METODOLOGIA REZOLVĂRII PROBLEMELOR DE ARITMETICĂ

DUMITRU VĂLCAN

CAPITOLUL 2: METODOLOGIA PROCESULUI DE PREDARE - ÎNVĂŢARE A

MATEMATICII / ARITMETICII ÎN ŞCOALĂ

2.1 Tehnologia instruirii prin Matematică

Fără a face o dezbate detaliată a conceptului de metodologie didactică, precizăm totuşi câteva
chestiuni referitoare la descrierea şi înţelegerea lui. Deoarece Metodologia rezolvării problemelor de
Aritmetică este parte componentă a Metodologiei Didacticii Matematicii, care, la rândul, ei este pricipala
componentă a Tehnologiei Didacticii Matematicii (sau Tehnologiei instruirii prin Matematică), pentru o
înţelegere mai corectă a ceea ce este Metodologia rezolvării problemelor de Aritmetică, se cuvine să facem
aici câteva precizări terminologice referitoare la aceste ultime două concepte. De aceea vom prelua termenii
din [15] şi-i vom adapta la contextul nostru.
Astfel, sub denumirea de tehnologie didactică se vehiculează, în literatura de specialitate, înţelesuri
diferite, funcţie de contextul în care are loc dezbaterea pe tema în discuţie. Datorită diferenţelor de concepţie
dintre didactica tradiţională şi didactica modernă, mai frecvent întâlnite, în literatura de specialitate, sunt
următoarele două accepţiuni:

Tehnologie didactică (1) (în varianta tradiţională), ceea ce reprezintă abordarea activităţilor didactice din
perspectiva mijloacelor tehnice de instruire şi care s-au dezvoltat datorită aplicării fizicii şi tehnologiei la
procesul de instruire. În această accepţiune succesul în predarea Matematicii este, adeseori, echivalat cu a
poseda cel mai modern aparat de proiecţie ori laborator audio-vizual sau cabinet de Matematică, ceea ce totoşi
nu este prea corect, în ciuda faptului că treptat şi procesul de predare-învăţare a Matematicii, ca dealtfel întreg
procesul de învăţământ, a ajuns să fie dependent de numeroase procese tehnologice.

Conceptul de tehnologie didactică (2) în variantă modernă, care este interpretat prin focalizarea atenţiei
asupra programelor instrucţionale propriu-zise, mai cu seamă asupra acelor programe denumite în termeni
tehnici soft didactic (sau educaţional) şi care sunt destinate maşinilor de instruit. Originea acestor
programe este pusă pe seama aplicării ştiinţelor despre comportamentul uman la procesele învăţării şi ale
motivaţiei; aparatura fiind un fapt secund, doar o problemă de prezentare. În această optică, Tehnologia
instruirii prin Matematică, înseamnă producere şi utilizare de soft didactic, pentru a fi utilizat în procesul
de predare-învăţare a Matematicii, sub asistenţa unor mijloace tehnice de instruire. Ea a apărut şi s-a
dezvoltat la interferenţa a trei mari domenii:
o ştiinţele despre comportamentul uman,
o ştiinţele matematice şi
o ştiinţele Fizicii cu aplicaţiile sale tehnologice.
Polarizarea interpretărilor asupra tehnologiei didactice matematice a creat o suită de replici în
vocabularul didactic curent, apărând chiar tendinţa de a considera izolate unele de altele diferite componente
ale procesului de învăţământ aflate mereu în interacţiune, de exemplu:

obiectivele,

conţinutul noţional matematic,

agenţii acţiunii didactice,

mijloacele tehnice de instruire şi

metodele de predare-învăţare.
Datorită acestui fapt, cele două opinii exprimate asupra tehnologiei didactice matematice se cer a fi
corelate. Conceptul de Tehnologia instruirii prin Matematică îşi relevă mai deplin semnificaţia prin
abordarea tuturor componentelor implicate în procesul instructiv-educativ prin Matematică, deci pornind de
la ansamblul interacţiunilor spre elementele componente. Într-o asemenea abordare sistemică, Tehnologia
instruirii prin Matematică, reprezintă un mod sistematic de proiectare, organizare, realizare şi evaluare a
întregului proces de învăţare şi predare a Matematicii în şcoală.
În interiorul Tehnologiei Didacticii Matematicii s-au conturat două subdiviziuni mai largi:

metodologia activităţii didactice matematice mai bine dezvoltată, dealtfel şi cu o istorie mult mai
îndelungată, şi care desemnează întreaga gamă de metode de predare-învăţare a Matematicii în şcoală, şi

mijloacele tehnice de instruire la Matematică, o diviziune foarte dinamică şi cu influenţe semnificative

1
 asupra tuturor componentelor procesului instructiv-educativ prin Matematică, şi care desemnează o gamă
foarte diversificată de mijloace tehnice de instruire menite să înlesnească procesul didactic la Matematică.

2.2 Metoda matematică-locul şi rolul ei în procesul de predare-învăţare a Matematicii în şcoală

Înfăptuirea obiectivelor informative şi formative ale învăţământului matematic, impune folosirea

unor metode şi procedee de lucru, adică a unei metodologii adecvate. Repertoriul metodologic stăpânit de
învăţător / profesor ia o formă concretă în fiecare activitate didactică şi se obiectivează în activităţi didactice
efective. Modul optimal de organizare a acţiunii instructiv-educative, în măsură să îmbine optim eforturile
învăţătorilor / profesorilor şi ale elevilor, se înfăptuieşte datorită şi a ceea ce reprezintă metoda de
învăţământ.
Conceptul de metodă de învăţământ îşi păstrează şi în prezent semnificaţia originală, împrumutată
din grecescul methodos, ceea ce înseamnă drum spre, cale de urmat, în vederea atingerii unor scopuri
determinate în prealabil.
Metodele de învăţământ au anumite caracteristici, între care un rol determinant îl ocupă demersurile
teoretico-acţionale. Acestea sunt forme executive de predare-învăţare, care asigură desfăşurarea şi
finalizarea cu eficienţă a procesului de învăţământ, îndeplinind funcţii normative de genul:

Ce şi cât predăm şi învăţăm?,

Ce, cât, cum şi când evaluăm cunoştinţele?,
contribuind la îndeplinirea obiectivelor didactice. Alte caracteristici ale metodelor de învăţământ sunt legate
de demersurile de cunoaştere ştiinţifică, de documentare şi experimental-aplicative, contribuind la
dezvoltarea teoriei şi practicii instructiv-educative, îmbinându-se în acest scop cu formele cunoaşterii şi cu
operaţiile logice.
Metodele sunt cosubstanţiale strategiilor didactice. Ca demersuri teoretico-acţionale, ele
desemnează o anumită tehnică de execuţie, de realizare a acţiunilor instructiv-educative.
Pe baza cercetărilor de didactică, s-au surprins caracteristici noi ale metodelor, s-a extins sfera şi
conţinutul noţiunii, ceea ce se relevă în determinarea de noi dimensiuni ale acestui concept (vezi [15]). Astfel
referitor la metodele de predare-învăţare a Matematicii în şcoală putem spune că acestea sunt:

modalităţi de acţiune, instrumente cu ajutorul cărora elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod
independent, îşi însuşesc cunoştinţe matematice, îşi formează priceperi şi deprinderi, aptitudini şi atitudini
la / faţă de Matematică;

planuri de acţiune, instrumente de lucru în activitatea de cunoaştere şi de formare a abilităţilor la
Matematică;

ansambluri de operaţii mintale şi practice ale binomului educaţional, datorită cărora elevul dezvăluie, sau
i se dezvăluie, esenţa evenimentelor, proceselor, fenomenelor matematice, cu ajutorul profesorului sau în
mod independent;

practici raţionalizate, generalizări confirmate de experienţa curentă sau de experimentul didactic şi care
serveşte la transformarea şi ameliorarea naturii umane, printr-un anumit conţinut noţional matematic
(CNM);

modalităţi de a proceda, care tind să plaseze elevul într-o situaţie de învăţare, mai mult sau mai puţin
dirijată, de urmărire şi descoperire şi de raportare a lui la aspectele practice ale vieţii, prin aplicaţiile
concrete al CNM-ului în viaţa de zi cu zi;

tehnici de care profesorul şi elevii se folosesc pentru efectuarea acţiunii de predare-învăţare a
Matematicii, ele asigurând realizarea în practică a unei activităţi proiectate mintal de către profesor,
conform unei strategii didactice.
Metodele de predare-învăţare a Matematicii privesc atât modul cum se transmit şi asimilează
cunoştinţele matematice, cât şi dezvoltarea unor calităţi intelectuale şi morale, precum şi controlul dobândirii
cunoştinţelor şi al formări abilităţilor la Matematică. Rezultă deci, că, în învăţământul matematic, metodele
servesc unor scopuri:

de cunoaştere (stăpânirea normelor şi metodelor de gândire matematică),

de instruire (asimilarea unor cunoştinţe matematice, priceperi, deprinderi şi operaţii de lucru cu aceste
cunoştinţe) şi

formative (de formare şi perfecţionare a trăsăturilor de personalitate).
Aşadar, organizarea eficientă a acţiunii didactico-educative la Matematică, corespunde unei
elaborării metodice adecvate.
În general, metodele de învăţământ se elaborează şi se aplică în strânsă legătură cu:

2

gradul şi profilul învăţământului,

specificul disciplinei de învăţământ,

felul activităţilor didactice,

obiectivele, conţinutul, mijloacele şi forma de organizare a activităţilor didactice şi

nivelul de pregătire al elevilor.
Trebuie subliniat faptul că metoda ţine de sistemul condiţiilor externe ale învăţării Matematicii,
adică de acele condiţii care fac ca învăţarea să devină eficientă, să impulsioneze dezvoltarea personalităţii
celui care învaţă. Ţinând să orienteze şi să programeze acţiunea de predare-învăţare, metoda rămâne mereu
subordonată acestei acţiuni şi se supune rigorilor ei, ea însoţeşte acţiunea instructiv-educativă, dar nu se
identifică cu acţiunea însăşi. Fiind strâns legată de practică, metoda reflectă caracterul procesual al acţiunii
didactice.
În general, prin termenul de metodologie desemnăm ansamblul metodelor utilizate în procesul
instructiv-educativ. Deci, prin Metodologia procesului de predare-învăţare a Matematicii se înţelege
sistemul metodelor utilizate în procesul de instruire la Matematică, metode bazate pe o concepţie unitară
despre actul predării şi învăţării Matematicii, pe principiile şi legile care stau la baza acestuia, adică
totalitatea metodelor utilizate la disciplina Matematică şi teoria generală asupra acestei totalităţi. În
consecinţă Metodologia rezolvării problemelor de Aritmetică desemnează ansamblul metodelor de rezolvare
a acestor probleme cu tot ceea ce implică acest proces.
Termenul de metodologie este tot mai frecvent utilizat în Didactica Matematicii, datorită legăturii
strânse dintre metodele de cercetare ale Matematicii-ştiinţă şi cele didactice.
Precizăm că metodologia Didacticii Matematicii are două mari componente:
A) Metodologia pedagogică, care desemnează ansamblul metodelor pedagogice de predare-învăţare a
Matematicii, metode pe care Pedagogia le-a inventat, practica didactică a fost cea care le-a validat în timp,
iar Didactica Matematicii nu a făcut altceva decât să le atragă şi de partea ei. Din această categorie fac parte:

obsevaţia curentă,

metoda exerciţiului,

algoritmizarera,

problematizarea, etc.
B) Metodologia specifică, care desemnează ansamblul metodelor specifice de predare-învăţare a
Matematicii, metode determinate de structura ideatică a conţinutului noţional matematic vehiculat. Din
această categorie fac parte toate metodele prezentate în secţinuea 4.2.2, la care mai putem adăuga şi

metodele de rezolvare a sistemelor de ecuaţii sau inecuaţii,

metodele de rezolvare a problemelor / exerciţiilor de divizibilitate, ş.a..
Desigur că cel care predă Matematică / Aritmetică nu poate rămâne cantonat la o metodă sau un grup
restrâns de metode de predare; el trebuie să-şi înscrie lecţia în repertoriul de operaţii logice de care este
capabil elevul căruia îi predă. Înscriindu-şi lecţia în vocabularul elevului căruia i se adresează, dascălul /
profesorul nu va influenţa doar stadii deja atinse de gândire, ci va formula cerinţe mai complexe, care să
conducă la o accelerare a dezvoltării gândirii.

2.3 Metodele de rezolvare a problemelor de Aritmetică

Prezentarea în acest curs a metodelor de rezolvare a problemelor de Aritmetică se înscrie pe direcţia

reevaluării metodelor tradiţionale din învăţământul matematic, ceea ce înseamnă transformarea acestui grup
de metode, considerate multă vreme doar ca mijloace de transmitere a cunoştinţelor de la catedră, într-o
modalitate eficientă de organizare şi îndrumare a activităţii cognitive, de activizare şi mobilizare a elevilor la
Matematică.
De obicei, metodele de învăţământ se definesc prin persistenţa unor caracteristici valabile la un
moment dat, pentru ca, sub incidenţa unor circumstanţe, aceste caracteristici să se metamorfozeze
imperceptibil într-o clasă complementară sau chiar contrară. Spre exemplu, o metodă tradiţională poate
evolua spre modernitate, în măsura în care părţile ei componente îngăduie restructurări inedite sau când
contextul aplicării acelei metode este cu totul nou. Desigur că în cazul acestor metode aşa ceva devine
posibil în cel de al doilea caz, utilizându-le alături de alte metode sau mijloace tehnice de instruire moderne.
În general, îmbinarea metodelor şi procedeelor tradiţionale cu cele moderne, imprimarea unui
pronunţat caracter activ metodelor de învăţământ este calea ce asigură realizarea obiectivelor perfecţionării
învăţământului. Selectarea metodelor didactice care să contribuie la antrenarea elevilor în activitatea şcolară
nu presupune renunţarea la cele folosite în mod obişnuit în procesul studierii Matematicii, în cazul nostru al
Aritmeticii. Este necesară însă o diminuare a metodelor expozitive, verbale, iar atunci când activităţile
3
didactice o cer, să li se imprime un puternic caracter activ. Totodată, pe lângă accentuarea caracterului activ
şi creator al acestor metode, se impune ca utilizarea acestora în predarea-învăţarea Aritmeticii să asigure o
îmbinare judicioasă a muncii independente a elevilor cu activitatea colectivă.
Tot practica şcolară este aceea care atestă că nici o metodă nu poate fi utilizată ca o reţetă şi izolat, ci
ca un sistem metodic de procedee, acţiuni şi operaţii care se structurează într-un grup de activităţi, funcţie de
o seamă de factori. Stabilirea sistemului metodic pentru fiecare segment al muncii didactice depinde de:

legile procesului învăţării,

obiectivele urmărite,

conţinutul ce se predă / învaţă,

nivelul clasei,

timpul afectat studiului.
Având în vedere finalitatea procesului de învăţământ matematic şi, în primul rând, latura sa
formativă, este necesar ca toate metodele, separat sau îmbinat, să contribuie la realizarea cu succes atât a
predării, cât şi a învăţării Matematicii / Aritmeticii. În cadrul lecţiilor sau a altor forme de activitate didactică,
pentru obţinerea unor rezultate pozitive în actul predării-învăţării Aritmeticii, dascălii / profesorii au obligaţia
să îmbine şi să folosească adecvat şi creator metodele didactice.
Tocmai în această idee a formării şi dezvoltării competenţelor de utilizare a metodelor prezentate în
acest volum, am inclus în ultimul capitol o serie de probleme propuse spre rezolvare cursanţilor.
În general, putem spune că metodologia didactică a creat un sistem, mai mult sau mai puţin coerent,
bazat pe stratificarea şi cumularea mai multor metode, atât pe axa evoluţiei matematice, cât şi pe plan
sincronic, metode care se corelează, se prelungesc unele în altele şi se completează reciproc, lucru care se va
vedea şi în acest curs.
Metodele prezentate în acest curs sunt metode active, deoarece prin utilizarea lor se crează astfel de
situaţii încât prin activitate proprie elevul este în măsură să găsească definiţia unei noţiuni matematice,
enunţul unei propoziţii, un algoritm de calcul, exemple şi contraexemple pentru o anumită teorie matematică.
Determinate de complexitatea obiectivelor urmărite, metodele prezentate aici constituie sisteme de
acţiuni care antrenează elevii în activitatea de învăţare. Pornind de la analiza fiecărei activităţi didactice şi
ţinând seama de multitudinea criteriilor valabile în alegerea procedeelor didactice, învăţătorul / profesorul
are obligaţia de a selecta acele pârghii didactice care solicită participarea activă a elevilor şi pun în evidenţă
latura formativ-educaţională a conţinutului noţional matematic, pentru a stimula dezvoltarea motivaţiei
învăţării Matematicii / Aritmeticii. Din atare considerente, înainte de a trece la dezbaterea problemelor de
Aritmetică şi a metodelor de rezolvare a lor, credem că sunt oportune, câteva observaţii în legătură cu
obiectivele pe care trebuie să le aibă în vedere învăţătorul / profesorul, atunci când se foloseşte de aceste
metode în procesul de predare-învăţare a Aritmeticii.

2.4 Obiectivele dascălului / profesorului de Matematică în legătură cu metodele de învăţământ

matematic

Metodele de învăţământ matematic sunt căile de realizare a obiectivelor informaţionale şi formative

ale lecţiei de Matematică şi ale activităţilor extraşcolare cu conţinut matematic. Ele pot fi privite din punctul
de vedere al dascălului / profesorului ca metode de predare, din punctul de vedere al elevului ca tehnici de
învăţare, cât şi din ambele sensuri, în adevărata concepere a interacţiuniii profesor-elevi şi a obiectivelor
educaţiei prin Matematică, ca metode de predare-învăţare a Matematicii în şcoală.
Principalul responsabil, dacă se poate spune aşa, de alegerea şi utilizarea adecvată a sistemului
metodologic pentru o anumită activitate didactică este, indiscutabil, dascălul / profesorul de Matematică,
care trebuie să aibă competenţe de specialist în domeniul Matematicii şi, totodată, aptitudini psiho-
pedagogice. Pentru derularea corespunzătoare a procesului instructiv-educativ, dascălul / profesorul de
Matematică trebuie să aibă permanent în vedere un veritabil decalog metodico-didactic, care să-i determine
principalele direcţii ale perfecţionării demersului didactic:

Să cunoască în profunzime componentele definitorii ale metodelor de învăţământ matematic şi pârghiile
folosirii acestora în procesul predării-învăţării Matematicii în şcoală, în strânsă corelaţie cu cercetările de
specialitate, de metodică sau de Psiho-pedagogie;

Să folosească adecvat metodele de predare-învăţare a Matematicii prin apelul la următoarele principii de
bază:
o concordanţa cu obiectivele operaţionale;
o adaptarea conţinutului predării la:
4
  particularităţile de vârstă,
 natura mijloacelor de învăţământ,
 calităţile de pedagog,
 stilul predării,
 experienţa şi competenţa sa didactică;

Să evite folosirea excesivă a formelor expunerii (povestirea, prelegerea). În acest context, accentul
actului educaţional va trebui direcţionat pe observaţiile psiho-pedagogice, dascălul / profesorul urmărind
valorificarea părţilor pozitive ale metodelor de învăţământ. De orientarea procesului de predare pe aceste
făgaşe va trebui să se ţină seama chiar şi în cazul apelului la metodele expunerii sistematice sau
conversaţiei;

Să eficientizeze învăţarea prin:
o descoperire,
o modelare,
o problematizare,
o instruire programată
şi să dinamizeze:
o povestirea,
o explicaţia,
o conversaţia,
o prelegerea,
în aşa fel încât să sporească dimensiunea activă a metodelor, în dauna efectelor pasive ale acestora;

Să accentueze latura formativă a metodei de învăţământ, dat fiind faptul că şcoala are un rol modelator în
această direcţie, iar societatea umană de mâine este una informativă. Eludând sau minimalizând latura
formativă, dascălul / profesorul poate să-l expună pe elev riscului de a nu-şi putea extrage, în timp util,
informaţia ştiinţifică de care are nevoie la un moment dat;

Să-i înveţe pe elevi cum să utilizeze corect şi eficient metodele de învăţământ matematic şi să-i înarmeze
cu tehnici de învăţare a Matematicii. Din această perspectivă, un rol pregnant îi revine învăţării prin
descoperire, metodă prin care elevul, îndrumat de învăţător / profesor, ajunge la decelarea elementelor
constitutive ale cunoştinţelor matematice, reuşind, prin construirea acestora, să-şi definească noţiunile
sau concepţiile respective. Ne găsim la acele segmente ale învăţării Matematicii / Aritmeticii când
dascălul / profesorul trebuie să echilibreze nivelul înţelegerii cu acela al reflecţiei;

Să scoată în evidenţă conceptele care se folosesc mai frecvent într-un capitol – cu alte cuvinte să fie
echidistant în folosirea metodelor şi să le adapteze funcţie de conţinutul temei pe care o predă;

Să elaboreze strategii didactice eficiente;

Să adopte metode de predare şi cercetare a Matematicii, bazate pe descoperirea unor metode, procedee şi
modalităţi de predare-învăţare;

Să nu folosească o singură metodă de predare, ci, din contră, să utilizeze o varietate de procedee
didactice, care să vină în întâmpinarea nevoilor clasei de elevi şi care să se adapteze din mers cu diverse
situaţii de învăţare.
Alegerea metodologiei de predare-învăţare a Matematicii / Aritmeticii se va face şi prin prisma
următoarei ierarhii a obiectivelor procesul de predare-învăţare:
1. formarea de atitudini şi capacităţi intelectuale,
2. formarea de priceperi şi deprinderi,
3. însuşirea cunoştinţelor.
în care (după cum se observă) achiziţia de cunoştinte se plasează abia pe locul trei, preferându-se acele
metode cu un pronunţat caracter formativ, care pot asigura un autentic exerciţiu de formare cognitivă,
afectivă, etică.

