MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA

INSTITUTUL DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

CATEDRA DE LIMBĂ ŞI LITERATURĂ ROMÂNĂ

Domeniul general de studii:

Ştiinţe ale Educaţiei

Programul de masterat:

Limba şi literatura română contemporarană și tehnologii educaționale

TEZĂ DE MASTER
Oniric și realitate în comedia romantică „Steaua
fără nume” de Mihail Sebastian

Autor:
Ciobîrcă Lina,
studenta ciclului II

Conducător științific:
, doctor în filologie,
lector superior
Teza este admisă spre susținere
Proces verbal Nr.______________

Conducătorul științific_______________

Șef catedră________________________

Chişinău, 2018
1
 C U P R I N S:

ADNOTARE............................................................................................................. 3

ANNOTATION........................................................................................................ 4

INTRODUCERE...................................................................................................... 5
Capitolul I REPERE TEORETICE PRIVIND DRAMATURGIA
ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ....................................................... 8
1. Definirea conceptului de dramaturgie în literatura de specialitate................. 8
2. Evoluția dramaturgiei românești în perioada interbelică............................... 14
3. Teme și tendințe în dramaturgia interbelică.................................................... 19
4. Comedia în perioada interbelică........................................................................22
5. Reprezentanți ai dramatugiei românești interbelice....................................... 24

Capitolul II CONTRASTUL DINTRE VIS ȘI REALITATE ÎN COMEDIA

ROMANTICĂ „STEAUA FĂRĂ NUME” DE MIHAIL SEBASTIAN.................... 30
1. Cariera literară a lui Mihail Sebastian (proză, jurnal intim,
publicistică)...................................................................................................................... 30
2. Literatura dramatică sebastiană........................................................................34
3. Analiza literară a comediei romantice „Steaua fără nume”............................39
4. „Miraj” și „iluzie” în „Steaua fără nume”....................................................... 37
5. Elemente de real și ireal în comedie..................................................................40

CONCLUZII GENERALE....................................................................................44
CUVINTE-CHEIE................................................................................................. 47
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................48
DECLARAȚIE PE PROPRIA RĂSPUNDERE

2
 ADNOTARE
Teză de master Variantele literare morfologice în limba literară actuală, autor
Natalia Rotari, este alcătuită din: Introducere, trei capitole, cuvinte-cheie, concluzii
generale, bibliografie cu 74 de titluri, 76 de pagini de text de bază.
Domeniul de studiu și obiectivele tezei propuse pentru susținere sunt: analiza
definițiilor referitoare conceptului de variantă literară în lucrările științifice filologice;
identificarea raportului dintre variantă cu etimonul; stabilirea cauzelor apariției variantelor
literare în limba română; analiza evoluției variantelor literare; clasificarea tipurilor de
variante literare în literatura de specialitate; determinarea aspectelor variantelor
morfologice și lexico-semantice.
Scopul lucrării este de a identifica variantele literare morfologice admise în cea de-
a II-a ediție a Dicționarului Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române
(DOOM2) și argumentarea științifică a necesității utilizării lor în limba română actuală.
Noutatea și originalitatea lucrării constă în identificarea variantelor literare
existente în limba română actuală în lucrările normative (în special în Dicționarul
ortografic, ortoepic, și morfologic al limbii române, ediția a II-a) și argumentarea
importanței acestora în procesul de evoluție a limbii literare.
Interesul pentru noțiunea de variantă este atestat încă din perioada primelor
dicționare tipărite, care au apărut în ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea.
Actualmente, pentru termenul de variantă, dicționarele limbii române oferă vreo 20 de
explicații.
Semnificația și valoarea aplicativă a cercetării constă în înțelegerea mai profundă a
termenului de variantă literară și a modificărilor operate în DOOM2 privind norma limbii
literare. Materialele cercetării pot fi utilizate pentru un eventual curs universitar sau la
predarea subiectului la orele de limba și literatura română în instituțiile de tip
preuniversitar.

3
ANNOTATION

4
 INTRODUCERE
Actualitatea temei și importanța temei de cercetare.
În perioada interbelică, dramaturgia încearcă să fie o prezenţă efectivă în viaţa
spirituală, explorând un univers amplu, abordănd dintr-o nouă perspectivă viaţa oamenilor
şi problemele lor. Teatrul devine şi un loc de refugiu pentru public, o modalitate de evadare
din realitatea care devenise din ce în ce mai presantă şi mai apăsătoare. În această perioadă,
viata şi scena sunt mai aproape ca niciodată.
Mihail Sebastian este unul dintre dramaturgii interbelicului care aduce o notă inedită,
prin care se desparte de înaintaşi şi propune un teatru psihologic, situat între comic şi tragic,
găsind o posibila ieşire prin evaziunea lirică.1 Dramaturgul este creatorul unui teatru care
îl poate salva pe spectator de la mediocritatea şi rutina vieţii cotidiene, de minciună şi de
nedreptate. Un exemplu elocvent este comedia romantică „Steaua fără nume”, finalul
căreia este liric şi ilustrează ideea că personajele nu-şi pot depăşi condiţia, dar îşi acceptă
destinul. Personajele sebastiene vor să evadeze din realitate în vis, cercetează alte
dimensiuni, își solicită la maximum potențialul intelectual pentru a se cunoaște.
Actualitatea temei rezidă din importanța contribuţiei lui Mihail Sebastian la
configurarea dramaturgiei românești între cele două războaie mondiale, care nu numai că
a favorizat dezvoltarea literaturii naționale, dar a constituit o treaptă predominantă a
evoluției culturii românești din perioada interbelică.
Originalitatea lucrării constă în identificarea relației dintre vis și realitate în comedia
romantică „Steaua fără nume” și argumentarea importanței acesteia în literatura
interbelică, fiind o influență majoră și actualmente, piesa fiind jucată în majoritatea
teatrelor din România și Republica Moldova.
Gradul de studiere a temei. Deşi problematica analizei comediilor lui Mihail
Sebastian concentrează o serie întreagă de lucrări de specialitate, modul de studiere a
acestora axat pe capacitatea personajelor lor de a visa și prin faptul ca multe dintre ele caută
„o insulă a lui Euthanasius“, ceea ce vrea să sugereze un spațiu al securității interioare și,
deci, al fericirii, este unul punctual, lipsind o abordare minuțioasă, ierarhizată și concretă
a relației dintre vis și realitate.

1
http://www.upm.ro/facultati_departamente/stiinte_litere/conferinte/situl_integrare_europeana/Lucrari3
/romana/Texte_lit.rom3_doctorat/25_Ana%20Capota.pdf

5
 Cercetările ştiinţifice efectuate de către specialiştii în acest domeniu constau din
următoarele lucrări: Arisan, C. T., Hermeneutica umorului simpatetic, Repere pentru o
comicologie românească, Timişoara: Ed.Amarcord, 1999; Brădăţeanu, V., Comedia în
dramaturgia romănească, București: Ed. Minerva, 1970; Crohmălniceanu, Ov., Literatura
română între cele două războaie mondiale,vol III, București: Ed. Minerva, 1961; Drămba,
O., Istoria teatrului universal, București: Ed. Saeculum, 2000; Grăsoiu, D., Mihail
Sebastian sau ironia unui destin, București: Ed. Minerva, 1986; Kiriţescu, Al., Gaiţele şi
alte piese de teatru, Studiu introductiv şi note de Valeriu Râpeanu, București: Ed. Minerva,
1989; Massoff, I., Teatrul românesc, (VII), București: Ed. Minerva, Bucureşti, 1978;
Mândra, V., Istoria dramaturgiei româneşti, București: Ed. Minerva, 1971. Minulescu, I.,
Opere II, Ediție îngrijită de Emil Manu, București: Ed. Minerva, 1995; Munteanu Romul,
Farsa tragică, Bucureşti: Ed. Univers, 1989; Piru, Al., Panorama deceniului literar
romănesc 1940-1950, Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1968 și altele.
Scopul lucrării este de a identifica relația dintre oniric și realitate din comedia
romantică „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian și argumentarea actualității acestei
teme prin prisma ideii că iubirea este motorul și filtrul aspirațiilor care încep, uneori se și
termină, printr-o evaziune din real.
Obiectivele cercetării sunt:
- să analizăm definițiile referitoare la conceptul de dramaturgie în lucrările științifice
filologice;
- să ilustrăm momentele evoluției dramaturgiei românești în perioada interbelică;
- să identificăm temele și tendințele în dramaturgia interbelică;
- să cercetăm literatura dramatică sebastiană;
- să detectăm relația dintre vis și realitate în comedia romantică „Steaua fără nume”
de Mihail Sebastian;
- să specificăm elementele de real și ireal în comedie.
Pentru realizarea tezei au fost utilizate următoarele metode şi procedee:
Teoretice: documentarea, analiza și sinteza, identificarea, descrierea,
clasificarea, compararea, generalizarea, sistematizarea;
Practice: observația, asocierea, explicarea, corelarea, demonstrarea.
Importanţa teoretico-practică. Investigația respectivă este valoroasă prin
cercetările teoretice și practice ale relației vis-realitate în comedia romantică „Steaua fără

6
nume” de Mihail Sebastian, care vor contribui la o înțelegere mai profundă a subiectului și
vor putea fi utilizate pentru un eventual curs universitar sau la predarea subiectului la orele
de limba și literatura română în instituțiile de tip preuniversitar.
Structura tezei de licenţă include: Introducerea, două capitole, cuvinte-cheie,
concluzii generale și referinţe bibliografice.
În Introducere au fost expuse: actualitatea temei, scopul şi obiectivele, nivelul de
investigație (Istoriografia problemei), metodele folosite în lucrare, structura, importanţa
teoretico-practică şi originalitatea tezei de master.
În capitolul I, Repere teoretice privind dramaturgia românească în perioada
interbelică s-au analizat definițiile referitoare la conceptul de dramaturgie, a fost - să
analizăm definițiile referitoare la conceptul de dramaturgie în lucrările științifice
filologice; au fost ilustrate momentele evoluției dramaturgiei românești în perioada
interbelică; au fost identificate temele și tendințele în dramaturgia interbelică.
În capitolul II, Contrastul dintre vis și realitate în comedia romantică „Steaua
fără nume” de Mihail Sebastian a fost cercetată literatura dramatică sebastiană; a fost
detectată relația dintre vis și realitate; au fost specificate elementele de real și ireal în
comedie.
Concluziile generale conțin rezumate din fiecare subcapitol cu cele mai importante
rezultate ale cercetărilor efectuate și modul în care aceste rezultate pot fi valorificate în
viitor.

http://revistacultura.ro/nou/2010/12/mihail-sebastian-dramaturg-i/
http://www.autorii.com/scriitori/mihail-sebastian/

7
 Capitolul I. REPERE TEORETICE PRIVIND DRAMATURGIA
ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
1. Definirea conceptului de dramaturgie în literatura de specialitate
Pentru termenul de dramaturgie, actualmente, dicționarele limbii române oferă 15
noțiuni. Deși, definițiile respective sunt asemănătoare, autorii tratează diferit această idee.
Conceptul provine din fr. dramaturgie, din aceeași familie cu dramatique, un derivat
de la drame, drama, și desemnează totalitatea operelor scrise în formă dialogată și menite
a fi reprezentate pe scenă. În limba greacă, unde este utilizat pentru prima dată, termenul
„dramă" însemna „acțiune"1.
În mod similar, noțiunea respectivă este definită și într-un dicționar recent publicat,
unde dramaturgie este totalitatea operelor din cadrul unei literaturi naționale (de exemplu
dramaturgia românească), a creației unui scriitor (dramaturgia lui W. Shakespeare, a lui I.
L. Caragiale), din cadrul unui curent literar (dramaturgia clasicismului) sau dintr-o
perioadă istorică (dramaturgia interbelică).2
Într-un dicționar român publicat în 1978, conceptul de dramaturgie însumează un
întreg câmp legical. Prin urmare, dramaturgie devine sinonim cu artă dramatică, artă
teatrală, teatru; gen dramatic, specie dramatică, operă dramatică, piesă (de teatru), piesuță
(dim.), piesetă, scenetă, scheci; imbroglio; monodramă, mimodramă, pantomimă, dilogie,
trilogie, tetralogie, dramă; drama burgheză, drama romantică, drama realistă; dramă
istorică, dramă socială, dramă psihologică; dramă lirică, dramă muzicală, poem dramatic,
comedie, comedioară (dim.); comedie de caracter, comedie de moravuri, comedie de
intrigă; mim, farsă, arlechinadă (rar), bufonadă (rar), pantalonadă (livr.); vodevil,
tragicomedie, melodramă, feerie, dramatizare, dramaturg; tragic (rar); vodevilist (rar), la
fel și cu adjectivele: dramatic, comic, tragic, tragicomic, melodramatic, pantomimic.3

1
http://www.referatele.com/referate/noi/romana/dramaturgia--genul-d11616152014.php
2
Grati, A., Corcinschi, N., Dicționar de teorie literară. Concepte operaționale și instrumente de analiză a textului
literar. Chișinău: ARC, 2017, pag. 139-140 (500 p.)
3
https://dexonline.ro/definitie/dramaturgie

8
 ◊ ~ funcțională: formă specifică de exprimare într-un anumit domeniu de
activitate; stil propriu unei opere literare, unei opere științifice, unui decret, unei ordonanțe

9
sau dispoziții administrative, unui act sau unei opere juridice, unei publicații sau unui ziar
etc1.
O altă definiție este oferită de Dicționarul General de Științe ale Limbii:
variántă s.f. 1. În fonologie și în morfologie, unitate minimală care nu contractează
raporturi de comutare cu alte unități similare fonetic, respectiv semantic. 2. În lucrări care
au ca temă diversitatea lingvistică, folosit uneori alternativ cu varietate2.
Conform Dicționarului Explicativ Ilustrativ al Limbii Române, varianta=varietate și

înseamnă „fiecare dintre formele concrete, diferențiate, sub care se prezintă o anumită

categorie”3.
În alte izvoare se menționează că variantele sunt în strânsă relație cu norma literară,
care presupune, de obicei, unicitatea recomandărilor, cel puțin în privința aspectelor
formale ale exprimării corecte (ortografia, ortoepia și morfologia propriu-zisă), căci în
privința vocabularului și a sintaxei nu s-au contestat niciodată drepturile unor sinonime.
În conformitate cu această concepție, lucrările normative mai vechi, de exemplu
Îndreptarul și vocabularul ortografic de Sextil Pușcariu și Teodor Naum, indicau câte o
singură posibilitate pentru scrierea, pronunțarea sau flexiunea cuvintelor înregistrate.
Micul dicționar ortografic, Dicționarul ortoepic și apoi Îndreptarul ortografic,
ortoepic și de punctuație au mers, în general, pe aceeași linie, cu foarte puține excepții, în
care s-au strecurat – în tehnici diferite – unele recomandări duble de pronunțare (adineaori,
anost, linear) sau de flexiune: bulgăr(e), bulin(ă); cârjă, vis; în materie de reguli, elementele
facultative sunt admise numai în punctuație.
Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM) este prima

lucrare normativă care recunoaște principial „existența unor variante libere restrânse la

anumite domenii”4, extinzând în mod evident recomandările duble (notate cu bară oblică

1
https://dexonline.ro/lexem/variant%C4%83/60422
2
Bidu-Vrânceanu, A., Dicționarul General de Științe ale Limbii. București: Ed.
Științifică, 1997, pag. 533
3
Dicționar Explicativ Ilustrat al Limbii Române. Chișinău: Ed. Arc, 2007, pag. 2142
4
Avram, M., Limba Română. În: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii
române, XXVI, 1977, pag. 115
10
între ele) pentru unul și același cuvânt1, ca și sfera și natura unor reguli facultative. Această
lărgire a caracterului permisiv al normei, considerată o trăsătură specifică a lucrării, pare a
nu fi bine primită sau bine înțeleasă.
Este necesară precizarea că variantele admise în DOOM sunt variante existente în
norma limbii literare actuale, variante utilizate în exprimarea neutră din punct de vedere
stilistic, stând aproximativ pe același plan și având adesea o pondere egală în uz. Ordinea
în care sunt înregistrate aceste variante indică o ierarhizare a recomandărilor, prima
variantă fiind cea de preferat.2
Variantele unui cuvânt nu trebuie puse în niciun caz, pe același plan cu unitățile
lexicale propriu-zise. Acestea sunt tot realizări concrete ale aceluiași cuvânt, dar de alt tip
decât cele morfologice (de exemplu: casă, casei, caselor etc.). Astfel, în raport cu forma
literară coregrafie (din fr. choregraphie), pronunțarea coreografie (explicată prin it.
coreografia) reprezintă o simplă variantă lexicală, nu un alt cuvânt, întrucât cele două
complexe fonetice aproape identice exprimă absolut aceeași realitate, adică un conținut
semantic identic. Tot variante de aceeași natură sunt, spre exemplu, stofă (comp. germ.
Stoff) și personagiu (comp. ital. personaggio) față de formele corecte stofă și personaj, pe
care le-am împrumutat.3
Numeroaselor variante de proveniență externă li se opun cele create în interiorul
limbii române (sau a altei limbi) pe cale pur fonetică, prin analogie sau prin alte procedee,
cum sunt: etimologia populară, contaminația, hipercorectitudinea. Apărute în limba
română sunt, spre exemplu: inerva, complect, decreptitudine, repercursiune, lungoare,
pantomică, piftea, juvaier și altele (în loc de formele corecte: enerva, complet,
decrepitudine, repercusiune, lingoare, pantomimă, chiftea, giuvaier).
Tot variante învechite sunt emoțiune, inspecțiune, direcțiune (față de emoție,
inspecție, direcție și multe altele care s-au fixat definitiv în limba literară sub această formă
mai scurtă și deci mai comodă). În schimb, fracție-fracțiune, reacție-reacțiune, secție-

1
Beldescu, G., Recenzii la DOOM. În: Limba Literară. București, 1982, II, pag. 563-
561
2
Avram, M., Variante din normă și alte variante. În: Limba română, 1984, anul
XXXIII, pag.129
3
Hristea, Th., Sinteze de limba română. Ed. Albatros: București, 1984, pag. 9-10
11
secțiune, stație-stațiune și altele (care pot fi găsite în ÎOOP sau în DOOM) constituie unități
lexicale distincte, pentru că sunt net specializate din punct de vedere semantic. În opinia
unor cercetători, aceste variante trebuie tratate în dicționare sub forma unor articole
separate, fapt care, actualmente, nu este realizat.
Cercetătorul Theodor Hristea menționa că variantele trebuie grupate cu forma
considerată literară și tratate împreună cu aceasta ca un singur cuvânt (de exemplu ciocolată
cu variantele: șocolată, șocoladă, ciocoladă și chiar ciucalată care este o rostire profund
incultă).1
În mod excepțional, o variantă se poate transforma în cuvânt de sine stătător dacă se
specializează din punct de vedere semantic în raport cu forma literară de care a depins
inițial. Afirmația este valabilă chiar pentru o pronunțare incultă, cum a fost, cândva,
transperant (acceptat în limba literară sub această formă, dar numai cu sensul de stor). În
loc de un singur cuvânt, care a fost, la început, transparent (cu varianta transperant), avem
astăzi două cvinte cu forme și sensuri diferite, dar care se reduc, în ultima analiză, la același
etimon străin.
O mențiune specială merită așa-zisele variantele literare libere. Când două
pronunțări ale aceluiași cuvânt (vechi sau neologic) sunt cam la fel de frecvente ori de
justificate și din alte puncte de vedere, normele ortografice și ortoepice în vigoare le
acceptă pe amândouă.
Uneori varianta se specializează pentru un sens al cuvântului. Ea poate să apară
exclusiv la unul din sensuri (măcurteț și mângosi apar numai la sensul al doilea al
cuvintelor macorteț și mangosi) sau poate să se mențină ca formă secundară la celelalte
sensuri (rumîn circulă în toate accepțiunile pe care le are cuvântul român, dar ca formă
unică numai la sensul de iobag).
Se știe că varianta standard este guvernată de norma prescriptivă (numită uneori
canon, normă exogenă etc.). În opoziție cu aceasta sunt considerate nonstandard variantele
lingvistice (și elementele componente ale acestora) rezultate în urma variației diatopice,
diastrastice a limbii, variante ce respectă regulile obiective, ale uzajului (aceste reguli
alcătuiesc subcanonul, norma endogenă).2

