Ce este dislexia?

Ce este dislexia?
Putem vorbi de tulburări de învăţare în cazul acelor copii la care rezultatele obţinute la citit-scris sau
socotit rămân mult sub rezultatele aşteptate, raportate la nivelul capacităţilor intelectuale şi la
efortul depus pentru învăţare.
Tulburarea de învăţare poate apărea la orice nivel de inteligenţă, chiar şi la un nivel de inteligenţă
superioară. Nu se explică prin lipsa exersării, lipsă de motivare, factori emoţionali sau slaba
pregătire a profesorilor. Nu depinde de naţionalitate sau de nivelul socio-cultural al familiilor.
Are la bază o disfuncţie neurologică, dar este influenţată şi de ereditate.
Formele tulburărilor de învăţare:
Dislexia = tulburare de citire (citire lentă, cu greşeli, dificultăţi în înţelegerea textului citit)
Disgrafia = tulburare de scriere (scriere urâtă, cu greşeli, greşeli de ortografie)
Discalculia = tulburare de calcul
Conform datelor statistice la nivel mondial, se constată că din numărul total de copii un procent de
7-10% prezintă tulburări de învăţare, iar procentul cazurilor grave este de 3-5%.
Unii specialişti consideră că tulburarea de învăţare nu este o boală, ci o modalitate specială de
prelucrare a informaţiei, datorată dezvoltării şi funcţionării diferite de normal a sistemului nervos
central.
Disfuncţia neurologică poate fi cauzată de factori nocivi din timpul sarcinii, naşterea prematură,
complicaţiile în timpul naşterii sau diferite traume şi boli care afectează sistemul nervos central în
perioada copilăriei mici. Aceste afecţiuni minime ale creierului pot provoca tulburări la nivelul
limbajului, motricităţii, echilibrului, schemei corporale, orientării în spaţiu şi timp, atenţiei,
percepţiei vizuale, auditive şi tactile, memoriei precum şi în prelucrarea secvenţială a informaţiei.
Dezvoltarea deficitară a acestor capacităţi poate apărea în diferite stadii de gravitate sau combinaţii
şi constituie baza formării tulburărilor de învăţare, perturbând procesul de însuşire a abilităţilor de
scris-citit şi a celor matematice. Fiecare dislexic este diferit, cu simptome diferite şi trebuie susţinut
să se dezvolte într-un mod personalizat.

Identificarea tulburarilor de invatare

Depistarea, examinarea copiilor care prezintă simptome privind predispoziţia spre dislexie sau
tulburarea lexico-grafică intră în aria competenţei logopezilor. Părinţii, educatoarele, învăţătoarele
sunt însă acele persoane care petrec cel mai mult timp cu copiii, ei având şansa să observe cel mai
bine comportamentul şi performanţele copiilor. Fiind în cunoştinţă de cauză, ei pot apela foarte
repede la ajutorul logopedului, contribuind astfel la depistarea timpurie şi la asigurarea intervenţiei
terapeutice potrivite copilului.

Semnele predispozitiei spre dislexie

Simptomele predispoziţiei spre dislexie pot fi observate încă din perioada preşcolară în vorbire,
mişcare, orientare în spaţiu, atenţie, percepţie sau memorie. În unele cazuri sunt observabile mai
multe simptome, în altele numărul simptomelor este mai mic dar gravitatea lor este considerabil mai
mare.
Există diferiţi factori de risc:
 • există şi alţi membri ai familiei care au avut probleme cu citirea, scrierea corectă,
matematica, învăţarea unor limbi străine;
• se poate presupune existenţa unor leziuni mărunte ale sistemului nervos, datorate
problemelor din timpul sarcinii, naşterii premature, unor leziuni suferite în timpul naşterii,
unor complicaţii la naştere (ex. lipsă de oxigen), unor leziuni din perioada copilăriei mici sau
unor boli însoţite de temperatură ridicată;
• obligarea copilului stângaci să folosească mâna dreaptă.

Existenţa unora din simptomele enumerate mai jos nu înseamnă neapărat că acel copil va fi cu
siguranţă dislexic! Aceste simptome sunt indicii care ne semnalează că există riscul de formare a
dislexiei.
În cazul în care pedagogul sau părintele observă prezenţa simultană a mai multor simptome ale
predispoziţiei spre dislexie este importantă orientarea copilului spre logoped şi examinarea lui
logopedică complexă, pentru a stabili diagnosticul şi planul individualizat de dezvoltare.
Dislexia nu depinde de nivelul de inteligenţă. Chiar şi un copil cu un nivel de inteligenţă ridicat
poate avea tulburări de învăţare. Explicaţia acestui lucru este slaba dezvoltare sau tulburarea unor
capacităţi parţiale. Tulburările pot apărea la nivelul dezvoltării slabe a motricităţii, echilibrului şi
orientării în spaţiu, la nivelul schemei corporale, la nivelul percepţiei vizuale, auditive şi tactile, la
nivelul memoriei precum şi din pricina deficienţei în prelucrarea secvenţială a informaţiei. Nu
există doi copii dislexici cu simptome identice, deoarece tulburările capacităţilor parţiale apar în
combinaţii variate şi grade de dezvoltare diferite.
Simptomele care indică predispoziţia spre dislexie în perioada preşcolară (5-6 ani):
Semne care pot fi observate în vorbire
Semne observabile în percepţia vizuală
Semne observabile la nivelul mişcărilor
Semne observabile în schema corporală, orientarea spaţială
Semne observabile în atenţie
Semne observabile în memorie
Semne observabile în scriere
Semne observabile în comportament

Semne care pot fi observate în vorbirea copilului:

• A început să vorbească mai târziu în comparaţie cu alţi copii.
• Vocabularul şi capacitatea de exprimare s-au dezvoltat într-un ritm prea lent.
• Îi crează greutăţi pronunţia unor cuvinte mai lungi sau necunoscute.
• Tulburările de pronunţie se corectează cu dificultate deşi participă regulat la activităţile
logopedice.
• Învaţă greu cuvinte noi, nume, expresii, iar cuvintele nou învăţate nu se integrează în
vocabularul activ.
• Deseori confundă cuvintele asemănătoare.
• Se exprimă greu, îi lipseşte capacitatea de evidenţiere a esenţialului, de multe ori nu reuşeşte
să vorbească coerent despre o anumită temă.
• Are greutăţi în găsirea cuvintelor, uneori îşi aminteşte greu chiar şi cuvinte simple, utilizate
zilnic.
 • Vorbeşte incorect din punct de vedere gramatical.
• Deşi rezultatul este negativ la testul de audiometrie, pune întrebări repetate de parcă n-ar
auzi sau n-ar înţelege ceea ce i se spune.
• Nu aude dacă un anumit sunet este prezent sau nu într-un cuvânt, are probleme în despărţirea
unui cuvânt în sunetele componente, percepe incorect ordinea sunetelor într-un cuvânt.
• Nu ascultă cu plăcere poveşti, nu pune întrebări referitoare la întâmplările din poveste, poate
povesti doar foarte puţin despre întâmplările din poveste.
• Nu are simţ ritmului.

