România şi CAER

Printre consecinţele celui de-al doilea rãzboi mondial s-a numãrat şi instaurarea regimului
comunist ca expresie a dominaţiei sovietice asupra Europei Centrale şi de Est, iar venirea la
putere a comunismului a impus şi modelul economic specific acestui regim în ţãrile ocupate.

Între anii 1945 şi 1950 România a acţionat în vederea reluãrii relaţiilor diplomatice cu
toate statele europene. S-a acordat prioritate în special îmbunãtãţire a relaţiilor cu statele dirijate
în politica internaţionalã de cãtre URSS. S-au încheiat acorduri economive, culturale, convenţii
juridice şi consulare cu aceste state, tratate bilaterare pe termen lung, precum şi tratate de
colaborare şi asistenţã mutualã. Pactele au fost multe, dar practic exista o singurã politicã
internaţionalã a statelor socialiste din Europa la care România s-a aliniat de la început.

Prin tratatele încheiate între 1947 şi 1949, România a intrat în sistemul de alianţe al
ţãrilor socialiste. Aceste tratate de prietenie şi asistenţã mutualã încheiate de România cu ţãrile
care intrase în sfera de influenţã a Uniunii Sovietice prevesteau constituirea, în 1949, a
Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, organizaţie cu caracter economic, şi în 1955 a
Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, pact cu stric caracter militar. Aşadar, în asamblu politica
internaţionalã a României era exact aceiaşi cu politica externã a celorlalte state din blocul
sovietic. Orientarea politicã a Biroului Informativ şi aceea de stat a URSS concordau în direcţia
politicii internaţionale.

Consiliul de Ajutor Reciproc a fost creat în 1949, la iniţiativa URSS, ca organizaţie

economicã a statelor comuniste europene pentru a constitui un echivalent al Comunitãţii
Economice Europene, mai exact a fost rãspunsul lui Stalin faţã de planul Marshall. Stalin a
perceput Planul Marshall ca o încercare a SUA de a desprinde, pe cale economicã, de Urss ţãrile
est-europene intrate în sfera de hegemonie a Moscovei. Reacţia a fost promptã şi durã, Stalin
interzicându-le tãrilor din blocul sovietic sã participe la Conferinţa de la Paris, unde urmau sã se
stabilieascã modalitãţile de valorificare a ofertei americane. Cehoslovacia a acceptat iniţial
invitaţia de a fi prezenta la Paris, dar la scurt timp, sub presiune sovieticã, a revenit asupra
deciziei sale. Scopul CAER-ului era de a ţine sub control sovietic economia ţãrilor est-europene.

1
Pe lângã CAER, pentru a-şi consolida controlul asupra tãrilor-satelit, Stalin a luat o a doua
decizie importantã; crearea unui organ de supraveghere şi coordonare a partidelor comuniste,
numit Biroul informatic al Partidelor Comuniste (Cominform)1.

Poziţia României în ierarhia ţãrilor europene, din punct de vedere economic, era datã de
strategia stabilitã de Consiliul de Ajutor Economic Reciproc. C.A.E.R urma sã fie cadrul
pluristatal unde sã se pregãteascã adâncirea unitãţii ţãrilor socialiste sub mantia URSS.

Judecarea prezenţei ţãrii noastre în candrul ansamblului economiei Europei, cu comerţul

sãu exterior, cu relaţiile, legãturile şi contactele sale, nu poate fi, în a doua jumatate a secolului al
XX-lea, în nici un fel desprinsã de o o asemenea diviziune internaţionalistã a pieţei fãcutã prin
C.A.E.R2.

Importurile României se concentrau pe produsele necesare industializãrii, cu ritmuri care

solicitau utilaje tehnice şi mijloace de transport, în proporţie de 25% în 1948, şi de 43% în 1962
din totalul importurilor. O asemenea pondere disproporţionalã a avut repercusiuni asupra creãrii
unei economii echilibrate din toate punctele de vedere. Dominata import-export era datã de
relaţia din blocul sovietic. Concludentã este cifra care indicã o creştere de aproximativ şapte ori a
livrãrilor reciproce de produse semifabricate şi materii prime ale României în blocul sovietic, în
special în URSS. De aici putem deduce ca rolul pe care România l-a avut la început în cadrul
CAER a fost de principal furnizor de materii prime. Orientarea unei pãrţi a exportului cãtre unele
state din Africa sau Asia se înscria în comandamentele date de Moscova pentru a izola România
de ţãrile capitaliste3.

