Gestiunea Intreprinderii

UNIVERSITATEA ”CONSTANTIN BRÂNCUŞI” TÂRGU JIU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

DEPARTAMENTUL ID
Prof. univ. dr. Dobrotă Gabriela
GESTIUNEA ÎNTREPRINDERII
pentru uzul studenţilor ID
Editura Academica Brâncuşi

Târgu Jiu
Coordonator de colecţie
Prof. univ. dr. Ana Gabriela Babucea
ISBN (13) 978-973-7637-61-0

CUPRINS:
TEMA 1
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII FINANCIARE LA NIVELUL
ÎNTREPRINDERII
1. Întreprinderea şi mediul său …………………………………………………. 9
Test de autoevaluate nr. 1 …………………………………………………………….. 11
2. Funcţia financiară a întreprinderii …………………………………………… 12
3. Gestiunea financiară a întreprinderii ………………………………………… 13
Temă de control ………………………………………………………………………. 17
Teme de referate ……………………………………………………………………… 18
TEMA 2
CONSTITUIREA ŞI UTILIZAREA CAPITALULUI ÎNTREPRINDERII
1. Structura capitalului ……………………………………………………….… 19
2. Formarea capitalurilor proprii ale întreprinderii …………………………….. 24
3. Majorarea şi reducerea capitalurilor proprii ………………………………… 27
3.1. Sporirea capitalului social ………………………………………………… 27
3.2. Autofinanţarea …………………………………………………………….. 34
4. Îndatorarea …………………………………………………………………... 37
4.1. Îndatorarea pe termen mediu şi lung ………………………………………. 37
4.2. Îndatorarea pe termen scurt ……………………………………………….. 48
Tema de control ………………………………………………………………………. 51
TEMA 3
INVESTIŢIILE ŞI POLITICA DE INVESTIRE
1. Conceptul de investiţii şi clasificarea acestora ………………………………. 55
2. Decizia de investiţii şi criteriile utilizate în alocarea capitalului …………… 59
2.1. Criterii simple de opţiune …………………………………………………... 59
2.2. Criterii bazate pe actualizare ……………………………………………….. 64
3. Surse de finanţare a investiţiilor ……………………………………………... 74
Temă de control ………………………………………………………………………. 75
Teme de referate ……………………………………………………………………… 79
TEMA 4
AMORTIZAREA ACTIVELOR IMOBILIZATE
1. Conceptul de amortizare ……………………………………………………… 80
2. Elementele sistemului de amortizare …………………………………………. 82
3. Tipuri de sisteme de amortizare posibile ……………………………………... 86
4. Regimuri de amortizare utilizate în România ………………………………… 91
Temă de control ………………………………………………………………………. 95
Teme de referate ……………………………………………………………………… 96
TEMA 5
ACTIVELE CIRCULANTE ALE ÎNTREPRINDERII
Caracterizare generală şi clasificarea acestora ………………………………. 97
Ciclul de exploatare, stocuri şi metode de optimizare a stocurilor de active
circulante …………………………………………………………………….. 99
Metode de dimensionare a necesarului financiar pentru active circulante ….. 106
3.1. Metoda analitică ……………………………………………………………. 106
3.1.1. Dimensionarea financiară a stocurilor de materii prime ………………….. 106
3.1.2. Dimensionarea financiară a stocului de producţie neterminată…… 109
Test de autoevaluate nr. 4 ……………………………………………………… 117
3.1.3. Dimensionarea necesarului financiar a stocului de produse finite 118
Test de autoevaluate nr. 5 ……………………………………………………… 120
3.2. Dimensionarea stocurilor prin metoda extrapolării …………………..…… 120
3.3. Evaluarea financiară a stocurilor de exploatare prin metoda sintetică sau
globală ………………………………………………………..……………. 121
Temă de control ………………………………………………………………. 123
Teme de referate …………………………………………………………………… 125
TEMA 6
FINANŢAREA ACTIVELOR CIRCULANTE
1. Dimensionarea nevoii de fond de rulment ………………………………… 126
2. Fondul de rulment- sursă de acoperire financiară a activelor circulante ….. 129
3. Eficienţa utilizării activelor circulante …………………………………….. 132
3.1. Determinarea vitezei de rotaţie a activelor circulante ……………………. 132
3.2. Posibilităţi de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor circulante ……… 134
Temă de control ……………………………………………………………………… 137
TEMA 7
REZULTATELE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII
1. Conceptul de profit şi funcţiile acestuia …………………………………… 139
2. Determinarea soldurilor intermediare de gestiune pe baza contului de
profit şi pierdere ……………………………………………………………. 143
3. Determinarea rentabilităţii şi a eficienţei economice prin intermediul
ratelor financiare …………………………………………………………… 151
Temă de control ………………………………………………………………………. 154
Teme de referate ……………………………………………………………………… 154
TEMA 8
ECHILIBRUL FINANCIAR ŞI FORMELE SALE DE MANIFESTARE
1. Conţinutul echilibrului financiar al întreprinderii …………………………. 155
2. Analiza statică a echilibrului financiar ……………………………………. 157
2.1. Analiza echilibrului patrimonial …………………………………………. 157
2.2. Analiza echilibrului funcţional ………………………………………….. 165
3. Analiza dinamică a echilibrului financiar …………………………………. 169
Temă de control ………………………………………………………………………. 173
Teme de referate ……………………………………………………………………… 173
TEMA 9
BUGETUL DE VENITURI ŞI CHELTUIELI AL ÎNTREPRINDERII
1. Rolul bugetului de venituri şi cheltuieli în activitatea managerială a
întreprinderii ……………………………………………………………….. 174
2. Tipuri de bugete utilizate în practica financiară …………………………… 176
3. Bugetul de venituri şi cheltuieli - principalul instrument de asigurare a
echilibrului financiar al întreprinderii ……………………………………... 177
Temă de control ………………………………………………………………………. 180
Teme de referate ……………………………………………………………………… 180
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ……………………………………………………… 181

 pictogramă de atenţionare asupra celor mai importante concepte din
/ cuprinsul materialului de studiu ;
 pictogramă de atenţionare asupra Testelor de autoevaluare inserate

după parcurgerea fiecărui subcapitol din cadrul unei teme;
 pictogramă de localizare şi atenţionare asupra Temei de control sau

Referatului care se notează de către tutore, luându-se în considerare în
calculul notei de apreciere a activităţii de pe parcursul semestrului.
Gestiunea financiară a întreprinderii – Curs universitar ID
TEMA 1
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII FINANCIARE LA NIVELUL
ÎNTREPRINDERII
Conţinut:
4. Întreprinderea şi mediul său
5. Funcţia financiară a întreprinderii
6. Gestiunea financiară a întreprinderii
Rezumat:
Existenţa şi funcţionarea întreprinderilor, cu respectarea principiilor de
eficienţă şi rentabilitate, precum şi a cerinţelor de maximizare a averii acestora,
reprezintă condiţii esenţiale pentru orice economie concurenţială. În acest
context, gestiunea financiară a întreprinderii reprezintă o componentă importantă
în cadrul gestiunii de ansamblu, care urmăreşte optimizarea fluxurilor monetare
determinate de operaţiile de constituire şi utilizare ale capitalului. În cadrul
acestei teme sunt prezentate aspectele referitoare la importanţa întreprinderilor
în cadrul economiei naţionale, organizarea activităţii financiare şi
responsabilităţile gestiunii financiare la nivelul acestora.
Obiective:
 Definirea întreprinderii şi prezentarea rolului acesteia în cadrul
economiei naţionale;
 Reliefarea legăturilor întreprinderii cu mediul extern;
 Prezentarea conţinutului şi obiectivelor funcţiei financiare a
întreprinderii;
 Analiza conţinutului gestiunii financiare a întreprinderii şi a
responsabilităţilor operaţionale ale acesteia.
1. Întreprinderea şi mediul său
Într-o economie concurenţială obţinerea rentabilităţii este o regulă

esenţială. Pentru orice agent economic aceasta este condiţia fundamentală a
supravieţuirii şi dezvoltării. În acelaşi timp, o economie de piaţă modernă şi
eficientă implică existenţa unui număr cât mai mare de întreprinderi performante,
capabile să obţină excedente financiare din activităţile desfăşurate.
Întreprinderea poate fi definită ca o entitate economică şi socială care
satisface nevoi concrete ale clienţilor prin livrarea unor bunuri sau prestarea unor 
servicii în scopul obţinerii unor rezultate financiare favorabile. Întreprinderea este
o parte a unui sistem fiind în acelaşi timp ea însăşi un sistem (este o enitate bine
delimitată de mediul înconjurător, are elemente structurate într-un anumit mod şi
obiective clare şi precise), o celulă economică, socială şi financiară în care
acţionează un grup de persoane conform anumitor cerinţe juridice, economice şi
tehnologice prin derularea unor procese de muncă şi utilizând un capital. Deci, o
întreprindere este caracterizată de existenţa unui capital de un anumit volum şi cu
9
o anumită structură, realizarea unei activităţi de obţinere a unor produse sau

prestări de servicii precum şi a unei activităţi comerciale.
Rolul întreprinderii în viaţa economică a unei ţări este reliefat de funcţiile
 îndeplinite de aceasta: crearea valorii adăugate şi participarea la repartizarea
veniturilor. Prin participarea la circuitele economice, întreprinderea crează o
valoare adăugată ce reflectă diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor
vândute şi respectiv prestate şi valoarea factorilor consumaţi pentru obţinerea
acestora. Valoarea adăugată creată la nivelul întreprinderii este repartizată de
aceasta pentru remunerarea forţei de muncă utilizată, capitalului, statului şi
creditorilor.
Importanţa existenţei şi funcţionării corespunzătoare a întreprinderilor este
reflectată şi de participarea acestora la formarea fondurilor bugetare ce sunt
utilizate pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii. Astfel, o parte
importantă a resurselor publice are ca sursă de formare veniturilor obţinute în
unităţile de bază ale economiei naţionale. Ca urmare, dezvoltarea economică şi
socială a ţării îşi găseşte un puternic suport financiar în însăşi existenţa
întreprinderii. În acest context, este evident faptul că, orice întreprindere,
indiferent de profil şi mărime şi de spaţiul socio-economic în care acţionează
trebuie să-şi demonstreze viabilitatea şi performanţa economico-financiară.
Înfiinţarea întreprinderii şi desfăşurarea unei activităţi în corelaţie cu
obiectul de activitate impun deţinerea unui capital, realizarea unei funcţii de
producţie şi participarea la procese de schimb. Activităţile desfăşurate în
întreprindere sunt consecinţa unor acte conştiente orientate spre cucerirea,
menţinerea şi dezvoltarea pieţelor de desfacere precum şi a deciziilor privind
dezvoltarea sa şi utilizarea resurselor. Adoptarea acestor decizii generează fluxuri
de natură diferită, respectiv fluxuri financiare şi monetare corespunzătoare
fluxurilor reale sau constituirii capitalului întreprinderii şi a onorării obligaţiilor
faţă de stat şi fluxuri reale concretizate în bunuri şi servicii.
În general, fluxurile pot fi definite ca fiind acele cantităţi de bunuri sau
monedă care circulă într-o anumită perioadă între agenţii economici. În funcţie de
obiectul lor, fluxurile pot fi analizate ca fluxuri reale sau fizice (acestea fiind
reprezentate de bunuri şi servicii) şi ca fluxuri financiare. La nivelul
întreprinderilor se manifestă ambele categorii de fluxuri. Astfel, constituirea şi/sau
majorarea capitalului social implică procurarea unor lichidităţi prin emisiunea de
titluri sub forma acţiunilor şi obligaţiunilor care sunt puse în vânzare pe piaţa
financiară. Operaţiunile de colectare de capitaluri sunt operaţiuni financiare
generând deci apariţia unor fluxuri financiare. Fondurile colectate pot fi utilizate
pentru achiziţionarea de active, caz în care se manifestă fluxuri financiare
determinate de operaţiile de investire, dar şi fluxuri reale concretizate de bunurile
obţinute. Aceste active sunt folosite în cadrul ciclului de exploatare pentru
transformarea materiilor prime în produse finite menite vânzării. Achiziţionarea
de materii prime şi materiale, de semifabricate sau alte bunuri, utilizarea forţei de
muncă în procesul de producţie precum şi introducerea produselor finite în sfera
circulaţiei generează o serie de fluxuri reale ce corespund schimbului de valori
între întreprinderea în cauză şi alte întreprinderi sau populaţie.
În contrapartida fluxurilor reale se manifestă fluxuri de lichidităţi ce
reprezintă plăţile efectuate pentru achiziţionarea de utilaje, echipamente, materii
prime, materiale, utilizare forţei de muncă precum şi încasările obţinute din
comercializarea produselor, prestarea serviciilor sau executarea de lucrări. O altă
categorie de fluxuri financiare rezultă din relaţia apărută între întreprindere şi stat
în legătură cu plata impozitelor şi a taxelor impuse prin lege precum şi cu
10
încasarea unor subvenţii. Relaţiile dintre întreprindere şi mediul său sunt

prezentate în următoarea figură (Fig. 1.1.).
Fluxuri de intrare
Întrepri
Alte Procese n Stat
întrepr. Forţa Acţio- deri
de nari economice Populaţi
munc bănci, e
ă stat
Fluxuri de ieşire
Fig. 1.1. Relaţiile întreprinderii cu mediul extern
Test de autoevaluare nr. 1
1) Cum poate fi definită întreprinderea ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Ce este sistemul întreprindere ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Care este rolul întreprinderii în viaţa economico-socială a ţării ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Ce sunt fluxurile şi cum pot fi ele clasificate ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) De cine sunt determinate fluxurile reale şi cele financiare ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
11
2. Funcţia financiară a întreprinderii
Ordonarea activităţilor din interiorul întreprinderii, delimitarea şi

sistematizarea acestora pe grupe omogene şi specializate se concretizează în
diverse funcţiuni. La nivelul întreprinderii se manifestă o serie de funcţiuni
respectiv: funcţia de cercetare-dezvoltare, funcţia de producţie, funcţia
comercială, funcţia financiară şi funcţia de personal, între acestea existând o serie
de legături de condiţionare reciprocă.
Manifestarea fluxurilor financiare la nivelul agenţilor economice
evidenţiază caracterul de universalitate al fenomenului financiar. Ca urmare,
stabilirea coordonatelor politicii financiare a întreprinderii, respectiv a strategiei şi
tacticii acesteia sunt atribute esenţiale ale funcţiei financiare. Aceasta cuprinde
ansamblul activităţilor care asigură obţinerea şi utilizarea raţională a resurselor
financiare necesare precum şi exercitarea controlului financiar.
Practic, funcţionarea optimă a sistemului întreprindere este asigurată prin
intermediul funcţiei financiare ce prefigurează şi controlează intrările şi ieşirile
din sistem şi acţionează pentru dezvoltarea patrimoniului şi a independenţei
financiare. Funcţia financiară deţine un loc important în gestiunea întreprinderii,
oferind managerilor întreprinderii un sistem de indicatori financiari de urmărire şi
control ce reprezintă puncte de referinţă în desfăşurarea activităţii întreprinderii.
Principalul obiectiv al funcţiei financiare rezidă în utilizarea unui sistem
de metode şi tehnici de gestiune financiară care să determine maximizarea valorii
întreprinderii respectiv creşterea valorii de piaţă a acţiunilor în cazul
întreprinderilor cotate la bursă sau asigurarea independenţei financiare şi a
rentabilităţii în cazul întreprinderilor mici şi mijlocii.
Pentru realizarea în condiţii optime a funcţiei financiare, activitatea
 financiară desfăşurată într-o întreprindere vizează numeroase aspecte referitoare la
previziune şi execuţie, analiză, control şi coordonare, cele mai importante fiind:
- elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli care este un instrument de
bază al conducerii şi planificării financiare şi al asigurării echilibrului financiar
precum şi execuţia corectă şi operativă a acestuia;
- asigurarea resurselor necesare finanţării complete şi la timp a ciclurilor
de exploatare precum şi a investiţiilor ce urmează a se realiza;
- dimensionarea optimă a stocurilor, a necesarului de active circulante şi
realizarea unei structuri optime de finanţare a ciclului de exploatare;
- stabilirea preţurilor şi tarifelor pentru produsele realizate, lucrările
executate şi serviciile prestate;
- organizarea şi exercitarea controlului financiar preventiv şi a controlului
gestionar de fond asupra gospodăririi mijloacelor materiale şi băneşti;
- adoptarea măsurilor necesare pentru asigurarea echilibrului financiar şi a
rentabilităţii economice; a lichidităţii, capacităţii de plată a întreprinderii şi
adoptarea măsurilor necesare pentru asigurarea acestora.
În concluzie, viabilitatea unei întreprinderi este dependentă de organizarea
corespunzătoare a activităţii financiare. Aceasta este organizată pe compartimente
(birouri sau servicii în funcţie de mărimea întreprinderii) astfel: compartimentul
de previziune financiară; compartimentul decontări; compartimentul salarizare;
compartimentul preţuri şi tarife; compartimentul analize economico–financiare;
compartimentul control financiar intern şi preventiv.
Transpunerea în practică a funcţiei financiare reflectă de fapt gestiunea
financiară care are drept scop esenţial asigurarea resurselor necesare funcţionării
12
întreprinderii precum şi exercitarea controlului asupra eficienţei operaţiunilor

cărora le sunt alocate resursele financiare.
1) Care sunt funcţiunile ce se manifestă la nivelul întreprinderii ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Ce cuprinde funcţia financiară ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Care este obiectivul esenţial al funcţiei financiare ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Care sunt aspectele esenţiale vizate de funcţia financiară ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Cum poate fi organizată activitatea financiară la nivelul întreprinderii ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3. Gestiunea financiară a întreprinderii
Gestiunea financiară este un instrument utilizat în conducerea generală a

întreprinderii. Ea este o componentă a gestiunii de ansamblu ce cuprinde activităţi
de constituire, dezvoltare, sporire sau reducere ale capitalului şi fondurilor
întreprinderii, utilizarea cu eficienţă maximă a acestora, obţinerea, repartizarea şi
utilizarea unor resurse financiare în concordanţă cu obiectivele stabilite. Deci,
gestiunea financiară urmăreşte optimizarea fluxurilor generate de asigurarea
capitalului şi a fondurilor necesare derulării corespunzătoare a activităţii precum
şi a fluxurilor folosirii fondurilor, obţinerii rezultatelor şi repartizării lor.
Deoarece obiectivul principal al funcţiei financiare este maximizarea
valorii întreprinderii se poate spune că rolul gestiunii financiare este acela de a
stăpâni ansamblul mijloacelor şi instrumentelor de atingere a acestui obiectiv bine
precizat. Maximizarea valorii întreprinderii poate fi realizată prin diverse
modalităţi ce reliefează clar şi precis rolul gestiunii financiare, astfel: angajarea
patrimoniului întreprinderii în proiecte de investiţii care îl valorifică la o
rentabilitate sperată superioară- din punct de vedere al acestui aspect gestiunea
financiară urmăreşte asigurarea calităţii şi a nivelului performanţelor ce trebuie
13
realizate de întreprindere în diferitele proiecte şi activităţi; protecţia şi conservarea

elementelor patrimoniale- în acest sens gestiunea financiară are rolul de a evita
disiparea patrimoniului şi de a asigura menţinerea solvabilităţii şi a echilibrului
financiar al întreprinderii; asigurarea protecţiei adecvate contra riscurilor
determinate de instabilitatea mediului financiar în care acţionează întreprinderea.
Deci, gestiunea financiară urmăreşte pe de o parte asigurarea fondurilor
necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii la termenul, în cuantumul
necesar şi cu cele mai mici costuri iar pe de altă parte exercitarea unui control
complet şi eficient asupra utilizării acetor fonduri. Principalele direcţii de acţiune
ale gestiunii financiare sunt analiza financiară şi adoptarea deciziilor financiare.
Analiza financiară poate fi realizată atât în cadrul responsabilităţilor
 întreprinderii dar şi în cadrul exterior de către partenerii actuali sau potenţiali ori
de către concurenţi ai întreprinderii. Ca acţiune internă, analiza urmăreşte
indentificarea potenţialului de degajare a fluxurilor monetare iar ca acţiune
externă analiza are drept obiectiv echilibrul ansamblului de fluxuri financiare
pozitive şi negative generate de încasări şi plăţi, asigurarea solvabilităţii
întreprinderii precum şi analiza performanţelor întreprinderii evidenţiate la nivelul
soldurilor intermediare de gestiune, al capacităţii de autofinanţare, etc.
Prin intermediul acestei activităţi se urmăreşte determinarea unui
diagnostic al situaţiei financiare ce este indispensabil în stabilirea coordonatelor
politicii economico - financiare viitoare a întreprinderii şi care fundamentează
comportamentul tuturor partenerilor, investitorilor şi concurenţilor referitor la
întreprindere. Analiza financiară utilizează o serie de documente contabile de
sinteză cum sunt: bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere, anexele la bilanţ.
Ca urmare, se realizează o analiză statică (documentele contabile de sinteză
reliefează situaţia economico-financiară la un moment dat), impunându-se însă şi
o analiză dinamică (analiza variaţiilor înregistrate la nivelul fluxurilor reale şi
financiare).
Adoptarea deciziilor financiare reflectă etapa de stabilire a măsurilor
necesare pentru soluţionarea unei probleme. Conducerea activităţii financiare se
realizează prin intermediul deciziilor financiare care pot fi definite ca procesul
raţional de alegere a unei linii de acţiune pe baza analizei mai multor soluţii
pentru atingerea în cea mai bună măsură a obiectivului de maximizare a valorii
întreprinderii.
Decizia financiară este rezultatul unui proces decizional complex care
cuprinde etapele de cunoaştere a realităţii financiare sub forma fenomenului şi
acţiunilor financiare cerute de activităţile economico- sociale din întreprindere şi
din economie precum şi etapele de însuşire a soluţiei optime care va constitui
conţinutul deciziei şi se va realiza în contextul procesului de execuţie a
programului economico– financiar al unităţii în cauză.
Adoptarea deciziilor financiare implică stabilirea efectelor acestora care
trebuie să satisfacă aşteptările ofertanţilor de fonduri, acţionari şi creditori precum
şi aşteptările personalului care urmăreşte o remunerare corespunzătoare şi o
stimulare în funcţie de rezultate.
Deciziile financiare pot fi grupate astfel:
I. După perioada de timp la care se referă:
 - decizii strategice;
- decizii tactice.
Deciziile strategice vizează activitatea desfăşurată de întreprindere într-un
interval de timp mai mare şi stabilesc principalele coordonate ale cadrului general
aferent acesteia. Practic, ele urmăresc volumul investiţilor care se vor realiza,
14
creşterea randamentului activelor, accelerarea vitezei de rotaţie a activelor

circulante.
Deciziile tactice sunt decizii de corecţie prin care se urmăreşte ajustarea
influenţelor conjuncturale pentru a se urma strategia fixată. Adoptarea acestora
este determinată de modificările survenite în procesele de aprovizionare, producţie
sau desfacere.
II. După natura lor, la nivelul întreprinderii se pot indentifica trei mari
categorii de decizii:
- decizii de investire;
- decizii de finanţare;
- decizii de repartizare a profitului.
Deciziile de investire au o influenţă directă asupra structurii activelor
întreprinderii, respectiv asupra gradului lor de lichiditate. Ele sunt legate de
constituirea şi gestionarea portofoliului de active al întreprinderii. Selecţia
elementelor de activ necesare activităţii productive constituie obiectul deciziilor
de investire, criteriile urmărite fiind rentabilitatea şi lichiditatea activelor
întreprinderii.
În urma deciziei de investiţii rezultă cele două componente ale
patrimoniului întreprinderii:
- o componentă principală ce se utilizează o perioadă îndelungată de timp,
reflectată de activele imobilizate;
- o componentă complementară reprezentată de activele circulante,
necesare desfăşurării activităţii de exploatare şi care are o rotaţie mai rapidă.
Prin adoptarea deciziei de investire se urmăreşte creşterea economică şi
maximizarea valorii întreprinderii, fapt ce implică şi obţinerea unei rentabilităţi
optime. Această decizie se adoptă în urma unei analize pertinente a raportului
dintre costul capitalului utilizat şi rentabilitatea scontată. Astfel, investirea se
realizează în cazul în care rentabilitatea sperată este superioară costului capitalului
utilizat, indiferent de modalitatea de finanţare.
În anumite situaţii se pot adopta şi decizii de dezinvestire a unei părţi din
activul întreprinderii care nu-şi mai găseşte întrebuinţarea în interiorul acesteia. 
Decizia de dezinvestire are ca efect diminuarea portofoliului de active prin
vânzare. De asemenea, ea urmăreşte sporirea bogăţiei proprietarilor întreprinderii.
Astfel, în cazul în care se constată că sumele rezultate din procesul de dezinvestire
pot fi plasate mai rentabil fie în interiorul întreprinderii fie în afara acesteia se
adoptă decizia de dezinvestire. Atunci când lichidităţile obţinute sunt distribuite
acţionarilor se înregistrează o micşorare a patrimoniului.
Deciziile de finantare au o influenţă directă asupra structurii resurselor,
modificând gradul de exigibilitate al acestora şi costul mediu al capitalului. Ele
reflectă opţiunea întreprinderii în alegerea structurii de finanţare respectiv în
stabilirea raportului între sursele interne rezultate din autofinanţare şi din
dezinvestiri de active fixe şi sursele externe proprii (atragerea de capitaluri noi de
la acţionari şi asociaţi) pe de o parte şi surse împrumutate (bănci) pe de altă parte.
Criteriul urmărit în stabilirea structurii financiare a pasivelor bilanţiere este
realizarea celui mai redus cost al procurării capitalurilor, în condiţiile unui grad
rezonabil şi controlabil de îndatorare a întreprinderii.
Deci, deciziile de finanţare urmăresc trei aspecte principale: determinarea
proporţiei optime între capitalul propriu şi cel împrumutat; opţiunea pentru
reinvestirea profitului sau pentru distribuirea lui sub formă de dividende; selecţia
modalităţii de finanţare (autofinanţare sau majorarea capitalului).
Deciziile de repartizare au implicaţii directe asupra investiţiilor şi
autofinanţării. Astfel suma repartizată acţionarilor cu titlu de dividend
15
influenţează direct mărimea profitului repartizat pentru investiţii. Dacă profitul net
este reinvestit are loc o sporire a capacităţii de autofinanţare, o creştere a
autonomiei financiare şi îmbunătăţirea structurii financiare a capitalurilor
întreprinderii, factori care contribuie la creşterea valorii întreprinderii. În acelaşi
timp însă, distribuirea de dividende are implicaţii favorabile asupra imaginii
întreprinderii, a creşterii încrederii publicului faţă de întreprindere şi implicit
asupra creşterii valorii de piaţă a acesteia.
Deciziile financiare determină o serie de relaţii între diverşi agenţi
economici şi fluxuri de lichidităţi ce se concretizează în circuite financiare.
Acestea stau la baza dezvoltării oricărei economii şi urmăresc furnizarea cantităţii
optime de monedă pentru asigurarea echilibrului real, repartizarea echitabilă a
acesteia între diferiţii participanţi precum şi determinarea unei stabilităţi
economice cât mai mari. Deciziile menţionate reprezintă obiectul gestiunii
financiare pe termen lung a activelor şi pasivelor permanente. Aceasta urmăreşte
adoptarea unor strategii financiare de creştere şi consolidare a valorii
întreprinderii.
Gestiunea financiară pe termen scurt are ca obiectiv asigurarea
 echilibrului financiar între necesităţile de capitaluri circulante şi de trezorerie pe
de o parte şi sursele de acoperire a capitalurilor corespunzătoare pe de altă parte.
Ea urmăreşte optimizarea stocurilor, a creanţelor, a soldurilor de trezorerie în
scopul creşterii rentabilităţii şi a lichidităţilor în condiţii de diminuare a riscurilor.
De asemenea în cadrul acesteia se urmăreşte relaxarea scadenţelor, datoriilor de
exploatare şi reducerea costului creditelor pe termen scurt prin negocierea mai
multor surse de credit.
1) Ce activităţi cuprinde gestiunea financiară a întreprinderii ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Care este rolul gestiunii financiare a întreprinderii ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Ce urmăreşte gestiunea financiară ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Care sunt obiectivele analizei financiare interne şi externe ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
16
5) Cum pot fi definite deciziile financiare ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Ce cuprinde procesul decizional ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Cum pot fi grupate deciziile financiare după perioada de timp la care se

referă?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
8) Care sunt categoriile de decizii din punct de vedere al naturii lor ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
9) Ce influenţă au deciziile de investire şi care sunt componentele ce rezultă în

urma acestora ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
10) Când se adoptă deciziile de dezinvestire şi care sunt efectele acestora ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
11) Ce implicaţii au deciziile de repartizare ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
12) Ce obiective are gestiunea financiară pe termen scurt ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
Temă de control:
1) În raport de obiectul lor, fluxurile pot fi:

a) reale;
b) fizice;
c) de mărfuri;
d) financiare;
e) de control.
2). Funcţia financiară cuprinde activităţile care se referă la:
17
a) obţinerea şi utilizarea raţională a resurselor;

b) aprovizionarea cu materii prime şi materiale;
c) exercitarea controlului financiar;
d) utilizarea forţei de muncă;
e) derularea procesului de producţie.
3) Aspectele vizate în cadrul activităţii financiare sunt:

a) elaborarea şi execuţia corectă şi operativă a bugetului de venituri şi
cheltuieli;
b) asigurarea resurselor necesare finanţării complete şi la timp a ciclului
de exploatare;
c) dimensionarea necesarului de active circulante;
d) stabilirea preţurilor şi tarifelor pentru produsele realizate şi serviciile
prestate;
e) organizarea şi exercitarea controlului financiar preventiv şi a celui
gestionar de fond.
4) Obiectivul principal al gestiunii financiare constă în:

a) maximizarea profitului întreprinderii;
b) maximizarea valorii întreprinderii;
c) maximizarea veniturilor obţinute;
d) realizarea unor proiecte de investiţii care generează o rată a
rentabilităţii egală cu rata dobânzii de pe piaţa financiară;
e) maximizarea profituirlor repartizate acţionarilor cu titlu de dividend.
6) Deciziile de investire influenţează în mod direct:

a) structura activelor întreprinderii;
b) structura resurselor întreprinderii;
c) structura gradului de lichiditate al activelor;
d) diminuarea portofoliului de active;
e) necesităţile de capitaluri circulante.
7) Deciziile de finanţare au o influenţă directă asupra:

a) structurii activelor;
b) structurii resurselor;
c) gradului de exigibilitate al resurselor;
d) costului mediu al capitalului;
e) investiţiilor posibile de realizat.
8) Gestiunea financiară pe termen scurt vizează:

a) asigurarea echilibrului financiar între necesităţile pe termen lung şi
capitalurile permanente;
b) asigurarea echilibrului financiar între necesităţile de active circulante şi
de trezorerie pe de o parte, şi sursele corespunzătoare, pe de altă parte;
c) optimizarea stocurilor, creanţelor şi a soldurilor de trezorerie;
d) relaxarea scadenţelor datoriilor de exploatare;
e) reducerea costului creditelor pe termen scurt.
Teme de referate:
1. Întreprinderea- componentă esenţială a sistemului economic naţional;

2. Importanţa gestiunii financiare în cadrul gestiunii de ansamblu a întreprinderi
18
TEMA 2
CONSTITUIREA ŞI UTILIZAREA CAPITALULUI
ÎNTREPRINDERII
Conţinut:
5. Structura capitalului
6. Formarea capitalurilor proprii ale întreprinderii
7. Majorarea şi reducerea capitalurilor proprii
7.1. Sporirea capitalului social
7.2. Autofinanţarea
8. Îndatorarea
8.1. Îndatorarea pe termen mediu şi lung
8.2. Îndatorarea pe termen scurt
Rezumat:
Întreprinderile sunt condiţionate atât de existenţa unui capital de
un anumit volum cât şi de o anumită structură a acestuia. Capitalul
întreprinderii reflectă ansamblul bunurilor fizice sau financiare capabile
să genereze prin utilizare un venit. Structura capitalului poate fi
evidenţiată din punct de vedere al modalităţilor sale de utilizare sau din
punct de vedere al resurselor utilizate. Capitalul poate fi procurat din
surse diferite, şi, ca urmare, se înregistrează o structură financiară
diferită de la o întreprindere la alta.
Obiective:
 Definirea conceptului de capital şi prezentarea structurii acestuia;
 Prezentarea principalelor forme de organizare a activităţii economice;
 Analiza posibilităţilor de formare a capitalului întreprinderii.
1. Structura capitalului
Orice activitate economică desfăşurată în scopul obţinerii de profit implică

existenţa unui capital. De altfel, o responsabilitate importantă a gestiunii
financiare este constituirea şi utilizarea capitalului întreprinderii în scopul
realizării obiectului de activitate şi a obţinerii unor excedente financiare. În
literatura de specialitate, noţiunea de capital are numeroase semnificaţii. Frecvent
se întâlneşte concepţia potrivit căreia capitalul este ansamblul de rersurse
economice eterogene şi reproductibile care, prin utilizare indirectă permit
obţinerea de venit. Concret, capitalul întreprinderii este reprezentat de totalitatea
bunurilor utilizate pentru crearea de valoare. Constituirea capitalurilor
întreprinderii se realizează din surse diferite iar utilizarea acestora urmăreşte
coordonatele politicii proprii. Ca urmare, se manifestă un proces de diferenţiere a
întreprinderilor cu acelaşi profil de activitate şi cu un nivel asemănător al
capitalului utilizat din punct de vedere al eficienţei înregistrate.
Capitalul întreprinderii poate fi analizat din mai multe puncte de vedere.
Astfel, după natura lui capitalul întreprinderii poate fi: nominal (fictiv) şi real.
 19
Capitalul fictiv este determinat de capitalul real şi este consecinţa modului

de circulaţie al instrumentelor prin care se constituie (acţiuni, obligaţiuni) sau se
utilizează (titluri de credit: cambii şi bilete la ordin). Acesta nu are o valoare reală
ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale, dând dreptul la
însuşirea unui venit.
În urma negocierii acestor instrumente se poate înregistra fie un câştig de
capital rezultat din diferenţa dintre cursul de cumpărare şi cel de vânzare al
acţiunilor sau al obligaţiunilor, fie o stingere succesivă de obligaţii, determinate de
un act comercial iniţial.
Capitalul real este reflectat în bilanţul întreprinderii după sursele de
provenienţă şi după modalităţile de utilizare. El cuprinde elementele patrimoniale
ce pot fi structurate în funcţie de durata lor de imobilizare în active imobilizate şi
active circulante.
Capitalul real reflectat în bilanţul întreprinderii poate fi reprezentat astfel
(fig.2.1.):
Imobilizari corporale Capital Capit. Capit. Capit.

Imobilizari necorporale
social proprii permanente totale
Imobilizari financiare
AI Imobilizari în curs
Rezerve si
rezultate
Stocuri Datorii pe termen
Creanţe
mediu si lung
Investiţii fin pe termen scurt
Datorii pe termen scurt
AC Disponibiltăţi băneşti
Fig. 2.1. Structura capitalului întreprinderii
Activele imobilizate reflectă plasamente de capital pe termen îndelungat

 (mai mare de un an). Ele îşi menţin valoarea de întrebuinţare pe o perioadă mai
mare de un an, participă la mai multe cicluri de exploatare şi îşi transmit valoarea
asupra utilităţilor create în mod treptat prin intermediul amortismentelor (cu
excepţia celor care nu se supun procesului de amortizare: fondul comercial,
terenurile, imobilizările financiare). Activele imobilizate au următoarele forme de
existenţă: imobilizări corporale, necorporale, financiare şi în curs.
Imobilizările corporale sunt reprezentate de terenuri şi mijloace fixe
structurate în categorii în funcţie de caracteristicile lor tehnice şi destinaţia pe care
o au. Ele constituie substanţa unei întreprinderi fiind deci un element deosebit de
important pentru aceasta. Imobilizările corporale sunt evaluate şi reflectate în
contabilitate în funcţie de modalitatea lor de intrare în patrimoniu, la preţul de
achiziţie, costul de producţie, valoarea de aport, valoarea actuală (valoarea justă)
sau valoarea rezultată în urma reevaluării. Această evaluare prezintă importanţă
din punct de vedere patrimonial deoarece sub aspect financiar contează fluxurile
financiare pozitive şi negative determinate de activele corporale şi nu valorile lor
absolute de inventar.
Imobilizările necorporale nu sunt reflectate de bunuri fizice, concrete ci de
valori nemateriale. Ele cuprind cheltuielile de constituire, cercetare- dezvoltare,
pentru procurări de brevete, licenţe, mărci de fabrică şi de comerţ precum şi de
20
fondul comercial, alte imobilizări şi imobilizări necorporale în curs de execuţie.

Aceste imobilizări reprezintă cheltuieli ce trebuie recuperate pe mai multe
exerciţii financiare. Întreprinderea trebuie să acorde o atenţie specială acestei
categorii deoarece anumite imobilizări (cheltuielile de cercetare-dezvoltare) sunt
active fictive. Ele se înscriu în activul bilanţului în scopul repartizării pe
exerciţiile viitore prin intermediul amortizării.
Imobilizările financiare se constituie din diverse creanţe şi titluri de
valoare cum sunt participaţii la capitalul altor întreprinderi, împrumuturi către
terţi, acţiuni şi părţi sociale la alte întreprinderi ce permit exercitarea unei
influenţe notabile sau asigurarea unui control asupra întreprinderii emitente şi
realizarea de venituri financiare. Evaluarea titlurilor se face prin actualizare, cel
puţin o dată pe an, şi se înregistrează în patrimoniu.
Imobilizările în curs sunt reprezentate de lucrările de investiţii nefinalizate
la sfârşitul perioadei de gestiune şi de avansurile acordate pentru aceste
imobilizări. După finalizare ele intră, de regulă, în categoria imobilizărilor
corporale (mai rar în categoria imobilizărilor necorporale).
Activele circulante reprezintă plasamente de capital pe termen scurt (mai
mic de un an) în elementele necesare desfăşurării neîntrerupte a procesului de

fabricaţie sau comercializare ale întreprinderii. Datorită destinaţiei şi structurii lor,
ele nu rămân o perioadă îndelungată în întreprindere, participă la un singur ciclu
de producţie, capitalurile avansate fiind recuperate prin vânzarea şi încasarea
producţiei.
Activele circulante sunt structurate după gradul de rapiditate cu care se
transformă în disponibilităţi băneşti în:
- stocuri;
- creanţe;
- investiţii financiare pe termen scurt;
- disponibilităţi băneşti în conturi la bănci şi în casierie.
Stocurile sunt reprezentate de ansamblul bunurilor şi serviciilor ce
urmează să fie vândute în aceeaşi stare sau după prelucrarea lor în procesul de
producţie sau să fie consumate la prima utilizare. Principalele categorii de stocuri
sunt: stocuri de materii prime, de materiale consumabile, semifabricate, producţie
neterminată, produse, intermediare, produse finite, mărfuri, ambalaje. Ele au o
durată de imobilizare determinată de specificul proceselor de aprovizionare,
producţie şi desfacere şi sunt evaluate la preţul de achiziţie sau costul de
producţie.
A doua subgrupă include creanţele faţă de clienţi (mărfuri expediate dar
neîncasate), debitori, personal, bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale de
stat, asociaţi sau acţionari şi chiar faţă de furnizori (furnizori- debitori).
Investiţiile financiare pe termen scurt sunt reprezentate de valori mobiliare
de plasament –diverse titluri de plasament achiziţionate în vederea realizării unui
câştig pe termen scurt (acţiuni, obligaţiuni emise de întreprindere şi răscumpărate
ulterior, bilete de trezorerie, etc); toate aceste elemente sunt rapid transformabile
în lichidităţi.
Ultima subgrupă reflectă de fapt forma lichidă a activelor circulante şi se
concretizează în conturi la bancă în lei sau în devize, cecuri şi efecte de încasat,
efecte remise spre scontare precum şi lichidităţile monetare curente cuprinse în
casieria întreprinderii.
Capitalul total este structurat după sursele de constituire în capitaluri
proprii şi datorii pe termen lung, mediu şi scurt.
 Capitalurile proprii sunt reprezentate de ansamblul fondurilor constituite
de către acţionari şi întreprindere ce rămân în mod permanent la dispoziţia firmei,
21
reprezentând o garanţie pentru creditori. Ele au o serie de trăsături caracteristice,

respectiv: sunt capitaluri neexigibile; sunt remunerate în funcţie de rezultatele
obţinute de întreprindere; în cazul lichidării întreprinderii acţionarii sunt
despăgubiţi din valoarea rămasă după onorarea obligaţiilor faţă de creditori;
conferă investitorilor în fonduri proprii posibilitatea administrării şi chiar
gestionării întreprinderiii.
Principalele componente ale capitalurilor proprii sunt reprezentate de
capitalul social şi rezerve şi rezultate.
a) Capitalul social este constituit în momentul înfiinţării întreprinderii,
poate fi majorat sau redus pe parcurs şi este evidenţiat prin intermediul acţiunilor
emise. El se formează din sumele puse la dispoziţia întreprinderii cu caracter
permanent de către proprietari –acţionari sau asociaţi- sub forma aportului în
numerar sau în natură, din creşteri ulterioare de capital, din diferenţe pozitive din
reevaluări şi eventual din subvenţiile primite.
b) Rezervele constituie o componentă ce reflectă rezervele create de
întreprindere respectiv: legale, statutare (contractuale), rezerve reprezentând
surplusul obţinut din rezerve din reevaluare şi alte rezerve.
Rezervele legale se constituie în virtutea legii din profitul anual (înaintea
impozitării) prin prelevarea unei cote de 5% până se atinge o anumită pondere faţă
de capitalul social (de 20% pentru regiile autonome şi societăţile autohtone şi 25%
pentru societăţile comerciale mixte). În fondul de rezervă se poate include peste
această limită excedentul obţinut prin vânzarea acţiunilor la un curs mai mare
decât valoarea lor nominală dacă acest excedent nu este utilizat pentru plata
cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor. Rezervele legale se utilizează
numai în condiţiile prevăzute de lege.
Rezervele statutare se constituie în virtutea prevederilor statutare, imediat
după constituirea rezervelor legale şi înaintea oricărei alte distribuiri. Ele se
constituie din profitul net în cotele şi limitele prevăzute în statut pentru destinaţii
exprese. Ele se folosesc pentru acoperirea pierderilor din unele exerciţii financiare
sau pentru majorarea capitalului social.
Rezervele reprezentând surplusul obţinut din rezerve din reevaluareinclud
rezervele rezultate din încorporarea rezervelor din reevaluarea internă a
imobilizărilor.
Întreprinderile pot să-şi constituie în timpul anului şi alte rezerve în
vederea acoperirii unor riscuri specificate, care nu sunt asigurate sau sunt
asigurate parţial, respectiv pentru acoperirea pierderilor, creşterea capitalului
social şi pentru acoperirea diferenţei dintre preţul de cumpărare şi cel de
înregistrare a acţiunilor proprii răscumpărate pentru acordarea de dividende
aferente exerciţiilor financiare în care întreprinderea a înregistrat pierderi.
Însumarea celor două componente duce la stabilirea capitalului propriu
al întreprinderii.
Întreprinderile pot să-şi completeze resursele prin contractarea de
împrumuturi pe termen mediu şi lung sau pe termen scurt.
c) Datoriile pe termen mediu şi lung sunt utilizate pentru completarea
necesităţilor de finanţare şi reflectă creditele bancare, creditele de la instituţii
financiare specializate, creditele obligatare contractate prin emisiunea de
obligaţiuni precum şi finanţarea prin leasing. Deci, ele se află în mecanismul
financiar al întreprinderii o perioadă de timp mai îndelungată. Ca urmare, prin
adăugarea acestora la capitalurile proprii capitalurile permanente ale
întreprinderii.
d) Creditele şi datoriile pe termen scurt apar în cazul unor nevoi
temporare de finanţare sau ca urmare a politicii de credit comercial promovată de
22
întreprindere. Ele sunt reflectate de datoriile faţă de furnizori, avansuri primite,

credite bancare pe termen scurt.
Prin însumarea acestora cu capitalurile permanente se determină
capitalurile totale ale întreprinderii.
1) Cum poate fi definit capitalul ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Cum pot fi structurate elementele patrimoniale în raport de durata lor de

imobilizare?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Care sunt caracteristicile activelor imobilizate şi ce forme de existenţă îmbracă?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Ce sunt activele circulante ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Care sunt grupele de active circulante ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Care sunt caracteristicile capitalurilor proprii ale întreprinderii ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Sub ce forme se constituie rezervele întreprinderii ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
8) Care sunt componentele capitalurilor permanente ale întreprinderii ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
9) Când se optează pentru îndatorarea pe termen scurt ?

………………………………………………………………………………………
23
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2. Formarea capitalurilor proprii ale întreprinderii
În scopul asigurării resurselor necesare întreprinderea îşi stabileşte

obiectivele, efectuează analize financiare, alocă resurse băneşti şi stabileşte
structura optimă a finanţării. Practic, ea trebuie să dispună de lichidităţi băneşti
pentru a-şi onora obligaţiile asumate, respectiv datoriile cu scadenţe apropiate
asigurându-şi astfel echilibrul financiar pe termen scurt. În acelaşi timp însă,
trebuie să acţioneze şi în direcţia realizării unor investiţii care să-i faciliteze
dezvoltarea ulterioară, caz în care se ridică problema finanţării necesităţilor pe
termen mediu şi lung. Deci, în permanenţă trebuie să se urmărească adaptarea
mijloacelor de finanţare la nevoile de finanţare. Sursele de procurare a capitalului
întreprinderii sunt interne (autofinanţare) şi externe - crearea şi majorarea
capitalului social, îndatorare şi subvenţii.
Analizând capitalul pe structura capitalurilor proprii şi împrumutate se
poate spune că acesta poate fi procurat prin două modalităţi:
- crearea capitalurilor proprii;
- îndatorarea .
Capitalurile proprii sunt o sursă de finanţare constituită din suma
aporturilor, a diferenţelor de reevaluare, provizioane reglementate şi profituri. Ele
rămân în permanenţă la dispoziţia întreprinderii constituind şi o garanţie pentru
creditori.
Analiza formării capitalurilor proprii implică o prezentare distinctă a celor
două componente: capitalul social şi respectiv rezerve, rezultate, fonduri proprii.
Constituirea capitalului social reprezintă prima fază de finanţare a unei
întreprinderi (noţiunea de capital social este practic inseparabilă de cuvântul
 societate). Constituirea şi circulaţia capitalului social sunt diferenţiate în funcţie
de forma juridică a societăţilor comerciale.
Cea mai mare parte a întreprinderilor sunt organizate ca societăţi de capital
respectiv ca societăţi în care aportul de capital se realizează prin titluri negociabile
care nu angajază responsabilitatea ofertantului de capital decât pentru suma
subscrisă.
Forma de constituire a capitalului social cea mai utilizată este emisiunea
de acţiuni. Acţiunile sunt titluri de participaţie care conferă deţinătorului calitatea
de coproprietar în limita valorii înscrise pe ele dându-i dreptul de a participa la
distribuirea profiturilor sub formă de dividende, de a vota şi de a participa la
repartizarea activului în situaţia în care societatea dă faliment.
În statutul societăţii sunt prevăzute şi tipul acţiunilor (nominative sau la
purtător) şi valoarea nominală a acestora (care nu poate fi mai mică de 1000 lei).
De regulă această valoare este plătită la înfiinţare şi pentru faptul că ulterior, pe
piaţa financiară se poate stabili un curs mai mare sau mai mic decât acesta.
Întreprinderile pot emite şi acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar fără
drept de vot ce conferă deţinătorului următoarele drepturi: dreptul la un divident
prioritar prelevat asupra beneficiului distribuibil al exerciţiului financiar, înaintea
oricărei distribuiri; drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, cu
excepţia dreptului de a participa şi de a vota în adunările generale ale acţionarilor.
Însă, acestea nu pot depăşi 25 % din capitalul social şi trebuie să aibă aceeaşi
valoare nominală ca şi acţiunile ordinare.