Semne observabile în percepţia vizuală a copilului:

• Observă sau recunoaşte greu persoane cunoscute pe stradă, în mulţime, un anumit obiect
într-o mulţime de obiecte (exemplu: o jucărie pe raftul cu jucării, o haină din dulap, etc.).
• Observă greu o particularitate a unui obiect, are greutăţi în distingerea unui fragment dintr-o
imagine.
• Nu observă diferenţa dintre două obiecte (exemplu: îşi încalţă în mod regulat pantofii
invers), nu observă diferenţa dintre două imagini, în fişele de lucru confundă figurile
asemănătoare ca formă.
• Nu poate realiza după modele date construcţii din cuburi.
• Nu reuşeşte să copieze figuri, nu are o strategie de copiere.

Semne observabile la nivelul mişcărilor copilului :

• A început să meargă târziu în comparaţie cu alţi copii, mişcările au fost mult timp nesigure,
necoordonate.
• Nu s-a târât, nu a mers în „patru labe” sau această perioadă premergătoare mersului a durat
foarte puţin.
• Mişcările sunt nesigure, nu sunt armonice. Este nesigur la mersul pe o linie dreapta, la
trecerea sau săritura peste mici obstacole. Se împiedică uşor, cade, scapă, dărâmă sau
răstoarnă obiecte. Nu reuşeşte să execute mişcări mai complexe, îi este greu să se îmbrace
singur, să se dezbrace sau să se încalţe. Execută foarte lent aceste activităţi.
• Este hiperactiv. (Obs. Unii dintre copiii cu ADHD pot avea şi tulburări de învăţare.)
• Simţul echilibrului este slab dezvoltat. Este nesigur, lipsit de curaj pe tobogan şi căţărătoarea
de pe terenul de joacă, şi, astfel, evită aceste obiecte. Nu poate să stea sau să sară într-un
picior. Nu învaţă, sau învaţă foarte greu, mersul pe bicicletă sau trotinetă, mersul cu rolele,
să înnoate sau să schieze. Urcă sau coboară scările ţinându-se de balustradă, urcă sau
coboară păşind mereu cu acelaşi picior.
• Mişcările mâinii sunt nesigure, nedezvoltate – îi este greu să taie, să inşire, să îndoaie, să
lucreze cu plastilina, etc. Mişcările cu direcţie prestabilită sunt inexacte – ex. udatul florilor.
Este nepriceput în utilizarea cuţitului şi a furculiţei, a foarfecelor, nu poate sau îşi încheie
greu hainele, şireturile. Ţine creionul incorect, cu mâna încordată. Nu îi place să deseneze,
să coloreze, să picteze. În cazul în care colorează sau pictează depăşeşte deseori marginea
hârtiei sau nu poate acoperi suprafeţele necolorate. Îi este greu să utilizeze pensula, desenele
sunt urâte, dezordonate.
• Calitatea desenelor este sub nivelul vârstei.

Semne observabile în schema corporală, orientarea spaţială a copilului :

• Lateralitate nedezvoltată, nu este clar dacă este dreptaci sau stângaci.
• Există un număr mare de stângaci printre dislexici. Stângăcia în sine însă nu este un semn
 sigur de predispoziţie spre dislexie. O problemă mai gravă este în cazul lateralităţii
încrucişate, ceea ce însemană ca nu sunt dominante ochiul, urechea, mâna, piciorul de pe
aceeaşi parte a corpului. Ex. sunt dominante : ochiul drept – mâna stângă – piciorul drept –
urechea dreaptă.
• Nu cunoaşte denumirea părţilor corpului, le confundă, nu se orientează corespunzător pe
propriul corp.
• Este nesigur sau se rătăceşte şi în locuri cunoscute, de ex. pe culoarele grădiniţei. Uită unde
şi-a lăsat lucrurile, îşi pierde deseori obiectele personale (ex. jucării, haine).
• Confundă direcţiile dreapta – stânga, se gândeşte mult care îi este mâna stângă şi cea
dreaptă.
• Nu poate urmări instrucţiunile referitoare la mişcări, nici dacă acestea îi sunt prezentate. La
ora de educaţie fizică nu poate executa corect exerciţiile prezentate.
• Desenează forme, figuri cu capul în jos.

Semne observabile în atenţia copilului :

▪ Este neatent, nu este capabil de o concentrare îndelungată a atenţiei, atenţia îi este distrasă uşor de
zgomote exterioare, de obicei este capabil să-şi concentreze atenţia asupra unui anumit lucru doar
pentru câteva minute.
Semne observabile în procesul de memorare:
• Nu reţine poezii, cântece, le uită uşor. Nu poate memora mai multe instrucţiuni, date, nume,
numere de telefon.
• Îşi aminteşte cu greu nume de persoane, de locuri şi deseori confundă numele asemănătoare.
A învăţat încet numele colegilor de grădiniţă.
• Nu poate să redea instrucţiuni formate din mai multe elemente, nu poate executa precis
instrucţiunea.
• Învaţă greu cuvinte noi, are nevoie de repetări nenumărate pentru a reţine cuvintele unei
limbi străine.
• Este slab în jocurile de memorie.

Semne observabile în procesul de scriere:

• Are probleme în percepţia concomităţii, în reproducerea unui şir de mişcări, de aşezare în
rând.
• Învaţă greu ordinea zilelor săptămânii, ale lunilor anului, ordinea numerelor.
• Are probleme la povestire, schimbă ordinea întâmplărilor (ex. povestirea începe cu mijlocul
întâmplării şi se termină cu începutul).
• Nu poate urmări mai multe instrucţiuni primite unele după altele, se încurcă dacă primeşte
mai multe instrucţiuni.
• Nu poate urmări regurile jocurilor, nu le poate respecta, nu poate prevedea paşii următori.
• Deoarece nu poate prevedea urmările comportamentului, acţiunilor sale – „tot timpul i se
întâmplă ceva “, se loveşte, se accidentează, îşi supără colegii, etc.

Semne observabile în comportamentul copilului :

Performanţele diminuate din cauza acestor simptome au efect şi asupra comportamentului, deseori
întâlnim tulburări de integrare sau comportamentale.
• Unii copii devin irascibili, îşi pierd răbdarea repede, alţii devin interiorizaţi, timizi, cu slabă
încredere de sine.
 • Se acomodează greu la regimul de grădiniţă. Se obişnuieşte greu cu respectarea regulilor.
Educatoarea se plânge deseori de comportamentul lui.
• Evită diferite jocuri, activităţi în care, din cauza slabelor capacităţi, poate suferi eşecuri. De
multe ori părinţii şi educatoarele nu observă acest fenomen deoarece oricum copilul se joacă
altceva.
• Nu participă activ şi cu plăcere la activităţile din grădiniţă, rareori poate fi atras în activităţi
comune, este greu de motivat.
• Deseori, stă de parcă n-ar înţelege ce se întâmplă în jurul lui, deşi, de fapt este inteligent.
• Este agitat, superficial, se joacă doar scurt timp cu o anumită jucărie. Începe multe activităţi
dar nu le termină, se plictiseşte repede, trece cu uşurinţă la altă activitate, este în permanantă
mişcare, este imprevizibil.