1
Ibidem
2
Ciolac, M., Standard/nonstandard în exprimarea orală a unor intelectuali români. În
Revista de lingvistică și știință literară. Chișinău, 1993, pag. 22
12
 Modul de construire a regulilor normative este determinat de faptul că în cadrul limbii
române există mai multe variante de rostire și, prin urmare (grație principiului fonetic al
ortografiei noastre de scriere ale aceluiași cuvând – specifice pentru diferite arii glotice
pentru diferite colectivități de vorbitori, pentru diferite forme de existență a limbii
naționale. De aici și scopul normării limbii literare: alegerea unei singure variante declarate
ca aparținând vorbirii literare și dezaprobarea celorlalte.1
Întrucât regula normativă apare din necesitatea de a combate, de a respinge, de a
dezaproba o variantă și de a impune alta, admisă de normă, ea se dovedește a fi importantă
pentru aria glotică unde are loc devierea de la normă. E și firesc ca mai puține dificultăți
să întâmpine reprezentantul ariei glotice, al dialectului care se află la baza vorbirii literare.2

2. Raportul dintre variantă și etimon

Una din problemele-cheie în interpretarea variantelor o constituie relația lor cu
etimonul, manifestată în forme variate și complexe.
Varianta poate să aibă la bază alt etimon decât cel al cuvântului titlu. Diferența
etimologică se reflectă fie în terminație (aconto din italiană, macrocosmos din greacă,
magnificenție din latină, magnesia din neaogreacă, manevăr din germană și maghiară față
de corespondentele de origine franceză: acont, macrocosm, magnificență, magnezie,
manevră, fie în aspectul fonetic al variantei (maghie din greacă, maghistrat din germană,
maior, maiuscul din latină, melatie, mascheradă din italiană, malacov, manjetă din rusă,

1
Dârul, A., Regula normativă și specificul local al vorbirii. În Revista de lingvistică
și știință literară. Chișinău, 1993, pag. 52
2
Idem, pag.53
13
mandarină din turcă față de corespondentele de origine franceză: magie, magistrat, major,
majuscul, maladie, mascaradă, malacof, manșetă, mandarină.1
Aparent, deosebirea etimologică dintre variantă și cuvânt vine în contradicție cu unul
din principiile fundamentale ale dicționarului, care cere să se trateze în articole
independente cuvinte de proveniență diferită. Într-adevăr, majoritatea exemplelor citate, și
alte cazuri similare, s-au aflat temporar sub semnul întrebării: un cuvânt (cu variantă) sau
două cuvinte?
Problema s-a rezolvat de la caz la caz, ținându-se seama de ansamblul complex al
faptelor particulare care determină direct și concret situația cuvântului. De exemplu, deși
diferența formală între macrobiotică și macroviotică este neînsemnată, totuși cuvintele
respective s-au lucrat separat, întrucât la originea lor diferită (primul din germană, franceză
și al doilea din neogreacă) se adaugă vechimea atestărilor (pentru macroviotică ultimul
izvor de care dispunem este dicționarul lui Laurian și Massim, în timp ce macrobiotică e
atestat de la începutul secolului al XX-lea încoace). Argumente asemănătoare au impus
tratarea în două articole a lui magnis (din greacă) față de magnet (din franceză) a lui
machină (din latină) față de mașină (din franceză) etc.2
De cele mai multe ori, însă, cuvintele de origini diferite se împletesc atât de strâns
prin formă, conținut și evoluție, încât izolarea lor ar fi nu numai dificilă, ci și artificială.
Este clar, de exemplu, că octombrie are origine slavă, manevră are origine franceză și că
formele regionale october, octobăr, manevăr provin din germană sau maghiară. Dar
sinonimele paralele s-au întrepătruns de-a lungul timplui și au dezvoltat forme intermediare
de tipul octomber, octombere, octomvere, manevră, manevură, manegură. Evident că
formele se leagă de ambele origini în egală măsură, ceea ce pledează pentru reunirea lor
sub un titlu comun.
Uneori, tratamentul independent ar pulveriza inutil un dicționar formele, pătrunse pe
diverse căi, ale unuia și aceluiași termen. Dacă nu s-ar da la otftică trei grupuri de variante
(ohtică, optică legate de forma de origine greacă, hectică, hăptică – de proveniența
maghiară, specifice pentru Transilvania și ieptică, iftică – forme bănățene de origine

1
Sfârlea, L., Variantele cuvintelor în Dicționarul limbii române. În: Revista Limba
Română, anul XIII, nr.4. București, 1964, pag.316
2
Idem, pag. 317
14
sârbească), ar însemna că termenul, denumind aceeași noțiune, să figureze la trei litere
diferite, fără să mai aducem în discuție dificultatea de a repeta tot restul variantelor la locul
potrivit.1
De altfel, proveniența variantei nu este întotdeauna foarte precisă. Varianta poate,
prin forma ei, să sugereze un eventual etimon diferit, o eventuală influență străină, un
intermediar posibil în calea pătrunderii sale în limba română.
Faptele de mai sus elucidează și justifică concepția lexicografică, potrivit căreia
cuvântul este un ansamblu unitar de sensuri și de forme iar izolarea variațiilor semantice și
formale nu-și are rostul decât în ipoteza că procesul dezvoltării lor istorice a urmat linii net
independente.
Varianta poate să reflecte o altă formă a etimonului. De exemplu, cuvântului
chihlimbar îi corespund în turcă (limba de origine) mai multe forme, printre cae kehribar,
de unde se explică, fără îndoială, variantele vechi din limba română chehribar, chiblibar.
Cuvântul mansup își are, de asemenea, corespondentul său perfect în turcă, iar variantele
mansur, mansep se bazează pe o a doua formă existentă în aceeași limbă. Pentru majolică,
franceza cunoaște forma majolique dar și maiolique, de unde varianta românească, rar
întrebuințată, maiolică.
Adesea diferența dintre variantă și cuvântul-titlu nu este decât consecință a diferenței
dintre forma scrisă și forma pronunțată a aceluaiași cuvânt-etimon. Varianta macahon, spre
exemplu, reprezintă rostirea rusească normală (cu o protonic trecut la a) a etimonului din
care rezultă și cuvântul de bază macohon.
Manific, magnifisensă, matematisian sunt variante învechite care redau – mai mult
sau mai puțin – pronunțarea franceză, pe când formele actuale (magnific, magnificență,
matematician) sunt legate de grafia etimonului. Substantivele masculine și neutre de
origine germană terminate în –er, -el, -en prezintă de obicei dublete de felul casten- castăn,
chelner-chelnăr, maler – malăr, parizer – parizăr, șnițel - șnițăl, care arată dubla cale de
pătrundere a acestor împrumuturi (pentru scris și oral). Și nu este ușor de stabilit (mai ales
când termenul circulă la nivel regional) care din forme este varianta celeilalte.
În sfârșit, varianta poate să oglindească etimonul mai fidel decât o face cuvântul de
bază. Deși Dicționarul limbii române caută să dea în titlul articolelor sale formele cele mai

1
Grigorescu, M., Principii gramaticale în ortografie. În: Sinteze de limba română. București, 1981, pag. 100

15
aporpiate de cuvântul originar, totuși, de multe ori, realizarea acestui deziderat este
imposibilă. Având și un aspect normativ, dicționarul este obligat să țină seama nu numai
de raportul formă și morfologic al cuvântului cu etimonul, ci și de răspândirea și frecvența
diverselor forme, de consacrarea uneia sau alteia dintre variante în limba veche sau actuală,
în graiuri. Astfel spus, ar fi de neconceput să apară drept cuvinte-titlu cîne în loc de câine,
cure în loc de curge, fană în loc de făină, glangur în loc de grangur, igurt în loc de iaurt,
mamcă în loc de mancă, mamos în loc de mamoș, meșterșug în loc de meșteșug, părete în
loc de perete, pâne în loc de pâine. Ele sunt tratate, pe bună dreptate, ca variante (învechite,
regionale, rare) care, prin aspectul formal, stabilesc o punte de legătură între etimon și
cvântul-titlu.1
Interesante pentru istoria lexicului românesc sunt și variantele învechite ale unor
neologisme, care ilustrează fazele procesului de adaptare: preluarea tale-quale a formei din
limba străină (macrame – macrameu, magnesium – magneziu, mandragora –
mandragoră), adaptarea parțială la sistemul fonic și morfologic al limbii române (acuarelă
–acvarelă, biurou –birou, majestuos – maiestos, matronă – matroană), adaptarea forțată,
improprie, la vechiul sistem, manifestată mai ales prin tendința de a trasforma pe –o al
femininelor în –oa (accesoară-accesorie, madoană – madonă, mahoană- mahonă,
majoară – majoră) și prin trecerea lui a al silabei inițiale sau protonice la ă (maltrăta –
maltrata, măcera-macera, măcula – macula, mălăit- malahit, mănechin – manachin).
Nu întotdeauna asemănarea sau identificarea cu etimonul justifică includerea formei
pentru variante. Forme vechi sau regionale, total neadaptate sistemului românesc și
preluate de indivizii izolați de la vorbitori ai unei limbi străine cu care au venit nemijlocit
în contact, nu pot fi luate în considerare. De exemplu, asztalos (pronunțat exact ca în limba
maghiară), deși utilizat sporadic de unii ardeleni, nu va figura ca variantă la astăluș, căci
în esență, nu este o formă românească.
Multe dintre variante se datoresc etimologiei populare. Înregistrându-se, însă,
dicționarul face distincție între formele posibile, bazate pe asocierea logică a două cuvinte
cu formă asemănătoare și înțeles apropiat, și relațiile individuale, născute din confuzia între
doi termeni eterogeni, poate la fel de necunoscuți pentru vorbitor.din acest motiv, vom găsi

1
Sfârlea, L., Variantele cuvintelor în Dicționarul limbii române. În: Revista Limba Română, anul XIII, nr.4.
București, 1964, pag.324

16
printre variante pe cumpărătivă – cooperativă, majordon – majordom, dar nu pe inginer
– ienicer, macaroană – macara, protest – protecție.
În lumina faptelor expuse până aici, ne putem da seama că diversitatea formală a
lexicului românesc – deși atinge uneori limite extreme este, în mod practic, explicabilă.
În lexic, și în general în limbă, totul explică, deoarece totul se află în relație. Variațiile
de formă ale aceluiași cuvânt – fie ele și accidentale față de structura limbii sau a graiului
nu sunt concesințe ale capriciului vorbitorilor, ci au o bază mai profundă oglindind
mișcarea cuvântului în timp și spațiu. Incontestabil că multe forme vor rămâne
neexplicabile. Nu se vor putea determina, de exemplu,cauze care au impus forma
madipolon (din franceză madapolam) în limbă și nu vor putea preciza matematic baza
fonetică, morfologică sau etimilogicăa fiecăreia dintre cele aproape 50 de variante ale
cuvântului păianjen. În linii mari însă, procesul modificărilor formale aste cunoscut, iar
cercetătorii actuali nu riscă să se piardă în mulțimea variantelor și să nu vadă pădurea din
cauza copacilor.1
Numeroasele fenomene care au intervenit în viața cuvintelor, diferite epoci și regiuni,
au făcut ca forme cu origine comună să se diferențieze atât de mult, încât să fie simțite ca
sinonime. Puțini dintre vorbitorii români de azi știu, de exemplu că năframă și maramă
sunt variante provenite din același etimon turcesc mahrama. Pe de altă parte, cuvintele
între care nu există o legătură logică sau istorică, au ajuns să aibă aspect fonetic identic:
matur, ca termen independent, e un neologism, dar varianta lui, mator este multă mai
veche; mătreață, cuvânt moștenit, este identic cu una din variantele lui mătrață, termen de
origine germană, însemnând un anumit fel de saltea. Nu rare sunt cazurile în care omonimia
este reciprocă: mahala (cartier la marginea orașului) are varianta mala, iar mala
(instrument de zidărie) are varianta de mahala; manea, termen de origine turcească,
însemnând cântec de dragoste prezintă un singular refăcut – manelă, dar și manelă de
origine italiană, cu sensul de bară de lemn, a dezvoltat o variantă – manea.
Uneori, varianta se specializează pentru un sens al cuvântului. Ea poate să apară
exclusiv la unul din sensuri ( măcurteț și mângoși apar numai la sensul al doilea al
cuvintelor macorteț și mangosi) sau poate să se mențină ca formă secundară la celelalte

http://www.editurauniversitara.ro/media/pdf/533e45e5884dbDubletele_morfologice_substantivale_P_1_30.pdf

17
sensuri (rumân circulă în toate accepțiunile pe care le are cuvântul român, dar ca formă
unică, numai la sensul de iobag).
Varianta poate să stea la baza unor derivate, pentru care nu există atestată o formă
corespunzătoare cuvântului de bază. Pe acestea, dicționarul nu le-a redat întocmai, păstrând
partiularitățile variantei de la care provin și făcând trimiterea necesară la aliniatul
etimologic. Astfel, maghistrat, maghistratual, maghistratualicesc, maghistratualnic,
lucrate ca articole independente în DLR, variantei maistor a lui maistru i se datoresc
cuvintele maistori, maistoriță; păturnel și păturnea au apărut dintr-o formă păturnică,
variantă regională a lui potârniche; păvățaș are la bază pe pavață, variantă învechită a lui
păvază.
Omonimia, specializarea pe sensuri și crearea unei familii de cuvinte sunt rezultatele
mai importante care dovedesc existența activă a variantelor în lexicul limbii române.
Dacă soarta variantelor este, în general, pecetluită, nu e mai puțin probabil ca, în
unele cazuri, varianta să ia locul formei considerate azi literară. Deși previziunile în această
privință riscă ușor să se dovedească false, ne permitem să presupunem că varianta maieu
se va impune față de maiou, întrucât este mai potrivită sistemului limbii române. De
asemenea, nu este exclus ca răspândirea pe care o cunoaște azi magazioner față de
magaziner să determine consacrarea lui în limba literară.
Principala valoare a variantelor înregistrate în Dicționarul limbii române rămâne însă
aceea de a constitui un document al vieții fiecărui cuvânt, o mărturie despre oscilațiile lui
întâmplătoare în jurul unei forme unice necesare.

3.Cauzele apariției variantelor în limba literară

În viața de relație, individul și societatea au creat un mijloc de înțelegere care este
limba. Dar, limba vorbită sau scrisă nu rămâne aceeași. Ea se schimbă, luând forme

18
 deosebite. Este destul să citim câteva pagini din literatura veche, spre a ne da seama de
modificările la care a fost supus graiul nostru numai în cursul a câtorva veacuri.1
Cauzele care dau naștere la tot felul de diversificări stau în natura individului vorbitor.
Ele sunt multe și, potrivit unor lingviști, explicarea lor este anevoioasă. Puterile
generatoare de inovare și nivelare vin din două direcții: internă, având ca izvor substratul
sufletesc și cea externă, având ca element hotărâtor factorul social.
Cauzele apariției Perioada

variantelor2 Sec. XVI-XVII Sec. XVII-XVIII Sec. XVI-XVIII

I Evoluția Ară cânta – ar Să scoată – să scoață, Soațe – soțule,

cânta,
N formelor Eu făcea – eu făceam Vom – vrem,
Sem – sîntem,
T gramaticale Veți – vreți,
Seți – sînteți
E Vreau – vor

R Analogia cu Rouă – rourele, Arepe – arepi,

alte forme
N O strajă – o Darure – daruri,
gramaticale
straje,
E Izvoară – izvoare,
10 liturghii – 20
Cercetă -
liturghie
cercetează

E Existența Mi-a spus – mi-o spus Minule – mîinile,

X dialectelor
Ai –ani,
literare
T
A casei – ai casei

1
http://www.unibuc.ro/CLASSICA/thcapidan/cap1.pdf
2
Tamara Corcodel. Variante morfemice în textele literare vechi. În: Revistă de
lingvistică și știință literară. Nr.5, 1993, pag. 53
19
E Interferența Voi zice – oi zice, Caseei – casei,
dintre forma
R Va spune – a spune – o El au spus – el a
literară a și
spune spus
N cea populară

Prima cauză este interceptibilă și se observă la intervale mari, ultimele apar mai
evidente și pot fi surprinse cu mai multă ușurință.
În legătură cu caracterul variabil în timp al cuvintelor merită să fie relevate
complexitatea și variabilitatea factorilor lingvistici și extralingvistici de care ține sau
trebuie să țină un cuvânt sau variantele lui.1 De fapt, variativitatea este o stare firească a
limbii, fiind generată de structura elementelor ei, de diversitatea posibilităților sistemului,
ce presupune și existența formelor paralele de desemnare a unui fenomen din realitatea
obiectivă.
Între variantă și normă literară există o corelație strânsă, prin intermediul căreia se
manifestă caracterul dinamic al normei. De fapt, problema normei n-ar exista, dacă n-ar
exista variantele, ea apare în acele cazuri, în care în sistemul limbii există variante de
desemnare a unuia și aceluiași lucru.2
Surplusul de mijloace expresive și perfecționare a normelor literare (ca și a normelor
altor forme de existență a limbii), este o etapă necesară pentru restructurarea elementelor
sistemului limbii, un compromis între tendința permenentă a limbii spre înnoire și reacția
de apărare împotriva a tot ce e nou, neobișnuit.3 Cu toate acestea, evoluţia normei trebuie
să reducă numărul de variante libere, fie prin eliminarea unui membru al cuplului, fie prin
specializarea lor prin sensuri lexicale sau stiluri funcţionale.

1
Avram, M., Probleme ale exprimării corecte. București: Ed. Academiei RSR, 1987,
pag. 23
2
Corcodel, T., Variante morfematice în textele vechi. În Revistă de lingvistică și
știință literară nr. 5. Chișinău: 1993, pag. 46
3
Горбатевич, К., Вариативность слова и языковая норма. Leningrad, 1978, pag.
9
20
 Unii lingviști sunt tentați să recunoasă fenomenul variativității și într-un sens mai
larg, ce presupune un singur criteriu – identitatea semantică, admițând deosebirea totală în
planul formei. Conform acestui principiu cuvintele avion și aeroplan pot fi considerate
variante.1 Adepții unei alte păreri, dimpotrivă, țin să îngusteze semnificația termenului de
variantă, având la baza concepției lor criteriul unității structurii morfologice.
Lingviștii menționează că atunci când modificările se produc din cauze fonetice (nu
pe calea formării prin afixe și prin rădăcini diferite) astfel de forme de fonetizm și fonetism
sunt variante. Se mărturisește însă că e dificil de stabilit când e vorba de modificare
fonetică și când de afixe diferite.2
Fenomenul variativității se manifestă în mod divers, de la caz la caz, în dependență
de limba concretă, de forma de existență a ei, de nivelul limbii. Acest lucru poate fi
demonstrat pe baza textelor de literatură veche prin procesul apariției și funcționării
mijloacelor paralele de exprimare la nivelul morfematic al românei literare vechi.
Variativitatea este provocată, mai întâi de toate, de evoluția firească a limbii. Apariția
formelor noi și dispariția celor vechi este o fază inevitabilă în constituirea normelor literare.
Acest proces însă, după cum se știe, nu e deloc simplu, decurge lent, mai ales în cazul
limbii literare, ale cărei norme se caracterizează printr-un conservatism mai pronunțat,
printr-o concurență mai îndelungată între tradiție și inovație, fenomenul în cauză
suscintând funcționarea paralelă pe axa sincronică a dubletor formale.
Printre cauzele care duc la apariția variantelor literare sunt:
 Evoluția formelor gramaticale, care poate fi cercetată pe textele din epoca veche
pentru că anume această perioadă ne pune la dispoziție mai multe exemple de utilizare
paralelă a formelor arhaice și a celor neologice. Variația liberă a dubletelor de formă o
constatăm, spre exemplu, la cazul vocativ al substantivelor, exprimată prin prezența a două
morfeme: -e și –ule: blagoslovește, despuietoare, pre limbe. Menționăm că variantele în –
ule sunt un fenomen nou pentru această perioadă și n-au ocupat încă un loc statornic printre

1
Apud. Corcodel, T., Variante morfematice în textele vechi. În Revistă de lingvistică
și știință literară nr. 5. Chișinău: 1993, pag. 48
2
Горбатевич, К., Вариативность слова и языковая норма. Leningrad, 1978, pag.
16
21
formele existente.1 Verbul a fi la prezentul indicativ persoana I și a II-a plural era exprimat
prin variante arhaice sem, seți, și cele neologice sîntem, sînteți. Aceste două variante au
existat paralel relativ puțin. La începutul secolului al XVII-lea formele neologice s-au
impus definitiv. Alta este situația în cazul verbului a vrea de la prezentul indicativ.
Concurența dintre formele neologice și cele arhaice duce la afirmarea formelor arhaice
(vreu, vrei, vrea) și înlăturarea celor neologice (voi, veri, va). În perioada examinată
contatăm utilizarea ambelor forme.
 Analogia, care este un factor important în apariția și în funcționarea variantelor
literare, fenomen foarte răspândit, ce ține de legile interne de dezvoltare ale limbii și a
cărui esență constă în “asemuirea unei forme de exprimare alteia, ce se corelează cu prima
în plan formal și semantic”2. Schimbarea parțială a formei unui cuvânt, a unei clase de
variante, a unui sens categorial prin analogie cu altele similare are drept rezultat utilizarea,
într-un anumit interval de timp a ambelor variante3. În secolul al XVI-lea se face simțită
tendința generală a substantivelor feminine în –ă la singular și –e la plural de a trece de la
o clasă flexionară la alta sub presiunea substantivelor feminine terminate în –e la singular
și –i la plural.4 Acest fenomen a generat apariția numeroaselor variante, a căror opoziție
de singular-plural era realizată prin corelații morfemice diferite. Astfel, substantivele
feminine cu singularul în –ă formează, pe de o parte, pluralul în desinența tradițională –e,
pe de altă parte, în –i, desinență relativ nouă pentru pluralul acestei categorii de substantive.
Variativitatea generală de analogie este specifică atât pentru clase întregi de cuvinte,
cât și pentru cuvinte izolate. În cadrul general al formelor existente în acea etapă se
profilează o serie de substantive care nu au un statut sigur, variind între mai multe forme
de gen și număr.