România nu avea puterea de a ajunge din urmã ţãrile capitaliste are continentului, lucru
afirmat şi de propaganda de partidt, atâta timp cât în lagãrul socialist României îi era rezervat un
loc modest. Revoluţia ştiinţificã , ce se producea în lume, atingea România ca şi unele ţãri
socialiste, periferice şi cu cheltuieli de energie umanã şi materialã ridicate. Aceasta se datora
lipselor contractelor de tehnologizare, se datora unor reciclãri a personalului fãcute sub cotele
exigenţelor, unei remodelãri încete a profilelor produselor. Încercãrile liderilor comunişti români

1
Florin Constantiniu, O istorie sincerã a poporului român, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2014, p. 210.
2
Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993, p. 163.
3
Ibidem, p. 164.

2
de a penetra cât mai multe dintre pieţele capitaliste erau barate de poziţia conducerii C.A.E.R,
care respingea sistemul de investiţii, de societãţi mixte cu întreprinderi capitaliste.

Colaborarea economică româno-sovietică prin intermediul societăţilor mixte s-a dovedit

deosebit de greoaie. Sovieticii căutau să minimizeze participaţia lor la dezvoltarea
întreprinderilor lăsând ca majoritatea investiţiilor să fie desfăşurate de statul român. Partea
română fiind mai mult decât conştientă de poziţia dezavantajoasă în care se găsea a încercat prin
toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie să semnaleze această inechitate. În cadrul lucrărilor
Biroului Consiliului de Asistenţă Economică Mutuală, care se desfăşurau la Moscova, în anul
1953, România a solicitat rezolvarea unora dintre problemele economice cu care se confrunta.
Metalurgia românească suferea din pricina lipsei materiilor prime, iar o parte dintre materiale
puteau fi recuperate din minereul de uraniu pe care ţara noastră îl exporta, în totalitate, în
Uniunea Sovietică. Partea română a insistat să primească dreptul de a recupera metalele
necesare. A mai fost solicitată o creştere a participaţiei sovietice la retehnologizarea
Sovrommetal, sprijinul URSS în procurarea de mijloace de transport necesare construirii
rafinăriilor petroliere din Moldova, precum şi acordarea unui credit de 50 de milioane de ruble
necesar desfăşurării activităţii Sovrompetrol. Returnarea creditului solicitat se propunea a cădea
în grija ambilor parteneri atât a statului român, cât şi a celui sovietic.Răspunsul părţii sovietice la
problemele ridicate de România la lucrările Consiliului CAEM au fost Buletinul Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I“ 12 Martie, 2016 prompte. S-a recomandat ca problema utilajelor
de transport necesare construirii rafinăriilor să fie procurate de la societatea sovietică din Austria
‒ USIA. În privinţa retehnologizării combinatului siderurgic de la Reşiţa, ale cărui lucrări
fuseseră întârziate cu mai bine de 1 an, partenerul sovietic a recunoscut acest fapt, asigurând pe
delegatul ţării noastre că va încerca să soluţioneze în cel mai scurt timp problema creată.Primele
demersuri în vederea lichidării participaţiei sovietice la întreprinderile româneşti au demarat în
anul 1953. Primii paşi în vederea realizării dezideratului propus sunt făcuţi de delegaţia care, în
octombrie 1953, s-a deplasat la Moscova sub conducerea lui Miron Constantinescu pentru a
desfăşura convorbiri cu tematică economică cu partea sovietică4.

4
Andi Mihail Bãncilã, Sovromurile, formã economică de „sprijin reciproc” , ascensiune şi decãdere, în ,,Buletinul
Universitãţii Naţionale de Apãrare ,,Carol I”, martie 2016, p. 11-12.

3
 Cãtre finalul anilor 50, România face primii paşi cãtre penetrarea pieţei comune,
solicitând cu vehemenţã eliminarea obstacolelor puse în calea comerţului de cãtre organismele
mondiale economice. Propunerile fãcute de cãtre reprezentanţii României în cadrul Comisiei
economice a O.N.U au fost discutate în organismele europene, dar obstacolele se aflau în însãşi
sistemul rigid al C.A.E.R şi în restricţiile impuse de acesta. Consfãtuirile repetate ale
conducãtorilor de partid şi cadrul statelor socialiste din europa centralã şi de est nu au fãcut decât
sã reconfirme de fiecare datã, mai fãţiş sau mai voalat, recunoaşterea hegemonismului sovietic.
Statutul C.A.E.R, definitivat în 1959, preciza scopul acestui forum, încã de la articolul 1: ,,A
contribui, prin unirea şi coordonarea ţãrilor membre ale Consiliului la dezvoltarea paşnicã a
economiei naţionale”. Aici se aflã motivul care stãtea în spatele rezervelor statelor occidentale de
a dezvolta relaţii economice bilaterale cu România5.