Există puţini copii la care, din categoriile de simptome arătate mai sus să nu existe întârzieri,
tulburări mai mici sau mai mari.
Existenţa singulară a unora dintre simptome nu înseamnă neapărat predispoziţie spre
dislexie, dar existenţa unui număr mai mare de simptome sau gravitatea unora dintre ele
merită o atenţie mărită!

Semnele dislexiei
Dislexia nu depinde de nivelul de inteligenţă. Chiar şi un copil cu un nivel de inteligenţă ridicat
poate avea tulburări de învăţare. Explicaţia acestui lucru este slaba dezvoltare sau tulburarea unor
capacităţi parţiale.
Tulburările pot apărea la nivelul dezvoltării slabe a motricităţii, echilibrului şi orientării în spaţiu, la
nivelul schemei corporale, la nivelul percepţiei vizuale, auditive şi tactile, la nivelul memoriei
precum şi din pricina deficienţei în prelucrarea secvenţială a informaţiei. Nu există doi copii
dislexici cu simptome identice, deoarece tulburările capacităţilor parţiale apar în combinaţii variate
şi grade de dezvoltare diferite.

Şcolarul mic
Simptomele tulburărilor de învăţare la şcolarul mic
Copilul cu tulburări de învăţare rămâne mult în urmă la învăţarea citit-scrisului sau a matematicii în
comparaţie cu capacităţile sale mintale şi cu cantitatea de exerciţii efectuate acasă şi la şcoală.
Începând din primele săptămâni din clasa I deja apar dificultăţile.
Tulburarea de citire (dislexie)
Tulburarea de scriere (disgrafie)
Tulburarea de calcul (discalculie)
Atitudinea faţă de învăţare, particularităţile stilului de învăţare
Tulburările capacităţilor parţiale
Semne observabile în comportament
Tulburarea de citire (dislexie)
• Copilul citeşte deosebit de lent;
• Face multe greşeli în citirea cuvintelor, textelor:
• Confundă litere – mai ales pe cele asemănătoare din punct de vedere grafic (exemplu: u-n, b-
d, f-t ) sau pe cele asemănătoare din punct de vedere fonetic (exemplu: f-v, s-z );
• Omite sau adaugă litere, silabe, cuvinte;
• Citeşte în sens invers (de la dreapta la stânga) unele silabe, cuvinte scurte;
• Deseori citeşte cuvinte torsionate, schiloade;
• Citeşte greu, silabisind cuvintele lungi;
• Înţelege parţial conţinutul unui text;
• Greşeşte frecvent rândul în citirea textului;
• Este nesigur în utilizarea unor litere reînvăţate;
• Nu citeşte cu plăcere, ocoleşte citirea, pe cât este posibil;
• Oboseşte foarte tare în timpul cititului, deseori refuză să citească sau recurge la plâns;
• A învăţat încet şi greu literele în clasa I;
• A învăţat greu citirea silabelor.
Conform definiţiei lui Meixner se consideră dislexic acel copil la care ritmul citirii este sub medie
sau face mai multe greşeli decât media sau are probleme de înţelegerea textului.
Tulburarea de scriere (disgrafie)
▪ Ritmul scrierii este prea lent, pentru îndeplinirea unor sarcini în scris are nevoie de un timp de
execuţie peste medie.
▪ Face multe greşeli la scriere:
- la scriere face greşeli asemănătoare cu cele de la citire;
- confundă literele (confuzii repetate sau ocazionale);
- confundă literele a căror scriere începe asemănător sau literele asemănătoare ca formă scrisă;
- se opreşte de multe ori în timpul scrisului gândindu-se la forma literei următoare;
- omite sau adaugă litere, silabe;
- omite sau scrie de mai multe ori acelaşi cuvânt în propoziţie;
- scrie cuvinte legate sau chiar întreaga propoziţie într-un cuvânt;
- inversează silabele;
- scrie cuvinte fără sens pe baza asemănărilor fonetice;
- desparte incorect cuvintele în silabe;
▪ Scrierea este urâtă, dezordonată, indescifrabilă, caietul este mâzgălit;
▪ La scrierea după dictare rămâne în urmă faţă de colegi, reţine greu propoziţia dictată;
▪ Copiază incorect textul de pe tablă;
▪ Nu utilizează în scriere regulile gramaticale învăţate;
▪ Alcătuirea de propoziţii este deficitară, propoziţiile sunt incorecte din punct de vedere gramatical
(compuneri), fără sens în ciuda faptului că oral poate alcătui propoziţii corecte;
▪ Nu scrie cu plăcere, este greu de motivat pentru îndeplinirea unor sarcini legate de scris;
Tulburarea de calcul (discalculie)
• Noţiunea cantităţii nu este formată;
• Întâmpină greutăţi în efectuarea celor patru operaţii de bază (adunarea, scăderea, înmulţirea
şi împărţirea);
• Calculează lent, nesigur;
• Este incapabil să înveţe tabla înmulţirii deşi face repetări nenumărate;
• Reţine greu expresii, reguli matematice;
• Scrie greşit cifre după dictare, citeşte greu cifrele scrise;
• Îi este greu să copieze corect cifre;
 • E dificil să înveţe ordinea numerelor, omite, schimbă locul numerelor într-o înşiruire
crescătoare sau descrescătoare;
• Omite, scrie în locuri greşite sau schimbă locul unor cifre în timpul rezolvării unor exerciţii
sau probleme;
• Nu înţelege problemele matematice, nu ştie să traducă în limbaj matematic, să extragă
esenţialul, este incapabil să înceapă individual rezolvarea unei probleme;
• Încurcă ordinea de efectuare a operaţiilor;
• Deteriorarea capacităţilor aritmetice nu se explică prin retard mintal, nici prin învăţare
necorespunzătoare.
Atitudinea faţă de învăţare, particularităţile stilului de învăţare
• Deseori nu înţelege sarcinile sau reuşeşte să le rezolve doar cu ajutorul, îndrumarea unui
adult;
• Este slab la învăţarea unei limbi străine;
• Învaţă mai uşor după auz;
• Învaţă greu cuvinte noi;
• Oboseşte repede, nu se poate concentra timp îndelungat asupra unei sarcini;
• Atenţia îi este distrasă uşor de stimulii din mediul înconjurător;
• Simţul responsabilităţii este nedezvoltat, este greu de motivat pentru îndeplinirea unor
sarcini.
• Lucrează încet, are nevoie de un timp mult mai lung decât colegii săi pentru îndeplinirea
unei sarcini;
• Devine obişnuinţă zilnică învăţatul prelungit până seara târziu;
• Inventează orice altceva ca să amâne învăţatul;
• Are realizări sub aşteptări la materiile bazate pe scris, citit;
• Este mai interesat de materiile cu caracter practic;
• Trebuie să înveţe peste puteri pentru a corespunde aşteptărilor şcolare;
• Alocă foarte mult timp şi energie pentru învăţat dar, în ciuda exersărilor nenumărate,
realizările nu sunt cele aşteptate;
• Tensiunea permanentă datorată învăţatului de acasă îşi pune amprenta şi pe relaţia părinte –
copil.
Tulburările capacităţilor parţiale
Copilul cu tulburări de învăţare este caracterizat de o slabă dezvoltare a capacităţilor de:
• vorbire: dislalie prelungită şi greu corectibilă, vocabular sărac, capacitate de exprimare
deficitară, greutăţi în găsirea cuvintelor, disgramatism, dezvoltarea slabă a percepţiei
vorbirii, dificultate în înţelegerea vorbirii, simţ al ritmului şi muzicalitate slabă;
• percepţie auditivă: tulburarea percepţiei auditive fond – formă, a capacităţii de diferenţiere
auditive, a capacităţii de analiză auditivă;
• percepţie vizuală: tulburarea percepţiei vizuale fond – formă, a capacităţii de diferenţiere
vizuală, a capacităţii de analiză vizuală, dezvoltarea slabă a coordonării ochi – mână;
• mişcare: dezvoltarea slabă a mişcărilor mari, a simţului echilibrului, a mişcărilor fine, a
dexterităţii manuale, dezvoltarea slabă a a grafomotricităţii;
• schemă corporală: dominanţă de lateralitate nedezvoltată sau lateralitate încrucişată,
schemă corporală nesigură;
orientare spaţială şi în timp: tulburarea orientării în spaţiu, tulburarea orientării în timp;
• atenţie: tulburări ale atenţiei;
• memorie: tulburări ale memoriei auditive, tulburări ale memoriei vizuale;
• seriere: tulburări de seriere – probleme de aşezare în ordine.
Aceste capacităţi slabe, observabile încă din perioada preşcolară, sunt prezente pe întreaga perioadă
şcolară.
Semne observabile în comportamentul copilului dislexic
• Se acomodează greu la regimul şcolar, la regulile clasei. Învăţătoarea se plânge deseori de
comportamentul copilului;
• Se sustrage de la îndeplinirea unor sarcini, acestea sunt prea grele pentru şi nu le poate
îndeplini, nu poate ţine ritmul cu colegii săi;
• Dezvoltă diferite mecanisme de apărare şi înlăturare ca: refuzul muncii şcolare, minciună
(nu are temă pentru acasă, nu are de învăţat, „pierde” carnetul cu notele) ;
• Performanţele sunt fluctuante, oboseşte repede;
• Are greutăţi în organizarea activităţilor zilnice, păstrarea obiectelor în ordine. Pe bancă are
mereu dezordine. Hainele şi obiectele personale sunt împrăştiate prin clasă, prin cameră.
Este aproape imposibil de învăţat să păstreze ordinea.
• Copilul este dezamăgit, fără chef, imposibil de motivat pentru învăţat. Insuccesele pot
provoca stări afective şi comportamentale extreme.
• Este caracterizat de tulburări comportamentale: unii îşi compensează insuccesele cu duritate,
clovnerie, agresivitate, ceartă, invidie, batjocură, comportament care deranjează ora, un
comportament manifestat pentru a fi întotdeauna în centrul atenţiei. Alţii devin deosebit de
retraşi, temători, anxioşi, depresivi, frustraţi.
• Din cauza insucceselor şcolare pot apărea tulburări de autoapreciere;
• Pot apărea simptome somatice şi neurotice: dureri de cap, de stomac, stare de vomă, bulimie,
tulburări de somn, alergii, ticuri, bâlbâială, roaderea unghiilor, enurezis, deseori boli scurte,
etc.