5
 CAPITOLUL 3: CLASIFICAREA PROBLEMELOR DE ARITMETICĂ

3.1 Despre problemele de Aritmetică

Studiul Aritmeticii dă posibilitatea elevilor de a-şi însuşi o serie de cunoştinţe de bază relative la
noţiunea de număr întreg sau fracţionar, la proprietăţile acestor numere, la relaţiile ce se pot stabili între ele,
precum şi la diferite operaţii ce se pot face cu numere întregi sau fracţionare.
Aritmetica, ca (sub)ramură a Matematicii, este vastă şi, de multe ori, dificilă pentru elevi.
În clasele I-VII, cursul de Aritmetică cuprinde numai acele părţi absolut necesare fiecărui om în viaţa
de toate zilele, ca:

numeraţia orală şi scrisă,

cele patru operaţii,

proprietăţile numerelor naturale şi ale celor patru operaţii,

reguli de divizibilitate,

operaţii cu numere fracţionare.
Dat fiind caracterul didactic al Matematicii şcolare, mijlocul cel mai potrivit pentru formarea
priceperilor de a aplica cunoştinţele teoretice din Aritmetică în calcule cu caracter practic îl constituie
rezolvarea unui număr mare de probleme variate. Aşa cum se precizezază şi în [9], rezolvările de probleme
ocupă un loc foarte important în învăţarea Aritmeticii. De multe ori se apreciază cunoştinţele la Aritmetică
ale unei persoane, numai după uşurinţa cu care aceasta rezolvă problemele de Aritmetică. În rezolvarea
problemelor se găseşte bine conturat scopul care se urmăreşte prin studiul Aritmeticii şi se pot lămuri
chestiuni teoretice. De asemenea, rezolvarea problemelor contribuie, în mare masură la dezvoltarea atenţiei,
gândirii, imaginaţiei şi a spiritului de observaţie. Prin rezolvarea de probleme se formează deprinderile de a
executa cu uşurintă calculele de Aritmetică şi de a aplica cunoştinţele teoretice în practică. Problemele cu
caracter practic se întâlnesc în toate domeniile de activitate ale omului. Datele ce intră în compunerea lor
sunt luate din viaţa de zi cu zi. Pentru aflarea rezultatului unei probleme se cere să se stabilească unele relaţii
şi în baza lor să se facă mai multe operaţii. Însă nici relaţiile şi nici ordinea operaţiilor nu este cunoscută, iar
pentru stabilirea lor se cere un efort de gândire.
Tehnica rezolvării problemelor de Aritmetică nu se poate obţine decât printr-o muncă bine
organizată şi de lungă durată; nu trebuie neglijată o latură principală a acestei munci şi anume dezvoltarea
capacităţii de generalizare a elevului. De multe ori, începătorii în studiul Aritmeticii nu se preocupă să
descopere într-o problemă, în structura ei interioară, particularitatea esenţială care o apropie de un grup de
probleme ce se rezolvă după aceeaşi schemă. De multe ori elevii văd în fiecare problemă propusă o problemă
nouă, care n-are nici o legătură cu cele rezolvate anterior.
Pentru reuşita rezolvării unei probleme se impune respectarea următoarelor reguli:
1. Problemele alese spre rezolvare să corespundă gradului de pregătire şi nivelului intelectual al celui ce
trebuie să le rezolve. Nu trebuie propuse spre rezolvare elevilor decât probleme în care se aplică cunoştinţe
însuşite de aceştia şi al căror grad de dificultate corespund nivelului dezvoltării lor intelectuale.
2. Însuşirea temeinică a enunţului problemei, astfel încât să fie clar ce se dă în problemă şi ce se cere de
aflat.
3. Examinarea legăturilor ce există între datele problemei, a dependenţei între mărimile date şi a mărimii a
cărei valoare o căutăm, pe baza cărora se trece la exprimarea relaţiilor aritmetice cu ajutorul simbolurilor
folosite (în general) în Matematică. Acesta este cel mai însemnat punct din rezolvarea problemelor, deoarece
conduce la descompunerea problemei date într-o serie de alte probleme simple, a căror rezolvare dă valoarea
necunoscută cerută în problemă.
4. Scoaterea în evidenţă din mulţimea datelor, a părţilor generale ce caracterizează un grup mai mare de
probleme, care se rezolvă după o anumită schemă specifică unui anumit tip de probleme. Acest fapt ajută la
formarea priceperii rezolvării problemelor tipice şi corespunde celei de a 8-a recomandări al lui G. Polya.
5. Formarea corectă a răspunsului cu ajutorul rezultatelor obţinute.
6. Verificarea rezultatelor aflate, aşa cum arată enunţul problemei.
În cele spuse mai sus s-a folosit mereu cuvântul problemă. Ce este o problemă? În general, prin
problemă se înţelege o frază sau un şir de fraze, care exprimă dependenţele între două sau mai multe mărimi
astfel încât, dacă se cunoaşte un număr necesar şi suficient de valori ale mărimilor date, se poate pune în
evidenţă o regulă, se poate stabili o relaţie, sau se pot afla valorile mărimilor cerute.
În cazul când numărul valorilor mărimilor date este insuficient, problema poate să aibă mai multe
soluţii, uneori chiar o infinitate, caz în care ea se numeşte problemă nedeterminată.
Exemplu:
6
P1. Într-un bloc sunt apartamente cu două şi cu trei camere. Să se afle câte apartamente cu două camere şi
câte cu trei camere sunt în acest bloc, dacă (în total) numărul camerelor este 64.
Rezolvare: Fie x-numărul apartamentelor cu două camere şi y-numărul apartamentelor cu trei camere.
Atunci, conform enunţului, avem:
2x+3y=64,
şi astfel:
3y=64-2x,
64 − 2 x
y= ,
3
1− 2x
y =21+ .
3
Deoarece y∈N∗, rezultă că:
x=3z+2, cu z∈0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10.
Deci:
(x,y)∈(2,20),(5,18),(8,16),(11,14),(14,12),(17,10),(20,8),
(23,6),(26,4),(29,2).
Soluţie: Numărul apartamentelor cu două camere poate fi: 2, 5, 8, 11, 14, 17, 20, 23, 26, sau 29, iar numărul
apartamentelor cu trei camere (corespunzător acestora) poate fi: 20, 18, 16, 14, 12, 10, 8, 6, 4, 2.
Dacă datele unei probleme sunt în număr mai mare decât numărul celor necesare, dar ele nu se
contrazic, atunci avem o problemă bine determinată, dar cu condiţie / condiţii superflue.
Exemplu:
Într-un coş sunt 84 de fructe: mere şi prune. Numărul merelor este cu 60 mai mic decât al prunelor,
iar prune sunt de 6 ori mai multe decât mere. Câte mere şi câte prune sunt în coş?
Rezolvare: Se observă că sunt prea multe date, dar care nu se contrazic. De aceea problema este bine
determinată, în sensul că soluţia ei este unică: în coş sunt 12 mere şi 72 de prune. Această soluţie se poate
obţine fie aritmetic (de exemplu, prin metoda figurativă), fie algebric.
Dacă datele unei probleme sunt în număr egal cu numărul celor necesare şi nu se contrazic, atunci
avem o problemă bine determinată, dar cu condiţii optimale.
Exemplu:
În problema de la exemplul precedent renunţăm fie la condiţia numărul merelor este cu 60 mai mic
decât al prunelor, fie la condiţia prune sunt de 6 ori mai multe decât mere.
Dacă datele problemei sunt în număr mai mare decât cel necesar şi, pe lângă aceasta ele se contrazic,
atunci problema este imposibilă. Astfel de probleme se pot obţine şi atunci când datele sunt în număr necesar
şi suficient, dar soluţia nu corespunde realităţii, în sensul că, de exemplu, se obţine un număr zecimal pentru
o categorie de obiecte care nu pot fi divizate.
Exemplu:
P1. Într-un coş sunt 84 de fructe: mere şi prune. Numărul merelor este cu 63 mai mic decât al prunelor, iar
prune sunt de 10 ori mai multe decât mere. Câte mere şi câte prune sunt în coş?
Rezolvare: Se observă că avem trei date în enunţul problemei şi că luând oricare două dintre ele problema
nu este verificată.

3.2 Clasificarea problemelor de Aritmetică

Din punct de vedere al numărului operaţiilor necesare pentru aflarea soluţiilor, problemele de
Aritmetică se împart în două mari grupe:

probleme simple şi

probleme compuse.
Numim probleme simple, acelea în care soluţia se obţine printr-o singură operaţie aritmetică.
Exemplu:
Într-o livadă sunt 28 de meri şi cu 13 mai mulţi peri. Câţi peri sunt în livadă?
Rezolvare: 28+13=41.
Soluţie: În livadă sunt 41 de peri.
Problemele în care rezultatul se obţine prin două sau mai multe operaţii aritmetice se numesc
probleme compuse.
Exemplu:
7
 Într-o livadă sunt meri şi peri. Ştiind că în total sunt 69 de pomi, iar numărul perilor este cu 13 mai
mare decât al merilor, să se afle câţi meri şi câţi peri sunt în livadă?
Rezolvare: Conform enunţului, putem găsi numărul merilor:
69-13=56,
56:2=28.
Acum determinăm numărul perilor:
28+13=41,
sau:
69-28=41.
Soluţie: În livadă sunt 28 de meri şi 41 de peri.
Această grupare a problemelor reprezintă treptele naturale prin care trece fiecare elev când începe
studiul Aritmeticii. Din clasele primare şi chiar mai târziu, se face cunoştinţă cu probleme simple şi pe
măsură ce se înmulţesc cunoştinţele de Aritmetică se trece la rezolvarea problemelor compuse.
În orice culegere de probleme, acestea sunt aranjate în ordinea în care se succed (şi) capitolele
studiate în Aritmetică. Astfel, avem probleme care se referă la:

numeraţia orală şi scrisă,

adunare,

scădere,

înmulţire,

împărţire,

ridicare la putere,

extragere de rădăcină pătrată,

divizibilitate,

calcul procentual, etc.
În cadrul unui capitol oarecare din culegeri, atât problemele simple cât şi cele compuse, se clasifică
după scopul imediat ce se urmăreşte: fie de a aplica o teoremă, o regulă, de a dezvolta judecata sau pentru a
forma deprinderile de a mânui cu uşurinţă calculul aritmetic.
În continuare prezentăm şi exemplificăm cele mai importante clase de probleme de Aritmetică. Dar,
pentru a face distincţie între metodele aritmetice şi cele algebrice, pentru a scoate în evidenţă utilitatea unei
metode sau alteia, ori de câte ori este posibil, vom prezenta şi soluţia algebrică. În general, algoritmul de
rezolvare algebrică a unei probleme de Aritmetică este următorul:

se fixează necunoscuta (necunoscutele) şi se noteză cu x (x, z, y, ..., dacă sunt mai multe);

se efectuează judecata problemei, stabilind relaţii pentru necunoscută (necunoscute), adică reformulăm
problema în limbajul necunoscutei (necunoscutelor), din care vor rezulta anumite expresii algebrice;

se stabileşte modelul logic al problemei, ecuaţia sau sistemul;

se rezolvă modelul logic, obţinându-se (sau nu) o soluţie;

se transferă rezultatul obţinut pe model, la problema dată şi se interpretează acest rezultat (când se şi
verifică soluţia).
Din categoria problemelor care se pot rezolva atât aritmetic, cât şi algebric, fac parte (cel puţin)
următoarele:

probleme de aflare a unui număr când se cunosc fracţii din el;

diverse probleme cu fracţii;

probleme care se rezolvă prin metoda mersului invers;

probleme care descriu o acţiune comună (mai multe robinete care umplu un bazin, mai mulţi muncitori
care efectuează o lucrare, etc.);

probleme cu procente;

probleme care se rezolvă cu regula de trei simplă;

probleme care se rezolvă prin metoda reducerii la unitate;

probleme de mişcare, ş.a..
Cele mai întâlnite clase de probleme de Aritmetică sunt următoarele:

exerciţiile,

problemele teoretice,

problemele practice,

problemele artificiale,

probleme recreative.
Observaţie: Trebuie să precizăm, aşa cum se remarcă şi în [24], faptul că unii profesori nu dau importanţă
rezolvării aritmetice a problemelor din clasele V şi VII, poate (şi) din cauza faptului că nu cunosc aceste
8
metode, şi se rezumă la a efectua doar raţionamente algebrice. Aceasta este o deficienţă a procesului
instrutiv-educativ prin Matematică, deoarece elevii trebuie învăţaţi cu raţionamentele aritmetice, pentru a li
se forma şi dezvolta gândirea matematică, prin descompunerea unei probleme compuse în probleme mai
simple, deoarece fiecare operaţie efectuată de elev corespunde rezolvării unei probleme pe care el trebuie să
o formuleze. Trecerea la rezolvarea algebrică a unei probleme trebuie să se facă numai dacă elevul cunoaşte
rezolvarea aritmetică şi stăpâneşte calculul cu simboluri.

3.3 Descrierea şi exemplificarea principalelor clase de probleme de Aritmetică

3.3.1 Exerciţiile

Acestea sunt probleme uşoare, formulate de obicei cu date mici, care servesc pentru aplicarea unei
reguli, a unei teoreme demonstrate la clasă sau pentru a pune în evidenţă unele proprietăţi ale numerelor şi
operaţiilor.
Rezolvarea de exerciţii presupune efectuarea conştientă şi repetată a unor operaţii şi acţiuni în
vederea formării de priceperi şi deprinderi, pentru dezvoltarea unor capacităţi intelectuale. Exerciţii, ca
operaţii mintale, se rezolvă în toate momentele lecţiei.
De exemplu, în cadrul evenimentului de reactualizare a cunoştinţelor anterior însuşite, exerciţiile
efectuate uşurează învăţarea noilor cunoştinţe. În evenimentul de prezentare a noului material determină
descoperirea de către elev de noţiuni, proprietăţi, algoritmi noi. Cu ajutorul exerciţiilor se asigură fixarea
noilor cunoştinţe în evenimentele de asigurare a reţinerii, a transferului, a obţinerii de performanţă. Evaluarea
performanţei se relizează (tot) prin exerciţii.
Tipurile de exerciţii sunt numeroase. În rezolvarea unora este nevoie ca rezolvitorul să posede o
gândire creatoare, problema neîncadrându-se în tipurile de exerciţii învăţate.
Prin rezolvarea de exerciţii se urmăreşte, în primul rând, să se dea modele de rezolvări, care ulterior
să îl determine pe elev să rezolve atât probleme de tipurile prezentate, cât şi descoperirea de noi metode sau
algoritmi.
La Aritmetică exerciţiile pot fi:
-Exerciţii de recunoaştere a unor noţiuni, proprietăţi, formule, etc.
-Exerciţii de autoinstruire, prin care se urmăreşte însuşirea de cunoştinţe noi, pornind de la cunoştinţe
anterior însuşite.
-Exerciţii de aplicare imediată a unor formule sau algoritmi care se propun pentru asigurarea conexiunii
inverse, în scopul formării de priceperi şi deprinderi.
-Exerciţii de calcul mintal.
Rezolvarea celor mai multe exerciţii cere mai puţină judecată, un raţionament simplu, de cele mai
multe ori se reduce la aplicarea tehnicii diferitelor operaţii şi a deprinderilor calculului aritmetic.
Exemplu:
2
P1: Să se afle două numere a căror sumă este 532 şi raportul lor este .
5
Rezolvare: Fie a şi b cele două numere, unde a >b. Atunci:
a 2
a+b=532 şi = .
b 5
Aplicând o regulă de la proporţii derivate, se obţine că:
a+b 5+2
= ;
b 5
532 7
= ;
b 5
532 ⋅ 5
b= =380;
7
380+a=532;
a=532-380;
a=152.
Soluţie: Numerele căutate sunt: 152 şi 380.
Sunt cazuri când într-o problemă / exerciţiu, dependenţa între mărimile date nu se exprimă prin
9
cuvinte, ci cu ajutorul simbolurilor folosite în Matematică. De exemplu, să se calculeze expresia:
E=7:[4+3(12-5⋅3+8):4]-12.
Asemenea exerciţii servesc la formarea deprinderilor de calcul aritmetic.

3.3.2 Probleme teoretice

Aceste probleme sunt mai dificile decât exerciţiile şi ele urmăresc prin rezolvarea lor dezvoltarea
puterii de judecată, asimilarea temeinică a cunoştinţelor teoretice din Aritmetică, aflarea diferitelor
proprietăţi ale numerelor şi formarea gustului pentru studiul Matematicii, tocmai de aceea ele se numesc
probleme teoretice.
Multe din problemele teoretice, pentru a le face mai interesante sau mai plăcute pentru rezolvare,
sunt redate într-o formă în aparenţă practică (vezi [9]).
Exemplu:
P1: Suma a două numere zecimale este egală cu 342,959. Dacă numărului mai mare i-am muta virgula spre
stânga peste două cifre, iar celui mai mic cu o cifră spre stânga, atunci suma lor ar fi egală cu 11,49989.
Care sunt termenii adunării?
α) Rezolvare aritmetică: Dacă s-ar muta virgula celor două numere pe care le căutam numai peste o cifră la
stânga, fiecare din ele s-ar micşora de 10 ori, iar suma ar trebui să fie:
342,959:10=34,2959,
deci cu:
34,2959-11,49989=22,79601
mai mare decât cea dată în problemă. Această diferenţă provine din faptul că primul număr a fost micşorat de
10 ori, nu de 100 de ori, aşa cum se spune în problemă, deci, ea reprezintă:
1 1 9
- =
10 100 100
din primul număr. Rezultă că:
9
din numărul mare corespunde la 22,79601;
100
1 22,79601
din numărul mare corespunde la ;
100 9
100
din numărul mare corespunde la:
100
100
22,79601 =253,289.
9
Aşadar numărul mare este egal cu 253,289, iar numărul mic este egal cu:
342,959-253,289=89,67.
β) Rezolvare algebrică: Fie x şi y cele două numere, cu x>y.
Conform enunţului problemei avem sistemul:
 x + y = 342,959

 x y .
+
100 10 = 11, 49989

 x = 253,289
Soluţia acestui sistem este  , ceea ce reprezintă cele două numere.
 y = 89,67
Soluţie: Cele două numere sunt: 253,289 şi 89,67.

3.3.3 Probleme practice

Problemele care conţin date luate din lumea înconjurătoare, legate de procesul de producţie, aşa cum
se desfăşoară el în realitate, în mine, uzine şi pe ogoare, aplicaţii tehnice, calcule financiare, din comerţ, etc.,
se numesc probleme practice.
Exemplu:
P1: Pentru încălzitul unei camere s-a consumat în 3 luni o cantitate de cărbune. Ştiind că în prima lună s-a
consumat a noua parte din cărbune, în a doua lună trei optimi din rest, iar în a treia cu 1120 kg mai mult
10
decât în a doua lună, care a fost cantitatea de cărbune consumată în cele trei luni?
1 8
α) Rezolvare aritmetică: În prima lună s-a consumat din cantitatea de cărbune şi a mai rămas din
9 9
3 3 8 1
cantitate. În a doua lună s-a consumat din rest, adică · = din toată cantitatea. În a treia lună s-a
8 8 9 3
1 1 1
consumat din toată cantitatea + 1120 kg. Deci consumul total = din toată cantitatea + din toată
3 9 3
1
cantitatea + din toată cantitatea + 1120 kg.
3
1 3 3 7
Dar: + + = din toată cantitatea de cărbune.
9 9 9 9
2
Pentru a obţine întreaga cantitate de cărbune existentă iniţial ne mai trebuie din ea, aceasta fiind
9
2
dată în kg. Deoarece din toată cantitatea de cărbune corespunde la 1120 kg, atunci cantitatea de cărbune
9
9
consumată este de 1120· =5040 kg.
2
β) Rezolvare algebrică:
1. Fie x cantitatea iniţială de cărbune.
2. Cât s-a consumat în prima lună?
1
⋅x.
9
3. Cât a rămas după prima lună?
1 8
x- ⋅x= ⋅x.
9 9
4. Cât s-a consumat în luna a doua?
3 8 1
· ⋅x= ⋅x.
8 9 3
5. Cât s-a consumat în luna a treia?
1
⋅x+1120 kg.
3
6. Care este consumul total în cele trei luni?
1 1 1 7
⋅x+ ⋅x+ ⋅x+1120 kg= ⋅x+1120 kg.
9 3 3 9
7. Care a fost cantitatea de cărbune existentă iniţial?
7
x= ⋅x+1120 kg, deci x=5040 kg.
9
Soluţie: Cantitatea cerută a fost de 5040 kg de cărbune.

3.3.4 Probleme artificiale

Sunt cazuri când problemele formulate cu ajutorul datelor scoase din viaţa de toate zilele sunt prea
grele pentru elevi, fie din cauza dependenţelor complicate dintre mărimile ce intră în probleme, fie din cauza
numerelor prea mari. De aceea, pentru a uşura studiul Aritmeticii, se compun o serie de probleme luate din
imaginaţia autorului, însă cât mai aproape de realitate. Asemenea probleme se numesc probleme artificiale.
Ele fac puntea de trecere între cele teoretice şi cele practice. În momentul când fantezia celui care compune o
problemă trece peste orice limită, atunci rezolvarea problemei devine lipsită de interes, crează o falsă idee
despre aplicaţiile Aritmeticii, se pierde timp fără rost şi de multe ori în loc ca învăţarea Aritmeticii să-l atragă
pe elev, îl dezgustă.
Exemplu:
11
 O persoană a 327417 fire de păr pe cap. Ştiind că la fiecare pieptănătură îi cad 5 fire de păd din
cap, şi că în fiecare zi de piaptănă de 3 ori, să se determine după câte zile persoana respectivă ajunge să
aibă 200000 de fire de păr pe cap?
În astfel de cazuri, asemenea probleme devin dăunătoare scopului pe care-l urmărim prin studiul
Aritmeticii. De aceea, se impune ca ele să fie îndepărtate.
Aşadar compunerea problemelor artificiale cere mult discernământ.
Exemplu:
P1: O vulpe urmărită de un ogar are un avans de 49 sărituri înaintea lui. După câte sărituri ogarul va
ajunge vulpea, ştiind că el face 6 sărituri în timp ce vulpea face 7 sărituri, iar 3 sărituri de ale ogarului fac
cât 4 de ale vulpii?
α) Rezolvare aritmetică: Se observă că în timp ce ogarul face 6 sărituri, vulpea face 7 sărituri, iar 6 sărituri
de ale ogarului fac cât 8 sărituri de ale vulpii. Deci după fiecare 6 sărituri, ogarul se apropie de vulpe cu o
distanţă egală cu cea a unei sărituri de a ei. De aici reiese că ogarul va ajunge vulpea după 49⋅6=294 sărituri.
β) Rezolvare algebrică: Fie a lungimea unei sărituri de-ale ogarului, b-lungimea unei săriturii de-ale vulpii,
x-viteza ogarului şi y-viteza vulpii. Atunci, din datele problemei, obţinem sistemul:
 6 a 7b
 =
 x y ,
3a = 4b

8y
de unde rezultă că x= . Dacă c este distanţa pe care o străbate ogarul şi d este distanţa pe care o străbate
7
vulpea până la întâlnirea lor, atunci:
c d
 =
x y .
c = d + 49b

Rezultă:
7( d + 49b) d
= ,
8y y
deci:
d=343b,
iar
c=343b+49b=392b,
3
c=392⋅ a,
4
c=294a.
Soluţie: Aşadar ogarul va ajunge vulpea după 294 de sărituri.

3.3.5 Probleme recreative

Problemele care conţin chestiuni distractive, cu toate că în rezolvarea lor cer raţionamente riguroase
din punct de vedere matematic, se numesc probleme recreative.
Asemenea probleme constituie un material interesant pentru atingerea scopului urmărit prin predarea
Matematicii / Aritmeticii, deoarece, prin unele probleme recreative, se obţin cunoştinţe, se învaţă unele
proprietăţi noi, despre diferite obiecte sau fenomene matematice. Pe de altă parte, problemele recreative, prin
forma lor atrăgătoare, antrenează pe multi elevi la rezolvarea lor şi odată cu aceasta contribuie la dezvoltarea
spiritului de observaţie, a atenţiei, a gândirii şi la formarea gustului pentru studiul Matematicii / Aritmeticii.
Farmecul rezolvării acestor probleme constă nu în ghicirea soluţiei, ci în şirul de raţionamente care
duc la rezultatul destul de ascuns, în felul cum este enunţată problema.
Exemplu:
P1: Pe o masă se găsesc 8 bile la fel ca formă, culoare şi mărime. Toate sunt construite din acelaşi material.
Una din bile este cu puţin mai uşoară decât celelalte 7, dar nu se ştie care este. Cum se poate găsi, numai
prin două cântăriri, care este cea mai uşoară bilă?
Rezolvare: Se dau 2 bile la o parte, iar pe cele 6 le punem pe un cântar astfel: 3 să fie pe un taler şi 3 pe
12
celălalt taler. Dacă greutatea bilelor de pe primul taler este egală cu greutatea bilelor de pe al doilea taler,
atunci una din cele două bile puse deoparte, e mai uşoară şi printr-o a doua cântărire se poate găsi care este
aceea.
Dacă grupele nu sunt egale, atunci bila mai usoară se află în grupa de 3 bile care cântăreşte mai
puţin. Se dau la o parte bilele din celălalt taler şi din grupa unde se află bila mai uşoară se lasă una şi două le
punem pe talerele cântarului. Dacă acestea sunt egale, bila lasată e cea mai uşoară.

13
 CAPITOLUL 4: CLASIFICAREA ŞI DESCRIEREA METODELOR DE REZOLVARE A
PROBLEMELOR DE ARITMETICĂ

4.1 Clasificarea metodelor de rezolvare a problemelor de Aritmetică

În continuare prezentăm cele mai importante metode de rezolvare a problemelor de Aritmetică. Şi

aici, ca şi în capitolul precedent, din aceleaşi considerente, ori de câte ori este posibil, vom prezenta şi soluţia
algebrică.
În Matematică / Aritmetică, există o infinitate de probleme variate, unele se rezolvă într-un anumit
fel, altele în alt fel; modul de a rezolva un grup de probleme, de multe ori nu se potriveşte pentru alt grup, de
aceea este imposibil de a găsi o metodă care să ne conducă în toate cazurile la rezultatul căutat. De
asemenea, o metodă generală cu care se poate rezolva orice problemă nu există, se pot da, totuşi, unele
îndrumări sau indicaţii care canalizează cercetările într-o anumită direcţie, uşurând găsirea soluţiilor cerute.
În general, clasificarea metodelor didactice reprezintă încă o problemă controversată ce alimentează
noi discuţii şi experimentări. În plus, numărul metodelor utilizate în învăţământul matematic este mare şi
acest număr sporeşte atât prin elaborarea unor metode noi, cât şi prin importanţa pe care o dobândesc unele
procedee de predare a anumitor teme, transformându-le, astfel, în metode. Din această perspectivă, stabilirea
criteriilor clasificării metodelor de rezolvare a problemelor de Aritmetică şi a interdependenţei lor în cadrul
amplului proces de predare-învăţare a Aritmeticii, rămâne încă deschisă.
Totuşi, putem spune că metodele de rezolvare a problemelor de Aritmetică se împart în două mari
grupe:

metode generale şi

metode particulare.
Metodele generale sunt acelea care se pot aplica la un număr foarte mare de probleme. Se cunosc
două metode generale:

analiza şi

sinteza,
şi care (după cum vom vedea mai târziu) se folosesc nu numai în Aritmetică, ci şi în alte ramuri ale
Matematicii, cum sunt Algebra, Geometria şi Trigonometria, sau Analiza matematică. Analiza şi sinteza sunt
metode ştiinţifice de investigare, care se folosesc pe o scară largă în studiul Aritmeticii, fie pentru a găsi
proprietăţi noi, a demonstra o teoremă sau în rezolvarea diferitelor probleme.
Metodele particulare sunt acelea care se pot aplica la rezolvarea unui grup restrâns de probleme. De
multe ori, metodele particulare conduc mai uşor, mai frumos şi mai elegant la soluţia problemei, decât
analiza şi sinteza, care în unele cazuri sunt foarte greu de aplicat. Dintre metodele particulare amintim:

metoda directă,

metoda ipotezelor,

metoda reducerii la unitate,

metoda comparaţiei,

metoda retrogradă,

metoda figurativă,

metoda reducerii la absurd,

regula de trei simplă, etc.
Schematic, clasificarea metodelor pentru rezolvarea problemelor de Aritmetică poate fi prezentată
astfel:

Metode generale:
o sinteza,
o analiza.