24
Exemplul nr.1.
O societate pe acţiuni are un capital social de 50 mil. u.m., reflectat prin
intermediul următoarelor categorii de acţiuni:
- 30 000 acţiuni din categoria A, cu valoare nominală 1000, cu dividend
prioritar de 30%, fără drept de vot;
- 20 000 acţiuni din categoria B, cu valoare nominală 1000, cu drept de
vot.
Pentru distribuirea de dividende au fost repartizate în ultimii trei ani
următoarele sume:
- anul X-3: 15 mil. u.m.;
Pentru acţiunile din categoria A, s-a decis distribuirea unui dividend egal
cu 30% din capitalul social. Situaţia remunerării acţiunilor este următoarea:
- anul X-3, pentru acţiunile din categoria A:
30000000 x 30 % = 9000000 u.m, rezultând un randament pe
acţiune de 30 %;
pentru acţiunile din categoria B:
15000000 – 9000000 = 6000000 u.m., rezultând un randament pe
acţiune de 30 %;
- anul X-2, pentru acţiunile din categoria A situaţia este aceeaşi, iar
pentru acţiunile din categoria B valoarea dividendelor distribuite vor fi
de 1000000 u.m., randamentul pe acţiune fiind de 5 %;
- anul X-1, dividendele aferente acţinilor din cateogoria B vor fi de
9000000 u.m., rezultând un randament pe acţiune de 45 %.
Se observă că acţiunile din prima categorie conferă deţinătorilor lor
avantajul siguranţei şi al stabilităţii remuneraţiei dar nu permit creşterea
randamentului peste cel prevăzut în privilegiul de dividend.
Exemplul nr. 2
 O societate pe acţiuni are un capital social de 50 mil. u.m., reflectat prin
intermediul următoarelor categorii de acţiuni:
- 15000 acţiuni din categoria A, cu privilegiu de vot;
- 25000 acţiuni din categoria B, cu privilegiu de dividend cumulativ de
200/ acţiune;
- 10000 acţiuni din categoria C, cu privilegiu de dividend de
150/acţiune.
În anii X-3 şi X-2, nu s-au distribuit dividende iar în anul X-1 s-a decis
distribuirea de dividende, fiind afectată suma de 17 milioane u.m.. Situaţia
remunerării acţiunilor este următoarea:
- pentru acţiunile din categoria B: 25000x 200 x 2 = 10 mil. u.m.;
- pentru acţiunile din categoria B (dividende aferente anului X-1), 25000
x 200 = 5 mil. u.m.;
- pentru acţiunile din categoria C: 10000 x 150 = 1,5 mil. u.m.;
- pentru acţiunile din categoria A: 17 – (10+5+1,5) = 0,5 mil. u.m.
În cazul acţiunilor preferenţiale, în raport de modul de distribuire a
dividendelor, acţiunile pot fi cumulative (dividendele neplătite se cumulează şi se
plătesc la o dată ulterioară, când se obţin profituri suficiente), necumulative
(dividendele din anii în care întreprinderea nu a obţinut profit nu se mai plătesc) şi
participative (acţionarii pot să beneficieze, pe lângă dividendele fixe anuale, şi de
o parte suplimentară din profitul rămas după distribuirea dividendelor aferente
acţiunilor ordinare).
25
Indiferent de forma de organizare a întreprinderilor, constituirea capitalului

social se realizează în baza actului constitutiv care poate fi reprezentat de
contractul de societate, de statut sau de un înscris unic ce include şi contractul şi
statutul societăţii. În actul constitutiv este înscris aportul asociaţilor sau
acţionarilor la constituirea capitalului social. Constituirea oricărei forme de
societate implică în mod obligatoriu aporturi în numerar, fiind admise şi aporturile
în natură (acestea se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi
prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare).
Legislaţia prevede că prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau
majorarea capitalului social.
În crearea capitalului social se manifestă două faze respectiv: subscrierea
capitalului şi vărsarea acestuia. Deci, capitalul social se împarte în capital social
subscris nevărsat şi capital social subscris vărsat. Capitalul subscris nevărsat
reflectă partea capitalului pe care proprietarii sau asociaţii s-au angajat să-l pună
la dispoziţia întreprinderii iar capitalul subscris vărsat reprezintă sumele efectiv
depuse de către acţionari (asociaţi) în contul societăţii comerciale precum şi
transferul în patrimoniul acesteia a bunurilor ce constituie aportul în natură al
acţionarilor. La înfiinţarea societăţilor se varsă cel puţin 30% din capitalul
subscris iar restul de 70% se varsă în termen de 12 luni de la îmnatriculare.
Acţiunile ce reprezintă aporturi în natură trebuie acoperite integral. Pentru
procurarea capitalului întreprinderea poate să emită şi certificate de investiţii şi
bonuri de subscripţie.
Constituirea rezervelor, rezultatelor şi a fondurilor proprii are la bază
profitul net sau brut şi se realizează conform procedurii prezentate anterior.
1) Care sunt formele în care pot să se constituie societăţile comerciale şi ce

caracteristici au din punct de vedere al formării capitalului ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Ce sunt acţiunile şi care sunt caracteristicile lor ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Ce sunt acţiunile preferenţiale şi ce drepturi conferă deţinătorilor lor ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Care este actul ce stă la baza constituirii capitalului social ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
26
5) Ce reflectă componentele capitalului social subscris ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Cum se realizează constituirea rezervelor ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3. Majorarea şi reducerea capitalurilor proprii
Capitalul social stabilit în momentul înfiinţării întreprinderii poate fi

modificat ulterior în funcţie de necesităţile şi politica de finanţare fie în sensul
sporirii fie în sensul reducerii (cel mai frecvent însă se înregistrează o sporire a
acestuia).
Majorarea capitalurilor proprii se realizează fie prin sporirea capitalului
social fie prin autofinanţare.
3.1. Sporirea capitalului social
Aceasta reprezintă o decizie financiară, strategică, adoptată de adunarea

generală a acţionarilor sau consiliul de administraţie în cazurile în care se
urmăreşte o dezvoltare a activităţii sau adoptarea unor proiecte noi care vizează o
creştere economică în scopul multiplicării rentabilităţii. Adoptarea unei decizii de
acest gen demonstrează viabilitatea întreprinderii şi are efecte pozitive asupra
terţilor sporind încrederea acestora în întreprindere.
Sporirea capitalului social se poate realiza prin:
a) aporturi noi în nunerar şi/sau în natură ale acţionarilor sau asociaţilor;
b) încorporarea profitului, rezervelor, a primelor legate de capital;
c) conversia datoriilor în capital;
d) absorbţia totală sau parţială a altei societăţi.
a) Aporturile noi în numerar şi/sau în natură ale acţionarilor sau
 asociaţilor determină sporirea capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni sau
prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente.
Creşterile de capital prin aporturi de numerar pot fi analizate ca vânzări de
acţiuni. Acţiunile noi sunt identice cu cele vechi sub aspectul drepturilor pe care le
conferă (dreptul de dividend, dreptul de vot, dreptul de coproprietari). Pentru a
compensa riscul generat de diluarea capitalului investit în cazul unei noi emisiuni,
reglementările legale conferă un drept de preferinţă pentru subscrierea de noi
acţiuni. În acest sens, acţionarii vechi au dreptul să cumpere acţiuni noi la o
valoare egală cu preţul de emisiune, într-un număr proporţional cu numărul de
acţiuni deţinut anterior emisiunii. Orice persoană străină care doreşte să
achiziţioneze titluri din noua emisiune trebuie să-şi procure mai întâi drepturile
preferenţiale de subscriere corespunzător titlurilor dorite şi apoi să achite
întreprinderii emitente preţul de emisiune al acţiunilor respective.
Partea suplimentară de capital obţinută în acest fel este egală cu numărul
de acţiuni emise înmulţit cu preţul de emisiune. Preţul de emisiune trebuie să se
situeze la un nivel mai mic decât cursul vechilor acţiuni pentru a se asigura
succesul operaţiunii de subscriere. În cazul în care preţul de emisiune ar fi mai
mare decât cursul vechilor acţiuni, acţiunile noi nu ar fi atractive deoarece pe piaţă
ar exista acţiuni la un preţ mai mic. În cazul în care cursul acţiunilor este scăzut
27
întreprinderea nu trebuie să procedeze la creşteri de capital prin emisiune de

acţiuni deoarece ar trebui să coboare prea mult preţul de emisiune. Deci, preţul de
emisiune trebuie stabilit între valoarea nominală şi cursul vechi.
Atunci când întreprinderea procedează la majorarea capitalului social prin
emisiunea de acţiuni noi, vechii acţionari au tendinţa de a-şi vinde acţiunile
deţinute, considerând că vor înregistra pierderi de capital. Dacă procesul se
generalizează, sporeşte numărul acţiunilor pe piaţă, fapt ce determină o diminuare
a cursului acestora (ce nu poate fi dimensionată ca amploare până la data
emiterii). Ca urmare, preţul de emisiune trebuie să fie suficient de mic faţă de curs
şi suficient de mare faţă de valoarea nominală. Diferenţa dintre preţul de emisiune
şi valoarea nominală se concretizează în prima de emisiune, care aduce avantaje
financiare pentru întreprindere. În stabilirea preţului de emisiune şi deci a primei
de emisiune trebuie să se ia în considerare o serie de factori cum sunt: fluctuaţiile
cursului vechilor acţiuni; nivelul preţului de emisiune utilizat de societăţi
concurente; caracteristicile economico-financiare ale societăţii de referinţă.
Raportul dintre preţul de emisiune şi cursul vechi trebuie să ţină seama de mai
multe variabile: rata creşterii dividendelor, valoarea absolută a dividendelor pe o
acţiune, raportul curs mediu/ valoarea nominală a acţiunilor vechi precum şi de
suma totală a emisiunii.
Dacă se optează pentru majorarea valorii nominale a vechilor acţiuni se
impune exercitarea votului tuturor acţionarilor şi convingerea lor să aducă noi
capitaluri (această modalitate întâmpină dificultăţi determinate de dispersia
teritorială a vechilor acţionari). Emisiunea de noi acţiuni este o operaţie mai
uşoară decât cea a majorării valorii nominale a vechilor acţiuni, deoarece acţiunile
noi pot fi cumpărate de oricine (dar vechii acţionari au dreptul preferenţial de
subscriere). În acest caz, apare însă dificultatea stabilirii preţului de emisiune,
astfel încât el să nu se apropie prea mult de cursul vechilor acţiuni (acesta este
limita superioară a preţului de emisiune).
Spre exemplu, o societate comercială care are un capital social de
50000000 reflectat prin 50000 acţiuni cu valoarea nominală 1000 poate să opteze
pentru majorarea capitalului social cu suma de 10000000, apelând la una din cele
două modalităţi. Dacă utilizează metoda creşterii valorii nominale a acţiunilor se
determină:
- creşterea valorii nominale a unei acţiuni:
Cs 10000000
VN    200
N 50000
- valoarea nominală a unei acţiuni noi:
VN1  VN 0  VN  1000  200  1200
- mărimea capitalului social după majorare:
Cs1  NxVN1  50000 x1200  60000000
Dacă se optează pentru creşterea numărului de acţiuni se determină:
- numărul de acţiuni noi necesare acoperirii capitalului suplimentar:
100000000
N1   10000
1000
- numărul total al acţiunilor după emisiune:
N t  N 0  N1  50000  10000  60000
- mărimea capitalului social după majorare:
Cs1  N t xVN  60000 x1000  60000000
Emisiunea de acţiuni nu este o tehnică agreeată de vechii acţionari
deoarece în absenţa unui mecanism compensator poate duce la pierderi financiare.
În realitate însă, legiuitorul le acordă dreptul preferenţial de a cumpăra un număr
28
de acţiuni noi proporţional cu numărul de acţiuni vechi deţinute, acest drept

acţionând compensatoriu faţă de scăderea valorii bursiere a acţiunilor.
Dreptul preferenţial se determină ca diferenţă între cursul vechi al
acţiunilor şi noua valoare bursieră dobândită după realizarea emisiunii, astfel:
d S  C0  C1
N 0  C0  N1  PE
C1 
N 0  N1
N  C  N1  PE
d s  C0  0 0
N 0  N1
sau
N1  C0  PE 
ds  ,
N 0  N1
unde:
- ds – dreptul preferenţial de subscriere; C0- cursul acţiunilor vechi;
- N0- numărul acţiunilor vechi; N1- numărul acţiunilor noi;
- PE- preţul de emisiune.
Pentru exemplificare considerăm o societate comercială care are un capital
social de 25000, reflectat prin 2500 acţiuni cu valoare nominală 100, al căror curs
este de 130. Societatea decide sporirea capitalului prin emisiunea de 500 acţiuni la
un preţ de emisiune de 125. Pentru analizarea situaţiei acţionarilor se realizează
următoarele operaţii:
- se determină valoarea bursieră nouă a acţiunilor după emisiune:
VB0  2500 x130  325000
VBt1  VBt 0  N1 xPE  325000  (500 x125)  387500
387500
VB1 / acţ   129,166
3000
Se observă că s-a înregistrat o diminuare a cursului bursier de 130-
129,166=0,833 (aceasta reprezintă teoretic o pierdere pentru vechii acţionari).
Dar, acţionarul vechi este autorizat să achiziţioneze acţiunile noi la preţul de
emisiune în condiţiile dreptului de preferinţă care este egal cu diferenţa
determinată, astfel:
500 x(130  125)
ds   0,833
3000
Un acţionar vechi poate să cumpere o acţiune nouă dacă deţine 5 acţiuni
vechi (500/2500=1/5), la preţul de emisiune:
Pc  129,166  (5 x0,833)  1250  PE
Dacă nu doreşte să cumpere acţiuni noi, capitalul acestuia este mai mic
decât valoarea bursieră existentă înainte de emisiune cu:
C  5 x130  5 x129,166  4,17
Dar, el poate să vândă dreputl prefernţial de subscriere pentru care
primeşte 5x0,833=4,165, dispunând de capitalul iniţial 129,166 +(5x0,833)=130.
Un investitor nou trebuie să plătească pentru obţinerea unei acţiuni noi preţul de
emisiune şi valoarea a 5 drepturi preferenţiale de subscriere:
Pc  125  (5 x0,833)  129,166  VB1 / acţ
Teoretic, dreptul preferenţial de subscriere se vinde împreună cu acţiunea
veche adică este lipit sau ataşat de ea. Practic însă, de la începutul perioadei de
subscriere drepturile preferenţiale de subscriere se detaşază de acţiunile vechi
fiind negociate pe o piaţă separată respectiv piaţa drepturilor de subscriere. În
29
funcţie de cererea şi oferta pentru acţiunile respective, de raportul de subscriere,

situaţia generală de pe piaţa capitalurilor şi tendinţa bursieră, drepturile
preferenţiale de subscriere pot să dobândească o valoare de piaţă diferită de cea
teoretică. În cazul în care vechii acţionari nu-şi exercită dreptul preferenţial de
subscriere în termenul stabilit acţiunile sunt puse în vânzare prin negociere pe
piaţa financiară prin subscripţie publică (legislaţia românească prevede acordarea
unui termen de cel puţin o lună din ziua publicării în monitorul oficial a dreptului
de preferinţă).
În cazul sporirii capitalului social prin aporturi în natură, adunarea
generală a acţionarilor (care a hotărât aceasta) trebuie să numească unul sau mai
mulţă experţi pentru evaluarea acestor aporturi. După realizarea evaluării
adunarea generală poate decide sporirea capitalului social, realizând o descriere a
aporturilor în natură, numele persoanelor ce le efectuează şi numărul acţiunilor ce
se vor emite în schimb. În cazul aporturilor în natură dreptul de preferinţă
încetează. Această modalitate nu are ca efect îmbunătăţirea lichidităţii
întreprinderii ci a raportului capitaluri proprii/datorii.
Acţiunile emise în schimbul aporturilor în numerar sau în natură trebuie
plătite la data subscrierii, în proporţie de cel puţin 30% din valoarea lor nominală
şi, integral, în termen de cel mult 3 ani de la data publicării în Monitorul Oficial a
hotărârii adunării generale.
b) Încorporarea profiturilor, rezervelor şi a primelor de emisiune
Această modalitate este determinată de politica de autofinanţare

promovată de întreprindere. O parte din profitul anual al întreprinderii poate fi
utilizată pentru constituirea şi sporirea rezervelor. Când acestea ating un anumit
nivel întreprinderea poate decide încorporarea lor în capitalul social (cu excepţia
rezervelor legale) emiţând noi acţiuni. Operaţiunea de încorporare a rezervelor nu
determină resurse financiare noi pentru societăţile comerciale deoarece şi până la
încorporarea în capitalul social, agentul economic dispune de sumele respective,
contabilizate la rezerve. Această modalitate se poate realiza fie prin multiplicarea
numărului acţinilor care se distribuie gratuit acţionarilor, fie prin creşterea valorii
nominale a acţiunilor.
În primul caz, fiecare acţionar va dispune după încorporare de mai multe
acţiuni dar profitul se va împărţi în funcţie de numărul acţiunilor. Dacă profitul nu
creşte, se menţine suma totală repartizată ca dividend dar scade randamentul pe
acţiune, iar dacă profitul creşte, sporeşte atât volumul total al dividendelor cât şi
randamentul total al acţiunilor. Practic, acţionarul nu riscă diminuarea profitului
obţinut ci doar repartizarea acestuia pe un număr mai mare de acţiuni.
În schimb oferta suplimentară de acţiuni poate determina scăderea cursului
care se poate stabili astfel:
N C
C1  0 0 ,
N o  N1
unde:
C 1 - cursul acţiunilor după mărirea numărului acestora.
În această situaţie protecţia vechilor acţionari se asigură prin intermediul
unui cupon ce poartă denumirea de drept de atribuire, acesta fiind egal cu
pierderea suportată de acţionar prin emisiunea de noi acţiuni.
Valoarea unui drept de atribuire se determină ca diferenţă între valoarea
bursieră a unei acţiuni înainte şi după emisiune, astfel:
d a  C 0  C1
N1  C0
da 
N 0  N1
30
Pentru exemplificare considerăm următoarele date:

- capitalul social al unei firme este de 30000 u.m.;
- valoarea nominală a acţiunilor este de 100 u.m.;
- cursul acţiunilor este 120 u.m.;
- fondul de rezervă deţinut este de 5000 u.m.;
- societatea decide majorarea capitalului social prin încorporarea unei
părţi din fondul de rezervă de 3000 u.m., emiţând 300 acţiuni.
Structura bilanţieră a capitalurilor proprii ale întreprinderii înainte şi după
încorporare este:
U R
35000 Cs- 30000
FR- 5000
35000
U R
35000 Cs-33000
FR- 2000
35000
Valoarea bursieră a unei acţiuni după emisiune şi situaţia acţionarilor pot fi

determinate astfel:
36000
C1   109,90
3300
Deci se înregistrează o diminuare a valorii bursiere de 120-109,9=10,909.
Aceasta este compensată de dreptul de atribuire, stabilit astfel:
3000 x120
da   10,909 sau
3300
da  C 0  C1  120  109,9  10,909
A doua modalitate nu influenţează preţul acţiunilor de pe piaţa financiară,
modificându-se numai rata dividendului pe acţiune nu şi dividendul ca atare.
Atribuirea de acţiuni nu determină modificarea situaţiei capitalului
acţionarilor; astfel, ceea ce se pierde prin micşorarea valorii bursiere a acţiunilor
se recuperează prin dobândirea de noi acţiuni. În acelaşi timp însă, rămâne
neschimbată speranţa ca pe viitor să crească remuneraţia totală ce va fi obţinută de
acţionari dacă se menţine politica de dividende promovată de întreprindere. Nici
puterea de influenţă a acţionarilor asupra conducerii întreprinderii nu se modifică
în cazul atribuirii de acţiuni deoarece fiecare acţionar primeşte acţiuni noi
proporţional cu numărul de acţiuni vechi pe care le deţinea. În schimb, în cazul în
care cursul acţiunilor înregistrează creşteri acţionarii înregistrează câştiguri nete
datorită numărului sporit de acţiuni de care ei dispun.
Indiferent de tehnica utilizată pentru sporirea capitalului, prin încorporarea
rezervelor şi distribuirea ,,gratuită” de noi acţiuni se înregistrează o consolidare a
încrederii acţionarilor precum şi a partenerilor de contract şi a băncilor în
viabilitatea întreprinderii.
c) Creşterea capitalului prin conversia datoriilor se utilizează în special
atunci când se urmăreşte anularea unor datorii astfel încât trezoreria să nu fie
afectată. Este o modalitate proprie marilor societăţi pe acţiuni care anterior au
contractat împrumuturi obligatare emiţând obligaţiuni convertibile în acţiuni şi ea
presupune transformarea datoriilor pe termen scurt în datorii pe termen mediu şi
lung. Forma cea mai des întâlnită este conversia obligaţiunilor în acţiuni (se poate
realiza şi conversia datoriei privind participarea salariaţilor la profit, converisa
31
datoriilor faţă de furnizori, creditori). Conversia obligaţiunilor în acţiuni

determină o creştere de capital fără fluxuri financiare pozitive. Pe ansamblu,
sursele întreprinderii sunt aceleaşi dar împrumutul obligatar devine capital social.
Cu prilejul emisiunii se stabileşte termenul în care se poate face conversia precum
şi rata de conversie ce va fi utilizată.
Obligaţiunile convertibile sunt remunerate mai slab decât alte tipuri de
obligaţiuni dar sunt preferabile deoarece permit deţinătorilor după convertire să
beneficieze de eventuala creştere economică a societăţii. De asemenea ele sunt
preferabile şi acţiunilor deoarece în cazul în care nu sunt convertite rămân
obligaţiuni ce aduc câştiguri anuale sigure iar achiziţionarea lor se face la un preţ
fixat în prealabil, existând şi un venit minim asigurat. Pentru emitent, obligaţiunile
convertibile prezintă avantajul că au o rată a dobânzii mai scăzută decât la
împrumuturile obligatare clasice. În acelaşi timp, prin conversia datoriilor se
exercită o influenţă pozitivă asupra structurii de finanţare datorită diminuării
ponderii datoriilor
d) Absorbţia totală sau parţială a altei societăţi.
Această modalitate are ca efect sporirea capitalului social cu partea de 
capital social a societăţii absorbite. Fuziunea are ca efect dizolvarea, fără
lichidare, a societăţii care îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a
patrimoniului său către societatea beneficiară, în starea în care se găseşte la data
fuziunii, în schimbul atribuirii de acţiuni sau de părţi sociale ale acestora către
asociaţii societăţii care încetează şi, eventual, a unei sume de bani, care nu poate
depăşi 10% din valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale atribuite.
Fuziunea are loc la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind
majorarea capitalului social al societăţii absorbante. Aceasta dobândeşte drepturile
şi preia obligaţiile societăţii pe care o absoarbe.
Reducerea capitalului social este decisă de adunarea generală a
acţionarilor şi poate fi realizată după 2 luni din ziua în care a fost publicată 
hotărârea în monitorul oficial prin:
- diminuarea numărului de acţiuni sau părţi sociale;
- reducerea valorii nominale a acţiunilor sau părţilor sociale;
- răscumpărarea acţiunilor proprii urmată de anularea lor
În cazul în care reducerea nu este motivată de pierderi (cifra de afaceri
realizată nu justifică mărimea capitalului social), capitalul social poate fi diminuat
şi prin următoarele două modalităţi:
- scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate;
restituirea către acţionari a unei cote părţi din aporturi în mod proporţional cu
reducerea capitalului social, aceasta fiind determinată în mod egal pentru fiecare
acţiune sau parte socială.
1) Care sunt modalităţile de sporire a capitalului social ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
2) Care sunt modalităţile utilizate în cazul aporturilor noi în numerar şi/sau în

natură ale acţionarilor sau asociaţilor ?
……………………………………………………………………………………..
32
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Ce este dreptul de preferinţă şi care este partea suplimentară de capital ce

poate fi obţinută în cazul vânzării de noi acţiuni ?
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
4) Care sunt factorii care influenţează stabilirea preţului de emisiune ?
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
5) Care sunt variabilele care influenţează raportul dintre preţul de emisiune şi

cursul vechi ?
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Cum se determină dreptul preferenţial de subscriere ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
7) Cum se realizează sporirea capitalului social în cazul aporturilor în natură ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
8) Cum se poate realiza sporirea capitalului social în cazul încorporării

rezervelor?
……………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………..
9) Cum se determină dreptul de atribuire ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
10) Ce influenţă are atribuirea de acţiuni asupra situaţiei capitalului acţionarilor şi
a puterii lor de influenţă asupra conducerii întreprinderii ?
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
11) Când se utilizează conversia datoriilor şi care sunt formele ce pot fi utilizate ?
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
33
12) Ce efect are fuziunea ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
13) Cum poate fi realizată reducerea capitalului social ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………..
3.2. Autofinanţarea
Finanţarea activităţii întreprinderii se realizează în mod tradiţional prin

intermediul capitalurilor proprii constituite fie pe baza aporturilor acţionarilor fie
a surplusului monetar obţinut în interiorul întreprinderii care permite utilizarea
autofinanţării.
Autofinanţarea este cel mai răspândit principiu de finanţare şi implică
dezvoltarea întreprinderii cu forţe proprii, prin utilizarea unei părţi din profitul
obţinut în exerciţiul expirat. Problema autofinanţării este larg dezbătută în
literatura de specialitate, precizându-se frecvent că ,,…autofinanţarea constituie,
în general, pivotul finanţării întreprinderilor şi, pentru unele dintre ele, sursa
exclusivă a finanţării în fazele decisive ale dezvoltării”. Prin intermediul
autofinanţării, întreprinderea îşi procură o parte din mijloacele de finanţare, fără să
mai opteze pentru aporturi noi sau pentru îndatorare la terţi. Nivelul autofinanţării
este supus influenţei a doi factori:
- capacitatea de autofinanţare;
- mărimea dividendelor distribuite acţionarilor.
Deci, autofinanţarea reprezintă acea parte din capacitatea de autofinanţare
rămasă disponibilă, după distribuirea dividendelor:
At = CAF – Dd,
unde:
At- autofinanţarea totală;
CAF- capacitatea de autofinanţare;
Dd- dividende distribuite.
Această relaţie se poate utiliza numai în ţările în care participarea
salariaţilor este considerată ca o cheltuială deductibilă fiscal şi nu ca o destinaţie
de realizare a profitului, aşa cum este reglementată în ţara noastră, unde:
A = CAF – (Dd + Psp),
unde:
Psp- participarea salariaţilor la profit.
Capacitatea de autofinanţare (CAF) reflectă potenţialul financiar
degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului financiar,

respectiv sursa internă de finanţare generată de activitatea industrială şi
comercială a acesteia menită să asigure: finanţarea unor nevoi curente, de
exploatare; creşterea fondului de rulment; finanţarea totală sau parţială a noilor
investiţii; rambursarea împrumuturilor contractate; remunerarea capitalurilor
investite. Capacitatea de autofinanţare se determină după deducerea impozitului
34
pe profit şi este rezultatul întregii activităţi desfăşurată de întreprindere, fiind deci

echivalentul unui cash flow potenţial net global.
Calculul capacităţii de autofinanţare se face pornind de la veniturile şi
cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se transforma (imediat sau la
termen) în fluxuri de trezorerie, prin două metode puse în evidenţă de structura
contului de profit şi pierdere: deductivă şi adiţională.
Prin metoda deductivă se porneşte de la excedentul brut de exploatare,
fiind stabilită ca diferenţă între veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile:
CAF = (Venituri încasabile – Venituri din cesiuni) – Chelt. plătibile
= EBE + Alte venituri încasabile fără venituri din cesiuni
- Alte cheltuieli plătibile
sau
CAF = EBE + Alte venituri din exploatare
- Alte cheltuieli pentru exploatare
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare
+ Venituri extraordinare
- Cheltuieli extraordinare
- Impozit pe profit
dar cu următoarele precizări:
- în veniturile financiare nu sunt incluse reluările asupra provizioanelor;
- cheltuielile financiare sunt luate în calcul fără amortizări şi provizioane
financiare calculate;
- din alte venituri din exploatare sunt eliminate veniturile din cesiunea
elementelor de activ, cotele părţi din subvenţii virate asupra rezultatului
exerciţiului;
- alte cheltuieli din exploatare nu cuprind valoarea contabilă netă a
elementelor de activ cedate, amortizările şi provizioanele calculate.
În metoda adiţională, calculul capacităţii de autofinanţare porneşte de la
rezultatul net al exerciţiului, la care se adaugă cheltuielile calculate (amortizări şi
provizioane) neplătibile la o anumită scadenţă şi din care se scad veniturile
calculate (reluări asupra provizioanelor).
CAF = Rezultatul net al exerciţiului
+ Cheltuieli calculate
- Venituri calculate
- Venituri din cesiuni
adică: CAF = Rezultatul net al exerciţiului
+ Amortizări şi provizioane calculate
- Cote părţi din subvenţii pentru investiţii virate asupra rezultatului
exerciţiului
- Reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor
- Venituri din cesiunea elementelor de activ
+ Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate
În esenţă, capacitatea de autofinanţare reprezintă un indicator care exprimă

independenţa financiară a întreprinderii reflectând un flux de disponibilităţi
potenţial sau real. În acelaşi timp, ea este un element ce indică potenţialilor
investitori rezultatele întreprinderii determinate de utilizarea capitalurilor acesteia.
Mărimea sa depinde de rentabilitatea întreprinderii, de politica de investiţii şi de
metodele de amortizare a activelor imobilizate.
Autofinanţarea constituie o sursă internă destinată acoperirii nevoilor de
finanţare a exerciţiului viitor. Pentru întreprindere, autofinanţarea este importantă,
35
oferindu-i acesteia o serie de avantaje: reprezintă o sursă independentă şi stabilă

de finanţare în anumite situaţii nefavorabile pentru întreprindere; conferă
întreprinderii libertatea de acţiune, îngăduindu-i acesteia independenţă de
gestionare faţă de organismele financiare şi de credit; permite frânarea îndatorării
şi, implicit, reducerea cheltuielilor financiare; măsoară randamentul capitalurilor
proprii, respectiv rentabilitatea financiară (autofinanţarea netă/ capitaluri proprii);
reprezintă factorul hotărâtor în deschiderea accesului la piaţa de capital şi în
atragerea capitalului extern. Deşi autofinanţarea pare avantajoasă, nu este indicat
ca întreprinderea să opteze exclusiv pentru acoperirea nevoilor de creştere
economică din surse interne, datorită faptului că şi capitalurile proprii generează
costuri care uneori depăşesc costul capitalurilor împrumutate. În acest sens, se
impune o optimizare a raportului dintre sursele proprii şi sursele împrumutate,
care să permită convergenţa obiectivelor acţionarilor, asociaţilor şi managerilor.
1) Ce este autofinanţarea ?
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
2) Care sunt factorii care influenţează nivelul autofinanţării ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
3) Care sunt metodele de determinare a capacităţii de autofinanţare ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
4) Ce avantaje conferă autofinanţarea ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
5) Ce obiectiv trebuie să urmărească întreprinderea atunci când stabileşte sursele

pe care le utilizează pentru finanţare ?
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
4. Îndatorarea
În cazul în care nevoia globală de finanţare a întreprinderii nu este

acoperită de capitalurile proprii se apelează la alte mijloace cum sunt: credite
36
bancare pe termen scurt, mediu sau lung, credite obligatare, credite furnizor şi alte
datorii din exploatare.
Întreprinderea poate să opteze pentru îndatorarea pe termen mediu şi lung
şi pentru îndatorarea pe termen scurt. De regulă, îndatorarea pe termen mediu şi
lung are drept scop procurarea de capitaluri pentru finanţarea obţinerii de active
imobilizate şi de active circulante ce au caracter de permanenţă pe întreaga durată
a anului iar îndatorarea pe termen scurt urmăreşte finanţarea nevoilor de
exploatare şi în special a nevoilor temporare.
4.1. Îndatorarea pe termen mediu şi lung
Îndatorarea pe termen mediu şi lung se realizează prin intermediul

creditelor bancare pe termen mediu şi lung, a creditului obligatar şi a creditului
Bail (leasing).
Creditele bancare pe termen mediu şi lung se acordă de către băncile
comerciale pentru o perioadă de timp cuprinsă între un an şi cinci ani şi respectiv

peste douăzeci şi cinci de ani pentru achiziţionarea de active fixe, realizarea de
investiţii în echipament de producţie, utilaje, modernizarea şi/sau retehnologizarea
capacităţilor de producţie, a utilijelor, maşinilor, instalaţiilor, clădirilor şi
construcţiilor existene etc, pe baza unor garanţii ferme prezentate de debitori.
Aceste credite joacă un rol important în finanţarea întreprinderilor, fiind destinate
acoperirii cheltuielilor de investiţii în echipament de producţie, construcţii,
operaţiuni de export.
Pentru acordarea creditului întreprinderea trebuie să depună o
documentaţie economică şi financiară complexă care cuprinde cererea de acordare
a creditului, documente juridice de constituire a societăţii (copie a statutului ori a
contractului de societate, copie a Certificatului de înmatriculare la Registrul
Comerţului, copie a certificatului de înregistrare fiscală ş.a.), documente
financiare (ultimul bilanţ contabil- de regulă se solicită pentru ultimii 2-3 ani,
balanţele de verificare pe ultimele trei luni, situaţia patrimoniului şi rezultatele
financiare pentru semestrul anterior, bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în
curs, contul de profit şi pierdere), planul de afaceri (studiul de fezabilitate), lista
bunurilor şi valorilor ce constituie garanţii asiguratorii pentru creditul solicitat,
previziuni pe perioade mai mari ş.a.
Garanţiile asiguratorii acceptate de bănci sunt: gajul asupra unor bunuri,
gaj care poate fi fără deposedare (se poate exercita asupra unor maşini, utilaje şi
alte bunuri materiale de folosinţă îndelungată care nu sunt afectate de creanţe în
favoarea altor persoane fizice şi juridice şi care pot fi valorificate) şi cu
deposedare (are ca obiect titluri de valoare, metale preţioase ş.a.); garanţii bancare
emise de bănci sau instituţii financiare şi de credit din ţară şi din străinătate,
agreate de banca română; depozite în lei sau în valută existente în cont la bancă;
bunurile achiziţionate din credite şi asigurate la societăţile de asigurare; ipoteca
asupra unor bunuri imobile precum şi asupra unor maşini, utilaje şi instalaţii fixate
în spaţii.
Condiţiile creditului, respectiv rata dobânzii, termenul de rambursare,
eventuala perioadă de graţie, penalizări pentru nerespectarea clauzelor
contractuale ş.a., se negociază între bănci şi debitori. Nivelul dobânzii la creditele
bancare este mai ridicat decât cel utilizat de organismele financiare specializate.
Mărimea costului creditului bancar, respectiv rata dobânzii depinde de trei factori:
volumul creditului, rata dobânzii şi timpul de creditare.
Rambursarea creditelor se realizează în conformitate cu situaţia privind
eşalonarea ratelor şi a dobânzilor anual, semestrial, trimestrial sau lunar, prin
37
anuităţi constante sau variabile ori o singură dată, la scadenţa finală, cu sau fără
perioadă de graţie. Pe baza acesteia compartimentul financiar al întreprinderii
determină fluxurile financiare generate de decizia de creditare ce pot fi incluse în
bugetul de venituri şi cheltuieli. Pe parcursul perioadei de angajare a creditului
banca realizează analize periodice asupra întreprinderii şi a obiectivului creditat,
astfel încât să evite riscul de nerambursare în cazul în care se constată deteriorări
ale activităţii economice ale acesteia.
Creditul obligatar presupune emisiunea de obligaţiuni respectiv de titluri
de valoare care conferă deţinătorului dreptul la o dobândă anuală fixă, indiferent
de rezultatele întreprinderii. În dreptul comercial, obligaţiunile sunt ,,titluri
negociabile, constând într-o creanţă pe termen lung asupra unei societăţi, care
conferă titularilor de obligaţiuni drepturi de creanţă egale, ce corespund valorii
nominale a unei obligaţiuni”. Deţinătorul unei obligaţiuni este numit obligatar şi
este un creanţier al întreprinderii.
Întreprinderile emitente trebuie să îndeplinească anumite condiţii legate de
un număr minim de 2-3 ani de existenţă, garanţiile aduse, expunerea ultimelor
bilanţuri aprobate de organele fiscale precum şi de prezentarea publică a descrierii
sale juridice şi financiare.
În ţara noastră, emisiunea de obligaţiuni este reglementată de Legea nr.
31/1990, care prevede pentru societăţile pe acţiuni posibilitatea de a emite
obligaţiuni la purtător sau nominative însă pentru o sumă care să nu depăşească
75% din capitalul vărsat şi existent potrivit ultimului bilanţ contabil aprobat.
În cazul în care întreprinderea realizează o emisiune de obligaţiuni prin
ofertă publică se impune publicarea unui prospect de emisiune din care să rezulte
domeniul de activitate al emitentului, structura acţionariatului, mărimea
capitalului social şi a rezervelor, situaţia patrimoniului social conform ultimului
bilanţ contabil aprobat, suma totală a obligaţiunilor care au fost emise anterior şi a
celor care urmează să fie emise, modul de rambursare, valoarea nominală a
obligaţiunilor, dobânda lor ş.a. Dacă se realizează un plasament privat, întreaga
emisiune este plasată unui număr maxim de 35 de investitori, fără să se mai
impună publicarea prospectului de emisiune, deoarece investitorii beneficiază de
toate informaţiile de la emitent.
Obligaţiunile sunt caracterizate de o serie de elemente tehnice, respectiv:
 valoarea nominală, ce reflectă suma împrumutată pe care emitentul se
obligă să o achite la scadenţă şi care stă la baza determinării dobânzii;
 preţul de emisiune, adică suma plătită de cel care subscrie la
achiziţionarea de obligaţiuni (el poate fi egal cu valoarea nominală, caz
în care se înregistrează o emisiune ,,la paritate”, mai mic decât
valoarea nominală, înregistrându-se o emisiune cu ,,discount”, sau mai
mare decât valoarea nominală, fiind vorba despre o emisiune ,,cu
primă”);
 termenul de rambursare, reprezentat de perioada de timp cuprinsă între
momentul subscrierii şi cel al răscumpărării;
 rata nominală a dobânzii ce reflectă procentul care, aplicat asupra
valorii nominale a obligaţiunii determină mărimea cuponului (a
dobânzii obţinute de obligatar);
 costul rambursării sau preţul de rambursare;
 modalităţile de rambursare ş.a.
Ca urmare a variaţiei cursului obligaţiunilor la bursă şi a ratei dobânzii pe
piaţa financiară, rentabilitatea pentru investitori şi costul pentru întreprinderile
emitente sunt aleatorii. Incertitudinea şi riscurile pentru veniturile viitoare au
determinat apariţia unei multitudini de tipuri de obligaţiuni cu caracteristici
38
diferite, tinzând spre reducerea, cât mai mult posibil a riscurilor. Împrumuturile
obligatare pot fi grupate astfel: de tip clasic; grupate; cu fond de amortizare; cu
fond de răscumpărare; cu bon de subscriere; participative; răscumpărabile;
indexate; perpetue, convertibile ş.a.
Împrumutul obligatar de tip clasic este caracterizat de o serie de elemente
cum sunt: numele emitentului, suma totală a împrumutului, numărul de titluri,
valoarea nominală şi data subscrierii, preţul de emisiune, valoarea de rambursare,
rata dobânzii, modul de calcul al remuneraţiei, condiţii de amortizare şi
răscumpărare.
Rambursarea obligaţiunilor se realizează în conformitate cu scadenţele
înscrise în contract: prin anuităţi constante, prin serii egale, prin amortizare unică
la sfârşitul duratei împrumutului sau prin cupon unic.
În primul caz, amortizarea se poate face la valoarea nominală sau la primă
de rambursare. Întreprinderea rambursează în fiecare an o sumă constantă, 
reprezentând amortismente plus dobânzi, în vederea stingerii treptate a datoriei. În
timp, în structura vărsămintelor anuale partea reprezentând capitalul rambursat
creşte în fiecare an iar partea reprezentând dobânda scade. Valoarea anuităţii se
determină astfel:
d
Sa  C ,
1  (1  d )  t
unde:
Sa- anuitatea de rambursat (amortismentul anual plus dobânda);
C- valoarea capitalului împrumutat prin emisiunea de obligaţiuni;
d-rata dobânzii; t- durata în ani a împrumutului obligatar.
- valoarea împrumutului obligatar este de 500 000 u.m.; rata dobânzii
10%; valoarea nominală a obligaţiunilor emise- 250 u.m;
- perioada de contractare a împrumutului- 5 ani.
Determinarea obligaţiilor anuale de plată ale întreprinderii se realizează
astfel:
0,1
S a  500.000 x  131.898,750
1  (1  0,1) 5
Dar, suma anuală de rambursat este formată din amortismentul anual (a) şi
dobânda (D), astfel:
Sa  a  D
Deci, partea de capital rambursată în primul an este:
a1  S a - D  131 898 ,75 - 50000  81 898,75
Numărul obligaţiunilor rambursate în primul an este stabilit prin raportarea
acestei sume la valoarea nominală; acesta va fi utilizat pentru determinarea
obligaţiunilor rambursate în ceilalţi ani deoarece numărul acestora creşte în
progresie geometrică cu raţia 1+d, astfel:
S a1  S a 2
a1  D1  a 2  D2
o r1 xVN  D1  or 2 xVN  D2
o r1 xVN  Cxd  or 2 xVN  (C  or1 xVN ) xd
o r1 xVN  Cxd  or 2 xVN  Cxd  or1 xVNxd
 o r 2  or1 (1  d )
Deci:
39
a1 81898,750
or 1    327,595  328
VN 2500
or 2  or 1 ( 1  d)  327,595x1,1  360,3545  360
or 3  or 2 (1  d )  360,3545x1,1  396,38995  396
or 4  or 3 (1  d )  396,38995x1.1  436,02894  436
or 5  or 4 (1  d )  436,02894x1,1  479,63183  480
5
o
i 1
ri  N to  2000
Datele determinate anterior precum şi sumele anuale de plată pot fi

reflectate în tabloul rambursării împrumutului obligatar (tabelul 2.1):
Tabelul 2.1
Tabloul rambursării împrumutului obligatar (anuităţi constante)
Nr. Nr. Amortisment Dobânda Anuitate Capital rămas

obligaţiuni anuală de rambursat
rambursate
anual
1 328 82000 50000 132000 418000
2 360 90000 41800 131800 328000
3 396 99000 32800 131800 229000
4 436 109000 22900 131900 120000
5 480 120000 12000 132000 0
În cazul în care rambursarea se efectuează la primă de rambursare valoarea
anuităţilor se determină în mod similar, dar suma anuală de plată se majorează cu
valoarea primei de rambursare. Prima de rambursare se determină ca diferenţă
între preţul de rambursare şi valoarea nominală.
Considerăm următoarele date:
- valoarea capitalului împrumutat este de 200000; rata dobânzii 10%; 
- valoarea nominală a obligaţiunilor emise- 250;
- preţul de rambursare- 255;
- perioada de contractare a împrumutului- 5 ani.
Determinarea sumelor anuale de plată şi reflectarea acestora în tabloul de
amortizare a împrumutului obligatar (tabelul 2.2) se realizează astfel:
0,1
S a  200.000 x  52759,5
1  (1  0,1) 5
a1  S a - D  52759,5 - 20 000  32759,5
a1 32759,5
or 1    131,038  131
VN 250
or 2  or 1 ( 1  d)  131,038 x1,1  144,1418  144
or 3  or 2 (1  d )  144,1418 x1,1  158,55598  159
or 4  or 3 (1  d )  158,55598 x1.1  174,41157  174
40
or 5  or 4 (1  d )  174,41157 x1,1  191,85272  192

5
o
i 1
ri  N to  800
Tabelul 2.2.
Tablul rambursării împrumutului obligatar (anuităţi constante, primă de
rambursare)
Nr. oblig.
Nr. rambursa Amortis- Dobânda Prima Anuitate Capital
ani te anual ment anuală ramb. rămas de
rambursat
1 131 32750 20000 655 53405 167250
2 144 36000 16725 720 53445 131250
3 159 39750 13125 795 53670 91500
4 174 43500 9150 870 53520 48000
5 192 48000 4800 960 53760 0
Amortizarea prin serii egale presupune rambursarea unui număr egal de

obligaţiuni în fiecare an. De această dată capitalul rambursat este egal în fiecare 
an iar suma dobânzii scade de la un an la altul. Şi în acest caz rambursarea se face
la valoare nominală sau la primă de rambursare. Anuitatea se calculează la fel,
fiind diferiţi doar cei doi termeni (VN sau PR) din prima parte a relaţiei (cu
excepţia primului an, când dobânda se calculează prin aplicarea ratei dobânzii la
capitalul împrumutat), astfel:
N
S a  to xVN  (or xVNxd ) ,
t
N to
S  xPR  (or xVNxd )
a t
unde: Nto- numărul de obligaţiuni emise; VN- valoarea nominală;
or- numărul de obligaţiuni rămase de rambursat;
PR- preţ de rambursare;
t-perioada de contractare.
Considerând un împrumut obligatar în valoare de 150000 contractat prin

emisiunea a 600 de obligaţiuni (valoare nominală 250) la o rată a dobânzii de 15%
pentru o perioadă de 5 ani se poate poate întocmi tabloul rambursării
împrumutului obligatar prin serii egale la valoare nominală (tabelul 2.3.), astfel:
Tabelul 2.3.
Tabloul rambursării împrumutului obligatar prin serii egale (valoare nominală)
Nr. Nr. obligaţiuni Amortisment Dobânda Anuitate Capital rămas
ani rambursate anuală de rambursat
anual
1 120 30000 22500 52500 120000
2 120 30000 18000 48000 90000
3 120 30000 13500 43500 60000
4 120 30000 9000 39000 30000
5 120 30000 4500 34500 0
41
În cazul în care rambursarea împrumutului obligatar se face la primă de

rambursare în determinarea anuităţilor se ia în calcul şi prima de rambursare
corespunzătoare obligaţiunilor rambursate.
De exemplu, dacă se contractează un împrumut în valoare de 250000prin
emisiunea unor obligaţiuni în valoare nominală de 250 la o rată a dobânzii de 16%
pentru 5 ani, iar rambursarea se face la un preţ de rambursare de 255, tabloul
rambursării împrumutului obligatar este (tabelul 2.4.):
Tabelul 2..
Tabloul rambursării împrumutului obligatar prin serii egale (primă de
rambursare)
Nr. Nr. obligaţiuni Amortis Dobânda Anuitate Capital rămas

ani rambursate ment anuală de rambursat
anual
1 200 51000 40000 91000 200000
2 200 51000 32000 83000 150000
3 200 51000 24000 75000 100000
4 200 51000 16000 67000 50000
5 200 51000 8000 59000 0
Amortizarea unică se realizează în condiţiile plăţii anuale a dobânzilor.
Emitentul rambursează în totalitate împrumutul la scadenţă dar la sfârşitul fiecărui 
an se plătesc dobânzi asupra volumului total al împrumutului. De obicei, se
constituie şi un fond de rambursare (sinking found) prin plasarea unei sume
suficiente pentru constituirea unui capital egal cu suma ce trebuie rambursată la
scadenţă.
Pentru exemplificare, considerăm un împrumut obligatar ordinar ce are
următoarele caracteristici: valoarea capitalului împrumutat: 50 mil. u.m., rata
dobânyii- 20 %, valoarea nominală a unei obligaţiuni- 25000 u.m.; durata pentru
care a fost contractat împrumutul- 5 ani. Rambursarea se face la paritate, integral
la scadenţă. Tabloul rambursării împrumutului obligatar este (tabelul 2.5):
Tabelul 2.5.
Tabloul rambursării împrumutului obligatar prin amortizare unică
An Nr. obligaţiuni Amortisment Dobândă Anuitate Capital
rambursate anuală rămas de
rambursat
1 0 0 10 10 50
2 0 0 10 10 50
3 0 0 10 10 50
4 0 0 10 10 50
5 2000 50 10 60 0
Rambursarea împrumuturilor se poate face şi anticipat în cazul în care

acest lucru a fost precizat cu prilejul emisiunii. În funcţie de evoluţia ratei 
dobânzii pe piaţa financiară, emitentul poate să răscumpere anticipat obligaţiunile
emise şi plasate în cazul în care valoarea bursieră este mai mică decât valoarea de
rambursat. Dar, numărul de obligaţiuni răscumpărate nu poate fi mai mult de
jumătate din numărul obligaţiunilor amortizabile într-un an.
Rambursarea prin cupon unic presupune capitalizarea dobânzilor şi plata
lor odată cu împrumutul, la scadenţă.
În ţara noastră, obligaţiunile se rambursează la scadenţă. Legislaţia
prevede şi posibilitatea ca obligaţiunile să poată fi răscumpărate înainte de
scadenţă prin tragere la sorţi, la o sumă superioară valorii lor nominale stabilită de
întreprindere şi anunţată cu cel puţin 15 zile înainte de data tragerii la sorţi.
42
Împrumuturile obligatare grupate sau colective se contractează de