Copiii din ciclul gimnazial şi liceu

Pe lângă ritmul lent al citirii, greutăţile de înţelegere a textului, scrierea slabă şi incorectă, greutăţile
de calcul, problema cea mai mare este cauzată de lipsa deprinderii de învăţare.
Copilul disclexic prezintă la ciclul gimanazial următoarele semne:
• Nu citeşte, nu scrie cu plăcere;
• Rămâne în urmă la îndeplinirea sarcinilor de citire şi scriere;
• Face greşeli de ortografie, mai ales în cazul cuvintelor necunoscute;
• Uneori face înlocuiri de litere în scris dacă se grăbeşte;
• Înţelege greu noţiunile abstracte;
• Înţelege greu un text citit;
• Înţelege greşit informaţiile;
• Are probleme în învăţarea diferitor discipline;
• Are un vocabular sărac, disgramatism;
• Are probleme în exprimarea gândurilor;
• Poate avea greutăţi în sintetizarea materiei, în elaborarea schemelor;
• Are probleme gramaticale serioase în învăţarea unei limbi străine; poate învăţa să vorbească
foarte bine dar trebuie să depună un efort foarte mare pentru a trece cu succes un examen de
limbă străină;
• Are probleme de autoapreciere din cauza insucceselor şcolare;
• Lipsa înţelegerii şi sprijinului din partea părinţilor, pedagogilor poate provoca tulburări
serioase de comportament. Exemplu: evitarea şcolii, vagabondaj, asocierea la unele bande de
răufăcători, furt, etc. Aceşti tineri pot rămâne needucaţi, pot avea probleme de integrare
socială şi chiar, probleme existenţiale.
Adultul dislexic
Dislexia nu este o boală deci nici nu se poate vindeca. Un copil dislexic va rămâne dislexic şi în
viaţa de adult. Greutăţile legate de citit-scris sau calcul vor persista într-o anumită măsură dar
depinde de fiecare persoană dislexică în ce măsură reuşeşte să facă faţă acestuia.
Insuccesele şcolare nu dispar fără urme. Copiii dislexici, fără un sprijin familial sau un ajutor
specializat, devin adulţi cu o stimă de sine scăzută. Foarte mulţi dintre ei dezvoltă un sentiment de
autoacuzare, ruşine şi sentimentul de necorespundere din cauza eşecurilor legate de învăţare. Dacă
nu îşi prelucrează frustrările trăite, devin adulţi cu o încredere în sine scăzută, ceea ce va determina
diferite probleme în relaţiile sociale.
Pot deveni suspicioşi şi ostili faţă de alţii, fiindcă se tem că se va afla problema lor şi pot manifesta
un comportament permanent de autoapărare, de multe ori ascunzând problemele de citit-scris. Mulţi
dintre ei au sentimentul de inaptitudine la locul de muncă în ciuda eforturilor depuse şi se tem că
vor fi găsiţi nepotriviţi de către angajator şi colegi.
Semnele care rămân şi în viaţa de adult pot îngreuna viaţa de zi cu zi a acestor persoane şi pot cauza
tensiuni cu mediul înconjurător, în funcţie de nivelul de toleranţă şi acceptare ale acestora.
Autoaprecierea adultului dislexic joacă un rol hotărâtor în calitatea vieţii. Prelucrarea frustrărilor
din copilărie, autoacceptarea vor ajuta adultul dislexic la dezvoltarea echilibrului psihic şi a forţei
de viaţă. Funcţionarea unor grupuri de sprijin pentru adulţii dislexici ar ajuta mult în prelucrarea
problemelor.
Totodată, dislexia are şi o serie de avantaje: aceşti oameni de obicei sunt mai creativi decât alţii,
sunt inventivi, găsesc cu uşurinţă nişte rezolvări aparte la diferite probleme, abordează problemele
în ansamblu şi găsesc soluţii rapide, negândite de alţii, au o gândire vizuală. Unii dintre ei sunt
talentaţi în arte plastice sau în muzică, alţii au o gândire în spaţiu foarte bună. Printre artişti,
scriitori, oameni politici, inventatori, oameni de ştiinţă, actori sau oameni de afaceri se reagăsesc
foarte mulţi dislexici.
Simptomele adultului dislexic pot fi:
• Citeşte o pagină dintr-o carte sau subtitrarea de la un film într-o perioadă foarte lungă de
timp;
• Citeşte un fragment lung dintr-o carte şi nu ştie ce a citit;
• Uneori citeşte cu greşeli: omisiuni sau confuzii de litere;
• Nu-i place să citească cu voce tare în faţa altora;
• Scrisul poate fi ilizibil sau cu greşeli de ortografie;
• Deseori încurcă literele în scris;
• Are probleme în luarea de notiţe sau exprimarea gândurilor în scris;
• Are dificultăţi la completarea formularelor;
• Învaţă greu limbi străine;
• Efectuează greu calcule mintal;
• Încurcă des direcţiile dreapta-stânga;
• Se orientează greu în spaţiu, pe hartă;
• Are o orientare temporală slabă, întârzie deseori;
• Este dezordonat, are dificultăţi în organizare şi planificare;
• Deseori nu înţelege îndată cele auzite;
• Urmăreşte greu şirul discuţiilor;
• Îi crează greutăţi pronunţia unor cuvinte mai lungi sau necunoscute;
 • Se exprimă greu, uneori îşi aminteşte greu chiar şi cuvinte simple, de folosinţă zilnică;
• Memoria de scurtă durată este slabă, nu reţine mesaje, numele persoanelor, cuvintele sau
expresiile noi;
• Încurcă datele, orele, şirurile de numere (ex. la formarea numerelor de telefon) ;
• Deseori uită unde şi-a lăsat lucrurile;
• Are zile, când nu poate să se concentreze aproape deloc;
• Stresul are un efect paralizant asupra lui.