1
Rosseti, Al., Istoria limbii române literare. București, 1978, pag. 527
2
Горбатевич, К., Изменение норм русского литературного языка. Leningrad,
1971, pag. 33
3
Rosetti, Al., Istoria limbii române literare. București: Ed. Științifică și
Enciclopedică, 1978, pag. 247
4
Diaconescu, P., Structură și evoluție în morfologia substantivului românesc.
București, 1970, pag. 266
22
 Formele paralele din epoca veche se află nu într-un raport complementar, ci în raport
de concurență, constituind de cele mai multe ori un surplus de mijloace expresive
nemotivat din punct de vedere stilistic și funcțional. Existența unui număr mare de
asemenea forme provoacă instabilitate și nesiguranță proprii etapei inițiale de constituire a
normelor limbii literare.1
De-a lungul timpului se atestă profilarea tendinței generale de înlăturare a uneia dintre
formele ce concurează, iar în cazul când se constituie ambele forme, de regulă, ele sunt
delimitate prin nuanțe suplimentare sau prin trăsături funcționale diverse.2
Existența dialectelor literare este una din cauzele externe ale apariției
dubletelor formale care constă în participarea mai multor dialecte la constituirea limbii
literare.
Se știe că româna literară s-a constituit pe o bază dialectală neomogenă. La crearea ei
au contribuit, deși nu în egală măsură, mai multe dialecte teritoriale, graiuri regionale, care,
mai ales în perioada inițială, imprimă limbii literare un caracter neunitar. Se profilează,
câteva dialecte literare3 sau variante regionale limbii literare4 fapt ce favorizează existența
mijlocelor expresive ce se aflau în raport de variație. Confruntarea textelor literare vechi
scoate în relief, în special, particularitățile limbii monumentelor scrise din Muntenia și ale
limbii celor din Moldova. În textele muntenești, spre exemplu, pentru pluralul
substantivului mînă este curentă forma mîinile (mînile). În scrierile moldovenești apare
forma mînule. Aceste două variante de plural au coexistat timp de aproape trei secole. În
secolul a XVI-lea în scrierile din Muntenia pentru pluralul substantivului an, alături de
forma ai, apare și cea evoluată ani.
Existența paralelă a variantelor moldovenești și a celor muntenești, în mare măsură
determinată de specificul dialectelor teritoriale, mai are și o altă explicație. Este vorba de
o persevernță conștientă în afirmarea propriului dialect literar, perseverență venită,

1
Corcodel, T., Variante morfematice în textele vechi. În Revistă de lingvistică și
știință literară nr. 5. Chișinău: 1993, pag. 53
2
Ibidem
3
Ivănescu, G., Studii de istoria limbii române literare. Iași: Junimea, 1989, pag. 12
4
Gheție, I., Baza dialectală a românei literare. București: Ed. Stiințifică și
Enciclopedică, 1978, pag. 23
23
probabil, dintr-o anumită concurență între cele două regiuni geografice, în pofida
pledoariilor unor cărturari pentru crearea unei lumi supradialectale unice, înțelese de toți.
Este cunoscut faptul că uneori soarta variantelor literare de origine geografică diferită este
determinată și de politica societății respective.
Interferența dintre forma literară și cea populară este un proces care se
manifestă involuntar, tot în perioada veche. În Biblia de la București, spre exemplu,
semnalăm forme de condițional prezent specifice mai mult scrierilor nordice: ară fi. La
Varlaam, paralel cu utilizarea frecventă a formei regionale mânule, înregistrăm și forma
mînile, iar varianta arhaică ști alternează cu forma evoluată știe, specifică dialectelor
sudice.
Constituindu-se ca formă a limbii naționale, căpătând o existență aparte, o viață
proprie, limba literară continuă totuși să susțină un contact permanent cu limba vorbită în
popor, hotarul dintre aceste sisteme fiind instabil, ele se interpătrund, influențându-se
reciproc. Ca rezultat al interferenței, în limbă literară apar forme duble de exprimare a unor
sensuri lexicale gramaticale. Influenței limbii vorbite în popor au fost supuse și formele de
persoana a III-a singular ale auxiliarului a avea de la perfectul compus.
Unele variante ale limbii vorbite pătrund în limba literară și grație atitudinii față de
limba populară a unor cărturari, cum ar fi Dosoftei.

4. Distincția dintre normă, limbă literară, abatere, inovație și variantă

Unul dintre marii noştri lingvişti, Iorgu Iordan, afirma, într-una dintre lucrările sale,
că „oricât s-ar încăpăţâna unii oameni să ţină pe loc aşa-zisa limbă literară prin păstrarea
formelor şi a cuvintelor tradiţionale şi prin atitudine ostilă faţă de inovaţii, limba scrisă
urmează, vrând-nevrând, soarta celei vorbite, primind de la aceasta, încet-încet, toate
modificările care corespund sistemului lingvistic”1 .

1
Iordan, I., Limba literară: Studii şi articole. Craiova:Scrisul românesc, 1977, pag.
55
24
 Această observaţie relevă pe de o parte relaţia dintre normă şi uz iar, pe de altă parte,
demonstrează influenţa limbii vorbite asupra celei scrise şi, implicit, asupra sistemului
lingvistic.1
Pentru a înţelege cum se manifestă această interacţiune, vom analiza, pe de o parte
relaţiile care se stabilesc între normă, limbă literară, abatere, inovaţie și variantă literară,
și pe de altă parte, deosebirile între aceste concepte stabilite în literatura de specialitate.
Fig. 1 Sistem circular: Interacțiunea conceptelor-cheie în procesul evoluției
sistemului normat al limbii.

Normă

Abatere variantă

Limbă
Inovație
literară

Pentru început trebuie să precizăm că varianta este, prin definiție, o abatere

de la norma lingvistică în vigoare2. Această abatere poate să aibă un caracter necesar, adică
să corespundă unui stadiu de dezvoltare a limbii, sistemului unui grai teritorial etc., sau
poate să fie întâmplătoare, datorându-se unui accident fonetic, unei tendințe particulare,
unei influențe străine.

1
Nedelcu, V., Dublete morfologice substantivale în limba română actuală. București:
Ed. Universitară, 2013, pag. 19
2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Abatere_(lingvistic%C4%83)
25
 Înainte de anul 1950, dar şi mult timp după aceea, problema normelor limbii române
literare a fost abordată destul de rar în lucrările de specialitate. Deşi, în perioada 1950-
1960 discuţiile privitoare la problemele limbii literare au fost numeroase, totuşi ele s-au
referit numai tangenţial la normele acesteia.1
Norma literară fixează regulile de exprimare orală sau scrisă corectă,
cultivată, într-o anumită etapă din evoluţia unei limbi, fiind promovată, în prezent, de
Academia Română (Hotărârea Adunării generale a Academiei Române, din 17 februarie
1993, privind revenirea la â şi sunt în grafia limbii române; DOOM 22).
Norma literară, consacrând, de obicei, un singur uz pentru o perioadă de timp destul
de lungă, este fixă, invariabilă. Această invariabilitate este însă relativă, deoarece normele
unei limbi se pot modifica în timp, dar aceste modificări sunt extrem de lente şi de aici
aparenţa caracterului fix al limbii literare şi implicit al normei. Ceea ce deosebeşte norma
literară de cea lingvistică este faptul că norma literară este „concretă şi convenţională” în
timp ce norma lingvistică are un caracter „natural şi abstract”. „Norma trebuie să fie
instituită de autoritatea unui for cultural”.3
Prin normă se subînţelege un model cu care se confruntă subiectul vorbitor şi
interlocutorul său în procesul de comunicare. În concepţia profesorului Eugen Coşeriu
norma “este un sistem de realizări obligatorii, acceptate în societatea şi cultura dată; norma
corespunde nu cu ceea ce se poate spune, dar cu ceea ce s-a spus deja şi ce prin tradiţie se
spune în societatea examinată. Sistemul cuprinde formele ideale de realizare a unei anumite
limbi, adică tehnica şi etaloanele pentru activitatea corespunzătoare a limbii; norma însă

http://www.editurauniversitara.ro/media/pdf/533e45e5884dbDubletele_morfologice_subs
tantivale_P_1_30.pdf
2
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Bucureşti: Univers
Enciclopedic, 2005/2010.
3
Gheţie, I., Introducere în studiul limbii române literare, București:Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982, pag. 31
26
încorporează modelele realizate de acum istoriceşte cu ajutorul acestei tehnici şi după
aceste etaloane”1.
Fiind concomitent “şi o categorie lingvistică propriu-zisă şi o categorie social-
istorică”, norma se schimbă, evoluează ca limba în genere.2
Limba literară se supune normei. Norma literară include un cerc cu mult mai
larg de fenomene lingvistice şi constituie factorul reglementator în toate varietăţile
funcţional-comunicative. Fiind o noţiune mai largă decât norma, limba literară nu se
reduce numai la nivelul prelucrat, ci presupune prezenţa diferitelor variante funcţionale de
stil (varietăţi ale formei orale), normate mai mult sau mai puţin din punct de vedere literar.
Spre exemplu, prin anii 60-70 mai multe lucrări de cultivare a limbii dezaprobau unele
creaţii lexicale de tipul a acţiona în loc de a atrage atenţia, a concluziona în loc de a trage
o concluzie3, astăzi astfel de termeni sunt frecvenţi în vorbirea curentă a numeroşilor
intelectuali, figurând în Suplimentul DEX-ului fără indicaţii restrictive de utilizare.
Cu toate că aceste două noţiuni sunt corelative, limba literară se supune normei.
Totodată trebuie menţionat că funcţionarea limbii naţionale în toate varietăţile sale stilistice
nu poate fi reglementată numai de norma literară, deoarece fiecare tip de comunicare
verbală se organizează la fel în conformitate cu norma proprie. Cu alte cuvinte, norma
literară se deosebeşte prin diferenţierea ei stilistică. De aceea vorbirea corectă, în genere,
şi exprimarea adecvată a unui stil nu totdeauna coincid4.
Este evident, aşadar, că unele elemente nestandarde tind să modifice norma
prescriptivă actuală. Funcţia principală a limbii (cea comunicativă) cere ca ea să aibă un
caracter cât se poate de unitar, ceea ce îşi găseşte realizare în limba literară – forma cea
mai îngrijită şi mai desăvârşită a limbii naţionale. Dispunând de două variante – cea scrisă
şi cea orală –, limba literară serveşte necesităţile vieţii culturale a unei naţiuni în toate
sferele de activitate socială. Produs al prelucrării şi modernizării continue din partea

1
Кошериу, Е., Синхрония, диахрония, история // Новое в лингвистике, III,
Moscova, 1963, pag. 175
2
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2930
3
Guţu Romalo, V., Corectitudine şi greşeală. Bucureşti: Ed. Științifică,1972, pag.
230-231
4
http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2930
27
scriitorilor, savanţilor, ziariştilor şi a altor oameni de cultură, limba literară este un model
de corectitudine şi totodată, în raport cu alte forme ale limbii naţionale, varianta cea mai
unitară. Caracterul de corectitudine şi unitatea ei rezultă din înţelegerea de către vorbitori
a necesităţii de a le respecta cu toată stricteţea.
Vorbind de caracterul deliberat şi selectiv al normei, de responsabilitatea factorului
de decizie, academicianul Iorgu Iordan face următoarea precizare: “Căutând să stabileşti
norme cu orice preţ, poţi greşi, adică poţi da impresia că ai greşit, atunci când norma
respectivă nu satisface simţul pentru limbă al tuturor sau măcar al majorităţii cititorilor. Şi
mai cu seamă poţi greşi faţă de evoluţia ei anterioară: ceea ce astăzi este sau ţi se pare
necorect, poate deveni mâine regulă generală, acceptată de toată lumea”.
În legătură cu termenii abatere şi greşeală apare o întrebare (justificată în
bună parte datorită diverselor opinii) şi anume dacă termenii denumesc o singură noţiune
sau este vorba de două concepte diferite. Se întâmplă adesea ca unii cercetători să confunde
abaterea cu greşeala, pentru că pun accentul pe ceea ce le este comun.1 Conceptul de
greşeală presupune ideea de acţiune, faptă, modificare şi implică o apreciere negativă,
acţiunea considerată greşeală reprezentând o îndepărtare de la adevăr, de la bine, de la
corect.
Atitudinea specialiştilor faţă de abaterea lingvistică a variat mult timp. La început
limba era privită ca un fenomen imuabil; tot ce reprezenta o îndepărtare de la un „ideal”
era aspru combătut. Odată cu apariţia metodei comparativ-istorice, când este dovedită
evoluţia fenomenului lingvistic, se renunţă la această atitudine strict normativă (rezultată
din viziunea statică asupra limbii)2.
Introducerea perspectivei istorice are ca urmare modificarea atitudinii faţă de
abatere. Abaterea va fi privită ca izvor al oricărei modificări. Au existat desigur şi unele
exagerări, cum ar fi atitudinea lui H. Morf, citată de Iorgu Iordan în lucrarea sa „Limba

http://www.editurauniversitara.ro/media/pdf/533e45e5884dbDubletele_morfologice_subs
tantivale_P_1_30.pdf
2
Nedelcu, V., Dublete morfologice substantivale în limba română actuală. București:
Ed. Universitară, 2013, pag. 20-21
28
română actuală” (Iaşi, 1943) după care „întregul edificiu lingvistic se compune din foste
greşeli de limbă”.
Este adevărat că există abateri care pot intra în sistem, după cum unele greşeli pot
deveni norme, dar nu se poate pune semnul egalităţii între abatere, greşeală, modificare
a limbii şi evoluţie lingvistică, deoarece: „nu orice greşeală se impune şi nu orice
modificare lingvistică are la origine o greşeală.”
Termenul de abatere are sensul concret de îndepărtare spaţială, fie sensul abstract de
îndepărtare, de nerespectare a unor reguli. Se observă că ambele noţiuni implică încălcarea
unor reguli. Dacă studiem evoluţia şi folosirea celor doi termeni se observă că „noţiunea
de greşeală de limbă este cunoscută din antichitate” iar noţiunea de abatere este folosită
de lingvistica modernă în cadrul preocupărilor de cultivare a limbii.
Cele două noţiuni (abatere şi greşeală) sunt strâns legate de inovaţia
lingvistică. Acest concept a fost definit de Iorgu Iordan ca „fapt de limbă nonexistent mai
înainte sau numai necunoscut, până la ivirea lui într-un stil al limbii, mânuitorilor specifici
ai acestuia”1. Astfel, inovaţia este concepută ca o categorie istorică, fiecare etapă din
evoluţia unei limbi implicând o serie de inovaţii care, cu trecerea timpului, îşi pierd această
particularitate “cedând-o celor imediat următoare, supuse şi ele la acelaşi proces de
învechire”2
În procesul de dezvoltare a limbii contează inovaţiile care înving. Răspândirea
inovaţiei depinde în cea mai mare măsură de necesităţile impuse de funcţia limbii ca mijloc
de comunicare sau de expresie. Pentru a se impune, inovaţia trebuie să corespundă doar
formal sistemului limbii. În momentul apariţiei unei inovaţii, dar şi o perioadă după aceea,
părerile specialiştilor asupra necesităţii ei variază foarte mult, deoarece evoluţia limbii
noastre materne poate lua alt drum decât acela pe care suntem ispitiţi să-l indicăm.
O distincţie pe care nu putem să nu o aducem în discuţie este cea propusă de lingvistul
Theodor Hristea, anume inovaţie pozitivă vs. inovaţie negativă. Inovaţiile pozitive sunt
acelea care se abat de la norme dar prin care „se înlătură anumite deficienţe ale sistemului
lingvistic”, având aşadar o justificare „structurală”. Apariţia lor, consideră acelaşi autor,

1
Iordan, I. Despre inovaţie în limbă // Sțiințe și cercetări în lingvistică, XI, 1960, nr.
3, pag. 519
2
Ibidem
29
este justificată de „însuşi sistemul limbii”, deoarece acesta „nu este desăvârşit”1. Ele sunt
considerate de către autor normale, în măsura în care se produc cu precădere la nivelul
gramatical (adică în compartimentul cel mai stabil al unei limbi şi care tinde să reducă
zonele de instabilitate). Astfel, inovaţiile pozitive „contribuie la uniformizarea,
sistematizarea şi simplificarea sistemului”2 având cele mai mari şanse de a se generaliza şi
de a fi adoptate de vorbitori şi, implicit, de a deveni normă.
Alexandru Graur arăta că inovaţiile nu sunt făcute „cu intenţia de a simplifica, ci de
multe ori ele apar dintr-o întâmplare şi mai totdeauna sunt criticate şi combătute pentru că
strică limba. Numai cu timpul ele reuşesc să se impună, şi atunci se observă că sunt utile.”3
Compararea a două stadii de limbă permite considerarea unora dintre abateri drept inovaţii
(este cazul celor care s-au impus) iar a altora drept greşeli care continuă să se regăsească
în vorbirea neîngrijită din epoca actuală.4 La nivel morfologic, norma lingvistică
acţionează, în general, în sensul îndepărtării variantelor sau dubletelor morfologice ale
unor părți de vorbire.
Între variantă şi norma literară există o corelaţie strânsă prin intermediul
căreia “se manifestă caracterul dinamic al normei”5 . De fapt, problema normei n-ar exista,
dacă n-ar persista variantele, surplusul de mijloace expresive ce asigură procesul de
evoluţie şi perfecţionare a normelor limbii literare ce constituie o etapă necesară pentru
restructurarea elementelor sistemului limbii, un compromis între tendinţa permanentă a

1
Hristea, Th., Inovaţii lingvistice negative în limba română contemporană. În:
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale. București: Ed. Universităţii din Bucureşti,
2002, pag. 189
2
Ibidem
3
Graur, A., Tendinţele actuale ale limbii române. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1968,
pag. 9.
4
Costinescu, M. Normele limbii literare în gramaticile româneşti. Bucureşti: Ed.
Didactică şi Pedagogică, 1979
5
Corcodel, T., Variantele morfologice în textele vechi//“Revistă de lingvistică şi
ştiinţă literară”, 1993, nr. 5, pag.46
30
limbii spre înnoire şi reacţia de apărare împotriva a tot ce e nou, neobişnuit1. Iată de ce
unor cercetători li se pare binevenită admiterea variantelor literare libere în Dicţionarul
ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Cu toate acestea, evoluţia normei
trebuie să reducă numărul de variante libere, fie prin eliminarea unui membru al cuplului,
fie prin specializarea lor prin sensuri lexicale sau stiluri funcţionale.
Nu trebuie să uităm că o limbă evoluează nu doar prin modificări de sistem,
modificări care se produc într-un singur plan, ci şi prin diferenţiere spaţială şi socială. Cu
alte cuvinte, limba se diversifică în variante, fiecare variantă fiind proprie unui anumit
grup. Acest proces de diversificare se produce în două planuri: „în plan orizontal, prin
diferenţierile regionale: graiuri şi dialecte, şi în plan vertical, prin dezvoltarea limbajelor
diferitelor grupuri sociale şi profesionale: limba literară, limba familiară, de toate zilele,
limbajele tehnice specifice diferitelor domenii de activitate, argoul, jargonul etc.”2 . Cele
două planuri nu trebuie înţelese ca fiind unităţi autonome, ci ca sisteme secundare
(variante ale sistemului fundamental), între care există o strânsă interdependenţă şi care
constituie „viaţa lingvistică” a poporului respectiv.
Totuși, sistemul limbii literare este deschis permanent spre generarea noilor variante
- suprimate într-o parte ele apar în altă parte, acest proces fiind, practic, interminabil.3
Într-o măsură oarecare, se poate spune că orice cuvânt are nu numai o istorie a
conținutului semantic, ci și o istorie a formei, oglindită în așa-numitele variante.
Capitolul II MODIFICĂRI ALE NORMEI LITERARE ÎN DOOM2
1. Evoluția variantelor literare
Impetuoasa dezvoltare a vocabularului românesc în epoca actuală face imposibilă
fixarea lui integrală în vreun dicționar și ne împiedică să stabilim cu exactitate inventarul
de unități lexicale ale limbii române. Nu putem să cercetăm evoluția variantelor literare
fără a ține cont de caracterul general al evoluției limbii literare.