Deciniul urmãtor a fost martorul unei surprinzãtoare, chiar intrigante reorientãri a politicii
economice româneşti. Pe fondul disputelor apãrute între regimul sovietic şi cel chinez în privinţa
naturii relaţiilor statelor socialiste cu ,,lagãrul imperialist, PCR reuşeste sã îşi impunã poziţia în
raport cu disesiunile apãrute în cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc. La nivelul
conducerii C.A.E.R, Moscova încearcã sã impunã ideea cã cel mai bun traseu economic al
lagãrului socialist ar presupune o specializare a producţiei. Astfel, statele industrializate precum
RDG şi Cehoslovacia ar urma sã îşi concentreze resursele şi producţia exclusiv în direcţia
continuãrii procesului de industrializare, iar cele mai puţin dezvoltate din punct de vedere
industrial(Bulgaria şi România) ar urma sã abandoneze politica industrializãrii în favoarea
dezvoltãrii agriculturii6. Primele surse de conflic au apãrut între RDG şi Cehoslovacia, pe de o
parte, şi România şi Bulgara pe de altã parte, primele douã state pledând in favoarea creşterii
gradului de specializare între ţãrile din blocul comunist. Poziţia lui Hruşciov s-a apropiat de cea a
primelor doua state, el prezentând, la şedinţa C.A.E.R din 3-5 august 1961, un plan prin care
acest organism supranaţional primea un rol de planificare, în urma cãruia România ar fi fost

5
Ibidem, p. 165.
6
Emanuel Copilaş, Imposibila independenţã; aspecte ale politicii externe româneşti în perioada comunistã, în
,,Anuarul Institutului de Istorie ,,George Bariţiu”, Cluj Napoca, LII, Supliment, 2013, p. 262-263

4
obligatã sã renunţe la planul de industrializare si sã se transforme într-un simplu furnizor de
materie primã7.

Partea românã nu a fost însã de acord, iar corolarul conflictual care a apãrut ca urmare a
intrasigenţei poziţiei economiştilor români în raport cu propunerea sovieticã de restructurare a
CAER, şi care a reprezentat testul cu turnesol al relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova, a conţinut
trei dimensiuni structurale. Prima a fost de naturã politicã: o parte din firava legitimitate pe care
regimul reuşise sã obţinã datora foarte mult tocmai industrializãrii accelerate. Proletarizarea
ţãrãnimii – pe care genimul ii mobilizase pentru a-şi asigura o mânã de lucru numeroasã- le
adusese acestora beneficii indiscutabile fîn raport cu condiţiile de viaţã anterioare. Pe lângã
aceste lucruri, conducerea româneascã era conştientã cã o prefacere economicã de o asemenea
anvengurã ar necesita un suflu politic nou, iar acest lucru trebuia combãtut cu orice preţ. Pe cale
de consecinţe, eşalonul superior al partidului argumenta masiv în defavoarea iniţiativei sovietice
de a reorganiza fundamental relaţiile economice interstatale din cadrul blocului sovietic8.

Planul propus de Hruşciov a fost intens dezbătut la Plenara C.C. al P.M.R. din 30
noiembrie-5 decembrie 1961. În cuvântul său, Gheorghe Gaston Marin a criticat „teoriile
eronate”, care negau necesitatea creării bazelor tehnice şi materiale ale socialismului şi prezintă
într-o manieră distorsionată principiile specializării şi cooperării în cadrul diviziunii
internaţionale a muncii9.

Primele apeluri pentru adâncirea diviziunii muncii în ţările C.A.E.R. au fost făcute în
aprilie 1962, susţinându-se că în acest mod s-ar fi ajuns la creşterea economică a ţărilor mai puţin
dezvoltate şi la o mai bună integrare a celor aflate într-un stadiu mai avansat în cadrul sistemului
socialist mondial5 . La cerinţa expresă a lui Hruşciov6 , care nu dorea ca Uniunea Sovietică să
fie implicată în mod direct, problema specializării a fost ridicată oficial de către delegaţia
poloneză în timpul Conferinţei statelor membre C.A.E.R., desfăşurată la Moscova (6-7 iunie
1962). In cadrul aceleaşi conferiţe a fost adoptat şi documentul intitulat Principiile fundamentale
ale diviziunii internaţionale a muncii, elaborat de economistul sovietic E.B. Valev. In acest
document se precizau specializãrile pe ţări pentru anumite industrii, ceea ce însemna

7
Neagoe Plesa,Rolul lui Gheorghe Gheorghiu -Dej în elaborarea politicii externe şi în directionarea relatiilor
româno-sovietice (1960-1965), Annales Universitatis Apulensis, Series Historica (9/I), p. 231.
8
Emanuel Copilaş, op.cit, p. 263.
9
Neagoe Plesa,op.cit, p. 231.

