Organizaţiile ale minorităţilor pot participa, în principiu, ca şi partidele în alegerile
parlamentare. Dacă nu ating pragul electoral (5% sau 6 mandate în colegii uninominale
pentru Cam.Deputaţilor / 3 mandate de senator), pot obţine un singur mandat „favorizat”
dacă numărul de voturi obţinut este cel puţin 10% din coeficientul electoral calculat prin
împărţirea numărului total de voturi valabil exprimate la nivel naţional pentru alegerea

88
Camerei Deputaţilor la numărul de colegii uninominale constituite la nivel naţional pentru
alegerea Camerei Deputaţilor. Dacă sunt mai multe organizaţii ale unei minorităţi
naţionale, mandatul preferenţial este atribuit aceluia care satisface condiţia de mai sus şi
are cele mai multe voturi.
Menţiune: se vede, totuşi, că din punct de vedere formal sistemul electoral românesc nu
garantează o reprezentare corporatistă cu mandate special alocate, întrucât minorităţile
nu au drept subiectiv, şi nu sunt taxativ enumerate acele minorităţi care au drept
subiectiv la reprezentare corporatistă.

4) Mandate alocate în cazul sistemelor majoritare

În cazul sistemelor majoritare este o soluţie „naturală” sistemul mandatelor special
alocate pentru grupurile minoritare sau autohtone. Aceasta este o recunoaştere a
subiectivităţii politice, un fel de „drept subiectiv colectiv”. Acest drept, însă, nu trece
dincolo de „dreptul la mandate de reprezentare” – în caz că trece, totuşi, înseamnă că
avem de a face de o altă categorie a recunoaşterii, de tipul „factor constitutiv al statului”.
Câteva exemple de mandate alocate de acest gen:
– mandate alocate „comunităţile de negri” în Columbia
– mandate alocate în India pentru triburile şi castele „protejate” (recepte)
– mandate alocate creştinilor în Iordania
– mandate alocate pentru tuareghii din Nigeria
– mandate alocate pentru populaţia maori în Noua Zelanda cu 4 colegii speciale
– mandate alocate pentru populaţia nonmuzulmană în Pakistan
– mandate alocate pentru creştini şi samariteni sub jurisdicţia Autorităţii Palestinene (în
jurul lui Náblus)
– mandate alocate pentru pe insulele Samoa pentru populaţia neautohtonă
– mandate alocate în Taiwan pentru grupul autohton al austronezilor.
Legile electorale, în multe cazuri, utilizează procedurile generale ţi în atribuirea acestor
mandate, dar sunt soluţii cu proceduri specifice. În multe cazuri votează numai membrii
comunităţii printr-o listă de alegători special întocmit.

89
 Sisteme care favorizează obţinerea de mandate pentru grupuri etnice
şi minoritare

Sunt tehnici relativ răspundite care vizează înlesnirea obţinerii de mandat pentru
grupurile minoritare. Câteodată asemenea soluţii apar combinate cu procedurile care
asigură mandatul corporatist
1) Una din soluţiile răspândite este reducerea sau desfiinţarea pragului electoral
pentru organizaţii minoritare participante la alegeri, soluţie care poate fi utilizată numai în
cazul sistemelor proporţionale.
Este o soluţie utilizată în Polonia, Germania şi, mai nou, în Serbia unde partidele etnice
sunt „scutite” de prag.
2) În cazul sistemelor federative, în circumscripţii teritoriale vecine locuitorii de la
graniţa dintre circumscripţii pot opta, în care unitate teritorială a federaţiei vor să participe
la alegeri. Această metodă poate fi utilizată în federaţii cu specificităţi cum are Belgia.
Belgia are un sistem electoral împărţit după cele două comunităţi lingvistice: senatul
belgian are 15 locuri pentru grupul lingvistic francez şi 25 locuri pentru grupul flamand.
Alegerile acestora se face în circumscripţiile teritoriale franceze şi flamande, listele
franceze şi flamande, neexistând concurenţă directă dintre partidele grupurilor lingvistice.
În circumscripţia mixtă Bruxelles-Hal-Vilvorde alegătorii pot opta dacă doresc să voteze
pe listele franceze sau flamande, atât pentru locurile din senat cât şi pentru camera
inferioară. În circumscripţiile Fouron şi Comines-Warneton alegătorii pot opta dacă vor să
voteze pe listele circumscripţiei vecine (circumscripţie cu liste de candidaţi din cealaltă
comunitate lingvistică).
3) Asigurarea suprareprezentării este o altă tehnică: mărirea numărului de mandate în
acele teritorii, circumscripţii în care trăiesc, mai concentrat, membrii unui grup etnic sau
minoritar. Exemple: Scoţia şi Ţara Galilor care sunt regiuni cu o uşoară
suprareprezentare în parlamentul din Londra, în Camera Comunelor. Un alt exemplu ar fi
republica Nepal unde exista 3-4 grupuri lingvistice diferite, pentru unele se asigură
suprareprezentare.
4) Sistemul „celui mai bun învins”: se aplică pe insulele Mauritius, unde candidatul
etnic care a obţinut cel mai bun rezultat, fără să obţină mandat, primeşte un mandat
separat pentru echilibrarea raportului etnic în corpul politic.