Metode particulare:
o pentru rezolvarea problemelor teoretice şi demonstraţii:
 metoda reducerii la absurd,
 metoda inducţiei matematice;
o pentru rezolvarea problemelor practice:
 metoda directă,
 metoda ipotezelor,
 metoda reducerii la unitate,
 metoda comparaţiei,
 metoda retrogradă,
14
  metoda figurativă,
 metoda conjugată,
 regula de trei simplă,
 regula de trei compusă,
 metoda calcului procentual,
 metoda împărţirii în părţi proporţionale, etc..
Desigur că cele mai interesante probleme de Aritmetică sunt acelea la care se aplică pentru rezolvare
o combinaţie de metode de raţionament, asigurându-se, totodată, realizarea transferului.

4.2 Descrierea metodelor de rezolvare a problemelor de Aritmetică

4.2.1 Metode generale

4.2.1.1 Sinteza
Demonstraţia unei propoziţii matematice constă într-un număr finit de raţionamente ce se efectuează
urmând anumite legi şi într-o anume ordine, pentru a dovedi valoarea de adevăr a propoziţiei respective.
Sinteza este un cuvânt de origine grecească, synthesis, care înseamnă stângerea într-un întreg a
părţilor componente care au fost despărţite. În logică, sinteza este o metodă de raţionament care constă în
faptul că desfăşurarea gândirii se face de la simplu la compus sau de la cunoscut la necunoscut.
Demonstraţia în care se porneşte de la propoziţii particulare spre propoziţii generale se numeşte
demonstraţie sintetică (metodă inductivă sau prin sinteză). În acest tip de demonstraţie se porneşte de la
cunoscut spre necunoscut, adică pornind de la o propoziţie despre care ştim că este adevărată, se deduc din
ea propoziţii care, de asemenea, sunt adevărate şi ultima este ceea care trebuie demonstrată. Raţionamentele
sunt legate prin implicaţii adevărate (silogisme). Gândirea elevului este dirijată pentru a se răspunde la
întrebarea Dacă ştiu . . . ce pot să aflu?.
Aşadar, în Matematică, sinteza este o metodă de rezolvare (demonstraţie şi / sau cercetare) foarte des
utilizată şi care constă în faptul că, plecând de la o teoremă cunoscută, de la diferite proprietăţi învăţate, sau
de la datele problemei, căutăm să ajungem la un rezultat apropiat de cel pe care-l urmărim; apoi, plecând de
la acest rezultat, căutăm să găsim alt rezultat, şi tot aşa, din aproape în aproape, se pune în evidenţă teorema
ce trebuia să o demonstrăm, o proprietate nouă, sau se află soluţiile căutate ale problemei.
Schematic, am putea spune că: demonstraţia prin sinteză este o metodă generală prin care, pentru a
demonstra o teoremă, a deduce o proprietate sau a găsi soluţia unei probleme, se trece de la o propoziţie
cunoscută E la o altă propoziţie cunoscută D, apoi de la propoziţia D la a treia propoziţie C şi (tot) aşa, din
aproape în aproape, până când ajungem la propoziţia A, care ni s-a cerut să fie stabilită.
În rezolvarea problemelor, sinteza se aplică astfel: se consideră două din datele problemei şi cu ele
se compune o problemă simplă, apoi cu alte două date, sau cu rezultatul de la prima problemă simplă şi cu o
altă dată a problemei se compune o nouă problemă simplă şi aşa mai departe până dăm peste o problemă
simplă a cărei soluţie este chiar rezultatul cerut de problemă.
Exemplu de teoremă demonstrată prin sinteză:
T. Dacă numitorul unei fracţii conţine în descompunerea sa în factori primi doar puteri ale lui 2 sau 5,
atunci ea se poate transforma într-o fracţie zecimală finită.
Demonstraţie: Pornim de la ceea ce se dă în enunţul teoremei.
a
1. Considerăm o fracţie ireductibilă .
b
2. Conform ipotezei, b=2m⋅5n.
3. Rezultă că fracţia are loc egalitatea:
a a
= m n .
b 2 ⋅5
4. Acum distingem trei cazuri:
Cazul I: m=n. În acest caz avem:
a a
= n ,
b 10
a
şi deci se poate transforma într-o fracţie zecimală finită.
b
15
Cazul II: m>n. În acest caz amplificăm fracţia cu 5m-n şi obţinem:
a 5m − n ⋅ a
= ,
b 10m
care este o fracţie de tipul celei de la Cazul I.
Cazul III: m<n. În acest caz amplificăm fracţia cu 2n-m şi obţinem tot o fracţie de tipul celei de la Cazul I.
Exemplu de problemă rezolvată prin sinteză:
P1: Într-un atelier lucrează două echipe de muncitori: una cu 6 muncitori, care fac 23 piese pe zi fiecare,
alta cu 8 muncitori, care fac fiecare 19 piese pe zi. Aflaţi valoarea pieselor executate într-o zi de cele două
echipe, dacă o piesă costă 5300 lei.
Rezolvare:
Se dă:

o echipă de 6 muncitori, care realizează câte 23 piese pe zi fiecare;

o echipă cu 8 muncitori, care realizează fiecare 19 piese pe zi;

o piesă valorează 5300 lei.
Se cere:

Valoarea pieselor executate într-o zi de cele două echipe.
1. Cunoscând numărul muncitorilor din prima echipă şi numărul pieselor realizate pe zi de fiecare, aflăm
numărul pieselor executate de prima echipă într-o zi. Problema simplă este:
-Câte piese execută prima echipă pe zi?
23⋅6=138 (piese).
2. Analog pentru echipa a doua:
-Câte piese execută a doua echipă pe zi?
8⋅19=152 (piese).
3. Acum putem afla numărul total de piese executate de cele două echipe pe zi:
-Câte piese fac cele două echipe pe zi?
138+152=290 (piese).
4. Cunoscând numărul pieselor şi valoarea unei piese, putem afla valoarea totală a pieselor:
-Care este valoarea pieselor executate într-o zi de cele două echipe?
5300⋅290=1537000 (lei).
Soluţie: Valoarea căutată este de 1537000 lei.
Din exemplul prezentat se poate scoate în evidenţă unele particularităţi specifice metodei de
demonstraţie prin sinteză:

Plecând de la datele problemei, adică de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la compus, metoda este uşor
însuşită de începători, mai ales în rezolvarea acelor probleme unde datele sunt în aşa fel aranjate, încât arată
aproape singure mersul rezolvării.

Rezultatele obţinute la rezolvarea problemelor simple pot deveni date pentru compunerea altor probleme
simple.

După întocmirea unei probleme simple urmează imediat rezolvarea ei.

Această metodă poate deveni greoaie, mai ales atunci când cele două sau trei date ce servesc la
compunerea unei probleme simple nu sunt aşezate la rând în problemă. Din cauza aceasta, de multe ori se
rezolvă probleme simple ale căror rezultate nu le putem folosi, sau alteori nu se reuşeşte să se aleagă cele
mai potrivite date cu care să se compună o problemă simplă ce ne apropie de rezultatul definitiv.

În demonstrarea teoremelor, această metodă cere cunoştinţe multe şi temeinice, iar greutatea cea mai
mare constă tocmai în faptul de a şti, de la care anume cunoştinţe teoretice să plecăm pentru a ajunge la
rezultatul căutat; sinteza nu ne dă nici o indicaţie în acest sens.

De multe ori nu este pe deplin justificat de ce trebuie să luăm anumite date pentru compunerea
problemelor simple în locul altora.

Nu întotdeauna sinteza ne arată precis, ce întrebări se pot formula la problemele simple ce le compune
rezolvitorul, deoarece, unei probleme simple i se pot formula mai multe întrebări.
În concluzie, metoda sintetică este greu de aplicat în rezolvarea anumitor probleme, însă aceasta nu
înseamnă să renunţăm la ea, ci, din contră, merită să fie învăţată, deoarece prin aplicarea ei se respectă
principiul paşilor mici, mersul de la cunoscut la necunoscut. În multe probleme se ajunge mai uşor la rezultat
prin aplicarea sintezei. Această metodă se poate folosi cu succes la o problemă care este aplicarea directă a
unei teoreme învăţate sau când avem destule indicaţii care să ne conducă spre rezultatul cerut.

16
 4.2.1.2 Analiza
Demonstraţia în care se porneşte de la propoziţii generale spre propoziţii particulare se numeste
demonstraţie analitică (deductivă sau prin analiză).
În acest tip de demonstraţie se înaintează de la necunoscut spre cunoscut, de la ceea ce se caută la
ceea ce este cunoscut ca adevărat. Propoziţia ce trebuie dovedită ca adevărată se înlocuieşte pe rând cu
propoziţii echivalente cu ea. Acest şir de propoziţii se termină cu o propoziţie despre care se cunoaşte că este
adevărată. Nu se afirmă nimic despre valoarea de adevăr a propoziţiilor care intervin în lanţ, decât că ele sunt
echivalente, adică au aceeaşi valoare de adevăr cu propoziţia de la care s-a pornit. Când ajungem la ultima
propoziţie din lanţul de echivalenţe, atunci, aceasta fiind una cunoscută ca adevărată, ne convingem că şi
cele anterioare sunt adevărate. Raţionamentele sunt legate prin relaţia de echivalenţă.
Gândirea elevului trebuie dirijată pentru a răspunde la întrebarea Ce trebuie să ştiu pentru a dovedi
că … ?.
Analiza provine din cuvântul de origine grecească analysis, care se poate traduce prin
descompunerea unui corp compus, sau a unui fenomen în părţile sale componente. În logică, analiza este o
metodă de raţionament care constă în faptul că desfăşurarea gândirii se face de la necunoscut la cunoscut, sau
se mai înţelege şi descompunerea unei gândiri în judecăţile componente.
Aşa cum am precizat mai sus, în Matematică, metoda de demonstraţie prin analiză se aplică pornind
de la întrebarea problemei sau de la necunoscut şi anume: se presupune că rezultatul este cunoscut, apoi se
cercetează ce consecinţe se pot deduce din această presupunere. În felul acesta se reduce problema sau
teorema necunoscută la alta mai puţin necunoscută, aceasta la rândul ei se reduce la una şi mai puţin
necunoscută şi astfel se raţionează din aproape în aproape până când dăm peste o teoremă cunoscută sau
peste o problemă simplă care se rezolvă direct.
În rezolvarea problemelor, analiza se aplică astfel: se caută a se descompune problema dată în alte
probleme simple, plecându-se de la întrebarea problemei. Se caută mărimile cunoscute sau necunoscute, cu
ajutorul cărora se compune o problemă simplă, care să aibă aceeaşi întrebare cu a problemei date. Apoi se
formează alte probleme simple, în care datele din prima problemă simplă devin mărimi căutate în a doua
problemă simplă şi aşa mai departe, până când dăm peste o problemă simplă ce se poate rezolva fără nici o
dificultate.
Exemplu:
P1: Într-o bibliotecă sunt 560 manuale de Matematică, Fizică şi Chimie. Manualele de Chimie sunt cu 253
mai puţine decât cele de Matematică, iar cele de Fizică sunt cu 22 mai multe decât cele de Chimie. Câte
manuale din fiecare fel sunt în bibliotecă?
α) Rezolvare aritmetică:
Se dă:

În bibliotecă sunt 560 cărţi de Matematică, Fizică şi Chimie;

Manualele de Chimie sunt cu 253 mai puţine decât cele de Matematică;

Manualele de Fizică sunt cu 22 mai multe decât cele de Chimie.
Se cere:

Câte cărţi de fiecare fel sunt în bibliotecă?
Plecând de la întrebarea problemei, primele probleme simple sunt:
-Câte manuale de Chimie, câte de Fizică şi câte de Matematică sunt?
Pentru a răspunde la aceste întrebări ar trebui să exprimăm numărul de manuale de fiecare tip,
funcţie de numărul de manuale de un singur fel. Observăm că numărul manualelor de Fizică şi Matematică
este exprimat funcţie de numărul manualelor de Chimie; cele de Matematică sunt cu 253 mai multe, iar cele
de Fizică cu 22 mai multe decât cele de Chimie. Deci soluţia problemei ar fi:
1. Câte manuale de Chimie sunt?
(560-253-22):3=95 (manuale).
2. Câte manuale de Fizică sunt?
95+22=117 (manuale).
3. Câte manuale de Matematică sunt?
253+95=348 (manuale).
β) Rezolvare algebrică: Fie x-numărul manualelor de Matematică, y-numărul manualelor de Fizică şi z-
numărul manualelor de Chimie. Din datele problemei obţinem sistemul:

17
  x + y + z = 560  x = 348
 
 z = x − 253 , a cărui soluţie este  y = 117 .
 y = z + 22  z = 95
 
Soluţie: În bibliotecă sunt: 348 manuale de Matematică, 117 manuale de Fizică şi 95 manuale de Chimie.
Din exemplul prezentat mai sus, observăm trasăturile caracteristice ale acestei metode:

Se presupune teorema demonstrată (sau problema rezolvată), se stabilesc consecinţele ce decurg din
această presupunere, consecinţe cunoscute sau uşor de stabilit; acestea la rândul lor se reduc la altele până
dăm peste una evidentă.

În rezolvarea problemei se porneşte de la cerinţa acesteia spre date ei.

Calculele nu se efectuează odată cu formularea problemelor simple, ci se prezintă numai schematic
raţionamentele.

Când, în sfârşit, ajungem la ultima problemă simplă se face rezolvarea ei imediat şi, în baza datelor
problemei, se fac toate calculele în ordine inversă.

Dacă în rezolvarea problemelor prin sinteză s-au întâlnit dificultăţi în ceea ce priveşte alegerea datelor sau
a întrebărilor puse, la aplicarea analizei aşa ceva nu se întâmplă, deoarece se prezintă un lanţ de judecăţi
bine închegat, care face ca datele unei probleme simple să fie mărime de căutat în altă problemă simplă.
Singura dificultate (dacă putem vorbi de aşa ceva) este ca trecerea de la o problemă simplă la alta să se
facă pe bază de raţionamente logice. Dacă acest principiu nu este respectat, se ajunge la rezultate
incomplete sau greşite.

4.2.1.3 Metoda analitico-sintetică

De multe ori, în Matematică/Aritmetică, întâlnim probleme ce nu pot fi rezolvate folosind numai una
din cele două metode generale prezentate mai sus: analiza şi/sau sinteza. Pe de altă parte, deoarece în calea
sintetică este necesar ca elevul să intuiască propoziţia particulară (cunoscută) adevărată, este mai dificilă
această judecată decât aceea care transformă propoziţia de demonstat într-o propoziţie echivalentă până ce
găseşte pasul de trecere de la particular la general.
De aceea, în demonstrarea multor propoziţii matematice sau în rezolvarea unor probleme, se aplică
ambele căi, adică se foloseşte o metodă combinată din cele două metode, şi anume metoda analitico-sintetică
(sau sintetico-analitică), care se aplică în mai multe feluri; de exemplu:

Plecăm de la datele problemei urmând calea sintezei. În momentul când nu ştim ce date trebuie să luăm
pentru a forma o nouă problemă simplă, al cărei rezultat să se apropie şi mai mult de soluţia problemei
date, ne oprim şi în continuarea rezolvării problemei folosind analiza.

Când încercăm să rezolvăm o problemă prin sinteză şi nu suntem siguri de cele două date ce trebuie luate
pentru a forma o problemă simplă, al cărei rezultat să ne ajute în găsirea altor date necesare pentru
rezolvarea problemei, aplicăm analiza până se găsesc cele două date, apoi se continuă cu prima metodă. Se
pare că, de multe ori când rezolvăm o problemă prin sinteză folosim, în mod spontan, fără a ne da seama pe
moment, şi analiza. De aceea, aceste două metode sunt strâns legate una de alta.

Se începe rezolvarea problemei aplicând analiza, în felul acesta se descompune problema dată în alte
probleme (tot) compuse, dar mai puţin complicate, în rezolvarea cărora se aplică sinteza, iar apoi
(eventual) analiza.
Exemplu:
P1: În trei lăzi se găseşte zahăr cu 9000 lei kg, în valoare de 2025000 lei. Dacă din prima ladă se toarnă în
a doua 26 kg şi în a treia 23 kg, atunci în fiecare ladă va fi aceeaşi cantitate de zahăr. Câte kg de zahăr au
fost în fiecare ladă la început?
α) Rezolvare aritmetică:
Se dă:

1 kg zahăr costă 9000 lei;

În 3 lăzi se află zahăr în valoare de 2025000 lei;

Când din prima ladă se toarnă 26 kg în a doua ladă şi 23 kg în a treia ladă, în lăzi se află aceeaşi cantitate
de zahăr.
Se cere:

Câte kg de zahăr au fost în fiecare ladă?
Se dă cât valorează zahărul şi cât costă 1 kg, deci se poate afla câte kg de zahăr au fost în cele trei
lăzi:
1. Câte kg de zahăr au fost în cele trei lăzi?
18
 2025000:9000=225 kg.
Continuăm cu metoda analitică, deci plecând de la cerinţa problemei (pe care o privim ca pe o
problemă simplă) şi utilizând această (nouă) dată (informaţie). Dar, pentru a răspunde la întrebarea
problemei, trebuie să aflăm câte kg de zahăr au fost la sfârşit în fiecare ladă, ceea ce se poate traduce în
următoarea problemă simplă:
-Câte kg de zahăr au fost la început în fiecare ladă?
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să aflăm câte kg de zahăr au fost la sfârşit în fiecare ladă.
Deci problema simplă este:
-Câte kg au fost în fiecare ladă la sfârşit?
Deci, continuăm problema sintetic, parcurgând invers problemele simple puse:
2. Câte kg de zahăr au fost în fiecare ladă la sfârşit?
225:3=75 kg.
3. Câte kg de zahăr au fost în fiecare ladă la început?
-În prima ladă au fost la început: 75+26+23=124 kg.
-În a doua ladă au fost la început: 75-26=49 kg.
-În a treia ladă au fost la început: 75-23=52 kg.
β) Rezolvare algebrică: Fie x-numărul iniţial al kg de zahăr din prima ladă, y-numărul iniţial al kg de zahăr
din a doua ladă şi z-numărul iniţial al kg de zahăr din a treia ladă. Din datele problemei obţinem sistemul:
 x = 124
 x + y + z = 225 
 , cu soluţia:  y = 49 .
 x − 26 − 23 = y + 26 = z + 23  z = 52

Soluţie: În prima ladă au fost 124 kg, în a doua au fost 49 kg, în a treia au fost 52 kg.

4.2.2 Metode particulare

Aşa cum am precizat mai sus, metodele particulare sunt acelea care se pot folosi în rezolvarea (doar
a) unui număr restrâns de probleme. Printre metodele particulare se întâlnesc unele pe care le folosim des în
rezolvarea problemelor practice, cum ar fi de exemplu:

metoda reducerii la unitate,

metoda comparaţiei,

metoda ipotezelor,

metoda reducerii la unitate,

metoda comparaţiei, etc.,
altele din contră, ajută la rezolvarea problemelor teoretice şi la demonstrarea diferitelor teoreme.

4.2.2.1 Metode pentru rezolvarea problemelor teoretice şi demonstrarea teoremelor

Metodele pentru rezolvarea problemelor teoretice şi demonstrarea teoremelor sunt:

metoda reducerii la absurd şi

metoda inducţiei matematice.
Aceste două metode nu sunt caracteristice numai unei subramuri matematice, ci le întâlnim foarte
des în:

Aritmetică,

Geometrie,

Trigonometrie,

Algebră sau

Analiză matematică.

4.2.2.1.1 Metoda reducerii la absurd

În Matematică pentru a stabili valoarea de adevăr a unei propoziţii matematice folosim două feluri de
demonstraţii:

demonstraţie directă şi

demonstraţie indirectă.
Numim demonstraţie directă un şir de implicaţii (silogisme) care se sprijină direct pe adevăruri
stabilite în prealabil şi care conduc în mod direct la concluzia dorită sau la soluţia problemei. Dar, acest lucru
nu este întotdeauna posibil, astfel că în unele cazuri este mai uşor să demonstrăm reciproca contrarei
19
propoziţiei iniţiale. În aceste cazuri avem de a face cu o demonstraţie indirectă, metoda numindu-se metoda
reducerii la absurd.
Aşadar, metoda reducerii la absurd constituie un mod de demonstraţie indirectă şi constă în a admite
în mod provizoriu ca adevărate, judecăţile care contrazic adevărul enunţat de o teoremă sau de o problemă,
apoi în baza unei asemenea presupuneri se deduc o serie de consecinţe care duc la un rezultat absurd, care
contrazice sau ipoteza problemei sau un adevăr stabilit mai înainte. Ca să ne putem forma convingerea
deplină că adevărul enunţat de teoremă este singurul care poate fi admis, trebuie dovedite absurdităţile la
care conduc toate ipotezele posibile puse de judecata contradictorie.
La baza acestei metode stă legea terţului exclus, care se enunţă astfel: Din două propoziţii
contradictorii, una este adevărată şi cealaltă este falsă, a treia posibilitate nu poate există, sau altfel spus: O
propoziţie matematică este sau adevărată sau falsă, o a treia posibilitate nu există. Deci, din regula
implicaţiei inverse ştim că are loc echivalenţa:
(p ⇒ q) ⇔ ( q ⇒ p ).
Uneori demonstraţia teoremei directe (p ⇒ q) este mai dificilă decât demonstraţia teoremei ( q ⇒
p ), numită teorema reciprocă a contrarei (sau contrara reciprocei). Metoda reducerii la absurd constă în
demonstrarea acestei de a doua teoreme.
Se ştie că p este propoziţia adevărată şi din demonstraţie rezultă că p este o propoziţie adevărată.
Ori p∧ p este o contradicţie (o propoziţie este sau falsă sau adevărată şi nu poate fi în acelaşi timp şi
adevărată şi falsă). Se ajunge la această contradicţie deoarece am presupus q ca fiind propoziţie adevărată,
adică am presupus, implicit, că q este falsă. Rezultă deci că q este adevărată şi astfel s-a demonstrat, prin
reducere la absurd, teorema (p ⇒ q).
În unele situaţii se ajunge la o contradicţie nu cu propoziţia (adevărată) din ipoteza teoremei, ci cu o
alta despre care am demonstrat sau cunoaştem că este adevărată.
Tipul de raţionament poate fi dat în următorii paşi:
1. Se neagă concluzia teoremei de demonstrat;
2. Se efectuează, pornind de la ipoteza teoremei şi ipoteza contrarei reciprocei, p∧ q , un şir de raţionamente
corecte (silogisme);
3. În urma acestor raţionamente ajungem la o propoziţie care este, incontestabil, falsă (deci ajungem la o
contradicţie).
Metoda reducerii la absurd se aplică, cu succes, pentru a demonstra propoziţii matematice (teoreme)
începând cu clasă a VI-a, când elevii cunosc noţiunea de teoremă. Primele demonstraţii se fac la Geometrie,
dar se întâlnesc destule situaţii de aplicare şi la Aritmetică, Algebră, Analiză matematică sau Trigonometrie.
Pe parcursul şcolarităţii se întâlnesc multe situaţii de aplicare a acestei metode.
Metoda se aplică în demonstrarea teoremelor şi în rezolvarea problemelor în care se cere să se arate
că ceva nu aparţine unui anumit concept, o proprietate nu are loc sau nu există obiecte matematice cu
anumite proprietăţi.
Exemplu:
P1: Bunicul a împărţit 100 de nuci la cei 7 nepoţi ai săi. Să se arate că cel puţin unul din nepoţi a primit mai
puţin de 15 nuci.
Rezolvare: Presupunem că fiecare nepot a primit cel puţin 15 nuci. Atunci numărul nucilor împărţite de
bunicul este cel puţin egal cu:
7⋅15=105,
ceea ce este imposibil.