întreprinderile mici şi mijlocii prin intermediul unor instituţii financiare
specializate. Mai multe întreprinderi mici, de acelaşi profil constituie un grup de
întreprinderi care intervine pe piaţa financiară, lansând împrumuturi obligatare
grupate sau colective care sunt repartizate apoi întreprinderilor din interiorul
grupului. De regulă, acestea se contractează pe o perioadă îndelungată şi cu o
franşiză de amortisment (scutire de rambursare). Plata anuităţilor este asigurată de
grup după ce fiecare întreprindere şi-a vărsat cota anuală.
Obligaţiunile cu fond de amortizare implică faptul că emitentul trebuie să
aloce annual o cotă parte din profituri pentru a forma un fond de amortizare, care
să-i permită rambursarea totală sau parţială a emsiunii de obligaţiuni înainte de
scadenţă.
Obligaţiunile cu fond de răscumpărare se diferenţiază de cele cu fond de
amortizare prin faptul că prin fondul de răscumpărare se amortizează o parte mai
mică din volumul emisiunii decât prin fondul de amortizare, întrucât clauza de
fond de răscumpărare are mai puţine dispoziţii obligatorii.
Obligaţiunile cu bon de subscriere (Warrants) sunt titluri cu dobândă fixă
şi care sunt însoţite de un bon care dă dreptul de a subscrie ulterior, la un termen şi
preţ determinate, obligaţiuni de aceeaşi natură cu cele de origine. Dobânda este
mai mică decât rata dobânzii de pe piaţa financiară datorită dreptului de a subscrie
şi alte obligaţiuni. Bonurile pot avea o circulaţie liberă şi separată de obligaţiunile
cărora le-au fost ataşate iniţial, ele fiind cotate separat la bursă. Pentru deţinători
ele oferă avantajul de a putea subscrie în viitor la un împrumut cu condiţii bune, în
cazul scăderii ratei dobânzii pe piaţa financiară. Pentru emitent, avantajul constă
în posibilitatea de a beneficia de un împrumut cu dobândă mai mică (acesta pierde
însă posibilitatea de a mai beneficia de eventualitatea scăderii ratei dobânzii pe
piaţa financiară).
Obligaţiunile participative reprezintă o variantă a celor indexate, o
îmbinare între acţiuni şi obligaţiuni clasice. Ele au o dobândă fixă, care se
majorează cu o dobândă suplimentară în funcţie de rezultatele financiare ale
întreprinderii şi o primă de rambursare minimă. Pentru întreprinderea emitentă
prezintă avantajul că nu acordă o remuneraţie mai mare decât în măsura în care
rezultatele financiare îi permit.
Obligaţiunile indexate sau obligaţiunile cu venit variabil sunt obligaţiunile
la care dobânda sau preţul de rambursare sau ambele elemente variază în funcţie
de un indice fixat încă de la emisiunea lor. Pentru subscriitor prezintă avantajul că
oferă posibilitatea apărării contra efectelor creşterii preţurilor prin menţinerea
puterii de cumpărare a obligaţiunilor. Corespunzător, emitentul îşi asumă riscul
unei creşteri de preţuri, compensaţia fiind suportată de el (acesta trebuie să
urmărească în permanenţă ratele financiare pentru a le menţine în limite
raţionale).
Obligaţiunile răscumpărabile se caracterizează prin faptul că permit
părţilor ieşirea din contract înainte de scadenţă la anumite termene prestabilite.
Acest lucru duce însă la ,,penalizarea părţii” care optează pentru ieşire astfel: dacă
emitentul doreşte să ramburseze împrumutul mai devreme va trebui să suporte şi o
primă de rambursare iar dacă subscriitorul este cel care ia iniţiativa ieşirii din
contract atunci el primeşte ultimul venit diminuat.
Obligaţiunile perpetue sau cu durată nedeterminată se emit de
întreprinderi din sectorul public sau de bănci. Ele reprezintă plasamente sigure şi
bine remunerate, astfel că investitorii nu sunt interesaţi în rambursarea
obligaţiunilor.
43
Obligaţiunile convertibile sunt caracterizate prin faptul că pot fi scimbate

în schimbul acţiunilor societăţilor emitente.
Finanţarea prin obligaţiuni comportă atât avantaje cât şi dezavantaje.
Astfel dintre avantajele utilizării acestei modalităţi menţionăm: determină
mobilizarea unor resurse importante de finanţare; permite evitarea băncilor şi a
cheltuielilor bancare în procurarea resurselor necesare; se obţine un profit mai
mare pentru reinvestire decât în cazul finanţării prin emisiune de acţiuni; oferă
posibilitatea rambursării anticipate în funcţie de evoluţia ratei dobânzii; nu
modifică structura acţionariatului; nu conferă creanţierilor întreprinderii drepturi
în adoptarea deciziilor. În acelaşi timp însă, emisiunea de obligaţiuni prezintă şi
dezavantaje, astfel: implică efectuarea unor cheltuieli financiare, indiferent de
rezultatele înregistrate de societate; determină diminuarea lichidităţilor
întreprinderii emitente ca urmare a obligativităţii rambursării împrumutului; există
riscul ca operaţiunea de subscriere să nu aibă succes.
Leasingul sau creditul contract de închiriere reprezintă o metodă de
 finanţare care, în esenţă, se poate asimila împrumutului, fiind utilizat de agenţii
economici care nu pot să obţină credite de la bănci sau nu doresc să-şi greveze
bunurile mobile sau imobile prin instituirea unor gajuri sau a unor ipoteci.
El poate fi definit ca o tehnică contractuală prin care o societate de leasing
(locator) cumpără, la cererea unui client (locatar) bunuri de natura imobilizărilor,
în vederea închirirerii acestora clientului respectiv pentru o perioadă de timp
determinată şi în schimbul achitării unei redevenţe, care conţine promisiunea de
vânzare la încheierea locaţiei în funcţie de valoarea reziduală.
Întreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investiţii ce se dobândesc nu
are calitatea de proprietar ci de uzufructier, chiriaş în acest contract. Deci, din
punct de vedere contabil, debitorul nu are calitatea de proprietar, bunul neapărînd
în activul său bilanţier. Însă, angajamentele de leasing figurează obligatoriu în
datorii extrabilanţiere. Plăţile efectuate de debitor acoperă atât amortizarea
împrumutului cât şi costul acestuia respectiv remunerarea normală a capitalului
adus de societatea de leasing (dobânda, comisionul şi o primă de risc).
Analizate din punct de vedere economic, angajamentele ce rezultă din
creditul-bail fac parte din datoriile pe termen mijlociu sau lung. Privit din punct de
vedere financiar, deşi este un contract oneros, leasingul prezintă avantaje faţă de
creditul obişnuit respectiv: flexibilitate în utilizare, posibilitatea acoperirii
integrale a necesarului de capital, avantaje fiscale (plăţile efectuate sunt
deductibile la impozitul pe profit datorat statului). Întreprinderea îşi alege bunul
pe care doreşte să-l utilizeze, adresează comanda producătorului prin intermediul
societăţii de leasing iar contractul intră în vigoare la data livrării bunului către
utilizator. La expirarea termenului contractual există trei posibilităţi: bunul se
înapoiază proprietarului; bunul se cumpără la o valoare reziduală sau se
prelungeşte creditul-contract de închiriere.
În practică se întâlnesc mai multe forme de leasing. Astfel, după natura
bunului contractat, se înregistrează: leasingul mobiliar, ce vizează închirierea de
echipament, utilaje ş.a. care au fost cumpărate de societatea de leasing în scopul
închirierii; leasingul imobiliar ce vizează clădiri, instalaţii ş.a. închiriate pentru
perioade lungi care merg până la 10-25 de ani.
După natura contractului se disting trei forme de leasing, respectiv: leasing
financiar, leasing operaţional şi vânzare cu lease-back.
Leasingul financiar se bazează pe respectarea a cel puţin unuia dintre
principiile următoare: închirierea se realizează pe o perioadă mare de timp,
transferul proprietăţii realizându-se la sfârşitul acestei perioade; operaţia se
încheie pe o perioadă mai mare sau egală cu 75 % din durata de viaţă a activului
44
vizat; valoarea actualizată a chiriilor plătite pe parcursul perioadei de închirirere

este mai mare sau egală cu 90% din valoarea ce ar trebui plătită de locatar pentru
procurarea bunului prin alte modalităţi; riscurile şi beneficiile aferente dreptului
de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de
leasing; locatarul poate opta pentru achiziţionarea bunului, preţul de cumpărare
reprezentând cel mult 50% din valoarea de intrare sau de piaţă pe care acesta o are
la data la care este exprimată opţiunea.
Leasingul operaţional este considerat ca fiind acea operaţie care nu
îndeplineşte nici una dintre condiţiile leasingului financiar. El implică o perioadă
de închiriere mai mică decât durata de funcţionare a bunului închiriat, la sfârşitul
acesteia părţile putând opta fie pentru prelungirea duratei de închiriere prin
încheierea unui contract nou fie pentru încetarea contractului şi returnarea bunului
locatorului. Această modalitate implică şi întreţinerea bunurilor, costurile acesteia
fiind incluse fie în chirie fie în contracte separate. O altă caracteristică a acestei
modalităţi este reprezentată de faptul că nu există o relaţie directă între preţul la
care a fost achiziţionat bunul şi chiria plătită, deoarece locatorul consideră că va
acoperi costul bunului prin închirieri succesive mai multor utilizatori.
Vânzarea cu lease-back sau ,,cesiunea-bail” reprezintă o tehnică prin care
societatea de leasing transferă debitorului proprietatea unui bun în scopul
răscumpărării progresive ulterioare (practic este un mijloc prin care utilizatorul îşi
procură un credit garantat printr-un imobil asupra căruia la origine este
proprietar). O întreprindere ce deţine terenuri, construcţii sau echipamente vinde
proprietatea asupra acestora unei instituţii financiare, societăţi de leasing sau chiar
unui investitor individual încheind în acelaşi timp un contract prin care preia
înapoi în locaţie proprietăţile pentru o perioadă determinată şi în condiţii
precizate. Deci, lease- back-ul este o formă particulară în care finanţatorul
transmite lucrul spre folosinţă fostului proprietar.
În ţara noastră, leasingul este reglementat de legislaţia în vigoare, fiind
definit ca ,,operaţia prin care o parte, denumită locator/ finanţator, transmite
pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui
proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra
unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing
locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a
cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing, ori de a înceta raporturile
contractuale”. Utilizatorul poate să cumpere bunul înainte de sfârşitul perioadei de
leasing în cazul în care îşi achită toate obligaţiile asumate prin contract şi a
convenit acest lucru cu cealaltă parte de la început.
Această modalitate de finanţare prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.
Astfel, dintre avantaje se pot menţiona:
- creditul-bail este o operaţiune care nu modifică structura financiară a
întreprinderii ci numai angajamentele de plată anuale, capitalul propriu
rămânând deci neangajat legal, fapt ce creează întreprinderii
posibilitatea contractării unor împrumuturi bancare;
- realizarea unui contract este mai simplă decât cel determinat de un
credit obişnuit; permite accelerarea dezvoltării fără să afecteze
autonomia financiară prezentă a întreprinderii;
- locatorul sau proprietarul pot oferi locatarului servicii legate de
instalarea şi punerea în funcţiune a obiectului de leasing;
- bunurile proprii creditabile ale locatarului rămân neafectate de garanţii
întrucât obiectul leasingului va constitui garanţia faţă de locator;
- chiriile plătite diminuează baza impozabilă.
Dezavantajele acestei modalităţi de finanţare sunt:
45
- afectează autofinanţarea viitoare datorită obligaţiilor periodice de

plată;
- costul de finanţare este mai ridicat fapt ce impune obţinerea unei
rentabilităţi cel puţin acoperitoare;
- bunul nu aparţine întreprinderii utilizatoare şi ca urmare nu constituie
obiect al calculării amortizărilor corespunzătoare, ceea ce înseamnă că
aceasta nu va beneficia de economia de impozit pe profit
corespunzător deducerii cheltuielilor de amortizare.
1) Care sunt modalităţile de procurare a resurselor necesare finanţării pe termen

mediu şi lung ?
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
2) Care sunt necesităţile finanţate prin credite bancare pe termen mediu şi lung ?
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
3) Ce cuprinde documentaţia ce trebuie depusă la bancă pentru acordarea

creditelor solicitate de întreprinderi ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Ce garanţii solicită şi acceptă băncile ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
5) Care sunt factorii care influenţează costul creditului bancar ?

……………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
6) Cum poate fi efectuată rambursarea împrumuturilor bancare ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
7) Ce sunt obligaţiunile ?
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
8) Care sunt elementele tehnice ale obligaţiunilor ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
46
9) Cum pot fi grupate împrumuturile bancare ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
10) Cum pot fi rambursate împrumuturile obligatare clasice?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
11) Cum se determină anuităţile în cazul rambursării prin serii egale ?
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
12) Ce presupun amortizarea la scadenţă şi prin cupon unic ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
13) Care sunt avantajele şi dezavantajele finanţării prin obligaţiuni ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
…………………………………………………………………………………….
14) Cum poate fi definit leasingul ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
15) Ce calitate au utilizatorii în cadrul contractului de leasing ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
16) Care sunt principiile leasingului financiar ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
17) Ce este leasingul operaţional ?
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
18) Ce este vânzarea cu lease-back ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
19) Cum este definit leasingul în ţara noastră ?
47
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
20) Care sunt avantajele şi dezavantajele finanţării prin leasig ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
4.2. Îndatorarea pe termen scurt
Îndatorarea pe termen scurt este modalitatea de finanţare prin care se

acoperă nevoile temporare de capital ale întreprinderii. Practic, se contractează
datorii cu scadenţă de până la un an pentru operaţiuni a căror desfăşurare
constituie ciclul curent al exploatării. Prin intermediul acestei modalităţi se
finanţează în primul rând partea din nevoia de fond de rulment neacoperită cu
capitaluri permanente. Deci, finanţarea pe termen scurt vizează activele de
exploatare al căror cuantum este funcţie de extinderea sau restrângerea activităţii
de la o perioadă la alta.
În anumite cazuri se poate opta pentru această modalitate şi pentru
finanţarea investiţilor întreprinderii până la constituirea capitalurilor necesare
realizării acestora din surse proprii. Ca urmare, decizia de finanţare pe termen
scurt nu trebuie să urmărească numai acoperirea financiară a necesităţilor curente,
ci ea trebuie să fie şi elastică, să permită adaptarea la nevoile concrete ale
diferitelor perioade astfel încât resursele financiare să poată fi majorate sau
diminuate corespunzător.
Această formă implică utilizarea următoarelor instrumente: credite bancare
pe termen scurt şi credite specifice pe termen scurt.
Întreprinderile care desfăşoară o activitate rentabilă pot să opteze pentru
utilizarea creditelor bancare pe termen scurt atunci când doresc să-şi extindă
activitatea decât să realizeze acest lucru doar în momentul în care îşi constituie
fonduri proprii prin capitalizarea profiturilor. Aceste credite pot fi contractate la
instituţiile bancare pentru perioade mai mici de un an, pe baza unor garanţii ferme.
Creditele bancare pe termen scurt sunt diferenţiate prin obiect,
modalitate de acordare, garantare, restituire, durată şi cost, utilizându-se

următoarele categorii: credite de trezorerie; credite globale de exploatare; credite
de scont; credite pentru stocuri cu destinaţie specială; credite pe stocuri; credite
pentru nevoi temporare; liniile de credite; credite pe descoperit de cont; credite
pentru export;facilităţi de cont.
Creditele de trezorerie se contractează în scopul asigurării echilibrului de
trezorerie, fără să aibă un obiect nominalizat, prin contul curent. Acestea se acordă
pe baza situaţiei de trezorerie care se întocmeşte în funcţie de datele contabile din
trimestrul anterior, programele de activitate şi de desfacere precum şi alte
documente din care să reiese diferenţa între stocurile şi cheltuielile de efectuat ale
întreprinderii pe de o parte şi sumele de încasat şi creditele acordate anterior pe de
altă parte.
Credite globale de exploatare se acordă pentru nevoi de exploatare ale
întreprinderii reprezentate de aprovizionări cu materii prime şi materiale, mijloace
48
fixe, subansamble, piese de schimb, energie, cobustibili, cheltuieli cu salariile şi

asimilatele acestora, impozite, taxe şi alte cheltuieli aferente perioadei curente,
necesare realizării şi finisării producţiei de mărfuri, executării de lucrări sau
prestării de servicii, care au consum şi desfacere asigurată prin contracte şi
comenzi ferme de livrare la intern sau export. Ele se acordă prin conturi separate
de împrumut pentru o perioadă de 180 de zile sau 365 de zile, cu excepţia
creditelor pentru produse cu ciclu lung de producţie.
Creditele de scont (pe bază de creanţe comerciale) se acordă prin scontarea
la băncile comerciale a efectelor comerciale ale întreprinderii înainte de scadenţă
în schimbul unei taxe de scont. Aceasta are o valoare egală cu dobânda până la
scadenţă plus comisionul băncii. Creditul de scont este rambursat ca urmare a
derulării unei operaţii comerciale din care banca îşi va recupera sumele acordate.
Efectele scontate nu mai apar în bilanţul întreprinderii în activ- ca efect de încasat
ci sunt înscrise, până la scadenţă în angajamente în afara bilanţului. Dar,
beneficiarul creditului este răspunzător pentru rambursarea acestuia (în situaţia
neonorării plăţii în ziua fixată el trebuie să restituie creditul).
Creditele pentru stocuri cu destinaţie specială se acordă în special
întreprinderilor care prelucrează materii prime agricole şi care trebuie să-şi
formeze stocuri ce se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru (fără a se
depăşi 12 luni de la constituire), dar pentru care există contracte şi comenzi ferme.
Ele se acordă prin conturi separate de împrumut, pe baza solicitărilor şi a
situaţiilor de trezorerie trimestriale. Din acestea, întreprinderile pot să efectueze
plăţi în funcţie de realizarea aprovizionărilor. Rambursarea creditelor de acest gen
se stabileşte în momentul contractării în raport de previziunile privind
valorificarea stocurilor.
Creditele pe stocuri sunt credite pe termen scurt garantate cu anumite
stocuri de mărfuri ce sunt depozitate în locuri speciale (acestea sunt gestionate de
societăţi private). Dovada existenţei mărfurilor în depozitul respectiv este
reprezentată de recipisa warrant (de fapt este un titlu de credit şi, în acelaşi timp
un titlu de proprietate asupra mărfurilor) ce poate fi scontată la bănci pentru
obţinerea unui credit pe termen scurt.
Creditele pentru nevoi temporare sunt acordate întreprinderilor pentru
cauze neprevăzute cum sunt primirea în avans unor materii prime, întreruperea
producţiei, dificultăţi în expedierea produselor finite, formarea unor stocuri în
vederea participării la diverse târguri sau expoziţii ş.a. Cererea de credite depusă
de agenţii economici trebuie să precizeze cauzele care au determinat această
situaţie precum şi termenele la care se vor elimina şi deci rambursa creditele.
Aceste credite se acordă pe o perioadă de până la 360 de zile prin conturi separate
de împrumut.
Liniile de credite se acordă prin construi separate de împrumut, pe
perioade de 180 sau 360 de zile, cu posibilitatea prelungirii valabilităţii pe noi
perioade, chiar dacă se depăşesc 12 luni de la acordarea primului credit. Băncile
împrumută întreprinderii sume utilizabile în mod fracţionat, în funcţie de nevoile
acesteia, în limita unui nivel global de credit, dar cu condiţia ca soldul zilnic al
angajamentelor să nu fie mai mare decât volumul liniei de credite aprobat. Liniile
de credite pot fi utilizate pentru acoperirea financiară a activităţii curente de
aprovizionare, producţie, desfacere, prestări servicii etc.
Credite pe descoperit de cont (overdraft) se acordă de către bănci pe
perioade de timp foarte scurte (nu mai mult de 7 zile calendaristice), pentru
achitarea unor obligaţii urgente determinate de aprovizionări cu materii prime,
materiale, combustibili, energie, manoperă şi alte obligaţii curente.
49
Credite pentru export se acordă pentru finanţarea necesităţilor curente ale

cheltuielilor determinate de activitatea de export, pentru o perioadă de 12 luni şi
într-un volum ce nu depăşeşte 80% din valoarea contractelor de aprovizionare,
numai după prezentarea comunicării de la o societate bancară din ţară sau din
străinătate, agreată de bancă, privind deschiderea unui acreditiv de export
irevocabil în favoarea beneficiarului de credit, sau a altor forme de plată garantate
bancar.
Facilităţile de cont se acordă pentru o perioadă de timp foarte scurtă
(maxim 30 de zile) pentru acoperirea unor necesităţi urgente de trezorerie dar cu
precizarea că încasările care vor servi la restituirea împrumutului trebuie să fie
identificate cu claritate.
Credite specifice pe termen scurt sunt reprezentate de:
 - creditul comercial furnizor;
- creditele pe bază de bilete de trezorerie sau bonuri de casă ;
Creditele comerciale furnizor reprezintă plăţile amânate pentru materiile
prime şi materialele consumabile primite de la furnizori. Durata creditului furnizor
poate varia între 30 şi 90 de zile. Momentul constituirii acestuia este reprezentat
de cel în care furnizorul acceptă să nu fie plătit în momentul livrării bunurilor.
Sursele atrase prin intermediul acestei modalităţi sunt avantajoase deoarece nu
sunt oneroase. Însă, beneficiarul creditului trebuie să respecte termenele de plată
astfel încât să evite penalităţile de întârziere. De asemenea, el trebuie să analizeze
dacă este avantajoasă această modalitate în comparaţie cu posibilitatea de a primi
o bonificaţie în cazul achitării pe loc. Ţinând cont de faptul că întreprinderea
acordă credite comerciale clienţilor săi rezultă că politica de credite comerciale
promovată de întreprindere are o importanţă deosebită în acoperirea nevoilor ei
curente de exploatare.
Creditele pe bază de bonuri de casă sunt obţinute de întreprinderi prin
emisiunea şi plasarea acestora pe termen scurt de până la un an. Pentru asigurarea
subscrierii emitentul trebuie să ofere o remuneraţie atrăgătoare.
Întreprinderile pot utiliza şi avansuri primite de la clienţi în scopul
achiziţionării materiilor prime necesare începerii fabricaţiei produsului într-un
procent convenit din preţul negociat în contract.
Îndatorarea pe termen scurt prezintă avantajul că se poate realiza rapid
oferind supleţe în nevoile întreprinderii, e mai puţin costisitoare dar are şi
dezavantajul că poate expune întreprinderea la riscul de insolvabilitate în cazul în
care aceasta are de rambursat sume mari la termene apropiate. Întreprinderea
trebuie să urmărească negocierea resurselor împrumutate pentru a realiza un cost
cât mai redus al acestora.
1) Ce vizează îndatorarea pe termen scurt ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
2) Care sunt instrumentele ce pot fi utilizate în cazul îndatorării pe termen scurt ?
50
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
3) Cum se diferenţiază şi care sunt formele creditelor bancare pe termen scurt ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
4) Ce reflectă creditele specifice pe termen scurt ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
5) Ce reprezintă creditul- furnizor ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
6) Cum sunt obţinute creditele pe bază de bonuri de casă ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Care sunt avantajele şi dezavantajele îndatorării pe termen scurt ?

……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………………..
Temă de control
1). Activele imobilizate reflectă:

a) plasamente de capital pe termen scurt;
b) plasamente de capital pe termen lung;
c) elemente de capital care participă la mai multe cicluri de producţie;
d) elemente de capital care îşi transmit valoarea în mod treptat asupra
utilităţilor create cu ajutorul lor;
e) elemente de capital care îşi transmit valoarea integral asupra utilităţilor
create cu ajutorul lor.
2) Activele circulante sunt structurate în:

a) stocuri;
b) creanţe;
c) investiţii financiare pe termen scurt;
d) cheltuieli de constituire ;
e) disponibilităţi băneşti;
f) mărfuri.
51
3) Trăsăturile caracteristice ale capitalurilor proprii sunt:

a) sunt capitaluri exigibile;
b) sunt remunerate în funcţie de rezultatele obţinute de întreprindere;
c) nu sunt remunerate în funcţie de rezultatele obţinute de întreprindere;
d) sunt neexigibile;
e) conferă deţinătorilor lor posibilitatea administrării întreprinderii.
4) Modalităţile de sporire a capitalului social care genererează fluxuri financiare

pozitive pentru întreprindere sunt:
a) aporturi noi în nunerar şi/sau în natură ale acţionarilor sau
asociaţilor;
b) încorporarea profitului, rezervelor, a primelor legate de capital;
c) conversia datoriilor în capital;
d) absorbţia totală sau parţială a altei societăţi.
5) Reducerea capitalului social poate fi realizată prin:

a) diminuarea numărului de acţiuni sau părţi sociale;
b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau părţilor sociale;
c) răscumpărarea acţiunilor proprii urmată de anularea lor;
d) reducerea preţului de emisiune;
e) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele datorate.
6) Capacitatea de autofinanţare reflectă:

a) cash-flow-ul real al întreprinderii;
b) cash-flow-ul potenţial net global al întreprinderii;
c) limita până la care se poate îndatora întreprinderea;
d) potenţialul financiar de creştere economică a întreprinderii.
7) În cazul sporirii capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni relaţia corectă
dintre preţul de emisiune, valoarea nominală şi cursul acţiunilor vechi este:
a) VN C PE;
b) VN  PE C;
c) VNPE C;
d) VN  PE  C;
e) VN = PE = C
8) Creşterea capitalului social prin conversia datoriilor determină:

a) transformarea datoriilor pe termen scurt în datorii pe termen mediu şi
lung;
b) manifestarea unor fluxuri financiare pozitive;
c) creşterea capacităţii de autofinanţare a întreprinderii;
d) o influenţă pozitivă asupra structurii de finanţare;
e) atribuirea gratuită de acţiuni vechilor acţionari.
9) Obligaţiunile conferă dreptul:

a) de proprietate şi de cupoane anuale;
b) de a primi dividende anuale, în funcţie de rezultatele financiare ale
întreprinderii;
c) de a primi cupoane anuale;
d) de rambursare a capitalului investit;
e) de participare la adunarea generală a acţionarilor.
52
10) În plan financiar leasingul:

a) modifică structura financiară a întreprinderii;
b) modifică structura financiară a întreprinderii şi angajamentele anuale
de plată;
c) nu modifică structura financiară a întreprinderii ci numai
anagajamentele anuale de plată;
d) angajază legal capitalul propriu al întreprinderii;
e) afectează autonomia financiară prezentă a întreprinderii.
12) O întreprindere realizează o emisiune de acţiuni în urma unor aporturi noi în

numerar ale acţionarilor. Ştiind că numărul acţiunilor vechi este de 20000,
valoarea nominală este de 450 u.m., cursul vechi este 560 u.m., preţul de emisiune
este 490 u.m. iar numărul acţiunilor noi este de 5000, să se determine valoarea
bursieră a acţiunilor după efectuarea emisiunii, dreptul preferenţial de subscriere
şi suma ce trebuie plătită de un investitor nou pentru procurarea unei acţiuni noi.
13) O întreprindere înregistrează următoarea situaţie a capitalului propriu: capital

social- 50000 u.m., reflectat printr-un număr de 1000 de acţiuni cu o valoare
nominală de 50 u.m.; cursul vechi este de 58 u.m.; fond de rezervă- 5000 u.m..
Întreprinderea decide majorarea capitalului social cu 3000 u.m., emiţând 60
acţiuni noi. Să se determine scăderea cursului bursier şi dreptul de atribuire.
14) Să se întocmească tabloul rambursării unui împrumut obligatar prin anuităţi

constante la valoare nominală ştiind că: valoarea capitalului împrumutat este de
200000 u.m.; numărul obligaţiunilor emise este de 2000; valoarea nominală este
100 u.m.; preţul de rambursare = valoarea nominală; perioada de contractare este
de 5 ani; rata dobânzii este de 10%.
15) Să se întocmească tabloul de amortizare al unui împrumut obligatar prin serii

egale, ştiind că: valoarea capitalului împrumutat este de 120000 u.m.; valoarea
nominală este 100 u.m.; rata dobânzii este de 10%; perioada de contractare este de
5 ani; preţul de rambursare este de 105 u.m.
16) O întreprindere a contractat un împrumut obligatar cu valoare de 75 mil. u.m.,

cu o dobândă de 15%, pentru o perioadă de 5 ani. Valoarea nominală a unei
obligaţiuni este de 30000 u.m.. Rambursarea se face la paritate. Să se întocmească
tabloul de amortizare a împrumutului obligatar, dacă rambursarea se face:
a) prin anuităţi constante;
b) prin serii egale;
c) prin amortizare unică;
d) prin cupon unic.
Teme referat:
1. Structura capitalului întreprinderii;
2. Crearea capitalurilor proprii;
3. Majorarea capitalurilor proprii;
4. Autofinanţarea;
5. Creditele bancare pe termen lung;
6. Creditul obligatar;
7. Leasingul;
8. Îndatorarea pe termen scurt.
53
TEMA 3
INVESTIŢIILE ŞI POLITICA DE INVESTIRE
Conţinut:
1. Conceptul de investiţii şi clasificarea acestora
2. Decizia de investiţii şi criteriile utilizate în alocarea
capitalului
2.1. Criterii simple de opţiune
2.2. Criterii bazate pe actualizare
3. Surse de finanţare a investiţiilor
Rezumat:
Adoptarea deciziilor de investire reprezintă un moment important pentru
întreprindere, întrucât implică alocarea unor resurse însemnate în speranţa
obţinerii unor venituri viitoare pe durata de viaţă economică a obiectivului
investiţional. Pentru a-şi păstra competitivitatea, întreprinderea trebuie să
investească în modernizarea echipamentelor de producţie utilizate, specializarea
personalului, realizarea unei reţele corespunzătoare de distribuţie, extinderea
activităţii. Dar, decizia de investire implică în prealabil selecţia proiectelor de
investiţii pe baza unor criterii simple sau bazate pe actualizare, care permit
identificarea variantelor ce generează o rentabilitate acoperitoare pentru
riscurile asumate. În acelaşi timp, este necesară şi determinarea surselor ce
permit finanţarea proiectelor selecţionate.
Obiective:
 Prezentarea conceptului de investiţii şi a tipologiei acestora;
 Identificarea criteriilor care stau la baza alocării capitalului disponibil;
 Evaluarea investiţiilor pe baza valorii actuale nete;
 Precizarea surselor de finanţare a investiţiilor.
1. Conceptul de investiţii şi clasificarea acestora
Desfăşurarea activităţii oricărei întreprinderi impune constituirea şi

dezvoltarea unor capacităţi de producţie corespunzător cerinţelor pieţei prin
intermediul plasamentelor de capital pe termen mai lung. Ansamblul
plasamentelor de capital şi a cheltuielilor realizate de întreprindere în scopul
obţinerii unor venituri viitoare în condiţii de risc reflectă operaţiile de investire.
Noţiunea de investiţii este deosebit de complexă, fiindu-i atribuite mai
multe sensuri. La prima vedere investiţia se concretizează într-o operaţie de 
modificare şi creştere a patrimoniului deţinut iniţial dar la o analiză mai atentă se
observă că investiţia constă în alocarea capitalurilor economisite în activităţile
lucrative cu caracter profitabil în scopul sporirii valorii capitalurilor iniţiale.
Cheltuielile pentru obţinerea de active fixe (achiziţionarea de maşini, utilaje,
instalaţii, clădiri precum şi construirea, lărgirea, modernizarea celor existente)
inclusiv cheltuielile referitoare la proiectare, prospecţiuni şi explorări geologice,
pregătirea personalului ce va fi utilizat pentru realizarea investiţiilor reflectă
54
forme concrete ale investiţiilor. Într-o accepţiune mai largă, investiţia reprezintă
orice decizie de cheltuire care conduce la dobândirea unui activ în vederea
obţinerii ulterior a unui flux de lichidităţi şi care are ca scop creşterea avuţiei
proprietarilor întreprinderii.
Pentru managerul întreprinderii, investiţia este o decizie de imobilizare a
unui capital în speranţa obţinerii unei rentabilităţi viitoare optime. El trebuie să
evalueze proiectele de investiţii, să găsească sursele de acoperire necesare şi să
obţină o rentabilitate corespunzătoare.
Investiţiile pot fi analizate în funcţie de gradul de organizare al economiei.
 Astfel, la nivel macroeconomic investiţiile sunt egale cu partea din
produsul intern brut destinată creării de active de producţie într-o perioadă de timp
determinată de obicei un an.
La nivel microeconomic noţiunii de investiţii i se pot atribui mai multe
sensuri: de natură economică, financiară şi contabilă.
Din punct de vedere economic :
- investiţia este considerată producerea şi acumularea de capital (bunurile
de capital sunt cele destinate obţinerii de alte bunuri).
Din punct de vedere financiar:
- investiţia este ansamblul de cheltuieli prezente ce va genera pe o
perioadă lungă veniturile sau economiile care să ramburseze sau să recupereze
cheltuielile iniţiale.
Din punct de vedere contabil:
- investiţia se consideră ca fiind similară cu imobilizările şi e înţeleasă ca
bunurile corporale, necorporale sau financiare achiziţionate sau create, destinate
să rămână durabile deci să fie parte din întreprinderea respectivă (din acest punct
de vedere nu prezintă importanţă obiectul în care se concretizează cheltuielile de
investiţii).
La nivelul întreprinderii investiţiile sunt diversificate. Ele pot fi clasificate
după mai multe criterii, astfel:
După obiectul în care se concretizează, investiţiile sunt:
- investiţii corporale (active destinate producţiei de bunuri şi
servicii);
- investiţii necorporale (cheltuieli de cercetare-dezvoltare,
pregătirea personalului, crearea sau achiziţionarea de programe
informatice etc.);
- investiţii financiare (procurarea de active financiare).
Din punct de vedere al obiectivelor urmărite de întreprindere:
- investiţii strategice (vizează obiective de cercetare-dezvoltare a
unor sectoare din cadrul întreprinderii, formarea de filiale în străinătate, etc);
- investiţii de interes public;
- investiţii umane (cheltuieli cu pregătirea şi formarea de
specialişti).
După scopul urmărit se întâlnesc:
- investiţii de producţie (urmăresc influenţarea capacităţilor de
producţie precum şi a volumului producţiei şi al vânzărilor);
- investiţii de modernizare (se realizează pentru ameliorarea
condiţiilor de producţie).
Din punct de vedere al modului de execuţie:
- investiţii în antrepriză (executate de unităţi specializate);
- investiţii în regie (executate cu forţe proprii).
După provenienţa resurselor de finanţare:
- investiţii finanţate din surse proprii;
55
- investiţii finanţate din surse împrumutate.

După structura tehnologică:
- cheltuieli pentru lucrări de construcţii-montaj;
- cheltuieli pentru utilaje tehnologice şi instrumente;
- cheltuieli pentru lucrări geologice;
- cheltuieli pentru studii, cercetări, proiectări;
- cheltuieli pentru pregătirea personalului;
- alte cheltuieli de investiţii.
După gradul de risc pe care îl implică:
- investiţii cu risc scăzut (menţinerea, îmbunătăţirea condiţiilor
de producţie);
- investiţii cu risc sporit (dezvoltare, diversificare).
Prin implicaţiile lor investiţiile au un puternic efect de antrenare în toate
sectoarele economiei asupra tuturor agenţilor economici. Ele constituie suportul
material al creării de noi locuri de muncă şi sporirii înzestrării tehnice a muncii, al
diversificării producţiei şi al creşterii diversificării factorilor de producţie (deci,
investiţiile nu sunt numai simple imobilizări de capital).
Realizarea investiţiilor este determinată de adoptarea deciziei de investire
şi de formarea resurselor necesare, procesul investiţional finalizându-se prin darea
în exploatare a obiectivului vizat.
Procesul investiţional se declanşează în urma analizei necesităţii,
oportunităţii şi eficienţei investiţiilor. În acest sens, în faza preinvestiţională se
analizează necesitatea investiţiei reflectată de gradul în care întreprinderea nu
poate să realizeze producţia previzionată astfel încât să răspundă cerinţelor pieţei.
De asemenea, se urmăreşte determinarea oportunităţii investiţiei în raport de
necesitatea acesteia, de momentul cel mai potrivit pentru constituirea capacităţii
de producţie, de posibilitatea de formare a resurselor financiare precum şi raportul
dintre rezultatele obţinute din exploatare şi eforturile sau cheltuielile de investiţii
(ce reflectă eficienţa investiţiilor).
Având în vedere costul investiţiilor, care de regulă este ridicat, o problemă
de prim ordin constă în găsirea şi alegerea surselor necesare pentru finanţare,
precum şi în evaluarea rentabilităţii acestora, comparând costurile de finanţare cu
rezultatele financiare previzibile.
Procedura de alegere a investiţiei presupune însă, pe lângă evaluarea şi
compararea rentabilităţii proiectelor avute în vedere, în contextul strategiei
generale a întreprinderii şi greutăţile în obţinerea surselor de finanţare. Dacă
selecţia proiectelor de investiţii se realizează în funcţie de criterii financiare,
trebuie să se ţină cont, în acelaşi timp, şi de priorităţile vizate de politica
întreprinderii în cadrul strategiei de dezvoltare a acesteia.
Sub aspect financiar, investiţia determină o cheltuială iniţială importantă
care trebuie să fie urmată în perspectivă de intrări de fonduri, respectiv de fluxuri
financiare de recuperare prevăzute a avea loc eşalonat pe întreaga perioadă de
viaţă economică a obiectivului construit. Dacă cheltuielile iniţiale pentru
dobândirea activelor imobilizate, denumite şi fluxuri negative sau de imobilizare,
se cunosc din devizul general, fluxurile financiare viitoare, denumite şi fluxuri
pozitive sau de intrare şi care constau din amortizările şi profiturile anuale de
realizat de pe urma exploatării obiectivului, trebuie cuantificate. În urma stabilirii
fluxurilor financiare pozitive şi negative se realizează compararea lor în vederea
stabilirii oportunităţii executării investiţiei. După adoptarea deciziei de investire se
declanşează faza investiţională în care se realizează efectiv obiectivul de investiţii
urmată de faza operaţională reprezentată de utilizarea obiectivului obţinut.
56
Ciclurile investiţionale trebuie să aibă la bază un studiu aprofundat ce

reflectă documentaţia investiţiilor. Aceasta cuprinde studiul tehnico-economic,
proiectul de execuţie şi documentaţia de deviz. Studiul tehnico-economic include
o serie de informaţii de natură economică, tehnică şi financiară cu caracter
general, ce justifică necesitatea şi oportunitatea investiţiilor, realizând şi
fundamentarea posibilităţilor de realizare şi exploatare în condiţii de rentabilitate
maximă.
Proiectul de execuţie cuprinde soluţiile din punct de vedere arhitectural,
prezintă dotările tehnice, tehnologiile utilizate, organizarea etc. şi se întocmeşte de
regulă de organisme specializate deoarece implică rezolvarea unor probleme
foarte complexe. Prelucrarea economică porneşte de la proiectul de execuţie şi se
concretizează sub forma devizului ce reflectă consumurile materiale, de manoperă
şi generale pe care le determină rezolvările tehnice din proiect. În urma studierii
documentaţiei tehnico-economice şi a evaluării principalelor caracteristici ale
proiectelor (capital investit, venituri din exploatarea proiectului, durata de viaţă
economică, valoarea reziduală ş.a.) devine posibilă utilizarea unor criterii
financiare diverse pentru compararea şi ierarhizarea proiectelor studiate, în
vederea adoptării deciziei de investire.
1) Care sunt formele concrete ale investiţiilor ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Cum poate fi definită investiţia în sens larg ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Când se declanşează procesul investiţional ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Ce se analizează în faza preinvestiţională ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Când începe şi ce presupune faza investiţională ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Ce cuprinde documentaţia investiţiilor ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
57
2. Decizia de investiţii şi criteriile utilizate în alocarea capitalului
Decizia de investiţii este foarte importantă în viaţa unei întreprinderi şi

produce consecinţe centralizate într-un ansamblu de fluxuri de gestiune. Decizia
de investiţii trebuie să se bazeze pe informaţii pertinente legate de necesitatea şi
oportunitatea realizării investiţiilor, de ansamblul fluxurilor pozitive şi negative de
resurse financiare pe durata de viaţă a acestora, de rentabilitatea fondurilor
investite, durata realizării şi utilizării optime a investiţiilor.
O întreprindere trebuie să investească atunci când rata sa de randament
marginal este superioară costului marginal al capitalului. De fapt, opţiunea pentru
investiţii are la bază un criteriu obiectiv respectiv maximizarea valorii actuale nete
a întreprinderii. Orice decizie de investire sau de păstrare a unui obiectiv construit
are loc în condiţiile în care valoarea economică este mai mare sau cel puţin egală
cu valoarea de piaţă a acestuia, după cum orice decizie de dezinvestire se va
adopta atunci când valoarea economică este mai mică decât valoarea de piaţă.
Rentabilitatea unui proiect de investiţii se stabileşte nu atât în funcţie de durata
normală de funcţionare a obiectivului, cât de durata sa de viaţă economică,
respectiv de perioada în care obiectivul generează o rentabilitate optimă.
Adoptarea deciziei de investiţii presupune realizarea unei analize a
rentabilităţii proiectului de investiţie prin compararea costului acestuia cu
veniturile nete generate de exploatarea sa. Această operaţie se poate realiza fie
prin actualizarea elementelor menţionate fie fără actualizarea lor, prin compararea
veniturilor obtenabile şi a cheltuielilor realizabile pe durata de serviciu a
investiţiei. În practica financiară se utilizează atât criterii de opţiune fără
actualizare cât şi criterii sau metode de actualizare .
2.1. Criterii simple de opţiune
În cadrul criteriilor fără actualizare se înscriu:

- criteriul costului;
- criteriul ratei medii a rentabilităţii;
- criteriul termenului de recuperare a capitalului investit.
Criteriul costului poate fi utilizat atunci când se urmăreşte adoptarea unor
decizii de investiţii în scopul înlocuirii capitalului uzat, operaţie ce poate

determina sau nu sporirea capacităţii de producţie.
a) În cazul în care se realizează doar o înlocuire a utilajului uzat cu altul
identic acest criteriu presupune determinarea economiilor (depăşirilor de costuri),
determinarea randamentului investiţiei şi compararea acestuia cu un randament
realizat sau fixat de întreprindere.
 V   V 
E ( D)   C ex 0  cn 0    C ex1  i1 
 Dnr 0   Dn1 
Dacă diferenţa este pozitivă rezultă o economie de costuri iar dacă este
negativă o depăşire de costuri. În cazul în care se înregistrează o economie (E) se
stabileşte rata de randament a investiţiei:
E
r x100 ,
Vi1  Vcn 0
unde:
E(D) - economiei sau depăşire;
Cex0 - cheltuieli de exploatare generate de vechiul utilaj;
58
Vcn0 - valoarea contabilă netă a vechiului utilaj;

Cex1 - cheltuieli de exploatare generate de noul utilaj;
Dnr 0 - durata normală de funcţionare rămasă pentru noul utilaj;
Vi1 - valoarea de intrare a noului utilaj;
Dn1 - durata de folosire a noului utilaj;
Vi1  Vcn 0 - sporul patrimonial generat de înlocuirea vechiului utilaj cu
noul utilaj.
Dacă aceasta este mai mare decât randamentul minim stabilit sau obţinut
(profit brut/valoarea medie anuală a activelor imobilizate) de întreprindere,
proiectul de investiţii se acceptă.
Exemplul 1.
 - O întreprindere utilizează o maşină ce generează costuri de exploatare
în fiecare an de 20000 u.m.;
- Întreprinderea doreşte să achiziţioneze o maşină nouă, identică cu
prima (capacitatea de producţie rămâne neschimbată);
- Preţul de achiziţie al noii maşini este de 50000 u.m. iar durata normală
de utilizare este de 5 ani;
- Cheltuielile de exploatare determinate de noua maşină sunt de 12000
u.m.
- Maşina veche va fi vândută la un preţ de 10000 u.m.
- Durata de funcţionare rămasă pentru aceasta este de doi ani.
Întreprinderea acceptă pentru proiectele de investiţii un prag minim de
rentabilitate de 10%. Să se stabilească dacă se optează pentru
achiziţionarea noii maşini.
 10000   50000 
E ( D)   20000    12000    3000
 2   5 
3000
r x100  7,5%
40000
Deoarece pragul minim de rentabilitate acceptat este de 10% rezultă că

proiectul se respinge.
 Exemplul 2.
- O întreprindere utilizează o maşină ce generează costuri de exploatare
în fiecare an de 35000 u.m.;
- Întreprinderea doreşte să achiziţioneze o maşină nouă, identică cu
prima (capacitatea de producţie rămâne neschimbată);
- Preţul de achiziţie al noii maşini este de 70000 u.m. iar durata normală
de utilizare este de 10 ani;
- Cheltuielile de exploatare determinate de noua maşină sunt de 20000
u.m.;
- Maşina veche va fi vândută la un preţ de 20000 u.m.;
- Durata de funcţionare rămasă pentru aceasta este de patru ani.
Întreprinderea acceptă pentru proiectele de investiţii un prag minim de
rentabilitate de 15%. Să se stabilească dacă se optează pentru achiziţionarea noii
maşini.
59
 20000   70000 
E ( D )   35000     20000    13000
 4   10 
13000
r x100  26%
50000
Proiectul se acceptă deoarece determină un randament mai mare decât
pragul minim sperat.
b) Dacă întreprinderea vizează achiziţionarea unui utilaj pentru creşterea
producţiei se compară preţurile unitare de producţie ale produsului realizat cu cele
două utilaje şi nu se adoptă decizia de investiţii decât în cazul în care costul
producţiei obţinut cu noua maşină este inferior costului produsului fabricat cu
vechea maşină.
VI
 rmVI  Cex1
p  D ,
u1 Q1
unde:
VI - valoarea investiţiei;
D - numărul de ani de funcţionare;
rm - randament minim (rmxVI reflectă profitul din exploatare rezultat în
urma înlocuirii);
Cex1- cheltuieli de exploatare generate de noul utilaj;
Q1 - valoarea producţiei obţinut cu noul utilaj;