90
5) Tehnica affirmative gerrymandering înseamnă modificarea graniţelor
circumscripţiilor pentru „compactizarea” grupurilor minoritare: guvernul american a folosit
această tehnică creind circumscripţii „speciale” pentru populaţia de culoare (negrii,
hispanicii). Asemenea soluţii conduc, însă, la dispute politice.
6) Liste de alegători separate
Este o tehnică care completează metoda mandatelor special alocate. De ex. în
Libanon sunt create circumscripţii în aşa fel ca mandatele să fie deja împărţite între
grupurile religioase. Se utilizează formula BV (block vote), fiecare grup are propria listă
de alegători.
Pe insulele Fidji, alegătorul „etnic” poate opta între participarea la alegerea
reprezentantului propriului grup sau la alegerile „generale” ale circumscripţiei comune. În
multe situaţii, tehnica listei separate de alegători a fost, în timp, abandonată, întrucât s-a
considerat că nu contribuie la formularea unei problematici politice comune. (In schimb,
în Ungaria a fost introdusă pentru micşorarea etnobussiness-ului.) În India, în perioada
colonialistă britanică au fost menţinute circumscripţii separate pentru mozlimi, creştini şi
sikhi), dar după obţinerea independenţei acestea au fost desfiinţate, s-a menţinut numai
pentru triburi şi caste.
În câteva ţări s-a creat un sistem combinat, a fost menţinut atât lista separată de
alegători, cât şi circumscripţia comună: insulele Fidji (cum am văzut) sau în Noua
Zelanda pentru populaţia maori care poate să se înregistreze, opţional, pe liste de
alegători maori.

Sisteme electorale din cadrul autonomiilor încorporate în sistemul

administrativ al statului

1) Insulele Aland
Regimul de autoguvernare al insulelor Aland (Finlanda) este reglementat de o lege din
16 august 1991, intrat în vigoare în 1993. Limba oficială a regiunii de insule este
suedeza, iar populaţia Aland-ului este reprezentată de un „parlament local”.
Alegerile pentru autorităţile locale şi pentru acest parlament local al insulelor Aland sunt
organizate pe baza unei „cetăţenii regionale”, care este acordată acelor cetăţeni
finlandezi care:

91
 1. şi-au stabilit reşedinţa pe insulele Aland
2. şi-au menţinut reşedinţa şi domiciliul efectiv pe insule pe o perioadă de cel
puţin cinci ani
3. vorbesc, în mod corespunzător, limba suedeză
Astfel, participarea la alegerile regionale/insulare seamănă mai mult cu alegerile
parlamentare.

2) Tirolul de Sud
Consiliul regional din regiunea Trentino-Alto Adige are 70 membri, aleşi într-un sistem
proporţional prin vot universal, direct şi secret. Cele două provincii din regiune, Trient şi
Bozen/Bolzano constituie două circumscripţii.
Condiţia dreptului la vot: şedere neîntreruptă de 4 ani pe teritoriul regiunii. Acel alegător
care şi-a obţinut drepturile electorale prin şedere neîntreruptă se înregistrează pe listele
de alegători în aceea comună unde a avut şederea cea mai lungă din această perioadă
mai lungă decât 4 ani.
În privinţa consiliilor locale, se instituie şi alte reguli locale pentru a asigura reprezentarea
proporţională a celor două grupuri lingvistice, italiana şi germana.