Terapia dislexiei
Dislexia este o tulburare de prelucrare a informaţiilor care nu se rezolvă odată cu creşterea
copilului, unele caracteristici rămânând prezente pe parcursul întregii vieţi a celui în cauză. Există
însă metode speciale de terapie pentru dislexie (de ex. metoda Meixner, metoda Sindelar, metoda
Ayres, metoda Delacato, metoda Gosy, metoda Frostig etc.), cu ajutorul cărora simptomele pot fi
ameliorate şi se pot preveni tulburările în dezvoltarea personalităţii. Succesul terapiei este
influenţat, în mare măsură, de recunoaşterea timpurie a problemei şi începerea unei terapii adecvate
cât mai devreme

Terapia logopedica
Terapia logopedică de prevenţie şi recuperare
În cadrul acestei terapii putem discuta despre prevenire (în cazul copiilor predispuşi spre dislexie) şi
recuperare (în cazul copiilor cu tulburări de învăţare). Punctul de pornire în ambele cazuri este o
examinare logopedică complexă care cuprinde ariile limbajului, percepţiei, atenţiei, memoriei,
motricităţii, schemei corporale, orientării în spaţiu şi timp, capacităţiilor intelectuale, personalitatea
şi comportamentul copilului. În cazul copiilor cu tulburări de învăţare examinarea logopedică se
completează cu examinarea citirii, scrierii, a capacităţii de calcul, motivaţia şi strategiile de învăţare
ale copilului.
Copiii predispuşi spre dislexie (copiii în vârstă de 5-6 ani şi cei care încep clasa a I-a) ar trebui să
beneficieze de o terapie logopedică intensivă pentru dezvoltarea capacităţilor deficitare. Pe lângă
corectarea eventualelor tulburări de pronunţie, în cazul acestor copii terapia logopedică cuprinde, în
funcţie de greutăţile copiilor, şi dezvoltarea anumitor capacităţi: percepţia vorbirii, înţelegerea
vorbirii, vocabularul pasiv şi activ, atenţia, diferenţierea auditivă fond-formă, discriminarea
auditivă, memoria auditivă, diferenţierea vizuală fond-formă, discriminarea vizuală, memoria
vizuală, coordonarea vizuo-motrică, motricitatea, echilibrul, motricitatea fină, schema corporală,
orientarea spaţială, orientarea temporală, serialitatea.
Această terapie cuprinde jocuri şi exerciţii pentru dezvoltarea capacităţilor deficitare, terapie în care
sub îndrumarea logopedului, părintele poate deveni partener în terapie, continuând dezvoltarea
copilului şi acasă. Terapia logopedică de prevenire este foarte utilă, în majoritatea cazurilor uşoare
asigură succesul şcolar al copilului.
În cazul copiilor dislexici (copii din clasa a II-a sau mai mari) terapia logopedică recuperatorie
constă în intervenţii care uşurează însuşirea scrisului, cititului sau a operaţiunilor matematice şi
asigură totodată dezvoltarea acelor capacităţi deficitare care cauzează instalarea dislexiei. Terapia în
general este de lungă durată, copilul dislexic necesitând terapie logopedică ani de zile.
Terapia Meixner
Această metodă a fost experimentată de logoped-psihologul ungar Dr. Meixner Ildikó şi are drept
scop prevenirea dislexiei şi reeducarea citit-scrisului.
Metoda Meixner este o metodă complexă fonetico-analitico-sintetică-logopedică în care se pune
accent pe emiterea, analiza şi sinteza sunetelor. Această metoda vine în sprijinul copilului dislexic
prin folosirea metodelor psihologice şi prin faptul că se adaptează la ritmul şi nevoile lui, prevenind
posibilitatea de a greşi.
Principiile care stau la baza metodei Meixner sunt:
1. În primul rând, se cere respectarea principiului pedagogic al gradaţiei, adică învăţarea se face în
paşi mici.
2. Principiul asociaţiei triple în însuşirea citit – scrisului.
Asociaţia formei acustice a sunetului (fonemul) cu forma vizuală a literei (grafemul) se leagă cu
engrama motrică a articulării sunetului, conştientizând poziţia buzelor, poziţia limbii, mişcarea
corzilor vocale.
3. Principiul prevenirii inhibiţiei omogene.
Metoda Meixner în procesul învăţării alfabetului previne apariţia inhibiţiei omogene prin faptul că
literele, sunetele asemănătoare ca: m-n, b-d- se predau la o distanţă mare într-o ordine aparte.
Procesul psihic denumit „inhibiţie omogenă” a fost descoperit de Dr. Ranschburg.
4. Principiul prevenirii şi evitării rigidităţii gândirii.
Din cauza disfuncţionalităţii cerebrale, sistemul nervos şi procesele psihice ale copilului dislexic nu
funcţionează flexibil. Pentru prevenirea acestui lucru trebuie să ştim că numai exersarea multiplă în
formă de joc didactic, cu multiple exerciţii, cu ilustraţii manevrabile şi corectarea imediată a
greşelilor asigură rezultatul dorit.
5. Principiul asigurării atmosferei agreabile, plăcute a activităţilor cu elevii dislexici.
Orele şi toate activităţile elevilor dislexici trebuie în aşa fel organizate, încât să se asigure un climat
plăcut, în care copilul să se simtă bine. Motivaţia pozitivă continuă, recompensa imediată a tuturor
eforturilor îl fac pe copilul emotiv şi care oboseşte repede să depună efort în realizarea rezultatelor
dorite, învingând emoţia şi stresul inhibitor caracteristic copilului dislexic.
Prin intermediul metodei de prevenţie meixneriană se dezvoltă ariile care contribuie la evitarea
apariţiei şi tratarea adecvată a dislexiei şi a disgrafiei: vocabularul pasiv şi activ, percepţia vorbirii,
înţelegerea vorbirii, atenţia, memoria auditivă, memoria vizuală, diferenţierea auditivă fond-formă,
discriminarea auditivă, diferenţierea vizuală fond-formă, discriminarea vizuală, coordonarea vizuo-
motrică, motricitatea, echilibrul, motricitatea fină, schema corporală, orientarea spaţială, orientarea
temporală, serialitatea.