1
Горбачевич, К., Вариативность слова и языковая норма, Leningrad, 1978, pag.
9
2
Guţu Romalo, V., Corectitudine şi greşeală, București:Ed. Humanitas, 2008, pag.
17
3
Gheție, I., Istoria limbii române literare. București: Ed. Științifică și Enciclopedică,
1978, pag. 85
31
 În concepţia lui I. Iordan, limba literară este „aspectul cel mai desăvârşit“1 al limbii
întregului popor, rezultat al unei perfecţionări neîntrerupte, realizată în toate sectoarele
culturale ale societăţii; în raport cu limba naţională, varianta literară este mai unitară:
„Faptul se datoreşte caracterului normativ al acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor
despre necesitatea de a-i respecta cu cea mai mare stricteţe normele.“2
În unele perioade, s-a înregistrat o mai puternică influenţă a limbii populare asupra
celei literare. Este cazul perioadei vechi a literaturii, perioadă în care limba cronicarilor
era foarte apropiată de limba populară, vorbită. Mai târziu, (momentul Dacia literară),
limba populară va continua să influenţeze limba literară în ceea ce priveşte anumite stiluri
ale limbii. În cadrul stilului beletristic se făcea simţită influenţa limbii populare, vorbite,
asupra limbii literare; este cazul procedeelor de expresie folosite de un autor de text
literar în scopul de a introduce cititorul în epoca desfăşurării evenimentelor. De aici nu
trebuie să rezulte înţelegerea limbii literare ca limbă a literaturii.3
Existenţa mai multor variante literare, realizarea unificării literare în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, pe baza variantei literare munteneşti, dar şi prin
contribuţia celorlalte variante literare dacoromâne, importanţa textelor coresiene este
respinsă de G. Ivănescu când respinge influenţa maramureşeană asupra variantelor
literare din primele secole.
Observând în mod corect că scrisul literar românesc apare simultan în mai multe centre
culturale, I. Gheţie identifică, în secolul al XVI-lea, „patru variante literare regionale:
munteană-sud-est ardeleană;
nord-moldoveană;
bănăţeană-hunedoreană;
nord-ardeleană.“4

1
Iordan, I., Limba literară. Privire generală, în Limba Română, III, nr. 6, 1954, pag.
55
2
Ibidem
3

http://www.editurauniversitara.ro/media/pdf/533e45e5884dbDubletele_morfologice_subs
tantivale_P_1_30.pdf
4
Gheţie, I., Introducere în studiul limbii române literare. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, pag. 95
32
 În intervalul 1588–1656 se consolidează trei variante literare:
cea moldoveană (a cărei bază dialectală înregistrează o serie de modificări o
dată cu mutarea centrului cultural din Bucovina la Iaşi);
cea muntenească (a cărei bază dialectală se schimbă prin deplasarea centrului
cultural din Oltenia la Târgovişte);
cea sud-vest-transilvăneană (care se formează datorită mutării centrului
cultural din nordul spre sud-vestul Transilvaniei, la Bălgrad).
În principiu, aceste variante se menţin până în secolul al XIX-lea, când limba română
literară se unifică pe baza vechii variante literare munteneşti din anii 1750 (cu modificările
aduse de Heliade în 1829).1
I. Gheţie distinge trei etape importante în procesul de impunere definitivă a graiului
muntenesc ca bază a limbii literare:
a) momentul 1750 (când varianta literară muntenească s-a generalizat în tipărituri);
b) intervalul 1840–1880 (când graiul muntenesc este acceptat ca exponent al tradiţiei
de unitate a limbii literare);
c) perioada de după 1860–1880 până prin 1953–1960 (când muntenizarea limbii
literare este confirmată de lucrările normative ale Academiei).2
Normele limbii literare se constituie în diacronie, iar dicţionarele şi lucrările
academice consemnează existenţa lor în sincronie. Caracterul normat al limbii literare nu
implică faptul că aceasta este o limbă definitiv fixată, dar nici că înregistrează o evoluţie
regulată; limba literară oscilează între fixare şi evoluţie, ceea ce G. Devoto ar numi
„stabilitate lingvistică activă.“3
Limba literară nu respinge inovaţiile pe care le consacră uzul; de exemplu, româna
literară păstrează formele pronumelui demonstrativ – acesta, aceasta, acela, aceea – din
textele maramureşene, neacceptând variantele munteneşti şi populare – ăsta, asta, ăla,
aia etc. – sau a reţinut alte forme, în pronunţare şi în scriere, precum paisprezece,

1
Gheţie, I.,Baza dialectală a românei literare. București: Ed. Academiei R.S.R., 1975,
pag. 624
2
Ibidem
3
Apud Munteanu, Ș.,- G. Devoto, Nuovi studi di stilistica, Firenze, 1962, pag. 232
33
şaisprezece (variantele nealterate patrusprezece, şasesprezece nu se folosesc, fiind
considerante pedante).1
În altă situaţie, se observă tendinţa de trecere de la conjugarea a II-a la conjugarea
a III-a la verbele a apărea, a dispărea, pronunţate şi scrise astăzi din ce în ce mai frecvent
a apare, a dispare. Aceste forme nu au intrat în norma literară, dar au şansa să se impună,
aşa cum forma a rămânea, păstrată azi doar în limba populară, a fost înlocuită în limba
literară cu a rămâne.
O idee mai apropiată de realitate în legătură cu bogăția vocabularului din trecut și de
astăzi nu ne putem face decât referire la Dicționarul limbii române (DLR) publicat de
Editura Academiei R.S.R.. Din Introducere, care însoțește tomul al VI-lea al acestui
dicționar –tezaur, aflăm că el va conține 140 000 de cuvinte și variante2. În această lucrare,
despre variante, precizăm că ele se grupează împreună cu așa-zisele cuvinte-titlu întrucât
nu se deosebesc de acestea din puctul de vedere al sensului.
Problema se pune nu numai la comparația cu dicționarele explicative, ci și la
comparația celor două ediții ale DOOM-ului, care inventariază variante din uz. În prima
ediție a Dicționarului Ortoepic, Ortografic și Morfologic al limbii române, cercetătorii sunt
atrași de ideea pluralității corectitudinii3 și reproșează astfel autorilor că nu au urmat, în
ce privește variantele fonetice, modelul unei lucrări ca Dictionnaire de la prononciation
française de Andre Martinet și Henriette Walter (Paris, 1973), în care se înregistrează
numeroase variante din norma ei.4
Noțiunea de normă lingvistică sau de normare a limbii presupune de obicei unicitatea
recomandărilor, cel puțin în ce privește aspectele formale ale exprimării corecte
(ortografia, ortoepia și morfologia propriu-zisă)
Întrucât regula normativă apare din necesitatea de a combate, de a respinge, de a
dezaproba o variantă și de a impune alta, admisă de normă, ea se dovedește a fi importantă
pentru aria glotică unde are loc devierea de la normă.

1
Avram, M., Gramatica pentru toţi, Bucureşti: Ed. Academiei R.S.R, 1986, pag. 131
2
Hristea, Th. Sinteze de limba română. București: Albatros, 1984, pag. 12
3
Niculescu, A., Pluralitatea corectitudinii. În: România Literară, nr.36, 1978, pag. 8
4
Avram, M., Variante din normă și alte variante. În Limba română. București: Ed.
Academiei R.S.R, 1984, pag. 150-151
34
 Lingvistul Theodor Hristea a demonstrat că este nevoie de revizuirea periodică a
normelor limbii literare, pentru că unele pot deveni, cu timpul, desuete, depășite de
realitatea lingvistică. Evoluția ulterioară a unor fenomene actuale, abaterile din prezent
care se vor impune în limbă sunt foarte greu de prevăzut.1
Limba se află într-o continuă evoluţie, într-o permanentă transformare. Se observă
tendinţa spre economie, manifestată atât de pregnant în preferinţa pentru desinenţele scurte:
tot mai frecvent se foloseşte forma de plural în -e în locul celei terminate în -uri: chibrite/
chibrituri, hotele / hoteluri sau la singular forma în -e în locul celei cu desinenţa -une:
dicţie/dicţiune, reconversie/ reconversiune.
Deasemenea, nu putem nega fenomenul de înnoire a limbii cu termeni din engleză,
care, deşi nu sunt adaptaţi fonetic, au devenit productivi (soft, spre exemplu, şi-a luat
familia lexicală: softist, a softa)2. Rapidele transformări din sectoarele activităţii umane se
repercutează şi asupra limbajului.
Inovaţiile precum întrebuinţarea pronumelui relativ care în acuzativ fără prepoziţie
(fata care am văzut-o), confuziile paronimice, construcţiile pleonastice, folosirea
conjuncţiei conclusive deci la începutul oricărui enunţ şi încă multe altele, pe care s-a
încercat de multe ori a se demonstra a devenit virale în rândul vorbitorilor, îndeosebi în
presă.
Acum se scrie mai mult decât în secolul precedent, însă, există o tendinţă de
diversificare3. Normele sunt consemnate în lucrări speciale, care au rolul de a le face
cunoscute, de a le propaga. Aşa sunt unele gramatici cu caracter normativ, îndreptarele
ortografice şi ortoepice şi dicţionarele, care indică “regulile”, faptele admise de limba
literară4.

1
Hristea, Th., Hipercorectitudinea în limbă. În: România literară, VIII, 169, pag. 8
2
Lăzărescu, R. Mic dicţionar al capcanelor limbii române. Bucureşti: Niculescu SRL,
2000, pag.9
3
Marinescu, V., Istoria limbii române litereare. Sinteze. Bucureşti: Ed. Fund.
„România de mâine”, 2006, p. 11
4
Guţu Romalo V.,,Corectitudine şi greşeală. Bucureşti: Humanitas, 2000, pag.18
35
 În virtutea acestora, normele limbii literare evoluează în sensul obţinerii prin
selectare tot mai strictă a unei unităţi şi unicităţi riguroase, care se pot realiza numai prin
reducerea variantelor.
Etapa în care un popor, o naţiune ajunge să aibă o limbă unitară, cu norme precizate
şi codificate, reprezintă însă etapa de maturitate a variantei literare, rezultat al unui
îndelungat proces de dezvoltare, de prelucrare.
Limba literară este un fenomen istoric, apare la un moment dat în istoria unui popor,
pentru ca apoi să se contureze şi să se precizeze treptat, îmbogăţindu-şi conţinutul,
cuprinzând tot mai multe domenii de activitate, fiind însuţită şi utilizată de un număr mereu
mai mare de vorbitori, ceea ce face să se vorbească de o perioadă de formare a limbii
literare, de consolidarea ei, de răspândirea, extinderea şi, eventual, în condiţii determinate,
de dispariţia ei1.
Un moment important în formarea limbii literare îl constituie apariţia scrisului;
textele scrise fixează şi vehiculează de la o regiune la alta o anumită exprimare şi fac
posibilă crearea unor tradiţii. La fel de importantă este şi dezvoltarea economică şi socială,
centralizarea şi, oarecum paralel, apariţia conștiinţei necesităţii unei limbi unice. În istoria
culturii româneşti primele manifestări de interes faţă de limbă sunt atestate la cronicari,
care subliniază asemănarea vorbirii românilor din diferite “ţări” sau constată înrudirea
frapantă a românei cu latina. Primii grămătici au stăruit asupra unei exprimări literare.
Peste masa de cuvinte latineşti, transformate fonetic în secolele IV-VI, s-au aşezat
treptat elemente slave. Vechimea lor nu este mai îndepărtată de secolul al IX-lea, fiindcă
abia atunci slavii încep să-şi tălmăcească din greacă primele cărţi, cunoscute sub numele
de „scrieri canonice”.2
În primul strat de termeni religioşi slavi, după Ovid Densusianu, se
numără: blagoslovire, colindă, Hristos, iad, icoană, idol, Isus, liturghie, maslu, molitvă,
praznic, rai, troiţă, utrenie, vecernie; ulterior adăugându-se mulţi alţii.
Se cuvine să precizăm că în această situaţie a apărut, cum era firesc, şi fenomenul
sinonimiei: altar (altare)/oltar (din v.bg. olutari), preot (lat. presbyter)/popă (din sl.

1
Guţu Romalo V.,Corectitudine şi greşeală. Bucureşti: Humanitas, 2000, pag.18
2
Felecan, N., Variantele literare libere şi tendinţele de întrebuinţare în limba română
actuală. În: Limba literară, nr.11-12, anul XVI. Chișinău, 2006, pag. 41

36
popŭ), sânt (lat. sanctus)/sfânt (din sl. sfintu) etc. Rezultatul convieţuirii lor se încadrează
în situaţia generală a tuturor sinonimelor româneşti: forma moştenită a înlăturat
împrumutul (altar, în loc de oltar), cuvântul moştenit a fost încorporat în cel împrumutat
(sfânt în loc de sânt), ambele cuvinte supravieţuiesc (preot, popă, astăzi cu oarecare nuanţă
stilistică).
Între termenii menţionaţi până aici, probleme deosebite din punctul de vedere al
variantelor literare libere ridică cuvintele proprii Paşti şi Hristos.
Complicata structură pe care o reprezintă limba unui popor se modifică în timp;
relaţiile dintre diversele ei componente şi ipostaze, regulile pe care le implică se schimbă
lent, dar continuu.
În orice moment al istoriei unei limbi, în structura ei există zone stabile şi zone
instabile, caracterizate prin coexistenţa mai multor variante care asigură satisfacerea
aceleiaşi funcţii, sunt corelate, în virtutea aceleiaşi relaţii, cu alt sau alte elemente: prezenţa,
în limba actuală, a două forme de genitiv, surori (cartea surorii mele) şi sore- (cartea sorei
mele), asociate unei forme unice de nominativ, soră, reprezintă un asemenea punct
instabil2.
Zonele de instabilitate sunt cele care anunţă schimbarea schimbarea; aceasta rezultă
tocmai din stabilizarea relaţiei prin reducerea unuia din elementele coexistente.
De exemplu, în limba veche, genitivului surori îi corespundeau două variante cu
forme de nominativ: sor(u) şi soră.
Eliminarea formei etimologice soru (în limba actuală se mai păstrează numai în
combinaţia fixă soru-mea, concurată de altfel, în mod evident, de sora-mea) a dus la
simplificarea şi stabilizarea relaţiei dintre cele două cazuri1.
Dinamica limbii este determinată din afară – ca urmare a participării limbii la viaţa
socială în toate domeniile şi sub toate aspectele – şi din interior – consecinţă a
complexităţii: fenomenului lingvistic.
Factorii externi care intervin în evoluţia limbii și manifestarea variantelor sunt
reprezentaţi de contactul cu alte limbi – contact manifestat sub forma influenţelor - de

2
Todi, A., Pentru o limbă corectă. Bucureşti: All Educaţional, 2007, pag. 30
1
Coşeriu, E., Sincronie, diacronie şi istorie. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997,
pag. 57
37
evoluţia gândirii, de schimbările istorice, de apariţia unor obiecte şi concepte noi care
trebuie exprimate.
Factorii interni a dezvoltării normei literare derivă din modul de organizare şi din
mecanismul de fucţionare a limbii. Poziţia unor elemente faţă de altele şi relaţiile dintre ele
determină sensul multora dintre modificările înregistrate în istoria limbii2.
Raportându-se la ultima jumătate a sex XX-lea, studiul DOOM arată cu claritate
numărul mare de variante care stau la dispoziţia vorbitoului instruit. Problema opţiunii,
nici în acest caz, nu rămâne una care s-ar raporta preponderent la provenienţa dialectală a
acestuia.
Cauza existenţei acestor variante derivă, în primul rând, din caracterul procesual al
normei. Edificîndu-se prin adiţii şi eliminări repetate, supuse nu doar unor principii
cvasiimuabile, ci şi afinităţile unei epoci, norma îşi extrage şi instituie principiile
constitutive pe cale evolutivă.
Esenţa unor astfel de situaţii nu mai stă în simpla concurenţă a unor cazuri particulare,
ci tocmai în faptul că principiile înseşi sunt supuse jocului variabilitate/stabilitate,
construirea lor urmând aceiaşi sinuozităţi şi incoerenţe cărora le sunt supuse elementele pe
care principiile sunt chemate să le ordoneze.
Momentul armonizării structurilor şi elementelor lingvistice, în vederea atingerii unui
sistem coerent de paradigme unitare, aparţine unei etape ulterioare şi urmează unor
consistente acumulări cantitative şi calitative1.
Oricum nici la apogeul acestei noi etape nu dispar tendinţele de forţă mai sus schiţate.
Ceea ce se poate spune că a constituit o deosebire între aceste variante, mai relevantă decât
altele, a fost dinamica lor. Aceasta s-a datorat indivizilor creatori de texte, efectelor pe care
rezultatele lucrului acestora le-au indus în rândul receptorilor de texte. Spre exemplu,
formele accentuate ale pronumelor personale mie, ţie apar în rostirea curentă cu /e/ închis
la /i/.
Acest /i/ are doua tratamente: ramâne vocalic, forma fiind accentuată (mii, ţii pron.
mi-i, ţi-i) şi constituie baza pentru formele populare mia, ţia (pron. mi-ia, ţi-ia), rezultate
din adăugarea deicticului -a; devine semivocalic, mii, fără a se reduce diftongul descendent
/ii/ la /i/. Suprapunerea peste mi ar duce la neutralizarea valorii emfatice, fapt care în
vorbirea curentă rareori se acceptă.

1
Moldovanu, I., Structura lingvistică a Bibliei. Iaşi: Alil, 2003, pag. 62
38
 Delimitările cronologice nu pot fi decât aproximative: specificul fenomenului
lingvistic nu se acomodează cu rigoarea criteriilor; complexitatea faptelor şi a factorilor
implicaţi în evoluţie impune adeseori transgresarea limitelor propuse iniţial în virtutea
criteriilor selectate1.
Uzul limbii române la nivelul variantei literare înregistrează, în perioada anilor 1969-
1999, ca prefeinţe, tendinţe sau greşeli, fenomene care acoperă întregul interval, alături de
altele, care se manifestă după 1989, face necesară delimitarea a două etape: până şi după
această dată.
Din noianul de fapte discutate se conturează, în linii foarte generale, configuraţia
actuală a limbii române: se constată mode trecătoare, se desprind anumite tendinţe, de
degajă caracteristici derivând din raporturile care se stabilesc între diferitele variante ale
limbii în cadrul ansamblului. Reiese cu evidenţă legătura dintre limbă şi epocă, dintre limbă
şi societate în care îşi îndeplineşte funcţia comunicativă.2
Este de prevăzut că marea majoritate a variantelor, dacă nu au dispărut încă din limbă,
vor dispărea treptat. Procesul de culturalizare a maselor determină răspândirea tot mai
largă a formelor literare, considerate corecte, iar dezvoltarea internă a limbii duce, în mod
fatal, la unificarea formală. Sub presiunea sistemului fonetic și morfologic literar se
elimină, rând pe rând, nu numai variante întâmplătoare, ci și variante fonetice specific
regionale,bazate pe structura unui grai oarecare.
Actualmente, limba literară este puternic influenţată de stilul ştiinţific şi nu de cel
beletristic. Această influenţă are ca urmare, pe de o parte, limitarea acţiunii limbii
populare asupra celei literare - folosirea limbii populare fiind resimţită ca un „procedeu
de măiestrie literară”, şi pe de altă parte, preferinţa pentru anumiţi termeni ştiinţifici,
tehnici, imprimă limbii literare particularităţi din care derivă unele greşeli sau abateri
specifice limbii actuale.
Indiferent de perioada la care ne referim, abaterea reprezintă un factor intern de
evoluţie a limbii literare, generatoare de variante, fiind considerată chiar „modalitatea
principală predominantă a evoluţiei” în fonetică şi morfologie.

1
Graur, Al., Mic dicţionar al greşelilor de limbă. Bucureşti: Humanitas, 2009, pag.10
2
http://www.limbaromana.md/numere/d10.pdf
39
 Nu trebuie însă a cădea în extremă şi să reducem evoluţia limbii la abatere, chiar
dacă este unul dintre principalele motoare ale limbii, alături de împrumuturi, derivare ş.a.
În DOOM2, unii termeni continuă forma etimologică, iar alţii se abat de la norma originară
în favoarea alteia regionale ori populare.