4.2.2.2.2 Metoda reducerii la unitate

Una din cele mai întrebuinţate metode în rezolvarea problemelor de Aritmetică, începând chiar din
clasele primare, când elevii trec la rezolvarea problemelor compuse, este metoda reducerii la unitate. Dacă
această metodă este accesibilă celor ce încep studiul Aritmeticii, aceasta se datorează, în bună parte, şi
faptului că mersul ei se apropie cel mai mult de desfăşurarea naturală a evenimentelor care înlesnesc găsirea
operaţiilor necesare pentru a ajunge la rezultatul cerut.
Problemele care se rezolvă prin metoda reducerii la unitate sunt variate. Astfel, prin aplicarea acestei
metode se pot rezolva probleme unde se dau mărimi direct sau invers proporţionale, probleme unde este
vorba de acţiuni ce se petrec în acelaşi timp sau unele probleme de circulaţie, amestec, etc..
Metoda reducerii la unitate constă în următoarele: se determină valoarea unitară a unei mărimi, apoi
20
celelalte mărimi din problemă se compară cu mărimea aleasă ca unitate de măsură (comparaţie), iar operaţiile
se desfăşoară în baza unor asemenea comparaţii. Greutatea cea mai mare în aplicarea acestei metode (dacă se
poate vorbi de aşa ceva) constă în stabilirea dependenţelor între mărimile date.
Exemplu:
P1: În 7 lăzi de acelaşi fel se află 35 kg căpşuni. Câte kg de căpşuni se află în 11 lăzi?
Rezolvare: Pentru a afla câte kg de căpşuni se află în 11 lăzi, trebuie să aflăm câte kg se află într-o ladă.
Deci problema simplă este:
1. Câte kg de căpşuni se află într-o ladă?
35:7=5 kg.
2. Câte kg de căpşuni se află în 11 lăzi?
5⋅11=55 kg.
Soluţie: În 11 lăzi se află 55 kg.
Asupra acestei metode vom reveni în secţiunile următoare, unde vom utiliza pentru aplicarea ei
regula de trei simplă, respectiv regula de trei compusă.

4.2.2.2.3 Metoda comparaţiei

Adeseori, în Matematică (în special în Aritmetică, dar nu numai acolo) întâlnim probleme în care ni
se dau două, trei sau mai multe mărimi, între care se pot stabili două, trei sau mai multe relaţii şi ni se cere să
aflăm valorile numerice ale acestor mărimi, care satisfac condiţiile date în problemă. Aceste probleme se
rezolvă prin metoda comparaţiei.
Metoda comparaţiei constă în a elimina o mărime necunoscută dintre mai multe mărimi
necunoscute, date în problemă, comparând condiţiile pe baza cărora s-au stabilit cele două relaţii.
Când este vorba de aflarea valorilor numerice a trei mărimi necunoscute, se elimină două mărimi
prin compararea condiţiilor din cele trei relaţii ce se pot stabili, ş.a.m.d..
Relaţiile stabilite, dacă le exprimăm în simboluri matematice, sunt nişte ecuaţii cu două, trei sau mai
multe necunoscute, iar eliminarea necunoscutelor se face pe o cale asemănătoare cu cea a eliminării unei
necunoscute prin metoda reducerii din Algebră, şi anume: prin adunare, prin scădere, egalarea mărimilor sau
prin înlocuire. În Aritmetică, de exemplu, relaţiile se exprimă pe scurt, prin cuvinte, în aşa fel încât, prima
relaţie să fie scrisă într-un rând, cea de a doua relaţie să fie scrisă sub prima, cu condiţia ca valorile
mărimilor de acelaşi fel să fie unele sub altele, adică în aceeaşi coloană. În aplicarea acestei metode, toată
greutatea constă în a alege întrebarea astfel încât, să reiasă ce operaţie trebuie să se facă pentru a elimina o
necunoscută.
Exemplu:
P1: Pentru o cantină şcolară s-au cumpărat o dată 7 kg de zahăr şi 2 kg de ceai în valoare de 383000 lei. În
altă zi s-au cumpărat cu acelaşi pret 3 kg de zahăr şi 2 kg de ceai cu 347000 lei. Cât costă 1 kg de zahăr şi
cât costă 1 kg de ceai?
α) Rezolvare aritmetică: Se scrie schematic enunţul problemei astfel încât mărimile de acelaşi fel să fie
unele sub altele, pe trei coloane:
7 kg zahăr…….2 kg ceai…….383000 lei
3 kg zahăr…….2 kg ceai…….347000 lei.
Se observă că prima dată s-a cheltuit mai mult decât a două oară, deoarece s-a cumpărat mai mult
zahăr decât prima dată. Cantitatea de ceai nu influentează diferenţa de preţ, deoarece s-a cumpărat aceeaşi
cantitate în ambele zile. Diferenţa:
383000-347000=36000 lei
va reprezenta costul zahărului cumpărat în plus prima dată, adică costul a
7-3=4 kg zahăr.
Odată aflat preţul unui kg de zahăr se poate găsi uşor preţul unui kg de ceai. Deci întrebările
(problemele simple) sunt:
1. Cât costă 1 kg de zahăr?
(383000-347000):4=9000 lei.
2. Cât costă 1 kg de ceai?
(383000-7⋅9000):2=160000 lei,
sau
(347000-3⋅9000):2=160000 lei.
β) Rezolvare algebrică: Fie x preţul unui kg de zahăr şi y preţul unui kg de ceai. Conform enunţului
problemei avem sistemul:
21
 7 x + 2 y = 383000  x = 9000
 , a cărui soluţie este  .
3 x + 2 y = 347000  y = 160000
Soluţie: 1 kg zahăr costă 9000 lei, iar 1 kg ceai costă 160000 lei.
Exemplu de problemă în care e nevoie să se facă mai întâi egalarea mărimilor şi apoi eliminarea prin
scădere:
P2: La un magazin cu suma de 100500 lei se pot cumpăra 9 kg de orez şi 6 kg de făină. Cât costă 1 kg de
orez şi cât costă 1 kg de făină, dacă 1 kg de orez şi 1 kg de făină costă în total 12500 lei?
α) Rezolvare aritmetică: Se scrie schematic enunţul problemei astfel:
9 kg orez…….6 kg făină…….100500 lei
1 kg orez…….1 kg făină……. 12500 lei.
Înainte de a începe comparaţia, analizăm relaţia a două mărimi. Observăm că dacă am lua de 6 ori
câte 1 kg de orez şi câte 1 kg de făină, trebuie să plătim o sumă de 6 ori mai mare decât cea dată pentru 1 kg
de orez şi 1 kg de făină, adică
6⋅12500=75000 lei.
Rezolvarea problemei date este înlocuită cu rezolvarea următoarei probleme, care este echivalentă cu
prima:
9 kg orez…….6 kg făină…….100500 lei
6 kg orez…….6 kg făină……. 75000 lei.
Diferenţa:
100500-75000=25500 lei
provine din faptul că, prima dată s-au cumpărat cu 3 kg de orez mai mult decât a două oară, deci:
3 kg orez………….25500 lei
1 kg orez………….25500:3=8500 lei.
Dacă 1 kg de orez şi 1 kg de făină costă în total 12500 lei, 1 kg de orez costă 8500 lei, atunci 1 kg de
făină costă:
12500-8500=4000 lei.
β) Rezolvare algebrică: Fie x preţul unui kg de orez şi y preţul unui kg de făină. Conform enunţului
problemei avem sistemul:
9 x + 6 y = 100500  x = 8500
 , a cărui soluţie este  , soluţie ce reprezintă cele două preţuri.
 x + y = 12500  y = 4000
Soluţie: 1 kg de orez costă 8500 lei, iar 1 kg de făină costă 4000 lei.
În continuare vom rezolva o problemă în care este nevoie ca, în prealabil, să se egaleze valorile
aceleiaşi mărimi folosind c.m.m.m.c. al valorilor date acestei mărimi:
P3: La o farmacie s-au adus 9 damigene şi 8 bidoane cu parafină, în cantitate totală de 172 litri. Altă dată s-
au adus 6 damigene şi 9 bidoane cu parafină, în cantitate totală de 144 litri. Ce cantitate de parafină conţine
o damigeană şi ce cantitate conţine un bidon?
α) Rezolvare aritmetică: Datele problemei le scriem astfel:
9 damigene…….8 bidoane…….172 litri
6 damigene…….9 bidoane…….144 litri.
Cum numărul damigenelor este diferit în cele două situaţii şi (la fel şi) numărul bidoanelor, se
impune aducerea uneia dintre mărimi la aceeaşi cantitate. Pentru aceasta înmulţim prima relaţie cu 2, iar a
doua cu 3, scriind:
18 damigene…..16 bidoane…..344 litri
18 damigene…..27 bidoane…..432 litri.
Deci prima întrebare este:
1. Câţi litri conţine un bidon?
(432-344):(27-16)=88:11=8 litri.
Pentru a afla câţi litri conţine o damigeană putem proceda în două moduri:
i) Aducând la acelaşi termen de comparaţie numărul bidoanelor:
9 damigene……8 bidoane……172 litri | ⋅9
6 damidene……9 bidoane……144 litri | ⋅8,
şi obţinem:
81 damigene……72 bidoane….1548 litri,
48 damigene……72 bidoane….1152 litri.
22
Acum întrebarea este:
2. Câţi litri conţine o damigeană?
(1548-1152):(81-48)=396:33=12 litri.
ii) Înlocuind rezultatul obţinut (capacitatea unui bidon) în una din relaţiile date, de exemplu în prima,
obţinem:
(172-8⋅8):9=12 litri.
β) Rezolvare algebrică: Fie x capacitatea (în litri) a unei damigene şi y capacitatea (tot în litri) a unui bidon.
Conform enunţului problemei avem sistemul:
9 x + 8 y = 172  x = 12
 , a cărui soluţie este  , soluţie ce reprezintă cele două capacităţi.
6 x + 9 y = 144 y = 8
Soluţie: O damigeană conţine 12 litri, iar un bidon conţine 8 litri.
Observaţie: În rezolvarea aritmetică a problemei de mai sus se putea aduce la acelaşi termen de comparaţie şi
egalând, mai întâi, numărul bidoanelor şi apoi al damigenelor.
Problemele de acest tip se pot clasifica şi după numărul mărimilor ce apar în enunţ, care este egal cu
numărul relaţiilor liniare dintre elemente.
Exemplu de problemă în care apar 3 mărimi:
P4: O gospodină a cumpărat 5 kg de mere, 4 kg de struguri şi 6 kg de prune plătind 290000 lei. A doua oară
a plătit 265000 lei pentru 4 kg de mere, 5 kg de struguri şi 4 kg de prune, iar a treia oară 480000 lei pentru
9 kg de mere, 9 kg de struguri şi 5 kg de prune. Cât costă 1 kg din fiecare, dacă preţurile au fost aceleaşi de
fiecare dată?
α) Rezolvare aritmetică: Datele problemei se scriu astfel:
5 kg mere……4 kg struguri……6 kg prune……290000 lei
4 kg mere……5 kg struguri……4 kg prune……265000 lei
9 kg mere……9 kg struguri……5 kg prune……480000 lei.
Ideea este de a aduce mărimile la acelaşi termen de comparatie, ceea ce se face uşor, adunând
primele două relaţii între ele:
9 kg mere……9 kg struguri…...10 kg prune….. 555000 lei
9 kg mere……9 kg struguri……5 kg prune……480000 lei.
Acum întrebările sunt:
1. Cât costă 1 kg de prune?
(555000-480000):(10-5)=75000:5=15000 lei.
2. Cât costă 4 kg de struguri şi 5 kg de mere?
290000-6⋅15000=200000 lei.
3. Cât costă 4 kg de mere şi 5 kg de struguri?
265000-4⋅15000=205000 lei.
Relaţiile devin:
5 kg mere……..4 kg struguri…… 200000 lei | ⋅5
4 kg mere……..5 kg struguri…….205000 lei | ⋅4
25 kg mere……20 kg struguri……1000000 lei
16 kg mere……20 kg struguri…….820000 lei.
4. Cât costă 1 kg de mere?
(1000000-820000):(25-16)=180000:9=20000 lei.
5. Cât costă 1 kg de struguri?
(200000-5⋅20000):4=100000:4=25000 lei.
β) Rezolvare algebrică: Fie x preţul unui kg de mere, y preţul unui kg de struguri şi z preţul unui kg de
prune. Conform enunţului problemei avem sistemul:
5 x + 4 y + 6 z = 290000  x = 20000
 
4 x + 5 y + 4 z = 265000 , cu soluţia:  y = 25000 , soluţie care reprezintă preţurile căutate.
9 x + 9 y + 5 z = 480000  z = 15000
 
Soluţie: 1 kg de mere costă 20000 lei, 1 kg de struguri costă 25000 lei, iar 1 kg de prune costă 15000 lei.
Am rezolvat până acum probleme în care eliminarea unei mărimi a avut loc prin reducere. În
continuare vom elimina o mărime prin înlocuire (substituţie). Problemele din această categorie sunt cele în
care o mărime poate fi înlocuită cu alta datorită relaţiilor dintre ele, relaţii care pot fi:

23

de adunare sau scădere;

de înmulţire sau împărţire;

combinate.
Exemplu:
P5: Pentru 7 kg de lămâi şi 9 kg de portocale s-au plătit 267000 lei. Cât costă 1 kg de lămâi şi cât costă 1 kg
de portocale, ştiind că 1 kg de portocale e mai scump cu 3000 lei decât unul de lămâi?
α) Rezolvare aritmetică: Putem proceda în oricare din următoarele două moduri:
i) Înlocuind lămâile cu portocalele, înseamnă că trebuie să adaugăm la valoarea totală câte 3000 lei pentru
fiecare kg de lămâi. În acest caz problemele simple sunt:
1. Cât ne-ar costa, în total, dacă am înlocui lămâile cu portocalele?
267000+7⋅3000=267000+21000=288000 lei.
2. Cât costă un kg de portocale?
288000:(7+9)=288000:16=18000 lei.
3. Cât costă un kg de lămâi?
(267000-9⋅18000):7=(267000-162000):7=15000 lei,
sau
18000-3000=15000 lei.
ii) Înlocuind portocalele cu lămâile, înseamnă că trebuie să scădem din valoarea totală câte 3000 lei pentru
fiecare kg de portocale. În acest caz, problemele simple sunt:
1. Cât ne-ar costa, în total, dacă am înlocui portocalele cu lămâile?
267000-9⋅3000=267000-27000=240000 lei.
2. Cât costă un kg de lămâi?
240000:(7+9)=240000:16=15000 lei.
3. Cât costă un kg de portocale?
(267000-7⋅15000):9=162000:9=18000 lei,
sau
15000+3000=18000 lei.
β) Rezolvare algebrică: Fie x preţul unui kg de portocale şi y preţul unui kg de lămâi. Conform enunţului
problemei avem sistemul:
9 x + 7 y = 267000  x = 18000
 , a cărui soluţie este  şi care reprezintă preţurile căutate.
 x = y + 3000  y = 15000
Soluţie: 1 kg de portocale costă 18000 lei, iar unul de lămâi costă 15000 lei.

4.2.2.2.4 Metoda ipotezelor

După cum arată şi numele, această metodă constă în faptul că se face o ipoteză asupra mărimilor
necunoscute în problemă, atribuindu-le valori arbitrare. Presupunând că aceste valori constituie rezultatul
căutat, se face verificarea problemei aşa cum arată enunţul ei. În felul acesta se ajunge la un rezultat, care nu
este acela pe care îl căutăm. Se examinează diferenţa ce există între rezultatul căutat şi cel presupus. În baza
nepotrivirilor ivite se trag diferite concluzii care pot duce cu uşurinţă la aflarea rezultatului adevărat.
Această metodă se aplică, cu succes, în cazul când există proporţionalitate între variaţiile valorilor
mărimii necunoscute, care s-a înlocuit cu o valoare arbitrară şi erorile ce se fac în urma ipotezelor emise.
Metoda mai este cunoscută şi sub numele de metoda falsei ipoteze. Ea este folosită adesea ca o metodă de
aproximaţie în multe chestiuni de calcul.
Problemele care se rezolvă prin metoda ipotezelor, se pot împărţi în două grupe distincte:
a) Probleme în care se presupune că valoarea mărimii care se cere este chiar una din valorile date în
problemă. De exemplu, dacă o mărime este de două calităţi se presupune că toată cantitatea dată este de o
singură calitate, apoi se verifică problema în baza acestei presupuneri.
b) Probleme în care se dă mărimii cerute o valoare arbitrară şi pe baza acestei valori calculăm celelalte valori
ale mărimilor.
De asemenea, funcţie de numărul ipotezelor implicate, problemele care se rezolvă cu ajutorul acestei
metode le putem clasifica astfel:
i) Probleme pentru rezolvarea cărora este necesară o singură ipoteză;
ii) Probleme pentru rezolvarea cărora sunt necesare mai multe ipoteze succesive.
În prima categorie de probleme se cunoaşte numărul total de unităţi de două tipuri, valoarea totală şi
valoarea fiecărei unităţi. Se cere numărul unităţilor din fiecare tip. Problemele de acest tip pot fi date sub
24
diferite enunţuri:
I) În a vase încap b litri lichid. Vasele sunt de două tipuri, cu capacitatea de m litri, respectiv n litri. Câte
vase sunt de fiecare tip?
II) Se cumpără a obiecte de două categorii, plătindu-se b lei. Un obiect de o categorie costă m lei, respectiv
n lei. Câte obiecte de fiecare categorie se cumpără?
III) Într-o curte sunt a capete de animale şi păsări şi b picioare. Câte animale şi câte păsări sunt în curte?
α) Rezolvare aritmetică:
1. Care ar fi valoarea totală dacă toate cele a unităţi ar fi de aceeaşi valoare m?
m·a=p.
2. Care este diferenţa de valoare pentru o unitate?
|n-m|=q.
3. Care este diferenţa de valoare pentru total? (Între real şi rezultatul de la presupunere.)
|b-p|=r.
4. Care unităţi de valoare n sunt în r?
r:q=s.
5. Sunt s unităţi de valoare n (s-a presupus în judecată că toate au valoarea unitară m) şi a-s de valoare m.
Observaţie: Dacă se presupunea că toate cele a unităţi au valoarea unitară n, atunci acelaşi tip de raţionament
ar fi condus la aflarea mai întâi a numărului de unităţi de valoare m.
β) Rezolvare algebrică:
1. Notăm cu x numărul unităţilor din primul tip şi cu y numărul unităţilor din al doilea tip (numărul vaselor
din prima capacitate, respectiv a doua capacitate, numărul obiectelor din prima categorie, respectiv a doua
categorie, numărul animalelor, respectiv numărul păsărilor).
2. Numărul total al unităţilor este x+y=a.
3. Valoarea unităţilor de prima categorie este xm, iar a celor de a doua categorie este yn.
4. Valoarea totală este xm+yn=b.
x + y = a  an − b b − am 
5. Se formează sistemul  , care are ca soluţie perechea  , .
mx + ny = b  n−m n−m 
Numărul unităţilor de primul tip şi al celor de al doilea tip se interpretează din soluţia sistemului.
Exemplu:
P1: Pentru construirea unui pod s-au cumpărat grinzi de brad şi de stejar, în total 16 grinzi cântărind 1070
kg. Ştiind că o grindă de stejar are 80 kg, una de brad 50 kg, câte grinzi au fost de brad şi câte de stejar?
α) Rezolvare aritmetică: Putem proceda în oricare din următoarele două moduri:
i) Presupunem că toate cele 16 grinzi sunt de stejar. Verificăm problema în această ipoteză. În acest caz
grinzile cântăresc:
16⋅80=1280 kg.
Dar toate grinzile cântăresc 1070 kg. Diferenţa:
1280-1070=210 kg
provine din faptul că printre cele 16 grinzi se găsesc şi unele de brad. Dacă în locul unei grinzi de stejar
punem una de brad, diferenţa se micşorează cu:
80-50=30 kg.
Problemele simple sunt:
1. Câte grinzi de brad sunt?
(16⋅80-1070):(80-50)=210:30=7 grinzi.
2. Câte grinzi de stejar sunt?
16-7=9 grinzi.
Urmează verificarea problemei pentru a avea siguranţa că nu s-au strecurat greşeli:
9⋅80+7⋅50=720+350=1070 kg.
Problema se verifică.
ii) Presupunem că toate grinzile sunt de brad. În acest caz ele vor cântări:
16⋅50=800 kg.
Diferenţa:
1070-800=270 kg
provine din faptul că printre cele 16 grinzi se găsesc şi grinzi de stejar. Dacă în locul unei grinzi de brad
punem una de stejar, diferenţa se micşorează cu:

25
 80-50=30 kg.
În acest caz, problemele simple sunt:
1. Câte grinzi de stejar sunt?
(1070-16⋅50):30=270:30=9 grinzi.
2. Câte grinzi de brad sunt?
16-9=7 grinzi.
β) Rezolvare algebrică: Fie x numărul grinzilor de brad şi y numărul grinzilor de stejar, cumpărate.
Conform enunţului problemei avem sistemul:
 x + y = 16 x = 7
 , a cărui soluţie este  , soluţie ce reprezintă numerele căutate.
50 x + 80 y = 1070 y = 9
Soluţie: S-au cumpărat: 9 grinzi de stejar, 7 grinzi de brad.
Urmează un exemplu de problemă în care dăm mărimii necunoscute o valoare arbitrară:
P2: Pentru o crescătorie de oi s-au cumpărat miei plătindu-se suma de 63000000 lei. Ştiind că pentru o
jumătate din numărul mieilor s-a plătit câte 900000 lei pe fiecare miel, pe a treia parte câte 800000 lei de
miel, iar pentru rest câte 950000 lei, câţi miei s-au cumpărat?
α) Rezolvare aritmetică: Presupunem că 12 este numărul total al mieilor cumpăraţi. Verificăm problema în
această ipoteză. Jumătate din numărul mieilor presupuşi este:
12:2=6 miei.
Pentru aceştia s-ar fi plătit suma de:
6⋅900000=5400000 lei.
O treime din numărul mieilor presupuşi este:
12:3=4 miei,
pentru care s-ar fi plătit suma de:
4⋅800000=3200000 lei.
Restul este:
12-(6+4)=2 miei
şi pentru ei s-ar fi plătit suma de:
2⋅950000=1900000 lei.
În total pentru cei 12 miei s-ar fi plătit suma de:
5400000+3200000+1900000=10500000 lei.
Dar costul total al mieilor este de 63000000 lei. Aceasta înseamnă că au fost cumpăraţi mai mulţi
miei, nu numai 12 şi anume: de atâtea ori mai mulţi miei de câte ori se cuprinde 10500000 în 63000000,
adică
63000000:10500000=6.
Numărul mieilor fiind de 6 ori mai mare decât cel presupus la început, înseamnă că numărul total al
mieilor este de:
12⋅6=72 miei.
Urmează verificarea problemei cu rezultatul găsit:
72:2=36 miei
pentru care s-au plătit
36⋅900000=32400000 lei,
72:3=24 miei
pentru care s-au plătit
24⋅800000=19200000 lei,
72-(24+36)=12 miei
pentru care s-au plătit
12⋅950000=11400000 lei.
În total s-au plătit:
32400000+19200000+11400000=63000000 lei.
β) Rezolvare algebrică: Fie x numărul mieilor.
1. Care este numărul mieilor cumpăraţi prima dată?
x
.
2
2. Căţi bani s-au cheltuit pentru primii miei cumpăraţi?
26
 x
⋅900000.
2
3. Care este numărul mieilor cumpăraţi a doua oară?
x
.
3
4. Câţi bani s-au cheltuit pentru mieii cumpăraţi a doua oară?
x
⋅800000.
3
5. Câţi miei s-au cumpărat ultima dată?
x x
x- - .
2 3
6. Câţi bani s-au cheltuit pe ultimii miei cumpăraţi?
x x
(x- - )⋅950000.
2 3
7. Câţi bani s-au cheltuit în total pe cumpărarea mieilor?
x x x x
⋅900000+ ⋅800000+(x- - )⋅950000=63000000.
2 3 2 3
8. Câţi miei s-au cumpărat?
Rezolvăm ecuaţia de mai sus şi obţinem soluţia x=72.
Soluţie: S-au cumpărat 72 de miei.
În multe probleme la care se aplică metoda ipotezelor este necesar să se facă mai multe presupuneri
succesive pentru a se stabili raportul variaţiei ce există între rezultatul real şi cel arbitrar.
Exemple:
I) Dacă s-ar plăti a lei pentru o unitate de marfă, i-ar rămâne cumpăratorului c lei. Dacă s-ar plăti b lei
pentru o unitate de marfă, i-ar lipsi d lei. Câţi lei avea cumpăratorul şi câte unităţi din marfă trebuia să
cumpere? (Presupunem că a<b.)
II) Dacă elevii unei clase s-ar aşeza câte a elevi într-o bancă, ar rămâne c elevi fără loc. Dacă s-ar aşeza
câte b elevi într-o bancă, ar rămâne d locuri libere (şi aici presupunem că a<b). Câţi elevi şi câte bănci
sunt?
α) Rezolvare aritmetică:
1. Care este diferenţa, în lei, la o unitate de marfă (sau între numărul de elevi aşezaţi întâi şi a două oară într-
o bancă)?
b-a=m.
2. Care ar fi suma în lei plătită mai mult a doua oară faţă de prima dată (sau numărul de elevi ce ar mai trebui
aşezaţi în bănci ca toate băncile să fie ocupate la a doua aşezare)?
c+d=p.
3. Câte unităţi de marfă erau pentru a fi cumpărate (câte bănci erau în clasă)?
p:m=q.
4. Câţi lei avea cumpăratorul (câţi elevi erau în clasă)?
q·a+c=s.
5. Erau q unităţi (bănci) şi s lei (elevi).
Observaţie: În problemă presupunem că qa+c=qb-d.
β) Rezolvare algebrică:
1. Notăm cu x suma totală în lei ce o deţine cumpăratorul (numărul elevilor) şi cu y numărul unităţilor de
marfă (numărul băncilor).
2. Prima dată s-ar plăti ya lei (s-ar aşeza în bănci ya elevi), apoi s-ar plăti yb lei (s-ar aşeza în bănci yb elevi,
ocupând toate băncile cu câte b elevi într-o bancă). Suma plătită prima dată (numărul elevilor aşezaţi în bănci
prima dată) adunată cu suma rămasă (cu numărul elevilor rămaşi fără loc) ar da suma totală (numărul
elevilor), adică:
ya+c=x.
3. Suma ce s-ar plăti a doua oară (numărul elevilor aşezati în bănci câte b elevi într-o bancă) este un număr
mai mare cu d decât suma reală (numărul real al elevilor), deci:
yb-d=x.
27
  ya + c = x  ad + bc c + d 
4. Se formează sistemul  , care ca are soluţie perechea  ,  . (Presupunem datele
 yb − d = x  b−a b−a
astfel ca să existe soluţia).
ad + bc
Soluţie: Suma totală (numărul elevilor) este şi numărul unităţilor de marfă (numărul băncilor) este
b−a
c+d
.
b−a
Concret:
P3: La un cinematograf, dacă spectatorii se aşează câte 4 pe bancă, 18 rămân în picioare, iar dacă se
aşează câte 5 pe o bancă, rămân 4 bănci libere. Câte bănci şi câţi spectatori sunt în sală?
α) Rezolvare aritmetică: Dacă spectatorii se aşează câte 4 pe o bancă, 18 rămân în picioare şi toate băncile
sunt ocupate. Pentru a realiza a doua situaţie eliberăm ultimele 4 bănci, deci se mai ridică în picioare:
4⋅4=16 persoane,
acum fiind în picioare:
18+16=34 persoane.
Deci băncile ocupate sunt 34, adică în total:
34+4=38 de bănci
şi spectatori:
34⋅5=170 de persoane.
Problemele simple sunt:
1. Câte bănci sunt în sală?
(4⋅4+18)+4=34+4=38 bănci.
2. Câţi spectatori sunt?
34⋅5=170,
sau:
38⋅4+18=152+18=170 spectatori.
β) Rezolvare algebrică: Fie x numărul spectatorilor şi y numărul băncilor. Din datele problemei obţinem
sistemul:
4 y = x − 18
  x = 170
 x , a cărui soluţie este  .
 y − 4 =  y = 38
5
Soluţie: În sală există 38 de bănci şi 170 de spectatori.
Tot în acest tip de rezolvare de probleme se încadrează şi rezolvarea aritmetică a problemelor de
amestec şi aliaj, când se cunosc titlurile pentru fiecare din aliajele care compun noul aliaj, precum şi titlul
aliajului nou obţinut şi cantitatea totală, cerându-se cantitatea din aliajele care se amestecă. Aceste tipuri de
probleme le vom trata în (sub)secţiunea 4.2.2.2.11.