5
coordonarea planurilor economice ale tuturor statelor socialiste. Gheorghiu-Dej era conştient de
faptul că Valev doar dusese la îndeplinire o cerinţă a lui Hruşciov, care era interesat să găsească
argumente ştiinţifice cu ajutorul cărora să-şi justifice interesele politice10.

Pentru a pune în practică planul, Hruşciov avea în vedere transformarea C.A.E.R. într-un
organ de planificare suprastatal. Gheorghiu-Dej considera însă că apariţia uniunilor pe ramuri
industriale, similare celor din Piaţa Comună, ca şi propunerile legate de înfiinţarea unui organ
unic de planificare, nu făceau altceva decât să ducă la deteriorarea unor atribute ale suveranităţii
naţionale. In consecinţă, propunerile sovietice s-au lovit de opoziţia vehementă a României, care
s-a prevalat de prevederea potrivit căreia hotărârile C.A.E.R. puteau fi luate numai prin
unanimitate9 . Politica de industrializare a României a fost susţinută cu vehemenţă de către
delegaţia sa la C.A.E.R., îndeosebi de Alexandru Bârlădeanu, delegat permanent. La 15 februarie
1963, în cadrul unei şedinţe a Comitetului Executiv al C.A.E.R., acesta a apărat nu doar politica
economică stabilită de Congresul al III-lea P.M.R. (20-25 iunie 1960), ci a pus chiar sub semnul
întrebării tutela sovietică. Poziţia tranşantă a lui Bârlădeanu a atras furia lui Hruşciov, care a
cerut eliminarea acestuia din guvernul României10. Răspunsul lui Gheorghiu-Dej a fost
definitoriu pentru noua linie politică a guvernului de la Bucureşti faţă de Kremlin. Alexandru
Bârlădeanu nu numai că nu şi-a pierdut locul în guvern, dar a fost şi promovat membru supleant
al Biroului Politic, iar P.M.R. a aprobat în totalitate, la Plenara din 5-8 martie 1963, poziţia
adoptată de acesta. În comunicatul final se arăta că Plenara „a aprobat în unanimitate directivele
date de conducerea de partid şi de stat reprezentantului P.M.R., cât şi activitatea pe care el a
desfăşurat-o”. Comuniştii români îşi reafirmau acordul cu documentul semnat în iunie 1962, dar
considerau că aceasta trebuia să se facă numai ţinându-se cont „de respectarea independenţei şi
suveranităţii naţionale, de egalitatea deplină în drepturi şi întrajutorare tovărăşească şi avantaj
reciproc”11.

In toamna anului 1963, în cadrul şedinţei Biroului Politic din 11 noiembrie,

GheorghiuDej a trecut la atacuri deschise împotriva C.A.E.R., pe care îl considera drept o
organizaţie „îngustă, sectară”, un organism cu nimic diferit de Piaţa Comună, atât de criticată de
comunişti. Conform lui Dej, „C.A.E.R.-ul acordă cu uşurinţă calificativul de naţionalism unui

10
Ibidem, p. 232.
Mihai Retegan, Război politic în blocul comunist. Relaţii româno-sovietice în anii şaizeci. Documente, Editura
11

Rao, Bucureşti, 2002, p. 190.

6
stat membru, motiv pentru care alte ţări socialiste nici nu doresc să adere la această
organizaţie”.ţia urmăririi intereselor proprii este o poziţie fermă şi nu de conjunctură” . În
încercarea de a obţine ajutor economic, după ce U.R.S.S. sistase creditele pentru România, Dej
avea în vedere chiar obţinerea unui împrumut american pentru dezvoltarea industriei: „Noi nu
am obiecta dacă am primi un credit pe care să-l plătim într-un număr de ani. Cum le-au dat
polonezilor. Până acum polonezii au luat peste 500 milioane dolari, însă le-au folosit pentru
surplusurile alimentare, nu pentru industrie […]. Am fi dispuşi să mergem la un credit la nivelul
celui polonez, dacă am putea să obţinem cu el instalaţii industriale, nu surplusuri alimentare”. De
asemenea, Dej avea în vedere şi obţinerea unui credit suedez în valoare de 200 milioane de
dolari. Totodată, în 1963 Gheorghiu-Dej cerea dezvoltarea schimburilor comerciale cu
Iugoslavia şi folosirea relaţiilor pe care această ţară le avea cu Occidentul pentru a promova şi
produsele româneşt12..