Terapia Sindelar
Metoda Sindelar
Programul de dezvoltare cognitivă Sindelar este o metodă de prevenţie şi de terapie, destinată
copiilor predispuşi spre dislexie (5-7 ani) şi copiilor dislexici (7-15 ani). Metoda elaborată de către
psihologul austriac Brigitte Sindelar vizează identificarea şi dezvoltarea acelor capacităţi cognitive
a căror disfuncţionalitate cauzează apariţia tulburărilor de învăţare.
Aplicarea programului presupune o examinare cu testul Sindelar în baza căruia se elaborează un
plan de intervenţie individualizat. În concepţia lui Sindelar terapia trebuie începută de la „rădăcini”,
acolo unde capacităţile cognitive încă funcţionează bine.
Programul terapeutic Sindelar cuprinde o serie de exerciţii de dezvoltare cognitivă care vizează
diferenţierea vizuală, diferenţierea vizuală fond-formă, diferenţierea auditivă, diferenţierea auditivă
fond-formă, memoria vizuală, memoria auditivă, intermodalitatea, serialitatea şi orientarea în
spaţiu.
Terapia necesită exersarea zilnică, timp de 10 minute, a unei capacităţi cognitive disfuncţionale,
ceea ce presupune o colaborare activă între părinţi şi specialiştii formaţi cu metoda Sindelar.
Primele rezultate pozitive apar după 3 luni de terapie, dar terapia este de lungă durată.
După aplicarea corespunzătoare a programului Sindelar, capacităţile cognitive încep să se dezvolte,
fapt ce asigură o bază mai solidă în formarea deprinderilor de scris-citit.
Exerciţiile programului se pot combina şi cu alte proceduri de dezvoltare cum ar fi terapia
logopedică. Nu există încă adaptarea în limba română a acestei terapii.

Terapia Ayres
Terapia Ayres
Disfuncţia de integrare senzorială este o tulburare neurologică provenită din incapacitatea creierului
de a integra anumite informaţii primite de la cele cinci sisteme senzoriale principale ale corpului.
Aceste sisteme senzoriale sunt responsabile pentru detectarea semnalelor vizuale, a sunetelor,
mirosurilor, gusturilor, temperaturilor, durerii, poziţiei şi mişcării corpului.
Integrarea senzorială oferă un fundament important pentru învăţarea complexă şi comportamentul
adecvat. Procesul integrării senzoriale se petrece automat şi fără eforturi pentru majoritatea copiilor,
dar la unii nu funcţionează în mod normal.
Metoda Ayres, elaborată de către Anna Jean Ayres, cercetătoare şi psiholog din California, încearcă
să amelioreze disfuncţia de integrare senzorială prin diferite stimulări ale copiilor. Prin impulsuri
senzoriale variate se dezvoltă sistemul de echilibru, reflexele primitive dispar, mişcările ochilor
devin normale, se organizează mai bine integrarea celor două părţi ale corpului, adică se
maturizează sistemul nervos. Această terapie este folosită şi pentru tratarea tulburărilor de învăţare.
Atmosfera orelor este agreabilă, copiii sunt atraşi de instrumentele de lucru folosite, dezvoltarea
copiilor se face într-un cadru plăcut, prin jocuri atrăgătoare. Terapeutul are o atitudine nondirectivă,
lăsând copilul dislexic să aleagă acele jocuri care reprezintă o provocare pentru el şi îi oferă
succesul. De obicei, aceste jocuri asigură exersarea unei capacităţi nedezvoltate în totalitate la copil.
După un timp, copilul va alege un alt joc, puţin mai greu, care va reprezenta o nouă provocare
pentru el. În acest mod natural, prin autoasigurarea succesului, copilul se va dezvolta treptat printr-
un proces de autovindecare.
Terapia necesită o examinare prealabilă, care identifică capacităţile deficitare ale copiilor. Astfel,
cunoscând nivelul de dezvoltare, terapeutul va şti ce set de jocuri trebuie să ofere copilului.
Instrumentele de lucru specifice, folosite în acestă terapie sunt: diverse leagăne din diferite
materiale, mingi uriaşe, cercuri hulahoop, spaliere, oglinzi mari, plase suspendate, disc rulant, etc.

Kinetoterapia
La majoritatea copiilor predispuşi spre dislexie sau copii dislexici se poate observa o rămânere în
urmă în coordonarea mişcărilor, în dezvoltarea echilibrului, tulburări în schema corporală şi în
orientarea în spaţiu, o dominanţă nedezvoltată sau încrucişată. Dislexia poate fi cauzată de
tulburările în dezvoltarea mişcărilor în perioada copilăriei mici.
Mai mulţi autori subliniază că dezvoltarea mişcărilor are un rol hotărâtor în dezvoltarea sistemului
nervos. Kinetoterapia ajută la formarea capacităţilor de învăţare prin dezvoltarea şi formarea
mişcărilor elementare, prin formarea echilibrului static şi dinamic, prin cunoaşterea organizării
schemei corporale, prin exersarea şi formarea dominanţei laterale, prin dezvoltarea capacităţii de
orientare spaţio-temporală. De asemenea, contribuie şi prin dezvoltarea percepţiei auditive, vizuale
şi tactile, dezvoltarea memoriei auditive, vizuale şi a serialităţii, precum şi prin dezvoltarea
coordonării mişcărilor fine ale mâinilor.
Kinetoterapia contribuie la funcţionarea armonioasă a sistemului nervos. Prin kinetoterapia începută
în grădiniţă se pot dezvolta aptitudinile necesare în procesul educaţional ca: atenţia distributivă,
concentrarea, perseverenţa în muncă, aptitudinile de diferenţiere, gândirea logică.
Este foarte important ca în terapia copilului dislexic să fie prevăzut şi un program de kinetoterapie
intensivă zilnică pe toată durata anilor de şcolarizare.