3) Ungaria – legea pentru minorităţi (nr. LXXVII din 1993) instituie autonomie culturală
pentru minorităţile etnice şi naţionale din Ungaria. Autonomia culturală se realizează prin
consilii de autoguvernare. Aceste consilii se înfiinţează prin mai multe moduri:
1. consilii locale care dobândesc competenţe de consilii de autoguvernare
minoritare – sunt acele consilii locale (comunale, orăşeneşti) în care
reprezentanţii unei minorităţi constituie majoritatea absolută; în această situaţie
chiar consiliul local va deveni consiliul autonomiei culturale a minorităţii
respective.
2. consilii de autoguvernare culturală instituite în mod indirect: acestea se
înfiinţează când cel puţin 30% din membrii consiliului ales aparţin unei şi
aceleaşi minorităţi; aceşti consilieri pot forma consilii de autoguvernare de
minimum 3 membri (consilieri locali aleşi)
3. consilii de autoguvernare create direct, prin alegeri, de către alegătorii locali,
având următorul număr de membri: a) în comune cu număr de locuitori sub

92
 1300 – 3 membri, comune peste 1300 locuitori – 5 membri, în oraşe – 7
membri, într-o circumscripţie a capitalei şi într-un municipiu – 9 membri.
4. consiliu de autoguvernare la nivel naţional: este un consiliu pe ţară care este
ales de electori minoritari. Electorii minoritari sunt: toţi membrii ai consiliilor
locale de autoguvernare alese.

Alegerea consiliilor de autoguvernare:

1. consilii de autoguvernare constituite prin consilii locale: în cazul lor alegerea are loc
împreună cu alegerilor locale, prin procedurile acesteia. Un reprezentant minoritar
poate obţine mandat şi cu jumătate din numărul de voturi obţinut de ultimul consilier
local care „prinde” un mandat (dar numai în cazul localităţilor sub 10.000 de locuitori).

2. consilii de autoguvernare create direct, prin alegeri, de către alegătorii locali,

concomitent cu alegerile locale: este un scrutin într-un singur tur, la care pot participa
locuitorii din localitatea respectivă dacă se înrgeistrează pe o listă specială de
alegători; scrutinul este valid dacă au participat 5% din alegători sau cel puţin 100 de
persoane (în comune), respectiv 500 de persoane (oraşe, municipii etc.).

93
 VII. MODUL 7: Alegerile locale

VII.1. Alegeri locale în Europa

Sistemele electorale locale în multe cazuri reproduc sistemul alegerilor parlamentare, dar
există o serie de cazuri când diferă radical de acesta. Sistemul electoral local mai e
influenţat şi de statutul juridic al consiliului local-teritorial.
Charta Autonomiei Locale din Strasbourg (adoptat de Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei la data de 15 octombrie 1985 şi care a fost ratificată de către
România în 1997) stipulează că autonomia locală se realizează prin consilii locale alese
pe baza votului universal, egal, direct şi secret. În privinţa primarilor se admite atât
alegerea directă a acestuia, cât şi alegerea indirectă (desemnarea primarului în consiliul
ales).
Tendinţe generale: 1. scăderea numărului de consilii locale pe localităţi mici; 2.
Általános tendencia a települési és kistérségi szintű önkormányzatok számának
csökkenése, illetve a regionális önkormányzatok esetében a közvetett, elektori
rendszerről a közvetlen választásra való áttérés.

Exemple:
– In Anglia la alegerile judeţene este preferat sistemul uninominal, în Scoţia şi Ţara
Galilor s-a introdus, pe lângă sistemul uninominal, listele de compensare şi astfel
sistemul s-a proporţionalizat
– In Germania sistemul alegerilor locale diferă de la land land; în Bavaria – de exemplu –
se utilizează un sistem mixt cu două voturi, în alte landuri se utilizează sisteme
proporţionale cu liste închise