4.2.2.2.5 Metoda retrogradă

Sunt cazuri când, în unele probleme de Aritmetică, aplicând mersul natural al raţionamentelor /
calculelor este nevoie să facem apel la altele mai grele şi la operaţii obositoare, care adeseori întârzie aflarea
rezultatului. Pentru înlăturarea unor asemenea greutăţi ne folosim de metoda retrogradă sau metoda mersului
invers.
Metoda retrogradă constă în faptul că rezolvarea nu o facem în ordinea care ne-o arată mersul
natural al evenimentelor, sau aşa cum ne arată datele din enunţ, ci, din contră, folosim datele problemei în
ordinea inversă.
Aşadar, rezolvarea problemei începe de la sfârşitul ei şi raţionamentele / calculele se efectuează
imediat pe măsură ce ne apropiem de începutul problemei. Proba se efectuează făcând asupra rezultatului
găsit raţionamentele / operaţiile indicate în enunţul problemei. În felul acesta raţionamentul decurge mai
uşor.
În aplicarea acestei metode, singura greutate constă în a găsi operaţiile inverse care trebuie aplicate.
Aceasta se face cu uşurinţă, cunoscând dependenţa dintre mărimile date şi rezultatul operaţiilor efectuate.
Exemplu:
P1: Am ales un număr, l-am înmulţit cu 5, la rezultat am adunat 42, suma obţinută am împărţit-o la 7, iar
28
din cât am scăzut 11, obţinând 200. Ce număr am ales?
α) Rezolvare aritmetică: Din enunţ aflăm că ultima operaţie făcută este: din cât scădem 11 şi obţinem 200.
Numărul din care, dacă scădem 11 obţinem 200, este:
200+11=211.
Problema dată devine: Am ales un număr, l-am înmultit cu 5, la rezultat am adunat 42, suma am
împărţit-o la 7 şi am obţinut 211.
Numărul care împărţit la 7 dă câtul 211 este:
211⋅7=1477.
Problema apare acum astfel: Am ales un număr, l-am înmulţit cu 5, la rezultat am adunat 42 şi am
obţinut 1477.
Numărul care adunat cu 42 ne dă 1477 este:
1477-42=1435.
Problema devine: Ce număr înmulţit cu 5 ne dă 1435?
Numărul căutat este:
1435:5=287.
β) Rezolvare algebrică: Fie x-numărul căutat. Conform datelor problemei obţinem următoarea ecuaţie:
5 x + 42
-11=200,
7
a cărei soluţie este x=[(200+11)⋅7-42]:5=287.
Soluţie: Numărul ales este 287.

4.2.2.2.6 Metoda figurativă

Printre problemele de Matematică (în special de Aritmetică), se găsesc multe care au un caracter
algebric, cum ar fi aflarea a două numere când se cunosc suma şi diferenţa lor sau suma şi raportul lor. De
acelaşi gen sunt şi problemele unde este vorba de înlocuirea uneia dintre mărimi sau este vorba de eliminarea
unei mărimi prin scădere, adunare, etc., respectiv diverse calcule procentuale. Multe din problemele tipice,
dacă ar fi să apelăm la Algebră, s-ar putea rezolva printr-o ecuaţie sau printr-un sistem de două sau mai
multe ecuaţii, după cum s-a văzut până acum şi se va vedea şi în continuare. Însă, aşa cum am mai arătat, ele
trebuie rezolvate şi prin mijloace aritmetice, nu numai prin ecuaţii sau sisteme de ecuaţii algebrice. Desigur
că începătorii în studiul Aritmeticii întâmpină dificultăţi în rezolvarea prin procedee aritmetice a problemelor
cu caracter algebric. De multe ori, rezolvarea problemelor de Aritmetică este îngreunată şi de faptul că unele
date sunt ascunse sau dependenţa mărimilor nu este aşa de evidentă. În acest caz ne vine în ajutor metoda
figurativă, folosită de multă vreme în rezolvarea acestui tip de probleme.
Metoda figurativă (sau metoda grafică) este de departe cea mai importantă dintre metodele
particulare şi constă în faptul de a reprezenta datele sau mărimile din problemă prin diferite desene, schiţe
sau figuri geometrice, convenţional alese, cărora apoi li se fac unele modificări impuse de enunţul problemei.
În felul acesta se poate urmări intuitiv dependenţa mărimilor şi, o dată cu aceasta, se fixează mai clar
raţionamentul care conduce la rezultatul cerut. Figurile care servesc la reprezentarea mărimilor dintr-o
problemă nu se cer să fie făcute exact la scară. Cele mai întâlnite figuri sunt cele făcute din segmente de
dreaptă, dreptunghiuri şi cilindri. În ce priveşte aplicarea metodei şi alegerea figurilor reprezentative nu se
pot da reguli generale, deoarece ele diferă de la o problemă la alta.
Figurile reprezentative pe care le folosim în Aritmetică, nu sunt altceva decât litere ce ţin locul
necunoscutelor în ecuaţie. Însă valoarea intuitivă a figurilor este cu mult mai mare decât a literelor în
Algebră, de aceea această metodă este însuşită cu uşurinţă de cei ce încep studiul Aritmeticii şi este folosită
mult în rezolvarea problemelor.
Metoda figurativă ajută la formarea schemei unei probleme, la concentrarea asupra condiţiilor şi a
cerinţelor acesteia. În rezolvarea unei probleme care face apel la această metodă ne sprijinim pe raţionament,
folosind înţelesul concret al operaţiilor. Figura corespunzătoare problemei trebuie să însemne o schematizare
a enunţului, pentru a păstra în atenţie relaţiile matematice.
O bună cunoaştere a metodei asigură, mai târziu, o înţelegere rapidă a rezolvării problemelor cu
ajutorul ecuaţiilor sau a sistemelor de ecuaţii şi permite rezolvarea eficientă a majorităţii problemelor
întâlnite în Aritmetica tradiţională, unele dintre ele având soluţii şi prin alte metode.
Exemple:
A) Figurarea prin desen, utilizând figuri geometrice (metoda comparaţiei)
P1: În două butoaie sunt 390 litri de motorină. Unul are cu 50 litri mai mult decât celălalt. Să se afle câţi

29
litri motorină se află în fiecare butoi?
α) Rezolvare aritmetică: _ __
50 l 50 l
__ -
__
 

1. Ce cantitate de motorină se află în butoiul mai mic?

(390-50):2=170 litri.
2. Ce cantitate de motorină se află în butoiul mai mare?
170+50=220 sau (390+50):2=220 litri.
β) Rezolvare algebrică: Fie x-cantitatea (în litri) de motorină din primul butoi şi y-cantitatea de motorină
din al doilea butoi. Atunci din datele problemei obţinem sistemul:
 x + y = 390  x = 220
 , a cărui soluţie este  .
 x = y + 50  y = 170
Soluţie: În cele două butoaie erau 220, respectiv 170 de litri de motorină.
B) Figurarea schematică prin semne convenţionale (metoda ipotezelor)
P2: Într-o curte sunt găini şi iepuri care au 43 capete şi 124 picioare. Câţi iepuri şi câte găini sunt în acea
curte?
α) Rezolvare aritmetică: Figurăm fiecare cap printr-un O:
O O … O adică 43 de capete.
Cum fiecare are cel puţin două picioare, figurăm la fiecare O câte un I, ce reprezintă cele două
picioare:
I-O I-O ... I-O adică:
43⋅2=86 picioare.
S-au repartizat 86 de picioare şi au rămas:
124-86=38 de picioare,
care se pot figura câte două picioare printr-un I la:
38:2=19 de O,
ce vor reprezenta animalele cu patru picioare, adică iepurii:
I-O-I I-O-I I-O-I … I-O-I.
Restul de capete:
43-19=24 sunt găini.
Întrebările sunt:
1. Câţi iepuri sunt?
(124-43⋅2):2=19 iepuri.
2. Câte găini sunt?
43-19=24 găini.
β) Rezolvare algebrică: Fie x-numărul găinilor şi y-numărul iepurilor. Din enunţul problemei obţinem
sistemul:
 x + y = 43  x = 24
 , cu soluţia:  .
2 x + 4 y = 124  y = 19
Soluţie: În curte sunt 24 de găini şi 19 iepuri.
C) Figurarea prin segmente de dreaptă
Problemele care se pot rezolva astfel se pot clasifica şi ele în mai multe categorii:
P1: Probleme în care se cunoaşte suma şi diferenţa a două mărimi şi se cere valoarea fiecărei mărimi: Suma
a două numere este a şi diferenţa lor este b. Să se afle numerele.
α) Rezolvare aritmetică:: În prima fază se judecă intuitiv (metoda figurativă). Se consideră un segment de
lungime a care reprezintă suma şi unul de lungime b care reprezintă diferenţa. Segmentul de lungime b poate
fi adăugat segmentului de lungime a sau se poate scădea din acesta a.
Numărul mai mic

Numărul mai mare

30
 a

Acum putem proceda în două feluri:

i) Adăugând segmentul de lungime b la cel de lungime a, obţinând un segment de lungime a+b:
a b

În acest caz algoritmul de rezolvare este următorul:

1. Care ar fi suma dacă cele două numere ar fi egale cu numărul mai mare?
a+b=c.
2. Care este numărul mai mare?
c:2=d.
3. Care este numărul mai mic?
d-b=e sau a-d=e.
4. Numerele cerute sunt d şi e.
ii) Scăzând segmentul de lungime b din cel de lungime a, obţinem un segment de lungime a-b:
a-b b

Acum algoritmul de rezolvare este următorul:

1. Care ar fi suma dacă cele două numere ar fi egale cu numărul mai mic?
a-b=m.
2. Care este numărul mai mic?
m:2=e.
3. Care este numărul mai mare?
e+b=d sau a-e=d.
β) Rezolvare algebrică::
Metoda I:
1. Notăm cu x numărul mai mare.
2. Numărul mai mic este x-b, iar suma celor două numere este x+(x-b).
3. Ecuaţia obţinută este x+(x-b)=a.
a+b
4. Rezolvăm ecuaţia: 2x-b=a şi obţinem că x= este soluţia ei.
2
a+b
5. Numărul mare este , iar numărul mai mic este
2
a+b a−b
-b= .
2 2
Metoda II:
1. Notăm cu y numărul mai mic.
2. Numărul mai mare este y+b.
3. Suma numerelor este (y+b)+y.
a−b
4. Ecuaţia obţinută este (y+b)+y=a, cu soluţia y= .
2
a−b a+b
5. Numărul mai mic este , iar cel mai mare este .
2 2
Metoda III:
1. Notăm cu x numărul mai mare şi cu y numărul mai mic.
2. Suma numerelor este x+y, iar diferenţa lor este x-y.

31
 x + y = a  a +b a−b
3. Se obţine sistemul  , care are soluţie perechea  , .
x − y = b  2 2 
a+b a −b
4. Numărul mai mare este , iar numărul mai mic este .
2 2
a+b a −b
Soluţie: Numerele căutate sunt: şi .
2 2
Concret:
P2: Să se afle două numere a căror sumă este 136, ştiind că unul este cu 24 mai mare decât celălalt.
α) Rezolvare aritmetică: (după metoda ii))
|______| 136
|______| 24_|
1. Care ar fi suma dacă cele două numere ar fi egale cu numărul mai mic?
136-24=112.
2. Care este numărul mai mic?
112:2=56.
3. Care este numărul mai mare?
56+24=80 sau 134-54=80.
β) Rezolvarea algebrică: Fie x şi y cele două numere. Din enunţul problemei obţinem sistemul:
 x + y = 136  x = 80
 , cu soluţia:  .
 x = y + 24  y = 56
Soluţie: Numerele sunt 80 şi 56.
P3: Aflarea a două numere când se cunoaşte suma (diferenţa) şi raportul lor: Suma (diferenţa) a două
numere este a. Un număr este de n ori mai mare decât celălalt. Să se afle numerele.
α) Rezolvare aritmetică: Distingem două cazuri:
i) |______|_ _ _ _ _ _ _ _ _ |
A B C
Segmentul [AB] reprezintă numărul mai mic, segmentul [BC] reprezintă numărul mai mare, care
este de n ori segmentul [AB]. Segmentul [AC] reprezintă suma lor.
1. Câte numere egale cu numărul mai mic intră în suma dată?
1+n=p.
2. Care este numărul mai mic?
a : p=m.
3. Care este numărul mai mare?
n·m=q.
4. Numerele sunt m şi q sau a-m=q.
ii) |________|_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ |
D E F
Când numărul a este diferenţa dată, segmentul [DE] reprezintă numărul mai mic, segmentul [EF]
reprezintă diferenţa, care este a. Segmentul [DF] este de n ori segmentul [DE].
1. Câte numere egale cu numărul mai mic intră în diferenţa dată?
n-1=r.
2. Care este numărul mai mic?
a:r=m.
3. Care este numărul mai mare?
m·n=q.
4. Numerele sunt m şi q.
β) Rezolvarea algebrică: Prezentăm două metode:
Metoda I:
1. Notăm cu x numărul mai mic.
2. Numărul mai mare este nx, iar suma lor este x+nx.
3. x+nx=a este ecuaţia obţinută.
a
4. Ecuaţie devine x(1+n)=a, iar soluţia ei este x= .
n +1
32
 a na
5. Numărul mai mic este , iar numărul mai mare este .
n +1 n +1
a na
Soluţie: Numerele căutate sunt: şi .
n +1 n +1
Metoda II:
1. Notăm cu x numărul mai mic.
2. Numărul mai mare este nx, iar diferenţa lor nx-x.
a
3. Se obţine ecuaţia nx-x=a, cu soluţia x= .
n −1
a na
4. Numărul mai mic este , iar cel mare este .
n −1 n −1
a na
Soluţie: Numerele căutate sunt: şi .
n −1 n − 1
m
Observaţie: Dacă raportul celor două numere x şi y este un număr raţional de forma ∈Q\Z, atunci
n
algoritmul de rezolvare se adaptează situaţiei nx=my.
Concret:
P4: Să se afle două numere a căror sumă este 60, dacă unul este de 4 ori mai mare decât celălalt.
α) Rezolvare aritmetică:
|______| 60=5 părţi
|______|______|______|______|
1. Câte numere egale cu numărul mai mic intră în suma dată?
1+4=5.
2. Care este numărul mai mic?
60:5=12.
3. Care este numărul mai mare?
12·4=48 sau 60-12=48.
β) Rezolvarea algebrică: Fie x şi y cele două numere. Din enunţul problemei obţinem sistemul:
 x + y = 60  x = 48
 , cu soluţia:  .
x = 4 y  y = 12
Soluţie: Numerele căutate sunt 48 şi 12.
3
P5: Să se afle două numere, dacă unul e cu 24 mai mare decât celălalt şi raportul lor este .
5
α) Rezolvare aritmetică:
Numărul mic: |_____|_____|_____| 5-3=2 părţi
Numărul mare: |_____|_____|_____|_____|_____|

24
1. Cât reprezintă a treia parte din numărul mic sau a cincea parte din numărul mare?
24:2=12.
2. Care este numărul mai mic?
12⋅3=36.
3. Care este numărul mai mare?
12⋅5=60 sau 36+24=60.
β) Rezolvarea algebrică: Fie x şi y cele două numere. Din enunţul problemei obţinem sistemul:
 x = y + 24
  x = 60
y 3 , cu soluţia:  .
 x = 5  y = 36
Soluţie: Numerele căutate sunt 60 şi 36.
P6: Aflarea a două numere când se cunoaşte suma (diferenţa), câtul şi restul împărţirii numărului mai mare
la numărul mai mic: Suma (diferenţa) a două numere este a. Împărţind numărul mai mare la numărul mai
33
mic obţinem câtul b şi restul r. Să se afle numerele.
α) Rezolvare aritmetică: Avem două cazuri:
i) Suma numelelor este a.
A B E C
|_____|_______ _ _ _ _ _ |_ _ _|
Segmentul [AB] reprezintă numărul mai mic, [BC] reprezintă numărul mai mare, [AC] reprezintă
suma a, [BE] reprezintă câtul b, [EC] reprezintă restul împărţirii numărului mai mare la numărul mai mic.
Desigur că EC<AB (din teorema împărţirii cu rest). Dar
AB+BE=AE,
adică [AE] este segmentul care reprezintă suma celor două numere când împărţirea s-ar fi făcut exact.
1. Care ar fi suma între cele două numere dacă numărul mai mare s-ar împărţi exact la numărul mai mic?
a-r=c.
2. Câte numere egale cu cel mic intră în suma dată?
b+1=d.
3. Care este numărul mai mic?
m=c:d.
4. Care este numărul mai mare?
p=m·b+r.
5. Numerele căutate sunt p şi m.
ii) Diferenţa numerelor este a.
A B E C
|_____|_______ _ _ _ _ _ |_ _ _|
Segmentul [AB] reprezintă numărul mai mic, [AC] reprezintă numărul mai mare, [BC] reprezintă
diferenţa a, [EC] reprezintă restul împărţirii numărului mai mare la numărul mai mic. Evident că EC<AB
(din teorema împărţirii cu rest). Dar:
BC-EC=BE,
adică [BE] este segmentul care reprezintă diferenţa celor două numere când împărţirea s-ar fi făcut exact.
1. Care ar fi diferenţa între cele două numere dacă numărul mai mare s-ar împărţi exact la numărul mai mic?
a-r=c.
2. Câte numere egale cu cel mic intră în diferenţa dată?
b-1=d.
3. Care este numărul mai mic?
m=c:d.
4. Care este numărul mai mare?
p=m·b+r.
5. Numerele căutate sunt p şi m.
β) Rezolvarea algebrică: Distingem, şi aici, două cazuri:
i) Cazul 1:
1. Notăm cu x numărul mai mic.
2. Numărul mai mare este a-x.
a−r
3. Din teorema împărţirii cu rest obţinem ecuaţia a-x=xb+r, cu r<x, care are soluţia x= .
b +1
a−r ab + r
4. Numărul mai mic este , iar cel mai mare este .
b +1 b +1
a−r ab + r
Soluţie: Numerele căutate sunt: şi .
b +1 b +1
ii) Cazul II:
1. Notăm cu x numărul mai mic.
2. Numărul mai mare este x+a.
a−r
3. Din teorema împărţirii cu rest obţinem ecuaţia x+a=xb+r, cu r<x, care are soluţia x= .
b −1
a−r ab − r
4. Numărul mai mic este , iar cel mai mare este .
b −1 b −1
34
 a−r ab − r
Soluţie: Numerele căutate sunt: şi .
b −1 b −1
Concret:
P7: Să se afle două numere, dacă suma lor este 70, iar câtul împărţirii numărului mai mare la numărul mai
mic este 4 şi restul este 5.
α) Rezolvare aritmetică: Conform enunţului, uilizând reprezentarea prin segmente obţinem:
|______|
|______|______|______|______|_5__| 70
1 parte+4 părţi+5=5 părţi+5
1. Aflăm numărul mai mic:
(70-5):5=13.
2. Aflăm numărul mai mare:
13⋅4+5=57 sau 70-13=57.
β) Rezolvare algebrică: Fie x şi y cele două numere. Din datele problemei obţinem sistemul:
 x + y = 70  x = 57
 , a cărui soluţie este  .
x = 4 y + 5  y = 13
Soluţie: Numerele cerute sunt 13 şi 57.
P8: Figurarea prin segmente de dreaptă în probleme de mişcare
Exemplu:
Un biciclist pleacă de la oraş la sat cu o viteză medie de 15 km/h, iar un călăreţ pleacă de la sat la oraş cu o
viteză medie de 18 km/h. Ştiind că au plecat la aceeaşi oră şi s-au întâlnit după 3 ore să se afle distanţa
dintre sat şi oraş.
Rezolvare: Conform enunţului problemei avem schematizarea:
oraş |_15_|_15_|_15_|__18___|__18___|__18___| sat.
1. Cât parcurge biciclistul şi călăreţul într-o oră?
15+18=33 km.
2. Care este distanţa dintre sat şi oraş?
33⋅3=99 km.
Soluţie: Distanţa cerută este de 99 km.
D) Figurarea cu ajutorul literelor şi a cifrelor.
Aceasta arată cât de utilă este metoda figurativă, cu ea putându-se rezolva probleme destul de
dificile.
Exemplu:
P9: Într-o tabără numărul băieţilor este de 3 ori mai mare decât numărul fetelor. Când din tabără au plecat
4 băieţi şi 4 fete, numărul băieţilor a devenit de 4 ori mai mare decât al fetelor. Câţi băieţi şi câte fete erau
la început în tabără?
α) Rezolvare aritmetică: Folosim litera B pentru a reprezenta un băiat şi litera F pentru a reprezenta o fată.
Aşezăm în jurul fiecărei fete câte 3 băieţi pentru a vizualiza faptul că sunt de 3 ori mai mulţi băieti decât fete:
BFBB BFBB BFBB … BFBB.
Din tabără pleacă 4 băieţi şi 4 fete. Presupunem că din primele patru grupe pleacă câte un băiat şi o
fată. Rămâne deci:
BB BB BB BB BFBB … BFBB.
Numărul băieţilor a devenit de 4 ori mai mare decât al fetelor. Aşezăm în jurul fiecărei fete rămase 4
băieţi, punând încă un băiat din grupele descompletate:
__ __ __ __ BBFBB BBFBB … BBFBB,
obţinând astfel 8 grupe.
Cum în grupele descompletate erau
4⋅2=8 băieţi,
rezultă că au mai rămas 8 grupe cu câte o fată, deci 8 fete. Întrebările (problemele) simple sunt:
1. Câte fete erau?
(4-2)⋅4+4=12 fete.
2. Câţi băieţi erau?
12⋅3=36 băieţi.
β) Rezolvare algebrică: Fie x-numărul fetelor şi y-numărul băieţilor care erau iniţial în tabără. Atunci din
datele problemei obţinem sistemul:
35
  y = 3x  x = 12
 , a cărui soluţie este  .
 y − 4 = 4( x − 4)  y = 36
Soluţie: În tabără erau iniţial 12 fete şi 36 băieţi.