Dacă pu1 pu0 atunci proiectul de investiţii se acceptă.
Spre exemplu, o întreprindere doreşte să înlocuiască un utilaj astfel încât
să se obţină o creştere a capacităţii de producţie.
- Utilajul nou costă 75 000 u.m., are o durată de exploatare de 5 ani,
generează costuri de exploatare de 15000 u.m. şi permite obţinerea a
2500 bucăţi.
- Ştiind că preţul unitar al produselor obţinute cu utilajul vechi este de
17500 u.m/buc şi că randamentul minim sperat este de 15% să se
stabilească dacă întreprinderea acceptă proiectul de investiţii.
75000
 0,15 x75000  15000
p  5  16500 u.m/buc
u1 2500
Rezultă că proiectul se acceptă.
Criteriul ratei medii a rentabilităţii – presupune calcularea ratei
rentabilităţii unui proiect de investiţii utilizând profitul. O investiţie este rentabilă

dacă fluxurile de încasări generate de obiectivul de investire sunt superioare
cheltuielilor efectuate cu introducerea lui în exploatare adică dacă se creează un
excedent de lichidităţi.
Rata medie a rentabilităţii investiţiei se stabileşte astfel:
PBM
R x100 ,
VI
unde:
PBM - profit brut mediu;
VI - valoarea investiţiei.
PNM
R  100 ,
VI
unde:
60
PNM - încasările medii nete.

n
P b ( N )t
,
PBM ( PNM )  i 1
D
unde:
Pb(n) t- profitul brut sau net total;
D – numărul de ani în care se obţine profitul .
Acceptarea proiectului se realizează numai dacă rata medie a rentabilităţii
este mai mare decât o rată prestabilită.
Pentru exemplificare se consideră un proiect de investiţii ce implică un
efort investiţional de 150 u.m., pentru care se prognozează pentru 6 ani un profit
brut din exploatare de (tabelul 3.1.):
Tabelul 3.1.
Profituri brute din exploatare prognozate
Anul 1 2 3 4 5 6
Profit brut 20 22 25 26 25 24
Ştiind că rata medie a rentabilităţii obţinute de întreprindere este de 14%

să se stabilească dacă se adoptă decizia de investire sau nu.
23,66
R  100  15,77%
150
Se observă că proiectul determină o rentabilitate medie mai mare decât cea
obţinută de întreprindere, deci se acceptă.
 Criteriul duratei sau al termenului de recuperare.
Termenul de recuperare urmăreşte determinarea perioadei de timp în care
investiţia finanţată se recuperează pe baza profitului net obţinut în intervalul
duratei de viaţă economică a mijloacelor obţinute din investiţia respectivă.
V
TR  I
Fnet
unde:
VI - valoarea investiţiei; Fnet- cash-flow anual.
Exemplu. Să se stabilească termenul de recuperare al unui proiect de
investiţii în valoare de 150 mii u.m. care asigură timp de 7 ani profituri anuale de
30 mii u.m.
150
TR   5 ani
30
În cazul în care cash-flow-ul diferă de la un an la altul, termenul de recuperare se

determină astfel:
I x12
TR  n  rn ,
Fn 1
unde: n - reprezintă numărul anului în care investiţia rămasă de recuperat este mai
mică decât cash-flow-ul anului următor;
Exemplu. Să se stabilească termenul de recuperare pentru un proiect de
investiţii ce determină cheltuieli investiţionale de 100 mii u.m. şi pentru care se
prognozează venituri anuale timp de 8 ani de (tabelul 3.2.):
Tabelul 3.2.
61
Venituri prognozate pentru proiectul de investiţii

Mii.
u.m.
Anul 1 2 3 4 5 6 7 8
Venituri anuale 14 15 15,5 18,5 20 22 20,5 20
Se stabileşte investiţia rămasă de recuperat (tabelul 3.3.):

Tabelul 3.3.
Dimensionarea investiţiei rămase de recuperat
Mii u.m.
Anul 1 2 3 4 5 6 7 8
Venituri anuale 14 15 15,5 18,5 20 22 20,5 20
Investiţia 86 71 55,5 37 17
nerecuperată
17 x12
TR  5   5ani, 9 luni si 8 zile
22
Acest indicator asigură selecţionarea proiectelor de investiţii în funcţie de
rapiditatea recuperării capitalului investit. Este o metodă simplă în care se evită
riscul de nerecuperare al capitalului. În acelaşi timp însă prezintă inconvenientul
că elimină de la selecţie proiectul de investiţii ale cărui venituri nete ar fi ridicate
după expirarea duratei de recuperare. Spre exemplu, se analizează două proiecte
de investiţii ce au următoarele caracteristici: valoarea investiţiei- 125 mil. lei;
profiturile din exploatare generate pe o perioadă de 5 ani de cele două proiecte
sunt (tabelul 3.4.):
Tabelul 3.4.
Profitul din exploatare previzionat
Mil. lei
VI 1 2 3 4 5 6 7 8
Proiect A 90 20 24 28 25 22 18 12 10
Proiect B 90 10 15 19 25 29 30 36 32
Conform acestui criteriu se acceptă primul proiect, recuperarea realizându-

se într-o perioadă mai scurtă decât în cazul celui de-al doilea. Se observă însă că
proiectul B generează fluxuri pozitive mult mai mari după această perioadă.
Utilizarea acestor criterii este simplă, însă, aprecierea eficienţei proiectelor
de investiţii nu este reală întrucât se bazează pe rezultate medii şi pe valori
apreciate la fel, indiferent de perioada în care sunt obţinute.
1) Când trebuie să investească o întreprindere ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Care sunt criteriile simple de opţiune utilizabile în selecţia proiectelor de

investiţii ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
62
3) Ce presupune criteriul costului în cazul în care se urmăreşte doar înlocuirea

capitalului uzat ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Când se adoptă decizia de investiţii dacă se urmăreşte extinderea capacităţii de

producţie ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Ce presupune criteriul ratei medii a rentabilităţii ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Ce reflectă şi cum se determină termenul de recuperare ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Ce dezavantaje prezintă utilizarea acestor criterii ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2.2. Criterii de selecţie bazate pe actualizare
Pentru înlăturarea dezavantajelor aferente criteriilor simple se pot utiliza

metode bazate pe actualizare. Actualizarea reprezintă operaţiunea de dimensionare
în momentul actual a unor fluxuri de trezorerie viitoare. Evaluarea investiţiilor se
realizează pe baza valorii actuale şi a valorii viitoare fiind mai uzuală actualizarea
veniturilor viitoare la momentul prezent şi compararea pe această bază a
diferitelor variante de investiţii decât capitalizarea lor la un moment viitor şi
efectuarea aceloraşi comparaţii pe variante de investiţii .
Considerând un capital iniţial - K şi o rată a dobânzii -d, putem stabili
valoarea capitalizată peste n ani, astfel:
K 1  K 0  K 0  d  K 0 (1  d )
K 2  K1  K1  d  K 0 (1  d )  K 0 (1  d )  d
 K 0 (1  d )(1  d )  K 0 (1  d ) 2
--------------------------
K n  K 0 (1  d ) n
Factorul de capitalizare este:
fc=(1+d)n
Actualizarea implică determinarea nivelului actual, la un moment iniţial al
fluxurilor de numerar viitoare (de la sfârşitul anilor 1, 2, …….n):
K
K0  1
1 d
K2
K0 
1  d  2
63
------------------
Kn
K0 
1  d  n
unde:
1
1  d  i - factorul de actualizare.
De regulă, rata de actualizare se stabileşte la nivelul ratei medii de
dobândă, modificată în funcţie de rata inflaţiei şi o primă de risc, în cazul
acoperirii financiare a investiţiilor din capitalurile proprii sau la cel al costului
mediu ponderat al capitalului în cazul finanţării investiţiilor din capitaluri proprii
şi împrumutate.
Deoarece investiţiile generează fluxuri financiare anuale se impune
actualizarea acestora pentru compararea cu cheltuiala iniţială reprezentată de
costul investiţiei.
Valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie se determină astfel:
F F2 Fn
V0  1   
1  d 1  d  2
1  d  n
n
Fi

i 1 (1  d )
i
Dacă:
F1  F2   Fn
n
1
V0  F 
i 1 1  d 
i
Dintre criteriile bazate pe actualizare se pot enumera:

- valoarea actualizată netă ;
- rata internă de rentabilitate;
- alte criterii respectiv: durata de recuperare actualizată, indicele de
rentabilitate sau de profitabilitate.
Valoarea actualizată netă presupune o aplicare directă a calculelor de
actualizare şi se foloseşte frecvent (cu cât fluxurile sunt obţinute mai târziu faţă de

momentul alocării resurselor cu atât ele valorează mai puţin datorită acţiunii unor
factori monetari sau nemonetari).
Ea se determină ca diferenţă între fluxurile de trezorerie viitoare
actualizate şi capitalul investit. Pentru actualizare se utilizează drept rată costul
mediu ponderat al capitalului investit deoarece finanţarea investiţiilor se
realizează atât din resurse proprii cât şi din resurse împrumutate. Cu cât veniturile
actualizate vor fi mai mari decât capitalurile investite cu atât proiectul de investiţii
va fi mai eficient.
Teoria financiară recomandă pentru selecţia proiectelor de investiţii
criteriul maximizării valorii actualizate nete. Este vorba de valoarea actualizată
netă maximă ce se poate obţine pe curba randamentelor descrescătoare ale
investiţiilor în comparaţie cu rata medie de dobândă. Nivelul optim al alocărilor
de capital este atins atunci când rata marginală de rentabilitate a investiţiei este
egală cu rata dobânzii de pe piaţa financiară.
Dincolo de acest nivel ratele marginale de rentabilitate ar fi din ce în ce
mai mici în comparaţie cu rata dobânzii iar alocările suplimentare de capital ar
duce la diminuarea valorii actualizate nete.
VAN  V0  V I ,
unde:
64
V0 - valoarea actuală a cash-flow-rilor viitoare inclusiv a valorii reziduale.

V
n
Fi r
VAN     V I sau daca F1  F2  ...Fn ,
i 1 1  a  i
1  a  n
pentru determinarea valorii actualizate nete se poate folosi relaţia de calcul a
sumei unei progresii geometrice cu raţia 1/(1+a), astfel:
1  1 
  1
1  a  (1  a) n
  Vr
VAN  Fi  VI 
1 (1  a) n
1
1 a
1  (1  a )  n Vr
VAN  Fi   VI
a (1  a ) n
unde:
Fi - cash-flow anuale; Vr - valoarea reziduală;
a - rata de actualizare; VI -cheltuieli iniţiale de investiţii.
Conţinutul acestei metode reise din exemplele următoare.
Exemplul nr.1. O întreprindere doreşte să realizeze un proiect de investiţii
 ce determină cheltuieli iniţiale de 200 mii. u.m, acestuia corespunzându-i venituri
nete de (tabelul 3.5.):
Tabelul 3.5.
Venituri nete generate de proiectul de investiţii
Mii. u.m.
Anul N N+1 N+2 N+3
Venituri 50 65 70 90
Considerând că rata de actualizare care corespunde opţiunii de creştere a

întreprinderii este de 10 % se poate determina VAN astfel (tabelul 3.6.):
Tabelul 3.6.
Determinarea valorii actualizate nete
- mii u.m.-
Anul Venituri nete Coeficient de Venituri actualizate
actualizare
N 50000 0,9090 45450
N+1 65000 0,8264 53716
N+2 70000 0,7513 52591
N+3 90000 0,6830 61470
Total 213227
VAN = 213227 - 200000 = 13227 mii u.m.

Exemplul nr.2. O întreprindere doreşte să realizeze un proiect de investiţii
 prin care să-şi reînnoiască o parte din echipamentele de producţie, procedând la
înlocuirea unor utilaje vechi ce reflectă 45 % din capacitatea de producţie a anului
X (acestea sunt amortizate integral, valoarea reziduală este nulă). Valoarea
investiţiei este de 50000 mii. u.m., iar valoarea reziduală a fiecărui utilaj este de
15 mii u.m. Durata de serviciu este de 5 ani, valoarea de intrare fiind amortizată
liniar. În anul X, capacitatea de producţie este de 40000 bucăţi, preţul de vânzare
al unei bucăţi fiind de 6 mii u.m. În urma realizării investiţiei s-ar putea obţine o
producţie globală, astfel (tabelul 3.7.):
Tabelul 3.7.
Evoluţia cantităţii de produse obţinute şi vândute
65
-bucăţi-
Anul X+1 X+2 X+3 X+4 X+5
Cantitatea de produse 50000 60000 60000 60000 60000
fabricate şi vândute
Cheltuielile de exploatare generate de investiţii sunt (tabelul 3.8.):

Tabelul 3.8.
Cheltuielile de exploatare aferente investiţiilor
mii. u.m.
Anul X+1 X+2 X+3 X+4 X+5
Cheltuieli de exploatare 25 30 30 34 36
Cota de impozit pe profit este de 16 %. Să se stabilească valoarea

actualizată netă a proiectului dacă se consideră un cost al capitalului pentru
finanţarea investiţiilor de 10 %.
În urma realizării investiţiilor vor putea fi vândute următoarele cantităţi de
produse:
Qx+1= 50000 –(40000 x 45%) = 32000 bucăţi
Qx+2,..x+5= 60000- (40000 x 45%)= 42000 bucăţi
Rezultă următoarele venituri din vânzarea producţiei:
CAx+1= 6 x 32000 = 192000 mii u.m.
CAx+2,…x+5=6 x 42000 = 252000 mii u.m.
Dimensionarea fluxurilor nete anualese observă din tabelul următor
(tabelul 3.9.):
Tabelul 3.9.
Fluxurile nete actualizate
Mii u.m.
Elemente X+1 X+2 X+3 X+4 X+5
Cifra de afaceri 19200 25200 25200 25200 25200
- Amortismente 100 100 100 100 100
-Chelt. exploat. 25 30 30 34 36
= Rezultat brut 19075 25070 25070 25066 25064
-Imp. pe profit 3052 4011,2 4011,2 4010,56 4010,24
= Rezultat net 16023 21058,8 21058,8 21055,44 21053,76
+Amortismente 100 100 100 100 100
=Flux net anual 16123 21158,8 21158,8 21155,44 21153,76
Valoare rezid. - - - - 30
Factor de act. 0,9090 0,8264 0,7513 0,6830 0,6203
(F+Vr) 14564,907 17485,632 15896,606 14449,165 13140,286
actualizate
VAN = 14564,907+ 17485,632+ 15896,606+14449,165 +13140,286–

50000 = 25536,596 mii. u.m.
Întrucât valoarea actualizată netă este pozitivă, proiectul se acceptă.
Toate proiectele care vor avea o valoare actualizată netă pozitivă vor fi preferate
plasamentelor monetare la o dobândă "d" de pe piaţa financiară (proiectele care
determină o valoare actualizată netă negativă nu permit recuperarea capitalului
investit iniţial, fiind respinse).
De exemplu, o întreprindere are în studiu două proiecte de investiţii
caracterizate de următoarele elemente (tabelul 3.10.):
Tabelul 3.10.
Elemente caracteristice ale proiectelor de investiţii
66
VI Fi D a Vr
Proiectul A 70 mii 15 mii 5 ani 8% 5 mii.
Proiectul B 80 mii. 20 mii. 5 ani 8% 7 mii.
VANA = 15000000 x 3,9926 + 5000000 x 0,6806 – 70000000= - 6708000 u.m.

VANB = 20000000 x 3,9926 + 7000000x 0,6806 – 80000000 = 4616200 u.m.
Deci, întreprinderea optează pentru proiectul B deoarece VAN este
pozitivă (proiectul A este respins).
De asemenea, se optează pentru proiectul cu valoarea actualizată netă
maximă deoarece el determină creşterea minim posibilă a profiturilor şi deci a
averii. Spre exemplu, o întreprindere are de ales între două proiecte de investiţii
caracterizate de următoarele elemente (tabelul 3.11.):
Tabelul 3.11.
VI Fi D a Vr
Proiectul A 70 mii 20 mii 5 ani 10% 0
Proiectul B 120 mii 35 mii 5 ani 10% 10 mii
VANA = 20000000x3,7906 – 70000000 = 5812000 u.m.

VANB = 35000000x 3,7906 + 10000000 x 0,62092 – 120000000= 18880200 u.m.
Conform acestui criteriu se optează pentru proiectul B deoarece valoarea
actualizată netă este mai mare decât cea a proiectului A.
În cazul în care se analizează două proiecte de investiţii ale căror cheltuieli
iniţiale sunt diferite se impune raportarea VAN la cheltuielile iniţiale pentru
obţinerea unui indicator suplimentar pentru adoptarea deciziei de investiţii:
VAN
rVAN  x100
VI
Spre exemplu, presupunem că o întreprindere are de optat pentru două
proiecte de investiţii caracterizate de (tabelul 3.12.):
Tabelul 3.12.
I0 Fi D a Vr
Proiectul A 100 mii 30 mii 5 ani 10% 0
Proiectul B 90 mii 28 mii 5 ani 10% 0
VANA = 113718000 – 100000000 = 13718000

VANB = 106136800 – 90000000 = 16136800
13718000
rVAN ( A)  x100  13,71%
100000000
dar:
16136800
rVAN ( B )  x100  17,92%
90000000
Raţionamentul prezentat se poate face şi prin exprimarea mărimilor de
comparat (investiţii şi cash-flow-uri viitoare) în lei la puterea de cumpărare da
sfârşitul duratei de funcţionare a investiţiei. În acest caz fluxurile de trezorerie

care se compară se exprimă la mărimea lor viitoare rezultată prin capitalizarea la
rata dobânzii fără risc.
Criteriul de comparare va fi valoarea viitoare netă (sau capitalizarea valorii
actualizate nete, pe durata de viaţă a investiţiei).
n
VVN   Fi 1  a   Vr  V I  1  a 
n i n
i 0
sau
67
VVN  VAN 1  a 
n
Pornind de la exemplul în care VAN = 13227000 se poate determina

valoarea viitoare netă, astfel:
VVN = 13227000x (1 + 0,1) = 14549700 u.m..
Rata internă de rentabilitate reflectă sub formă procentuală momentul în
care valoarea actuală totală devine egală cu valoarea investiţiei.
 Rata de rentabilitate pentru primul an se determină astfel:
F1  VI
Rir 
VI
adica
VI (1  Rir )  F1
Prin generalizare, relaţia devine:
VI 1  Rir   F1 1  Rir   F2 (1  Rir ) n  2  ...  Fn  VRn
n n 1
Simplificând cu (1+Rir)n obţinem:

n
Fi VRn
VI   
i 1 1  Rir  1  Rir  n
i
n
Fi VRn
 1  R   1  R 
i 1
i n
 VI  0
ir ir
unde:
Rir - rata internă de rentabilitate.
Deci rata internă de rentabilitate este acea rată de actualizare pentru care
valoarea actualizată netă este nulă. Calculul ratei interne de rentabilitate se poate
face manual prin tatonări, încercări repetate ale unor rate ale rentabilităţii care se
apropie tot mai mult de cei doi termeni ai egalităţii, deoarece din calcul reies
ecuaţii de ordin superior. Proiectele de investiţii care vor avea rata internă de
rentabilitate mai mare decât rata medie de dobândă sau costul mediu ponderat al
capitalului investit vor fi preferabile celor care au această rată egală sau mai mică
decât elementele precizate.
Exemplul nr.1. Fie o investiţie ce determină cheltuieli iniţiale de 50 mil.
u.m. şi fluxuri anuale de 10 mil. u.m. pe o perioadă de 6 ani. Să se determine rata
internă de rentabilitate.

Aceasta rezultă din ecuaţia:
6
10000000
i 1 (1  Rir )
i
 50000000
6
1
 (1  R
i 1 )i
5
ir
Se observă că această egalitate ar putea fi asigurată pentru rate de

actualizare de 5% şi 6%. Pentru 5%, VAN este:
VAN = 10000000 x 5,0757 - 50000000 = 50757000 – 50000000= 757000
Pentru 6%:
VAN = 10000000 x 4,9173 – 50000000 = - 827000
Pentru determinarea ratei interne de rentabilitate se foloseşte ecuaţia
dreptei care trece prin două puncte, conform graficului următor (graficul 2.1.):
VAN
757 A (x1, y1)
68
C(x,y)
O 0,05 0,06 Rată actualizare
-827 B (x2, y2)
Graficul 2.1. Evoluţia VAN pentru doi factori de actualizare

x  x1 y  y1

x2  x1 y2  y1
Rir  0,05 VAN  757
 dar VAN  0
0,06  0,05  827  757
rezultă că Rir =5,47%

Exemplul nr.2 O întreprindere doreşte să achiziţioneze un utilaj în valoare
de 209 mil. u.m., cu o durată de serviciu de 10 ani. Finanţarea investiţiei se va
realiza astfel: 59 mil. din surse proprii şi 150 mil. din surse împrumutate, la o rată
a dobânzii de 10%, pe o perioadă de 5 ani. Excedentul brut din exploatare reiese
din tabelul următor (3.13):
Tabelul 3.13.
Evoluţia excedentului brut de exploatare
Mil. u.m.
Anul X X+1 X+2 X+3 X+4
EBE 60 65 70 70 60
Cota de impozit pe profit este de 16 %. Împrumutul se rambursează prin anuităţi

constante, iar amortismentul utilajului se determină liniar. Se cere determinarea
ratei de rentabilitate financiară a capitalurilor proprii investite.
Rambursarea împrumutului se realizează astfel (tabelul 3.14.):
Tabelul 3.14.
Tabloul rambursării împrumutului contractat
Mil. lei
Elem. Capital de Amortisment Dobândă Anuitate
Anul rambursat
X 150 24,569625 15 39,569625
X+1 125,43038 27,026587 12,543038 39,569625
X+2 98,4038 29,729245 9,84038 39,569625
X+3 68,674555 32,70217 6,8674555 39,569625
X+4 35,972385 35,972385 3,5972385 39,569625
Anuitatea se stabileşte astfel:
0,1
S a  150 x  39,569625 mil. lei.
1  (1  0,1) 5
Dar, anuitatea este formată din amortisment şi dobândă. Deci,
amortismentul pentru primul an se determină astfel:
A1  39,569625  15  24,569625 mil. lei
Întrucât dobânda se calculează pentru capitalul rămas de rambursat, se pot
determina şi celelalte valori ale amortismentelor anuale prin diminuarea anuităţii
cu valoarea acesteia.
69
Fluxurile nete de trezorerie se actualizează după determinare, astfel

(tabelul 3.15.):
Tabelul 3.15.
Determinarea fluxurilor nete de trezorerie Mil. lei
Elem.
0 1 2 3 4 5
EBE 60 65 70 70 60
-Amortismente 20 20 20 20 20
-Cheltuieli fin. 15 12,543038 9,84038 6,8674555 3,5972385
=Rez. brut 25 32,456962 40,15962 43,132545 36,402762
-Impozit profit 4 5,1931139 6,4255392 6,9012072 5,8244419
= Rezultat net 21 27,263849 33,734081 36,231338 30,578321
+ Amortisment 20 20 20 20 20
=Marja brută 41 47,263849 53,734081 56,231338 50,578321
autofinanţare
-Amortizare 24,569625 27,026587 29,729245 32,70217 35,972385
financiară
Flux net 16,430375 20,237262 24,004836 23,529168 14,605936
Rata de rentabilitate financiară se determină cu ajutorul calculelor de

interpolare. Coeficientul de actualizare se reţine cu două zecimale. Din tabel
rezultă următoarea ecuaţie de actualizare:
16,430375 20,237262 24,004836 23,529168 14,605936
59     
1  R ir (1  R ir ) 2 (1  R ir ) 3 (1  R ir ) 4 (1  R ir ) 5
Rata internă de rentabilitate se determină prin aproximări succesive. Pentru o rată
de actualizare de 19% şi 20% se obţin următoarele valori ale fluxurilor de
trezorerie actualizate (tabelul 3.16):
Tabelul 3.16.
Suma fluxurilor de trezorerie nete actualizate
Mil. lei
Anul Factor de actualizare 19% Factor de actualizare 20%
Factor Flux actualizat Factor Flux actualizat
X 0,84 13,801515 0,83 13,637211
X+1 0,70 14,166083 0,69 13,96371
X+2 0,59 14,162853 0,57 13,682756
X+3 0,.49 11,529292 0,48 11,294
X+4 0,41 5,9884337 0,40 5,8423744
Suma 59,648176 58,420051
Întrucât VAN pentru cei doi factori de actualizare este 0,648176 şi

respectiv –0,579949, rata internă de rentabilitate rezultă din următoarea ecuaţie:
x  0,19 0  0,648176

0,20  0,19  0,579949  0,648176
 x  19,53%
Deci, rata de rentabilitate internă este de 19,53%.
Inconvenientul acestui criteriu constă în ipoteza puţin realistă a reinvestirii
constante în aceaşi întreprindere şi la aceeaşi rată internă de rentabilitate a
70
veniturilor viitoare. De asemenea, rata internă de rentabilitate nu poate fi

determinată întotdeauna prin calcule matematice. Spre exemplu, considerăm o
investiţie în valoare de 120 mil. u.m., pentru care se previzionează fluxuri nete
viitoare în valoare de 240 mil. u.m. pentru primul an şi –180 mil. u.m. pentru al
doilea an. Rata internă de rentabilitate rezultă din ecuaţia:
240  180
  120  0, notam R ir  x
1  Rir (1  Rir ) 2
4 3
   2  0  2x 2  1
1  x (1  x) 2
Ecuaţia nu are rădăcini reale şi deci este imposibil să se determine rata

internă de rentabilitate.
Ca urmare în practică este recomandabilă combinarea criteriului valorii
actualizate nete cu cel al RIR pentru a se evita imperfecţiunile ce însoţesc un
criteriu sau altul în raportarea deciziei optime de investiţii.
Alte criterii.
Durata de recuperare actualizată
Aceasta reprezintă numărul de ani după care suma fluxurilor marginale de
trezorerie actualizate devine egală cu suma investiţiei.
VI
DR 
a F / an
actualizat
n
 F (1  a)
i
i
unde:
Fact / a  i 1
na
na- numărul de ani în care proiectul de investiţii generează fluxuri
viitoare;
Dacă fluxurile viitoare sunt diferite:
n
Fi
(VI   ) x12
i 1 (1  a )
i
DRa  n 
Fn 1
(1  a ) n 1
unde: n- numărul anului în care valoarea investiţiei rămase nerecuperată din
veniturile actualizate este mai mic decât fluxul actualizat al anului următor.
Indicele de rentabilitate
Exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe întreaga durată de viaţă a 
acesteia respectiv valoarea actuală V0 scontată pentru o cheltuială iniţială egală
cu unu. De regulă sunt reţinute acele proiecte de investiţii care au indicele de
profitabilitate mai mare decât unu. El se utilizeză atunci când se analizeză două
sau mai multe proiecte de investiţii care necesită alocări de fonduri iniţiale
inegale.
n
 F 1  d   VRn 1  d 
i n
i
V0 i 1
Ip  
VI VI
VAN  VI VAN
Ip   1
VI VI
În conformitate cu acest criteriu sunt reţinute proiectele de investiţii care
au cel mai mare indice de profitabilitate.
71
Se observă că acest indice avantajază proiectele de investiţii ce au

cheltuieli iniţiale mici (în timp ce proiectele cu cheltuieli iniţiale superioare au o
valoare actuală mai mare).
Avantajele şi dezavantajele criteriilor prezentate generează aspecte
complexe pentru decizia de investiţii. Aceasta poate fi adoptată pe baza mai
multor criterii, între acestea fiind oportună reţinerea criteriului valorii adăugate
nete (VAN) pentru selecţia celor mai bune proiecte de investiţii deoarece
maximizarea valorii adăugate nete duce la maximizarea valorii întreprinderii.
1) Ce reprezintă actualizarea ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) La ce nivel se stabileşte de obicei rata de actualizare ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Cum se determină valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Care sunt criteriile bazate pe actualizare ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Cum se determină valoarea actualizată netă ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Ce indicator suplimentar se utilizează în situaţia în care se analizează două
proiecte ale căror cheltuieli iniţiale sunt diferite ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Cum se determină valoarea viitoare netă ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
8) Ce reflectă şi cum se determină rata internă de rentabilitate ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
9) Ce este durata de recuperare actualizată ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
10) Cum se determină durata de recuperare actualizată ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
11) Ce exprimă indicele de rentabilitate şi cum se determină el ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3. Surse de finanţare a investiţiilor
72
Realizarea investiţiilor implică asigurarea resurselor financiare pentru

acoperirea acestora, alegerea surselor de finanţare care au cel mai mic cost de
procurare, recuperarea capitalurilor investite într-un timp cât mai scurt şi obţinerea
unei rentabilităţi cât mai mari.
Întrucât investiţiile reflectă o imobilizare importantă de capital se impune
cu acuitate procurarea resurselor necesare astfel încât să se evite situaţia în care
investiţiile începute nu pot fi terminate. Acest fapt nu trebuie să conducă însă la
ideea că resursele necesare acoperirii cheltuielilor de investiţii trebuie deţinute de
investitori de la început.
Ideal este ca resursele să se formeze în paralel cu efectuarea cheltuielilor
ipoteză ce ar reprezenta o folosire eficientă a resurselor dar cu o condiţie:
certitudinea formării lor la timp. Asigurarea la timp a resurselor pentru investiţii
urmăreşte atât capitalul propriu existent şi resursele interne cât şi eventualele
resurse externe posibile de obţinut.
În cadrul resurselor interne se înscriu:
 - profitul repartizat pentru finalizarea investiţiilor ;
-sumele obţinute din lichidarea activelor imobilizate după deducerea
cheltuielilor efectuate cu această operaţie;
- sumele rezultate din vânzări de active precum şi sume obţinute din
valorificarea unor materiale utilizate la pregătirea terenurilor pentru
construcţi, săparea fundaţiilor, lichidarea construcţiilor provizorii de pe
şantiere;
- mobilizarea resurselor interne care nu se poate concretiza însă într-un
cont la bancă ci se consumă pe măsura apariţiei influenţând direct
necesarul de finanţat.
Mobilizarea şi imobilizarea resurselor interne se determină ca diferenţă
între valoarea investiţiilor realizate la un moment dat şi fondurile consumate până
la aceeaşi dată. Dacă valoarea investiţiei este mai mică decât suma cheltuită
diferenţa se consemnează ca imobilizare ce reflectă eventualele stocuri de
materiale, utilaje ce au fost achiziţionate dar nu au fost încă utilizate sau achitarea
unor creditori, a unor furnizori proveniţi din perioadele anterioare. În situaţia
inversă, dacă valoarea investiţiei este mai mare decât cheltuielile efectuate
diferenţa o reprezintă mobilizări ce apar ca urmare a consumării stocurilor
imobilizate în perioadele precedente sau a unor antreprenori şi furnizori neplătiţi
dar în termen legal de efectuare a plăţilor.
În completarea surselor proprii pentru investiţii întreprinderile pot apela şi
la surse externe cum sunt: 
- credite bancare pe termen scurt de până la un an pentru acoperirea
decalajului trimestrial între cheltuielile prevăzute pentru investiţii şi
sursele existente în acel trimestru şi pe termen mediu şi lung atunci când
valoarea resurselor proprii nu acoperă valoarea investiţiilor prevăzute în
anul respectiv;
- creşterea capitalului social;
- creditul obligatar;
- alocaţii de la buget;
- finanţări din partea grupului.
Pornind de la valoarea investiţiilor determinate prin devizul general, de la
eşalonarea pe trimestre a cheltuielilor de investiţii pe anul curent şi de la resursele
proprii şi împrumutate ce pot fi utilizate pentru acoperirea cheltuielilor de
investiţii se poate întocmi un buget al activităţii de investiţii. Acesta se elaborează
în funcţie de cheltuielile necesare realizării obiectului de investiţii şi resursele
73
proprii de finanţare. Din comparaţia între cele două elemente poate să rezulte fie
un deficit de resurse fie un excedent. Dacă rezultă un deficit în buget se înscriu şi
sursele externe de acoperire financiară a investiţiilor.
1) Ce implică realizarea investiţiilor ?

………………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………..
2) Care sunt resursele interne ce pot fi utilizate pentru finanţarea investiţiilor ?
………………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………..
3) Cum se determină mobilizarea şi imobilizarea resurselor interne ?
………………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………
4) Care sunt sursele externe utilizabile în finanţarea investiţiilor ?
………………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………..
5) Ce reflectă bugetul activităţii de investiţii ?
………………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………………..
Temă de control
1. Decizia de investiţii este:

a) o decizie strategică deoarece se urmăreşte înregistrarea unei creşteri
economice pe o perioadă îndelungată;
b) decizie managerială deoarece implică imobilizare de capital în prezent
pentru obţinerea unei rentabilităţi viitoare sperate;
c) decizie de majorare a activului întreprinderii.
2. Criteriul lichidităţii sau al termenului de recuperare permite:

a) selectarea proiectelor de investiţii în funcţie de numărul de ani de
funcţionare a obiectivelor ce vor fi realizate;
b) selectarea proiectelor de investiţii în funcţie de rapiditatea recuperării
capitalului investit;
c) selectarea proiectelor de investiţii în funcţie de rentabilitatea pe termen
lung a obiectivelor viitoare.
3) Un proiect de investiţii poate fi acceptat dacă:

a) VAN  0;
b) VAN 0;
c) VAN  0;
d) VAN = 0;
74
e) VAN = 1.
4) Valoarea viitoare netă este:

a) egală cu diferenţa dintre cash-flow-urile actualizate la rata dobânzii şi
cheltuielile iniţiale cu investiţiile;
b) egală cu diferenţa dintre cash- flow-urile actualizate la rata dobânzii
fără risc şi valoarea cheltuielilor iniţiale cu investiţiile capitalizate,
c) VAN(1 + d)n-i;
d) VAN (1 -d)n+i;
e) nici un răspuns nu este corect.
5) Rata internă de rentabilitate permite:

a) compararea proiectelor de investiţii din punct de vedere al gradului de
rentabilitate;
b) compararea valorii actualizate nete cu total sume cheltuite pentru
realizarea proiectului de investiţii;
c) selectarea proiectului de investiţii care are o rentabilitate mai mică sau
egală cu costul finanţării;
d) a + b + c;
6) Valoarea actualizată netă a unui proiect de investiţii se calculează astfel:

a) ca raport între încasările viitoare determinate de exploatarea
investiţiei şi costul acesteia;
b) ca diferenţă între încasările viitoare determinate de exploatarea
investiţiei şi cheltuielile ocazionale pentru obţinerea acestora;
c) ca raport între profitul contabil mediu anual şi cheltuielile de
exploatare medii anuale;
d) ca diferenţă între cheltuielile de exploatare medii anuale şi profitul
mediu anual pe perioada exploatării;
e) ca diferenţă între suma surplusurilor monetare viitoare actualizate şi
costul investiţiei.
7) Rata internă de rentabilitate a proiectelor de investiţii este rata de actualizare

pentru care:
a) valoarea actuală netă este pozitivă;
b) valoarea actuală netă este zero;
c) valoarea actuală a veniturilor este mai mare decât valoarea actuală a
costurilor;
d) valoarea actuală netă este negativă;
e) valoarea reziduală este zero.
8) Criteriul lichidităţii sau al termenului de recuperare permite:

c) selectarea proiectelor de investiţii în funcţie de numărul de ani de
funcţionare a obiectivelor ce vor fi realizate;
d) selectarea proiectelor de investiţii în funcţie de rapiditatea recuperării
capitalului investit;
e) selectarea proiectelor de investiţii în funcţie de rentabilitatea pe termen
lung a obiectivelor viitoare.
f) toate răspunsurile sunt corecte;
g) nici un răspuns nu este corect.
75
9) O întreprindere doreşte să realizeze un program investiţional prin care să îşi

reînnoiască o parte din echipamentele de producţie, procedând la înlocuirea unor
utilaje vechi ce reflectă 35 % din capacitatea de producţie a anului X. Acestea sunt
amortizate integral, iar valoarea reziduală este nulă.
Valoarea investiţiei este de 300 milioane u.m., fiind estimată o valoare
reziduală pentru fiecare utilaj achiziţionat (sunt cumpărate două utilaje) de 20
milioane u.m. Durata de serviciu este de 6 ani, valoarea de intrare fiind recuperată
în mod egal.
În anul X capacitatea de producţie este de 50 000 de bucăţi, preţul unitar
de vânzare fiind de 450 000 u.m. Dacă se va realiza investiţia s-ar putea obţine o
producţie globală de:
Anul X+1 X+2 X+3 X+4 X+5 X+6

Cantitatea de
produse fabricate şi 60 000 65 000 65 000 65 000 65 65000
vândute (buc.) 000
Cheltuielile de exploatare aferente investiţiilor realizate vor fi de:
Anul X+1 X+2 X+3 X+4 X+5 X+6

Cheltuieli exploatare (mil u.m.) 30 32 34 34 35 36
Cota de impozit pe profit este de 16 %. Să se stabilească VAN, dacă se

consideră un cost al capitalului pentru finanţarea investiţiilor de 15%.
10) O întreprindere analizează două proiecte de investiţii caracterizate de

următoarele elemente:
Elem. Valoarea Fluxuri Durata de Factor de Valoare

investiţiei anuale serviciu actualizare reziduală
Proiect
A 85 20 5 9% 7
B 90 23 5 9% 5
Să se stabilească proiectul ce va fi ales dacă se utilizează criteriul valorii

actualizate nete.
11) Să se determine rata internă de rentabilitate pentru o investiţie ce determină

cheltuieli iniţiale de 100 milioane u.m. şi fluxuri anuale de 20 milioane u.m. pe o
perioadă de 5 ani.
12) Considerăm o investiţie în valoare de 160 milioane u.m., pentru care se

previzionează venituri viitoare nete în valoare de 180 milioane u.m., pentru primul
an şi 20 milioane u.m pentru al doilea an. Să se determine rata internă de
rentabilitate.
13) O întreprindere doreşte să cumpere un utilaj în valoare de 300 milioane u.m.,

cu o durată de serviciu de 10 ani, amortizabil liniar. Finanţarea investiţiei va fi
asigurată în sumă de 100 milioane u.m. din surse proprii şi 200 milioane u.m. din
surse împrumutate, la o rată a dobânzii de 10 %, contractate pe o perioadă de 5
ani, rambursabile prin anuităţi constante.
76
Întreprinderea previzionează un excedent brut din exploatare de:

EBE(mil u.m.) 70 75 80 801 72
Cota de impozit pe profit este de 16%. Să se stabilească rata de
rentabilitate financiară a capitalurilor proprii investite.
14) O întreprindere doreşte să realizeze un proiect de investiţii în valoare de 300

milioane u.m. Cash-flow-urile estimate pentru acesta sunt:

CF(mil u.m.) 65 80 95 90 100
Să se determine durata de recuperare actualizată.
15) O întreprindere doreşte să realizeze o investiţie în valoare de 200 000 u.m. ce

va fi amortizată liniar în 5 ani, perioadă în care va genera profituri nete de 50 000
u.m.. Rata de actualizare este de 8 %, suma factorilor de actualizare pentru cei 5
ani este de 3,9927 şi valoarea reziduală este nulă. VAN este:
a) 159343 u.m.;
b) 198 720 u.m.;
c) 195 400 u.m.;
d) 199.600 u.m.;
16) Să se stabilească termenul de recuperare pentru un proiect de investiţii ce

determină cheltuieli investiţionale de 100.000.u.m. şi pentru care se prognozează
chash-flow-uri anuale timp de 8 ani astfel:
- I an 14.000 u.m.
- II an 15.000u.m.
- III an 15.500 u.m.
- IV an 18.500 u.m.
- V an 20.000 u.m.
- VI an 22.000 u.m.
- VII an 20.500 u.m.
- VIII an 20.000 u.m.
17) Ştiind că un proiect de investiţii ce implică un efort investiţional de 250.000

se prognozează pentru 6 ani un profit brut din exploatare de 20.000 în primul an,
22.000 în al doilea an, 25.000 în al treilea an, 27.000 în al patrulea an, 27.500 în al
cincilea an, 26.500 în al şaselea an şi că rata medie a rentabilităţii obţinute de
întreprindere este de 15 % să se stabilească dacă se adoptă decizia de investire sau
nu.
18) O întreprindere doreşte să înlocuiască un utilaj astfel încât să obţină o

creşterea a capacitaţii de producţie. Utilajul nou costă 75.000 mii lei şi are o
durată de exploatare de 5 ani, generează costuri de exploatare de 15.000 mii lei şi
permite obţinerea a 25.000 bucăţi. Ştiind că preţul unitar al produselor obţinute cu
utilajul vechi este a) 1.500, b) 1.800 şi că randamentul minim sperat este de 15 %
să se stabilească dacă întreprinderea acceptă proiectul de investiţii.
19) O întreprindere utilizează o maşină care generează costuri de exploatare în

fiecare an de 20.000 mii. Întreprinderea doreşte să achiziţioneze o maşină nouă
77
identică cu prima, preşul de achiziţie al acesteia este de 50.000 mii, iar durata
normală de utilizare este de 5 ani.
Cheltuielile de exploatare determinate de noua maşină sunt de 12.000 mii
lei. Maşina veche va fi vândută la un preţ de 10.000 mii u.m. Durata normală de
funcţionare pentru aceasta este 2 ani. Întreprinderea acceptă un prag minim de
rentabilitate de 10 %. Să se stabilească dacă se optează pentru achiziţionarea noii
maşini.
Teme referat:
1. Investiţiile şi rolul lor în viaţa întreprinderii;

2. Criterii fără actualizare utilizate în alocarea capitalului;
3. Criterii de selecţie bazate pe actualizare utilizate în alocarea capitalului;
4. Surse de finanţare a investiţiilor.
78
TEMA 4
AMORTIZAREA ACTIVELOR IMOBILIZATE
Conţinut
1. Conceptul de amortizare
2. Elementele sistemului de amortizare
3. Tipuri de sisteme de amortizare posibile
4. Regimuri de amortizare utilizate în România
Rezumat
Utilizarea activelor corporale şi necorporale supuse deprecierii prin
utilizare sau în timp, impune calcularea, înregistrarea şi recuperarea uzurii fizice
şi morale pentru refacerea capitalului angajat. Procesul de amortizare permite
recuperarea valorii activelor imobilizate folosite de întreprindere. Determinarea
amortismentelor şi recuperarea lor poate fi realizată pe baza elementelor şi a
tipului sistemului utilizat.
Obiective:
 definirea conceptului de amortizare şi a celui de amortisment;
 concretizarea formelor uzurii ;
 identificarea elementelor sistemului de amortizare;
 prezentarea regimurilor de amortizare utilizate în România.
1. Conceptul de amortizare
Orice activitate economică desfăşurată de întreprinderi impune existenţa

unor mijloace de muncă concretizate în clădiri, maşini, utilaje, instalaţii,
echipamente de producţie, mijloace de transport etc. cunoscute sub denumirea de
mijloace fixe. Acestea au următoarele caracteristici principale: sunt destinate să
deservească activitatea pe o perioadă mai mare de un an; se consumă treptat,
păstrându-şi forma fizică specifică pe o durată îndelungată de funcţionare; au o
valoare de intrare mai mare decât limita legală.
Agenţii economici care utilizează active corporale şi necorporale supuse
deprecierii prin utilizare sau în timp trebuie să calculeze, să înregistreze în
contabilitate şi să recupereze uzura fizică şi morală a acestora pentru refacerea
capitalului angajat. Ca urmare, activele imobilizate sunt înscrise în contabilitate la
valoarea contabilă netă rezultă ca diferenţă între valoarea de intrare şi suma
amortismentelor stabilite ca urmare a deprecierii în timp a activelor.
 Amortizarea este un proces financiar prin care se recuperează treptat
valoarea activelor imobilizate consumată în procesul economic sau numai ca
urmare a deţinerii lor în patrimoniu Ea se desfăşoară de regulă pe toată perioada
de la intarea în patrimoniu a activelor imobilizate şi până la casarea acestora. În
cazul activelor materiale imobilizate amortizarea are drept fundament deprecierea
acestora în procesul funcţionării sau al nefuncţionării lor. Când durata de utilizare
este mai mică decât durata de viaţă economică se ţine seama şi de valoarea
reziduală, care poate avea valori însemnate şi care majorează sursele de finanţare
79
pentru înlocuire. Sumele de bani ce trebuie recuperate din încasările rezultate de

pe urma realizării producţiei în fiecare exerciţiu în concordanţă cu ritmul uzurii
fizice şi morale în cadrul duratelor normale de funcţionare ale mijloacelor fixe
sunt cunoscute sub denumirea de amortismente. Deci, amortizarea poate fi privită
ca proces în sensul transmiterii unei părţi din valoarea mijloacelor fixe asupra
producţiei dar şi ca o cheltuială ce se include în costuri.
Procesul de amortizare determină reducerea valorii unor posturi din activul
sau pasivul bilanţului. Astfel, în cazul imobilizărilor materiale se înregistrează
reducerea valorii unor conturi de activ, în timp ce în cazul împrumuturilor
amortizarea acestora are drept efect micşorarea valorii conturilor de pasiv care
reflectă datorii ale întreprinderii. Procesul de amortizare trebuie să înceapă din
momentul intrării în funcţiune a mijloacelor fixe şi să se desfăşoare până la
recuperarea integrală a valorii acestora. În condiţiile în care valoarea de intrare nu
este recuperată integral până la scoaterea din funcţiune, întreprinderea trebuie să
asigure acoperirea valorii neamortizate din sumele rezultate în urma valorificării
acestora. Partea rămasă neacoperită afectează cheltuielile din exploatare (fiind o
cheltuială nedeductibilă din punct de vedere fiscal) pe o perioadă de maxim 5 ani
sau diminuează capitalurile proprii.
Sistemul de amortizare se bazează pe faptul că orice activ material
imobilizat are o durată de viaţă maximă la sfârşitul căreia valoarea de exploatare
este zero. Pot fi amortizate activele care se consumă progresiv în mai multe
exerciţii financiare cum este cazul clădirilor, construcţiilor maşinilor, utilajelor,
mijloacelor de transport, etc. Amortizarea anuală trebuie să acopere deprecierea
suferită, fără a subevalua sau supraevalua mărimea acesteia. Întreprinderile au
libertatea de a-şi alege metoda de amortizare care corespunde cel mai bine
specificului activelor materiale şi modului de utilizare.
Procesul de pierdere treptată a valorii de întrebuinţare şi, respectiv, a
valorii activelor materiale imobilizate îşi găseşte reflectarea în uzură. Practic,
amortizarea este o expresie bănească a uzurii. Uzura activelor imobilizate îmbracă
două forme: uzură fizică şi uzură morală.
Uzura fizică este determinată de utilizare, de scurgerea timpului şi de
acţiunea factorilor naturali şi reprezintă baza materială a pierderii valorii 
mijloacelor fixe. Ea determină realizarea unei activităţi de întreţinere şi reparaţii,
casarea mijloacelor fixe şi înlocuirea acestora. Privită sub aspect tehnic aceasta nu
poate fi un criteriu suficient pentru determinarea duratei de funcţionare a activelor
materiale imobilizate şi a momentului scoaterii lor definitive din funcţiune. Pentru
aceasta este necesar să se aibă în vedere şi factorul economic deoarece menţinerea
în funcţiune a unui activ pe o perioadă îndelungată în raport cu caracteristicile sale
presupune întotdeauna cheltuieli suplimentare şi cu întreţinerile şi reparaţiile care
la un moment dat îl pot face nerentabil.
Uzura morală este determinată de evoluţia tehnicii şi creşterea
productivităţii muncii în ramurile economice producătoare de active imobilizate
respectiv de obţinerea de mijloace fixe superioare funcţional sau a aceloraşi tipuri
dar la preţuri mai mici. Ea îşi exercită influenţa atât asupra valorii cât şi a duratei
de funcţionare a activelor respective. Pentru diminuarea efectelor negative
(pierderi) determinate de uzura morală se impune utilizarea unor metode
corespunzătoare de amortizare. De asemenea, este necesară sporirea eficienţei
utilizării mijloacelor fixe prin exploatarea raţională a capacităţilor de producţie,
efectuarea reparaţiilor în condiţii optime a mijloacelor de muncă, asigurarea
continuităţii procesului de producţie prin alimentarea cu necesarul de materii
prime în cantităţile şi la termenele necesare, modernizarea tehnologiilor de
fabricaţie ş.a.
80
Temă de autoevaluare nr.1
1) Ce este amortizarea ?
……………………………………………………………………………………....
……………………………………………………………………………………....
2) Ce sunt amortismentele ?
……………………………………………………………………………………....
……………………………………………………………………………………....
……………………………………………………………………………………....
3) Pe ce perioadă trebuie să se desfăşoare procesul de amortizare ?