2. Tipuri de variante în literatura de specialitate

Pe parcursul cercetărilor din ultimele decenii, lingviștii au inventariat variantele și,
astfel, au obținut o clasificare a acestora ținând cont de perspectivele de abordare a
problemei variantelor.
Conform lui Cristian Moroianu1, în funcție de anumite condiții, variantele pot fi
asimilate și acceptate de limba literară sau pot circula în variație liberă (la același nivel de
limbă) cu varianta literară. De cealaltă parte, unele variante nu sunt acceptate de normele
ortografice, ortoepice și morfologice ale limbii române și rămân a fi variante neliterare.
Ceea ce definesc dicționarele de specialitate sunt invariantele lexicale (lexemele),
titlul unui articol din dicționar jucând rolul de simbol arbitrar al unui lexem. Despre asta
ne spune și Al. Graur2, adăugând că variantele lexicale numite și alolexeme se împart în
variante semantice, fonetice, poziționale și gramaticale.3
Variantele lexicale neliterare apar în dicționarele explicative la sfârșitul articolelor,
cu o mențiune expresă. Ele sunt incluse și în desfășurarea alfabetică a cuvintelor, în
dreptul lor făcându-se trimiterea spre varianta literară.
Variante pot avea nu doar unitățile lexicale, ci și afixele (lexicale sau gramaticale),
afixoidele și chiar unitățile frazeologice. Criteriul esențial în stabilirea statutului de
variantă rămâne cel semantic: o unitate lingvistică suportă modificări formale a non-

1
Moroianu, C., Comentarii lexicale și stilistice la Peregrinul transilvan. În: Limba română XLII, nr. 10, 1993,
pag.487
2
Graur, Al. și alții. Tratat de lingvistică generală. București: Ed. Academiei, 1971, pag. 227
3
Ibidem
40
derivative, mai mult sau mai puțin accidentale, cu diverse grade de motivare, obținute în
planul vorbirii, fără ca sensul principal al unității respective să se schimbe.
Din punctul de vedere al caracteristicii morfologice a elementelor discutate,
variantele pot fi clasificate în următoarele clase:
 lexicale (care afectează într-un fel sau altul formele cuvintelor);
 afixale (privitoare la variațiile formale ale afixelor);
 afixoidale;
 frazeologice (vizând modificări în structura unităților frazeologice, sensul tuturor
acestor unități lingvistice fiind neschimbat în esență).
Variantele lexicale diferă prin modificări fonetice realizate în interiorul limbii,
determinate sau nu de particularitățile formale ale etimonului, precum și în funcție de
modalitatea de pătrundere și de adaptare a unui împrumut.
În funcție de proveniență, variantele pot fi:
 interne - cele create în interiorul unei limbi de la o unitate lingvistică: cuvânt, afix,
unitate frazeologică a cărei formă a fost modificată printr-o tendință de pronunțare în
genere motivabilă, corespunzând unui stadiu de dezvoltare a limbii, fără ca sensul să fe
schimbat la un anumit moment în evoluția limbii; prin analogie sau prin alte procedee
interne nonderivative: etimologia populară, hipercorectitudinea, contaminația 1.
Prin urmare, modificarea formei unei unități lingvistice în interiorul unei limbi
depinde de influența unor factori care, acționând individual sau, cel mai adesea, conjugat,
determină variații de diferite feluri, cu păstrrea aceluiași sens. Acești facftori motivatori
sunt de ordin etimologic, geografic, temporal, social, cultural, stilistic.
 externe – cele obținute prin adaptarea diferită a împrumuturilor provenite din două
sa mai multe surse externe. Este vorba în special de unitățile de etimologie multiplă
externă ale căror variante, păstrunse simultan sau la distanță în timp și spațiu în limbă,
pot fi acceptate în variație literară liberă sau pot avea caracter neliterar.
Cele mai multe dintre variante, interne sau externe, au caracter neliterar. În literatura
de specialitate, ele sunt grupate împreună cu forma considerată literară de către normele în
vigoare și tratate ca un singur cuvânt, ca o unitate într-o varietate de forme.

1
Hristea, Th., Sinteze la limba română. București: Albatros, 1984, pag. 9-10
41
 Pentru că diversele tipuri de variante se justifică inclusiv prin apartenența la același
etimon (ne referim în special la variantele obținute prin etimologie multiplă externă), ele
sunt numite variante etimologice1.
În afară de perspectiva etimologică, modificările aduse formei unităților limbii pot fi
realizate la nivel regional sau popular, ceea ce justifică prezența și luarea în considerare a
unor variante fonetice sau gramaticale specifice unor zone geografice de mai mică sau mai
mare întindere. Multe dintre variantele regionale sau populare au caracter arhaic, folosirea
lor fiind astăzi restrânsă. Prin urmare, din punct de vedere temporal, variantele pot fi
numite arhaice2, învechite sau actuale, recente.
Variantele mai pot fi clasificate în funcție de de gradul de cultură al vorbitorilor, de
vârstă, de mentalitate. Este evident faptul că existența variantelor își găsește o explicație
nuanțată doar prin împletirea tuturor acestor factori.
Existența variantelor de orice timp trebuie discutată inclusiv din punctul de vedere al
motivației: unele din ele sunt invluntare, determinate de factori ce depășesc individul
subordonat unor anumite contexte, sau dimpotrivă, sunt voluntare, create cu intenție
programatică sau stilistică3.
1. Variantele lexicale sunt determinate de modificările formale ale cuvântului-
radical. În interiorul acestei categorii, se remarcă:
 propriu-zise (de tip fonetic), obținut prin diverse accidente și devieri fonetice
populare, regionale. Ele sunt motivate, în general, pe de o parte de tendința de comoditate
a vorbirii (sincopă, metateză, asimilare, disimilare), pe de altă parte, prin tendința, opusă
celei anterioare, de exprimare redudantă, în scopul unei mai mari corectitudini (propagare,
anticipare). Aceste modificări la nivel fonetic, indiferent de zona lor de producere și de
acțiune, se explică prin etimologie populară, contaminație, hipercorectitudine, analogie.
Schema Nr.1 Tipuri de variante fonetice
Variante fonetice

Populare/ Literare/
regionale Voluntare/ Arhaice Interne/
1
Sfârlea, L., Variantele cuvintelor în Dicționarul limbii române. În: Revista Limba neliterare
Română, anul XIII, nr.4.
București, 1964 / externe
2 involuntare
Buza, E., Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche. București: Ed. Științifică, 1992,
pag. 58 actuale
3
Moroianu, C., Comentarii lexicale și stilistice la Peregrinul transilvan. În: Limba română XLII, nr. 10, 1993,
pag.489
42
  variante lexicale accentuale, la rândul lor pot fi etimologice (cele care își
justifică etimologia multiplă externă prin poziția diferită a accentului în limba de origine)
sau pot fi create în interiorul limbii, fără vreo influență din partea etimonului, printr-o
tendință a limbii sau prin analogie. Cuvântul mascul (din latină masculus), accentuat pe
prima silabă, potrivit etimonului latinesc, a evoluat spre varianta accentuată mascul, astăzi
literară, prin analogie cu seria mult mai numeroasă de cuvinte accentuate pe segmentul
final –ul: caraul, credul, emul, noctambul, preambul, sătul, somnambul1.
 variantele grafice se explică, în general, prin etimologie multiplă: cuvântul
rasă era ortografiat într-o perioadă anterioară rassă, ceea ce îi confirmă și originea germană,
alături de cea franceză.
 morfologice sunt variante reprezentate de diverse adaptări morfologice ale
unei unități lexicale la sistemul lingvistic autohton, manifestate prin oscilații desinențiale
de gen, număr și caz la nume sau prin concurența unor morfeme gramaticale duble ale
cuvintelor, obținute cu ajutorul afixelor flexionare aflate în alternanță, ultimele funcționând
ca variante comutabile în același context (față de același radical).
2. Așa cum cuvintele au sau pot avea variante (de tip lexical), și afixele, la
rândul lor, oscilează ca formă fonetică, permițând astfel considerarea lor ca variante
afixale. Ele au, în general, aceleași caracteristici și motivații ca variantele lexicale
depinzând, în bună măsură, de corpul fonetic al radicalului.
Variantele afixale, în funcție de natura afixelor, sunt de câteva tipuri2:
 gramaticale, care sunt alcătuite din variații fonetice ale sufixelor gramaticale,
determinate de corpul fonetic al radicalului. Unele variante ale sufixelor gramaticale au
caracter etimologic, spre exemplu variantele sufixale de gerunziu –ind, -înd; cele de
participiu –(a)t, -(î)t, -(u)t. Există și desinențe (-e, -i, -uri) diferite ca etimologie, care,
atașate prin analogie aceluiași radical, contribuie la formarea unor variante lexico-

1
http://cachescan.bcub.ro/Cristian_Moroianu/Tipuri_de_variante.pdf
2
Ibidem
43
morfologice (ex: colinde/colinzi, colive/colivi, comande/comenzi, coperte/coperți,
adultere/adulteruri, aerodroame/aerodromuri, albușe/albușuri, șternuturi/așternute,
apetite/apetituri, cabarete/cabareturi, chibrite/chibrituri.
 derivative, care afectează afixele lexicale (sufixele derivative și prefixele),
fiind determinate în general etimologic, în funcție de modul și momentul adaptării la corpul
fonetic al radicalului. Variantele derivative se împart în variante sufixale și variante
prefixale. În limba română există un număr considerabil de variante sufixale, care alăturate
aceluiași radical formează, implicit, variante lexicale: -aj, -ar, agiu, -ariu, -er, -eriu, -bil, -
bel, -anie, -enie, -ant, -ent, -ente, -anță, -ență, -eală, -ială, -ie, -iune, -ion, -tură, -atură, -
ătură, -etură, -itură, -sură, -et, -ăt, -isi, -asi, -esi, -osi, -ipsi, -fsi, -vsi, -xi, -ifica, -fica, -efica,
-ifia, -efia, -ona, -iona, -ache, -achi, -inte, -ință.1 Variantele prefixale sunt variante fonetice,
etimologice sau nu, cu forma modificată datorită adaptării la corpul fonetic al radicalului.
Ele afectează fie prefixele vechi (-des/ -dez, -răs/răz) fie prefixe neologice (-a, -an, -ana, -
ob, -a, -abs, -arhi, -archi, -circum, -cercum, -cercon, -circon, -circun, -țircon, -țircum)2.
3. Variantele afixoidale (prefixoidele și mai puțin sufixoidele) reprezintă
rezultatul fonetic al adaptării prefixoidelor și sufixoidelor la radical și sunt elemente de
compunere de proveniență externă și au caracter etimologic: -aceto/ aceti, -acvi/ -acva/ -
aqua, -aero/-aeri, -agro/ -agri, -alumino/-alumo, -arhe/ -arheo, -baș/ bașa, -buz/ -bus, -gog/-
agog, -oram/-rama.
4. Ca și cuvintele, unitățile frazeologice pot avea variante, datorate, în cazul
împrumutului sau calcului frazeologic, diferențelor existente între limba-sursă și limba
receptoare, procesului de adaptare sau perioadei în care se fac aceste calcuri sau
împrumuturi.3
Exemple de asemenea variante frazeologice sunt numeroase, fie în rândul celor vechi,
create sau nu în interiorul limbii (a o lua la fugă/ a o lua la goană, a spăla putina/ a șterge
putina, scos din fire/scos din răbdări/scos din minți), fie în rândul celor de proveniență
externă, diferind prin modalitatea de adaptare în limbă (casă de îndreptare/ casă de corecție,
duh de partidă/ spirit de partidă, clasă dirigentă/ clasă conducătoare, pe parolă de onoare/
pe cuvânt de onoare, a deschide o seanță/ a deschide o ședință, a face epocă/ a face epohă,

1
Avram, M., și alții. Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română. București:
Ed.Academiei, 1959, pag. 170
2
Idem, pag. 192
3
Groza, L., Variante ale unor unități frazeologice de proveniență franceză. În: Limba română, I, 1984, pag. 14
44
concurs de circumstanțe/ concurs de împrejurări, șef de cabinet/ șeful cabinetului, calcul
de probabilități/ calcul probabilităților.
Tot în categoria variantelor frazeologice intră și cele obținute prin contaminație între
două unități frazeologice sinonime. Din contaminarea locuțiunilor mai întâi și înainte de
toate a rezultat hibridul mai înainte de toate, ca variantă nerecomandată a fiecăruia dintre
cele două unități frazeologice care-i stau la bază. Din contaminarea frazeologismelor
sinonimice până la urmă și la urma urmei a rezultat hibridul până la urma urmei. Varianta
frazeologică așa după cum este rezultatul combinării dintre așa cum și după cum. Din
suprapunerea locuțiunilor sinonimice spre exemplu și de pildă provine varianta
frazeologică spre pildă. Din la un moment dat și la un anumit moment rezultă la un anumit
moment dat.
Atunci când două variante lexicale, indiferent de felul și de originea lor, se
specializează din punct de vedere semantic și selectează contexte specifice, diferind
suplimentar prin elemente morfologice, ele se transformă în cuvinte diferite, în unități
lexicale de sine stătătoare. Acestea se clasifică, după felul lor, în:
a) Variante lexicale etimologice specializate semantic;
b) Variante accentuale etimologice specializate semantic;
c) Variante lexico-morfologice specializate semantic.
Din prima categorie, se remarcă împrumuturile neologice în –ie și –iune, destul de
numeroase, care, inițial, au avut același sens, după cum dovedesc perechile: administrație/
administraține, constituție/ constituțiune, compresie/ compresiune, impresie/ impresiune,
opresie/ opresiune, expresie/ expresiune, obsesie/ obsesiune, posesie/ posesiune, omisie/
omisiune, emulsie/ emulsiune, repulsie/ repulsiune.1
În general, asemenea forme duble, provin din cel puțin două limbi de cultură
(franceză și latină, italiană și franceză, rusă și franceză) sau sunt formate în interiorul limbii
române2. Adesea, ambele variante rămân în limba română și funcționează ca două unități
lexicale diferite, cu sensuri diferite în contexte particulare, respectiv fără să mai poată
comuta. Exemple în acest sens sunt destul de numeroase: concesie/ concesiune, depresie/
depresiune, divizie/ divizion/ diviziune, emisiue/ emisiune, fracție/ fracțiune, fricție/
fricțiune, funcție/ funcțiune, lecție/ lecțiune, obligație/ obigațiune, operație/ operațiune,

1
Moroianu, C., Comentarii lexicale și stilistice la Peregrinul transilvan. În: Limba română XLII, nr. 10, 1993,
pag.492
2
Hristea, Th., Studii și cercetări lingvistice, an.IX (1958), nr. 4, pag. 519-520
45
pensie/ pension/ pensiune, rație/ rațiune, reacție/ reacțiune, secție/ secțiune, stație/ stațiune,
transmisie/ transmisiune, variație/ variațiune.
Din aceeași categorie mai pot fi amintite și împrumuturile intrate în limbă în mod
diferit din același etimon extern. Astfel, cuvântul de origine franceză bord a intrat inițial în
română, pe cale scrisă, ortografiat bord, cu sensurile de - margine (de pălărie); fiecare dintre
cele două laturi ale unei corăbii; corabia însăși. Același cuvânt a mai pătruns o dată pe cale
orală, ca bor și s-a specializat pentru sensul general al etimonului, acela de extremitate,
margine.
Inițial, până la diferențierea de sens, bord și bor au circulat ca variante. Astăzi, nimeni
nu le poate confunda, ceea ce înseamnă că au devenit cuvinte de sine stătătoare. Este posibil
ca și dubletele rever și revers, ambele din franceză revers, volan și volant, din fr. volant, să
fi circulat în variație liberă, până când au dobândit sensuri proprii, trnsformând-se în
cuvinte diferite. O pronunțare incultă, cum a fost, de exemplu, transperant – variantă
pentru transparent (fr.transparent), s-a specializat cu sensul de „stor”, fiind astăzi
considerată un cuvânt diferit față de varianta literară. Diversele fenomene care au
intervenit în evoluția spațio-temporală a cuvintelor au făcut ca ca forme de origine comună
să se diferențieze atât de mult, încât să circule astăzi aproape ca sinonime: maramă și
năframă.
Variantele lexico-morfologice care s-au transformat în cuvinte diferite, prin
specializarea semantică a uneia din ele, sunt clasificabile în funcție de morfemele de gen
și număr, în cazul numelui, și de diateză, conjugare și forme oscilante (cu sufix sau fără
sufix) în interiorul unui anumit mod și timp, în cazul verbului1. Ca exemple de variante de
gen (lexico-morfologice) care și-au dobândit sensuri diferite în interiorul aceluiași număr
amintim: ax/axă, batist/batistă, boem/boemă, deviz/deviză, fascicul/fasciculă, franj/franjă,
garderob/garderobă, grup/grupă, minut/minută, onor/onoare, ordin/ordine,
pantomim/pantomimă, pelerin/pelerină, pendul/pendulă, period/perioadă, rol/rolă,
tabel/tabelă.
În ceea ce privește substantivele cu variații de gen vizbile numai la plural, unele dintre
ele se specializează ca sens, devenind cuvinte diferite: ajutori/ajutoare, bariton/baritoane,
bași/basuri, bolzi/bolzuri, butoni/butoane, calculi/calcule, cămine/căminuri, centre/centri,

1
Avram, M., Mijloace morfologice de diferențiere lexicală în limba română. În: Studii și cercetări lingvistice, tom
IX, nr.3, 1958, pag. 315
46
corpi/corpuri, cristale/cristaluri, curenți/curente, derivați/derivate, frezori/frezoare,
ghizi/ghiduri, membre/membri, mieji/miezuri, obraji/obraze, poli/poluri,
raporturi/rapoarte, resoarte/resorturi, scafandri/scafandre, termeni/termene, timpi/timpuri,
umeri/umere, vapori/vapoare.

3. Abaterea devenită variantă literară

În ultimul timp, grija pentru o exprimare normată a devenit din ce în ce mai actuală.
În procesul comunicării cotidiene, vorbitorii, frecvent, au de soluționat diverse probleme
de exprimare.1 Vorbitorii au realizat că de felul în care te exprimi depinde prestanța ta în
societate.
În pofida acestei „griji”, chiar și cei mai buni cunoscători ai regulilor gramaticale
comit erori. De multe ori acest lucru se întâmplă pentru că limba se află în continuă evoluție
și ceea ce ieri era normă astăzi a devenit abatere. Așa se face că și abaterea devine la un
moment o variantă dictată de diverse tratate de gramatică și dicționare de ortografiere (în
special, seriile DOOM-lui).
Norma deviază și de la o perioadă istorică la alta – ceea ce la cronicari avea caracter
de normă, de ex. formele „cându”, „iaste”, „să hie”, „barbe” ș.a. acum vor fi considerate
ca abatere de la normă.2
Raportându-se la ultima jumătate a sec. XX-lea, studiul DOOM arată cu claritate
numărul mare de variante care stau la dispoziţia vorbitoului instruit. Problema opţiunii,
nici în acest caz, nu rămâne una care s-ar raporta preponderent la provenienţa dialectală a
acestuia.
Cauza existenţei acestor variante derivă, în primul rând, din caracterul procesual al
normei. Edificîndu-se prin adiţii şi eliminări repetate, supuse nu doar unor principii
cvasiimuabile, ci şi afinităţile unei epoci, norma îşi extrage şi instituie principiile
constitutive pe cale evolutivă.