4.2.2.2.7 Împărţirea în părţi proporţionale

Reamintim câteva aspecte teoretice.
Definiţia 1: Două mărimi care depind una de alta se numesc direct proporţionale dacă:
a) una creşte şi cealaltă creşte,
b) una creşte de n ori (n∈N∗) şi cealaltă creşte de n ori.
Observaţia 1: Dacă două mărimi X şi Y sunt direct proporţionale, atunci raportul a două valori x1 şi x2 ale
uneia dintre mărimi este egal cu raportul valorilor y1 şi y2, corespunzătoare (ale) celeilalte mărimi, adică:
x1 y1
= .
x2 y2
Definiţia 2: Două mărimi care depind una de alta se numesc invers proporţionale dacă:
a) una creşte şi cealaltă descreşte,
b) una creşte de n ori (n∈N∗) şi cealaltă descreşte de n ori.
Observaţia 2: Fiind date două mărimi X şi Y invers proporţionale, raportul a două valori x1 şi x2 ale uneia
din mărimi este egal cu inversul raportului dintre valorile y1 şi y2, corespunzătoare (ale) celeilalte mărimi,
adică:
x1 y2
= .
x2 y1
Definitia 3: Mai multe rapoarte care au aceeaşi valoare formează un şir de rapoarte egale.
De exemplu, dacă:
a1 a a
=k, 2 =k, … , n =k,
b1 b2 bn
atunci:
a1 a2 a a + a2 + ... + an ai1 + ai2 + ... + ain
= =…= n = 1 = ,
b1 b2 bn b1 + b2 + ... + bn bi1 + bi2 + ... + bin
unde i1, i2,..., ik∈{1,2,…,n}.
Definiţia 4: Numerele a1, a2,…,an sunt invers proporţionale cu numerele b1, b2,…,bn dacă sunt direct
proporţionale cu inversele numerelor date, adică:
a1 a2 a
= =…= n ,
1 1 1
b1 b2 bn
ceea ce este echivalent cu:
a1b1=a2b2=…=anbn.
Relativ la împărţirea unui număr în părţi proporţionale se întâlnesc mai multe tipuri de probleme:
P1: Să se împartă numărul n în părţi direct proporţionale cu numerele a, b şi c.
Rezolvare: Vom prezenta trei metode.
Metoda I: Fiind date trei numere cu care părţile sunt proporţionale, aceasta înseamnă că numărul n se
împarte în trei părţi. Notăm aceste părţi cu x, y şi z.
Conform ipotezei, părţile fiind direct proporţionale cu numerele a, b şi c, putem scrie următoarele
rapoarte egale:
x y z
= = .
a b c
Aplicăm proprietatea unui şir de rapoarte egale şi obţinem că:
x y z x+ y+z
= = = .
a b c a+b+c
Deoarece:
x+y+z=n,
36
rezultă că:
x y z n
= = = .
a b c a+b+c
Egalând ultimul raport cu fiecare din celelalte trei obţinem:
x n y n z n
= ; = ; = ,
a a+b+c b a+b+c c a+b+c
de unde rezultă că:
an bn cn
x= ; y= ; z= .
a+b+c a+b+c a+b+c
Pentru verificare adunăm cele trei părţi şi trebuie să obţinem n; într-adevăr:
an bn cn
x+y+z= + +
a+b+c a+b+c a+b+c
n( a + b + c )
= =n.
a+b+c
Metoda II: Folosim, acum, metoda reducerii la unitate, astfel: părţile fiind direct proporţionale cu a, b şi c,
rezultă că primul număr căutat conţine a părţi egale, al doilea b părţi egale, iar al treilea c părţi egale. Aşadar
n
n va conţine (a+b+c) părţi egale. O parte dintre acestea ne este dată de .
a+b+c
Primul număr x va avea a asemenea părţi egale, y va avea b (asemenea) părţi egale, z va avea c
(asemenea) părţi egale, deci părţile căutate sunt:
an bn cn
x= ; y= ; z= .
a+b+c a+b+c a+b+c
Metoda III: Putem aplica metoda ipotezelor pentru a afla aceste relaţii. Din ipoteză ştim că părţile x, y, z ale
lui n sunt proporţionale cu numerele a, b, c şi nu (neaparat) egale cu acestea. Presupunem că părţile căutate
sunt chiar numerele a, b şi c. Atunci:
a+b+c=n.
Cum, în general, aceasta nu se întâmplă, suma a+b+c poate fi mai mică sau mai mare decât n de un
n
anumit număr de ori, ceea ce se poate găsi făcând raportul .
a+b+c
Deci, prima presupunere trebuie modificată mărind sau micşorând pe a, b, c de un număr oarecare de
n
ori, înmulţindu-l cu raportul , care poate fi mai mare sau mai mic decât 1.
a+b+c
n
Prin înmulţirea raportului cu numerele a, b şi c obţinem părţile căutate din n, adică:
a+b+c
an bn cn
x= ; y= ; z= .
a+b+c a+b+c a+b+c
Soluţie: Părţile căutate sunt: x, y, şi z de mai sus.
Din procedeele folosite mai sus, se poate deduce următoarea regulă: pentru a împărţi un număr n în
părţi direct proporţionale cu mai multe numere date, se împarte numărul n la suma numerelor date, cu care
părţile sunt proporţionale, iar câtul obţinut se înmulteşte pe rând cu fiecare din numerele date.
Concret:
P2: Pentru un lucru oarecare, 3 muncitori au primit 3780000 lei. Cât va primi fiecare muncitor, dacă primul
a lucrat 7 zile, al doilea a lucrat 9 zile şi al treilea a lucrat 5 zile?
Rezolvare: Vom folosi cele trei metode prezentate mai sus.
Metoda I: Notăm cu x, y şi z partea cuvenită fiecărui muncitor din suma de 3780000 lei. Muncitorii vor
primi sumele proporţional cu numărul zilelor lucrate. Aceasta se exprimă astfel:
x y z x + y + z 3780000
= = = = =180000,
7 9 5 7+9+5 21
de unde:

37
 x
=180000;
7
deci:
x=180000⋅7=1260000 lei,
y
=180000;
9
deci:
y=180000⋅9=1620000 lei,
z
=180000;
5
deci:
z=180000⋅5=900000 lei.
Metoda II: Metoda reducerii la unitate. Ca să aflăm cât se cuvine unui muncitor, trebuie să aflăm mai întâi
costul unei zile de muncă. Pentru aceasta trebuie să aflăm câte zile de lucru au fost în total:
7+9+5=21 zile.
Pentru 21 zile de muncă s-au plătit 3780000 lei, pentru o singură zi se vor plăti:
3780000:21=180000 lei.
Rezultă că:
-primul muncitor va încasa: 180000⋅7=1260000 lei;
-al doilea muncitor va încasa: 180000⋅9=1620000 lei;
-al treilea muncitor va încasa: 180000⋅5=900000 lei.
Metoda III: Folosim metoda ipotezelor. Presupunem că fiecare muncitor a primit atâţia lei câte zile a lucrat,
deci primul a primit 7 lei, al doilea 9 lei, iar al treilea 5 lei, în total:
7+9+5=21 lei.
În realitate muncitorii au primit 3780000 lei, nu 21 lei. Aceasta înseamnă că numărul presupus a fost
prea mic şi anume de:
3780000:21=180000 (ori).
Deci fiecare din numerele presupuse trebuie mărite de 180000 ori, pentru a obţine suma ce i se
cuvine fiecărui muncitor, adică vom proceda ca în finalul de la Metoda II.
Soluţie: Primul muncitor va încasa 126000 lei, al doilea muncitor va încasa 162000 lei, iar al treilea
muincitor va încasa 90000 lei.
P3: Să se împartă numărul n în 4 părţi astfel ca:
a

raportul dintre prima parte şi a doua parte să fie ,
b
c

raportul între a doua parte şi a treia parte să fie şi
d
e

raportul între a treia parte şi a patra parte să fie .
f
Rezolvare: Notăm cu x, y, z şi t cele 4 părţi în care se împarte numărul n. Rapoartele ce se pot stabili sunt:
x a y c z e
= ; = ; = .
y b z d t f
Pentru a rezolva această problemă, trebuie să o reducem la un caz studiat. Pentru aceasta, în
proporţiile de mai sus, schimbând locul mezilor, obţinem:
x y y z z t
= ; = ; = .
a b c d e f
Ca să reducem problema la primul tip, trebuie să efectuăm diferite transformări astfel încât
proporţiile de mai sus să aibă un raport comun.
Bazându-ne pe o consecinţă din proprietatea fundamentală a proporţiilor care spune că: o proporţie
se menţine când se înmulteşte un termen extrem şi un termen mediu cu acelaşi număr, putem face ca prima
proporţie să aibă un raport comun cu cea de a doua, obţinând, astfel, relaţiile:

38
 x y y z z t
= ; = ; = .
ac bc bc bd e f
Folosind (iarăşi) aceeaşi consecinţă, facem ca proporţia a doua şi a treia să aibă un raport comun,
obţinând relaţiile:
x y y z z t
= ; = ; = .
ac bc bce bde bde bdf
Transformăm din nou proporţia întâi astfel:
x y y z z t
= ; = ; = .
ace bce bce bde bde bdf
Proporţiile au câte un raport egal, deci toate rapoartele sunt egale între ele, adică:
x y z t
= = = .
ace bce bde bdf
Procedând astfel am găsit cu ce numere sunt proporţionale părţile x, y, z, t, iar problema s-a redus la
primul tip. Deci:
x y z t n
= = = = .
ace bce bde bdf ace + bce + bde + bdf
Rezultă că:
nace nbce
x= ; y= ;
ace + bce + bde + bdf ace + bce + bde + bdf
nbde nbdf
z= ; y= .
ace + bce + bde + bdf ace + bce + bde + bdf
Soluţie: Părţile căutate sunt numerele x, y, z, t, de mai sus.
Concret:
P4: Să se împartă numărul 264 în patru părţi astfel încât:
1

raportul între partea întâi şi a doua să fie ,
2
6

raportul dintre a doua şi a treia parte să fie şi
5
25

raportul dintre a treia şi a patra parte să fie .
18
Rezolvare: Notăm cu x, y, z, t cele patru părţi. Conform enunţului, avem următoarele proporţii:
x 1 y 6 z 25
= ; = ; = ,
y 2 z 5 t 18
sau (echivalent):
x y y z z t
= ; = ; = .
1 2 6 5 25 18
Observăm că dacă înmulţim în proporţia a doua, termenul mediu 6 şi extremul 5 cu numărul 5,
ultimele două proporţii au un raport comun, deci obţinem:
x y y z z t
= ; = ; = .
1 2 30 25 25 18
Acum, putem face ca y din prima proporţie să aibă acelaşi numitor cu y din a doua proporţie,
înmulţind termenul mediu 1 şi extremul 2 cu numărul 15 şi obţinem:
x y y z z t
= ; = ; = .
15 30 30 25 25 18
Aceste proporţii având câte un raport comun, rezultă că toate rapoartele sunt egale, adică:
x y z t x+ y+ z +t 264
= = = = = =3.
15 30 25 18 15 + 30 + 25 + 18 88
Părţile căutate, vor fi:
39
 x
=3,
15
de unde rezultă că:
x=15⋅3=45;
y
=3,
30
de unde rezultă că:
y=30⋅3=90;
t
=3,
18
de unde rezultă că:
z=25⋅3=75;
t
=3,
18
de unde rezultă că:
t=18⋅3=54.
Soluţie: Părţile căutate sunt: 45, 90, 75 şi 54.
P5: Să se împartă numărul n în părţi invers proporţionale cu numerele a, b şi c.
Rezolvare: Problema se reduce la cazul precedent, deoarece a împărţi pe n în părţi invers proporţionale cu
numerele a, b şi c înseamnă a-l împărţi în părţi direct proporţionale cu inversele numerelor date, adică cu:
1 1 1
, , . În acest caz, relaţiiile care ne dau părţile devin:
a b c
n n n
x= a ; y= b ; z= c ,
1 1 1 1 1 1 1 1 1
+ + + + + +
a b c a b c a b c
sau echivalent:
nbc nca nab
x= ; y= ; z= .
ab + bc + ca ab + bc + ca ab + bc + ca
Soluţie: Părţile căutate sunt: x, y şi z de mai sus.
Concret:
P6: Să se împartă numărul 1410 în părţi invers proporţionale cu numerele 3, 4 şi 5.
1 1 1
Rezolvare: Inversele numerelor 3, 4 şi 5 sunt: , şi . Conform relaţiilor de mai sus avem:
3 4 5
x y z
= = ,
1 1 1
3 4 5
ceea ce înseamnă că:
x + y + z 1410
= , şi de unde rezultă că;
1 1 1 47
+ +
3 4 5 60
1 1 1
1410 ⋅ 1410 ⋅ 1410 ⋅
x= 3 =600; y= 4 =450; z= 5 =360.
47 47 47
60 60 60
Soluţie: Părţile căutate sunt: 600, 450 şi 360.
Cele două tipuri de mărimi (direct sau invers proporţionale) pot să apară (şi) în aceeaşi problemă.
Exemplu:
P7: Să se împartă numărul n în 5 părţi astfel încât primele trei să fie direct proporţionale cu numerele a, b

40
şi c, iar ultimele trei să fie invers proporţionale cu numerele d, e şi f.
Rezolvare: Fie x, y, z, t şi u părţile căutate ale numărului n. Conform ipotezei, părţile x, y şi z fiind direct
proporţionale cu numerele a, b şi c, iar părţile z, t şi u fiind invers proporţionale cu numerele d, e şi f, putem
scrie următoarele rapoarte egale:
x y z
= =
a b c
şi
zd=te=uf.
Observăm că mărimea z apare în ambele şiruri de rapoarte şi astfel fiecare parte o putem exprima
funcţie de aceasta. Astfel obţinem că:
x z
= ,
a c
de unde rezultă că:
az
x= ;
c
y z
= ,
b c
de unde rezultă că:
bz
y= ;
c
te=zd,
de unde rezultă că:
dz
t= ;
e
uf=zd,
de unde rezultă că:
dz
u= .
f
Deoarece
x+y+z+t+u=n,
rezultă că:
az bz dz dz
+ +z+ + =n,
c c e f
adică:
a b d d
z( + +1+ + )=n.
c c e f
Rezolvând această ecuaţie (cu necunoscuta z) obţinem că:
ncef
z= .
aef + bef + cef + cdf + cde
Înlocuind valoarea lui z în expresiile lui x, y, t şi u (funcţie de z), obţinem că:
naef
x= ,
aef + bef + cef + cdf + cde
nbef
y= ,
aef + bef + cef + cdf + cde
ncdf
t= ,
aef + bef + cef + cdf + cde
ncde
u= .
aef + bef + cef + cdf + cde
Verificare:
41
 naef
x+y+z+t+u= +
aef + bef + cef + cdf + cde
nbef
+
aef + bef + cef + cdf + cde
ncef
+
aef + bef + cef + cdf + cde
ncdf
+
aef + bef + cef + cdf + cde
ncde
=
aef + bef + cef + cdf + cde
n(aef + bef + cef + cdf + cde)
=n.
aef + bef + cef + cdf + cde
Soluţie: Părţile căutate sunt: x, y, z, t şi u.
Concret:
P8: Să se determine cinci numere naturale astfel încât să fie îndeplinite simultan următoarele condiţii:
1) primele trei numere să fie direct proporţionale cu numerele 5, 6 şi 10;
2) ultimele trei să fie invers proporţionale cu numerele 3, 7 şi 15;
3) suma celor cinci numere să fie 1337.
Rezolvare: Problema se reduce la a împărţi numărul 1337 în cinci părţi astfel încât să fie îndeplinite
condiţiile 1) şi 2) din enunţ. Ca şi în problema de mai sus, fie x, y, z, t şi u părţile căutate ale numărului 1337.
Conform condiţiei 1), părţile x, y şi z fiind direct proporţionale cu numerele a=5, b=6 şi c=10, iar, conform
condiţiei 2), părţile z, t şi u sunt invers proporţionale cu numerele d=3, e=7 şi f=15.
Urmând algoritrmul din problema P7, de mai sus obţinem că:
1337 ⋅ 5 ⋅ 7 ⋅ 15
x=
5 ⋅ 7 ⋅ 15 + 6 ⋅ 7 ⋅ 15 + 10 ⋅ 7 ⋅ 15 + 10 ⋅ 3 ⋅ 15 + 10 ⋅ 3 ⋅ 7
701925
= =245,
2865
1337 ⋅ 6 ⋅ 7 ⋅ 15
y=
5 ⋅ 7 ⋅ 15 + 6 ⋅ 7 ⋅ 15 + 10 ⋅ 7 ⋅ 15 + 10 ⋅ 3 ⋅ 15 + 10 ⋅ 3 ⋅ 7
842310
= =294,
2865
1337 ⋅ 10 ⋅ 7 ⋅ 15
z=
5 ⋅ 7 ⋅ 15 + 6 ⋅ 7 ⋅ 15 + 10 ⋅ 7 ⋅ 15 + 10 ⋅ 3 ⋅ 15 + 10 ⋅ 3 ⋅ 7
1403850
= =490,
2865
1337 ⋅ 10 ⋅ 3 ⋅ 15
t=
5 ⋅ 7 ⋅ 15 + 6 ⋅ 7 ⋅ 15 + 10 ⋅ 7 ⋅ 15 + 10 ⋅ 3 ⋅ 15 + 10 ⋅ 3 ⋅ 7
601650
= =210,
2865
1337 ⋅ 10 ⋅ 3 ⋅ 7
u=
5 ⋅ 7 ⋅ 15 + 6 ⋅ 7 ⋅ 15 + 10 ⋅ 7 ⋅ 15 + 10 ⋅ 3 ⋅ 15 + 10 ⋅ 3 ⋅ 7
280770
= =98.
2865
Verificare:
x+y+z+t+u=245+294+490+210+98=1337.
Soluţie: Părţile căutate sunt: 245, 294, 210 şi 98.

4.2.2.2.8 Regula de trei simplă

42
 Regula de trei simplă se aplică în rezolvarea acelor probleme, în care intră două mărimi A şi B direct
sau invers proporţionale în aşa fel încât, cunoscându-se o pereche de valori corespunzătoare ale mărimilor
date aı şi bı, se cere să se afle valoarea x corespunzătoare a mărimii B, când mărimea A ia o a doua valoare a2.
Deci, în asemenea probleme intră două mărimi care au 4 valori, două câte două corespunzătoare, din
care trei sunt cunoscute şi una necunoscută.
Încă din vechime s-a încercat să se dea diferite reguli pentru rezolvarea diferitelor probleme în care
se cunoşteau trei numere şi se cerea să se afle un al patrulea număr. Din această cauză, unor asemenea reguli,
li s-a dat numele de regula de trei simplă, iar astăzi această denumire se foloseşte în Aritmetică.
Există două metode de rezolvare a problemelor prin regula de trei simplă:

metoda reducerii la unitate şi

metoda proporţiilor.
a) Metoda reducerii la unitate
În cazul regulii de trei simplă, metoda reducerii la unitate (prezentată în (sub)secţiunea 4.2.2.2.2)
constă în a găsi mai întâi valoarea mărimii de acelaşi fel cu necunoscuta, care corespunde unei valori a
celeilalte mărimi egală cu unitatea. În cazul regulii de trei simplă, scrierea schiţată a enunţului se face după o
anumită regulă, astfel: pe aceeaşi linie se găsesc scrise valorile corespunzătoare ale celor două mărimi date
în problemă, iar valorile aceleiaşi mărimi se scriu în aceeaşi coloană, astfel încât, valoarea necunoscutei să
se afle pe rândul al doilea în prima coloana de la dreapta.
Exemple:
I) Mărimile sunt direct proporţionale
P1: 4 tractoare au arat într-o zi 26 ha. Câte ha vor ara 7 tractoare într-o zi?
Rezolvare: Schematic, enunţul problemei se scrie astfel:
4 tractoare…………. 26 ha
7 tractoare…………. x.
Mărimile din problemă sunt direct proporţionale, deoarece dacă numărul tractoarelor creşte şi
suprafaţa arată va creşte. Dacă 4 tractoare ară într-o zi 26 ha, un tractor va ara într-o zi un teren de 4 ori mai
mic, adică:
26:4=6,5 ha,
iar 7 tractoare vor ara de 7 ori mai mult decât un tractor, adică:
6,5⋅7=45,5 ha.
Practic datele se aşează ca şi mai sus, iar
x=(26⋅7):4=45,5 ha.
Soluţie: 7 tractoare vor ara într-o zi 45,5 ha.
II) Mărimile sunt invers proporţionale
P2: O echipă de 8 muncitori trebuie să termine de săpat un sanţ în 12 zile. După ce echipa a lucrat 3 zile,
câţi muncitori mai trebuie angajaţi pentru ca săpatul şanţului să se termine în următoarele 4 zile?
Rezolvare: Mărimile din problemă sunt invers proporţionale, deoarece, dacă numărul muncitorilor creşte,
numărul zilelor se micşorează. Echipa lucrând 3 zile, înseamnă că a executat o parte din săpatul şanţului, iar
restul urmează să se termine de echipă în 9 zile. Deci, în următoarele 9 zile restul şanţului ar fi săpat de 8
muncitori, iar pentru ca lucrul să se termine în 4 zile, este nevoie de mai mulţi muncitori.
Scrierea schematică a problemei este:
9 zile………………8 muncitori
4 zile………………x muncitori.
Dacă în 9 zile de lucru lucrarea se termină de 8 muncitori, ca acelaşi lucru să se termine într-o zi e
nevoie de un număr de muncitori de 9 ori mai mare, adică:
9⋅8=72 muncitori.
Ca lucrul să se termine în 4 zile e nevoie de un număr de muncitori de 4 ori mai mic, adică:
72:4=18 muncitori.
Cum 8 muncitori erau în prima echipă, trebuie să se angajeze:
18-8=10 muncitori
pentru terminarea săpatului în 4 zile.
Datele se aşează ca şi mai sus şi:
x=(8⋅9):4=18 muncitori,
deci trebuie angajaţi încă:
18-8=10 muncitori.
Soluţie: Pentru ca săpatul şanţului să se termine în 4 zile mai trebuie angajaţi 10 muncitori.
43
Observaţie: Problema precedentă mai poate fi rezolvată şi astfel:
Dacă 8 muncitori termină lucrarea în 12 zile, atunci un muncitor ar termina-o în
8⋅12=96 de zile.
1 8
Deci un muncitor execută într-o zi din lucrare, iar 8 mucitori vor executa tot într-o zi din
96 96
24
lucrare. Aşadar, în cele trei zile cei 8 muncitori execută din lucrare, caz în care mai rămâne de executat:
96
96 − 24 72
= din lucrare.
96 96
Rezultă că în fiecare din cele 4 zile mai rămase până la terminarea lucrării va trebui să se execute:
72 1 18
⋅ = din lucrare,
96 4 96
ceea ce înseamna lucrul a 18 muncitori. Cum 8 deja există, mai trebuie angajaţi
18-8=10 muncitori.
b) Metoda proporţiilor
Şi în acest caz întâlnim două subcazuri:
I) Mărimile sunt direct proporţionale
P3: Din 215 kg făină s-au făcut 294 kg pâine. Câtă pâine se poate fabrica din 1075 kg făină?
Rezolvare: Schematic, enunţul problemei se scrie astfel:
kg făină kg pâine
215……………….294
1075……………… x
Cele două mărimi sunt: cantităţile de făină şi, respectiv de pâine. Dacă se măreşte cantitatea de făină,
se măreşte şi cantitatea de pâine, ceea ce înseamnă ca mărimile sunt direct proporţionale. Deci, raportul
valorilor din prima mărime este egal cu raportul valorilor din cea de a doua mărime, adică:
215 294
= ,
1075 x
şi, astfel:
1075 ⋅ 294
x= =1470 kg pâine.
215
Soluţie: Din 1075 kg de făină se poate face 1470 kg pâine.
II) Mărimile sunt invers proporţionale
P4: Braţele unei pârghii AB ce oscilează în jurul punctului O sunt: AO=35 cm şi OB=75 cm. Ce greutăţi
trebuie să atârnăm în punctul B pentru a echilibra greutatea de 1,5 tone atârnată în punctul A?
Rezolvare: Scriem schematic enunţul problemei este:
35 cm……………..1,5 t
75 cm…………….. x.
Cele două mărimi din problemă sunt lungimea braţelor pârghiei şi forţele care acţionează în punctele
A şi B. Se ştie de la Fizică, că aceste două mărimi sunt invers proporţionale. Astfel, avem:
35 x
= ,
75 1,5
de unde:
35 ⋅ 1, 5
x= =0,7 t.
75
Soluţie: În punctul B trebuie să atârnăm o greutate de 0,7 tone.