Psihoterapia
Terapia copiilor dislexici nu se rezumă doar la dezvoltarea abilităţilor de scris-citit sau la
dezvoltarea capacităţilor cognitive deficitare. Ei necesită consiliere psihologică sau în unele cazuri
psihoterapie.
Pe parcursul anilor şcolari copiii dislexici se confruntă cu tulburări emoţionale şi de dezvoltare a
personalităţii, din ce în ce mai grave. Eşecul şcolar poate cauza o stimă de sine scăzută, complex de
inferioritate, sentimentul inutilităţii, anxietate, tulburări psihosomatice, nevrotice sau tulburări de
comportament. Integrarea în colectivul clasei de multe ori devine deficitară. Ei au nevoie de un
sprijin psihologic permanent pentru a face faţă mai uşor problemelor cu care se confruntă.
În activităţile terapeutice individuale sau de grup este preferabilă abordarea pozitivă, valorizarea şi
încurajarea copilului. Scopul intervenţiilor psihologice este dezvoltarea unei imagini de sine reale,
autoacceptarea, creşterea încrederii de sine, creşterea motivaţiei faţă de învăţătură, prelucrarea
frustrărilor, creşterea rezilienţei, reducerea problemelor emoţionale sau de comportament ale
copilului, îmbunătăţirea adaptării la şcoală, dezvoltarea capacităţii de a se integra în colectiv,
formarea unui reţele de sprijin în jurul copiilor, alcătuită din colegi şi adulţi.
Se folosesc mai multe metode: metoda jocurilor structurate, psihodramă pentru copii, psihoterapia
experienţială, artterapia, metoda VIT, terapia cognitiv-comportamentală, etc. Au un efect benefic şi
diferitele activităţi şi programe cu scopul integrării copiilor dislexici în societate.
Mai mulţi autori subliniează importanţa educării mediului social în care trăieşte copilul dislexic.
Consilierea parentală şi consilierea/supervizarea pedagogilor va contribui la diminuarea
problemelor emoţionale, pe care le întâmpină copii şi astfel se va ajunge la dezvoltarea unei
personalităţi armonioase.

Educarea copilului dislexic

Copiii care suferă de tulburări de învăţare sunt dezavantajaţi în şcoală deoarece învăţământul
tradiţional nu se potriveşte cu capacităţile lor, cu modul lor specific de prelucrare a informaţiei.
Metodele clasice de învăţământ se bazează tocmai pe punctele slabe ale copiilor dislexici, astfel
eşecul este de înţeles. Dacă ei nu pot învăţa aşa cum noi le învăţăm atunci noi ar trebui să le
învăţăm în felul în care învaţă ei. Acest lucru este o provocare pentru toate sistemele de învăţământ
din lume.
Un climat cald, înţelegător, creat de familie şi şcoală, împreună cu o terapie şi educaţie
personalizată, îi creează micului copil dislexic o bază solidă de dezvoltare, putându-se preveni, în
acest mod, tulburările emoţionale şi de comportament.

Parinti
În cazul copiilor dislexici trebuie înţeles şi acceptat faptul că performanţa scăzută a copilului nu se
explică prin lene, prostie, neatenţie sau lipsă de caracter, ci este cauzată de dislexie.
Empatia faţă de copilul dislexic presupune capacitatea de a ne pune în pielea copilului, de a rezona
cu ceea ce simte şi de a înţelege acele trăiri chinuitoare prin care trece.
Copilul dislexic îşi dă seama că el este diferit de ceilalţi, că nu poate face faţă cerinţelor şi rămâne
în urma celorlalţi, că alţi copii, mai mici, ştiu lucruri pe care el nu le ştie. Simte că pentru el este
imposibil, inaccesibil, ceea ce pentru alţii este natural. Copiii dislexici îşi dau seama că realizările
lor nu satisfac aşteptările părinţilor, pedagogilor şi nu sunt în concordanţă nici cu străduinţele
proprii. Deoarece nu ştiu să scrie şi să citească bine, li se poate crea convingerea că nu pot face
nimic bine, insuccesele repetate îi pot conduce la convingerea că nu se pricep la nimic. Aceşti copii
se simt incapabili, nefolositori, inutili, inferiori celorlalţi. Devin din ce în ce mai pasivi, îşi pierd
spiritul de iniţiativă, nu au încredere în capacităţile proprii, nu-şi mai asumă riscuri, se aşteaptă la
insuccese. Aprecierea de sine devine instabilă. Învaţă cu din ce în ce mai puţină plăcere şi treptat se
instalează pierderea durabilă a motivaţiei. Mulţi dintre ei reacţionează la eşecurile de învăţare prin
tulburări de comportament, care deseori nu sunt înţelese de familie sau şcoală. Părinţii devin
îngrijoraţi, se neliniştesc din cauza evoluţiei şcolare a copilului, a realizărilor sale, a adaptării
şcolare şi a viitorului.
În aceste familii, învăţatul prelungit până seara târziu devine obişnuinţă. Copilul trebuie să înveţe
peste puteri pentru a corespunde aşteptărilor şcolare, dar în ciuda exersărilor nenumărate, în
majoritatea cazurilor realizările nu sunt cele aşteptate. De multe ori copilul inventează orice altceva
ca să amâne pregătirea lecţiilor. Tensiunea permanentizată datorată învăţatului de acasă îşi pune
amprenta şi pe relaţia părinte – copil. Dacă se ocupă altcineva de procesul corepetării, părintele
poate să rămână părinte, oferind sprijin emoţional copilului şi nu se schimbă în învăţător sau
profesor în ochii copilului.
Copilul trebuie ajutat să devină un adult echilibrat, cu forţă de viaţă, integrat în societate, o persoană
capabilă să-şi accepte problemele sale cauzate de dislexie. Trebuie găsite şi dezvoltate capacităţile
forte ale copilului, ca să se simtă valoros în ciuda greutăţilor şcolare. Creşterea stimei de sine a
copilului poate fi asigurată prin aprecierea acelor rezultate mici sau mari pe care le are la învăţare şi
prin diverse activităţi: sport, muzică, arte, hobbyuri, muncă voluntară, etc.
Relaţiile umane sunt foarte importante. Grupurile de sprijin pentru părinţi, consilierea parentală pot
ajuta părinţii în acest drum greu şi lung. Cunoaşterea unor adulţi dislexici redă speranţa părinţilor.
Relaţionarea cu un logoped, psiholog sau un pedagog empatic poate oferi sprijin real, împărţirea
responsabilităţilor şi ajutor în prelucrarea situaţiilor de criză. Colaborând cu logopedul, părintele
poate să se implice şi în procesul de dezvoltare al copilului, cu ajutorul diferitelor exerciţii sau
jocuri logopedice.
„Singurul lucru care mă împiedică în învăţare este învăţământul.” – spunea Albert Einstein, unul
dintre dislexicii renumiţi. Aceste cuvinte par a fi adevărate şi astăzi pentru cei care sunt afectaţi de
dislexie. Mulţi dintre pedagogi nici nu au auzit despre dislexie, cunoştinţele legate de acest fenomen
lipsesc din formarea lor profesională. Părintele va trebui să se implice în educaţia copilului pe
parcursul anilor de şcoală, devenind partenerul pedagogilor şi specialiştilor (logopezi, psihologi,
kinetoterapeuţi, medici). Comunicarea deschisă, buna intenţie şi bunul simţ, încrederea, înţelegerea
şi sprijinul reciproc vor ajuta această relaţie să devină un adevărat parteneriat. Părintele poate
informa pedagogul neexperimentat în domeniul dislexiei despre acest fenomen, despre
caracteristicile copilului, stilul lui de învăţare, punctele forte pe care se poate baza în procesul de
învăţare. Asigurarea drepturilor copiilor dislexici prin Legea Educaţiei, drepturi asigurate de ani de
zile în UE şi SUA, rămâne aşteptată în România, dar şi până atunci se pot face multe. Copiii
dislexici au nevoie de nişte părinţi devotaţi şi de pedagogi care se raportează acestui fenomen ca la
o provocare profesională.
Ce fel de părinte sunt?
• Sunt empatic cu copilul meu.
• Apreciez eforturile copilului meu legate de învăţare.
• Cunosc şi apreciez aptitudinile şi punctele tari ale copilului meu.
• Tratez cu înţelegere şi tact reacţiile copilului la eşecurile şcolare.
• Încurajez copilul în permanenţă.
• Îmi valorizez copilul.
• Îl fac să simtă şi să ştie că mă simt foarte bine împreună cu el.
• Sunt un model pentru copilul meu legat de acceptarea greşelilor şi eşecurilor proprii, tratarea
greutăţilor vieţii.
• Pot să-l învăţ pe copilul meu cum să se confrunte cu problemele lui, deşi sunt uneori copleşit
de situaţii.
• Îi explic ce problemă are.
• Îl încurajez şi îl învăţ să persevereze în ciuda greutăţilor.
• Asigur copilului meu o dezvoltare sănătoasă prin apreciere, dragoste, experienţe noi, de
stimulare precum şi diferite responsabilităţi şi sarcini.
• Mă angajez pozitiv în relaţia cu copilul, am aşteptări realiste faţă de el.
• Nu revărs durerea, disperarea mea pe copil.
• Mă implic în educarea copilului.
• Mă informez despre fenomenul dislexiei.
• Discutăm problemele copilului în familie şi încercăm să găsim soluţiile cele mai bune
împreună.
• Am convingerea că copilul meu îşi va găsi locul în viaţă şi discut acest lucru cu el.
• Colaborez cu specialiştii şi pedagogii.
• Îmi ajut copilul să aibă prieteni şi relaţii valoroase de sprijin.
• Râdem foarte mult împreună.