……………………………………………………………………………………....
……………………………………………………………………………………....
4) Care sunt formele uzurii ?

……………………………………………………………………………………....
5) De cine este determinată uzura fizică ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) De cine este determinată uzura morală şi ce efecte are ?

……………………………………………………………………………………....
……………………………………………………………………………………....
7) Cine determină manifestarea uzurii morale ?
……………………………………………………………………………………....
……………………………………………………………………………………....
8) Ce măsuri pot fi adoptate pentru diminuarea pierdeilor provocate de uzura

morală ?
……………………………………………………………………………………....
……………………………………………………………………………………....
……………………………………………………………………………………....
2. Elementele sistemului de amortizare
Orice sistem de amortizare presupune existenţa a trei elemente: valorile de

amortizat; duratele de serviciu; normele de amortizare.
a) Valorile de amortizat sunt esenţiale în dimensionarea amortismentelor

şi pot fi reprezentate de: valoarea de intrare a mijloacului fix; valoarea de intrare
diminuată cu valoarea reziduală estimată; valoarea de intrare majorată cu valoarea
reparaţiilor capitale; valoarea contabilă netă. Valoarea de intrare poate fi:
- valoarea de intrare reevaluată conform prevederilor legale;
- preţul de achiziţie plus cheltuielile de transport, montaj şi de punere în
funcţiune;
- costul de producţie;
- valoarea actuală a mijloacelor fixe estimată pe baza raportului de
expertiză în cazul celor obţinute prin donaţii;
81
- valoarea de aport stabilită de părţi determinată prin expertiză pentru

mijloacele fixe intrate în patrimoniu cu ocazia asocierii respectiv a
fuziunii;
Valoarea contabilă netă reprezintă partea din valoarea de intrare a
mijloacelor fixe rămasă neamortizată încă la un moment dat. În literatura de
specialitate se mai vehiculează şi noţiunea de valoare reziduală. Aceasta reprezintă
suma ce se recuperează în urma lichidării mijloacelor fixe şi a valorificării
eventualelor piese de schimb, materiale rezultate din dezmembrare, dezafectare,
demolare, etc. sau valoarea netă pe care întreprinderea estimează că o va obţine
prin cedarea unui activ la încheierea duratei de utilizare a acestuia, după
acoperirea cheltuielilor aferente cedării. În cazul în care în cursul anului au loc
modificări ale volumului activelor imobilizate pentru stabilirea amortismentului se
utilizează o valoare medie anuală.
Aceasta se determină în funcţie de intrările şi ieşirile de mijloace fixe:
Vma  V0  Vmi n  Vmie
n Vi n  t f
Vmin  
i 1 T
n Vie  tnf
Vmie  
i 1 T
unde:
V0 - valoarea mijloacelor fixe existente în funcţiune la începutul
anului;
Vmin, Vmie - valoarea medie a intrărilor şi ieşirilor de active în cursul
anului;
Vin - valoarea de intrare a mijloacelor fixe intrate;
tf - numărul de luni de funcţionare din momentul intrării până la
sfârşitul anului;
Vie - valoarea de intrare a mijloacelor fixe ieşite;
t nf - numărul de luni de nefuncţionare în anul respectiv;
T - numărul de luni dintr-un an.
Se consideră lună de funcţionare şi respectiv de nefuncţionare luna imediat
următoare celei în care a avutl loc intrarea sau ieşirea.
b) Duratele de serviciu influenţează şi ele amortismentul anual. În
general ele sunt utilizate pentru stabilirea intervalului de timp în care trebuie 
recuperate valorile de intrare ale mijloacelor fixe şi de asemenea pentru
previzionarea nivelului viitor al producţiei mijloacelor fixe, cererea pentru astfel
de bunuri fiind influenţată de necesitatea înlocuirii mijlocului fix uzat. Practic,
durata de serviciu este o perioadă medie de timp în care mijloacele fixe pot să
funcţioneze.
În determinarea duratelor normale de funcţionare se ţine seama de
parametrii tehnico- economici stabiliţi de proiectanţi şi de producători prin cărţile
sau documentaţiile tehnice ale mijloacelor fixe respective precum şi de efectele
uzurii morale. Stabilirea corectă a duratelor de serviciu influenţează nivelul
normelor de amortizare şi implicit mărimea amortizării.
În literatura de specialitate se disting mai multe categorii de durate de
serviciu, astfel:
- durată de serviciu tehnică - ce reprezintă durata potenţială de serviciu a
unui mijloc fix, în determinarea ei nefiind luată în considerare influenţa uzurii
morale;
82
- durată de serviciu optimă - intervalul de timp în care folosirea utilajului

are eficienţă maximă;
- durată de serviciu admisibilă - care este intervalul de timp dintre
momentul punerii lui în funcţiune şi cel în care producţia în care se obţine cu
mijlocul fix nu mai conţine profit datorită menţinerii lui în funcţiune.
c) Pentru determinarea nivelului amortizării sunt necesare normele de
 amortizare exprimate de regulă în procente. Între norma de amortizare şi
intensitatea utilizării există o legătură determinantă astfel: cu cât un activ material
se uzează fizic şi moral mai repede cu atât norma de amortizare va fi mai mare şi
invers. Deci norma de amortizare este invers proporţională cu durate de
funcţionare a unui mijloc fix.
În practica financiară normele de amortizare se analizează în funcţie de
modul în care influenţează nivelul amortizării în:
- norme proporţionale;
- norme regresive;
- norme progresive.
a) Normele proporţionale înregistrează mai multe forme, cel mai des fiind
însă utilizate normele proporţionale în timp. Astfel, se pot determina:
- norme proporţionale în timp ce determină prin aplicare un nivel al
amortizării egal, constant în fiecare an:
Vi
D 100
N a  n x100 
Vi Dn
unde:
VI- valoarea de intrare;
Dn- durata normală de utilizare.
- norme proporţionale pe unitatea de produs ce se utilizează de
întreprinderile care obţin un sortiment restrâns de produse şi, eventual, pentru
amortizarea unor mijloace fixe (clădiri, construcţii speciale ce deservesc mine,
saline, cariere) a căror durată de serviciu este determinată de durata de exploatare
a rezervelor:
Vi
Na  lei / t
Re
unde:
R e - rezerva exploatabilă exprimată în tone;
V i - valoarea de intare a mijloacelor fixe.
Dacă mijloacele fixe deservesc mai multe mine, în calculul amortizării pe
unitatea de produs ( N a ) se au în vedere rezervele exploatabile ale tuturor minelor
deservite:
Vi
Na 
R e1  R e 2  R e 3    R en
- norme proporţionale pe km sau la 1000 km ce se pot utiliza pentru
determinarea amortismentului aferent mijloacelor de transport auto:
Vi
N 100
N a  p x100 
Vi Np
unde:
Np- norma de parcurs până la casare.
83
b) Normele regresive (accelerate) sunt norme ce determină diminuarea

volumului amortizării în fiecare an întrucât nivelul lor este descrescător. În
practică, aplicarea sistemului regresiv de amortizare se poate realiza prin utilizarea
a două categorii de norme: constante şi descrescătoare.
Normele constante se calculează după următoarea relaţie:
 V 
N a  1  n r   100
 Vi 
unde:
- Vr - valoarea reziduală a mijlocului fix la sfârşitul duratei de serviciu;
- Vi - valoarea de intrare a mijlocului fix;
- n- durata de serviciu exprimată în ani.
Normele descrescătoare se determină astfel:
Dr
Na   100
 Nd
Dr = d-x
unde: - Dr - durata rămasă;
- x - număr de ani scurşi până la momentul calculării normei;
- d- durata de serviciu;
- N d - suma aritmetică a numărului de ordine al anilor care compun
durata de seviciu.
c) Normele progresive au drept caracteristică majorarea nivelului lor în
fiecare an, ducând la obţinerea unor amortismente din ce în ce mai mari. Ele se
Dc
N a pi   100
 Nd
determină astfel:
unde: Dc- durata consumată a activelor fixe până în anul calculării
amortismentului inclusiv.
1) Care sunt elementele sistemului de amortizare ?

………………………………………………………………………………………
2) Ce valori de amortizat pot fi utilizate în determinarea amortismentelor ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Ce sunt valoarea contabilă netă şi valoarea reziduală ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Cum se determină valoarea medie anuală ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Ce sunt duratele de serviciu ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Cine influenţează duratele de serviciu ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
84
7) Ce categorii de durate normale de utilizare se întâlnesc în literatura de

specialitate ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
8) Ce legătură există între normele de amortizare şi intensitatea utilizării ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
9) Ce tipuri de norme de amortizare pot fi utilizate ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
10) Care sunt formele normelor proporţionale şi cum se determină ele ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
10) Sub ce forme se întâlnesc normele regresive ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
11) Cum se determină normele progresive ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3. Tipuri de sisteme de amortizare posibile
În scopul desfăşurării optime a activităţii financiare din întreprindere se

impune stabilirea nivelului amortizării incluse în costurile de producţie. Pentru
determinarea ştiinţifică, realistă a amortizării, în practica economică se aplică
diverse metode de amortizare a activelor materiale imobilizate. Fiecare metodă
abordează acelaşi proces de amortizare dar în ritmuri diferite; scopul este acelaşi,
însă procesul este însoţit pe parcurs de influenţe şi consecinţe economico-
financiare diferite de la o metodă la alta. Sistemele de amortizare pot fi ordonate
în funcţie de următoarele criterii:
1). În raport de baza de calcul a normelor de amortizare sistemele de

amortizare sunt:
- sisteme temporale;
- sisteme funcţionale.
Sistemele temporale au la bază premisa că orice mijloc fix se uzează într-o
anumită perioadă de timp indiferent de intensitatea utilizării lui; rezultă că
valoarea sa de intrare trebuie recuperată într-un anumit interval de timp bine
determinat din punct de vedere economic.
Sistemele funcţionale se bazează pe intensitatea uzurii care este
dependentă de intensitatea utilizării mijloacelor fixe, exprimată prin volumul de
activitate la efectuarea căruia acestea participă. Volumul de activitate se măsoară
în anumite unităţi fizice asupra cărora se repartizeză valorile de intrare ale
mijloacelor fixe supuse amortizării.
Astfel de sisteme se practică pentru amortizarea clădirilor şi construcţiilor
speciale, ale minelor, salinelor, carierelor, exploatărilor pentru substanţe minerale
solide, a căror durată de folosire este limitată de durata rezervelor şi care nu pot
85
primi alte utilizări după epuizarea acestora. Pentru aceste domenii amortizarea se
calculează pe unitatea de produs:
A  Na  Q
unde: - A - amortisment anual;
- Na – norma de amortizare proporţională pe unitatea de produs;
- Q - cantitatea efectiv extrasă anual (în tone).
În cazul în care mijloacele fixe deservesc mai multe obiective în calculul
amortismentului anual se iau în considerare cantităţiile efectiv extrase de fiecare
mină.
A  N a   Q1  Q2  Q3    Qn 
Pentru exemplificare, considerăm următoarele date:
- valoarea de intrare a unei clădiri ce deserveşte o mină este de 200 mil.
u.m.;
- cantitatea efectiv extrasă anual este de 4000 mii tone;
- rezerva exploatabilă a minei este de 32000 mii tone.
200000000
Na   6,25 u.m./tona
32000000
A  4000x 6,25  25000 mii u.m.
Legislaţia actuală prevede că amortizarea pe unitatea de produs se
recalculează astfel: din cinci în cinci ani la mine, cariere şi la cheltuieli de
investiţii pentru decopertă; din zece în zece ani la saline. Recalcularea se face
anual în cazul în care intervin schimbări mai importante (minim 10%) în volumul
rezervelor exploatabile. De aemenea, este stabilit faptul că acele cheltuieli cu
exploatarea zăcămintelor naturale de natura decopertărilor, explorărilor, forărilor
care nu se finalizează în obiective economice ce pot fi exploatate se recuperează
în următorii 5 ani, în rate egale, din veniturile realizate din exploatare.
2). În funcţie de ritmul amortizării sistemele de amortizare sunt: sisteme
proporţionale, sisteme accelerate, sisteme progresive.

În cazul sistemului proporţional valoarea de amortizat şi valoarea
amortizării pe unitatea de produs ( N a ) sunt constante şi deci amortismentele sunt
egale pe toată durata de serviciu a mijlocului fix.
Acest sistem are avantajele următoare: presupune un calcul facil al
amortismentului; asigură o anumită constanţă a costurilor de producţie ca urmare
a influenţării anuale a acestora cu aceleaşi sume şi oferă posibilitatea aprecierii
gradului de uzură al mijloacelor fixe din economie. În acelaşi timp, însă, prezintă
şi dezavantajul înregistrării unor pierderi mari provocate de uzura morală dacă
durata de serviciu a mijlocului fix nu este bine determinată.
Pentru exemplificare considerăm următoarele informaţii: un agent
economic achiziţionează o maşină ce are o valoare de intrare de 30 mil. u.m;
durata de utilizare este de 5 ani.
Amortismentul anual este prezentat în tabelul următor (tabelul 4.1.):
Tabelul 4.1.
Evoluţia amortismentului annual şi a valorii contabile nete
Valoarea Norma Amortismentul Valoarea
Anii de de anual rămasă
amortizat amortizare neamortizată
N 30 20% 6 24
N+1 30 20% 6 18
N+2 30 20% 6 12
N+3 30 20% 6 6
N+4 30 20% 6 0
86
În practica financiară se poate determina şi amortismentul în zile.

Astfel, pentru un mijloc fix cu o valoare de intrare de 15 mil. u.m. şi o durată de
serviciu de 5 ani, ce a intrat în funcţiune la 20 iunie, amortismentul în zile se
determină astfel (4.2.):
Tabelul 4.2.
Determinarea amortismentului în zile -u.m-
Valoarea Norma Amortismentul Valoarea rămasă
Anii amortizat amortizare anual neamortizată
N 15 20% 1,583333 13,416667
N+1 15 20% 3 10,416667
N+2 15 20% 3 7,416667
N+3 15 20% 3 4,416667
N+4 15 20% 3 1,
416667
N+5 15 20% 1,416667 0
Amortismentul din primul şi ultimul an se determină astfel:

A1 = 15000000 x 20% x 190/360 = 1583333 u.m.
A6 = 15000000 x 20% x 170/360 = 1416667 u.m.
Sistemul accelerat presupune recuperarea valorii de intrare a mijloacelor
fixe într-o proporţie ridicată în prima parte a duratei de serviciu a mijloacelor fixe.
Acest sistem se numeşte degresiv sau regresiv pentru că asigurarea
amortismentelor anuale descrescătoare presupune fie descreşterea valorii de
amortizare, fie descreşterea valorii corespunzătoare amortizării pe unitatea de
produs, respectiv a normei de amortizat anuale.
În practica financiară mondială sistemul accelerat are două variante:
 a) sistem cu valoare de amortizat regresivă şi normă constantă;
b) sistem cu valoare de amortizat constantă şi normă de amortizat
regresivă.
Pentru varianta a) aceeaşi normă de amortizare se aplică în fiecare an la o
valoare de amortizare descrescătoare:
A1  Vi xN a c
A2  VCN1 xN a c
.................... .....
An  VCN n 1 xN a c
unde:
VCNi- valoarea rămasă neamortizată la sfârşitul anului i.
Pentru exemplificare considerăm următoarele informaţii:
- valoarea de intrare a unui mijloc fix este de 25 mil. u.m;
- valoarea reziduală estimată este 5 mil. u.m.;
- durata normală de utilizare este de 5 ani.
Norma de amortizare şi evoluţia amortismentelor în condiţiile utilizării
acestui sistem sunt:
 5000000 
N a  1  5 x100  27,52204%
 25000000 
A1  25000000 x 27,52204%  6880510
V1  25000000  6880510  18119490
A2  18119490 x 27,52204%  4986853
V2  18119490  4986853  13132636
87
A3  13132636 x 27,52204%  3614369
V3  13132636  3614369  9518267
A4  9518267 x 27,52204%  2619621
V4  9518267  2619621  6898645
A5  6898645 x 27,52204%  1898647

Varianta b presupune aplicarea la aceeaşi valoare de amortizat a unor
norme de amortizare descrescătoare, astfel:
A1  VA xN a1
A2  VA xN a 2
.................... ..
An  VA xN a n
unde: VA- valoarea de amortizat;
Nai- norma de amortizare descrescătoare.
- o întreprindere achiziţionează un mijloc fix cu valoare de 10000000
u.m.;
- durata normală de serviciu este de 5 ani;
Amortismentul anual se determină prin aplicarea normelor
corespunzătoare la valoarea de intrare (tabelul 4.3.):
Tabelul 4.3.
Determinarea amortismentului prin sistemul cu valoare de
amortizat constantă şi normă de amortizat regresivă
Anii Valoarea de Norma de Amortismentul

amortizat amortizare (%) anual
N 10000000 33,33 3333333
N+1 10000000 26,67 2666667
N+2 10000000 20 2000000
N+3 10000000 13,33 1333333
N+4 10000000 6,67 666667
Normele de amortizare se stabilesc astfel:

50
N a1   33,33%
1 2  3  4  5
.....................................................
54
N a5   6,67%
1 2  3  4  5
Utilizarea sistemului accelerat permite diminuarea pierderilor generate de
uzura morală, reducerea valorii rămase neamortizate în cazul scoaterii din
funcţiune a mijloacelor fixe înainte de expirarea duratei normale de funcţionare
dar nu permite cunoaşterea valorii reale a mijloacelor fixe la un moment dat,
determină complicarea calculelor în stabilirea nivelului amortizării şi greutăţi în
evidenţierea acesteia.
Sistemele progresive presupun determinarea de amortismente crescătoare.
Acestea se stabilesc prin aplicarea în fiecare an la o valoare de amortizare
constantă, respectiv valoarea de intrare, a unei valori de amortizat N a crescătoare
stabilită astfel:
A1 = VI x Na1
…………….
An = VI x Nan
88
unde:
Nai- norma de amortizare crescătoare
- o întreprindere achiziţionează un mijloc fix cu o valoare de intrare de
20 mil. u.m. ;
- durata normală de utilizare este de 6 ani.
Normele de amortizare şi amortismentele evoluează astfel (tabelul 4.4):
Tabelul 4.4
Evoluţia amortismentelor în cazul utilizării sistemului progresiv u.m.
Anii Valoarea de Norma de Amortismentul
amortizat amortizare anual
N 20000000 4,76 952000
N+1 20000000 9,52 1904000
N+2 20000000 14,29 2858000
N+3 20000000 19,048 3810000
N+4 20000000 23,81 4762000
N+5 20000000 28,57 5714000
Normele de amortizare se determină astfel:

1
N a1  x100  4,76%
1 2  3  4  5  6
.......... .......... .......... .......... .......... .......... ......
5
Na6  x100  28,57%
1 2  3  4  5  6
Deşi metoda are o argumentare logică, în sensul că amortismentele cresc
permanent pe măsură ce utilajul se uzează, din punct de vedere economic ea
determină o repartiţie neuniformă a cheltuielilor legate de exploatarea mijlocului
fix, în sensul că spre sfârşitul intervalului de funcţionare când şi cheltuielile de
întreţinere şi reparaţii sunt mari şi amortismentele sunt din ce în ce mai mari.
Determinarea amortismentelor cu ajutorul normelor crescătoare sau
descrescătoare reflectă conţinutul metodei ,,Softy”.
1) Cum pot fi clasificate sistemele de amortizare în raport de baza de calcul ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Pe ce se bazează sistemele temporale ? Dar cele funcţionale ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Cum pot fi clasificate sistemele de amortizare în raport de ritmul amortizării ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Ce presupune sistemul proporţional ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
89
5) Ce implică sistemul accelerat şi care sunt variantele sale ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………………..
6) Ce determină sistemele progresive ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4. Regimuri de amortizare utilizate în România
În ţara noastră, agenţii economici care utilizează active corporale şi

necorporale supuse deprecierii calculează, înregistrează în contabilitate şi
recuperează uzura fizică şi morală a acestora. Activele imobilizate ( A i ) se
amortizează diferit pentru categoriile de imobilizări: corporale sau necorporale.
Imobilizările necorporale se amortizează astfel: cheltuielile aferente
achiziţionării de brevete, drepturi de autor, licenţe, mărci de comerţ sau de fabrică
şi alte valori similare, precum şi cheltuielile de dezvoltare, care din punct de

vedere contabil reprezintă imobilizări necorporale se recuperează prin intermediul
deducerilor de amortizare liniară pe perioada contractului sau pe durata de
utilizare, după caz. Cheltuielile aferente achiziţionării sau producerii programelor
informatice se recuperează prin intermediul deducerilor de amortizare liniară pe o
perioadă de 3 ani. Pentru brevetele de invenţie se poate utiliza şi metoda de
amortizare degresivă sau accelerată.
Conform legislaţiei în vigoare, este considerat orice imobilizare corporală
care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: este deţinut şi utilizat în
producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii pentru a fi închiriat
terţilor sau în scopuri administrative; are o durată de utilizare mai mare de un an.
Prin valoare de intrare se înţelege: costul de achiziţie pentru mijloacele fixe
procurate cu titlu oneros; costul de producţie, pentru mijloacele fixe construite sau
produse de către contribuabil; valoarea de piaţă pentru mijloacele fixe dobândite
cu titlu gratuit.
Amortizarea se calculează din luna următoare celei în care mijloacele fixe
au fost puse în funcţiune până la recuperarea integrală a valorii de intrare. Pentru
determinarea amortismentelor, se utilizează duratele normale de amortizare ce
reflectă durata de utilizare în care se recuperează, din punct de vedere fiscal,
valoarea de intrare a mijloacelor fixe prin intermediul amortizării (deci, durata
normală de funcţionare este mai redusă decât durata de viaţă fizică a mijlocului fix
respectiv).
În prezent, pentru mijloacele fixe nou achiziţionate, se utilizează sistemul
unor plaje de ani cuprinse între o valoare minimă şi una maximă, existând astfel
posibilitatea alegerii de către agenţii economici a unei durate normale de
funcţionare cuprinsă între aceste limite. Însă, după ce se stabileşte, durata normală
de funcţionare rămâne neschimbată până la recuperarea integrală a valorii de
intrare a mijlocului fix sau scoaterea sa din funcţiune.
În cazul mijloacelor de transport, amortizarea poate fi determinată şi în
funcţie de numărul de kilometri sau numărul de ore de funcţionare prevăzut în
cărţile tehnice. Amortizarea se determină, în această situaţie, prin raportarea
valorii de intrare a mijlocului fix la numărul de kilometri sau numărul de ore de
funcţionare sau numărul de ore de funcţionare prevăzute în cărţile tehnice,
90
rezultând astfel amortizarea/km sau pe ora de funcţionare. Amortizarea lunară se

determină prin înmulţirea numărului de kilometri parcurşi sau a numărului de ore
de funcţionare efectuate în fiecare lună cu amortizarea/km sau pe ora de
funcţionare.
Investiţiile efectuate la mijloacele fixe sub forma cheltuielilor ulterioare
trebuie să aibă ca efect îmbunătăţirea parametrilor tehnici iniţiali ai acestora şi să
conducă la obţinerea de beneficii economice viitoare. Amortizarea acestor
investiţii se face fie pe durata normală de utilizare rămasă, fie prin majorarea
duratei normale de utilizare cu până la 10% sau în cazul instituţiilor publice până
la 20%. Dacă se efectuează cheltuieli după expirarea duratei normale, se stabileşte
o nouă durată normală de către o comisie tehnică sau expert tehnic independent.
Cheltuielile care se efectuează cu scopul restabilirii stării iniţiale sunt considerate
cheltuieli de reparaţii.
Imobilizările corporale se amortizează prin utilizarea unuia din regimurile:
 amortizare liniară, degresivă, accelerată.
Amortizarea liniară se foloseşte cu preponderenţă în toate ramurile
economiei în funcţie de duratele şi normele de amortizare analitice reglementate.
Ea se realizează prin includerea uniformă în cheltuielile de exploatare a unor sume
fixe stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei normale de utilizare a
mijloacelor fixe.
Amortizarea degresivă presupune parcurgerea următoarelor etape:
1) Determinarea normei de amortizare liniară
100
Na 
Dn
unde:
D n - durata normală de funcţionare.
2) Determinarea normei de amortizare majorată prin multiplicarea normei
de amortizare liniare cu unul din coeficienţii prevăzuţi de lege, diferenţiaţi în
funcţie de durata normală de funcţionare a mijloacelor fixe, respectiv 1,5 dacă
durata de funcţionare este cuprinsă între 2 şi 5 ani; 2 dacă durata normală de
funcţionare este cuprinsă între 5 şi 10 ani şi 2,5 dacă durata de funcţionare este de
peste 10 ani.
N am  N a  C
unde:
C - coeficientul de multiplicare;
Nam - norma de amortizare majorată.
3) Determinarea amortismentului anual prin aplicarea normei de
amortizare majorată la valoarea de intrare în primul an şi la valoarea conbilă netă
pentru anii următori până în anul de funcţionare în care amortismentul este egal
sau mai mic decât amortismentul anual determinat prin raportul dintre valoarea
contabilă netă şi numărul de ani de funcţionare rămaşi. Din acel moment şi până la
expirarea duratei normale se trece la amortizare liniară prin raportarea valorii
rămase de recuperat la numărul de ani de funcţionare rămaşi.
Amortizarea degresivă se aplică în aceeaşi variantă, fără influenţa uzurii
morale pentru mijloacele fixe existente în funcţiune înainte de intrarea în vigoare
a legii amortizării. Pentru cele intrate în funcţiune după această dată, amortizarea
degresivă reflectă şi uzura morală. Această variantă permite amortizarea valorii de
intrare a mijloacelor fixe într-o perioadă de timp mai mică decât perioada duratei
normale de utilizare, diferenţa în ani reprezentând influenţa uzurii morale. Pentru
mijloacele fixe care au o durată normală de funcţionare de până la cinci ani
inclusiv nu se aplică regimul de amortizare degresivă cu influenţa uzurii morale.
91
Pentru exemplificarea determinării amortizării degresive fără influenţa

uzurii morale considerăm următoarele date: o întreprindere achiziţionează un
utilaj care are un preţ de achiziţie de 5000 u.m; durata normală de funcţionare este
de 10 ani.
Utilizarea metodei de amortizare degresive determină următoarele valori
ale normei de amortizare şi amortismentelor:
1
N al  x100  10%
10
N am  N al x 2  20%
Această normă de amortizare se aplică până în anul în care amortismentul
stabilit în acest mod este mai mic sau egal decât amortismentul liniar. Se observă
că se înregistrează această situaţie în anul al 5-lea.
Norma de amortizare utilizată în continuare se determină astfel:
100
N al   20%
5
Valoarea de amortizat este valoarea contabilă netă de la sfârşitul anului al
5-lea. Evoluţia amortismentelor şi a valorii contabile nete este evidenţiată în
tabelul următor (tabelul 4.5.)
Tabelul 4.5
Determinarea amortismentului anual prin regimul de amortizare
degresivă, fără influenţa uzurii morale
-lei-
Anii Valoare de Normă de Amortisment Valoare
amortizat amortizare anual rămasă
neamortizată
N 5000 20% 1000 4000
N+1 4000 20% 800 3200
N+2 3200 20% 640 2560
N+3 2560 20% 512 2048
N+4 2048 20% 409,6 1638,4
N+5 1638,4 20% 327,68 1310,72
N+6 1638,4 20% 327,68 983,04
N+7 1638,4 20% 327,68 655,36
N+8 1638,4 20% 327,68 327,68
N+9 1638,4 20% 327,68 0
Varianta cu influenţa uzurii morale se aplică aşa cum reiese din exemplul
următor. O întreprindere achiziţionează un mijloc fix cu o valoare de intrare de 60
mil. u.m. şi o durată normală de utilzare de 15 ani. Determinarea amortismentelor
conform regimului de amortizare degresivă cu influenţa uzurii morale presupune
parcurgerea următoarelor etape:
- se determină durata de utilizare în care se realizează amortizarea
integrală, după stabilirea normei de amortizare majorată:
1
N al  x100  6,7%
15
N am  6,7 x 2,5  16,75%
100 100
Dur    6 ani
N am 16,75
Dai  15  6  9 ani
- se determină durata de utilizare în regim de amortizare degresivă:
Dud  9  6  3 ani
92
- se determină durata de utilizare în regim de amortizare liniară:

Dul  9  3  6 ani
- se determină evoluţia amortismentelor (tabelul 4.6):
Tabelul 4.6.
Evoluţia amortismentului anual în cazul utilizării regimului de
amortizare degresivă, cu influenţa uzurii morale
Mil. u.m.
Anii Valoare de Na Amortisment VCN
amortizat (%) anual
1 60 16,75 10,05 49,95
2 49,95 16,75 8,34165 41,60835
3 41,60835 16,75 6,9693986 34,638952
4 34,638952 16,66 5,7731586 28,865794
5 34,638952 16,66 5,7731586 23,092636
6 34,638952 16,66 5,7731586 17,319478
7 34,638952 16,66 5,7731586 11,54632
8 34,638952 16,66 5,7731586 5,7731586
9 34,638952 16,66 5,7731586 0
…15
Amortizarea accelerată constă în includerea în primul an de funcţionare în

cheltuielile de exploatare a unei amortizări anuale de 50% din valoarea de intrare
a mijloacelor fixe. Apoi se trece la amortizarea liniară pentru recuperarea
celeilalte părţi de 50%.
1) Cum se amortizează imobilizările necorporale ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Când începe calcularea amortizării ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Care sunt regimurile de amortizare utilizabile în cazul amortizării imobilizărilor
corporale ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Ce presupune amortizarea liniară ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Care sunt etapele parcurse în cazul amortizării degresive ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Ce presupune amortizarea accelerată ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
93
………………………………………………………………………………………
Temă de control:
1. Amortizarea activelor imobilizate este:

a) suma recuperată într-un an din valoarea activelor imobilizate;
b) un proces financiar exprimat valoric prin care se recuperează treptat
valoarea consumată a activelor imobilizate;
c) uzura fizică a activelor imobilizate;
d) suma recuperată într-un an din valoarea activelor circulante;
e) un proces financiar exprimat valoric prin care se recuperează treptat
valoarea consumată a activelor imobilizate şi circulante.
2. Cheltuielile cu amortizarea sunt incluse în:

a) cheltuielile financiare;
b) cheltuielile extraordinare;
c) cheltuieli de exploatare;
d) cheltuielile de exploatare şi financiare;
e) nici una.
3. O întreprindere foloseşte pentru determinarea amortismentului unui mijloc fix

regimul degresiv de amortizare, fără influenţa uzurii morale. Valoarea de
intrare este de 50 mil. lei iar durata normală de utilizare este de 5 ani. Mărimea
amortizării în anul al 4-lea este:
a) 2 074 464 lei;
b) 8 575 000 lei;
c) 1 886 400 lei;
d) 4 004 280 lei.
e) nici o variantă nu este corectă.
4. O întreprindere achiziţionează un mijloc fix cu o valoare de 20 mil. lei şi o

durată normală de utilizare de 6 ani. Dacă întreprinderea utilizează
amortizarea accelerată, amortismentul din anul al 4-lea este:
a) 2 858 000 lei;
b) 2 000 000 lei;
c) 4 762 000 lei;
d) 5 714 000 lei;
e) 4 567 000 lei.
5. Valoarea de intrare a mijloacelor fixe poate fi:

a) preţul de achiziţie;
b) costul de producţie;
c) valoarea mijloacelor fixe similare existente pe piaţă în cazul celor
obţinute prin donaţii sau valoarea de aport pentru mijloacele fixe
intrate în patrimoniu cu ocazia asocierii;
d) valoarea de aport acceptată de părţi, pentru mijloacele fixe intrate în
patrimoniu cu ocazia asocierii, fuzionării, conform statutelor sau
contractelor;
e) a + b.
6. Sistemul de amortizare acelerată presupune:
94
a) amortizarea unei părţi de 50% în primul an iar în următorii ani

utilizarea metodei degresive;
b) amortizarea unei părţi de 50% în primul an iar în următorii ani
utilizarea metodei liniare;
c) amortizarea unei părţi de 50% în primii doi ani iar în anii următori
utilizarea metodei liniare;
d) amortizarea unei părţi de 50% în primii doi ani iar în anii următori
utilizarea metodei degresive;
7. O construcţie specială cu o valoare de 200 000 mii u.m. deserveşte o mină ce

are o rezervă exploatabilă de 100 000 tone. De la mina respectivă se extrag
anual 7000 tone. Norma de amortizare şi amortismentul anual sunt:
a) 2000 lei/tonă şi 14 000 mii u.m;
b) 20 % şi 10 000 mii lei;
c) 1000 lei/tonă şi 20.000 mii u.m;
d) 10 % şi 20.000 mii u.m;
e) nici una.
8. Să se întocmească tabloul amortismentului anual pentru un mijloc fix cu

valoare de intrare de 50 milioane u.m. şi o durată de serviciu de 10 ani, dacă
întreprinderea utilizează:
a) regimul de amortizare liniară;
b) regimul de amortizare degresivă (fără influenţa uzurii morale);
c) regimul de amortizare accelerată.
Teme referate:
1. Conceptul de amortizare;
2. Elementele sistemului de amortizare;
3. Tipuri de sisteme de amortizare posibile;
4. Regimuri de amortizare utilizate în România.
TEMA 5
ACTIVELE CIRCULANTE ALE ÎNTREPRINDERII
Conţinut:
1. Caracterizare generală şi clasificarea acestora
2. Ciclul de exploatare, stocuri şi metode de optimizare a
stocurilor de active circulante
3. Metode de dimensionare a necesarului financiar
pentru active circulante
3.1. Metoda analitică
95
3.1.1. Dimensionarea financiară a stocurilor de

materii prime
3.1.2. Dimensionarea financiară a stocului de
producţie neterminată
3.1.3. Dimensionarea necesarului financiar a
stocului de produse finite
3.2. Dimensionarea stocurilor prin metoda
extrapolării
3.3. Evaluarea financiară a stocurilor de exploatare
prin metoda sintetică sau globală.
Rezumat:
Desfăşurarea activităţii întreprinderii impune în mod necesar şi existenţa
unor obiecte asupra cărora se exercită operaţii de transformare şi prelucrare, în
scopul obţinerii de produse finite, livrării de bunuri sau prestării de servicii.
Acestea sunt reprezentate de elementele de active circulante. Constituirea
stocurilor şi utilizarea lor se realizează cu respectarea cerinţelor unei gestiuni
optime şi eficiente, fapt ce impune o dimensionare corespunzătoare atât a mărimii
fizice cât şi a celei financiare.
Obiective:
 Prezentarea conţinutului activelor circulante;
 Definirea ciclului de exploatare şi evidenţierea metodelor de optimizare a
mărimii stocurilor;
 Prezentarea metodelor de dimensionare a necesarului financiar de active
circulante.
1. Caracterizare generală şi clasificarea acestora
Desfăşurarea procesului de producţie impune existenţa unui aparat de

producţie (maşini, instalaţii, utilaje, clădiri, etc.,) dar şi a unor obiecte asupra
cărora se exercită acţiunea de prelucrare şi transformare specifică întreprinderii în
cauză. Aceste obiecte sunt reflectate de stocurile de active circulante concretizate
de materiile prime şi materialele consumabile aflate în diferite faze ale prelucrării
precum şi sub formă de produse finite.
Sunt considerate active circulante elementele care au următoarele
caracteristici:
- sunt achiziţionate sau produse pentru consumul propriu sau în scopul
comercializării şi se realizează în termen de 12 luni de la data
bilanţului;
- sunt reprezentate de creanţe aferente ciclului de exploatare;
- sunt reprezentate de numerar sau echivalente de numerar (acestea se
concretizează în investiţii financiare pe termen scurt, uşor convertibile
în numerar şi al căror risc de schimbare a valorii este nesemnificativ), a
căror utilizare nu este restricţionată.
În urma derulării procesului de producţie activele circulante îşi sporesc
valoarea cu partea cedată de restul elementelor participante (active fixe, forţa de
muncă, mediul) şi se transformă în produse finite, semifabricate sau producţie
neterminată (practic, ele îşi modifică în permanenţă forma). Vânzarea produselor
 96
finite nu determină o dispariţie a activelor circulante, acestea devenind creanţe

asupra clienţilor până în momentul încasării contravalorii sub formă de bani.
Deci, activele circulante reflectă o parte a activului economic al
întreprinderii care are drept caracteristici: transformarea permanentă a formelor
funcţionale, consumarea ei de regulă într-un singur ciclu de exploatare şi
transmiterea valorii integral asupra bunurilor în care se încorporează. Analizând
concret structura activelor circulante se observă că în componenţa acestora intră:
mărfuri, materii prime şi materiale consumabile, producţie neterminată,
semifabricate, produse finite, creanţe, investiţii financiare pe termen scurt,
disponibilităţi băneşti etc. De asemenea, sunt asimilate activelor circulante,
obiectele de inventar de mică valoare sau scurtă durată, echipamentul şi
materialele de protecţie care prezintă anumite deosebiri din punct de vedere al
duratei şi modului de transmitere a valorii faţă de celelalte active circulante.
Activele circulante îmbracă diferite forme care reprezintă stadii ale
circuitului acestora. Astfel, pornind de la faza iniţială de disponibilităţi băneşti ele
se transformă în stocuri de valori materiale pentru producţie. În urma consumului
acestora şi a achitării celorlalte cheltuieli de producţie activele circulante trec în
procesul creerii de noi valori materiale, regăsindu-se la sfârşitul fiecărui interval
de timp sub forma stocurilor de producţie neterminată. Pe măsura finisării
produselor, activele circulante trec în sfera desfacerii sub formă de produse finite.
În urma livrării ele trec în starea de produse expediate iar în după încasarea
contravalorii acestora activele circulante se întorc în forma iniţială de
disponibilităţi băneşti.
Realizarea neîntreruptă a circuitelor parţiale conform caracterului continuu
al proceselor de producţie reflectă fenomenul de rotaţie a activelor circulante
caracterizat ca un lanţ de fenomene globale. Trebuie menţionat însă faptul că
activele circulante nu trec în totalitate dintr-o formă în alta ci ele se regăsesc în
permanenţă în circuit sub toate formele lor funcţionale. Ca urmare, activele
circulante prezintă o anumită structură ce poate fi stabilită pe baza informaţiilor
furnizate de bilanţul întreprinderii.
Structura concretă a activelor circulante variază de la o întreprindere la alta în
funcţie de profilul unităţii, de tehnologia de fabricaţie, de modul de organizare a
proceselor de aprovizionare, producţie şi desfacere precum şi de progresul tehnic.
Activele circulante pot fi structurate după mai multe criterii.
Astfel, din punct de vedere al fazelor procesului de exploatare în care se
găsesc, ele pot fi:
 active circulante din sfera aprovizionării (disponibilităţi băneşti, materii prime,
materiale, combustibil, piese etc);
 active circulante din sfera producţiei propriu-zise (semifabricate, producţie
neterminată, cheltuieli anticipate);
 active circulante din sfera desfacerii (produse finite, semifabricate destinate
vânzării);
 active din sfera realizării efective (creanţe asupra clienţilor, disponibilităţi
băneşti).
Din punct de vedere al surselor financiare de formare activele circulante
pot fi:
 active circulante procurate din resurse proprii;

 active circulante procurate din resurse împrumutate.
Din punct de vedere al formei în care se regăsesc se întâlnesc:
 active circulante în formă materială;
 active circulante în formă bănească.
97
Volumul total al activelor circulante este dependent de cantitatea de

produase prevăzute a se obţine, de consumul specific pe unitatea de produs, de
timpul de imobilizare în fazele procesului de producţie, de capacitatea de schimb,
durata termenelor de decontare.

1) Care sunt caracteristicile activelor circulante?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Ce reflectă activele circulante?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Care este structura concretă a activelor circulante?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) De cine este determinat fenomenul de rotaţie a activelor circulante?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Care sunt factorii care influenţează structura activelor circulante?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Cum pot fi clasificate activele circulante?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Cine influenţează volumul total al activelor circulante?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2. Ciclul de exploatare, stocuri şi metode de optimizare a

stocurilor de active circulante
Ciclul de exploatare reflectă perioada în care întreprinderea realizează

ansamblul operaţiilor necesare pentru a-şi atinge obiectivul, respectiv producerea
de bunuri şi servicii în scopul schimbării lor. Practic, ciclul de exploatare
reprezintă perioada de timp cuprinsă între achiziţionarea materiilor prime care
intră într-un proces de transformare şi momentul concretizării acestora în numerar
sau sub forma unui echivalent de numerar.
El cuprinde trei faze respectiv:
- achiziţionarea de bunuri şi servicii (faza de aprovizionare);
- transformarea acestora în scopul obţinerii unui produs finit (faza producţiei);
- vânzarea produselor obţinute (faza comercializării).
Fluxurile fizice de intrare şi ieşire au în general un caracter de
discontinuitate. Ca urmare, în asigurarea desfăşurării ritmice a ciclului de
exploatare o importanţă deosebită o are existenţa stocurilor care reprezintă
anumite cantităţi de resurse materiale, produse sau mărfuri necesare fiecărei faze a
ciclului economic ce au drept corespondent din punct de vedere financiar anumite
fonduri. Deci, stocurile se exprimă fizic şi valoric. Din punct de vedere financiar,
stocurile reflectă alocările de capital ce nu pot fi recuperate până când acestea nu
parcurg toate stadiile ciclului de exploatare şi sunt valorificate.
98
Întreprinderile trebuie să deţină trei categorii importante de stocuri: stocuri

de materii prime şi materiale; stocuri în curs de fabricaţie; stocuri de produse
finite. Stocul global trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe:
- să fie complet cuprinzând toate resursele materiale necesare;
- să fie suficient în orice moment dar fără formarea unor stocuri
supranecesare;
- să fie completat în mod sistematic pe fondul minimizării cheltuielilor
de aprovizionare şi stocare.
Pentru derularea activităţii de producţie, întreprinderile trebuie să dispună
de active circulante la un nivel optim în toate fazele activităţii economice. În acest
sens, mărimea optimă a stocurilor este cea care armonizează relaţia contradictorie
dintre cheltuielile de aprovizionare al căror nivel este dependent de numărul de
aprovizionări şi cheltuielile de depozitare ce sunt variabile în raport cu mărimea
stocurilor.
Prima formă de materializare a activelor circulante o reprezintă stocurile
de materii prime şi materiale consumabile. O mare parte a capitalurilor se plasează
în mod obiectiv în stocuri de valori materiale pentru producţie şi comercializare
deoarece în extrem de puţine cazuri este rentabilă aprovizionarea pentru consumul
zilnic pentru a se evita formarea stocului.
Constituirea stocurilor se face pe considerente economice -nu este
rentabilă cheltuiala cu transportul pentru a se asigura numai consumul zilnic sau
din motive de siguranţă tehnologică ori de sezon (onorarea la termen a comenzilor
şi a contractelor de către furnizori, operaţiuni de condiţionare prealabilă înainte de
a fi introduse în circuit, produse, produse sezoniere, etc.).
La nivelul întreprinderii se constituie o serie de stocuri ce pot fi
 dimensionate, suma acestora reprezentând stocul total respectiv nivelul maxim
până la care se poate imobiliza capitalul, astfel:
 stocul curent ce are rolul de a asigura cantitatea de materii prime şi materiale
pentru realizarea continuităţii procesului de producţie între două aprovizionări;
 stocul de siguranţă ce trebuie să asigure continuitatea procesului de producţie
în perioadele în care se manifestă perturbări în procesul de aprovizionare
datorită nerespectării clauzelor contractuale de către furnizori sau a unor
motive obiective;
 stocul de condiţionare reflectă cantitatea de materii prime şi materiale ce
permite desfăşurarea continuă a producţiei în perioada în care se desfăşoară
operaţiunile de condiţionare prealabilă impuse de procesul tehnologic;
 stocul de transport interior care este reprezentat de cantitatea de materii prime
şi materiale necesară pentru asigurarea continuităţii producţiei în timpul
transportului materiilor prime sau materialelor de la depozitul central la
unităţile de producţie;
 stocul de iarnă sau stocul sezonier, care cuprinde cantitatea de materiale
necesare ce nu pot fi exploatate sau transportate în condiţii climaterice
nefavorabile ori sunt obţinute doar în anumite sezoane.
Primele două componente se constituie la toate întreprinderile şi în toate
trimestrele, următoarele două numai pentru materiale care necesită condiţionare
sau aprovizionare prin depozitul central dar la toate întreprinderile cu astfel de
condiţii şi în toate trimestrele iar ultima numai pentru materialele în cauză şi
numai în trimestrul anului în care întreprinderile care folosesc asemenea
materiale. Deci, stocul maxim se determină astfel:
S max  S c  S s  S cd  S ti  Si
Stocul curent se determină în funcţie de consumul mediu zilnic şi
intervalul dintre două aprovizionari consecutive. Consumul mediu zilnic se
99
stabileşte prin raportarea necesarului anual la numărul de zile ale anului (în
practica financiară se utilizează un timp de 360 de zile).
Intervalul dintre două aprovizionări consecutive este reprezentat de
termenele contractuale sau se stabileşte pe baza informaţiilor furnizate de fişele de
magazie din perioada precedentă ca o medie aritmetică ponderată a cantităţilor
efectiv aprovizionate într-o perioadă sugestivă din anul de bază şi a intervalelor
efective dintre aprovizionări:
Sc  Cmz xZ c
N
Cmz  mat
360
N
 S c  mat xZ c
360
n
q
i 1
i0  Z ci0
ZC0  n
q
i 1
i0
unde:
Cmz – consumul mediu zilnic; Nmat - necesarul anual pentru consum;
Zc - intervalul pentru stocul curent;
Qio - cantităţile efectiv aprovizionate în anul de bază
Zcio - intervalele efective între aprovizionări în anul de bază.
Stocul de siguranţă se determină în funcţie de consumul mediu zilnic şi
intervalul pentru stocul de siguranţă. Acesta din urmă se determină ca o medie
aritmetică ponderată a cantităţilor de materiale întârziate şi numărul de zile de
întârziere faţă de intervalul mediu între două aprovizionări în anul de bază.
N
S s  mat  Z s
360
n
q
y 1
y0 xZ ]
n
Zs 
q y 1
y0
Z ]  Zy0  Z c0
unde:
q y0 - cantităţile aprovizionate în anul de bază peste intervalul mediu
între aprovizionări
Z y 0 - intervalele efective în zile aferente fiecărei cantităţi primite cu
întârziere
Z] - abaterea de timp între intervalul dintre aprovizionări şi intervalul
mediu.
În cazul unui material nou intervalul de siguranţă poate fi jumătate din
intervalul curent. Stocul de siguranţă nu trebuie să depăşească stocul curent
deoarece acesta se poate reconstitui într-un timp maxim egal cu intervalul dintre
două aprovizionări.
Celelalte componente ale stocului maxim se determină astfel:
N
Scd ,ti ,i  mat  Z cd ,Z ti , Z i
360
N mat
Snm  x Z c  Z s  Z cd  Z ti  Z i 
360
100
Pentru exemplificare considerăm următoarele informaţii referitoare la

aprovizionarea unei întreprinderi cu materialul X:
- necesarul anual de aprovizionat este de 4000 bucăţi;
- în fişa de magazie a materialului sunt reflectate cantităţile şi datele intrării în
magazie din semestrul II al anului anterior (tabelul nr. 5.1.):
Tabelul nr. 5.1.
Cantităţile aprovizionate într-o perioadă sugestivă din anul anterior
-bucăţi-
Nr. Data intrării Cantitatea
crt. Ziua Luna intrată
1 8 VII 350
2 24 VII 300
3 10 VIII 270
4 26 VIII 290
5 14 IX 310
6 28 IX 325
7 6 X 180
8 20 X 225
9 12 XI 240
10 27 XI 290
11 11 XII 300
12 18 XII 350
- de la aprovizionarea anterioară datei de 8 VII-a au trecut 14 zile;

- materialul necesită o condiţionare prealabilă ce se poate realiza în 3 zile;
- întreprinderea în cauză este dispersată din punct de vedere teritorial,
impunându-se constituirea unui stoc de transport interior pentru 2 zile;
- din data de 22 decembrie se constituie stocul de iarnă pentru 20 de zile.
Componentele stocului maxim pe care şi-l constituie întreprinderea se
determină în continuare. Stabilirea stocului curent impune determinarea prealabilă
a intervalului mediu de aprovizionare din anul de bază, întrucât nu a fost stabilit
un interval ferm în contractele încheiate cu furnizorii.
Elementele necesare calculării acestuia sunt reflectate în tabelul următor
(tabelul nr. 5.2.):
Tabelul nr. 5.2.