VII.2. România

94
În România primele alegeri locale au avut loc pe baza legii nr. 70 din 1991, lege care a
fost modificată de mai multe ori şi înlocuită în 2004 prin legea alegerilor locale nr.
67/2004.
În baza acestei legi:
– Alegerile sunt valabile indiferent de numărul participanţilor
– Sistemul electoral este un sistem proporţional pe liste închise
– Liste de candidaţi pot fi depuse de partide, alianţe electorale, alianţe politice, organizaţii
ale minorităţilor; pot candida şi candidaţi individuali (independenţi)
– În cazul organizaţiilor minorităţilor pot candida acele organizaţii care:
 au reprezentare parlamentară
 respectiv, sunt reprezentaţi, ca minoritate naţională, în Consiliul pentru
Minorităţi Naţionale şi
 au depus o listă de membrii la Biroul Electoral Central (BEC) care conţine
atâţia membri, cât rezultă după procentul de 15%-a din numărul total al
membrilor minorităţii respective (calculat după datele ultimului
recensământ), iar dacă acest număr depăşeşte 25.000, atunci cel puţin
25.000. Persoanele care sunt membrii susţinători, trebuie să provină din cel
puţin 15 judeţe şi Bucureşti, şi în fiecare judeţ trebuie să existe cel puţin
300 membrii susţinători.

Până în 2000 nu a existat prag explicit, iar în 2000 a fost introdus pragul egal cu cu
numărul de voturi necesar pentru obţinerea unui mandat, dar nu mai mult de 5% din
numărul total de voturi valabil exprimate, numărul de voturi pentru un mandat calculându-
se pe baza formulei Hare.
În baza legii nr. 67/2004 din 2004 pragul electoral este de 5%, valabil pentru partide şi
candidaţi independenţi, pentru alianţe cu două membri de 7 procente, iar pentru trei sau
mai mulţi membrii de 8 procente. Un fapt neobişnuit: valabilitatea pragului şi pentru
candidaţi individuali/independenţi.
Atribuirea mandatelor are loc pe baza formulei Hare.
– În prima fază: se atribuie mandate partidelor, alianţelor şi independenţilor care au
trecut pragul electoral şi au un rezultat ce depăşeşte coeficientul Hare calculat pentru
circumscripţia respectivă. Aceste liste şi independenţi primesc mandatele ce le revin.

95
– În faza a doua: mandatele neatribuite se vor atribui în ordinea descrescătoare a
resturilor (voturilor rămase), atribuire făcându-se pe baza unei liste care conţine, în
ordinea descrescătoare a resturilor, listele de candidaţi şi independenţii. Dacă
această listă ordonată a fost epuizată, şi au mai rămas mandate neatribuite, se reia
procedura de atribuire începând din capul listei (în caz de egalitate de voturi – resturi
– se trage la sorţi).
– Dacă nici o organizaţie minoritară nemaghiară nu a obţinut cel puţin un mandat, în
faza a doua un mandat din cele rămase se atribuie acelei organizaţii minoritare
nemaghiare care a obţinut cele mai multe voturi

– Dacă nici un partid sau alianţă nu atinge pragul electoral de 5%, iar numărul
independenţilor care au atins acest prag este mai mică decât numărul mandatelor,
mandatele rămase se împart între primele trei clasate partide sau alianţe, în ordinea
descrescătoare a voturilor. Procedura se reia până când se epuizează toate mandatele.

– Primarul este ales direct, într-o formulă în două tururi, pe baza majorităţii absolute.
Dacă nu se obţine această majoritate absolută din primul tur, se organizează un al doilea
tur cu primii doi clasaţi ai competiţiei.

96
 VIII. MODUL 8: Alegeri prezidenţiale

În lume se consideră că există vreo 110 democraţii funcţionale, din care 15 sunt sisteme
prezidenţiale, iar restul sunt sisteme parlamentare (republici sau monarchii).
În sistemele prezidenţiale, şi îm majoritatea sistemelor parlamentare (cele denumite ) az
államfőt közvetlenül választják meg.

VIII.1. Alegerea şefului statului în democraţiile

prezidenţiale şi semiprezidenţiale

În sistemele prezidenţiale sau semiprezidenţiale, preşedintele republicii este ales direct.