1
Șchiopu, C. și alții, Comunicarea: greșeli și soluții. Problemar la limba română. Chișinău: Tocono, 2014, pag. 3
2
Condrea, I., Norma și uzul în limbă. Chișinău: Tipografia Centrală, 2001, pag. 10
47
 În “Micul dicţionar al capcanelor limbii române”, autoarea Rodica Lăzărescu
menţiona că unele abateri de la norma literară actuală tind să devină variante și chiar
norme1. Spre exemplu, variantele de plural ale unor substantive s-au diversificat semantic
(nivele-niveluri, strate-straturi) – diferența constă în semantica individuală a acestor
lexeme.
Nivele, conform DEX, are sensul de nume dat mai multor unelte, instrumente,
dispozitive care servesc la determinarea liniei (sau a poziției, a suprafețelor) orizontale sau
cu care se măsoară pe teren diferențele de înălțime dintre două sau mai multe puncte de pe
suprafața terestră. ◊ Nivelă cu (sau de) apă = instrument construit pe principiul vaselor
comunicante, care servește la determinarea planului orizontal după înălțimea la care se
ridică apa în două tuburi gradate.1 Niveluri, potrivit aceleeași surse, este înălțimea la care
se găsește un punct, o linie sau o suprafață a unui loc, a unui obiect etc. în raport cu un plan
orizontal dat.2
O greşeală, în timp, poate deveni normă; dar nu orice greşeală! Schimbarea
lingvistică, inerenţa limbii ca sistem cât şi realizarea funcţiei comunicative este determinată
de cauze variate: interne şi externe – asociind în proporţii variabile factorii obiectivi şi
subiectivi.
Dacă procesul de reorganizare a sistemului este determinat preponderent obiectiv de
raporturile dintre componentele limbii, multiplele forme de schimbare care se manifestă în
dinamica utilizării limbii sunt rezultatul interferenţei complicate dintre factorii obiectivi şi
cei subiectivi3.
Varianta literară urmează traiectoria de evoluţie a limbii căreia i se subordonează
parţial şi o anumită întârziere, în măsură în care schimbările lingvistice sunt asimilate de
limba literară selectiv şi deliberant, ca efect al răspândirii în uz a inovaţiilor, dar şi prin
acceptarea lor oficială de către forurile academice şi de stat.
În secolul al XVI-lea, pluralul substantivului săgeată era săgete: între desinențele –ă
și –e ale acestui substantiv există un raport de interdependență. Uterior, alături de forma
săgete, a apărut și săgeți; acum raportul de interdependență s-a transformat într-unul de
determinare unidirecțională, deoarece numai desinența –ă a singularului mai păstrează un

1
https://dexonline.ro/definitie/nivel
2
Ibidem
3
Guţu Romalo, V., Corectitudine şi greşeală. Bucureşti: Humanitas, 2000, pag. 236
48
caracter necesar. Treptat, forma săgeți s-a impus, eliminând forma săgete: raportul de
determinare unidirecțională s-a transformat într-un raport de interdependență.1
Potrivit mai multor grămătici români (Mioara Avram, Iorgu Iordan, Dumitru Irimia),
principalul document unde sunt indicate abaterile literare devenite variante și, ulterior,
impuse ca norme, este DOOM-ul, în special ediţia a doua.
Înscriindu-se în coordonatele generale ale ortografiei fixate de Hotărârea din 1993 şi
conformându-se în ansamblu normei conturate, în DOOM1 şi DOOM2 sunt introduse
modificările normative-ortografice, ortoepice, morfologice sub forma infomaţiei punctuale
asociate cuvintelor.
Unul din obiectivele DOOM2 este și admiterea existenței în uzul limbii române
literare a unor termeni și a formelor gramaticale și stilistice, care în DOOM1 erau
considerate abateri.
Modificările introduse în DOOM2 privesc îndeosebi punctele slabe ale sistemului,
situaţiile în care coexistă forme paralele în variaţie liberă, şi constantăm frecvent în
schimbarea ordinii variantelor pluralului: recomandând pluralele chibrituri, hoteluri în
afara normei variantele hotele, chibrite, înregistrate în DOOM1. Conform acestuia, cca
3.500 de cuvinte au suferit întervenții care afectează într-o măsură sau alta normarea sau
interpretarea lor.2 Aceste lexeme au fost considerate de către lingviști cândva abateri
devenite norme literare.
În numeroase alte cazuri, variantele din DOOM1 se păstrează înversându-se ordinea
de preferinţă: substantivul nivel este acceptat cu variantele de plural: niveluri/nivele și,
respectiv vise/visuri, torenţi/torente, coperţi/coperte3.
Și omonimiile au creat confuzii, motiv pentru care autorii DOOM2 au făcut niște
precizări. În primul rând, la început cuvântul cariocă, având înțelesul „instrument de scris
sau de desenat”, a fost înregistrat în lucrările normative (de exemplu, în vechiul DOOM)
în forma articulată (și invariabilă) carioca, așa cum venise din spaniolă sau portugheză. și
nu se procedase bine. Era cazul să fie înregistrat în forma nearticulată, cariocă, așa cum e

1
Diaconescu, P., Structură și evoluție în morfologia substantivului românesc. București: Ed. Academiei
Republicii Socialiste Românesști, 1970, pag.164
2
Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al LImbii Române.Ediția a II-a, revăzută și adăugită. București:
Univers Enciclopedic, 2005, pag. 13
3
Todi A., Pentru o limbă corectă. Bucureşti: ALL, 2007, pag. 31
49
normal în românește și cum ar fi fost asimilate toate cuvintele împrumutate, dacă nu ar fi
interzis norma.1
În al doilea rând, carioca „instrument de scris sau de desenat” a fost unit într-un
singur cuvânt cu carioca „dans popular latinoamerican”, ceea ce iarăși nu a fost făcut bine,
pentru că între cele două sensuri nu mai este percepută vreo legătură. Era cazul ca aceste
cuvinte să fie date omonime. Și iată că, în sfârșit, apare noul DOOM, care rezolvă ambele
probleme. Așadar, actualmente avem în mod mornal carioca „dans popular
latinoamerican” și cariocă „instrument de scris sau de desenat”.
Până la apariția noului DOOM se considera corectă numai forma adineauri, acum
însă norma ortogtafică a lăsat ușile deschise și pentru varianta adineaori, ceea ce era
considerat o abatere de la normă. Modificarea a avut loc sub presiunea vorbitorilor care,
influențați de formele uneori, deseori, rareori, pronunțau și scriau adineaori fără să țină
cont de normă.
O altă abatere devenită normă literară se atestă și în cazul cuvântului „bunică”. Nu
întâmplător acesta este un derivat diminutival de la adjectivul „bună”. Iar atunci când a
început să nu mai fie perceput ca diminutiv, poporul a mai creat un diminutiv – bunicuță.
I s-au creat și două forme de genitiv-dativ: „bunicăi-bunicii”. Dar, noul DOOM, spre
deosebire de cel vechi, scoate în afara normei forma „bunicăi”, recomandând numai
„bunicii”.2
Nu lipsesc nici situaţii în care din varii motive, prin modificare normativă unui cuvânt
i se atribuie o flexiune complet diferită. Spre exemplu DOOM2 înlocuieşte prin masculinul
mai popular crevete, creveţi, femininul crevetă/crevete; recomandat ţinând cont atât de
uzul literar cât şi de etimologia lui.
Paradigma propusă de DOOM2 rezultă dintr-o evoluţie mai complicată: substantivul
feminin crevetă cu două variante de plural, crevete şi creveţi devine masculin prin
interpretarea ca singular a formei crevete.
Prima ediţie a dicţionarului (DOOM1) se remarcase prin admiterea, la un număr
relativ mare de cuvinte, a două sau chiar trei variante (lexicale, ortografice, ortoepice sau/şi
morfologice – cele sintactice sau frazeologice neformând obiectul dicţionarului), separate

1
Palii, A., Dicționar de dificultăți și surprize ale limbii române. Chișinău: Epigraf S.R.L., 2008, pag. 52
2
Palii, A., Dicționar de dificultăți și surprize ale limbii române. Chișinău: Epigraf S.R.L., 2008, pag. 47
50
prin bară oblică [ / ] şi dispuse în ordinea preferinţei normative. Această atitudine
„tolerantă” a fost în general apreciată şi se regăseşte într-o anumită măsură şi în DOOM2.1
Trebuie precizat că majoritatea variantelor admise în cele două ediţii ale DOOM nu
sunt literare, cum se afirmă în general, deoarece privesc mai ales cuvinte care nu aparţin
limbii române literare actuale, fiind învechite, populare, regionale etc.
În realitate, în DOOM există chiar mai multe variante decât cele tratate în acelaşi
articol, unele cuvinte-titlu diferite fiind, de fapt, tot variante (de exemplu, verbe cu sau fără
prefixul în-). Normele codificate întârzie însă uneori nepermis de mult să „ratifice”
inovaţiile pozitive, decalajul dintre generalizarea acestora în exprimarea inclusiv a
oamenilor instruiţi şi încetarea condamnării lor ca greşeli fiind uneori excesiv de mare2.

4.1. Aspecte ale variantelor morfologice

DOOM este, aşa cum s-a spus, înainte de toate, ca orice dicţionar, un „inventar de
cuvinte” (chiar dacă este şi un inventar de forme).
Variantele morfemice se caracterizează printr-un grad mai mare de rezistență în
comparație cu variantele altor niveluri ale limbii, coexistând adeseori secole la rând.
În ediția a doua a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române
(DOOM2), aspectele gramaticale ale părților de vorbire sunt prezentate în ordine
alfabetică.
Adjectivul
În DOOM2, adjectivele masculine care la singular au un i la finală se scriu la plural
nearticulat cu doi i, iar la forma articulată cu trei i: cercei argintiu, cercei argintii, argintiii
cercei.
La femininul adjectivelor de tipul bun, mare, cutaneu, genitiv-dativul singular
nearticulat este identic cu pluralul nearticulat: note bune, speranţe mari, infecţii cutanee;
acestei note bune, mari speranţe, infecţii cutanee, iar cel articulat se formează prin
adăugarea articolului hotărât -i la genitiv-dativul nearticulat: bunei note, marii speranţe.
La femininul adjectivelor terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în -iu
(tipul argintiu, pustiu), genitiv-dativul singular nearticulat este de asemenea identic cu
pluralul nearticulat: întinderi pustii, acestei întinderi pustii, dar cel articulat se formează

1
http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/I_Radulescu.pdf
2
http://www.upm.ro/cci/volCCI_I/Pages%20from%20Volum_CCI_I-43.pdf
51
prin adăugarea articolului hotărât -i la nominativ-acuzativul singular nearticulat: pustiei
întinderi.
Adjectivul drag (inclusiv substantivizat) are la feminin plural (şi la genitiv-dativ
singular nearticulat) forma dragi, articulat dragile (fete dragi, dragile mele, nu drage,
dragele; dar ultimele, nu ultimile); forma dragă se foloseşte în adresare atât pentru feminin,
cât şi pentru masculin.
La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate,
admite la feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat) - oa, în ordinea de preferinţă
analoagă/analogă, omoloagă/omologă, în timp ce la altele nu admite forme cu oa (barocă,
echivocă).
Adjectivele terminate la masculin singular în -uos au femininul singular în -uoasă
(respectuoasă, somptuoasă) şi plural în -uoase (respectuoase, somptuoase).
La adjectivele terminate în -uu, norma actuală recomandă în continuare pronunţarea
finalei ca hiat: ro. sg. ambiguu (-gu-u), f. ambiguă (-gu-ă), f. pl. ambigue (-gu-e), dar m.
pl. ambigui (-gui).
Câteva adjective (anumit, diferit, mult, puţin, tot) au la genitiv-dativ plural desinenţa
pronominală -or: anumitor; acestea, precum şi destul, divers, felurit, numeros, pot exprima
la plural valoarea de genitiv printr-o construcţie cu prepoziţia a, iar pe cea de dativ - cu
prepoziţia la, ambele + acuzativul, ca şi numeralele (votul a zece/a numeroşi parlamentari).
Adjectivele invariabile au aceeaşi formă la toate cazurile/ genurile/numerele, printre
acestea numărându-se adjectivele cu finala -ce: atroce, eficace, motrice, perspicace.
Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de
un singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că şi
adjectivele în cauză ar fi "neutre", chiar dacă au la singular formă de masculin, iar la plural,
dacă au, formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal,
(substantiv) epicen.
De precizat că factorul cantitativ joacă un rol important în lupta pentru afirmare a
variantelor literare, acumularea unui număr mai mare de unități de același tip ducând, în
ultima instanță, la statornicirea formei în cauză ca normă a limbii literare.
În ceea ce priveşte adjectivele referitoare la diferitele state independente, precum şi
numele locuitorilor lor, s-a considerat să se includă o singură formă, de exemplu tongan de

52
la Tonga, nu şi varianta tongalez, înregistrată în DOOM1, ghidându-ne, în lipsa unor
recomadări oficiale, după corespondentele din limbile de circulaţie internaţională1.
Adverbe și locuțiuni
Norma literară condamnă folosirea lui ca şi (sau a lui -ca, virgulă) în loc de ca pentru
evitarea cacofoniilor (şi cu atât mai mult când acest pericol nu există), în construcţii de
tipul ca şi consilier, care pot fi înlocuite prin construcţii directe precum a fost numit
consilier sau l-a luat drept consilier, în calitate de consilier.
Adverbul decât "doar, numai" se foloseşte numai în construcţii negative (N-am decât
o soră), în timp ce sinonimele sale se întrebuinţează în construcţii pozitive (Am doar/numai
o soră).
Locuţiunile adverbiale nu cunosc categoria numărului; astfel, locuţiunea adverbială
altă dată nu are plural.
Articolul
Unele substantive nume de plante sau animale sunt numai formal articulate, admiţând
la această formă şi articol nehotărât: o floarea-soarelui.
Numele unor dansuri populare, cunoscute în general sub forma articulată hotărât
(haţegana), pot fi folosite şi nearticulat: La haţegană, paşii sunt ... (eventual şi la plural:
au jucat două haţegane).
La unele substantivele provenite din abrevieri există în prezent tendinţa de a le folosi
nearticulat, ca nume proprii: O.N.U./ONU a decis (nu: O.N.U.-ul).
Norma literară nu admite folosirea articolul hotărât proclitic lui la genitiv-dativul
singular al substantivelor comune feminine: mamei (nu lui mama).
La substantivele şi adjectivele care au la finală grupuri consonantice terminate în l
sau r, la plural trebuie făcută distincţie în scris între formele nearticulate de tipul
aceşti/doi/nişte/noii membri, adj. ochii ei albaştri, şi formele articulate de tipul toţi
membrii, albaştrii ei ochi.
Genitiv-dativul plural articulat al substantivului ou este ouă lor (nu ouălelor).
Numeralul
Numeralul cardinal unu se scrie fără -1 final (scrierea cu -1 fiind hipercorectă), spre
deosebire de pronumele nehotărât: N-au fost aleşi doi reprezentanţi, ci numai unu; Dintre
trandafiri, cel mai bine miroseau doi albi şi unu roz, dar Unul a reuşit, celălalt nu.

1
Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române. București: Univers Enciclopedic, 2005
53
 Numeralul cardinal "12" şi cel ordinal corespunzător trebuie folosite la forma de
feminin atunci când se referă la substantive feminine: ora douăsprezece, douăsprezece mii
de lei, clasa a douăsprezecea (dar se acceptă şi formele de masculin în indicarea datei:
doisprezece/douăzeci şi doi mai).
Norma a acceptat formele paisprezece, şaisprezece, şaizeci (în loc de patrusprezece,
şasesprezece, şasezeci, care nu mai sunt admise, fiind pedante) şi pronunţările în tempo
rapid [cinsprezece] şi [Cinz~Ci] pentru numeralele compuse cu cinci, precum şi în
numeralele ordinale corespunzătoare.
Numeralele ,.17" şi ,.18" se pronunţă (şi se scriu în litere) în conformitate cu
numeralele simple de la care sunt compuse, fără (altă) vocală de sprijin (i, â, u) în interior:
şaptesprezece, optsprezece. Nu sunt admise de normă forme ca unşpe, unsprece, şaispce;
unşpce; douăşunu; paşopt (deşi este acceptat derivatul paşoptist); douăjde mii; o mie şi
unu; două mii (milioane etc.) şi o sută.
Pentru indicarea primei zile a fiecărei luni trebuie folosit numeralul ordinal şi nu cel
cardinal: Întâi Decembrie, Întâi Mai, nu Unu Decembrie, Unu Mai.
În texte, numeralele se scriu rar "în litere" (cu excepţia unor documente comercial-
administrative, de exemplu în formulare, pentru securizarea sumelor de bani înscrise) şi
mai frecvent cu cifre, cu excepţia numeralelor sub zece, care se scriu în general în text în
cuvinte (Alfabetul limbii române are 31 de litere, dintre care nouă sunt litere-vocale).
Exprimările la sută şi procent(e) fiind echivalente, nu trebuie folosite împreună: 2
%/doi la sută/două procente (nu două procente la sută).
Pronumele și adjectivul pronominal
Acordul în persoană, gen, număr şi caz al adjectivului pronominal de întărire însumi
(pentru formele sale însumi, însuţi, însuşi, înşine, înşivă, înşişi) este obligatoriu.
Pronumele şi adjectivul demonstrativ de depărtare şi de identitate se scriu la feminin
singular aceea [ac~ia], aceeaşi [ac~iaşi], iar la masculin plural aceia, aceiaşi.
Pronumele şi adjectivele posesive noştri, voştri se scriu totdeauna cu un singur -i (ai
noştri tineri, tinerii noştri), pentru că nu primesc articol.
În construcţia cu prepoziţia de (care şi-a pierdut sensul partitiv, dobândind sensul "de
felul") + pronume posesiv, norma actuală admite atât pluralul, cât şi singularul: un prieten
de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/de-a mea.

54
 Prepoziţia pe la acuzativul pronumelui relativ care cu rol de complement direct este
obligatorie (Omul pe care l-am văzut, nu Omul care l-am văzut).
Substantivul
Substantivele la care există ezitare în ce priveşte apartenenţa la genul feminin sau
neutru, respectiv masculin sau neutru (cu implicaţii asupra formei lor de plural) se află în
una din următoarele situaţii:
- cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare) sunt
specializate pentru sensuri sau domenii diferite: basc /bască "beretă" (basc - adaos la bluză
sau jachetă, bască - albie, lâna tunsă de pe o oaie, bluză, vestă, bască - "limbă");
colind/colindă ("cântec"; zăloagă "semn de carte, capitol").
- norma actuală a optat pentru un singur gen, şi anume astru - masculin, cleşte -
masculin (cu pl. cleşti), foarfecă – feminin.
Norma actuală admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina
terminată în -l şi pluralul în -eşi le-au creat după modelul sofa, sofale, cafea, cafele: bretea
pentru sensurile ,,fâşie de susţinere la îmbrăcăminte; ramificaţie rutieră", sanda (nu
sandală).
Tendinţa distingerii între forma de singular şi cea de plural se concretizează în
acceptarea de către norma academică a unui singular precum cârnat (nu cârnaţ).
Norma nu admite decât formele salariu, serviciu, nu salar, servici, prima fiind taxată
în cel mai bun caz ca regională, iar a doua ca incultă.
La substantivele feminine neologice nume de ocupaţii terminate în -ogă, norma nu a
admis (şi) formele în -oagă: filologă (nu (şi) filoloagă - evitată, probabil, şi din cauza
coincidenţei finalei cu adjectivul oloagă), pedagogă; aceste forme feminine sunt însă rar
folosite, existând tendinţa de a utiliza cu referire la femei echivalentul masculin (expresie
a unei puternice rezistenţe faţă de încercările de feminizare a numelor de ocupaţii): Ea este
filolog (dar fizician/fiziciană etc.). Norma literară respinge forma doctoră, admiţând numai
doctoriţă.
La substantivele feminine de tipul apărătoare, casă, femeie, gramatică, lipitoare,
vulpe, genitiv-dativul singular nearticulat este identic cu pluralul nearticulat (nişte
apărătoare (persoane) sau apărători (obiecte), case, femei, gramatici, lipitori, vulpi -
acestei apărătoare sau apărători, case, femei, gramatici, lipitori, vulpi), iar cel articulat se

55
formează adăugând articolul hotărât -i la genitiv-dativul singular nearticulat: apărătoarei
sau apărătorii, casei, femeii, gramaticii, lipitorii, vulpii.
La substantivele feminine terminate la nominativ-acuzativ singular nearticulat în -ie
în hiat (câmpie, pustie, vie), genitiv-dativul nearticulat este de asemenea identic cu pluralul
(acestei câmpii, pustii, vii), dar cel articulat se formează adăugând articolul hotărât -i la
nominativ-acuzativul singular nearticulat: câmpiei, pustiei, viei.
La unele substantive feminine nume de rudenie terminate în -ică, precum şi la
substantivul masculin vlădică, asemănător formal cu ele, sunt admise mai multe forme de
genitiv-dativ singular: mămicăi/mămicii/mămichii, vlădicăi/vlădicii/vlădichii.
Formaţiile cu structura substantiv denumind persoane (grade de rudenie sau relaţii
sociale) + adjectiv posesiv: bunicu-meu, bunică-mea, nevastă-mea, soră-mea au genitiv-
dativul la masculin cu articolul proclitic lui: lui bunicu-meu, iar la feminin bunică-mii,
nevesti-mii, soră-mii.
Hotărârea Academiei Române privind revenirea la â în scrierea limbii române are
implicaţii şi în scrierea unor verbe şi anume:
- verbele de conjugarea a IV -a terminate la infinitiv în î se scriu: la sfârşit cu -î, şi
anume la infinitiv prezent (şi la modurile şi timpurile compuse cu acesta; viitor şi
condiţional-optativ prezent), la indicativ perfectul simplu persoana a III-a singular (el, ea
coborî) şi la imperativ negativ persoana a II-a singular (nu coborî); -in interior cu â:
indicativ prezent persoanele I şi a II-a plural (coborâm, coborâţi), perfect simplu
persoanele I şi a II-a singular şi toate persoanele la plural (coborâi etc.), mai-mult-ca-
perfect toate persoanele (coborâsem etc.), conjunctiv prezent persoanele I şi a II-a plural
(să coborâm, să coborâţi), imperativ persoana a II-a plural (coborâţi), gerunziu coborând,
participiu şi supin coborât (şi modurile şi timpurile compuse cu acestea - prezumtiv
prezent, respectiv infinitiv perfect, perfect compus, viitor anterior, conjunctiv, condiţional-
optativ şi prezumtiv perfect);
- gerunziul verbelor de conjugările I, a II-a şi a III-a formate cu sufixul -ând se scrie
cu â: cântând, având, tăcând, făcând, mergând, pierzând;
- la verbele care încep cu î- (a începe, a învinge), acesta se păstrează şi în interiorul
cuvântului, la modurile la care forma negativă se realizează cu prefixul ne- (şi adverbele
mai, prea): neîncepând, nemaiîncepând, neînceput.