Determinarea cantităţilor aprovizionate ponderate cu intervalele efective
de aprovizionare din anul de bază
Nr. crt. qi0 Zci0 qi0xZci0
1 350 14 4900
2 300 16 4800
3 270 17 4590
4 290 16 4640
5 310 19 5890
6 325 14 4550
7 180 8 1440
8 225 14 3150
9 240 23 5520
10 290 15 4350
101
11 300 14 4200
12 350 7 2450
Total 3430 50480
50480
Zc0   14,71  15 zile
3430
4000
Sc  x15  166,66  167 buc.
360
300 x(16  15)  270 x(17  15)  290 x (16  15)  310 x(19  15)  240( 23  15)
Zs  
300  270  290  310  240
4290
  3,04  3 zile
1410
4000
Ss  x3  33,33  33 buc
360
4000
Scd  x3  33 buc
360
4000
Sti  x 2  22 buc
360
4000
Si  x 20  222 buc
360
Prin însumare se poate determina stocul maxim pe care poate să şi-
l constituie întreprinderea:
S max  167  33  33  22  222  477 buc
sau
4000
S max  x(15  3  3  2  20)  477 buc
360
Necesitatea dimensionării corecte a stocurilor decurge din consecinţele
acestora asupra desfăşurării ciclului de exploatare asupra nivelului de blocare a
capitalului şi asupra costurilor. Nivelul optim al stocurilor este acela care ţine
seama de condiţiile reale de aprovizionare, producţie, comercializare, tehnologice,
de reducere a capitalurilor blocate şi a costurilor şi este orientat spre accelerarea
vitezei de rotaţie şi maximizarea rentabilităţii activităţii de exploatare.
Deci, constituirea stocurilor trebuie să urmărească asigurarea ritmică a
procesului de producţie sau desfacere astfel încât să se evite ruptura între
aprovizionare şi desfacere. În optimizarea mărimii stocurilor pot fi utilizate
anumite metode. Astfel, modelul Wilson- Whitin utilizează relaţia costului total
determinat de formarea stocului:
CTS  C A  C D deci
N mat S 0 xT
CTS  xC AU  xC DU
S0 2
unde:
CTS – cost total stoc; CA- cost aprovizionare; CD- cost de depozitare;
Nmat- cantitatea anuală necesară; CAU- cost unitar de aprovizionare;
CDU- cost depozitare pe unitatea de stoc; So- mărimea optimă a stocului;
T – perioada de reaprovizionare.
Mărimea optimă a stocului se obţine dacă funcţia costurilor totale este
minimă. Deci, derivata întâi a funcţiei costurilor totale în raport cu stocul mediu
este egală cu zero.
102
(CT )'  0
N T
 mat2
xC AU  xCDU  0
S0 2
2 2 N mat xC AU
So  
TxCDU
2 N mat xC AU
So 
TxCDU
După determinarea stocului optim se poate stabili şi intervalul optim
corespunzător acestui stoc precum şi costul minim:
TxSo 2 N mat xC AU T2 2TxC AU
Io   x 2

N mat TxC DU N mat CDU xN mat
Co  2 N mat xTxC AU xC DU
Pentru exemplificare, presupunem că o întreprindere utilizează un material
într-o cantitate anuală de 22500 tone. Costul lansării unei comenzi este de
1500000 lei iar costul de stocare al unei tone pe zi este de 1000 lei. Determinarea
stocului optim se realizează astfel:
2 x 22500 x1500000
So   433,01 tone
360 x1000
360 x 433,01
Io   6,93 zile
22500
Co  2 x 22500 x360 x1500000 x1000  49295030 lei

În gestiunea stocurilor se poate utiliza şi metoda ABC. Aceasta se bazează
pe faptul că activele circulante utilizate de întreprinderi pot fi analizate pe 3 grupe:
- grupa A ,,puţine dar valoroase” ce include activele circulante care au o
pondere mică în numărul total de elemente dar au o valoare mare pe unitatea
de măsură;
- grupa B care reflectă activele circulante cu o pondere şi valoare medii în
numărul total de elemente;
- grupa C (multe dar mărunte) în care sunt incluse elementele cu pondere mare
în numărul total dar cu o valoare mică pe unitatea de măsură.
Această metodă presupune analiza detaliată a stocurilor din grupele A şi B,
dimensionarea matematică a mărimii optime a acestora astfel încât costurile de
constituire şi depozitare să fie minime şi o analiză globală a stocurilor din grupa C
care se formează în loturi mari şi pentru perioade mari de timp pentru diminuarea
cheltuielilor de transport aprovizionare.
1) Ce reprezintă ciclul de exploatare?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Care sunt fazele ciclului de exploatare?
………………………………………………………………………………………
3) Ce sunt stocurile?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Care sunt cerinţele ce trebuie îndeplinite de stocul global?
103
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Care sunt considerentele care stau la baza constituirii stocurilor?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Care sunt componentele stocului global?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Cum se determină stocul curent?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
8) Cum se determină stocul de siguranţă?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
9) Cum se determină celelalte componente ale stocului global maxim?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
10) Ce presupune modelul Wilson- Whitin?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
11) Ce presupune metoda ABC?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3. Metode de dimensionare a necesarului financiar pentru active

circulante
Suma capitalurilor băneşti necesare pentru formarea stocurilor este
stabilită în funcţie de mărimea stocurilor fără a fi însă egală cu expresia acestora
deoarece în perioada de gestiune stocurile îşi modifică volumul prin trecerea lor
permanentă în consum (de la o mărime maximă în ziua constituirii până la un
nivel minim în momentul unei noi aprovizionări). Necesarul de fonduri trebuie să
reflecte nevoile reale de fonduri; în caz contrar, întreprinderea se poate confrunta
cu dificultăţi financiare concretizate în imobilizări în cazul supradimensionării
necesităţilor de fonduri sau cu nerealizarea activităţii în cazul subdimensionării
acestora.
În dimensionarea stocurilor pot fi utilizate mai multe metode, între care se
înscriu:
I. metoda analitică;
 II. metoda extrapolării
III. metoda sintetică sau globală.
3.1. Metoda analitică
Metoda analitică constă în determinarea necesarului financiar pe fiecare
fel de valoare pentru exploatare respectiv: materii prime şi materiale consumabile;
104
producţie neterminată; produse finite (la nivelul fiecărui element calculul se

detaliază pe fiecare fel de material sau produs şi pe fiecare tip de stoc) şi în final,
prin însumarea acestora are loc stabilirea necesarului de fond de rulment pe total
întreprindere.
3.1.1. Dimensionarea financiară a stocurilor de materii prime

După determinarea stocului maxim se stabileşte necesarul financiar pentru
fiecare material. Necesarul financiar se stabileşte în expresie valorică pentru ficare
material cu pondere în consum ca o mărime medie anuală astfel:
N xp
N f  mat i   Z c  0,5  Z s  Z cd  Z ti 
360
pi - preţul de achiziţie negociat.
Se observă că în determinarea necesarului financiar pentru materii prime şi
materiale timpul pentru constituirea stocului curent se ia la jumătate întrucât
imobilizările din aprovizionări se reduc prin trecerea în consum a materiilor
prime.
Calculul se efectuează pentru fiecare material nominalizat, prin însumarea
necesarului financiar pentru acestea se obţine necesarului financiar anual pentru
materiale nominalizate.
n
N f nom   N f i
i 1
Întreprinderile utilizează şi anumite elemente care au o valoare mică în

totalul activelor circulante ce formează o grupă specială intitulată grupa diverse
materiale. Ca urmare, pentru acestea se impune o dimensionare separată astfel:
N vdiv
N f div  x( N f nom  N fcd )
N vnom
în care:
Nvdiv - necesarul valoric de consum la diverse materiale;
Nvnom - necesarul valoric de consum la materiale nominalizate;
Nfcd - necesarul financiar pentru condiţionare.
Însumarea celor două categorii de necesare duce la determinarea
necesarului financiar total anual.
Nf Nf Nf
t nom div
După această operaţie se determină durata medie anuală exprimată în zile
care reflectă perioada de imobilizare în stocuri în faza aprovizionării şi depozitării
în condiţii normale. Cu ajutorul acestei norme medii de stoc exprimată în zile se
determină necesarul financiar pe trimestre pentru materii prime şi materiale:
N f  360
Nz  t
N vt
N vk
N fk  Nz
90
Exemplu: o societate comercială se aprovizionează şi utilizează materiale,
cunoscându-se următoarele informaţii:
A: pentru materialul M1
- necesarul anual de aprovizionat este de 6500 tone;
- în semestrul I al anului anterior s-au efectuat aprovizionări astfel
(tabelul nr. 5.3.):
Tabelul nr. 5.3.
105
Cantităţile aprovizionate într-o perioadă în semestrul I din anul

anterior
-tone-
Nr. crt. Data intrării Cantitatea
Ziua Luna intrată
1 8 I 500
2 25 I 520
3 14 II 450
4 27 II 400
5 15 III 480
6 29 III 530
7 12 IV 490
8 28 IV 510
9 11 V 580
10 25 V 600
11 7 VI 590
12 24 VI 530
- aprovizionarea anterioară datei de 8 I a fost 20 XII-a;
- în contractele încheiate cu furnizorii s-a stabilit un interval de
aprovizionare de 18 zile;
- stocul de condiţionare se constituie pentru 4 zile;
- intervalul pentru transport interior este de 2 zile;
- timpul aferent stocului de iarnă este de 25 de zile;
- preţul de aprovizionare este de 800 mii lei/tonă.
B: pentru materialul M2
- necesarul financiar calculat în anul de referinţă este de 20500 mii lei
(necesarul aferent stocului de condiţionare este zero);
- necesarul valoric de aprovizionat (consumul valoric anual) este de
1750000 mii lei.
C: necesarul valoric de aprovizionat pentru grupa diverse produse este de
350000 mii lei.
D: pe trimestre necesarul valoric de aprovizionat este repartizat astfel
(tabelul nr. 5.4.):
Tabelul nr.5.4.
Repartizarea necesarului valoric de aprovizionat pe trimestre
-mii lei-
Nr. Trimestrul Necesarul valoric de
crt aprovizionat (mii lei)
1 I 2100000
2 II 1900000
3 III 1700000
4 IV 1600000
Dimensionarea stocului maxim şi a necesarului financiar total se realizează

astfel:
a) se determină componentele stocului maxim:
650
Sc  x18  325 tone
360
106
Pentru stabilirea intervalului aferent stocului de siguranţă se impune

determinarea intervalului mediu dintre aprovizionări efectuate în semestrul I al
anului anterior (tabelul nr. 5.5.):
Tabelul nr. 5.5.
Elementele necesare pentru determinarea intervalului de
siguranţă
Nr. qi0 Zci0 qi0xZci0 qy0 Zî Zî x qy0

crt.
1 500 19 9500 500 4 2000
2 520 17 8840 520 2 1040
3 450 20 9000 450 5 2250
4 400 13 5200 - - -
5 480 16 7680 480 1 480
6 530 14 7420 - - -
7 490 14 6860 - - -
8 510 16 8160 510 1 510
9 580 13 7540 - - -
10 600 14 8400 - - -
11 590 13 7670 - - -
12 530 17 9010 530 2 1060
Total 6280 95280 2990 7340
95280 7340
Zc0   15,17 zile  15 zile Z s   2,45  2 zile
6280 2990
6500 6500
Ss  x 2  36,11  36 tone S cd  x 4  72,22  72 tone
360 360
6500 6500
Sti  x 2  36 tone Si  x 25  451,38  451 tone
360 360
S max  325  36  72  36  451  920 tone
b) Determinarea necesarului financiar pentru materialul M1
6500x800
N fM 1  x (18 x 0,5  2  4  2)  245555,55  245556 mii lei
360
c) Determinarea necesarului financiar anual pentru materiale nominalizate
N fnom  N fM  N fM  245556  20500  266056 mii lei
1 2
d) Determinarea necesarului financiar la grupa ,,diverse materiale”:

N vdiv 350000
N fdiv  ( N fnom  N fcd )    245556  5760   20500  0 
N vnom 6950000
 10497,78  10498 mii lei
e) Se determină necesarul financiar anual total
N ft  266056  10498  276554 mii lei
f) Se repartizează pe trimestre în funcţie de numărul mediu de zile de stocare:
276554 x360
Nz   13,63  14 zile
7300000
107
2100000
N fI  x14  326667 mii lei
90
1900000
N fII  x14  295556 mii lei
90
1700000
N fIII  x14  264444 mii lei
90
1600000
N fIV  x14  248889 mii lei
90
1) În ce constă metoda analitică?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Cum se determină necesarul financiar pentru fiecare material nominalizat?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Cum se stabileşte necesarul financiar pentru materialele nominalizate?
………………………………………………………………………………………
4) Cum se determină necesarul financiar pentru grupa diverse materiale?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Cum se stabileşte necesarul financiar annual?
………………………………………………………………………………………
6) Cum se repartizează necesarul financiar pe trimestre?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3.1.2. Dimensionarea financiară a stocului de producţie neterminată
Producţia neterminată reprezintă acea parte a producţiei care nu a parcurs

toate fazele procesului tehnologic şi se găseşte în secţiile de producţie în diferite
stadii de prelucrare, în curs de montare, în aşteptare sau în faza interoperaţională.
Din punct de vedere valoric producţia neterminată reflectă toate
cheltuielile de producţie la nivel de cost de uzină. Deci, suma totală a capitalurilor
plasate în această stare depinde direct de mărimea, structura şi momentul
efectuării cheltuielilor de fabricaţie.
Mărimea financiară a stocului de producţie neterminată depinde de
următorii factori :
1. Volumul producţiei marfă exprimată în cost de uzină ce constituie însăşi baza

de calcul a acestuia;
2. Durata ciclului de fabricaţie;
3. Caracterul procesului de producţie;
4. Ritmul de creştere al cheltuielilor în timpul ciclului de producţie.
Stabilirea corectă a cheltuielilor de producţie reprezintă o condiţie
esenţială pentru dimensionarea financiară a stocului de producţie neterminată.
Durata ciclului de fabricaţie este reprezentată de intervalul de timp de la
începerea prelucrării materiilor prime şi până la data predării la magazie a
produselor finite. Ea se stabileşte prin documentaţia tehnologică a produselor în
funcţie de modalitatea de utilizare a maşinilor, utilajelor, instrumentelor de
producţie, de numărul schimburilor, de măsurile de organizare a producţiei şi a
muncii.
108
Caracterul procesului de producţie şi ritmul de creştere a cheltuielilor se

iau în calcul printr-un coeficient de corecţie ce se utilizează în special la
întreprinderile cu producţie continuă deoarece cheltuielile nu se efectuează în
întregime la începutul ciclului de fabricaţie ci ele cresc succesiv şi continu,
uniform sau neuniform.
Dimensionarea necesarului financiar pentru producţia neterminată aferentă
fiecărui produs nominalizat se realizează astfel:
n
p cui
N fi  i 1
xT fi  ki
360
unde:
pcui - producţia exprimată la preţul de uzină a produsului i;
Tfi - durata ciclului de fabricaţie; ki - coeficientul de corecţie.
În cazul întreprinderilor cu procese de producţie ce au caracter discontinuu
adică acelea în care ciclurile de producţie nu se reiau până la terminarea ciclurilor
anterioare, valoarea coeficientului de corecţie este egală cu unu. Acest fapt este
observat şi din reprezentarea grafică a cheltuielilor (graficul nr.5.1.):
Cost
A C
Imobili
zări
O Tf Timp
Graficul nr. 5.1. Evoluţia cheltuielilor de producţie în
procesele de producţie discontinue
Volumul imobilizar ilor OACT f

K   1
Cost de uzina OACT f
Pentru procesele de producţie ce au caracter continuu coeficientul de
corecţie se determină în funcţie de modul în care se succed costurile de producţie.
Astfel, evoluţia cheltuielilor de producţie este diferită generând modalităţi diferite
de determinare a coeficientului de corecţie. În practică se pot înregistra
 următoarele situaţii:
- costurile de producţie cresc uniform pe durata ciclului de fabricaţie;
- costurile de producţie cresc neuniform pe durata ciclului de fabricaţie;
- costurile de producţie cresc uniform sau neuniform dar lansarea
producţiei se face în loturi, obţinându-se deci produse finite înainte de
expirarea întregii durate a ciclului de producţie;
- materia primă este introdusă în procesul de fabricaţie de la început
celelalte cheltuieli efectuându-se treptat.
În situaţia în care cheltuielile de producţie cresc uniform, coeficientul de
corecţie ,,k” se determină conform reprezentării grafice (graficul nr. 5.2.), astfel:
Cost
A B
ci
Cf
O Tf Timp
109
Graficul nr. 5.2. Evoluţia uniformă a cheltuielilor de producţie

ci  C f
OCi BT f xT f c  C
k  2 
f
OABT f C f xT f 2C f
unde: ci - cheltuieli aferente la începutul ciclului de fabricaţie;
Cf - cheltuieli înregistrate la sfârşitul ciclului de fabricaţie;
Tf - durata ciclului de fabricaţie.
Practic, acest coeficient se determină prin raportarea ariei imobilizărilor la
aria dreptunghiului cu laturile ce reprezintă costul final şi durata ciclului de
fabricaţie.
Pentru exemplificare considerăm următoarele date: producţia exerciţiului
aferentă produsului X la nivel de cost de uzină (deci după finalizarea activităţilor
de prelucrare specifice procesului de producţie) este de 800 mil. lei. Durata
ciclului de fabricaţie este de 24 de zile. La începutul ciclului de fabricaţie se
efectuează cheltuieli în valoare de 8 mil. lei iar la sfârşitul ciclului de producţie se
înregistrează cheltuieli în valoare de 14 mil. lei.
Necesarul financiar pentru producţia neterminată se determină astfel:
8  14
KX   0,78
2 x14
800000
N fX  x 24 x 0,78  41599,9  416000 mii lei
360
Cheltuielile de producţie pot să înregistreze şi o creştere neuniformă pe
ansamblul ciclului de producţie (uniformă doar în interiorul fazelor ciclului)
coeficientul de corecţie determinându-se astfel (graficul nr. 5.3.):
A B
Cost
C0 C1 C2 ………. Cn=Cf
O tf1 tf2 tf3…. Timp

Graficul nr. 5.3. Creşterea neuniformă a cheltuielilor de
producţie
C 0  C1 C1  C 2 C  Cn
xt f 1  xt f 2    n 1 xt fn
k 2 2 2
C f xT f
C 1 xt f 1  C 2 xt f 2    C n xt fn
k
C f xT f
unde: C0 - cheltuieli la începutul ciclului de producţie;
C1 Cn - cheltuieli la sfârşitul fazelor;
t f 1  t fn - durta fazelor ce compun ciclul de fabricaţie;
   
C1.......Cn - reprezintă cheltuieli medii pe faze de fabricaţie.
Practic coeficientul de corecţie se determină prin raportarea sumei ariilor
trapezelor dreptunghice ce reflectă valoarea imobilizărilor pe faze la aria
dreptunghiului cu laturile Cf şi Tf.
Pentru această situaţie coeficientul de corecţie poate fi determinat şi în
funcţie de creşterea medie a imobilizărilor de la sfârşitul fiecărei faze până la
terminarea ciclului de producţie (graficul nr. 5.4.).
Cost
110
A B
C4 ...
C3 Cn=Cf
C2 C3
C2
C0 C1
O tf1 tf2 tf3 tf4…. Timp
Graficul nr. 5.4. Evoluţia cheltuielilor medii pe faze de

fabricaţie
Din reprezentarea grafică se observă că media costurilor primei faze este

imobilizată până la sfârşitul ciclului de producţie. Apoi, la sfârşitul fiecărei faze
se adaugă creşterea imobilizării medii faţă de media precedentă, astfel:
k
    
C 1 xT f  C 2  C 1 x T f  t1   C 3  C 2 x T f   t1  t 2    
CD C f xT f
 
  n i     n i  
 C n  C n 1 x T f    t i  C 1 xT f  C 2 xT f  t1     C n x T f    t i 
  i 1    i 1 

C f xT f C f xT f
Exemplu. O întreprindere doreşte să obţină produsul ,,arbore” din oţel

laminat. Ciclul de producţie are 14 zile. Durata în zile a fazelor, cheltuielile
iniţiale şi creşterea zilnică sunt reflectate în tabelul nr. 5.6:
Tabelul nr. 5.6.

Structura ciclului de producţie şi cheltuielile la sfârşitul fazelor de producţie
Faze Durata Cheltuieli Creşterea Cheltuieli
în zile iniţiale (mii zilnică finale
lei)
Debitare 2 3000 150 3300
Strunjire 4 3300 200 4100
Frezare 3 4100 170 4610
Tratament termic 2 4610 120 4850
Rectificare 3 4850 100 5150
111
C0  C1 3000  3300
C1    3150
2 2
C  C2 3300  4100
C2  1   3700
2 2
C  C3 4100  4610
C3  2   4355
2 2
C  C4 4610  4850
C4  3   4730
2 2
C  C5 4850  5150
C5  4   5000
2 2
Coeficientul de corecţie se poate stabili astfel:
3150 x 2  3700 x 4  4355x3  4730 x 2  5000x3
K   0,81
5150 x14
În situaţia în care lansarea în producţie se face pe loturi iar unele produse
se finisează şi deci se recuperează înaintea expirării întregii durate a ciclului,
coeficientul de corecţie scade deoarece din momentul începerii finisării produselor
din lot se diminuează imobilizările de capital.
Coeficientul de corecţie ,,k” se calculează similar, indiferent de evoluţia
cheltuielilor. Dacă se înregistrează o creştere uniformă a cheltuielilor de producţie:
cC
xT f   r1 x(t n  1)  r2 x(t n  2)    rn 1 xt1 
k 2
C f xT f
Iar în cazul creşterii neuniforme:
  n  i 
C 1 xT f  C 2 x T f  t1     C n x T f    ti  
  i 1 
k
C f Tf
  r1 x (tn  1)  r2 x(tn  2)    rn 1  t1 
C f xT f
unde:
r1 , r2  rn - reprezintă valoarea recuperărilor zilnice sub forma
produsului finit;
tn - numărul de zile din momentul începerii finisării până la
încheierea ciclului.
Considerăm că produsul X poate fi obţinut în 24 de zile. Durata în zile a
fazelor, cheltuielile iniţiale pe faze şi creşterea zilnică sunt (tabelul nr. 5.7.):
Tabelul nr. 5.7.

Structura ciclului de producţie şi cheltuielile la sfârşitul fazelor
de producţie
Faza Durata în Cheltuieli Creşterea Cheltuieli
zile iniţiale (mii zilnică finale (mii
lei) (mii lei) lei)
1 5 4000 100 4500
2 6 4500 150 5400
3 8 5400 125 6400
4 4 6400 110 6840
112
Producţia se lansează în loturi de 200 bucăţi şi începând cu ziua a 20-a se

finisează zilnic câte 40 bucăţi.
Pentru determinarea coeficientului de corecţie se stabileşte recuperarea
zilnică şi respectiv totală:
6840
rz  x 40  1368 mii lei
200
rt  13368(4  3  2  1)  13680 mii lei
unde tn  5 zile
4000  4500
C1   4250
2
4500  5400
C2   4950
2
5400  6400
C3   5900
2
6400  6840
C4   6620
2
4250 x5  4950 x 6  5900 x8  6620 x 4  13680
Deci K   0,68
6840 x 24
În situaţia în care întreaga materie primă este introdusă în procesul de
fabricaţie de la început iar celelalte cheltuieli cresc uniform, coeficientul de
corecţie se stabileşte conform graficului nr. 5.5. astfel:
Cost
A Cf
Cc
CM
O Tf Timp
Graficul nr. 5.5. Evoluţia cheltuielilor cu materia primă şi a celorlalte

cheltuieli
CM  C f CM  CM  Cc
xT f
2 2 C  Cc  0,5
k   M
C f xT f Cf Cf
unde:
CM - valoarea materilor prime; Cc - suma celorlalte cheltuieli;
Cf - costul final.
Dacă producţia este de serie şi se fabrică un sortiment larg de produse,
coeficientul de corecţie se poate calcula numai pentru produsul reprezentativ din
fiecare grupă omogenă de produse (nu trebuie să existe diferenţe mari între
duratele de fabricaţie ale produselor). Coeficientul de corecţie în acest caz se va
determina ca şi în cazul în care cheltuielile cresc neuniform.
După determinarea necesarului financiar pentru fiecare produs
reprezentativ se stabileşte necesarul financiar pentru pruducţia neterminată la
produsele nominalizate:
113
n
N fnom   N fi
i 1
Pentru produsele fabricate în cantităţi mici şi de valori mici în totalul
producţiei exerciţiului, se determină un necesar financiar ca o mărime medie
anuală globală pentru total diverse produse.
Astfel:
PC
N f  div  N f
div PC nom nom
unde:
Pcdiv- valoarea producţiei exprimată în cost de uzină la grupa diverse
produse;
Pcnom- valoarea producţiei exprimată în cost de uzină la produsele
nominalizate.
Prin însumarea necesarului financiar de producţie neterminată la grupa
nominalizată şi a necesarului financiar pentru grupa diverse produse se obţine
necesarul financiar total:
N ft  N f  Nf
nom div
Acesta se repartizează pe trimestre astfel:

PCk N ft x360
N fk  x
90 PCt
unde:
Pct- valoarea producţiei exprimată în cost total de uzină:
PCt  PC  PCdiv
nom
PCk - producţia trimestrului k evaluată la cost de uzină

Pentru exemplificarea modalităţii de dimensionare a necesarului financiar
pentru producţia neterminată considerăm următoarele elemente:
Pentru produsul A:
- producţia exerciţiului în cost de uzină înregistrează o valoare de 900 mil. lei;
- durata ciclului de producţie este de 26 de zile;
- cheltuieli efectuate la începutul ciclului de producţie au un nivel de 6 mil. lei;
- cheltuielile înregistrate la sfârşitul ciclului de producţie au un nivel de 14 mil.
lei.
Pentru produsul B:
- producţia exerciţiului în cost de uzină înregistrează o valoare de 720 mil. lei
- ciclul de producţie are trei faze, numărul de zile pe faze şi creşterea zilnică
fiind prezentate în tabelul nr. 5.8.:
Tabelul nr. 5.8
Structura ciclului de producţie şi creşterea cheltuielilor pe faze
– B-
Faza Nr. zile Creşterea zilnică
(mii lei)
1 5 200
2 8 220
3 7 210
Pentru produsul C:
- producţia exerciţiului în cost de uzină are o valoare de 540 mil. lei;
114

- ciclul de producţie are trei faze, numărul de zile pe faze şi creşterea
zilnică fiind prezentate în tabelul nr. 5.9:
Tabelul nr. 5.9
Structura ciclului de producţie şi creşterea cheltuielilor pe faze
– C-
Mii lei
Faza Nr. zile Creşterea zilnică
1 6 250
2 5 225
3 8 215
Pentru acest produs, lansarea producţiei se face pe loturi de 100 bucăţi.
Finisarea începe în ziua a 15-a a ciclului de fabricaţie în părţi egale.
4. Pentru grupa diverse produse se înregistrează o producţie a exerciţiului
de 200 mil. lei;
5. producţia exerciţiului este strucutrată pe trimestre astfel (tabelul nr.
5.10.):
Tabelul nr. 5.10
Producţia exerciţiului structurată pe trimestre
Mil. lei
Trimestrul Valoarea producţiei
exerciţiului
I 650
II 582
III 615
IV 513
Se stabileşte necesarul financiar pentru producţia neterminată aferent
produselor nominalizate:
6  14
KA   0,71
2 x14
900
N fA  x 26 x 0,71  46,15 mil. lei
360
3 4 4  5,76 5,76  7,23
x5  x8  x7
KB  2 2 2  0,70
7,23 x 20
720
N fB  x 20 x 0,70  28 mil . lei
360
Pentru determinarea coeficientului de corecţie aferent produsului C se
impune stabilirea cheltuielilor finale şi a recuperării totale:
C1  4  1,5  5,5
C2  5,5  1,125  6,625
C3  6,625  1,72  8,345
8,345
rz  x 20  1,669
100
rt  1,669 x( 4  3  2  1)  16,69 mil . lei
115
4  5,5 5,5  6,625 6,625  8,345

x6  x5  x8  16,69
KC  2 2 2  0,64
Deci 8,345 x19
540
N fC  x19 x 0,64  18,24 mil lei
360
Prin însumare se determină necesarul financiar pentru produsele
nominalizate:
N fnom  N fA  N fB  N fC  46,15  28  18,24  92,39 mil. lei
Se stabileşte necesarul financiar pentru grupa diverse produse şi apoi
necesarul total:
200
N fdiv  x92,39  8,5546 mil. lei
2160
N ft  92,39  8,5546  100,9446 mil. lei
Pentru repartizarea pe trimestre se calculează numărul mediu anual în zile:
100,9446 x360
Nz   15,39  15 zile
2360
Deci, necesarul financiar pe trimestre este (tabelul nr. 5.11):
Tabelul nr. 5.11.
Repartizarea necesarului financiar pe trimestre
Mil. lei
Trimestrul Necesarul
financiar
I 108,3
II 96,299
III 102,49
IV 85,5

1) Ce reprezintă producţia neterminată?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Care sunt factorii care influenţează mărimea stocului de producţie
neterminată?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Cum se dimensionează necesarul financiar pentru producţia neterminată?
………………………………………………………………………………………
4) Ce valoare are coeficientul de corecţie în cazul proceselor de producţie ce au
caracter discontinuu?
………………………………………………………………………………………
5) Ce evoluţie pot să aibă costurile de producţie?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Cum se determină coeficientul de corecţie în cazul proceselor de producţie ce
au caracter continuu?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Cum se stabileşte coeficientul de corecţie în cazul evoluţiei uniforme a
cheltuielilor de producţie?
116
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
8) Cum se determină coeficientul de corecţie în cazul evoluţiei neuniforme
cheltuielilor de producţie?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
9) Cum se stabileşte coeficientul de corecţie în cazul în care lansarea producţiei se
face pe loturi de fabricaţie?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
10) Cum se determină coeficientul de corecţie în situaţia în care întreaga materie
primă este introdusă în procesul de fabricaţie de la început?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
12) Cum se stabileşte necesarul financiar pentru produsele nominalizate?
………………………………………………………………………………………
13) Cum se dimensionează necesarul financiar pentru grupa diverse produse?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
14) Cum se determină necesarul financiar total?
………………………………………………………………………………………
15) Cum se repartizează necesaru finaciar pe trimestre?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3.1.3. Dimensionarea necesarului financiar a stocului de produse

finite
În urma parcurgerii tuturor fazelor tehnologice ale procesului de producţie
se obţin produsele finite. Necesarul financiar se determină pentru stocurile de
produse finite necesare asigurării unor livrări ritmice către clienţi. El este
dependent de nivelul producţiei în perioada de calcul şi durata medie de staţionare
a produselor finite în magazie (Tsi):
P xT
N fi  Ci si
360
unde:
PCi - reprezintă cantitatea de produse programate exprimate în cost
complet unitar
Tsi -durata de staţionare a produsului i respectiv perioada cuprinsă
între momentul finalizării proceselor de fabricaţie şi până la
expedierea produselor finite
Durata de staţionare poate fi determinată prin următoarele modalităţi:
S 0 x360
1. Tsi 
Pc 0
unde: S0 – stocul mediu din anul precedent;
Pc0- producţia exprimată în cost complet din anul precedent.
117
q si xt si
2. Tsi  i 1
n
q i 1
si
unde: qsi- cantitatea de produse finite stocate;

tsi- perioada de staţionare.
3. Prin însumarea perioadelor de timp necesare sortării, recepţiei, formării
loturilor de livrare, ambalării şi eventual a altor timpi:
Tsi  t s  t r  t l  t a  t at
unde:
ts- timpul de sortare; tr- timpul de recepţie; tl- timpul necesar formării
lotului comercial; ta- timpul pentru ambalare; tat- alţi timpi.
S 0 x360
4. Tsi 
L0
unde:
L0- valoarea livrărilor din anul precedent.
Stocul mediu se calculează astfel:
Si S
 S1  S 2    n
So  2 2
m 1
unde:
Si - stocul la începutul intervalului luat în calcul
S1 S n - soldurile decadale din intervalul luat în calcul
m - numărul termenilor luaţi în calculul seriei cronologice.
Pentru exemplificare considerăm o întreprindere care previzionează
obţinerea a 15000 bucăţi din produsul X la un cost unitar complet de 25000

lei/buc. În anul precedent a înregistrat livrări de 10800 buc. Soldurile decadale
înregistrate la nivelul unui trimestru au fost: 1200; 1400, 1650; 1700; 1850; 1825;
1800; 1850; 1900. Stocul la începutul intervalului luat în calcul a fost de 1000
bucăţi.
1000 1900
 1200  1400  1650  1700  1850  1825  1800  1850 
S0  2 2
10  1
14725
  1636,11
9
1636,11 x90
Ts   13,63 zile
10800
15000x 25000
N fX  x13,63  511125 mii lei
360

1) Cum se determină necesarul financiar pentru produse finite?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Prin ce modalităţi se poate determina durata de staţionare a produselor finite în
magazie?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
118
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3.2. Dimensionarea stocurilor prin metoda extrapolării
Această metodă promovează ideea unei relaţii directe între fondul de

rulment, ca sursă permanentă de finanţare şi cifra de afaceri obţinută, relaţie ce
poate fi exprimată sub forma unui raport între cele două elemente. Ea se bazează
pe o anumită stabilitate a raportului fond de rulment/cifră de afaceri şi pe o
anumită constanţă pentru anul curent. Pornind de la aceste considerente, prin
ponderarea raportului precizat cu volumul previzionat al cifrei de afaceri pentru
anul curent se obţine fondul de rulment necesar pentru finanţarea stocurilor:
FR p
FRc  xCAc
CAp
unde:
FRc- fondul de rulment din anul curent;
FRp- fondul de rulment din anul precedent;
CAc- cifra de afaceri din anul curent;
CAp- cifra de afaceri din anul precedent.
Se observă că această metodă permite determinarea necesarului pentru
stocuri numai în funcţie de cifra de afaceri fără să ia în considerare şi alţi factori
cum sunt evoluţia soldului contului clienţi, a contului furnizori, viteza de rotaţie a
stocurilor. Este puţin probabilă menţinerea condiţiilor de exploatare de la un an la
altul, fapt ce impune utilizarea unor metode ce permit o analiză detaliată a
activelor circulante.
1) Care este relaţia pe care se bazează această metodă?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Cum se determină fondul de rulment necesar pentru finanţarea stocurilor?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Care sunt factorii care nu sunt luaţi în considerare în cadrul acestei metode?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3.3. Evaluarea financiară a stocurilor de exploatare prin

metoda sintetică sau globală
În practica financiară se utilizează frecvent metoda bazată pe viteza de

rotaţie a capitalurilor destinate acoperirii activelor circulante din anul precedent.
Această metodă presupune determinarea vitezei de rotaţie din anul precedent şi
119
corectarea ei în funcţie de o serie de factori care îşi exercită influenţa în anul

curent ca urmare a schimbărilor în aprovizionare, tehnologie, desfacere.
Condiţiile de utilizare ale activelor circulante sunt reflectate cu ajutorul
vitezei de rotaţie exprimată fie sub forma coeficientului de rotaţie, fie sub forma
duratei în zile a unei rotaţii.
Etapele parcurse pentru dimensionarea necesarului financiar prin acestă
metodă sunt: 
- se determină viteza de rotaţie în zile din anul de bază după următoarea
S AC xT
relaţie: Vr 0 
Pco
unde:
S AC- soldul mediu al activelor circulante din anul precedent;
Pco - producţia exerciţiului exprimată în cost complet din anul de bază.
- se corectează viteza de rotaţie din anul de bază cu modificările
previzibile în anul de plan în condiţiile de aprovizionare, producţie şi desfacere
după următoarea relaţie:
n
Vrof  Vro   f i
i 1
unde:
Vro - viteza de rotaţie influenţată cu modificările survenite;
f
fi - corecţiile exprimate în zile a se aplica vitezei de rotaţie realizate

în anul de bază.
Aceste corecţii pot fi reprezentate de:
a) influenţa generată de înlocuirea unor materiale:
 n  no T
f1  1
Pco
unde:
n1 - necesarul financiar pentru materialul ce se utilizează în anul
curent
no - necesarul financiar al materialului înlocuit utilizat în anul de bază.
b) influenţa eliminării stocurilor fără mişcare înregistrate în anul de bază
m o xT
f2 
p co
unde:
m o - stocul mediu al materialelor fără mişcare din anul de bază
Eliminarea stocurilor fără mişcare influenţează viteza de rotaţie în sensul
accelerării ei (deci se ia în calcul cu semnul minus).
c) influenţa înlocuirii unui produs în fabricaţie cu altul nou ce acţionează în două
direcţii:
c1 ) influenţa datorată modificării necesarului financiar de materiale ca
urmare a înlocuirii produsului:
  n  n T
f3  1 o
Pco
unde:
n1 - necesarul financiar aferent materialul pentru fabricarea
noului produs;
no - necesarul financiar aferent materialului pentru fabricarea
produsului înlocuit.
120
c 2 ) influenţa modificării producţiei exerciţiului ca urmare a înlocuirii

produsului:
 S AC0 xT S AC0 xT
f3  
P c 0 V1  V0  P c0
unde.
V1 - valoarea producţiei exerciţiului la noul produs
Vo - valoarea producţiei exerciţiului la produsul înlocuit.
d) influenţa modificării condiţiilor de aprovizionare la unul din materialele
folosite:
f4 
 i1  i0  P
100
unde:
i1 - intervalul de aprovizionare în anul de plan (curent)
i0 - intervalul de aprovizionare în anul de bază
P - ponderea necesarului financiar al materialelor respectiv în totalul
necesarului financiar pentru materii prime şi materiale.
e) influenţa modificării ciclului de fabricaţie la un produs ca urmare a schimbării
tehnologiei:
f5 
 d1  d0  P
100
unde:
d1 - durata ciclului de fabricaţie după aplicarea noi tehnologii;
d0 - durata ciclului de fabricaţie înaintea schimbării tehnologiei.
P - ponderea necesarului financiar pentru producţia neterminată la
produsul la care se schimbă tehnologia în totalul necesarului
financiar pentru producţia neterminată
- se determină necesarul financiar anual al valorilor de exploatare în anul
curent astfel:
P
N f 1  c1 xVr 0
360 f
- se diferenţiază necesarul financiar pe trimestre în funcţie de variaţia

producţiei exerciţiului pe trimestre faţă de media trimestrială:
P1k
N f1k  xN f1
P1k
- se defalcă necesarul financiar anual pe trimestre, pe elemente de valori
materiale.
Metoda globală mai poate fi aplicată şi într-o altă variantă ce presupune
corectarea necesarului total al activelor circulante din anul de bază cu modificarea
(creşterea sau descreşterea) producţiei din anul curent faţă de anul precedent:
N1  N 0 xC p1 / 0
P1
C p1* 0 
P0
unde:
P1,0- producţia în anul curent, precedent.
1) Ce preuspune metoda sintetică sau globală?
121
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Cum se determină viteza de rotaţie exprimată în zile pentru anul de bază?
………………………………………………………………………………………
3) Cum se stabileşte viteza de rotaţie corectată?
………………………………………………………………………………………
3) Ce corecţii se pot înregistra?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Cum se diferenţiază necesarul financiar anual pe trimestre?
………………………………………………………………………………………
5) Cum mai poate fi aplicată metoda globală?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
Temă de control
1. Structura activelor circulante este determinată de:
a) profilul întreprinderii;
b) tehnologia de fabricaţie;
c) modul de organizare a proceselor de aprovizionare, producţie şi desfacere;
d) cantitatea de produse prevăzută a se obţine;
e) consumul specific pe unitatea de produs.
3) Cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească stocul global maxim sunt:
a) să fie complet, cuprinzând toate resursele materiale necesare;
b) să fie stabilit în funcţie de cerinţele formulate de clienţi;
c) să fie suficient în orice moment, fără formarea unor stocuri supranecesare;
d) să fie completat în nmod sistematic pe fondul minimizării cheltuielilor de
aprovizionare şi stocare;
e) să permită blocarea unui volum important al capitalului întreprinderii.
4) La nivelul întreprinderii se constituie următoarele categorii de stocuri:
a) stocul curent;
b) stocul de siguranţă;
c) stocul de condiţionare;
d) stocul detransport interior;
e) stocul de iarnă sau sezonier.
5) Să se determine stocul optim de materii prime şi materiale, intervalul optim de
aprovizionare şi costul total minim pentru formarea stocului, cunoscâd
următoarele informaţii: costul unitar de aprovizionare – 1000 u.m.; costul
unitar de depozitare – 0,2 u.m. / 1 u.m. stoc; necesarul anual de aprovizionare
– 40000 kg; preţul unitar de aprovizionare – 2400 u.m./kg.
6) O întreprindere se aprovizionează şi utilizează materiale, înregistrându-se
următoarele informaţii:
A: pentru materialul M1
- necesarul anual de aprovizionat este de 4500 tone;
- în semestrul I al anului anterior s-au efectuat aprovizionări astfel:
Cantităţile aprovizionate într-o perioadă în semestrul I din anul
anterior
-tone-
122
Nr. crt. Data intrării Cantitatea

Ziua Luna intrată
1 6 I 450
2 22 I 530
3 15 II 370
4 24 II 400
5 14 III 480
6 28 III 510
7 14 IV 520
8 24 IV 470
9 11 V 580
10 25 V 600
11 7 VI 590
12 24 VI 530
- aprovizionarea anterioară datei de 6 I a fost 19 XII-a;

- stocul de condiţionare se constituie pentru 4 zile;
- intervalul pentru transport interior este de 2 zile;
- timpul aferent stocului de iarnă este de 25 de zile;
- preţul de aprovizionare este de 700 mii u.m./tonă.
B: pentru materialul M2
- necesarul financiar calculat în anul de referinţă este de 25500 u.m.
(necesarul aferent stocului de condiţionare este zero);
- necesarul valoric de aprovizionat (consumul valoric anual) este de
1800000 u.m..
C: necesarul valoric de aprovizionat pentru grupa diverse produse este de
350000 mii u.m..
Să se determine necesarul financiar anual total.
7) La o întreprindere se cunosc următoarele informaţii referitoare la
procesul de producţie:
a) pentru produsul ,,A”
- producţia exerciţiului evaluată la cost de uzină este de 500 mii u.m.;
- durata ciclului de fabricaţie este de 8 zile.
b) pentru produsul ,,B”:
- producţiaanuală a exerciţiului evaluată la cost de uzină este de 900 mii
u.m;
- durata ciclului de fabricaţie este de 10 zile;
c) producţia are caracter discontinuu;
Să se determine necesarul financiar de active circulante.
8) Se cunosc următorele informaţii:
a) stocul mediu de active circulante din anul precedent – 600 mii u.m;
b) producţia exerciţiului precedent – 1800 mii u.m.
c) Modificările previzibile din anul curent pot fi determinate de:
- înlocuirea unui material, necesarul financiar pentru materialul ce se
utilizează în anul curent fiind 3000 mii u.m. iar necesarul financiar
pentru materialul înlocuit de 3600 mii u.m.;
- eliminarea stocurilor fără mişcare, în valoare de 100 mii u.m.;
- modificarea ciclului de fabricaţie ca urmare a schimbării tehnologiei de
fabricaţie de la 16 zile la 14 zile în anul curent, ponderea necesarului
financiar pentru producţia neterminată la produsul la care se schimbă
tehnologia în totalul necesarului financiar pentru producţia neterminată
fiind de 5%;
123
- modificarea condiţiilor de aprovizionare la unul din materialele

aprovizionate, intervalul de aprovizionare din anul anterior fiind de 22
zile iar cel din anul curent de 19 zile; ponderea necesarului financiar al
materialului în cauză în totalul necesarului financiar pentru materii
prime şi materiale fiind de 4%;
d) producţia exerciţiului din anul curent este de 2200 mii u.m.
Să se determine necesaru financiar annual al valorilor de exploatare.
Teme de referate:
1) Metode de optimizare a mărimii stocurilor de active circuante;