Sistemele semiprezidenţiale funcţionează în anumite circumstanţe ca şi cum ar fi
prezidenţiale (cazul Franţei), alte sistem semiprezidenţiale evocă, mai degrabă,
funcţionarea unui sistem parlamentar (Irlanda, Austria, Izlanda) (vezi Bogdanor, 177). Din
acest motiv, alegerea directă a preşedintelui poate caracteriza, pe lângă sistemele
prezidenţiale şi semiprezidenţiale, şi unele sisteme parlamentare (vezi Reynolds – Reilly
– Ellis 2005, 129-130)
Alegerea preşedintelui poate avea loc în trei modalităţi:
- printr-un sistem într-un singur tur
- prin sistem în două tururi
- vot alternativ

Sistem într-un singur tur

Este instituit în:

Bosnia-Herţegovina, Camerun, Insulele Comoros, Guinea Ecuatorială, Guyana,
Honduras, Islanda, Kiribati, Corea de Sud, Malawi, Mexico, Autoritatea Palestiniană,
Panama, Paraguay, Insulele Filipine, Rwanda, Taiwan, Venezuela, Zambia etc.
Dezavantaj: în anumite situaţii se întâmplă ca un şef de stat să fie ales cu un procent
relativ scăzut al voturilor. Exemple: Rafael Caldera (Venezuela, 1993, 30%), Fidel
Ramos (Filipine, 1992, 24%).

97
 Sistem în două tururi

În următoarele ţări:
- în Europa: Austria, Belarus, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Finlanda, Lituania, Macedonia,
Polonia, Portugalia, România, Rusia, Slovacia, Slovenia şi Ucraina;
- în Africa: Angola, Gambia, Ghana, Guinea-Bissau, Kenya, Mozambic, Namibia, Nigeria,
Sierra Leone, Sudan, Uganda etc.
- alte ţări: Azerbaidjan, Georgia, Afganistan, Haiti, Indonezia, Iran, Yemen.
- Sistem în două tururi este utilizat în majoritatea ţărilor Americii Latine (Brazilia, Chile)
În anumite ţări sunt instituite şi condiţii de validitate ale alegerilor. În Rusia şi în alte ţări,
foste sovietice, se cere o participare de cel puţin 50%.
Alte condiţii sunt speciale:
- în Costa Rica un candidat poate să câştige şi din primul tur cu 40% din numărul total de
voturi exprimate
- în Sierra Leone nu se organizează al doilea tur dacă un candidat în primul tur câştigă
55% din totalul voturilor.
– în Kenya candidatul câştigător, pe lângă majoritatea voturilor, trebuie să obţină un
rezultat de cel puţin 25% în cinci regiuni din cele opt.

Votul alternativ

Este folosit în alegeri prezidenţiale în Irlanda. Specificul acestei metode este că poată să
producă un câştigător şi din rândul candidaţiilor care nu se plasează pe primul loc după
opţiunile prime. Astfel a câştigat, de exemplu, Mary Robinson în 1990.
Un alt avantaj al metodei este că în timp ce în sistemul cu două tururi negocierile dintre
cele două tururi sunt pur tactice (orientate spre obţinerea unor voturi), în AV care este o
metodă de un singur tur, negocierile politice dinainte de vot exprimă mai clar aspectele
substanţiale.
Cu vot alternativ (AV) se mai alege preşedintele în Sri Lanka. (Reynolds – Reilly – Ellis
2005, 133-135)