4.2.2.2.9 Regula de trei compusă

Prin regula de trei compusă se rezolvă acele probleme în care sunt date mai multe mărimi A, B, C,
…, H, K, L direct sau invers proporţionale. Acestor mărimi li se cunosc valorile corespunzătoare: a1, b1, c1,
…, h1, k1, l1, şi ni se cere să găsim valoarea corespuzătoare a unei mărimi, de exemplu a lui l, când celelalte
iau o a doua valoare a2, b2, c2, …, h2, k2.
Problemele care se rezolvă prin regula de trei compusă au, în general, un caracter practic-aplicativ,
întrucât ilustrează prin elemente matematice o serie de situaţii reale, întâlnite în viaţa de toate zilele sau în
44
diferite faze ale unui proces de producţie. Rezolvarea acestui gen de probleme, presupune aplicarea succesivă
a regulii de trei simplă, asociind mărimii care conţine necunoscuta, pe rând, câte una din celelalte mărimi şi
exprimând valoarea necunoscutei funcţie de acestea.
Ca şi în cazul regulii de trei simplă, avem două metode de aplicare a regulii de trei compusă, şi
anume:

metoda reducerii la unitate şi

metoda proporţiilor.
a) Metoda reducerii la unitate
În cazul problemelor de aplicare a regulii de trei compusă, căutăm mai întâi valoarea necunoscutei
când toate celelalte mărimi ar avea valoarea 1, apoi aflăm valoarea necunoscutei când valorile mărimilor sunt
cele date de problemă. Singura greutate în aplicarea acestei metode constă în a determina dependenţa între
mărimile ale căror valori se cunosc şi mărimea a cărei valoare o căutăm.
Exemplu de problemă din care se poate desprinde modul cum se aplică metoda reducerii la unitate
în cazul rezolvării problemelor prin regula de trei compusă:
11
P1: O echipă de 42 muncitori, lucrând câte 8 ore pe zi, termină în 33 zile dintr-o lucrare. Câţi muncitori
30
trebuie să mai fie angajaţi pentru ca lucrând cu prima echipă să termine lucrul cerut în următoarele 18 zile,
lucrând câte 7 ore pe zi?
Rezolvare: Scriem problema schematic astfel încât valorile corespunzătoare aceleiaşi mărimi să fie în
aceeaşi coloană, iar valoarea mărimii necunoscute să se găsească pe rândul al doilea în prima coloană de la
11 19
dreapta. Prima echipă lucrând din lucru, restul îl constituie din lucru, deci:
30 30
lucru zile ore muncitori
11
………......33…………..8……………..42
30
19
………......18.………….7…………….. x.
30
11
Pentru ca din lucru să se termine numai într-o zi, muncitorii lucrând tot 8 ore pe zi, ne trebuie de
30
33 de ori mai mulţi muncitori, adică:
42⋅33=1386 muncitori.
11
Pentru ca din lucru să se termine într-o zi, muncitorii lucrând numai o oră pe zi, ne trebuie de 8
30
ori mai mulţi muncitori decât atunci când se lucrează 8 ore pe zi, adică:
1386⋅8=11088 muncitori.
1
Pentru ca să se termine din lucru, lucrându-se o oră pe zi, vor fi nevoie de 11 ori mai puţini
30
muncitori, adică:
11088:11=1008 muncitori.
Pentru ca lucrul să se termine într-o zi, lucrându-se numai o oră ne trebuie de 19 ori mai mulţi
muncitori, adică:
1008⋅19=19152 muncitori.
19
Pentru ca din lucru să se termine în 18 zile, lucrându-se o oră pe zi, este nevoie de 18 ori mai
30
puţini muncitori, adică:
19152:18=1064 muncitori.
19
Pentru ca din lucrare să se termine în 18 zile, lucrându-se 7 ore pe zi, este nevoie de 7 ori mai
30
puţini muncitori, adică:
1064:7=152 muncitori.
În prima echipă erau 42 muncitori, deci trebuie angajaţi:
152-42=110 muncitori.
45
 Practic, lucrurile se aşează astfel:
lucru zile ore muncitori
11
…………...33…………..8…………..42
30
19
……………18…………..7…………. x
30
11
……………33…….…….8………….42
30
11
…………….1….………..8.…………42⋅33
30
11
………....….1…….……..1……....….42⋅33⋅8
30
1 8
………....….1…………..1.……...…..42⋅33⋅
30 11
19 19
………....….1…………..1.…………..42⋅33⋅8⋅
30 11
19 19
……………18………….1…………..42⋅33⋅8⋅ ⋅18
30 11
19 19
……………18…………..7…….……42⋅33⋅8⋅ ⋅18⋅7
30 11
19
x=42⋅33⋅8⋅ ⋅18⋅7=152 muncitori,
11
152-42=110 muncitori.
Soluţie: Mai trebuie angajaţi încă 110 muncitori.
b) Metoda proporţiilor
Pentru a scoate în evidenţă regula care trebuie să o aplicăm când folosim metoda proporţiilor, vom
considera mai întâi cazul general.
Să presupunem ca avem mărimile A, B, C, D şi E între care există următoarele dependenţe: E este
direct proporţional cu B şi D şi este invers proporţional cu A şi C. Pentru mărimile date se cunosc valorile a1,
b1, c1, d1 şi e1 şi ni se cere să găsim valoarea necunoscutei x a lui E, corespunzătoare valorilor a2, b2, c2, d2 pe
care le iau celelalte mărimi.
Scriem schematic problema în aşa fel încât, valorile corespunzătoare ale mărimilor să fie pe acelaşi
rând, iar valorile aceleiaşi mărimi să fie în aceeaşi coloană, având grijă ca valoarea mărimii necunoscute să
fie pe rândul al doilea şi să se găsească în prima coloană de la dreapta spre stânga.
Mărimile A B C D E
Valorile a1…... b1……c1…….d1…...e1
corespunzătoare a2…....b2….... c2……d2…...x.
Prima dată luăm mărimile A şi E, iar pe celelalte să presupunem că păstrează o valoare constantă, de
exemplu b1, c1, d1.
Când A trece de la valoarea a1 la a2 mărimea E trece de la valoarea e1 la y1. Ţinând seama că
mărimile A şi E sunt invers proporţionale, avem:
a1…………e1
a2…………y1
a1 y1
= ,
a2 e1
a ⋅e
y 1= 1 1 .
a2
În continuare considerăm mărimile B şi E, iar pe celelalte le presupunem că sunt constante şi că ele
păstrează valorile a2, c1 şi d1. B trecând de la valoarea b1 la b2, valoarea corespunzătoare a lui E va trece de la
valoarea y1 la y2. Cum mărimile B şi E sunt direct proporţionale, avem:
46
 b1………….y1
b2………….y2
b1 y1
= ,
b2 y2
b ⋅y
y 2= 2 1 .
b1
În continuare luăm mărimile C şi E considerându-le pe celelalte constante cu valorile a2, b2, d1. Cum
C şi E sunt invers proporţionale, când C trece de la valoarea c1 la c2, E va trece de la y2 la y3, adică:
c1………….y2
c2………….y3
c1 y3
= ,
c2 y2
c ⋅y
y 3= 1 2 .
c2
Considerăm mărimile D şi E, iar celelalte să presupunem că păstrează valorile a2, b2 şi c2. Când
valoarea mărimii D trece de la d1 la d2, E trece de la y3 la x. Mărimile D şi E fiind direct proporţionale, putem
calcula valoarea lui x, din următoarea regulă de trei simplă:
d1………….y3
d2………….x
d1 y3
= ,
d2 x
d ⋅y
x= 2 3 .
d1
Scriem valorile y1, y2, y3 şi x unele sub altele, astfel:
a1 ⋅ e1
y 1= ,
a2
b ⋅y
y 2= 2 1 ,
b1
c ⋅y
y 3= 1 2 ,
c2
d ⋅y
x= 2 3 .
d1
Înmulţind membru cu membru aceste egalităţi, rezultă că:
a1 ⋅ e1 b2 ⋅ y1 c1 ⋅ y2 d 2 ⋅ y3
y1·y2·y3·x= ⋅ ⋅ ⋅ .
a2 b1 c2 d1
Dacă efectuăm toate simplificările posibile, obţinem valoarea lui x:
a1 ⋅ b2 ⋅ c1 ⋅ d 2 ⋅ e1
x= .
a2 ⋅ b1 ⋅ c2 ⋅ d1
Acest rezultat l-am obţinut rezolvând mai multe probleme cu regula de trei simplă, considerând
mărimea necunoscută cu fiecare din mărimile ale căror valori sunt date de problemă. Singura greutate, ca şi
la regula de trei simplă, este stabilirea dependenţelor între mărimi.
Pentru a pune în evidenţă regula, scriem problema schematic, iar deasupra mărimilor care sunt direct
proporţionale punem d şi deasupra celor care sunt învers proporţionale punem i, astfel:
i d i d
a1……...b1……....c1……..d1…...…..e1
a2……...b2.…........c2.........d2…….....x.
Unim printr-o linie frântă valoarea e1 cu valorile celorlalte mărimi de pe linia a doua, care sunt direct
proporţionale şi cu cele de pe linia întâi dacă sunt invers proporţionale cu x.
47
 În acest caz, valoarea x a mărimii E ne este dată de o fracţie ordinară, care are ca numărător produsul
valorilor prin care trece linia, iar la numitor produsul celorlalte valori:
a1 ⋅ b2 ⋅ c1 ⋅ d 2 ⋅ e1
x= .
a2 ⋅ b1 ⋅ c2 ⋅ d1
Contret:
P2: O echipă de 9 zidari lucrând câte 6 ore pe zi, în 12 zile a făcut un zid lung de 24 m, lat de 0,8 m şi înalt
de 2,7 m. În câte zile o echipă de 10 zidari lucrând câte 5 ore pe zi ar termina un zid lung de 18 m, lat de
0,75 m şi înalt de 4 m?
Rezolvare: Scriem schematic enunţul:
i i d d d
zidari ore m lung m lăţime m înălţime zile
9……….6……….24………0,8………...2,7………….12
10………5……….18………0,75………..4……………x.
Luăm fiecare din mărimile date şi le comparăm cu ultima, pentru a stabili dacă sunt direct sau invers
proporţionale. De exemplu, luăm prima cu ultima, considerându-le pe toate celelalte constante şi căutăm
raportul dintre ele:
9 zidari termină lucru în 12 zile,
10 zidari termină acelaşi lucru în mai puţine zile.
Dacă ar lucra 18 zidari, ei ar termina lucrul numai în 6 zile, deci mărindu-se numărul zidarilor se
micşorează numărul zilelor, deci mărimile sunt invers proporţionale. Scriem deasupra coloanei zidarilor i.
Luăm mărimea a doua şi o comparăm cu ultima, astfel: un număr de zidari lucrând câte 6 ore pe zi
au terminat un lucru în 12 zile. Acelaşi număr de zidari lucrând câte 4 ore pe zi vor termina acelaşi lucru în
mai multe zile. Deci mărimile sunt invers proporţionale.
Comparăm a treia mărime cu ultima: un număr oarecare de muncitori construiesc un zid lung de 24
m în 12 zile. Acelaşi număr de muncitori ca să facă un zid de 18 m vor lucra mai puţine zile. Mărimile sunt
direct proporţionale.
Dacă cu celelalte mărimi vom proceda la fel cum am procedat cu a treia, vom găsi că şi ele sunt
direct proporţionale.
Unim acum printr-o linie frântă prima valoare cunoscută a mărimii care are a doua valoare
necunoscută cu valorile directe de pe linia a doua şi inverse de pe linia întâi. Valoarea necunoscutei ne este
dată de o fracţie care are la numărator produsul numerelor pe unde trece linia frântă şi la numitor produsul
celorlalte numere rămase, adică:
i i d d d
9 zidari…...6 ore....24 m lung..…0,8 m lat…. .2,7 m înalt…..12 zile
10 zidari….5 ore…18 m lung…..0,75 m lat……4 m înalt……. x.
12 ⋅ 4 ⋅ 0, 75 ⋅ 18 ⋅ 6 ⋅ 9 1
x= =13 zile.
2, 7 ⋅ 0,8 ⋅ 24 ⋅ 5 ⋅ 10 2
Soluţie: Echipa a doua va termina lucrarea în 13 zile şi jumătate.

4.2.2.2.10 Procente
Reamintim că prin procentul unui număr se înţelege a suta parte din acel număr. Un procent dintr-un
1
număr n se scrie 1 % din n sau ⋅n, de unde:
100
5 29
5 %= ; 29 %= , ş.a.m.d.,
100 100
deci, procentul poate fi considerat ca un caz particular al fracţiilor ordinare cu numitorul 100.
În legătură cu noţiunea de procent întâlnim două feluri de transformări:
I) Exprimarea printr-o fracţie (raţională sau zecimală) a unui număr oarecare de procente
Exemplu:
34 52
34 %= =0,34; 52 %= =0,52.
100 100
Aceasta se face (uşor) scriind la numărator numărul de procente, iar la numitor 100.
II) Exprimarea unei fracţii (raţionale sau zecimale) date în procente

48
 Când fracţia dată este zecimală, exprimarea în procente se face înmulţind-o cu 100 şi numărului
astfel obţinut i se pune la dreapta lui semnul %.
Exemplu:
0,375=37,5 %.
Când fracţia dată este ordinară, se transformă mai întâi în fracţie zecimală, împărţind numărătorul la
numitor, câtul obţinut cu aproximaţie se înmulteşte cu 100 şi la dreapta lui se pune %.
Exemplu:
7
=0,875=87,5 %.
8
Procentele, care erau folosite în trecut mai mult în operaţiuni bancare şi comerciale, azi sunt aplicate
în toate domeniile de activitate: Fizică, Chimie, Tehnică, Medicină, Sociologie şi altele.
Cu toate că procentele au început să pătrundă mult în viaţa de toate zilele, iar teoria legată de
procente este uşoară, începătorii în studiul Aritmeticii întâmpină dificultăţi (uneori destul de mari) când este
vorba să o aplice în practică şi de multe ori privesc cu nesiguranţă rezultatul găsit de ei. Aceasta se datorează,
în mare măsură, faptului ca nu se dă destulă atenţie în a stabili, de la caz la caz, cine anume este luat ca
unitate, sau ca întreg, din care să se calculeze procentul.
Exemplu:
P1: O marfă a costat 200000 lei şi la un moment dat i s-a mărit preţul la 250000 lei. Cu cât la sută s-a
scumpit?
Rezolvare: Prezentăm două metode.
Metoda I: Unitatea sau numărul din care se calculează procentul este 200000. Marfa s-a scumpit cu:
250000-200000=50000 lei,
de unde:
50000:200000=0,25=25 %.
Metoda II: Aplicăm regula de trei simplă:
200000 lei ………………100 %
250000 lei ………………..x %
250000 ⋅ 100
x= %=125 %.
200000
Rezultă că noul preţ reprezintă 125 % din vechiul preţ. Deci marfa s-a scumpit cu:
125 %-100 %=25 %.
Soluţie: Marfa s-a scumpit cu 25 %.
În practică, întâlnim mai ales trei feluri de probleme cu procente:
I) Calcularea procentului dintr-un număr dat.
II) Aflarea numărului din care se cunosc mai multe procente.
III) Găsirea raportului procentual a două numere date.
Exemplu:
P2: La un magazin timp de 6 luni s-au făcut trei reduceri de preţuri: prima de 4 %, a doua de 5 % şi a treia
de 8 %. Cât costă după a treia reducere o marfă care a costat iniţial 240000 lei? Care ar fi fost costul
mărfii, dacă s-ar fi făcut o reducere de 17 %?
Rezolvare:
4 1
1. Prima reducere fiind de 4 %, costul mărfii s-a micşorat cu = din costul iniţial, adică:
100 25
4
240000⋅ =9600 lei.
100
2. Costul mărfii după prima reducere a fost:
240000-9600=230400 lei.
5
3. A doua reducere a fost de 5 %, marfa urmând să coste mai puţin cu din noul preţ, adică:
100
5
230400⋅ =11520 lei.
100
4. După a doua reducere costul mărfii a fost de:
230400-11520=218880 lei.

49
 8
5. A treia reducere fiind de 8 %, costul mărfii a scăzut cu din noul preţ, adică:
100
8
218880⋅ =17510,4≈17510 lei.
100
6. Costul mărfii după a treia reducere este:
218880-17510=201370 lei.
17
7. Dacă s-ar fi făcut o singură reducere de 17 %, costul mărfii ar fi scăzut cu din costul iniţial care este
100
de 240000 lei, adică:
17
240000⋅ =40800 lei.
100
8. Costul mărfii ar fi fost:
240000-40800=199200 lei.
Soluţie: 1. După a treia reducere costul mărfii este de 201370 lei.
2. Dacă s-ar fi ieftinit cu 17 %, marfa ar fi costat 199200 lei.

4.2.2.2.11 Probleme de amestec

O categorie specială în suita problemelor tipice o constituie problemele de amestec care sunt
deosebit de utile, mai ales din punct de vedere al aplicabilităţii lor practice.
Numim amestec, rezultatul ce se obţine punând la un loc două sau mai multe corpuri solide / lichide,
unde fiecare corp solid / lichid îşi păstrează însuşirile lui.
Astfel că putem vorbi de două categorii de amestecuri: de corpuri şi de lichide.

4.2.2.2.11.1 Probleme de amestec de corpuri solide

În legătură cu amestecurile de corpuri solide întâlnim două tipuri de probleme distincte:
I) Problemele de amestec în care sunt date cantităţile corpurilor care se amestecă şi preţul unitar, sau calitatea
lor, şi se cere să se afle preţul unitar al amestecului, sau calitatea lui.
Exemplu:
P1: Se amestecă trei calităţi de fructe de acelaşi fel. Din prima calitate se ia g1 kg cu a1 lei/kg, din a doua se
ia g2 kg cu preţul de a2 lei/kg şi din a treia se ia g3 kg cu preţul de a3 lei/kg. Cât costă un kg de amstec de
fructe?
Rezolvare: Dacă prunele s-ar fi vândut separat, din vânzarea lor s-ar fi încasat următoarele sume:
-pentru g1 kg cu a1 lei/kg s-ar fi încasat g1⋅a1 lei;
-pentru g2 kg cu a2 lei/kg s-ar fi încasat g2⋅a2 lei;
-pentru g3 kg cu a3 lei/kg s-ar fi încasat g3⋅a3 lei.
Adunând sumele obţinute din vânzarea fiecărei calităţi de prune şi cantitatea vândută obţinem
(g1+g2+g3) kg, din vânzarea căreia s-ar încasa (g1⋅a1+g2⋅a2+ g3⋅a3) lei.
Costul unui kg de amestec ne este dat de câtul dintre suma încasată şi cantitatea vândută.
Notăm preţul unitar sau calitatea cu k; obţinem următoarea formulă în cazul problemelor de amestec:
g1 ⋅ a1 + g 2 ⋅ a2 + g3 ⋅ a3
k= .
g1 + g 2 + g3
În general, dacă avem n calităţi, formula de mai sus se poate scrie:
g1 ⋅ a1 + g 2 ⋅ a2 + ... + g n ⋅ an
k= . (1)
g1 + g 2 + ... + g n
Dacă toate cantităţile vor fi egale, adică:
g1=g2=…=gn=g,
atunci:
g (a1 + a2 + ... + an ) a1 + a2 + ... + an
k= = . (2)
ng n
Concret:
P2: S-au amestecat trei calităţi de mere astfel: din calitatea întâi 5 kg cu 6400 lei/kg, din calitatea a doua
4,50 kg cu 6000 lei/kg şi 8 kg din calitatea a treia cu 5750 lei/kg. Cât costă un kg de mere din amestecul
50
rezultat?
Rezolvare: Aplicând formula (1) de mai sus, preţul unui kg de amestec ne este dat de expresia:
5 ⋅ 6400 + 4, 50 ⋅ 6000 + 8 ⋅ 5750
k= ;
5 + 4,50 + 8
deci:
32000 + 27000 + 46000
k= =6000 lei.
17,50
Soluţie: Un kg de mere amestecate costă 6000 lei.
II) Probleme de amestec în care se cunosc preţurile unitare sau calităţile corpurilor ce se amestecă, preţul
unitar al amestecului, precum şi cantitatea lui şi se cere să se afle cantităţile din fiecare corp ce se amestecă.
Tot în această categorie intră şi problemele în care se cunosc preţurile unitare ale mărfurilor ce se
amestecă şi preţul unitar al amestecului şi se cere să se găsească în ce proporţie trebuie amestecate corpurile.
Exemplu:
P3: S-au amestecat prune de calitatea întâi cu 6270 lei/kg cu prune de calitatea a doua cu 5400 lei/kg, în
total 29 kg. Preţul unui kg de amestec este 6000 lei. Câte kg de prune de calitatea întâi şi câte de calitatea a
doua au intrat în amestec?
α) Rezolvare aritmetică: Aflăm cât costă tot amestecul:
29⋅6000=174000 lei.
Pentru rezolvarea problemei vom folosi metoda ipotezelor. Presupunem că toate prunele sunt de
calitatea întâi. Verificăm problema în această presupunere:
6270⋅29=181830 lei.
Diferenţa de:
181830-174000=7830 lei
provine din faptul că nu toate prunele sunt de calitatea întâi. Diferenţa între preţurile unitare ale celor două
calităţi este de:
6270-5400=870 lei.
Împărţind diferenţa totală la diferenţa unitară, obţinem numărul kg de calitatea a doua:
7830:870=9 kg.
Rezultă că din calitatea întâi sunt:
29-9=20 kg de prune.
Verificare:
20 kg a 6270 lei costă 125400 lei
9 kg a 5400 lei costă 48600 lei.
În total: 174000 lei.
β) Rezolvare algebrică: Fie x-cantitatea de prune de calitatea întâi şi y-cantitatea de prune de calitatea a
doua, care intră în amestec. Atunci, conform datelor problemei, obţinem sistemul:
 x + y = 29  x = 20
 , cu soluţia:  .
6270 x + 5400 y = 29 ⋅ 6000 y = 9
Soluţie: Cantităţile amestecate au fost: 20 kg prune calitatea întâi şi 9 kg prune calitatea a doua.

4.2.2.2.11.2 Probleme de amestec de corpuri lichide

Multe din substanţele lichide de care avem nevoie nu se găsesc în stare curată, ci sub formă de
amestecuri. Un exemplu de amestec este şi o soluţie.
Prin soluţie se întelege amestecul omogen de două sau mai multe substanţe, ce se obţine prin
dizolvarea unei substanţe (dizolvat) într-o altă substanţă (dizolvant). Pentru a ne da seama mai bine de
cantitatea de substanţă care se dizolvă într-o soluţie s-a introdus noţiunea de concentraţie. Prin concentraţia
unei soluţii se înţelege cantitatea de substanţă dizolvată, exprimată în unităţi de greutate sau de volum,
conţinută într-o cantitate de soluţie determinată. Concentraţia unei soluţii se exprimă în procente de greutate
sau în procente de volum (de cele mai multe ori în procente de greutate).
Exemplu:
Dacă avem o soluţie de clorură de sodiu cu o concentraţie de 8%, atunci vom înţelege că în 100 g de
soluţie avem 8 g clorură de sodiu şi restul de 92 g este apă.
Întâlnim şi la amestecul lichidelor două genuri de probleme asemănătoare cu cele de dinainte.