2) Dimensionarea necesarului financiar pentru stocurile de materii prime
şi materiale;
3) Dimensionarea financiară a stocului de producţie neterminată;
4) Dimensionarea necesarului financiar prin metoda sintetică sau globală.
124
TEMA 6
FINANŢAREA ACTIVELOR CIRCULANTE
Conţinut:
4. Dimensionarea nevoii de fond de rulment
5. Fondul de rulment- sursă de acoperire financiară a activelor
circulante
6. Eficienţa utilizării activelor circulante
3.1.Determinarea vitezei de rotaţie a activelor circulante
3.2. Posibilităţi de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor
circulante
Rezumat:
Un punct important în ansamblul activităţii de finanţare îl reprezintă
dimensionarea necesarului de active circulante, deoarece acesta influenţează
direct mărimea şi structura resurselor necesare. De asemenea, determinarea
fondului de rulment şi analiza gradului de lichiditate al utilizărilor şi de
exigibilitate al resurselor, este o operaţie necesară şi utilă pentru aprecierea
echilibrului financiar al întreprinderii. Conducerea întreprinderii trebuie să
urmărească în acelaşi timpi eficienţa utilizării activelor circulante şi adoptarea
măsurilor necesare pentru accelerarea vitezei de rotaţie a acestora, în toate
fazele ciclului de exploatare.
Obiective:
 prezentarea modului de determinare a nevoii de fond de rulment globală;
 evidenţierea formelor fondului de rulment;
 determinarea indicatorilor ce reflectă eficienţa utilizării activelor circulante;
 precizarea posibilităţilor de accelerare a vitezei de rotaţie şi a efectelor
accelerării sau încetinirii acesteia.
1. Dimensionarea nevoii de fond de rulment
Stabilirea necesarului de active circulante reprezintă o operaţiune

importantă în anasamblul muncii de finanţare deoarece el constituie punctul de
plecare pentru dimensionarea şi procurarea fondurilor necesare pentru acoperirea
lui. Desfăşurarea activităţii în orice tip de întreprindere impune achiziţionarea de
materii prime şi materiale care sunt combinate şi transformate în produse finite ce
vor fi comercialzate. În cadrul acestui circuit apar fluxuri reale (materii prime,
produse finite) şi fluxuri financiare corespunzătoare precum şi un ansamblu de
active financiare sub forma creanţelor şi datoriilor.
De regulă, cele mai importante datorii apar în procesul de aprovizionare
luând forma creditului furnizor. Decalajul ce apare între momentul constituirii
obligaţiei faţă de furnizori şi cel al achitării acesteia duce la diminuarea timpului
în care întreprinderea trebuie să-şi finanţeze stocurile de materiale. Pe durata
ciclului de producţie, decalajul privind plata unor obligaţii este mai redus, însă, şi
aici există anumite surse care asigură o parte din finanţarea necesarului fazei de
transformare sau de producţie. În faza comercializării o parte a capitalurilor este
imobilizată în creanţe faţă de terţi.
Se observă că ciclul de exploatare determină o blocare de capital datorită
stocurilor create în procesul de producţie precum şi amânărilor de plăţi acordate
clienţilor. În compensare, el îşi atrage o finanţare în special prin creditul acordat
125
de furnizori. Necesarul financiar al exploatării este dat de diferenţa dintre banii

blocaţi pentru formarea stocurilor şi a creanţelor clienţi şi asimilatele acestora pe
de o parte şi finanţarea înglobată în datoriile furnizorilor şi asimilate acestora pe
de altă parte.
Necesarul financiar al exploatării cunoscut şi sub numele de necesar de
fond de rulment se determină astfel:
N FR  AE  PE
unde:
AE- active de exploatare; PE- pasive de exploatare.
Activele de exploatare cuprind plasamentele de capital în stocuri de
materii prime, producţie neterminată, produse finite precum şi în creanţe faţă de
terţi (clienţi, debitori, avansuri şi aconturi acordate furnizorilor, personalului, etc.).
Pasivele de exploatare reflectă furnizorii, avansurile şi aconturile primite
de la clienţi, datoriile faţă de personal, asigurări sociale, bugetul statului.
În acoperirea financiară a activelor circulante prezintă o importanţă
deosebită aceste pasive de exploatare cunoscute şi sub denumirea de pasive
stabile. Pasivele stabile reflectă datoria minimă permanentă a întreprinderii faţă de
terţi persoane fizice şi juridice, rezultate din decalajul în timp dintre apariţia
obligaţiilor de plată şi stingerea acestora. Deoarece au un caracter permanent ele
sunt asimilate fondurilor proprii fiind utilizate pentru finanţarea activelor
circulante. Elementele concrete generatoare de pasive stabile sunt numeroase:
plata salariilor, a impozitelor aferente activităţii desfăşurate, obligaţiile faţă de
furnizori, avansurile primite, etc.
În practica financiară, la nivelul întreprinderii se cunosc două metode de
determinare a pasivelor stabile în funcţie de sursele generatoare ale acestora: 
- metoda soldurilor zilnice;
- metoda calculului direct pe fiecare element.
Metoda soldurilor zilnice se utilizează pentru pasivele stabile din datorii cu
termen fix de plată. Ea implică realizarea următoarelor operaţiuni:
1. Se alege trimestrul cu activitatea cea mai redusă, calculul realizându-se
pentru o perioadă de 30 de zile din acest trimestru;
2. Se stabileşte cota medie zilnică pentru fiecare datorie astfel:
O
Dz  t
90
unde: Ot- suma trimestrială de plată aferentă fiecăreia dintre obligaţii.
3. Se determină soldul datoriilor din ziua în care are loc achitarea prin
înmulţirea cotei medii zilnice cu un număr de zile de întârziere a plăţii
obligaţiilor (nz), astfel:
S d  Dz xnz
4. La acest sold se adună în fiecare zi cota medie zilnică până în ziua în
care are loc plata obligaţiilor când soldul va scădea cu suma plăţilor,
determinându-se soldul zilnic, astfel:
S z  S d  Dz  Pz
5. Se însumează pe fiecare zi soldurile de la toate elementele generatoare
de pasive stabile cu menţiunea că suma cea mai mică existentă în una
din cele 30 de zile ale lunii reprezintă pasivele stabile (valabile pentru
tot anul).
Metoda calculului direct pe fiecare element constă în aplicarea unei
singure relaţii:
D xn
Psi  t z
90
126
unde: i- elementul;
Dt- datoria trimestrială pe fiecare element;
nz – numărul de zile de întârziere a plăţii.
Numărul de zile de întârziere a plăţii se calculează în cazul
aprovizionărilor ca o medie aritmetică ponderată pentru anul de bază în funcţie de
aprovizionările valorice realizate într-un anumit interval (trimestru) şi numărul de
zile efective de întârziere calculate ca diferenţă între data recepţiei materialelor în
întreprindere şi data plăţii acestora.
În afara unei nevoi de fond de rulment de exploatare, nevoia de fond de
rulment globală mai cuprinde şi nevoia de fond de rulment în afara exploatării:
N FRG  N FRE  N FRAE
Nevoia de fond de rulment este diferenţiată de la o întreprindere la alta,
fiind influenţată de o serie de factori cum sunt: durata ciclului de exploatare,
mărimea valorii adăugate, evoluţia cifrei de afaceri. În scopul diminuării nevoii de
fond de rulment se poate acţiona pentru: creşterea duratei şi volumului creditului
furnizor; diminuarea duratei şi mărimii creditului acordat clienţilor; creşterea
vitezei de rotaţie a stocurilor şi diminuarea volumului acestora.
După stabilirea nevoii de fond de rulment globale se urmăreşte acoperirea
financiară a acesteia cu capitaluri băneşti din interiorul întreprinderii sau din afara
sa.
1) De cine este reprezentat necesarul financiar al exploatării?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Cum se determină necesarul financiar al exploatării?
………………………………………………………………………………………
3) Ce sunt pasivele stabile?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Care sunt metodele de determinare a pasivelor stabile?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Ce presupune metoda soldurilor zilnice?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) În ce constă metoda calculului direct pe fiecare element?
………………………………………………………………………………………
7) Cum se determină nevoia de fond de rulment globală?
………………………………………………………………………………………
8) Care sunt direcţiile în care se poate acţiona pentru diminuarea nevoii de fond de
rulment?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2. Fondul de rulment- sursă de acoperire financiară a activelor
circulante
Fondul de rulment este un instrument ce se utilizează pentru a măsura

condiţiile echilibrului financiar care rezultă din compararea lichidităţii activelor pe
127
termen scurt şi a exigibilităţii pasivelor pe termen scurt. La o anumită dată, fondul

de rulment reprezintă excedentul activelor pe termen scurt faţă de pasivele pe
termen scurt. În acelaşi timp, fondul de rulment este şi un indicator de lichiditate,
respectiv cu cât fondul de rulment este mai mare cu atât sunt mai mici datoriile pe
termen scurt pentru finanţarea activelor circulante.
Practic, aşa cum am mai arătat anterior, nevoilor permanente trebuie să le
corespundă capitaluri permanente iar pentru nevoile temporare trebuie să se
utilizeze resurse pe termen scurt. Partea din resursele financiare ce permite
finanţarea permanentă a activelor circulante reflectă fondul de rulment.
Fondul de rulment poate fi exprimat atât în mărime relativă (modalitate
folosită mai frecvent) cât şi în mărime absolută. În mărime relativă se stabileşte de
fapt ponderea fondului de rulment în cifra de afaceri, astfel:
FR
PFR / CA  x100
CA
sau
FRx360
PFR / CA 
CA
Prima variantă permite aprecierea nivelului fondului de rulment în raport
cu cifra de afaceri iar cea de-a doua reflectă viteza de rotaţie exprimată în zile a
fondului de rulment.
În mărime absolută, fondul de rulment se determină tot în două variante:
FR  C p  AI
FR  AC  Rt
unde:
Cp- capitaluri permanente; AI- active imobilizate nete; AC- active
circulante; Rt- resurse de trezorerie.
Se obţine acelaşi rezultat prin ambele modalităţi însă prima crează
posibilitatea aprecierii modului de finanţare a investiţiilor iar cea de-a doua oferă
posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe termen scurt. Din cele două
variante de determinare a fondului de rulment se observă că activele imobilizate
sunt finanţate integral din capitaluri permanente iar activele circulante sunt
acoperite atât din capitaluri permanente cât şi din datorii pe termen scurt.
În literatura de specialitate se apreciază că fondul de rulment poate fi din
punct de vedere al conţinutului său de patru tipuri: brut; net; propriu şi străin.
Fondul de rulment brut (total sau economic), reflectă ansamblul

elementelor de active circulante susceptibile a fi transformate în bani într-un
termen mai mic de un an, adică să se reînnoiască, să efectueze cel puţin o rotaţie
sau un rulment. Deci, el include: stocuri diverse; creanţe; clienţi; avansuri
acordate furnizorilor; disponibilităţi băneşti în casă şi în cont.
Fondul de rulment net (permanent) are cea mai mare importanţă din punct
de vedere operaţional şi sub aspectul analizei economice. El reflectă partea din
capitalul permanent care poate fi utilizată pentru finanţarea activelor circulante
respectiv excedentul activelor circulante cu lichidităţi pe termen mai mic de un an
faţă de datoriile cu exigibilitate pe termen mai mic de un an. El se calculează
astfel:
FRN  C p  AI
FRN  AC  Dts
128
Fondul de rulment propriu reflectă excedentul capitalului propriu faţă de

activele imobilizate şi indică gradul de autonomie al întreprinderilor în materie de
finanţare a investiţiilor. El se determină astfel:
FRP  C pr  AI
sau
FRP  FRN  Dt
Fondul de rulment străin reprezintă datoriile la termen sau diferenţa dintre
fondul de rulment net şi fondul de rulment propriu:
FRS  C p  C pr
FRS  FRN  FRP
Pentru exemplificarea formelor fondului de rulment utilizăm următoarele
informaţii ce apar în bilanţul simplificat al unei întreprinderi (tabelul 6.1):
Tabelul 6.1
Bilanţul contabil simplificat aferent anului 20(N)
Mii u.m.
Utilizări Resurse
AI: 4600 Capital social:5000
Din Imob corp: Fond rezervă: 500
care: 4000
Imob. necorp: 200 Profit nerepartizat: 300
Imob. financ:400 Datorii pe termen lung:1000
AC: 8800 Datorii pe termen mediu: 600
Din Stocuri: 6000 Furnizori: 4000
care Clienţi:2400 Avansuri primite: 200
Avansuri acordate:100 Credite bancare pe termen scurt:
Disponibilităţi: 1800
300
FRB = 6000+2400+100+300 = 8800 mii u.m.
FRN =(5000+500+300+1000+600)- 4600 = 7400 mii u.m. sau:
FRN = 8800-(4000+200+1800) = 2800 mii u.m.
FRP = (5000+500+300) – 4600 = 1200 mii u.m. sau:
FRP = 2800 – 1600 = 1200 mii u.m.
FRS = (5000+500+300+1000+600)
- (5000+500+300) = 1600 mii u.m. sau:
FRS = 2800 – 1200 = 1600 mii u.m.
Activele circulante se pot afla în diferite raporturi cu resursele de
trezorerie, în funcţie de care fondul de rulment poate fi neutru, pozitiv sau negativ.
Astfel, în cazul în care între cele două elemente se înregistrează un raport de
egalitate fondul de rulment net este neutru. Aparent, solvabilitatea pe termen scurt
este asigurată însă riscul diferit al elementelor de activ sau pasiv face ca acest
echilibru să nu fie stabil.
În transformarea elementelor de activ în lichidităţi se pot înregistra
dificultăţi (existenţa unor stocuri nevandabile sau a unor stocuri greu vandabile).
De asemenea, întreprinderea poate să întâmpine greutăţi şi în recuperarea unor
creanţe de la clienţi precum şi în achitarea obligaţiilor pe termen scurt (creditorii
solicită rambursarea rapidă a datoriilor, nu sunt de acord cu amânarea achitării
unor obligaţii scadente, etc.). În aceste condiţii orice modificări ce apar în raport
cu lichiditatea previzionată a activelor sau cu exigibilitatea previzionată a
pasivelor pot afecta echilibrul fragil stabilit prin egalitatea dintre activele
129
circulante şi resursele de trezorerie, impunându-se formarea unor lichidităţi

suplimentare cu rol de marjă de siguranţă.
Atunci când activele circulante sunt mai mari decât resursele de trezorerie
se înregistrează un excedent potenţial de lichidităţi faţă de exigibilităţile potenţiale
pe termen scurt. În această situaţie, întreprinderea poate să onoreze toate
obligaţiile pe termen scurt şi să dispună de un stoc de lichidităţi care să elimine
fenomenele negative ce pot să apară în vânzarea activelor în viitor sau în achitarea
datoriilor pe termen scurt.
Înregistrarea unui fond de rulment net negativ implică existenţa unuor
exigibilităţi potenţiale mai mari decât lichidităţile potenţiale fapt ce generează
dificultăţi din punct de vedere al echilibrului pe termen scurt.
Analiza fondului de rulment nu poate fi pertinentă dacă nu se ia în
considerare şi gradul de lichiditate al activelor circulante şi gradul de exigibilitate
al datoriilor pe termen scurt. Astfel, atunci când activele circulante efecuează o
rotaţie mai repede decât datoriile pe termen scurt devine posibilă realizarea unui
echilibru financiar chiar dacă fondul de rulment este negativ. Acest fapt este
reliefat şi de exemplul următor. Considerăm că o întreprindere înregistrează
următoarea structură a bilanţului (tabelul nr. 6.2.):
Tabelul nr. 6.2.
Structura elementelor patrimoniale
Mil. u.m.
Utilizări Resurse
AI: 2000 CP:1800
AC: 3000 RT:3200
Se observă că fondul de rulment este negativ:

FRN = 3000-3200 = -200 mil. u.m.
Aparent, se înregistrează o situaţie nefavorabilă din punct de vedere al
echilibrului financiar. Dar, în cazul în care termenul de rotaţie al activelor
circulante este de 2 luni iar termenul mediu de plată al datoriilor pe termen scurt
este de 3 luni, fondul de rulment la nivelul unui trimestru este:
FRN = (30000 x 1,5) – (3200 x 1) = + 1300 mil u.m.
Fondul de rulment nu este o mărime statică, influenţată doar de cifra de
afaceri ci şi un rezultat al acţiunii unui complex de elemente (creditul client,
creditul furnizor, mărimea stocurilor) şi decizii de politică economică şi financiară
promovată de conducerea întreprinderii. Dacă fondul de rulment nu are o mărime
corespunzătoare, cu o marjă de siguranţă satisfăcătoare, întreprinderea poate să
înregistreze dificultăţi de trezorerie. Reechilibrarea în această situaţie se poate
realiza acţionându-se asupra celor doi termeni ai relaţiei de calcul a fondului de
rulment prin: majorarea capitalurilor permanente (aporturi noi în numerar,
împrumuturi pe termen mediu şi lung, autofinanţare) şi diminuarea activelor
imobilizate (vânzarea unei părţi din activ, în special a elementelor aflate în afara
exploatării). În caz contrar, situaţia este favorabilă creanţierilor dar acest lucru
indică o folosire necorespunzătoare a resurselor financiare. În aceste condiţii se
impune adoptarea unor măsuri pentru expansiunea întreprinderii, achiziţionarea de
active imobilizate, fructificarea resurselor financiare în afara întreprinderii ş.a.
1) Ce reprezintă fondul de rulment?
130
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Cum poate fi exprimat fondul de rulment în mărime relativă?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Cum se determină fondul de rulment în mărime absolută?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Ce reflectă fondul de rulment brut?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Ce este fondul de rulment net ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Ce reflectă fondul de rulment propriu?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Cum se determină fondul de rulment străin?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
8) Ce forme ale fondului de rulment determină raporturile în care se află resursele
de trezorerie şi activele circulante?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
9) Cum se poate realiza reechilibrarea situaţiei financiare în cazul unei mărimi
necorespunzătoare a fondului de rulment?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3. Eficienţa utilizării activelor circulante

6.1. Determinarea vitezei de rotaţie a activelor circulante
Activele circulante suportă un proces de transformare succesivă şi
continuă a formelor funcţionale. Creşterea eficienţei utilizării activelor circulante
corespunde accelerării vitezei de parcurgere a stadiilor circuitului de capitaluri
imobilizate, respectiv rapidităţii de realizare a rotaţiei. O viteză de rotaţie
accelerată permite întreprinderii realizarea obiectivelor economice propuse cu un
volum de active circulante mai mic şi, implicit, cu surse împrumutate mai mici.
Viteza de rotaţie a activelor circulante este un indicator calitativ al activităţii
desfăşurate de întreprindere, reflectând eficienţa acesteia. Ea se poate exprima
prin intermediul a doi indicatori: durata în zile a unui circuit (viteza de rotaţie în
zile) şi numărul de rotaţii (coeficient de rotaţie).
Viteza de rotaţie în zile se determină ca raport între activele circulante
medii ponderate cu numărul de zile din an sau trimestru şi cifra de afaceri anuală
sau trimestrială:
AC
Vz  xT
CA
131
Acelaşi rezultat se obţine şi prin raportarea perioadei de timp la

coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de rotaţii:
T
Vz 
Nr
unde: Nr- numărul de rotaţii.
Coeficientul vitezei de rotaţie se determină ca raport între volumul
activităţii şi suma medie a capitalurilor circulante prevăzute a se utiliza:
CA
Nr 
AC
Coeficientul exprimă câte circuite trebuie să se efectueze sau a efectuat un
volum dat de active circulante pentru a se obţine un anumit volum de activitate
sau cifră de afaceri într-o perioadă determinată.cu cât este mai mare numărul de
circuite efectuate, cu atât este necesar un volum de active circulante mai mic
pentru realizarea volumului de producţie scontat.
Orice creştere a coeficientului de rotaţie atrage după sine reducerea
corespunzătoare a duratei de rotaţie şi orice scădere a coeficientului de rotaţie
echivalează cu majorarea duratei în zile a unei rotaţii.
Determinarea vitezei de rotaţie a activelor circulante poate fi reliefată
practic prin următorul exemplu (tabelul nr. 6.3.):
Tabelul nr. 6.3.
Determinarea vitezei de rotaţie în zile şi ca număr de rotaţii
Indicator I II III IV AN
CA 37500 38600 45200 48000 169300
AC medii 32500 33000 41000 42000  / 4  37125
Vz 78 77 82 79 79
Nr 1,153 1,169 1,102 1,142 4,556
Întrucât viteza de rotaţie reflectă mişcarea ansamblului de active circulante

se impune o analiză a rotaţiei efectuate de diferitele categorii de stocuri care să
permită identificarea aspectelor pozitive sau negative ale activităţii desfăşurate de
diferitele componente ale întreprinderii şi adoptarea măsurilor necesare pentru
sporirea cifrei de afaceri şi diminuarea stocurilor cu mişcare lentă sau fără
mişcare.
Pentru urmărirea eficienţei utilizării activelor circulante se pot determina şi
alţi indicatori cum sunt:
- viteza de rotaţie a debitelor- clienţi sau durata de încasare a creanţelor

curente, ce permite determinarea eficienţei întreprinderii în colectarea creanţelor
sale:
Sold mediu clienti
V]c  x360
CA
Acest indicator exprimă numărul de zile până la data la care debitorii îşi
achită datoriile faţă de întreprindere. Ca urmare, o valoare ridicată poate reflecta
probleme determinate de controlul creditului acordat clienţilor şi implicit, creanţe
încasabile mai greu.
- viteza de rotaţie a stocurilor, care este de fapt o particularizare a vitezei
de rotaţie a activelor circulante, aproximând de câte ori a fost rulat stocul în
interiorul unui exerciţiu financiar (Nrs)sau câte zile au fost stocate bunurile în
întreprindere (Nzs):
132
Cifra de afaceri
N rs 
Stocul mediu
Stoc mediu
N zs  x 360
Cifra de afaceri
1) Ce este viteza de rotaţie a activelor circulante şi cum poate fi exprimată ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Cum se determină viteza de rotaţie exprimată în zile?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Cum se determină coeficientul vitezei de rotaţie şi ce exprimă el?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Cum se determină viteza de rotaţie a debitelor-clienţi şi ce exprimă aceasta?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Cum se determină viteza de rotaţie a stocurilor ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6.2. Posibilităţi de accelerare a vitezei de rotaţie a activelor

circulante
Din relaţiile prezentate anterior se observă că viteza de rotaţie este

influenţată de: cifra de afaceri şi volumul activelor circulante utilizate de
întreprindere. Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante trebuie urmărită
în toate fazele ciclului de exploatare: aprovizionare, producţie şi desfacere.
În faza aprovizionării pot fi adoptate o serie de măsuri referitoare la
desfăşurarea ritmică a procesului de achiziţionare, constituirea unui stoc
permanent de materii prime şi materiale care să permită desfăşurarea continuă a
procesului de producţie, astfel încât să crească volumul producţiei, productivitatea
muncii pe fondul diminuării costurilor şi a accelerării vitezei de rotaţie. În acest
sens, se impune o selecţie a furnizorilor, încheierea la timp a contractelor,
respectarea acestora, determinarea optimului de stocuri (evitarea sub şi
supradimensionării stocurilor), reducerea consumurilor specifice şi a pierderilor
tehnologice, eliminarea pierderilor în timpul transportului, manipulării şi
depozitării, diminuarea cheltuielilor de transport- aprovizionare- depozitare.
În cadrul procesului de producţie se poate acţiona asupra costurilor şi a
duratei ciclului de fabricaţie (dar nu în detrimentul calităţii). În acest sens, se
impune organizarea corespunzătoare a fluxurilor de producţie, utilizarea
capacităţilor de producţie la capacitatea optimă, dotarea cu utilaje performante
specializate, îmbunătăţirea procesului de organizare a muncii, creşterea nivelului
de calificare a peronalului direct productiv, organizarea ciclului de producţie pe
linii tehnologice automatizate, diminuarea timpilor de întreruperi şi a celor pentru
activităţi auxiliare, aprovizionarea în condiţii optime a locurilor de muncă. De
asemenea, trebuie acţionat în sensul creşterii nivelului calitativ al producţiei şi al
133
volumului acesteia, dimensionării corespunzătoare a stocurilor de producţie

neterminată.
În faza desfacerii trebuie să se acţioneze în sensul transformării rapide a
produselor finite în disponibilităţi băneşti. Această operaţie este posibilă dacă se
obţin produse finite superioare din punct de vedere calitativ, cu desfacere
asigurată, dacă se diminuează perioada de timp cuprinsă între momentul finisării
şi cel al expedierii, se respectă clauzele contractuale, se îmbunătăţesc condiţiile de
manipulare, transport, se reduce perioada de decontare.
Accelerarea vitezei de rotaţie poate avea drept consecinţe eliberări sau
imobilizări de resurse financiare. Eliberările de capitaluri blocate în active
circulante pot fi absolute şi relative, ambele formând eliberarea totală.
Eliberarea absolută se înregistrează atunci când întreprinderea prin
accelerarea vitezei de rotaţie îşi realizează obiectivele propuse cu un volum mai
mic de active circulante. Capitalurile eliberate pot fi utilizate de întreprindere în
alte scopuri. Eliberarea absolută se determină ca diferenţă între activele circulante
din perioada anterioară celei analizate şi activele circulante din perioada analizată:
Eba  AC0  AC1
Eliberarea relativă se manifestă atunci când se realizează o creştere a
volumului cifrei de afaceri cu un volum constant de active circulante sau atunci
când cifra de afaceri creşte într-un ritm mai accelerat decât volumul activelor
circulante. Ea se determină ca diferenţă între activele circulante recalculate în
funcţie de viteza de rotaţie din perioada anterioară accelerării şi activele circulante
din perioada anterioară accelerării:
Ebr  ACr  AC0
unde 
Q1
ACr  xVr0
360
Eliberarea totală se determină prin însumarea celor două tipuri de eliberări:
Q
Ebt  1 (Vr0  Vr1 )
360
Pentru exemplificarea determinării efectelor accelerării sau
încetinirii vitezei de rotaţie considerăm următoarele date: volumul producţiei din
perioada anterioară: 480000 lei; volumul producţiei în perioada curentă 540000 
lei; volumul activelor circulante utilizate în perioada de bază: 90000 lei; volumul
activelor circulante utilizate în perioada curentă: 81000 lei.
AC 0 x360 90000 x360
Vr0    67,5 zile
Q0 480000
AC1 x360 81000 x360

V r1    54 zile
Q1 540000
E ba  AC 0  AC1  90000  81000  9000
Q1 xVr0 540000 x67,5

E br   AC 0   90000  11250
360 360
Q1 540000
E bt  (Vr0  Vr1 )  (67,5  54)  20250
360 360
sau
E bt  Eba  E br  9000  11250  20250
În cazul în care viteza de rotaţie din perioada curentă este mai mică decât
cea din perioada anterioară (dacă se ia în considerare numărul de rotaţii) se
înregistreză o blocare de capitaluri ce poartă denumirea de imobilizare (se poate
determina imobilizarea absolută, relativă şi totală). Aceasta duce la incapacitate de
134
plată, lipsă de lichiditate, dezechilibru financiar şi alte efecte negative pentru

întreprindere.
1) Ce măsuri pot fi adoptate în faza aprovizionării pentru a determina accelerarea

vitezei de rotaţie a activelor circulante ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) În ce direcţii se poate acţiona în cadrul procesului de producţie?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Ce măsuri pot fi adoptate în faza desfacerii?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Care sunt consecinţele accelerării vitezei de rotaţie?
………………………………………………………………………………………
5) Cum se determină eliberarea absolută?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Cum se determină eliberarea relativă?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Cum se stabileşte eliberarea totală?
………………………………………………………………………………………
8) Ce efecte are încetinirea vitezei de rotaţie a activelor circulante ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
Temă de control
1. Pasivele stabile din exploatare sunt reprezentate de:

a) datoria minimă permanentă a întreprinderii faţă de salariaţii proprii;
b) datoria minimă permanentă a întreprinderii faţă de furnizori;
c) datoria minimă permanentă a întreprinderii faţă de stat;
d) datoria minimă permanentă a întreprinderii faţă de terţi, persoane fizice şi
juridice rezultată din decalajul în timp dintre apariţia obligaţiilor de plată şi
stingerea acestora.
2) Fondul de rulment net se determină astfel:
a) active circulante – datorii pe termen mediu şi lung;
b) capital permanent – active circulante;
c) active circulante – resurse de trezorerie;
d) capital propriu – active imobilizate;
135
3) Fondul de rulment străin este:

a) diferenţa dintre capitalul permanent şi capitalul propriu;
b) diferenţa dintre fondul de rulment net şi capitalul propriu;
c) diferenţa dintre capitalul permanent şi activele circulante;
d) diferenţa dintre capitalul propriu şi activele imobilizate.
4) Se cunosc următoarele informaţii înregistrate la nivelul unei întreprinderi:
active imobilizate – 1000 lei, active circulante – 2000 lei, capitalul permanent –
2000 lei, datorii pe termen scurt – 1000 lei, viteza de rotaţie a activelor circulante
– 72 de zile, termenul de plată al datoriilor pe termen scurt – 30 de zile. Situaţia
echilibrului financiar la nivelul unui trimestru este:
a) excedent de lichidităţi de + 1000 lei;
b) deficit de lichidităţi de – 500 lei;
c) deficit de lichidităţi de - 1000 lei;
d) excedent de lichidităţi de + 500 lei.
5) Se cunosc următoarele informaţii înregistrate la nivelul unei întreprinderi:
active imobilizate – 3000 lei, active circulante – 8000 lei, capital permanent –
2000 lei, datorii pe termen scurt – 9000 lei, viteza de rotaţie a activelor circulante
– 30 de zile, termenul de plată al datoriilor pe termen scurt – 45 de zile. Situaţia
echilibrului financiar la nivelul unui trimestru este:
a) excedent de lichidităţi de + 6000 lei;
b) deficit de lichidităţi de – 6000 lei;
c) excedent de lichidităţi de + 1000 lei;
d) deficit de lichidităţi de – 1000 lei.
6) Existenţa unui fond de rulment pozitiv are următoarea semnificaţie:
a) un excedent al capitalurilor permanente faţă de activele circulante;
b) un excedent potenţial de lichidităţi pe termen scurt faţă de
exigibilităţile potenţiale pe termen scurt;
c) un excedent de resurse permanente faţă de utilizările permanente;
d) un excedent potenţial de lichidităţi pe termen mediu şi lung faţă de
exigibilităţile pe termen mediu şi lung;
e) un surplus de resurse temporare.
7) Cifra de afaceri realizată de o întreprindere este de 45000 lei, volumul activelor
circulante utilizate este de 2500 lei. Viteza de rotaţie şi numărul de rotaţii
efectuate sunt:
a) 19,5 şi 18;
b) 20 şi 18;
c) 20 şi 17,5;
d) 19,5 şi 17,5;
8) O întreprindere a realizat în anul de bază o cifră de afaceri de 1200 mii u.m.,
utilizând un volum de active circulante de 300 mii u.m., iar în anul curent a cifră
de afaceri de 1500 mii u.m., utilizând 280 mii u.m. Eliberările sau imoblizările
absolute şi relative de active circulante sunt:
a) – 20 şi –75;
b) – 20 şi – 70;
c) + 20 şi + 75;
d) + 20 şi – 75;
Teme de referate
136
1. Dimensionarea fondului de rulment.

2. Determinarea vitezei de rotaţie a activelor circulante şi a măsurilor de
accelerare a acesteia.
137
TEMA 7
REZULTATELE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII
Conţinut
1. Conceptul de profit şi funcţiile acestuia
2. Determinarea soldurilor intermediare de gestiune pe baza contului
de profit şi pierdere
3. Determinarea rentabilităţii şi a eficienţei economice prin
intermediul ratelor financiare
Rezumat :
Caracterizarea din punct de vedere cantitativ şi calitativ a activităţii
întreprinderii este realizată prin intermediul unui indicator important, reprezentat
de profit. Evidenţierea mărimii şi dinamicii profitului este reflectată prin
intrermediul masei şi ratei profitului. Activitatea desfăşurată de întreprindere
poate fi analizată prin dimensionarea soldurilor intermediare de gestiune. Pentru
realizarea unui diagnostic financiar se dimensionează rentabilitatea ca raport
între efectele economice şi financiar obţinute şi eforturile determinate de
obţinerea acestora.
Obiective :
 Prezentarea conţinutului noţiunii de profit;
 Evidenţierea posibilităţilor de sporire a masei profitului;
 Dimensionarea soldurilor intermediare de gestiune;
 Determinarea rentabilităţii întreprinderii.
1. Conceptul de profit şi funcţiile acestuia
Indicatorul care permite caracterizarea activităţii realizate de întreprindere

din punct de vedere cantitativ şi calitativ este profitul. El reflectă câştigul în formă
bănească obţinut de cei care desfăşoară activităţi economice, fiind considerat o
recompensă a factorilor de producţie utilizaţi de către întreprinzători.
Nivelul profitului arată gradul de eficienţa a activităţilor, a folosirii
activului şi pasivului economic, adică a capitalului economic şi celui financiar.
Orice activitate este eficientă atunci când se compensează eforturile (cheltuielile)
şi se obţine un excedent sau profit.
Din punct de vedere al reglementărilor legale în vigoare profitul
reperezintă o suma globală formată din două componente:
- profit legitim sau legal- ce reflectă surplusul monetar obţinut prin 
respectarea prevederilor legale privind reflectarea tuturor veniturilor şi
cheltuilelilor agentului economic şi a modalităţii de calcul;
- profit nelegitim sau nelegal- respectiv suma de bani însuşită fără a fi
creată o valoare economică (obţinută prin încălcarea voită sau nu a
legalităţii, prin neînregistrarea tuturor veniturilor realizate, majorarea
nejustificată a cheltuielilor, sustragerea de la plata unor impozite sau
taxe, specularea ambiguităţilor din legislaţie, întocmirea unor declaraţii
de impunere false, evidenţe duble etc.).
Întreprinzătorii se confruntă cu anumite riscuri în obţinerea profitului
datorită unor dificultăţi reprezentate de imposibilitatea aprecierii exacte a evoluţiei
pieţelor, a preţurilor, a mărimii cererii, procurarea factorilor de producţie necesari
în cantităţile şi la preţurile optime, condiţii dificile de comercializare. În acest sens
se pot manifesta: riscul datorat modificărilor tehnologiilor utilizate în obţinerea
138
produselor ca urmare a necesităţii asimilării progresului tehnic (întreprinderea nu

poate evita atragerea noutăţilor tehnologice, deoarece utilizarea unor capacităţi de
producţie învechite pot determina o eficienţă scăzută, o diminuare a puterii în
lupta concurenţială şi poate duce chiar la faliment); riscul financiar, juridic şi
politic deoarece activitatea întreprinderilor poate fi frânată sau reorientată în
funcţie de schimbările sociale, economice, politice şi financiare; riscul de piaţă
determinat de incertitudinea comercializării tuturor produselor obţinute (vânzarea
este dependentă de opţiunile consumatorilor- valoarea de piaţă a bunurilor fiind
cea recunoscută de aceştia, de veniturile populaţiei, de nivelul preţurilor). Ca
urmare, profitul poate fi privit şi ca o compensaţie a întreprinzătorului pentru
riscurile pe care le poate înregistra în desfăşurarea activităţii economice,
materializate în pierderea capitalului .
Deci, profitul apare şi ca o recompensă ce i se cuvine întreprinzătorului
pentru: asigurarea contra riscurilor; folosirea capitalului propriu; efortul său de
conducere; capacitatea sa de a organiza producţia, comercializarea şi distirbuirea
corespunzătoare a mărfurilor.
În afara profitului normal, în practica economică şi financiară unele
întreprinderi pot obţine şi diferite forme de supraprofit. În acest sens se pot
menţiona: profitul de monopol ce se obţine ca efect al menţinerii de întreprindere
a poziţiei de monopol pe piaţă; supraprofitul generat de inovaţiile imitative şi
imitativ- creative; supraprofitul obţinut ca urmare a utilizării unor condiţii naturale
şi poziţii favorabile; supraprofitul determinat de creşterea valorii anuale a fondului
de comerţ; supraprofituri determinate de inflaţie, activităţi speculative etc.
Profitul este impozabil, el fiind disponibil numai după plata obligaţiei
fiscale aferente (impozitul pe profit). Astfel, profitul efectiv se determină prin
diminuarea profitului obţinut cu impozitul pe profit. Ceea ce rămâne la dispoziţia
agentului economic reprezintă profitul admis (statul este cel care instituie nivelul
impozitului pe profit şi deci partea din profitul brut ce rămânne la disppoziţia
agenţilor economici).
Profitul reprezintă o formă a produsului net ce rămâne la
dispoziţia întreprinzătorului pe baza căruia se asigură
autofinanţarea, dezvoltarea activităţii, resursele pentru
cointeresarea personalului.
Importanţa deosebită a profitului derivă din funcţiile sale. Practica
economică atestă că în economiile moderne profitul îndeplineşte simultan mai
multe funcţii.
Profitul devine o sursă importantă de autofinanţare şi se consideră un
,,element motor de dezvoltare’’ al întreprinderii care finanţează în mod obişnuit
activităţi de producţie, asistenţă socială, cultură. El poate fi investit în aceeaşi
activitate, dar poate fi orientat în susţinerea altor activităţi noi prin intermediul
acţionarilor.
În acelaşi timp el este o pârghie financiară de întărire a gestiunii
economice a întreprinderii pentru amplificarea rezultatelor financiare, fiind un
indicator al eficienţei activităţii economice indiferent de forma de proprietate. În
acest sens, profitul îndeplineşte funcţia de stimulare a activităţii desfăşurate,
întrucât este un obiectiv esenţial al acesteia.
Profitul este indicatorul calitativ de orientare generală şi de decizie
managerială a unei activităţi rentabile ce stimulează iniţiativa în formarea surselor
necesare promovării progresului tehnic, dar şi asumarea riscurilor ce apar prin
participarea pe o piaţa concurenţială. Deci, profitul îndeplineşte funcţia de control
asupra activităţii desfăşurate, fiind considerat un barometru al calităţii acesteia.
139
Întrucât este utilizat ca o măsura a performanţei, profitul avizează

întreprinzătorii şi acţionarii asupra necesităţii sporirii eforturilor privind
activitatea de economisire a factorilor de producţie, stimularea activităţii de
inovare, crearea de noi produse, atragerea progresului tehnic, îmbunătăţirea
tehnologiilor de fabricaţie, sporirea calităţii produselor obţinute.
Profitul evidenţiază şi exprimă eficienţa cu care sunt combinaţi factorii de
producţie de către orice întreprindere pe diferite trepte organizatorice. Mărimea
acestuia influenţează bogăţia întreprinderii, îndeplinind funcţia de amplificare a
capitalului ei.
În concluzie, profitul este un indicator ce trebuie să stimuleze în
permanenţă întreprinderile în desfăşurarea activităţii la nivelul previzionat şi cu
respectarea cerinţelor pieţei, în obţinerea unor produse de calitate superioară care
răspund cerinţelor clienţilor.
În scopul orientării acţiunii lor agenţii economici trebuie să dispună de
informaţii cât mai ample ce caracterizează activitatea desfăşurată. În cadrul
acestora locul cel mai important revine mărimii şi dinamicii profitului care sunt
relevate de mai mulţi indicatori între care masa şi rata profitului sunt cei mai
importanţi.
Masa profitului este suma totală dobândită sub formă de profit de un agent
economic, de o ramură sau de economia unei ţări şi se stabileşte ca diferenţă între
preţul de vânzare şi cost sau ca diferenţă între venituri şi costuri.
Acestea se pot calcula, de asemenea, pe produs, constituind un reper foarte
important pentru selecţionarea tipurilor de produse ce sunt sau urmează să fie
realizate de întreprindere.
Relaţiile de calcul sunt următoarele:
P  VT  CT
în care: VT- venituri totale; CT -costuri totale.
Acest indicator trebuie să fie o mărime pozitivă, mai mare ca zero. Dacă
este o mărime diferită de zero dar negativă, este vorba de pierdere iar
întreprinderea care o înregistrează se poate confrunta cu dificultăţi majore ce pot
duce la faliment.
Rata profitului se determină ca un raport procentual între masa profitului şi
volumul capitalului, costurile făcute pentru obţinerea acestuia, sau cifra de afaceri.
P P P
R pr  x100 sau R pr  x100 sau R pr  x100
C CA CT
Rata profitului reflectă gradul de rentabilitate pe produs, agent economic,
ramură sau economia naţională. Ea este un indicator deosebit de important pentru
orientarea structurii activităţii economice pe bunuri, ramuri şi subramuri, fiind
căutate cele care oferă o rată cât mai înaltă.
Atât mărimea cât şi dinamica ratei profitului sunt influenţate de numeroşi
factori. Dacă se urmăreşte modul de calcul al masei şi al ratei profitului, se
desprinde concluzia că acesta sintetizează, direct sau indirect rezultatele întregii
activităţi desfăşurate într-o întreprindere, inclusiv influenţa mediului economic în
care ea acţionează şi la care trebuie să se adapteze sau să-l transforme pentru a-i fi
cât mai favorabil.
Cel mai important factor este masa profitului ca venit al întreprinderii,
între aceasta şi rata profitului relaţia fiind direct proporţională. Masa profitului are
la rândul său, o condiţionare complexă, între modalităţile de sporire ale acesteia
remarcându-se:
a) diminuarea costurilor de obţinere a produselor prin sporirea nivelului
productivităţii muncii sau a randamentului factorilor care influenţează
volumul rezultatelor, diminuarea cheltuielilor materiale, accelerarea
140
vitezei de rotaţie a capitalului, selectarea factorilor de producţie

utilizaţi, etc.
b) majorarea preţului de vânzare al bunurilor obţinute, lucrărilor
executate sau serviciilor prestate pe fondul menţinerii sau chiar al
diminuării costurilor de producţie ;
c) optimizarea volumului, structurii şi calităţii producţiei, care acţionează
asupra masei profitului atât separat, cât şi în ansamblul lor;
d) optimizarea proporţiei în care se remunerează posesorii factorilor de
producţie.
1) Ce reflectă profitul ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Care sunt componentele profitului ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Care sunt riscurile ce se pot manifesta în activitatea desfăşurată de
întreprinzători ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Care sunt formele de supraprofit ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Care sunt funcţiile profitului ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Care sunt indicatorii ce evidenţiază mărimea şi dinamica profitului ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Cum se determină rata profitului ?
………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………
8) Care sunt modalităţile de sporire a masei profitului ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
141
2. Determinarea soldurilor intermediare de gestiune pe baza

contului de profit şi pierdere
Operaţiile desfăşurate de întreprinderi degajă un surplus financiar care este

reinvestit în alte operaţiuni pentru obţinerea unui excedent de rentabilitate final
(rezultatul net), influenţînd contul de rezultate. Analiza rezultatelor societăţii se
realizează pe baza contului de profit şi pierdere. Acesta sintetizează pentru o
perioadă de activitate dată, un exerciţiu financiar, ansamblul fluxurilor economice
generatoare de venituri şi cheltuieli şi arată cum s-a ajuns de la starea patrimonială
iniţială la cea finală reflectate în bilanţurile de la începutul şi sfârşitul exerciţilui.
Pe baza datelor sintetizate în contul de profit şi pierdere se pot determina o
serie de indicatori valorici privind volumul şi rentabilitatea activităţii societăţii,
constituiţi în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului +
adaosul comercial) şi încheind cu cel mai sintetic (profitul net al exerciţiului).
În literatura de specialitate această cascadă a indicatorilor este întâlnită
sub denumirea de solduri intermediare de gestiune (marje de acumulare).
Acestea sunt indicatori ce evidenţiază etapele formării rezultatului exerciţiului în
strânsă legătură cu structura veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţilor
desfăşurate de întreprindere.
Principalele elemente ale formării şi repartizării rezultatelor sunt: marja
comercială; producţia exerciţiului; cifra de afaceri; valoarea adăugată; excedentul
brut de exploatare; rezultatul exploatării; rezultatul financiar; rezultatul curent al

exerciţiului; rezultatul extraordinar; rezultatul brut al exerciţiului; rezultatul net al
exerciţiului.
1. Marja comercială.
Marja comercială (adaosul comercial) vizează în exclusivitate societăţile
comerciale sau numai activitatea comercială a înteprinderilor cu activitate mixtă
(industrială) şi comercială. Activitatea comercială presupune cumpărarea şi
revânzarea, mărfurilor (mărfurile sunt considerate bunuri cumpărate pentru a fi
revândute în aceeaşi stare).
Marja comercială măsoară surplusul vânzărilor de mărfuri în raport cu
costul de cumpărare al acestora. Costul de cumpărare al mărfurilor (revândute)
include preţul de cumpărare (preţ fără TVA) majorat cu cheltuielile accesorii de
cumpărare şi corectat cu variaţia stocurilor de mărfuri. Relaţia de calcul este:
M c  Vm  Camv
unde:
- Mc - marja comercială; Vm – venituri din vânzarea mărfurilor; Camv
-costul de aprovizionare al mărfurilor vândute.
În practica financiară se utilizează frecvent şi exprimarea acesteia ca
procent din cifra de afaceri:
M
RM c  c x100
CA
Marja comercială este utilă pentru analiza comparativă a rezultatelor unor
întreprinderi ce fac parte din acelaşi sector sau din sectoare diferite.
2. Producţia exerciţiului.
Producţia exerciţiului caracterizează întreaga activitate productivă a unei
întreprinderi reflectând volumul total al producţiei vândute, al producţiei stocate şi
al producţiei de imobilizări dintr-un interval de timp dat. Având în vedere
conţinutul şi elementele sale componente producţia exercitiului se poate determina
după următoarea formulă :
142
QE  Qv  Qs  Qim
unde:
- QE -producţia exerciţiului; Qv -producţia vândută; Qs -producţia stocată;
Qim -producţia de imobilizări.
3. Cifra de afaceri netă
Cifra de afaceri netă este indicatorul care are capacitatea de a măsura
activitatea curentă a unei societăţi şi este formată din veniturile rezultate din
livrările de produse şi vânzările de mărfuri pe o perioadă de timp determinată.
Relaţia de calcul este următoarea:
CA  Vv p  Vvm
unde:
- CA- cifra de afaceri; Vvp- venituri din vânzarea producţiei; Vvm
-venituri din vânzarea mărfurilor.
Practic, acest indicator reprezintă mărimea operaţiilor realizate de
întreprindere cu terţii, fiind un indicator fundamental al analizelor financiare.
4. Valoarea adăugată.
Exprimă creşterea valorii rezultată din utilizarea factorilor de producţie
îndeosebi a forţei de muncă şi capitalului peste valoarea bunurilor şi servicilor
provenind de la terţi. Din valoarea adăugată se remunerează: salariaţii (sub forma
cheltuielilor de personal); statul (prin impozite şi taxe); resursele împrumutate
(prin dobânzi); capitalurile proprii (prin rezultatul net).
Valoarea adăugată se calculează pornind de la producţia exerciţiului
majorată cu marja comercială şi diminuată cu consumurile de bunuri şi servicii
furnizate de terţi astfel:
VA  QE  M c  Ct
unde:
- VA -valoarea adăugată; QE-producţia exerciţiului; Mc -marja
comercială; Ct-consumurile exerciţiului provenite de la terţi.
Valoarea adăugată evidenţiază gradul de integrare a producţiei dar şi
eficienţa organizării producţiei şi modalităţile de finanţare a activităţilor (în
special dacă este vorba despre capitaluri împrumutate care diminuează valoarea
adăugată). De asemenea, ea permite aprecierea contribuţiei fiecărui factor de
producţie la crearea şi sporirea bogăţiei întreprinderii.
5. Excedentul brut de exploatare.
Excedentul brut de exploatare exprimă capacitatea potentială de
autofinanţare a investiţilor, de achitare a datoriilor către bugetul statului şi de
renumerare a investitorilor de capital. Practic, el reflectă surplusul monetar
degajat din operaţiuni de exploatare şi este dependent de politica de finanţare a
întreprinderii, de programul investiţional, de provizioanele constituite. Excedentul
brut din exploatare se determină astfel :
EBE  VA  S EX  I t  C P
unde:
- EBE - excedentul brut de exploatare; SEX - subvenţii de exploatare;
It - impozite şi taxe; CP - cheltuieli de personal.
Excedentul brut din exploatare stă la originea trezoreriei de exploatare
necesare pentru finanţarea investiţiilor, rambursarea împrumuturilor contractate,
remunerarea capitalurilor proprii, achitarea impozitului pe profit, având o
influenţă decisivă asupra rentabilităţii şi a capacităţii de dezvoltare a
întreprinderii.
143
6. Dimensionarea şi analiza rezultatului exploatării.