98
 VIII.2. Alegerile prezidenţiale din Statele Unite

Alegerile prezidenţiale din Statele Unite sun alegeri indirecte. Fondatorii sistemului politic
au ajuns la această soluţie în urma unui compromis din 1787. Ei au refuzat alegerile
directe pentru că au considerat că lupta electorală, în această situaţie, s-ar concentra
asupra statelor cu populaţie numeroasă.
Preşedintele este ales, deci, de un corp de electori ai cărui membrii sunt delegaţi de
statele membre.
Fiecare stat are aţîţia electori, câţi senatori şi congresmani are în total. Numărul acestora
este stabilit în felul următor:
– numărul congresmanilor este proporţională cu populaţia statului, întrucât
congresmenii sunt aleşi în circumscripţii uninominale, egale între ele ca număr de
populaţie.
– fiecare stat are doi senatori, indiferent de mărimea lui
– capitala Washington are 3 electori deşi nu are reprezentare în Congresul american
Corpul de electori însumează, în total, 538 de electori (nr.mandate din senat +
nr.mandate din congres + 3 mandate din Washington), din care preşedintele trebuie să
câştige cel puţin 270 de electori.
Candidaţii trebuie să ducă o luptă electorală şi să câştige electorii din fiecare stat. În
această luptă s-a instituit regula „învingătorul ia totul”, ceea ce măreşte importanţa
statelor mari (California are 55 electori.). Regula este valabilă în 48 de state din cele 50,
numai două state – Nebraska şi Maine – fac excepţie de la ea, unde electori statului „duc
mai departe” proporţia voturilor din statul respectiv.
Una din consecinţe este că pot apărea diferenţe dintre proporţia voturilor cetăţeneşti şi
voturile electorilor, diferenţe ce conduc chiar la rezultate cu sens contrar. Astfel, în anul
2000 voturile electorilor au dat alt rezultat, decât ceas indicată de proporţia votului
popular – ceea ce s-a întâmplat a patra oară în istoria SUA.
Alegerile au fazele lor preliminare, în „alegerile primare”, denumite primaries şi caucus-
uri, partidele (Partidul Democrat şi Partidul Republican) îşi nominalizează propriul
candidat la funcţia de preşedinte al statului. Nominalizarea se face la convenţiile
naţionale ale partidelor, convenţii pentru care nominalizarea delegaţiilor se face la aceste

99
primary şi caucus-uri, adică alegeri interne ce se desfăşoară separat în fiecare stat
membru. În fiecare stat membru se aleg un număr de delegaţi, numărul lor fiind
proporţional cu populaţia statului. Pe lângă delegaţi, nominalizaţi în această procedură,
există şi superdelegaţii partidelor (politicienii cei mai importanţi) care pot decide liber în
convenţie, pe cine sprijină dintre candidaţii interni ai partidului pentru alegerile
prezidenţiale.
Diferenţa dintre primary şi caucus: la primary se aleg direct, de către membrii de partid,
delegaţii partidului din statul respectiv pentru convenţia naţională, prin caucus-uri acest
lucru se întâmplă mediat, prin electori.
În final, Partidul Democrat nominalizează 4315 delegaţi, iar Partidul Republican 2509
delegaţi. Aceştia desemnează în convenţia fiecărui partid candidatul partidului respectiv
pentru cursa prezidenţială.

VIII.3. Alegerile prezidenţiale din Franţa

În varianta originală a constituţiei franceze din 1958, preşedintele republicii era ales
printr-un corp de electori, într-un sistem în două tururi, pentru un mandat de 7 ani.
Acest corp de electori era constituit din totalitatea aleşilor locali la care s-au adăugat şi
politicienii parlamentari. Acest corp în 1958 întrunea în jur de 81.000 demnitari,
majoritatea lor (72.500 persoane) fiind demnitari comunali, deci Franţa provincială era
suprareprezentată. În timpul crizei din Algeria, în 1962 Charles De Gaulle a obţinut un
referendum pentru modificarea constituţiei, şi prin modificare a instituit alegerea directă a
preşedintelui republicii prin vot direct, într-un sistem în două tururi (formula „tare”).
Astfel a fost ales chiar el (1962), reales (1965-69), urmat de ceilalţi preşedinţi: Georges
Pompidou (1969-74), Valéry Giscard d’Estaing (1974-1981); Francois Mitterand (1981-
88, 1988-95); Jacques Chirac (1995-2002, 2002-7) şi Nicolas Sarkozy (2007 - ...)

100
 IX. MODUL 9: Sistemul electoral şi sistemul politic

IX.1. Consecinţele politice ale sistemelor lectorale

Din istoria analizei consecinţelor; opere

Prima dată Douglas W. Rae a făcut analize de acest gen, în anii 60, în baza datelor
electorale dintre 1945–1964, apoi Arend Lijphart a verificat concluziile lui D.W.Rae
(Lijpahrt 1997).