56
 Faţă de DOOM1, DOOM2 include mai multe nume proprii, inclusiv din domeniul
bisericesc, precum şi alţi termeni din această sferă, ocultată sub comunism. S-a păstrat din
DOOM1 atât pe a hirotoni, cât şi pe a hirotonisi, cu bogate atestări, chiar dacă biserica îl
preferă pe cel dintâi.
Prin intervenţii mai mult sau mai puţin punctuale operate în corpul dicţionarului s-au
modificat o serie de recomandări ale DOOM1:
- scrierea şi/sau pronunţarea unor împrumuturi: dumping, antidumping
[(anti)damping], nu [(anti)dumping]; knockdown [knocdaǔn/nocdaǔn] şi knockout
[knocaǔt/nocaǔt], nu cnocdaun, cnocaut; categoria formaţiilor cu -men împrumutate din
engleză sau din franceză (care nu mai sunt scrise cu -man): congresmen, pl. congresmeni;
recordmen, pl. recordmeni; tenismen, pl. tenismeni (cf. şi femininele recordmenă, tenismenă,
formate în româneşte) etc.;
- unele forme flexionare: a continua are, conform normei actuale, la indicativ şi
conjunctiv prezent, persoana I singular, forma (să) continui (nu (să) continuu), ca şi la
persoana a II-a singular, după modelul unor verbe în -ia (ca a apropia); a mirosi are la
indicativ prezent, persoana a III-a plural, forma (ei) miros (nu (ei) miroase);
- s-au admis, atât la cuvinte vechi, cât şi la cuvinte mai noi, unele forme ca variante
literare libere: astăreală/astereală, becisnic/bicisnic, cearşaf/cearceaf, chimiluminiscenţă
/chimioluminescenţă, corijent/corigent, delco/delcou, diseară/deseară, fierăstrău/ ferăstrău,
filosof/filozof, luminiscent/luminescent, muschetar/muşchetar, pieptăn/ pieptene,
polologhie /poliloghie, tumoare/tumoră;
- s-au eliminat unele forme sau variante, recomandând (numai) acciză, astm, azi-
noapte, carafă, chermeză, chimioterapie, container, crenvurst, a dăula, de-a-ndăratelea, a
dispera, fiică, a fonda, israelian, lebărvurst, luminator, machieur, machieuză, maseur,
maseuză - ca şi cozeur, dizeur, dizeuză -, marfar, magazioner, mesadă, pricomigdală, zilier,
nu (şi) acciz, astmă, as-noapte, garafă, chermesă, chemoterapie, conteiner, de-a-ndăratele,
a dehula, a despera, crenvurşt, fiică [fĭică], a funda, izraelian, lebervurşt, luminător, machior,
machieză, masor, mărfar, magaziner, misadă, picromigdală, ziler etc.;

57
 - s-a admis existenţa la unele nume compuse de plante şi de animale, de dansuri
populare, de jocuri ş.a. a formei nearticulate şi a flexiunii: abrudeanca (dans), neart.
abrudeancă, g.-d. art. abrudencii;
- s-au considerat (formal articulate şi) de genul masculin (nu neutru, cum este
cuvântul de bază), numele de plante sau de animale compuse de tipul acul-doamnei (plantă)
s. m. art., degeţel-roşu;
- „epitetele” referitoare la persoane au fost considerate de ambele genuri, nu numai
masculine: bâlbâilă s. m. şi f.;
- s-a admis, printre altele, existenţa unor forme de singular la nume de popoare vechi
(alobrog), de specii animale şi vegetale (acantocefal) ş.a.;
- s-a considerat că substantivele provenite din verbe la supin nu au în general plural
şi s-au tratat separat locuţiunile formate de la ele: ales s. n.; alese (pe ~) loc. adv.;
- s-au respectat, pentru numele şi simbolurile unităţilor de măsură, prevederile
sistemelor internaţionale obligatorii/normelor interne stabilite de profesionişti: watt-oră cu
pl. waţi-oră, nu wattoră, pl. wattore;
- s-a schimbat încadrarea lexico-gramaticală a unor cuvinte:
- sunt considerate locuţiuni pronominale de politeţe (şi nu secvenţe formate din
substantiv + adjectiv pronominal posesiv sau pronume personal în genitiv) tipurile Domnia
Ta, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră etc., deşi formaţiile sunt analizabile, deoarece
acordul predicatului cu aceste secvenţe folosite ca subiect nu se face cu persoana a III-a, ca
în cazul substantivelor, ci cu persoana la care se referă, de ex. cu persoana a II-a: Excelenţa
Voastră veţi fi primit de preşedintele ţării, bun-platnic, rău-platnic, ca şi viţă-de-vie ş.a.
(considerate, probabil, de autorii DOOM1 îmbinări libere şi de aceea neinclus în dicţionar),
sunt socotite compuse; - uite este considerat interjecţie, şi nu formă verbală ş.a.
La substantive, unele dintre intervenţiile de natură gramaticală au privit genul (şi deci
şi forma şi flexiunea) unor cuvinte ca acciză, foarfecă, devenite în DOOM2, faţă de
1
DOOM , din neutre – feminine (în loc de un acciz; un foarfece – două foarfece) sau cleşte,
devenit numai masculin: un cleşte – doi cleşti şi nu şi neutru două cleşte!
Dintre variantele morfologice menţionate de Gabriela Pană Dindelegan, au fost
păstrare ambele forme de gen şi de plural ghionţi/ghionturi şi cele două variante de plural

58
neutru esofage/esofaguri şi hamace/hamacuri, între care alegerea ar fi fost arbitrară,
deoarece s-a putut detecta o preferinţă; la alte substantive neutre s-a renunţat însă la dubla
normare, păstrând numai plurale ca avataruri, brizbizuri, tăvăluguri.
Cea mai mare emoţie par a o produce formele de plural în -i ale unor substantive
feminine pe care le-am acceptat ca forme unice (gagici, gogoşi, ţărănci, ţigănci în locul
învechitelor gagice, gogoaşe, ţărance, ţigance) sau numai ca variante (coperţi, găluşti
alături de coperte, găluşte, pe lângă care s-ar fi putut accepta, eventual, şi pe
monede/monezi).
Modificări au suferit și variantele de plural ale numelor de fructe de tipul
căpşuni/căpşune sau cireşi/cireşe, motivul invocat fiind acela că pluralele în -i se confundă
în acest caz pentru numele fructului şi al pomului/plantei.
Nu trebuie ignorat faptul că multe substantive feminine au urmat aceeaşi cale, de
trecere de la pluralul în -e la cel în -i (boli, roţi, şcoli), formele în -e păstrându-se numai în
expresii pietrificate, precum şi faptul că la multe alte nume de fructe, pluralul este acelaşi
ca al numelui pomului: gutui, lămâi, piersici.
În limbile moderne, încadrarea formală a cuvintelor a înlocuit viziunea antropomorfă
a anticilor (de altfel, pentru latini, erau de genul feminin numele de pomi roditori).
În ce priveşte numele sărbătorii Paşte, DOOM2 recomandă ca formă de bază la
singular Paşte (cf. urarea Paşte fericit!), cu forma Paşti numai la plural (Am petrecut doi
Paşti la aceeaşi mănăstire; Petrec totdeauna sfintele Paşti la aceeaşi mănăstire).
Mult discutatul mass-media, pentru care s-a reuşit să se impună evitarea, în general,
a pleonasmului mijloace mass-media, a fost acceptat – pe linia trecerii unor plurale neutre
latineşti la feminin singular în limba română –, folosirea sa ca feminin singular (mass-
media românească), cu flexiunea corespunzătoare: genitiv-dativ singular mass-mediei
româneşti.
La verbe, dintre perechile de variante menţionate de Gabriela Pană Dindelegan, s-a
optat pentru una singură în ce priveşte încadrarea la conjugarea I (a datora) sau a IV-a (a
împături, a scrijeli) a unor verbe, cu consecinţe asupra modului de flexiune, precum şi
pentru modalitatea de flexiune fără sufixul -ez la verbele de conjugarea I a evapora, a
ignora, a înfiripa, a îndruma (dar decernează şi nu şi varianta decernă, pentru a decerna)
şi fără sufixul -esc la verbul de conjugarea a IV-a a dăinui (ca şi la a absolvi).

59
 La verbul a continua a fost recomandat, pentru persoana I singular a indicativului şi
conjunctivului prezent, numai forma continui, nu şi varianta, întreţinută cu greu şi
artificial, continuu, iar la a mirosi am înlocuit dezacordul ei miroase, recomandat de
DOOM1, cu ei miros.

4.2. Variante lexico-semantice în DOOM2

În domeniul lexicului, norma este, se ştie, cel mai puţin riguroasă, fiind posibile
numeroase variante – dialectale, istorice, stilistice ş.a.
De fapt, între variantele lexicale și cele morfologice există o relație de
interdependență. Tocmai din acest motiv, unii specialiști utilizează noțiunea de variante
lexico-morfologice. De altfel, sunt reprezentate de diverse adaptări morfologice ale unei
unități lexicale la sistemul lingvistic autohton, manifestate prin oscilații desinențiale de
gen, număr și caz la nume sau prin concurența unor morfeme gramaticale la verb.
Astfel, dacă e adevărat că nu ne trebuie neapărat un cuvânt precum team (care pune
probleme de scriere şi citire, [tim], dar nu şi de adaptare morfologică – cf. forma articulată
teamul) ca sinonim al mai vechiului echipă, trebuie să recunoaştem că aceste două cuvinte
au cel puţin conotaţii diferite.
Inventarul DOOM2 a suscitat deja unele dubii sau chiar contestări, pe care Ioana
Vintilă-Rădulescu a încercat să le prevină prin precizările din Nota asupra ediţiei.

60
 Spre surprinderea criticilor noii ediţii a DOOM-ului, trebuie de precizat şi că
includerea lui team nu se datorează autorilor, el figurând deja în ediţia veche, altfel mult
mai conservatoare, dar care a inclus, totuşi, numeroase anglicisme în uz deja în anii ’70,
când a fost elaborat. Indiscutabil, s-ar fi putut foarte bine folosi şi în informatică termenul
sit (ca şi în arheologie sau arhitectură, şi el împrumutat nu de prea multă vreme, dar din
franceză, care lipseşte atât din DOOM1, cât şi din DEX ) şi nu site, care pune, încă,
probleme de scriere şi deci de pronunţare (căci în privinţa flexiunii este şi el adaptat: site-
ul, site-uri), dar mare lucru nu se mai poate face acum, după ce toţi utilizatorii, care folosesc
programele de calculator în limba engleză, l-au adoptat ca atare. Pare de asemenea aproape
imposibil să mai înlocuim acum, în acelaşi domeniu, pe mouse cu şoricel (cf. fr. souris, sp.
ratón etc.) sau cu alt cuvânt, iar într-un caz precum acela al lui gay, homosexual sau homo,
care circulă paralel, nu prea au şanse să-l înlocuiască, fiind percepute ca peiorative şi deci
incorecte şi evitate de minoritatea respectivă.
Utilizatorii nu au aşteptat ca DOOM-ul sau oricine altcineva să „autorizeze” folosirea
unor termeni ca a accesa, a ambiguiza şi a dezambiguiza (de altfel pe deplin adaptate, ca
orice verbe, şi având şi sprijinul unor întregi familii de cuvinte). Numite de unii critici
anglisme sau chiar senisme, ceea ce arată care este, uneori, nivelul semidoct al mass-
mediei.
Oricât de anglofobe s-ar dovedi mai ales oficialităţile Franţei, majoritatea
anglicismelor intrate în limba română figureazuă deja, de mai multă vreme, în dicţionarele
limbii franceze: baby-sitter, baby-sitting, best-seller, body, bodybuilding, by-pass,
compact-disc, cutter, dance, dealer (numai cu sensul „traficant de droguri”), discount, fifty-
fifty, gay, hip-hop, item, kit, knockdown, knockout, lobby, manager, meeting, pacemaker,
penalty, poker, training, walkman etc.
Ceea ce ar putea fi făcut şi există intenţia din partea lingviștilor este a adăuga în
dicţionarele viitoare, la asemenea cuvinte, corespondentul românesc recomandabil, în
speranţa că el se va impune – aşa cum se procedează pentru franceză, unde, în cazul
termenilor de specialitate, este vorba chiar de recomandări oficiale (arrière-plan pentru
background, ristourne, respectiv minimarge pentru sensurile diferite ale lui discount etc.).
Dar în DOOM2 nu s-au adăugat numai anglicisme, ci şi şi împrumuturi mai vechi
(adonis, autostopist, mental etc.) sau mai recente de alte origini – italiană, latină, spaniolă
(et cetera, macho, paparazzo, parti-pris, pizza – cu varianta adaptată morfologic pizză etc.),

61
cuvinte argotice sau familiare recente (aurolac, miştocar) etc., cu menţiunile necesare
privind statutul lor în limbă.
Trebuie să amintim că limba ar fi mult prea săracă dacă nu ar avea sinonime, fie şi,
unele dintre ele, împrumutate şi încă neadaptate, acestea constituind, într-un anume sens,
un anumit tip de „variante”, care permit diversificarea şi nuanţarea exprimării.
Dintre variantele lexicale etimologice ale unor neologisme, datorate filierei prin care
au pătruns, aparţinând tipului semnalat de Gabriela Pană Dindelegan, pentru sensurile
„variabilă; rol; ocupaţie” numai forma funcţie s-a păstrat variantele funcţie şi funcţiune
numai pentru domeniile pentru care nu se poate face o distincţie între cele două forme
(chimie, contabilitate, lingvistică, medicină, logică), considerând deci că avem a face cu
două cuvinte, specializate pe sensuri şi domenii: funcţie, numai cu această formă, şi funcţie,
cu varianta funcţiune.
Şi în alte cazuri asemănătoare a fost considerat că se poate spune că s-a ajuns la
cuvinte diferite, şi nu la simple variante ale aceluiaşi cuvânt, de exemplu profesie cu sensul
„meserie” şi profesiune numai în sintagma profesiune de credinţă.
Similar s-a procedat şi în ce priveşte cuvântul emisiune, recomandat ca unică formă
pentru sensul „program radio sau TV”, alături de care a fost introdus, ca un cuvânt distinct,
şi nu ca o simplă variantă, cuvântul emisie, folosit de specialişti cu sensul mai general
„emitere, ceea ce se emite”; cf. şi frecţie, diferit de fricţiune.
Astfel, creşte numărul perechilor de cuvinte, şi nu al simplelor variante formale, care
desemnează concepte distincte, diferenţiindu-se prin forma -ie sau -iune a sufixului, de
tipul pensie – pensiune, staţie – staţiune etc. şi acceptarea unui cuvânt distinct, compleu
„costum”, diferit de complet „colectiv de judecată; bal; local”.
Alte variante privilegiate de noua ediţie, care au dus la înlocuirea celor vechi, sunt
reprezentate de exemple ca a fonda, mesadă, pricomigdală în loc de a funda, misadă,
picromigdală, chiar dacă unele sunt forme hipercorecte sau provin prin „accidente”
fonetice.
În legătură, cu împrumuturile şi mai ales cu anglicismele, marea majoritate a celor
înregistrate în DOOM2 sunt mai de mult în uz.
Pare de asemenea aproape imposibil să mai înlocuim acum, în acelaşi domeniu, pe
mouse cu şoricel (cf. fr. souris, sp. ratón etc.) sau cu alt cuvânt, iar într-un caz precum
acela al lui gay, homosexual sau homo, care circulă paralel, nu prea au şanse să-l

62
înlocuiască, fiind percepute ca peiorative şi deci „politically” incorecte şi evitate de
minoritatea respectivă. Nu trebuie de uitat că sunt propuneri de termeni care reuşesc sau
numai par a fi reuşit şi altele care nu reuşesc, fără a exista totdeauna o explicaţie – cf. cazul,
citat până la saturaţie, al „neaoşului” fr. baladeur, care, în cele din urmă, n-a rezistat în faţa
anglicismului walkman (marcă înregistrată), care a intrat şi în limba română, unde ar fi
greu de imaginat că l-am putea înlocui cu o formaţie de genul plimbăreţ (care ar aduce
aminte de vremea unor formaţii mult ironizate, de tipul gâtlegău).
Variantele lexico-morfologice care s-au transformat în cuvinte diferite, prin
specializarea semantică a uneia dintre ele, sunt clasificate în funcție de morfele de gen și
număr, în cazul substantivului și de diateză, conjugare și forme oscilante (cu sufix sau fără
sufix) în interiorul unui anumit mod și timp, în cazul verbului.
Ca variante de gen (lexico-morfologice) care și-au dobândit sensuri diferite în
interiorul aceluași număr amintim: ax/axă, batist/batistă, boem/boemă, deviz/deviză,
fascicol/fascicolă, franj/franjă, garderob/garderobă, grup/grupă, minut/minută,
onor/onoare, ordin/ordine, pantomim/pantomimă, pelerin/pelerină, pendul/pendulă,
period/perioadă, rol/rolă, tabel/tabelă.
În ceea ce privește substantivele cu variații de gen vizibile numai la plural, unele
dintre ele specializându-se ca sens, devenind cuvinte diferite: ajutori/ajutoare,
baritoni/baritoane, bași/basuri, bolzi/bolduri, butoni/butoane, calculi/calcule,
cămine/căminuri, centre/centri, corpi/corpuri, cristale/cristaluri, curenți/curenturi,
frezori/frezoare, ghizi/ ghiduri, membre/membri, resoarte/resorturi, timpi/timpuri.

63
 Capitolul III Metodologia utilizării variantelor literare la orele de limba și
literatura română
1. Aspecte generale privind predarea variantelor literare la limba și
literatura română din perspectiva Curriculumului Național
Analizând Curriculumulul Național la limba și literatura română1 pentru clasele a X-
XII-a, am realizat că programa școlară nu prevede studierea separată a variantelor literare.
Subiectul nu este abordat nici în cadrul orelor ce țin de norma literară. Tangențial,
despre normele ortografice, ortoepice și morfologice ale limbii literare actuale, autorii
curriculumului amintesc la pagina 22, unde sunt delimitate competențele pe care urmează
să le dezvolte elevii în cadrul orelor de limba și literatura română.
Astfel, la competența specifică nr. V, la clasa a X-a: Aplicarea normei ortografice,
ortoepice, semantice și gramaticale, punctuaționale, stilistice a limbii române literare în
diverse situații de comunicare orală și scrisă2, subcompetența respectivă este Respectarea
normei literare în orice text scris sau rostit, la unitățile de conținut dominante/integratoare

1
Curriculum Național la limba și literature română. Chișinău: Știința, 2010
2
Ibidem, pag.22
64
este menționat că profesorii trebuie să aplice la orele lor de limba și literatura română
metode și procedee care ar spori cunoștințele elevilor la următoarele subiecte:
- Ortografia românească;
- Principiile ortografice ale limbii române;
- Lexicul;
- Stilistica;
- Cultura comunicării.
Printre indicațiile autorilor la aceste subiecte referitor la activitățile de învățare sunt
menționate sarcinele:
Explicarea ortogramelor/punctogramelor;
Redactarea reciprocă cu dicționarul;
Colectarea de greșeli din jurul nostru: filme, panouri, mass-media.
Totodată, activitățile de evaluare se rezumă la:
Dictări comentate;
Compunerea-raționament;
Autoevaluarea lucrărilor scrise;
Proiect individual.
Din cele analizate mai sus, relevăm faptul că variantelor literare nu le este acordată
atenția cuvenită. Credem că acest fapt trebuie luat în considerare, întrucât studiul
variantelor literare ar facilita înțelegerea adecvată a normelor literare admise de
Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii române, ediția a II-a, publicată
de Academia Română în anul 2005.
Rezultatele experimentului pedagogic. În cadrul practicii pedagogice desfășurate
pe parcursul lunii octombrie 2016, realizată în clasa a X-a A la liceul teoretic Alexei
Mateevici din orașul Șoldănești, unde studiază 20 de elevi din diverse localități ale
raionului (fiind o instituție de circumscripție), autoarea tezei de master a desfășurat o lecție
de limba și literatura română la subiectul Ortografia limbii române. Dicționarul
Ortografic.
În cadrul orei s-a depistat că elevii nu au cunoștințe elementare de a consulta un
document normativ cum ar fi Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii
române. Elevii nu s-au putut încadra în durata oferită de profesoară pentru a realiza sarcina
ce ține de identificarea unor definiții sau a articolelor conținute în dicționar.