Prezentarea formelor de conducere economică suprastatală – se poate citi în rezoluţia

adoptată la plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964, – ca
derivând din ideile lui Lenin despre economia mondială unică, constituie o interpretare
neîntemeiată pentru epoca actuală. (...) Aceasta este o problemă a unei epoci istorice viitoare,
când socialismul va învinge în întreaga lume, sau cel puţin în majoritatea ţărilor capitaliste şi, în
primul rând, în totalitatea ţărilor capitaliste avansate. Evident, pe măsură ce noi popoare vor păşi
pe calea socialismului, pe măsură ce noi ţări vor intra în alcătuirea sistemului socialist, ele vor
căuta şi vor stabili formele de colaborare cele mai potrivite condiţiilor respective. În zilele
noastre, o asemenea problemă este prematură, lipsită de baze realiste.URSS va ceda în final
presiunilor venite din partea RPR, parţial pe fondul acutizării conflictului cu Republica Populară
Chineză, renunţând la dezideratul supranaţionalizării şi gestionării supraplanificate a economiilor
statelor membre CAER. În aprilie 1964, plenara mai sus amintită făcea publică, fără echivoc,
poziţia PMR în chestiuni legate de relaţiile internaţionale, atât în interiorul, cât şi în exteriorul
lagărului sovietic.Dată fiind diversitatea condiţiilor de construcţie socialistă, nu există tipare sau
reţete unice; aşa cum nu se poate pretinde să existe un monopol al adevărului absolut,tot astfel
nimeni nu poate să-şi atribuie dreptul de a hotărî ce este just şi ce nu pentru alte ţări sau partide.
Prin propria lor experienţă istorică ţările socialiste cunosc cât de mari daune pot aduce astfel de

12
Neagoe Plesa,op.cit, p. 233-234.

7
practici care încătuşează gândirea creatoare, împiedică studierea condiţiilor concrete, sunt o sursă
serioasă de greşeli, stânjenind mersul înainte al societăţii13.

Pe 14 octombrie 1964, are loc Plenară C.C. Al P.C.U.S., în care N.S.Hrușciov este
înlocuit dinfunctia de prim secretar al C.C al P.C.U.S. și membru al Prezidiului, precum și din
cea de președinte al Consiliului de Miniștri al U.R.S.S..Nouă conducere de la Kremlin va fi
asigurată de trei persoane importante, adică Brejnev, Kosaghin și Podgornai.Acest lucru îi va fi
adus la cunoștință lui Gheorghiu-Dej de către ambasadorul U.R.S.S. la București, I.K. Jegalin, în
cadrul intrevederiii avute în data de 16octombrie 1964. Reacția conducerii de la București și în
special a lui Gheorghiu-Dej față de schimbarilede la Moscova, a fost prudența, între acceptarea
schimbării lui N.S.Hrușciov și rezerve în ceea ce privește nouă conducere sovietică:”Va rog să
transmiteți tovarășului Brejnev și tovarășului Kosaghin din partea noastră toată înțelegerea
pentru necesitatea măsurilor luate și sperăm că lucrurile să se indreptespre bine” .

Emanuel Copilaş, op.cit, p. 264-265.

13

8
 Bibliografie

 Bãncilã Andi Mihail, Sovromurile, formã economică de „sprijin reciproc” , ascensiune şi

decãdere, în ,,Buletinul Universitãţii Naţionale de Apãrare ,,Carol I”, martie 2016.
 Constantiniu, Florin, O istorie sincerã a poporului român, Editura Univers Enciclopedic
Gold, 2014.
 Copilaş Emanuel, Imposibila independenţã; aspecte ale politicii externe româneşti în
perioada comunistã, în ,,Anuarul Institutului de Istorie ,,George Bariţiu”, Cluj Napoca,
LII, Supliment, 2013.
 Georgescu, Titu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993.
 Plesa Neagoe, Rolul lui Gheorghe Gheorghiu -Dej în elaborarea politicii externe şi în
directionarea relatiilor româno-sovietice (1960-1965), Annales Universitatis Apulensis,
Series Historica (9/I),
 Retegan Mihai, Război politic în blocul comunist. Relaţii româno-sovietice în anii
şaizeci. Documente, Editura Rao, Bucureşti, 2002.