Formulele electorale şi proporţionalitatea

Rae a constatat că
– Formulele majoritare sunt mult ma neproporţionale decât formulele proporţionale –
demonstrând, astfel, rostul cunoscut al formulelor proporţionale
– În acelaşi timp, nu a găsit diferenţe importante în interiorul familiei formulelor
proporţionale
Faţă de acestea, Lijphart a constatat că
– Cele mai proporţionale sunt: formula Sainte-Laguë şi coeficientul Hare
– formula Sainte-Laguë modificată, coeficientul Droop, coeficientul Imperiali şi STV-
Droop sunt mai puţin proporţionale
– metoda d’Hondt este cea mai puţin proporţională
(Lijphart 1997, 96)

Magnitudinea circumscripţiei şi proporţionalitatea

După Rae
– odată cu creşterea magnitudinii, creşte şi proporţionalitatea;
– pentru a demonstra acest lucru, Rae a împărţit în 5 categorii sistemele electorale pe
un nivel:
(1) m=1
101
 (2) m=2...6
(3) m=6...10
(4) m=10...20
(5) m=100...150 (Izrael şi Olanda)
Lijphart e de părere, că 2...5 şi 10... 25 reprezintă o categorisire mai bună
În privinţa sistemelor pe două nivele, ipoteza lui Rae este: “se poate presupune, că o
complexitate a circumscripţiilor – circumscripţii pe două nivele – creşte proporţionalitatea
la orice nivel al magnitudinii”. Însă găseşte şi contraexemple (Germania, Danemarca),
care contrazic ipoteza. Lijphart are o concluzie mai sigură: circumscripţiile pe mai multe
nivele produc rezultate electorale mai proporţionale. Mai mult, el consideră demonstrată
teza conform căreia efectul cel mai „proporţionalist” îl are circumscripţia la nivel naţional
ca circumscripţie de nivel doi.

Formula electorală, magnitudinea şi numărul de partide

Se poate presupune ca un sistem, cu cât este mai proporţional, cu atât este mai
avantajos pentru partidele mici şi noi, deci favorizează creşterea numărului de partide din
cadrul sistemului de partide. Desigur, numărul partidelor depinde şi de alţi factori ca de
exemplu: numărul liniilor de clivaj din societatea respectivă.
După Rae, în sistemele electorale majoritare numărul efectiv de partide este 2,17; în
sistemele proporţionale: 3,70 partide.
Calculele lui Lijphart au dat următoarele rezultate pentru numărul efectiv de partide: 2,95
respectiv 4,07.
În privinţa corelaţiei dintre formula electorală şi numărul de partide, Rae şi Lijphart au mai
formulat următoarele concluzii:
– Rae: metoda celor mai mari medii corelează cu mai puţine partide decât metodele
celor mai mai resturi (3,57 resp. 4,00).
– Lijphart: în sistemele d’Hondt există tot atâtea partide ca în sistemele mai
proporţionale, de tip Hare sau Sainte-Laguë
– concluzia finală a lui Lijphart: nu se suţine ipoteza conform căreia în cadrul sistemelor
PR există o corelaţie între formula şi numărul de partide.
În privinţa corelaţiei dintre magnitudine şi pluripartidism (număr de partide):
– Rae: magnitudinea şi numărul de partide corelează în felul următor: 3,18 partide

102
 la o magnitudine mai mică, 4,65 partide la magnitudini mai mari
– Lijphart: există această corelaţie, dar nu este aşa de marcantă.

Structură de balotaj şi număr de partide

Ipoteza lui Rae: votul preferenţial (panachage, cumulat, limitat) crează un sistem mai
fracţionalizat. Însă Rae nu a reuşit să demonstreze ipoteza (vot categoric – numărul
efectiv de partide: 3,23 partide; vot preferenţial: 2,94 partide)
Lijphart: sistemele cu vot preferenţial au mai puţin partide, decât cele cu vot categoric,
diferenţele sunt, însă, foarte mici.
În concluzie: formula şi magnitudinea corelează puternic cu proporţionalitatea sistemului
electoral, dar influenţa structurii de balotaj asupra numărul efectiv de partide este redusă
(Lijphart 2007, 104-5).