65
 Astfel, s-a constatat că majoritatea liceenilor nu se pot orienta la lecție atunci când
trebuie să utilizeze lucrările normative și corective ale limbii române.
O cauză ar fi că la orele de gramatică, în clasele gimnaziale, nu sunt folosite metodele
interactive care ar trezi interesul elevilor pentru limba română literară actuală.
Suntem convinși că dacă la lecțiile de limba și literatura română, în clasele liceale, s-
ar acorda o atenție mai mare gramaticii, în acest context, s-ar introduce și studiul
variantelor literare, elevii ar avea mai multe cunoștințe în domeniu și competența specifică
dominantei respective ar putea fi dezvoltată mult mai ușor.
Pentru o înțelegere mai profundă a variantelor literare predate în clasele liceale am
realizat un proiect didactic, unde am inclus câteva metode interactive care ar diminua
lacuna existentă la subiectul vizat.

Proiect didactic

la limba şi literatura română

clasa a X-a „A”, profil uman

Subiectul: Variante literare morfologice în limba

română actuală

66
 A realizat: Natalia ROTARI,

studentă la UST, ciclul II, anul II, programul de masterat

“Limba și literatura română contemporană și tehnologii educaționale”

67
68
69
70
71
72
73
 CONCLUZII GENERALE
- Interesul pentru noțiunea de variantă este atestat încă din perioada primelor
dicționare tipărite, care au apărut în ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea.1
Actualmente, pentru termenul de variantă, dicționarele limbii române oferă vreo 20 de
explicații. Nu toate, însă, au tangență cu lingvistica.
Referindu-se la acest termen, autorii precizează că varianta este “aspect diferit față
de forma considerată ca bază sau ca formă tipică a unui lucru, a unei acțiuni etc”2, care ar
echivala cu noțiunea oferită într-un dicționar școlar: „formă schimbată față de forma de
bază sau forma obișnuită”3.

1
Dicționarul Limbii Române (DLR) în format electronic. Studii privind
achiziționarea. Iași: Alfa, 2005, pag. 9
2
Dicționarul Explicativ al Limbii Române (ediția a II-a revăzută și adăugită).
București: Ed. Univers Enciclopedic, 1998, pag. 1157
3
Hâncu, D., Dicționar explicativ școlar. Chișinău: Ed. Știința, 1997, pag. 483
74
 În opinia unor lingviști, varianta este “fiecare dintre realizările echivalente ale
unuia și aceluiași fapt de limbă (cuvânt, formă flexionară, construcție etc). Atunci când
varianta se află pe același plan cu alta, se vorbește despre variantă liberă”.1
-Una din problemele-cheie în interpretarea variantelor o constituie relația lor cu
etimonul, manifestată în forme variate și complexe. Varianta poate să aibă la bază alt
etimon decât cel al cuvântului titlu.
Aparent, deosebirea etimologică dintre variantă și cuvânt vine în contradicție cu unul
din principiile fundamentale ale dicționarului, care cere să se trateze în articole
independente cuvinte de proveniență diferită.
De altfel, proveniența variantei nu este întotdeauna foarte precisă. Varianta poate,
prin forma ei, să sugereze un eventual etimon diferit, o eventuală influență străină, un
intermediar posibil în calea pătrunderii sale în limba română.
- Cauzele care dau naștere la tot felul de diversificări stau în natura individului
vorbitor. Ele sunt multe și, potrivit unor lingviști, explicarea lor este anevoioasă. Puterile
generatoare de inovare și nivelare vin din două direcții: internă, având ca izvor substratul
sufletesc și cea externă, având ca element hotărâtor factorul social. Printre cauzele care
duc la apariția variantelor literare sunt:
 Evoluția formelor gramaticale, care poate fi cercetată pe textele din
epoca veche pentru că anume această perioadă ne pune la dispoziție mai multe
exemple de utilizare paralelă a formelor arhaice și a celor neologice.
 Analogia, care este un factor important în apariția și în funcționarea
variantelor literare, fenomen foarte răspândit, ce ține de legile interne de dezvoltare
ale limbii și a cărui esență constă în “asemuirea unei forme de exprimare alteia, ce
se corelează cu prima în plan formal și semantic”2
 Variativitatea generală de analogie este specifică atât pentru clase
întregi de cuvinte, cât și pentru cuvinte izolate. În cadrul general al formelor existente
în acea etapă se profilează o serie de substantive care nu au un statut sigur, variind
între mai multe forme de gen și număr.

1
Bărbuță, I., Mic dicționar de termeni lingvistici. Chișinău: AȘM, 2008, pag. 209
2
Горбатевич, К., Изменение норм русского литературного языка. Leningrad,
1971, pag. 33
75
  Existența dialectelor literare este una din cauzele externe ale apariției
dubletelor formale care constă în participarea mai multor dialecte la constituirea
limbii literare.
 Interferența dintre forma literară și cea populară este un proces care
se manifestă involuntar, tot în perioada veche. În Biblia de la București, spre
exemplu, semnalăm forme de condițional prezent specifice mai mult scrierilor
nordice: ară fi.
- Unul dintre marii noştri lingvişti, Iorgu Iordan, afirma, într-una dintre lucrările sale,
că „oricât s-ar încăpăţâna unii oameni să ţină pe loc aşa-zisa limbă literară prin păstrarea
formelor şi cuvintelor tradiţionale şi prin atitudine ostilă faţă de inovaţii, limba scrisă
urmează, vrând-nevrând, soarta celei vorbite, primind de la aceasta, încet-încet, toate
modificările care corespund sistemului lingvistic”1 .
Această observaţie relevă pe de o parte relaţia dintre normă şi uz iar, pe de altă parte,
demonstrează influenţa limbii vorbite asupra celei scrise şi, implicit, asupra sistemului
lingvistic.2
Norma literară fixează regulile de exprimare orală sau scrisă corectă, cultivată, într-
o anumită etapă din evoluţia unei limbi, fiind promovată, în prezent, de Academia Română.
 Limba literară se supune normei. Norma literară include un cerc cu mult mai
larg de fenomene lingvistice şi constituie factorul reglementator în toate varietăţile
funcţional-comunicative. Fiind o noţiune mai largă decât norma, limba literară nu se
reduce numai la nivelul prelucrat, ci presupune prezenţa diferitelor variante funcţionale de
stil (varietăţi ale formei orale), normate mai mult sau mai puţin din punct de vedere literar.
 Conceptul de greşeală presupune ideea de acţiune, faptă, modificare şi
implică o apreciere negativă, acţiunea considerată greşeală reprezentând o îndepărtare de
la adevăr, de la bine, de la corect. Termenul de abatere are sensul concret de îndepărtare
spaţială, fie sensul abstract de îndepărtare, de nerespectare a unor reguli.

1
Iorgu Iordan, 1977, Limba literară: Studii şi articole. Craiova:Scrisul românesc,
1977, pag. 55
2
Nedelcu, V., Dublete morfologice substantivale în limba română actuală. București:
Ed. Universitară, 2013, pag. 19
76
 - Între variantă şi norma literară există o corelaţie strânsă prin intermediul căreia “se
manifestă caracterul dinamic al normei”1 .
- Existenţa mai multor variante literare, realizarea unificării literare în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, pe baza variantei literare munteneşti, dar şi prin
contribuţia celorlalte variante literare dacoromâne, importanţa textelor coresiene este
respinsă de G. Ivănescu când respinge influenţa maramureşeană asupra variantelor literare
din primele secole.
Observând în mod corect că scrisul literar românesc apare simultan în mai multe centre
culturale, I. Gheţie identifică, în secolul al XVI-lea, „patru variante literare regionale:
munteană-sud-est ardeleană;
nord-moldoveană;
bănăţeană-hunedoreană;
nord-ardeleană.“2
În intervalul 1588–1656 se consolidează trei variante literare:
cea moldoveană (a cărei bază dialectală înregistrează o serie de modificări o
dată cu mutarea centrului cultural din Bucovina la Iaşi);
cea muntenească (a cărei bază dialectală se schimbă prin deplasarea centrului
cultural din Oltenia la Târgovişte);
cea sud-vest-transilvăneană (care se formează datorită mutării centrului
cultural din nordul spre sud-vestul Transilvaniei, la Bălgrad).
- Din punctul de vedere al caracteristicii morfologice a elementelor discutate,
variantele pot fi clasificate în următoarele clase:
lexicale (care afectează într-un fel sau altul formele cuvintelor);
afixale (privitoare la variațiile formale ale afixelor);
afixoidale;
frazeologice (vizând modificări în structura unităților frazeologice, sensul
tuturor acestor unități lingvistice fiind neschimbat în esență).
- De multe ori acest lucru se întâmplă pentru că limba se află în continuă evoluție și
ceea ce ieri era normă astăzi a devenit abatere. Așa se face că și abaterea devine la un

1
Corcodel, T., Variantele morfologice în textele vechi//“Revistă de lingvistică şi
ştiinţă literară”, 1993, nr. 5, pag.46
2
Gheţie, I., Introducere în studiul limbii române literare. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982, pag. 95
77
moment o variantă dictată de diverse tratate de gramatică și dicționare de ortografiere (în
special, seriile DOOM-lui).
- Variantele morfemice se caracterizează printr-un grad mai mare de rezistență în
comparație cu variantele altor niveluri ale limbii, coexistând adeseori secole la rând.
În ediția a doua a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române
(DOOM2), aspectele gramaticale ale părților de vorbire sunt prezentate în ordine
alfabetică.
De precizat că factorul cantitativ joacă un rol important în lupta pentru afirmare a
variantelor literare, acumularea unui număr mai mare de unități de același tip ducând, în
ultima instanță, la statornicirea formei în cauză ca normă a limbii literare.
În domeniul lexicului, norma este, se ştie, cel mai puţin riguroasă, fiind posibile
numeroase variante – dialectale, istorice, stilistice ş.a.
De fapt, între variantele lexicale și cele morfologice există o relație de
interdependență. Tocmai din acest motiv, unii specialiști utilizează noțiunea de variante
lexico-morfologice.
-Analizând Curriculumulul Național la limba și literatura română1 pentru clasele a X-
XII-a, am realizat că programa școlară nu prevede studierea separată a variantelor literare.
Subiectul nu este abordat nici în cadrul orelor ce țin de norma literară. Tangențial,
despre normele ortografice, ortoepice și morfologice ale limbii literare actuale, autorii
curriculumului amintesc la pagina 22, unde sunt delimitate competențele pe care urmează
să le dezvolte elevii în cadrul orelor de limba și literatura română.

CUVINTE-CHEIE
Abatere literară, afixe, afixoidale, alolexeme, analogie, aspecte gramaticale, aspecte
lexicale, aspecte ortografice, dialecte literare, DOOM1, DOOM2, etimologie, etimon,
evoluție, inovație, interferență, invariantă, lexeme, morfeme, normă literară, ortoepie,
sistemul limbii, tendință, variantă, variante etimologice, variante fonetice, variante
lexicale, variante morfologice, variante neliterare, variante poziționale, variativitate.

1
Curriculum Național la limba și literature română. Chișinău: Știința, 2010
78
 BIBLIOGRAFIE
1. Avram, M., Gramatica pentru toţi, Bucureşti: Ed. Academiei R.S.R, 1986,
411 p.
2. Avram, M., Limba Română. În: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al
limbii române, XXVI, 1977, 973 p.
3. Avram, M., Mijloace morfologice de diferențiere lexicală în limba română.
În: Studii și cercetări lingvistice, tom IX, nr.3, 1958, 498 p.

79
 4. Avram, M., Probleme ale exprimării corecte. București: Ed. Academiei RSR, 1987,
272 p.
5. Avram, M., și alții. Studii și materiale privitoare la formarea cuvintelor în
limba română. București: Ed.Academiei, 1959, 399 p.
6. Avram, M., Variante din normă și alte variante. În Limba română. București: Ed.
Academiei R.S.R, 1984, 359 p.
7. Bărbuță, I., Mic dicționar de termeni lingvistici. Chișinău: AȘM, 2008, pag. 209
220 p.
8. Beldescu, G., Recenzii la DOOM. În: Limba Literară. București, 1982, II, 278 p.
9. Bidu-Vrânceanu, A., Dicționarul General de Științe ale Limbii. București: Ed.
Științifică, 1997, 403 p.
10. Buza, E., Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română
veche. București: Ed. Științifică, 1992, 368 p.
11. Ciolac, M., Standard/nonstandard în exprimarea orală a unor intelectuali români. În:
Revista de lingvistică și știință literară. Chișinău, 1993, 430 p.
12. Condrea, I., Norma și uzul în limbă. Chișinău: Tipografia Centrală, 2001, 135
p.
13. Constantinescu-Dobridor, Gh., Dicționar de termeni lingvistici. Ed. Teora, 1998
352 p.
14. Corcodel, T., Variante morfematice în textele vechi. În Revistă de lingvistică și
știință literară nr. 5. Chișinău: 1993, 289 p.
15. Coşeriu, E., Sincronie, diacronie şi istorie. Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1997,
253 p.
16. Costinescu, M. Normele limbii literare în gramaticile româneşti. Bucureşti: Ed.
Didactică şi Pedagogică, 1979, 232 p.
17. Dârul, A., Regula normativă și specificul local al vorbirii. În Revista de lingvistică
și știință literară. Chișinău, 1993
18. Diaconescu, P., Structură și evoluție în morfologia substantivului românesc.
București: Ed. Academiei Republicii Socialiste Românesști, 1970, 300 p.
19. Dicționar de termeni muzicali. București: Ed. Enciclopedică, 2010, 593 p.
20. Dicționar Explicativ Ilustrat al Limbii Române. Chișinău: Ed. Arc, 2007, 2280 p.
21. Dicționar general de științe. București: Editura Științifică, 1997, 403 p.

80
 22. Dicționarul Explicativ al Limbii Române (ediția a II-a revăzută și adăugită).
București: Ed. Univers Enciclopedic, 1998, 1192 p.
23. Dicționarul Limbii Române (DLR) în format electronic. Studii privind
achiziționarea. Iași: Alfa, 2005, 77 p.
24. Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Bucureşti: Univers
Enciclopedic, 2005, 973 p.
25. Felecan, N., Variantele literare libere şi tendinţele de întrebuinţare în limba română
actuală. În: Limba literară, nr.11-12, anul XVI. Chișinău, 2006, 240 p.
26. Gheție, I., Baza dialectală a românei literare. București: Ed. Stiințifică și
Enciclopedică, 1978, 695 p.
27. Gheţie, I., Introducere în studiul limbii române literare, București:Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982, 191 p.
28. Gheţie, I., Introducere în studiul limbii române literare. București: Ed.
Științifică și Enciclopedică, 1982, 181 p.
29. Gheție, I., Istoria limbii române literare. București: Ed. Științifică și Enciclopedică,
1978, 267 p.
30. Gheţie, I.,Baza dialectală a românei literare. București: Ed. Academiei R.S.R., 1975,
695 p.
31. Graur, A., Tendinţele actuale ale limbii române. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1968,
435 p.
32. Graur, Al., Mic dicţionar al greşelilor de limbă. Bucureşti: Humanitas, 2009,
200 p.
33. Graur, Al., și alții. Tratat de lingvistică generală. București: Ed. Academiei,
1971, 572 p.
34. Grigorescu, M., Principii gramaticale în ortografie. În: Sinteze de limba
română. București, 1981, 389 p.
35. Groza, L., Variante ale unor unități frazeologice de proveniență franceză. În:
Limba română, I, 1984, 345 p.
36. Guţu Romalo V.,,Corectitudine şi greşeală. Bucureşti: Humanitas, 2000, 284 p.
37. Hâncu, D., Dicționar explicativ școlar. Chișinău: Ed. Știința, 1997, 518 p.
38. Hristea, Th. Sinteze de limba română. București: Albatros, 1984, 384 p.
39. Hristea, Th., Hipercorectitudinea în limbă. În: România literară, VIII, 169, 179 p.

81
 40. Hristea, Th., Inovaţii lingvistice negative în limba română contemporană. În:
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale. București: Ed. Universităţii din
Bucureşti, 2002, 356 p.
41. Hristea, Th., Studii și cercetări lingvistice, an.IX (1958), nr. 4, 290 p.
42. Iordan, I. Despre inovaţie în limbă. În: Sțiințe și cercetări în lingvistică, XI, 1960,
nr. 3, 378 p.
43. Iordan, I., Limba literară. Privire generală. În: Limba Română, III, nr. 6, 1954, 299
p.
44. Iordan, I., Limba literară: Studii şi articole. Craiova: Scrisul românesc, 1977, 362 p.
45. Ivănescu, G., Studii de istoria limbii române literare. Iași: Junimea, 1989, 263 p.
46. Lăzărescu, R. Mic dicţionar al capcanelor limbii române. Bucureşti: Niculescu SRL,
2000, 248 p.
47. Marcu, F., Marele Dicționar de Neologisme. București: Ed. Saeculum, 2000, 351 p.
48. Marcu, F., și Maneca, C., Dicționar de neologisme. București: Ed. Academiei, 1986,
759 p.
49. Marinescu, V., Istoria limbii române litereare. Sinteze. Bucureşti: Ed. Fund.
„România de mâine”, 2006, 380 p.
50. Moldovanu, I., Structura lingvistică a Bibliei. Iaşi: Alil, 2003, 375 p.
51. Moroianu, C., Comentarii lexicale și stilistice la Peregrinul transilvan. În:
Limba română XLII, nr. 10, 1993, 330 p.
52. Nedelcu, V., Dublete morfologice substantivale în limba română actuală. București:
Ed. Universitară, 2013, 196 p.
53. Niculescu, A., Pluralitatea corectitudinii. În: România Literară, nr.36., 1978, 289 p.
54. Palii, A., Dicționar de dificultăți și surprize ale limbii române. Chișinău:
Epigraf S.R.L., 2008, 247 p.
55. Rosetti, Al., Istoria limbii române literare. București: Ed. Științifică și
Enciclopedică, 1978, 914 p.
56. Șchiopu, C. și alții, Comunicarea: greșeli și soluții. Problemar la limba
română. Chișinău: Tocono, 2014, 144 p.
57. Sfârlea, L., Variantele cuvintelor în Dicționarul limbii române. În: Revista Limba
Română, anul XIII, nr.4. București, 1964, 438 p.
58. Todi A., Pentru o limbă corectă. Bucureşti: ALL, 2007, 192 p.

82
 59. Vintilă-Rădulescu, I., Normă și norme în tradiția filologică românească. În
Philologica jassyensia, Nr. 1-2. Iași: Ed. Alfa, 2005, 321 p.
60. Горбатевич, К., Вариативность слова и языковая норма. Leningrad, 1978, 179
p.
61. Горбатевич, К., Изменение норм русского литературного языка. Leningrad,
1971, 270 p.
62. Кошериу, Е., Синхрония, диахрония, история // Новое в лингвистике, III,
Moscova, 1963, 189 p.
SITEOGRAFIE
63. http://cachescan.bcub.ro/Cristian_Moroianu/Tipuri_de_variante.pdf
64. http://romaniamare.info/despre-cultivarea-limbii-romane/
65. http://www.editurauniversitara.ro/media/pdf/533e45e5884dbDubletele_mor
fologice_substantivale_P_1_30.pdf
66. http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=2930
67. http://www.limbaromana.md/numere/d10.pdf
68. http://www.philologica-jassyensia.ro/upload/I_Radulescu.pdf
69. http://www.unibuc.ro/CLASSICA/thcapidan/cap1.pdf
70. http://www.upm.ro/cci/volCCI_I/Pages%20from%20Volum_CCI_I-43.pdf
71. https://dexonline.ro/definitie/nivel
72. https://dexonline.ro/definitie/varianta
73. https://dexonline.ro/lexem/variant%C4%83/60422
74. https://ro.wikipedia.org/wiki/Abatere_(lingvistic%C4%83)

83