<Pedagogi
Copiii care prezintă tulburări de învăţare au rezultate mult inferioare capacităţilor lor. Este vorba de
un dublu dezavantaj: o slabă dezvoltare a deprinderilor şcolare (vorbire, citire, scriere, calcul) şi, din
cauza gândirii lor diferite, materiile şcolare şi învăţatul sunt mai greu accesibile pentru ei.
Deficienţele nasc deficienţe noi. Scopul pedagogilor este să prevină acumularea rămânerilor în
urmă, să caute noi metode de predare, altele decât cele tradiţionale.
Cum să-l educăm pe copilul dislexic?
• Să ne informăm cu privire la fenomenul dislexiei;
• Să avem o atitudine pozitivă faţă de el, să avem empatia necesară pentru a înţelege nevoile
specifice;
• Să punem suflet în ceea ce facem;
• Să stârnim curiozitatea copilului;
• Să fim flexibili şi dispuşi să ne modificăm planurile;
 • Toate activităţile să fie scurte şi să pregătim mai multe variante pentru fiecare lecţie;
• Să-i oferim şansa de a ne arăta aptitudinile şi cunoştinţele dobândite;
• Să fim pregătiţi pentru mai multe explicaţii într-un mod variat până suntem siguri că a
înţeles totul;
• Să nu-l bombardăm cu noţiuni noi (maximum 6 cuvinte într-o oră);
• Să reformulăm instrucţiunile într-un mod mai simplu, mai accesibil lui;
• Să repetăm ceea ce au învăţat deja, eventual prin alte căi de abordare;
• Să luăm în consideraţie interesul copilului, hobbyurile lui, activităţile extraşcolare;
• Să luăm în consideraţie faptul că nu e capabil să scrie şi să fie atent la noi în acelaş timp;
• Să-l motivăm permanent;
• Să-i formăm o rutină prin activităţi similare;
• Să observăm semnele oboselii;
• Să fim atenţi la scăderea încrederii în sine;
• Copilul să simtă că-i apreciem ideile;
• Să încercăm să încheiem fiecare oră în aşa fel încât copilul să simtă că a avut succes;
• Să fim buni ascultători;
• Să ţinem pauză – toată lumea are nevoie de ea;
• Să ne relaxăm şi să ne distrăm.
Ce fel de profesor sunt?
• Folosesc metode şi procedee variate, multisenzoriale.
• Folosesc multe materiale didactice.
• Iau în consideraţie stilul individual de învăţare al elevului.
• Clarific la începutul orei care este scopul acesteia.
• Scriu puţin pe tablă, cu litere mari, lizibile, folosind culori pentru a ajuta elevul în orientarea
pe tablă.
• Îl avertizez înainte de teste.
• Evaluez elevul într-un mod favorabil lui (răspuns oral, prin înregistrări audio şi video).
• Zâmbesc dacă mi se cere ajutor şi-i explic, oferind cel puţin două exemple.
• Particip la cursuri de formare şi mă documentez din literatura de specialitate cu privire la
dislexie.
Ce fel de învăţător sunt?
• Folosesc multe imagini, planşe, etc.
• Folosesc metode variate, multisenzoriale, mai ales jocuri didactice.
• Observăm, descoperim totul cu elevii prin acţiuni, mişcare şi nu doar discuţii.
• Folosesc un limbaj accesibil lui.
• Clarific la începutul orei ce aştept de la el.
• Formulez o singură cerinţă deodată.
• Îi dau timp suficient.
• Îl ajut dacă se blochează.
• Am multă răbdare.
• Creez o atmosferă plăcută la oră.
Ce fel de educatoare sunt?
• Observ dacă anumite capacităţi ale copilului sunt la un nivel scăzut faţă de cele ale colegilor
săi.
• Comunic eficient cu părinţii copilului.
• Am o bună colaborare cu logopedul grădiniţei.
 • Sunt conştient că dezvoltarea mişcărilor elementare stau la baza motricităţii fine.
• Pun accent pe activităţi care dezvoltă creativitatea şi simţul estetic al copilului ca: lucrul
manual, educaţia plastică, muzica.
• Metodele pe care le folosesc cu plăcere sunt interacţiunea, exerciţiile kinetoterapeutice,
jocurile didactice, jocurile dramatice.
Ambianţa învăţării
• Copilul dislexic să stea în prima bancă, cu un coleg amabil, care îl ajută la nevoie.
• Să nu fie agitaţie în jurul lui, ca să nu-i distragă atenţia.
• Materialele didactice care îl ajută la învăţare să fie la îndemâna lui.
• Tabla să fie albă.
• Să facem o copie xerox a informaţiilor de pe tablă pe care copilul dislexic să o aibă la
îndemână, de preferinţă pe hârtie color (culoarea crem).
• Băncile să aibă o inclinaţie de 45o (este mai aproape de verticalitatea tablei).
Metode eficiente de însuşire a abilitaţilor de scris-citit la copiii dislexici
Folosirea materialelor didactice variate
Multisenzorialitatea
Metoda „Harta Gândurilor”
Metoda „Brainstorming”
Folosirea metodelor adecvate pentru inteligenţele multiple