51
P1: S-au amestecat trei soluţii diferite de clorură de sodiu şi anume:

420 g cu o concentraţie de 12%,

360 g cu o concentraţie de 7,5% şi

240 g cu o concentraţie de 6%.
Care va fi concentraţia soluţiei obţinute?
Rezolvare: Problema se rezolvă aplicând formula (1) stabilită la amestecuri, care în cazul nostru ne dă:
420 ⋅ 12% + 360 ⋅ 7, 5% + 240 ⋅ 6%
k=
420 + 360 + 240
5040% + 2700% + 1440%
= =9%.
1020
Soluţie: Concentraţia soluţiei este de 9%.
P2: S-au amestecat două soluţii de acid boric:

650 g soluţie cu o concentraţie de 40% şi

750 g soluţie cu o concentraţie de 30%.
Câtă apă trebuie să se mai adauge ca soluţia obţinută să aibă o concentraţie de 25%?
Rezolvare: În formula generală (1) înlocuim mărimile cu valorile date, iar pentru apă considerăm
concentraţia 0. Ştim că amestecul rezultat are concentraţia de 25%. Înlocuind în formula (1) obţinem:
650 ⋅ 40% + 750 ⋅ 30% + g ⋅ 0%
25%=
650 + 750 + g
26000% + 22500% 48500%
= = ;
1400 + g 1400 + g
de unde rezultă:
25⋅(1400+g)=48500 | :25,
1400+g=1940,
g=540.
Soluţie: Trebuie să se mai adauge 540 g apă.

4.2.2.2.12 Probleme de aliaj

Amestecul a două sau mai multe metale prin topire se numeste aliaj. Numim titlul unui aliaj raportul
dintre greutatea metalului preţios şi greutatea întregului aliaj.
Dacă notăm cu G greutatea aliajului, cu g greutatea metalului preţios şi cu T titlul aliajului, atunci
avem relaţia:
g
T= .
G
Dacă se consideră titlul unui aliaj ca o calitate a lui, atunci problemele de aliaj sunt tot de două feluri
ca şi problemele de amestec.
Exemplu:
P1: Trei lingouri de aur se topesc la un loc. Care va fi titlul noului aliaj obţinut, ştiind că:

primul lingou în greutate de 354 g are titlul de 0,900,

al doilea în greutate de 582 g are titlul de 0,850 şi

al treilea în greutate de 428 g are titlul de 0,720?
Rezolvare: Rezolvăm problema prin două metode.
Metoda I: Pentru a afla titlul noului aliaj avem nevoie de greutatea metalului preţios cuprins în cele trei
lingouri şi greutatea lor totală. Aceasta se poate face uşor, aflând separat cât aur curat se află în fiecare
lingou, aplicând formula:
g=TG.
Astfel:
-în primul lingou se află
g1=354⋅0,900=318,60 g aur curat,
-în al doilea lingou se află
g2=582⋅0,850=494,70 g aur curat,
-în al treilea lingou se află
g3=428⋅0,720=308,16 g aur curat.

52
 În total, în aliaj, se află:
318,60+494,70+308,16=1121,46 g aur curat.
Greutatea totală a aliajului este:
354+582+428=1364 g.
Conform definiţiei, titlul noului aliaj este:
1121, 46
T= ≈0,822.
1364
Metoda II: Acelaşi rezultat l-am fi găsit dacă am fi aplicat formula (1) din subsecţiunea 4.2.2.2.11.1, care în
cazul nostru ne dă:
354 ⋅ 0, 900 + 582 ⋅ 0,850 + 428 ⋅ 0, 720
T=
354 + 582 + 428
1121, 46
= ≈0,822.
1364
Soluţie: Titlul noului aliaj este de 0,822.

4.2.2.2.13 Regula conjugată

În Aritmetică se întâlnesc (şi) probleme în care se dau mai multe mărimi, din care două se leagă între
ele printr-un şir de rapoarte cunoscute care se pot deduce unul din celălalt. Asemenea probleme se rezolvă
prin metoda (sau regula) conjugată.
Metoda conjugată constă în a exprima prin egalităţi diferite relatii, care leagă între ele cantităţile
date, având grijă ca mărimea din membrul I al oricărei egalităţi să fie aceeaşi ca mărimea din membrul al II-
lea din egalitatea precedentă şi aşa mai departe, până când ultima mărime este de acelaşi fel cu mărimea din
membrul I din prima egalitate, care este, în acelaşi timp, necunoscută. Prin înmulţirea acestor egalităţi
membru cu membru, în baza legii monotoniei, se obţine o nouă egalitate din care se poate găsi uşor valoarea
mărimii necunoscute.
Cu ajutorul acestei reguli se pot transforma unele unităţi de măsură dintr-o ţară în alte unităţi din
diferite ţări, care mai folosesc (şi) alte unităţi de măsură decât cele obişnuite.
De asemenea, prin regula conjugată se mai poate calcula schimbul de bani între diferite ţări.
Aceeaşi mărime se poate măsura cu unităţi de măsură din diferite sisteme. Se poate face, astfel,
trecerea de la un sistem la altul, însă pentru aceasta ne trebuie să cunoaştem rezultatul măsurătorii unei
unităţi dintr-un sistem cu o unitate din celălalt sistem.
Exemplu de problemă în care datele cuprind unităţi de măsură pentru suprafeţe din Marea Britanie
(acrul, yardul pătrat), Rusia (destina) şi hectarul. (S-a considerat 1 yard=0,91 m)
P1: Câte ha sunt în 500 acri, ştiind că 15 acri fac cât 5,5 destine, 0,01 destine măsoară cât 33 yarzi pătraţi,
iar 10000 yarzi pătraţi fac cât 0,8281 ha?
Rezolvare: Notăm cu x numărul ha pe care îl căutăm. Ţinând seamă de enunţul problemei, putem stabili
următoarele egalităţi:
x ha =500 acri,
15 acri =5,5 destine,
0,01 destine =133 yarzi pătraţi,
10000 yarzi pătraţi =0,8281 ha.
Observăm că în fiecare egalitate mărimea din primul membru este aceeaşi cu mărimea din dreapta
semnului egal din egalitatea precedentă. Înmulţim ambii membri din prima egalitate cu 15 şi obţinem:
x ha ·15 =500 acri ·15.
În a doua egalitate înmulţim ambii membri cu 500 şi obţinem:
15 acri ·500=5,5 destine ·500.
În baza proprietăţii de tranzitivitate a egalităţii, avem:
x ha ·15 = 5,5 destine ·500.
Considerăm această egalitate împreună cu a treia şi procedăm la fel cum am procedat cu primele
două:
x ha ·15·0,01=5,5 destine ·500·0,01,
0,01 destine ·5,5·500=133 yarzi pătraţi ·5,5·500.
Deci:
x ha ·15·0,01=133 yarzi pătraţi ·5,5·500.
Ţinând cont de ultima informaţie din enunţ şi procedând ca şi mai sus, obţinem:
53
 x ha ·15·0,01·10000=500·5,5·133·0,8281 ha;
adică:
500 ⋅ 5, 5 ⋅ 133 ⋅ 0,8281
x= =201,9183 ha.
15 ⋅ 0, 01 ⋅ 10000
Soluţie: În 500 de acri sunt 201,9183 ha.
P2: Câte ruble se pot schimba cu 6000 forinţi maghiari, ştiind că 6 forinţi preţuiesc cât 3,75 leve bulgare, 5
leve bulgare valorează cât 40 franci belgieni, iar 15 franci belgieni preţuiesc cât o rublă?
Rezolvare: Notăm cu x numărul rublelor. Ţinând seama de enunţul problemei, putem scrie următoarele
egalităţi:
x ruble =6000 forinţi,
6 forinţi =3,75 leve,
5 leve =40 franci,
15 franci =1 rublă.
Înmulţind aceste egalităţi membru cu membru, în baza legii monotoniei, obţinem:
x·6·5·15=6000·3,75·40·1,
450x=900000,
x=2000 ruble.
Soluţie: Cu 6000 de forinţi se pot schimba 2000 ruble.

54
 CAPITOLUL 5: PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE PENTRU DEZVOLTAREA
COMPETENŢELOR CURSANŢILOR

5.1 Probleme care se rezolvă prin metoda reducerii la unitate

1. Cei 24 de elevi ai unei clase s-au aşezat în 8 grupuri cu acelaşi număr de elevi, pentru organizarea unui
joc. Câţi elevi participă la alt joc la care sunt necesare 4 grupuri de acelaşi fel?
2. În 15 ore un călăreţ parcurge o distanţă de 270 km, iar un autobuz 795 km. Care parcurge în 7 ore mai
mult şi cu cât?
3. Cât costă 17 m stofă, dacă pentru 8 m s-au plătit 2560000 lei?
4. Valoarea manualelor primite în două clase, una cu 28 elevi, alta cu 27 elevi, este de 4895000 lei. Care e
valoarea în lei a manualelor primite în fiecare clasă?
5. Într-un magazin s-au vândut 32 m stofă, 17 m matasă şi 247 m stambă, în valoare de 137040000 lei. La ce
preţ s-a vândut 1 m de stofă, dacă aceasta este de 20 de ori mai scumpă decât stamba, iar stamba de 15 ori
mai ieftină decât mătasea?

5.2 Probleme care se rezolvă prin metoda comparaţiei

1. Un atelier de croitorie a primit 64 m mătase şi 24 m stofă în valoare totală de 57280000 lei, iar un alt
atelier 78 m mătase şi 24 m stofă în valoare totală de 60350000 lei. Cât costă un m din fiecare material?
2. La un magazin 5 pachete de unt, 6 kg făină şi 20 kg zahăr costă 3710000 lei în total. 8 kg zahăr, 4 pachete
de unt şi 9 kg de făină costau 2100000 lei împreună, iar 30 kg zahăr, 15 kg făină şi 9 pachete de unt 6090000
lei. Cât costă un pachet de unt, cât 1 kg de zahăr şi cât 1 kg făină?
3. Două baloturi de stofă au împreună 98 m. După ce din primul balot s-a vândut o treime, iar din al doilea
13 m, au rămas în ambele baloturi 71 m. Câţi m avea fiecare balot?
4. Un costum de haine costă cât două uniforme şcolare, iar o uniformă cât 5 cămăşi. Să se afle preţul
fiecăruia din aceste obiecte, ştiind că 40 de costume, 150 de uniforme şi 120 cămăşi costă împreună
812800000 lei.
5. Un atelier de croitorie a primit într-o zi 35 m stofă, 40 m mătase şi 83 m pânză în valoare totală de
76950000 lei. Cât costă metrul din fiecare material, ştiind că stofa e de 5 ori mai scumpă decât mătasea, iar
pânza de 2 ori mai ieftină decât mătasea?

5.3 Probleme care se rezolvă prin metoda ipotezelor

1. Sanda a adunat într-o cutiuţă paianjeni şi gândaci, în total 8 bucăţi. Dacă s-ar număra câte picioare sunt în
total, s-ar găsi 54 picioare. Câţi paienjeni şi câţi gândaci sunt în cutiuţă?
2. Dintr-o livadă s-au cules 1920 kg căpşuni şi cireşe în 270 lădiţe; căpşunile câte 6 kg într-o lădiţă, iar
cireşele, câte 8 kg. Căpşunile s-au vândut cu 80000 lei kg, iar cireşele cu 60000 lei kg. Ce sumă s-a încasat
pe întreaga cantitate de fructe?
3. La un spectacol pentru copii s-au vândut 825 bilete, la preţul de 40000 lei şi respectiv 60000 lei biletul,
încasându-se 4250000 lei. Câte bilete din fiecare categorie au fost vândute?
4. În clasele a V-a şi a VIII-a ale unei şcoli sunt numai elevi de 10 ani şi respectiv 14 ani. Ştiind că în total
sunt 268 elevi, iar suma vârstelor este 3000 ani, câţi elevi sunt în fiecare clasă?
5. Un tren este compus din vagoane cu două şi trei osii. Numărul total al vagoanelor este 48, iar numărul
osiilor este de 125. Să se afle numărul vagoanelor cu două şi trei osii.

5.4 Probleme care se rezolvă prin metoda retrogradă

1. Din dublul unui număr natural scădem 15. Dublăm rezultatul şi apoi scădem 2, obţinând 112. Să se
determine numărul.
2. Să se determine un număr natural ştiind că: scăzând din număr o treime din el, apoi un sfert din rest se
obţine 75.
3. Dintr-un număr natural scădem jumătate. Din rest scădem un sfert, iar din noul rest o treime şi obţinem
100. Să se determine numărul.
4. Să se determine un număr natural de 5 cifre distincte ştiind că:
a) prima cifră este de 3 ori mai mare decât a două cifră;
b) a doua cifră este cu 4 mai mică decât a treia cifră;
55
c) a treia cifră este cu 5 mai mare decât a patra cifră;
d) a patra cifră este de 2 ori mai mare decât a cincea cifră;
e) a cincea cifră reprezintă restul împărţirii lui 50 la 7.
5. Care sunt numerele care corespund fiecărei litere, dacă:
i) a este de 4 ori mai mic decât b;
ii) b este de 5 ori mai mic decât c;
iii) c este cu 60 mai mare decât d;
iv) d este cu 720 mai mic decât 840.

5.5 Probleme care se rezolvă prin metoda figurativă

1. Suma a două numere este 1235. Să se afle numerele, ştiind că unul e de 4 ori mai mare decât celălalt.
2. Cinci băieţi aveau acelaşi număr de mere. După ce fiecare a mâncat câte 12 mere, le-a mai rămas la un loc
atâtea mere câte au avut fiecare la început. Câte mere a avut, la început, fiecare?
3. În 4 lăzi se află 1440 kg făină. În prima ladă se află de 3 ori mai multă făină decât în a doua. În a doua ladă
se află cu 150 kg mai mult decât în a treia. În a patra ladă se află tot atâta cât în a treia. Câtă făină se află în
fiecare ladă?
4. Dacă se aşează câte 2 elevi într-o bancă, rămân 9 în picioare şi dacă se aşează câte 3 elevi într-o bancă,
rămân 7 bănci goale şi una ocupată cu un singur elev. Câte bănci şi câţi elevi erau?
5. La începutul anului şcolar, 3 şcoli au primit 13848 manuale. A doua şcoală a primit cu 1794 manuale mai
puţine ca prima, iar a treia şcoală cu 282 manuale mai mult decât a doua. Câte manuale a primit fiecare
şcoală?

5.6 Probleme care se rezolvă prin regula de trei simplă

1. Pentru o şcoală s-a cumpărat o duzină de scaune, plătindu-se 1518000 lei. Cât va trebui să se plătească
pentru o duzină şi jumătate din aceste scaune?
2. O echipă de zidari ridică un zid, iar lucrătorii de ajutor le aduc cărămizile. Zidarii aşează în 4 ore 624 de
cărămizi, iar ajutoarele lor aduc în 3 ore 522 de cărămizi. Când au început lucrarea erau aduse 200 de
cărămizi. Câte cărămizi nezidite erau lângă zidari, după 2 ore de la începutul lucrării?
3. La un concurs de tragere, au luat parte 873 de trăgători, dintre care fiecare a tras câte 24 de focuri. Câte
focuri au nimerit în ţintă, dacă socotim că pentru fiecare 27 de focuri, au nimerit ţinta 22 de focuri?
4. O brutărie a primit 60 saci de făină, cântărind 125 kg fiecare, având preţul de 2000000 lei pentru fiecare
100 kg. Cât a încasat brutăria la vânzarea pâinii fabricate, dacă din 3 kg făină ies 4 kg pâine şi dacă pâinea se
vinde cu 10000 lei kg?
5. Un tren parcurge în 3 ore şi 9 minute o distanţă de 141,75 km. În cât timp va parcurge trenul o distanţă de
123,75 km, mergând cu aceeaşi viteză?

5.7 Probleme care se rezolvă prin regula de trei compusă

1. Ca să tipărească o carte conţinând 32 de rânduri pe pagină şi în medie 30 litere pe rând, s-au consumat 240
coli de hârtie pentru un exemplar. La ediţia a doua, autorul a hotărât să se retipărească cartea, astfel ca în
fiecare rând să fie 36 de litere şi în fiecare exemplar să intre 180 coli de hârtie. Pe fiecare coală să nu fie mai
mult de 34 de rânduri. Acest fapt este posibil?
2. O fermă de animale, are o provizie de fân pentru iarnă cu care să-şi hrănească cele 30 vaci timp de 42 zile,
dând fiecărei vaci câte 4 kg de fân pe zi. Dacă va vinde partea a patra din fân şi 2 vaci, iar vacilor rămase le
va da câte 5 kg pe zi, atunci cât timp va putea să le hrănească, cu provizia de fân rămasă?
3. La o cantină sunt necesare 275 kg de pâini pentru o perioadă de 22 zile, la 25 persoane. Câtă pâine va fi
necesară pentru 32 persoane în 6 zile? (Toate persoanele consumă aceeaşi cantitate de pâine pe zi).
4. Patru ţărani, lucrând în medie 6 ore pe zi, au semănat în 7 zile un teren de 926 ari. În câte zile 6 ţărani vor
semăna 277800 m², muncind zilnic câte 7 ore? (Fiecare ţăran a semănat aceeaşi suprafaţă într-o oră).
5. Un grup de 21 muncitori, au hotărât să termine o lucrare în timp de 12 zile, muncind fiecare câte 8 ore pe
zi. În a şasea zi s-au alăturat câţiva muncitori şi lucrând cu toţii câte 6 ore pe zi, au terminat restul lucrării în
7 zile. Câţi muncitori li s-au alăturat?

5.8 Împărţirea în părţi proporţionale

56
1. Trei numere sunt invers proporţionale cu numerele 6, 3, 2, iar suma lor este 6000. Care sunt cele trei
numere?
2. Împărţiţi suma de 11210000 lei în 3 părţi direct proporţionale cu numerele 21, 8, 30.
3. O proprietate are 18370 m² şi este împărţită în 3 parcele a căror suprafeţe sunt invers proporţionale,
respectiv cu numerele 5, 7, 11. Calculaţi suprafaţa fiecărei parcele.
4. Trei persoane A, B, C au înfiinţat o societate cu răspundere limitată şi aduc fiecare un capital de
560000000 lei, 800000000 lei şi respectiv 300000000 lei. Beneficiul după remunerarea muncii depuse de A
şi B, fixat la suma de 48000000 lei este împărţit funcţie de aportul de capital. Repartizaţi beneficiul anual
care se ridică la suma de 170700000 lei.
5. Împărţiţi numărul 600 în părţi proporţionale cu 7, 3, 2.

5.9 Probleme de amestec şi aliaj

1. La o fermă s-au recoltat 425 kg mere de calitatea I şi 825 kg mere de calitatea a II-a. Ştiind că merele de
calitatea I costă 7500 lei, iar cele de calitatea a II-a 4000 lei, să se afle cât costă un kg de mere după ce s-au
amestecat.
2. Într-un bazin se varsă 3 bidoane pline cu apă. În primul bidon sunt 85 l de apă la temperatura de 18ºC, în
al doilea 94 l de apă la temperatura de 24ºC, iar în al treilea 71 l de apă la temperatura de 29ºC. Ce
temperatură are apa în bazin?
3. Mama Mariei se duce la bijutier pentru a-şi face un colier de aur. Ea are 15 g de aur de calitatea 0,750, 18
g de aur de calitatea 0,850 şi 17 g de aur de calitatea 0,900. Ce calitate va avea colierul mamei?
4. Se amestecă apă la temperatura de 58ºC cu apă la temperatura de 24ºC, obţinându-se 85 l de apă la
temperatura de 36ºC. Ce cantităţi de apă s-a amestecat?
5. Bunicul lui Ionuţ a cumpărat 135 kg cartofi; o parte din ei de calitatea I cu 3000 lei kg şi cealaltă parte
calitatea a II-a cu 2000 lei kg. Ştiind că a cheltuit 330000 lei, să se determine ce cantităţi de cartofi din prima
şi a doua calitate a cumpărat bunicul.

5.10 Probleme recreative

1.Calul şi catârul: Un cal şi un catâr păşeau alături, având fiecare în spate câte o povară. Calul se văita de
greutatea poverii sale. ,,De ce te vaieţi?”, l-a întrebat catârul. Dacă aş lua de la tine un sac, povara mea ar
deveni de două ori mai grea decât a ta. Iar dacă tu ai lua un sac de pe spinarea mea, povara ta ar deveni egală
cu a mea. Spuneţi, câţi saci ducea catârul şi câţi ducea calul?
2. Tramvaiul şi pietonul: Mergând de-a lungul liniei de tramvai, am observat că la fiecare 12 minute, mă
ajunge din urmă un tramvai, iar la fiecare 4 minute întâlnesc eu unul. Atât eu, cât şi tramvaiele ne deplasăm
uniform. La ce intervale de timp pornesc tramvaiele de la capetele de linie?
3. Serata: La o serată, au fost invitate 20 de persoane. Maria a dansat cu 7 tineri. Olga cu 8, Veronica cu 9 şi
aşa mai departe, până la Nina care a dansat cu toţi tinerii. Câţi tineri (bărbaţi) au fost la serată?
4. Tatăl şi fiul: Tatăl nu a luptat în al doilea război mondial, deoarece atunci era prea vârstnic. Produsul
dintre vârsta tatălui şi al fiului este egal cu anul naşterii tatălui. Când s-a născut fiul, tatăl avea 39 ani. La ce
vârstă şi în ce an a murit tatăl?
5. Moneda falsă: Dintr-un lot de 80 monede de aur, toate cu înfăţişarea absolut identică, una este falsă. Se
ştie ca moneda falsă, este mai uşoară decât celelalte. Se cere să se identifice moneda falsă, fără încercări
mecanice sau chimice, ci numai prin maximum 4 cântăriri efectuate cu ajutorul unei balanţe cu două talere,
fără greutăţi.

57
 BIBLIOGRAFIE

[1] Andrica, D., Bogdan, I., Jecan, E., Vălcan, D., Probleme calitative în matematica de gimnaziu, Editura
Gil, Zalău, 1998.
[2] Arsinte, V., Matematică-clasele III, IV, V, (Teme de casă), Editura Gil, Zalău, 1996.
[3] Cârjan, F., Matematică pentru examenele de definitivat şi gradul II, învăţători şi institutori, Editura
Paralela 45, Piteşti, 1999.
[4] Cârjan F., Săvulescu D., Curs de matematică-pentru colegiile de institutori, Editura Fundaţiei
Humanitas, Bucureşti, 1999.
[5] Cârjan, F., Begu, C., Metodica predării-învăţării matematicii la ciclul primar, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2001.
[6] Cârjan, F., Didactica matematicii, Editura Paralela 45, Piteşti, 2002.
[7] Cerghit, I., Metode de învăţământ, EDP, Bucureşti, 1976.
[8] Cherata, V., Voicilă, J., Mândrulescu, L., Metode şi tehnici de rezolvare a problemelor de aritmetică,
clasele I-VI, Editura Şibila, Craiova, 1994.
[9] Chiţei, G., Metode pentru rezolvarea problemelor de aritmetică, EDP, Bucureşti, 1958.
[10] Constantinescu, P., Jocuri şi probleme distractive, Editura Albatros, Bucureşti, 1971.
[11] Cucurezeanu, I., Probleme de aritmetică şi teoria numerelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.
[12] Duca, E.M., Metoda figurativă în ciclul primar, Editura Hiperborea, Turda, 2004.
[13] Gardner, M., Amuzamente matematice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
[14] George, D.V., Cunoştinţe vechi şi noi de divizibilitate, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1990.
[15] Ionescu, M., Radu, I., Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
[16] MEN, Curriculum Naţional pentru învăţământ obligatoriu-cadru de referinţă, Bucureşti, 1999.
[17] MEN, Curriculum Naţional, Programe Şcolare: Matematică, cls. I-VII, Bucureşti, 1999.
[18] Oprişiu, N., Mai în glumă, mai în serios, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.
[19] Oprişiu, N., Olimpiada jocurilor raţionale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
[20] Păun, Gh., Între matematică şi jocuri, Editura Albatros, Bucureşti, 1986.
[21] Pârâială, V., Pârâială, D., Probleme tipice rezolvate prin mai multe metode şi procedee, Editura
Institutului European, Bucureşti, 1992.
[22] Polya, G., Descoperirea în matematică, EDP, Bucureşti, 1971.
[23] Roşu, M., Aspecte metodice în rezolvarea problemelor, Revista de pedagogie nr.7-8, 1991.
[24] Rus, I., Metodica predării matematicii, Editura Servo-Sat, Arad, 1996.
[25] Rus, I., Magdaş, I., Pap, M., Vălcan, D., Rolul intuiţiei în prezentarea unor conţinuturi matematice în
şcoală, în Lucrările Seminarului “Didactica Matematicii”, vol. 11, 1996, Cluj-Napoca, pag. 77-88.
[26] Schneider, M, Schneider, G., A., Metode de rezolvare a problemelor de aritmetică pentru clasele I-IV,
Editura Hyperion, Bucureşti, 1992.
[27] Someşan, E., Buta, I., Aritmetică pentru copii isteţi, Editura casa Cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 1998.
[28] Stoica, A., Reforma sistemului de evaluare şi examinare, Editura Şcoala Românească, Bucureşti, 1998.
[29] Stoica, A., Reforma evaluării în învăţământ, Editura Şcoala Românească, Bucureşti, 2000.
[30] Stoica, A., (coord), Evaluarea curentă şi examenele. Ghid pentru profesori, Editura ProGnosis,
Bucureşti, 2001.

58