IX.2. Proiectarea şi reforma sistemelor electorale

În ce măsură contribuie sistemele electorale la stabilitatea sistemului politic? Nici cel mai
bun sistem electoral nu reuşeşte să compenseze acele anomalii care sunt prezente în
structura sistemului politic sau în cultura politică. Totodată, se poate afirma că un sistem
electoral prost nu poate destabiliza, în sine, un întreg sistem politic, acest lucru se poate
constata în direct foarte rar: „o politică normală poate salva un sistem electoral greşit, dar
nu există un sistem electoral care poate salva o politică compromisă de autoanulare”
(Taagepara – Shugart 1997, 142).
În sistemele politice relativ instabile rolul sistemelor electorale este una intermediară: în
aceste situaţii sistemele electorale pot fi atât parte a problemei, cât şi a soluţiei. Deci
totdeauna trebuie făcută o analiză concretă, când şi cum se poate (dacă se poate)
aborda reforma sistemului electoral. Trebuie ţinut cont şi de faptul că modoficarea
sistemului electoral totdeauna produce o instabilitate tranzitorie.
Sistemele electorale, după ce au fost reformate, totdeauna s-au stabilizat în jurul unui tip
de bază, fie el majoritar sau proporţional.
Tendinţele mari arată că numărul sistemelor proporţionale a crescut în timp, lent dar în
mod clar. Acest proces a cunoscut, din când în când, temporizări, opriri, dar acestea

103
niciodată n-au condus la „paşi înapoi”, spre sistemele majoritare, ci au însemnat o
corecţie a sistemelor proporţionale într-o direcţie „mixtă”. (Vezi Reynolds – Reilly – Ellis
2005, 23-25)
Care sunt elementele care se pot modifica în cadrul unei reforme de sistem electoral?
Reynolds – Reilly – Ellis (2005, 25) enumeră următoarele componente asupra cărora se
poate acţiona prin reproiectarea sistemului:
- tipul sistemului electoral
- magnitudinea
- tipul şi forma buletinului de vot
- graniţele circumscripţiilor electorale
- actualizarea listelor de alegători
- stabilirea datei alegerilor
- coeficienţi etc.
Toate aceste elemente îşi exercită efectul în mod combinat, efect care este greu de
calculat întrucât depinde şi de influenţa unor factori „mai îndepărtaţi” care se manifestă
dinspre sistemul politic şi dinspre cultura politică.

104
 X. Anexe

Site-uri electorale
(2 mai 2007)

www.idea.int
International Institute for Democracy and Electoral Assistance

www.electionworld.com
informaţii electorale, ştiri

www.parties-and-elections.de
partide europene şi alegeri – bază de date

www.essex.ac.uk/elections
alegeri în 11 ţări esteuropene, baza de date a Univ.din Essex

www.psr.keele.ac.uk
Political Science Resources – Richard Kimber

www.reformelections.org
Comisia Americană pt.Federalism pentru reforma electorală

www.worldelections.com
un portal de alegeri

105
 Glosar de politologie electorală
alegeri elections
alegeri locale local elections
buletin de vot ballot paper
buletin de vot valid valid ballot paper
candidat candidate
circumscripţie constituency, ward; district
circumscripţie electorală constituency
circumscripţii la dou ă nivele two constituency levels
circumscripţie uninominală single-member constituency
circumscripţie plurinominală multi-member constituency
coeficient Droop Droop quota
coeficient Hare Hare quota
coeficient Imperiali Imperiali quota
colegiu electoral electoral college
comportament electoral voting behavior
constituţie constitution
drept electoral franchise
disproporţionalitate disproportionality
electorat electorate
formulă electorală electoral formula
formulă majoritară majority formula
formulă pluralitară plurality formula
formulă proporţională proportional formula
indice de proporţionalitate advantage ratio
listă deschisă open list
listă de partid party list
liste electorale registration of electors
listă închisă closed list
listă liberă (panachage) free list
listă naţională national list
loc seat
magnitudinea circumscripţiei district magnitude
majoritate absolută absolute majority
mandat mandate
mandate compensatorii compensatory seats
metoda LRM largest remainder method
participare la vot turnout
prag electoral threshold
prag electoral efectiv effective threshold
prag electoral juridic formal threshold
reprezentare proporţională proportional representation (PR)
sistem bipartid two-party system
sistem electoral electoral system
sistem in două tururi Two-Round System
sistem majoritar majoritarian electoral system
106
sistem mixt mixed system
sistem paralel parallel system
sistem pluralitar plurality system
structură de balotaj ballot structure
volatilitate volatility
vot voting
vot alternativ alternative vote
vot categoric categorical ballot
vot limitat limited vote (LV)
vot obligatoriu compulsory voting
vot preferenţial ordinal ballot
vot unic transferabil single transferable vote
votant voter
voturi pierdute wasted votes

107