Rezultatul exploatării este indicatorul care are capacitatea de a reflecta
rezultatul activităţii de exploatare cu luarea în considerare a amortizării şi
provizioanelor precum şi a altor venituri şi cheltuieli de exploatare, altele decât
cele avute în vedere la determinarea excedentului brut de exploatare. El măsoară
performanţa economică a întreprinderii independent de politica financiară, de
operaţiunile exctraordinare şi modalitatea de impozitare a profitului. Concret,
rezultatul exploatării reliefează mărimea absolută a rentabilităţii de exploatare.
Relaţia de calcul este următoarea:
RE  EBE  VAPE  AVE  C AP  ACE
unde:
- RE - rezultatul exploatării; EBE - excedentul brut de exploatare; VAPE-
venituri din amortizări şi provizioane pentru exploatare; CAP - cheltuieli
privind amortizările şi provizioanele; ACE - alte cheltuieli de exploatare.
Se obţine acelaşi rezultat făcând diferenţa dintre veniturile generate de
exploatare şi cheltuielile aferente acestuia conform relaţiei:
RE  VE  CE
7. Rezultatul curent al exerciţiului.
Rezultatul curent al exerciţiului evidenţiază efectul activităţii de
exploatare precum şi a operaţiunilor financiare efectuate de unitatea economică,
deci a tuturor operaţiunilor curente desfăşurate de aceasta.
Acest indicator se determină după una din relaţiile:
RC  RE  /  RF
RC  (VE  VF )  (CE  CF )
unde:
- RC -rezultatul curent al exerciţiului; RE -rezultatul exploatării; VE-
venituri din exploatare; CE - cheltuieli din exploatare; RF - rezultatul
financiar; VF - venituri financiare; CF - cheltuieli financiare.
8. Dimensionarea şi analiza rezultatului extraordinar.
Diferenţa dintre veniturile extraordinare şi cheltuielile extraordinare
reprezintă rezultatul extraordinar, relaţia de calcul fiind următoarea :
REX  VEX  C EX
unde:
- REX - rezultatul extraordinar; VEX - venituri extraordinare; CEX -
cheltuieli extraordinare.
9. Rezultatul brut al exerciţiului.
Rezultatul brut al exerciţiului, denumit şi rezultatul exerciţiului înaintea
impozitării reprezintă profitul sau pierderea rezultate din activitatea desfăşurată
într-un interval de timp determinat, de regulă un an, de către o întreprindere.
Rezultatul brut al exerciţiului este indicatorul cel mai sintetic ce are
capacitatea de a reflecta eficienţa activităţii desfăşurate. Acest indicator se
determină astfel:
RBE  RC  REX
unde:
- RBE -rezultatul exerciţiului; RC - rezultatul curent; REX - rezultatul
extraordinar.
10. Rezultatul net al exerciţiului.
Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii
financiare cu care vor fi renumeraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise.
Acest profit net trebuie să fie susţinut de existenţa unor disponibilităţi monetare
reale, în caz contrar rămânînd doar un potenţial de finanţare.
144
Prin deducerea din rezultatul brut al exerciţiului sau profitul contabil a

impozitului pe profit stabilit prin aplicarea cotei legale la profitul
impozabil, se determină rezultatul net al exerciţiului, sau rezultatul
exerciţiului după impozitare, indicator foarte important în
aprecierea eficienţei societăţii.
Relatia de calcul este următoarea :
PN  RBE  I P
unde:
- PN - profit net; IP - impozit pe profit.
Profitul impozabil se determină ca diferenţă între veniturile realizate din
orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal,
sumă din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile
nedeductibile. Cota de impozit pe profit este de 16%.
Pentru urmărirea determinării soldurilor intermediare de gestiune vom
prezenta două exemple.
Exemplul 1.
 Situaţia înregistrată la o întreprindere este următoarea:
- activul total este de 800 mii lei;
- rentabilitatea economică este de 15 %;
- achiziţiile efectuate sunt în valoare de 700 mii lei;
- întreprinderea vinde 120000 produse la 10000 lei/ bucată;
- stocul valoric final este mai mic decât stocul iniţial cu 15 %, acesta din
urmă având valoarea de 35,2 mii lei;
- în anul analizat, întreprinderea rambursează a treia anuitate constantă
dintr-un împrumut contractat anterior în sumă de 50 mii lei, pentru o
perioadă de 5 ani, la o rată a dobânzii de 20 %;
- alte cheltuieli externe reflectă 15 % din marja comercială;
- veniturile financiare estimate sunt de 16 mii lei;
- pentru activele deţinute, în valoare de 500 mii lei, întreprinderea
utilizează sistemul de amortizare liniară, perioada de amortizare fiind
de 10 ani;
- impozitul pe profit este de 16 %;
- cheltuielile de personal 160 mii lei;
- impozitele şi taxele plătite au o valoare de 85 mii lei;
- alte cheltuieli de exploatare efectuate au o valoare de 5,512 mii lei.
Soldurile intermediare de gestiune înregistrează valorile determinate în
continuare:
- se stabileşte valoarea stocului final, în funcţie de valoarea stocului iniţial
şi de aprovizionările efectuate:
VSF = VSI –VSIx15 % = 3520 – 3520 x 15 % = 29,92 mii lei
- se determină costul de aprovizionare al mărfurilor vândute:
Camv = VSI +VA -VSF = 35,2 + 700 – 29,92 = 705,28 mii lei
- valoarea mărfurilor vândute este:
Vm= 1200 x 10000 = 1200 mii lei, deci, poate fi determinată marja
comercială:
Mc = Vm – Camv = 1200 – 705,28 = 494,72 mii lei
- se dimensionează valoarea consumurilor de la terţi şi valoarea adăugată:
Ct = Mc x 15 % = 49472 x 15 % = 74,208 mii lei
VA = MC-Ct= 494,72 – 74,208 = 420,512 mii lei
- se determină valoarea excedentului brut de exploatare:
EBE = VA – It – CP = 420,512 – 85 –160 = 175,512 mii lei
145
- rezultatul exerciţiului se determină fie pornind de la excedentul brut din

exploatare fie de la rentabilitatea economică obţinută:
RE = EBE – CAP – ACE
CAP = 500 x 10 % = 50 mii lei, unde cheltuielile cu amortizările se
stabilesc prin aplicarea normei de amortizare liniară la valoarea de amortizat;
RE = 175,512 – 50 – 5,512 = 120 mii lei sau
RE = At x 15 % = 800 x 15 % = 120 mii lei
- se stabileşte valoarea anuităţii pentru împrumutul contractat:
d 0,2
S A  Cx t
 5000x  18,9 mii lei
1  ( 1  d) 1  (1  0,2) 5
- se determină valoarea rezultatului financiar şi a celui curent:
RF = VF – CF = 16 –18,9 = - 2,90 mii lei
RC = 120 – 2,9 = 117,1 mii lei
- se calculează valoarea impozitului pe profit şi a rezultatului net:
IP = 117,1 x 16 % = 18,736 mii lei
PN = RC – IP = 117,1 – 18,736 = 98,364 mii lei
Exemplul 2. Situaţia înregistrată în contul de profit şi pierdere (variantă
simplificată) de o întreprindere este următoarea (tabelul nr. 3.1.):
Tabelul nr. 3.1.

CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE
- lei -
Indicatori Valori
0 1
1. Cifra de afaceri netă 9.719.158
Producţia vândută 9.678.247
Venituri din vânzarea mărfurilor 48.911
VENITURI DIN EXPLOATARE – TOTAL 9.719.158
2. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele 6.189.700
consumabile
b) Cheltuieli privind mărfurile 48.911
3. Cheltuieli cu personalul, din care: 929.374
a) Salarii 695.071
b) Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială 234.303
4. a) Amortizări şi provizioane pentru deprecierea 40.372
imobilizărilor corporale şi necorporale
a.1) Cheltuieli 40.372
a.2) Venituri
5. Alte cheltuieli de exploatare 1.008.499
5.1. Cheltuieli privind prestaţiile externe 983.019
5.2. Cheltuieli cu alte imp.şi vărsăminte 18.415
5.3. Cheltuieli cu despăgubiri, donaţii şi activele 7.865
cedate
CHEL. DE EXPLOATARE – TOTAL 8.216.856
REZULTATUL DIN EXPLOATARE: 1.502.302
- Profit
6. Venituri din dobânzi
Alte venituri financiare 3.281
VENITURI FINANCIARE – TOTAL 3.281
CHELTUIELI FINANCIARE – TOTAL
Considerăm următoarele informaţii suplimentare:
146
- în luna decembrie au fost achiziţionate 3 utilaje astfel: U I – cu o valoare

de intrare de 50 mil. lei, durată de serviciu de 5 ani; U II – cu o valoare de intrare
de 32 mil. şi o durată de serviciu de 4 ani; U III –cu o valoare de intrare de 24
milioane şi o durată de serviciu de 6 ani;
- pentru următorii 3 ani se previzonează creşteri ale excedentului brut de
exploatare cu 6 % şi ale veniturilor financiare cu 5 % pe an;
- cota de impozit pe profit este de 16 %;
Considerând că celelalte elemente rămân constante, se cere stabilirea
soldurilor intermediare de gestiune în anii X, X+1, X+2 dacă:
a) întreprinderea utilizează regimul de amortizare liniară;
b) întreprinderea utilizează regimul de amortizare degresivă, fără
influenţa uzurii morale.
Se determină valoarea excedentului brut din exploatare din anul de bază.
Q E  QV  QS  Q IM  9670247 mii lei
M C  VVM  C amv  0
VA  Q E  C t  9670247  (6189700  983019 )  2497528 mii lei
EBE  (VA  SE )  ( I P  C P )  2497528  (18415  929374)  1549739 mii lei
În funcţie de previziunile efectuate, se dimensionează valoarea
excedentului brut de exploatare şi a veniturilor financiare penstru cei
trei ani.
EBEX= 1549739 lei
EBEX+1= 1549739 + 1549739 x 6 % = 1642723,3 lei
EBEX+2 = 1642723,3 + 1642723,3 x 6 % = 1741286,6 lei
VFX = 3281 lei
VFX+1= 3281 + 3281 x 5 % = 3445,05 lei
VFX+2 = 3445,05 + 3445,05 x 5 % = 3617,3025 lei
Amortismentul se stabileşte prin utilizarea regimului liniar, astfel:
AUI = 50/5 = 10 000 lei
AUII = 32/4 = 8 000 lei
AUIII = 24/6 = 6 000 lei
Deci, amortismentul total este:
CAP = 40372 + (10000+8000+6000) = 64372 lei
Determinarea soldurilor intermediare de gestiune în cazul
variantei ,,a” poate fi sintetizată în tabelul 7.2.:
Tabelul nr. 7.2.
Dimensionarea soldurilor intermediare de gestiune
Anul X+1 X+2 X+3
Elemente
EBE 1549739 1642723,3 1741286,6
AVE 0 0 0
ACE - 7065 -7065 -7065
CAP -64372 -64372 -64372
RE 1478302 1571286,3 1669849,6
VF 3281 3445,05 3617,3025
CF 0 0 0
RF 3281 3445,05 3617,3025
RC (RE + RF) 1481583 1567841,3 1666232,3
IP 237053,28 250854,6 266597,16
RN 1244529,8 1316986,7 1399635,2
În cazul variantei ,,b”, este necesară determinarea prealabilă a
amortismentului.
147
Pentru primul utilaj, norma de amortizare liniară este de 20 % , aceasta

majorându-se cu un coeficient de 1,5 deoarece durata de serviciu a acestuia este
de 5 ani. Deci, norma de amortizare majorată este de 30 %. Evoluţia
amortismentului este reflectată în tabelul nr. 7.3.:
Tabelul 7.3.
Evoluţia amortismentului pentru primul utilaj
amortizat amortizare annual contabilă netă
X 50 30 % 15 35
X+1 35 30 % 10,5 24,5
X+2 24,5 33,33 % 8,166 16,334
X+3 24,5 33,33% 8,166 8,166
X+4 24,5 33,33 % 8,166 0
Pentru utilajul al doilea, norma de amortizare liniară este de 25 % iar

norma de amortizare majorată este de 37,5 %. Evoluţia amortismentului este
prezentată în tabelul nr. 7.4.
Tabelul 7.4.
Evoluţia amortismentului pentru al doilea utilaj
X 32 37,5 % 12 20
X+1 20 37,5 % 7,5 12,5
X+2 12,5 50 % 6,25 6,25
X+3 12,5 50 % 6,25 0
Pentru al treilea utilaj, norma de amortizare liniară este de 16,66 % iar cea
majorată este 33,32 %. Amortismentul anual este reliefat în tabelul nr. 7.5.:
Tabelul nr. 7.5.
Evoluţia amortismentului pentru al treilea utilaj
X 24 33,32 % 7,9968 16,0032
X+1 16,0032 33,32 % 5,3222662 10,670934
X+2 10,670934 33,32 % 3,5555552 7,115379
X+3 7,115379 33,33 % 2,371793 4,743586
X+4 7,115379 33,33 % 2,371793 2,371793
X+5 7,115379 33,33 % 2,371793 0
Deci, amortismentul total pentru cei trei ani este:

Anul X: CAP = 40372 + 15000+ 12000 + 17996,8 = 75368,8 lei
Anul X+1: CAP = 40372 + 10500 + 7500 + 5322,2662 = 63694,266 lei
Anul X+2: CAP = 40372 + 8166 + 6250 + 3555,5552 = 58343,555 lei
Determinarea soldurilor intermediare de gestiune în cazul
variantei ,,b” poate fi sintetizată în tabelul nr. 7.6.:
Tabelul nr. 7.6.
148
Dimensionarea soldurilor intermediare de gestiune

- lei -
Anul X+1 X+2 X+3
Elemente
1549739 1642723,3 1741286,6
AVE 0 0 0
ACE - 7065 -7065 -7065
CAP -75368,8 -63694,266 -58343,555
RE 1467305,2 1571964,1 1675878,1
VF 3281 3445,05 3617,3025
CF 0 0 0
RF 3281 3445,05 3617,3025
RC (RE + RF) 1470586,2 1575409,1 1679495,4
IP 235293,79 252065,45 268719,26
RN 1235292,5 1323343,7 1410776,2
1) Ce sunt soldurile intermediare de gestiune ?

2) Care sunt soldurile intermediare de gestiune ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Ce reflectă şi cum se determină marja comercială ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Ce cuprinde producţia exerciţiului ?
……………………………………………………………………………………
5) Ce este şi cum se determină cifra de afaceri ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Ce exprimă valoarea adăugată ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Cum se calculează valoarea adăugată ?
………………………………………………………………………………………
8) Ce exprimă şi cum se stabileşte excedentul brut de exploatare?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
9) Cum se stabileşte rezultatul exploatării ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
10) Cum poate fi determinat rezultatul curent al exerciţiului ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
11) Cum se determină rezultatul extraordinar ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
12) Ce reprezintă şi cum se determină rezultatul brut al exerciţiului ?
149
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
13) Ce exprimă şi cum se determină rezultatul net al exerciţiului ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
14) Cum se determină profitul impozabil ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3. Determinarea rentabilităţii şi a eficienţei economice prin

intermediul ratelor financiare
Unul din obiectivele esenţiale ale întreprinderii în economia de piaţă este

obţinerea rentabilităţii ce reprezintă capacitatea acesteia de a degaja un excedent
financiar din activităţile desfăşurate. Rentabilitatea- ca formă sintetică de
caracterizare a eficienţei economice se poate exprima atât în mod absolut prin
mărimea profitului, cât şi în mod relativ, prin rata rentabilităţii.
În ansamblul indicatorilor economico-financiari, rata rentabilităţii se
situează printre cei mai sintetici indicatori de eficienţă a activităţii întreprinderii.
Ratele de rentabilitate evidenţiază caracteristicile economice şi financiare ale
unităţilor patrimoniale permiţând compararea performanţelor industriale şi
comerciale ale acestora. Ratele de rentabilitate se determină, în general, ca raport
între efectele economice şi financiare obţinute şi eforturile depuse pentru
obţinerea lor. O activitate este rentabilă atunci când acest raport este supraunitar.
Pentru comensurarea gradului de eficienţă economico-financiară a activităţii
desfăşurate de întreprindere se pot utiliza o serie de indicatori ce vor fi analizaţi în
continuare.

1. Rata rentabilităţii economice (Re) ce se exprimă ca raport între
rezultatul exploatării şi activul total sau ca raport între excedentul brut al
exploatării şi activul total sau ca raport între rezultatul net şi activul total, astfel:
RE
Re  x100
At
EBE
Re  x100
At
RN
Re  x100
At
unde:
- RE - rezultatul exploatării; EBE - excedentul brut din exploatare;
RN - rezultatul net al exerciţiului.
2. Rata rentabilităţii financiare (Rf) reflectă capacitatea întreprinderii de a
obţine profitul net prin utilizarea capitalurilor proprii în activitatea desfăşurată. Ea
se determină ca raport între rezultatul după impozitare (profitul net) şi capitalul
propriu, respectiv:
Pn
Rf  x100
Cpr
unde:
- Pn - profit net; Cpr - capital propriu.
Rentabilitatea financiară reflectă profitul obţinut de capitalul investit de
acţionari, fiind un indicator important prin care aceştia apreciază eficienţa
investiţiilor lor şi implicit oportunitatea menţinerii acestora. Pe baza rentabilităţii
150
financiare sunt remuneraţi acţionarii prin plata dividendelor şi prin majorarea

rezervelor care duc la creşterea bogăţiei acţionarilor. Pornind de la această
modalitate de determinare se observă că rata rentabilităţii financiare este supusă
influenţei exercitate de structura financiară a întreprinderii.
Uneori se calculează şi o rentabilitate financiară a capitalurilor permanente
astfel:
Pn  Db
Rf  x100
C pr  Dm , l
unde:
- Db- dobânzi aferente împrumuturilor; Dtm,l-datorii pe termen mediu şi
lung.
Acest indicator exprimă remunerarea capitalurilor proprii şi a celor
împrumutate. De regulă însă, dacă nu se precizează capitalurile în raport de care
se calculează rentabilitatea financiară se determină rentabilitatea capitalurilor
proprii. În cazul în care se analizează o societate pe acţiuni, se poate determina
rata profitului pe acţiune:
P
R p / a  n x100
N ra
unde:
- Nra - numărul de acţiuni emise şi subscrise.
Pentru întreprinderile cotate la bursă, rentabilitatea financiară se
dimensionează prin rata capitalizării profiturilor ce se poate determina fie prin
raportarea profitului net pe acţiune la cursul bursier al acţiunii fie prin raportarea
profitului net la capitalizarea bursieră:
Pn
R pc  x100
Cb
Pn
R pc  x100
VB
unde:
- Cb- cursul bursier; VB- capitalizarea bursieră (se determină înmulţind
cursul bursier cu numărul acţiunilor).
3. Rata rentabilităţii comerciale (Rrc) numită şi rata rentabilităţii vânzărilor
sau marja brută din vânzări se determină ca raport între profitul aferent cifrei de
afaceri (Pr) şi cifra de afaceri, exprimate în preturi de vânzare, exclusiv TVA,
astfel:
Rrc 
Pr
x100 
Pr
x100 
 qxp   qxc x100
CA  qxp  qxp
unde:
- q –cantitatea vândută; p – preţ de vânzare; c –cost unitar de producţie.
Ea caracterizează eficienţa politicii comerciale practicată de întreprindere.
O scădere a acesteia evidenţiază faptul că întreprinderea nu poate să- şi controleze
costurile de producţie sau să obţină preţul de vânzare optim.
Informaţii suplimentare despre activitatea întreprinderii furnizează şi alţi
indicatori prezentaţi în continuare.
a) Rata rentabilităţii resurselor avansate şi a celor consumate (R ac) se determină
conform relaţiei:
Pr Pr
Rac  x100  x100
Ca, c Cf  Cc
unde:
151
- Ca,c- capital avansat (format din capitalul fix şi capitalul circulant) sau consumat.
Modelul din această relaţie cu ajutorul căruia se determină acest indicator
prezintă avantajul că îmbină eficienţa utilizării capitalului avansat sau ocupat cu
gradul de realizare a producţiei fabricate şi cu rata rentabilităţii comerciale.
Factorii de influenţă ce acţionează asupra modificării acestei rate a rentabilităţii
resurselor avansate şi a celor consumate sunt: eficienţa folosirii capitalului fix si
circulant; gradul de utilizare a producţiei obtinute; rata rentabilitatii comerciale.
b) rentabilitatea capitalului angajat ce reflectă profitul pe care îl obţine
întreprinderea din capitalul investit şi care se determină astfel:
P
RKa  b x100
Ca
unde:
Ca – capitalul angajat.
Capitalul angajat se stabileşte prin însumarea capitalului propriu cu datoriile pe
termen mediu sau lung ori ca diferenţă între total activ şi datoriile curente.
c) productivitatea muncii determinată în funcţie de cifra de afaceri ce
reflectă eficienţa muncii desfăşurate de personalul antrenat în activitatea
întreprinderii:
CA
Wm 
Nl
unde: Nt- numărul de lucrători utilizaţi în activitatea productivă.
Analiza sistemului de indicatori permite stabilirea măsurilor necesare
pentru sporirea eficienţei activităţii desfăşurate de întreprinderi.
1) Cum poate fi exprimată rentabilitatea ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Ce evidenţiază ratele de rentabilitate ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Ce exprimă şi cum se calculează rata rentabilităţii economice ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Ce reflectă şi cum se determină rata rentabilităţii financiare ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Cum se determină rata profitului pe acţiune ?
………………………………………………………………………………………
6) Cum se determină rata rentabilităţii comerciale ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Ce alţi indicatori pot fi determinaţi pentru urmărirea activităţii
întreprinderii ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
152
Temă de control
1) Posibilităţile acţiune pentru sporirea masei profitului sunt reprezentate de:
a) diminuarea costurilor de producţie;
b) majorarea preţului de vânzare al bunurilor obţinute, lucrărilor
executate sau serviciilor prestate, pe fondul menţinerii sau al
diminuării costurilor de producţie;
c) îmbunătăţirea volumului, structurii şi masei profitului;
d) optimizarea proporţiei în care se remunerează posesorii factorilor
de producţie;
e) sporirea costurilor de producţie, pe fondul îmbunătăţirii calităţii
produselor.
2) În determinarea producţiei exerciţiului, soldul veniturilor din producţia
stocată se ia cu semnul:
a) + dacă soldul este debitor;
b) + dacă soldul este creditor;
c) – dacă soldul este creditor;
d) – dacă soldul este debitor;
e) +/-, în funcţie de volumul producţiei.
3) Producţia exerciţiului cuprinde următoarele elemente:
a) producţia vândută +/ producţia stocată + producţia de imobilizări;
b) cifra de afaceri + producţia stocată + producţia de imobilizări;
c) producţia stocată + producţia de imobilizări;
d) venituri din vânzarea mărfurilor + producţia vândută;
e) cifra de afaceri + producţia de imobilizări.
4) O întreprindere a înregistrat într-un exerciţiu financiar următoarea
situaţie: producţia vândută – 10000 u.m., venituri din producţia de
imobilizări 1000 u.m., soldul creditor al producţiei stocate este de 500 u.m.,
consumuri de la terţi 8500 u.m.. Valoarea adăugată este:
a) 3000 u.m;
b) 3500 u.m;
c) 2900 u.m;
d) 19000 u.m;
e) 2900 u.m.
5) Profitul fiscal este reprezentat de:
a) profitul contabil sau rezultatul brut al exerciţiului;
b) rezultatul net la care se adaugă cheltuielile nedeductibile, diminuat
cu deducerile fiscale;
c) rezultatul curent plus cheltuielile nedeductibile;
d) diferenţa dintre veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile
efectuate pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se
scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile
nedeductibile;
e) rezultatul curent + rezultatul extraordinar + cheltuieli
nedeductibile.
6) Ratele de rentabilitate financiară pot fi exprimate astfel:
a) rezultat net/ capital investit;
b) rezultat net/ capital propriu;
c) capacitate de autofinanţare/capital propriu;
d) dividende / capital propriu;
e) rezultat net/ activ economic.
Teme de referate
1. Importanţa şi funcţiile profitului;
153
2. Determinarea soldurilor intermediare de gestiune;

3. Dimensionarea rentabilităţii şi a eficienţei economice la nivelul
întreprinderii.
TEMA 8
ECHILIBRUL FINANCIAR ŞI
FORMELE SALE DE MANIFESTARE
Conţinut:
4. Conţinutul echilibrului financiar al întreprinderii
5. Analiza statică a echilibrului financiar
5.1. Analiza echilibrului patrimonial
5.2. Analiza echilibrului funcţional
6. Analiza dinamică a echilibrului financiar
Rezumat:
Raporturile în care se află resursele financiare şi necesarul de resurse la
nivelul întreprinderii pot genera excedente sau deficite care impun adoptarea
unor măsuri corespunzătoare pentru valorificare sau acoperire. Analiza
echilibrului financiar poate fi statică sau dinamică. Echilibrul financiar static
reflectă raportul resurse/ necesităţi la un moment dat. Echilibrul dinamic
analizează evoluţia fluxurilor şi reflectă variaţia fondului de rulment, a nevoii de
fond de rulment şi a trezoreriei. El este evidenţiat cu ajutorul tabloului de
finanţare şi a tabloului fluxurilor de trezorerie.
Obiective:
 prezentarea conţinutului echilibrului financiar al întreprinderii;
 analiza echilibrului financiar static sub forma echilibrului patrimonial şi a
echilibrului funcţional;
 precizarea obiectivelor analizei dinamice a echilibrului financiar şi reliefarea
conţinutului tabloului de finanţare şi al tabloului fluxurilor de trezorerie.
1. Conţinutul echilibrului financiar al întreprinderii
În viaţa economică, echilibrul desemnează o anumită stare ideală spre care

tinde mişcarea fenomenelor şi proceselor sau a sistemelor şi mecanismelor
economice. Deci, echilibrul macroeconomic exprimă acea stare spre care tinde
piaţa bunurilor economice, monetare, capitalului şi a muncii, piaţa în ansamblul
ei, caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei în diferitelor
segmente, abaterile dintre ele încadrându-se în limite considerate normale,
nesembnificative pentru producerea de dificultăţi, dezechilibre.
În cadrul echilibrului macroeconomic, unul din elementele structurale de
bază este echilibrul financiar al fiecărui agent economic, iar realizarea lui
constituie baza asigurării echilibrului întregii economii naţionale. Echilibrul
financiar al întreprinderii poate fi exprimat ca fiind egalitatea dintre resursele
financiare de care dispune agentul economic într-o perioadă de timp şi necesarul
de resurse în aceeaşi perioadă.
În cadrul resurselor se înscriu veniturile proprii obţinute din încasările
aferente activităţii de exploatare, activităţii financiare şi extraordinare, precum şi
154
încasările din credite bancare şi eventuale subvenţii bugetare. Nevoile de resurse

sunt determinate de plăţile ce reprezintă cheltuielile de exploatare, financiare şi
extraordinare, obligaţiile fiscale, rambursările de credite bancare.
În practică se pot înregistra următoarele situaţii:
Resurse = Necesităţi
Resurse  Necesităţi

Resurse  Necesităţi
În cazul în care se înregistrează un excedent de resurse se optează pentru
valorificarea acestuia iar în situaţia inversă se impune procurarea resurselor
necesare. Dezechilibrul financiar la nivelul întreprinderii se manifestă prin
incapacitatea acesteia de a-şi onora obligaţiilor de plată. Dezechilibrul se poate
înregistra atunci când se manifestă: imobilizări ale resurselor în stocuri de materii
prime, materiale aprovizionate peste necesar sau într-o structură
necorespunzătoare a producţiei, în stocuri de producţie neterminată sau produse
finite datorită nerespectării tehnologiilor de fabricaţie, a realizării unor produse
care nu au desfacere asigurată; nerealizarea profitului estimat sau chiar
înregistrarea de pierderi; încasarea cu întârziere a contravalorii produselor livrate,
lucrărilor executate sau serviciilor prestate (fără respectarea termenelor stabilite).
În analiza dezechilibrului financiar se impune identificarea cauzelor acestuia
pentru a se putea stabili măsurile necesare reechilibrării.
Deoarece necesităţile de resurse financiare, impuse de desfăşurarea
normală a activităţii întreprinderii, sunt structurate în funcţie obiect, rezultă că şi
echilibrul financiar al întreprinderii se manifestă ca un echilibru static. Aspectul
structural al echilibrului financiar este determinat tocmai de structura gestiunii
financiare a întreprinderii, ce cuprinde elemente care privesc activitatea
desfăşurată de întreprindere în legătură cu formarea, sporirea sau diminuarea
fondurilor, obţinerea şi repartizarea pe destinaţiile legale a rezultatelor financiare.
Gestiune financiară a întreprinderii funcţionează ca un mecanism, între
elementele sale stabilindu-se şi manifestându-se o multitudine de conexiuni,
inclusiv în ceea ce priveşte utilizarea diferitelor tipuri de fonduri, impunându-se
necesitatea ca echilibrul financiar să fie abordat şi sub aspect dinamic sau
funcţional.
Urmărirea şi analiza echilibrului financiar se poate efectua pe baza unor
instrumente diferite cum sunt: bilanţul contabil, planul de finanţare, bugetul de
venituri şi cheltuieli.

1) Cum poate fi exprimat echilibrul financiar la nivel microeconomic ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Ce cuprind resursele ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) De cine sunt determinate nevoile de resurse ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Care sunt raporturile în care se pot afla resursele şi necesităţile ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Când se poate înregistra un dezechilibru financiar ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
155
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2. Analiza statică a echilibrului financiar
Echilibrul static reflectă raportul resurse/ necesităţi la un moment dat.
Concret, el evidenţiază ansamblul corelaţiilor şi a nivelurilor acestora la un
moment dat, fără a reflecta şi fluctuaţiile înregistrate de-a lungul perioadei.
Echilibrul static poate fi exprimat printr-o serie de ecuaţii ce evidenţiază legăturile
dintre nevoi, destinaţii şi resurse sau posibilităţi de constituire a acestora. Prin
interpretarea acestor ecuaţii se reflectă atât aspectul cantitativ al echilibrului cât şi
cel calitativ.
Analiza statică a acestuia, realizată pe baza bilanţului contabil, oferă
răspunsuri la probleme esenţiale pentru aprecierea condiţiilor echilibrului
financiar, cum sunt:

- structura patrimoniului şi evoluţia sa în timp;
- corelaţia lichiditate- solvabilitate;
- gradul de adecvare al structurii resurselor întreprinderii la utilizările pe
care aceasta le finanţează.
Indiferent de obiectivele urmărite în activitatea desfăşurată de
întreprindere, atingerea acestora este condiţionată de respectarea următoarelor
două restricţii financiare majore: realizarea echilibrului financiar, care exprimă în
general capacitatea întreprinderii de a armoniza resursele şi utilizările aferente
acestora, ceea ce îi permite asigurarea permanentă a solvabilităţii şi creşterea
rentabilităţii şi capacitatea întreprinderii de a obţine surplus monetar, care să-i
ofere posibilitatea de a-şi onora angajamentele şi de a se dezvolta.
Echilibrul financiar static poate fi urmărit în funcţie de două concepţii de
elaborare a bilanţului, sub forma: echilibrului patrimonial şi echilibrului
funcţional.
2.1. Analiza echilibrului patrimonial
Analiza lichiditate-solvabilitate evidenţiază atât regulile vizând menţinerea

echilibrului structurii financiare a unei întreprinderi, cât şi riscul de insolvabilitate
al întreprinderii care constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora
angajamentele asumate faţă de terţi.
Riscul de insolvabilitate poate fi determinat prin analiza lichiditate-
solvabilitate, respectiv prin compararea gradului de exigibilitate al elementelor de
pasiv (proprietatea acestora de a deveni scadente la un anumit termen) cu cel de
lichiditate al elementelor de activ (posibilitatea de a fi transformate în bani) şi
reflectă imposibilitatea întreprinderii de a face faţă pasivului exigibil cu activul
său disponibil.
Lichiditatea financiară este o componentă a diagnosticului financiar al unei
întreprinderi, alături de îndatorarea financiară şi rentabilitate. Aprecierea
lichidităţii globale pe bază de bilanţ se face prin fondul de rulment şi diverşi
coeficienţi de îndatorare.
Solvabilitatea financiară reprezintă capacitatea firmei de a face faţă
obligaţiilor sale băneşti, respectiv de a-şi onora plăţile la termenele scadente, adică
de a dispune de disponibilităţi, de mijloace de plată la timp şi în cuantumurile
necesare.
Prin prisma raportului lichiditate- solvabilitate, prezintă o importanţă
deosebită problema gradului de adecvare între structura la termen a resurselor şi
structura utilizării acestora, privită din punct de vedere al condiţiilor de finanţare
şi, respectiv, al celor de menţinere a solvabilităţii întreprinderii.
156
Analiza lichiditate-exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepţia

patrimonială a întreprinderii, iar pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a
posturilor bilanţiere. Pentru aprecierea echilibrului financiar al întreprinderii se
inpune determinarea şi analiza indicatorilor potenţialului financiar al acesteia, ce
sunt realizate în continuare.

A. Analiza situaţiei nete.
Potrivit acestui tip de analiză, întreprinderea apare ca o entitate juridico-
economică ce posedă un patrimoniu inventariat prin intermediul posturilor
bilanţiere. Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei întreprinderi la
data încheierii exerciţiului financiar o reprezintă activul net contabil, reliefat de
capitalurile proprii ce sunt calculate ca diferenţă între activul total (exclusiv
elementele de activ fictiv) şi datoriile totale contractate, sau prin adăugarea la
capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce revin acţionarilor.
Pornind de la abordarea juridică a bilanţului, numeroşi analişti financiari
utilizează conceptul de situaţie netă (SN), estimând contabil averea netă a
acţionarilor.
SN = At – Dt
Între prima accepţiune (activ net contabil) şi cea de-a doua (situaţia netă)
există deosebiri, deoarece din valoarea capitalurilor proprii, trebuie excluse
subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate, elemente susceptibile
de a fi grevate de datorii sau de a angaja creanţe fiscale.
SN = Cpr – SI - Pr
unde: SI – subvenţii pentru investiţii;
Pr – provizioane reglementate.
Situaţia netă pozitivă şi crescătoare reflectă o gestiune economică
sănătoasă (maximizarea valorii capitalurilor proprii) fiind consecinţa reinvestirii
unei părţi din profitul net şi a altor elemente de acumulări (provizioane
reglementate, reporturi din exerciţiul precedent, subvenţii, etc).
Situaţia netă negativă evidenţiază o situaţie prefalimentară (o micşorare a
capitalurilor proprii) fiind determinată de încheierea cu pierderi a exerciţiilor
anterioare, pierderi care au consumat integral capitalurile proprii, iar partea
neacoperită rămâne în afara creditorilor, ca rezultat al asumării riscului de
insolvabilitate al întreprinderii.
Analiza situaţiei nete se poate face în mărimi absolute şi în mărimi
relative, urmărindu-se evoluţia acesteia în dinamică, pe total, cât şi prin prisma
elementelor componente. De asemenea, analiza poate fi dublată şi prin prisma
surselor sale de finanţare în scopul reliefării gradului de participare a acestora la
acoperirea financiară a situaţiei nete.
B. Analiza fondului de rulment

Suportul analizei statice îl constituie bilanţul contabil pe baza căruia se
construieşte bilanţul financiar printr-o tratare prealabilă a posturilor de activ şi de
pasiv după criteriile de lichiditate- exigibilitate.
Menţinerea echilibrului financiar al întreprinderii presupune respectarea
următoarelor două principii de finanţare: acoperirea financiară a nevoilor
permanente să fie realizată din resurse permanente, iar cea a nevoilor temporare
să fie asigurată din resurse temporare. Nerespectarea principiilor de finanţare
generează o situaţie de dezechilibru financiar.
În cazul în care sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile
permanente de alocare a fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un excedent
de resurse permanente numit fond de rulment care este degajat de ciclul de
157
finanţare al imobilizărilor şi care poate fi utilizat pentru reînnoirea activelor

circulante.
Fondul de rulment, ca indicator al potenţialului financiar, este expresia
realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la
realizarea echilibrului financiar pe termen scurt, constituind o marjă de securitate
financiară care permite întreprinderii să facă faţă, fără dificultate, riscurilor
diverse pe termen scurt. În acelaşi timp, fondul de rulment devine premisa
menţinerii solvabilităţii întreprinderii, respectiv a unei independenţe financiare a
acesteia faţă de creanţieriii săi.
În literatura de specialitate sunt întâlnite mai multe accepţiuni în ceea ce
priveşte fondul de rulment, un interes deosebit pentru analiza financiar- contabilă
prezentând însă două dintre acestea, respectiv: fondul de rulment permanent şi
fondul de rulment propriu. Deşi fondul de rulment a fost abordat într-un capitol
anterior, se impune o prezentare a acestuia din punct de vedere al analizei
echilibrului financiar.
a) Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanţului
financiar, constituie un fond de rulment lichiditate sau fond de rulment financiar

(FRF) şi poate fi determinat pe baza informaţiilor din bilanţ prin intermediul
următoarelor două modalităţi:
1) Prima modalitate ia în calcul elementele din partea superioară a
bilanţului financiar:
FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE
(exclusiv amortizări şi provizioane) (în valoare netă)
sau
FRF = CAPITALURI PERMANENTE – NEVOI PERMANENTE
(plus amortizări şi provizioane) (în valoare brută)
În această ipoteză fondul de rulment exprimă excedentul de resurse
permanente faţă de utilizările permanente utilizat pentru a acoperi nevoi de
finanţare reliefate în partea inferioară a bilanţului.
În funcţie de mărimea celor două componente din partea de sus a
bilanţului financiar, pot exista următoarele trei situaţii:
Cper  AIN  FRF  0
Fondul de rulment fiind pozitiv, capitalurile permanente asigură finanţarea
integrală a imobilizărilor nete, caz în care excedentul este utilizat pentru
acoperirea financiară a unei părţi din activele circulante. Această situaţie
evidenţiază fondul de rulment ca expresie a realizării echilibrului financiar pe
termen lung şi contribuţia sa la potenţarea echilibrului financiar pe termen scurt.
Cper  AIN  FRF  0
Fondul de rulment negativ reflectă o stare de dezechilibru financiar, care
trebuie analizată în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprindere.
Această situaţie evidenţiază nerespectarea regulilor de finanţare, întrucât o parte
din resursele temporare este utilizată pentru finanţarea unor nevoi permanente.
Întreprinderea, din punct de vedere al solvabilităţii, se află în
imposibilitatea de a rambursa datoriile pe termen scurt iar apelarea la credite pe
termen scurt se face în condiţii mai restrictive şi mai puţin avantajoase în
comparaţie ce cele pe termen lung.
Cper = AIN  FRF = 0
Această situaţie, rar întâlnită în activitatea practică, implică o armonizare
totală a structurii resurselor cu necesităţile de alocare a acestora (se asigură
echilibrul posturilor bilanţiere de aceeaşi durată).
2) A doua modalitate de stabilire a fondului de rulment se bazează pe
elementele din partea de jos a bilanţului financiar:
158
FRF = AC – Dts
După cum se observă, în acest caz fondul de rulment evidenţiază
solvabilitatea viitoare a întreprinderii, reprezentând excedentul de lichidităţi
potenţiale sau marja de securitate faţă de riscurile activităţii economice.
Între activele circulante, ca lichidităţi potenţiale (ce se pot obţine din
realizarea stocurilor, încasarea creanţelor, sporirea disponibilităţilor băneşti în casă
şi în conturi la bănci) şi exigibilitatea datoriilor pe termen scurt pot exista
următoarele situaţii:
AC  Dts  FRF  0
Această situaţie se apreciază favorabil pentru întreprindere din punct de
vedere al solvabilităţii, întrucât activele circulante transformabile în lichidităţi pe
termen scurt permit nu numai rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt, ci
şi degajarea unor lichidităţi excedentare.
AC  Dts  FRF  0
Această situaţie este nefavorabilă sub aspectul solvabilităţii, reflectând cel
puţin la prima vedere o stare de dezechilibru financiar. Însă, o analiză pertinentă a
solvabilităţii implică o analiză detaliată a structurii activelor circulante, a
datoriilor pe termen scurt, în acest sens fiind utilă situaţia creanţelor şi datoriilor
întocmită potrivit opticii lichiditate- exigibilitate.
AC = Dts  FRF = 0
Situaţia este puţin probabilă, reflectând un echilibru fragil care poate fi
compromis de orice dereglare în realizarea creanţelor.
Cele două modalităţi de determinare a fondului de rulment permit
evidenţierea unor aspecte diferite, dar complementare ale aceluiaşi indicator.
b) Fondul de rulment propriu (FRP), reprezintă excedentul capitalurilor
 proprii în raport cu imobilizările nete. Acest indicator relevă gradul de autonomie
financiară (de libertate în adoptarea deciziilor de investiţii privind dezvoltarea
întreprinderii) sau gradul în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile
proprii.
FRP = Cpr– AIN
Rezultatul negativ al acestei relaţii de calcul, cunoscut sub denumirea de
fond de rulment împrumutat, reflectă măsura îndatorării pe termen lung, pentru
finanţarea nevoilor pe termen scurt.
FRÎ = FRF – FRP
Existenţa unui fond de rulment financiar pozitiv nu exprimă întotdeauna o
situaţie de echilibru financiar în condiţii de autonomie financiară (FRP  0, când
fondul este constituit integral pe seama împrumuturilor pe termen lung) de unde
rezultă rolul fondului de rulment propriu (valoarea pozitivă) în asigurarea unui
anumit grad de autonomie financiară.
Ca urmare, fondul de rulment trebuie menţinut la un asemenea nivel care
să ofere certitudinea desfăşurării normale a activităţii financiare a întreprinderii,
prin analiza optimă a factorilor care concură la încetinirea vitezei de rotaţie a
capitalului, precum şi la diminuarea gradului de lichiditate al întreprinderii şi
adoptarea măsurilor corespunzătoare.
Fondul de rulment face legătura între cele două părţi ale bilanţului
financiar, şi, ca atare, este cel mai important indicator la echilibrului financiar,
fiind rezultatul arbitrajului între finanţarea pe termen lung şi cea pe termen scurt.
Totuşi, utilizarea fondului de rulment ca instrument eficient de diagnostic
financiar este contestată deoarece:
- nu permite evidenţierea unei relaţii clare între semnul său şi riscul de
faliment, rolul său trebuind să fie apreciat în corelare cu alţi indicatori:
nevoia de fond de rulment, durata medie de realizare a activelor
159
circulante, durata medie de achitare a datoriilor cu scadenţă mai mare

de un an;
- se bazează pe analiza structurii la termen a utilizărilor şi resurselor,
fără să ia în considerare aspectele referitoare la confruntarea costului
fondurilor cu rentabilitatea activelor.
C. Analiza nevoii de fond de rulment
Nevoia de fond de rulment (NFR) este un alt indicator de echilibru 
financiar pus în evidenţă de bilanţul patrimonial şi care reflectă echilibrul ce
trebuie să existe între nevoile temporare şi resursele temporare.
NFR = NEVOI TEMPORARE – RESURSE TEMPORARE
(exclusiv disponibilităţile) (excl. credite bancare pe termen scurt)
sau
NFR = (S + CR) – DEX
unde:
- S – stocuri;
- CR – creanţe;
- DEX – datorii din exploatare.
Nevoia de fond de rulment diferă de la o întreprindere la alta şi mai ales de
la un sector la altul, fiind influenţată de:
- durata ciclului de exploatare, faţă de care nevoia de fond de rulment
este direct proporţională;
- valoarea adăugată, care evidenţiază legătura dintre creditul furnizor şi
creditul client;
- ritmul de creştere al cifrei de afaceri, faţă de care nevoia de fond de
rulment este direct proporţională;
- mărimea stocurilor;
- nivelul datoriilor,
- costurile de producţie.
Metodologia prezentată conferă nevoii de fond de rulment un carater static
care, pentru a deveni dinamic, impune corelarea mărimii acestuia cu volumul de
activitate, cifra de afaceri, durata stocurilor fizice şi financiare, intensitatea
fluxurilor operaţiilor şi structura costurilor de producţie.
Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, ea semnifică un surplus de
nevoi temporare în raport cu sursele temporare. O situaţie de acest gen poate fi
considerată normală, numai dacă este rezultatul unei politici de investiţii privind
creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare, al sporirii volumului
vânzărilor sau al creşterii duratei ciclului de fabricaţie. În caz contrar, nevoia de
fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor
şi creanţelor, pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă
parte, respectiv încetinirea încasărilor şi urgentarea plăţilor.
Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, ea semnifică un surplus de
resurse temporare, în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante.
Ea poate fi apreciată pozitiv, dacă este rezultatul accelerării vitezei de rotaţie a
activelor circulante şi al angajării de datorii cu scadenţe la perioade mai mari. În
caz contrar, aceasta evidenţiază o situaţie nefavorabilă, datorată unor întreruperi
temporare în aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor, sau în activitatea de
producţie.
D. Analiza trezoreriei nete şi a cash- flow-ului
Trezoreria netă (TN) reprezintă conform analizei patrimoniale, un alt

indicator al echilibrului financiar, rezultat din diferenţa dintre fondul de rulment
financiar şi nevoia de fond de rulment.
TN = FR – NFR
160
Trezoreria netă pozitivă (FRF  NFR) reprezintă o situaţie favorabilă

concretizată într-o îmbogăţire a trezoreriei fiind totodată rezultat al întregului
echilibru financiar al întreprinderii atât pe termen lung cât şi pe termen scurt, al
desfăşurării unei activităţi echilibrate şi eficiente şi chiar al unei autonomii
financiare pe termen scurt.
Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive în cadrul mai multor exerciţii
succesive demonstrează o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării
rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei întreprinderii pe piaţă.
În acelaşi timp însă, nu trebuie omis faptul că un surplus important al resurselor
stabile pe termen lung poate reflecta o insuficientă utilizare a acestora, cu
implicaţii negative asupra remunerării capitalurilor.
Trezoreria netă negativă (FRF  NFR) evidenţiază un dezechilibru
financiar la încheierea exerciţiului contabil, un deficit monetar acoperit prin
angajarea de noi credite pe termen scurt, credite care trebuiesc obţinute la cel mai
mic cost posibil, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital. Această
situaţie evidenţiază dependenţa întreprinderii de resursele financiare externe, în
care lichidităţile sau cvasilichidităţile sunt insuficiente pentru rambursarea
creditelor pe termen scurt, limitând autonomia financiară pe termen scurt. Totuşi,
trezoreria netă negativă nu trebuie intrepretată ca o stare de insolvabilitate,
deoarece pot exista întreprinderi cu o astfel de situaţie care să supravieţuiască şi să
prospere, dacă partenerii lor financiari acceptă menţinerea resurselor de trezorerie
încredinţate acestora pentru acoperirea pasivului exigibil.
Asigurarea unui echilibru perfect al trezoreriei (FR = NFR), fără excedent
şi fără deficit reprezintă o situaţie ipotetică şi care remarcă dependenţa trezoreriei
faţă de variaţia nevoii de fond de rulment, respectiv a decalajelor între încasările
creanţelor şi plăţile datoriilor scadente.
Cash- flow-ul (CF) este un alt indicator al echilibrului financiar, desprins
din analiza evoluţiei trezoreriei de la un exerciţiu la altul şi care reprezintă fluxul
monetar net al exerciţiului sau creşterea trezoreriei nete pe perioada exerciţiului
contabil analizat şi se determină conform relaţiei:
CF = TN1 – TN0 ,
unde:
TN1, TN0 – trezoreria netă la sfârşitul (începutul) exerciţiului financiar.
În cazul în care acesta este pozitiv, se înregistrează o îmbunătăţire a
capacităţii reale de finanţare a investiţiilor, ceea ce corespunde unei creşteri a
activului net real, în caz contrar înregistrându-se o situaţie inversă. Dimensionarea
cash-flow-ului permite reflectarea modalităţii de asigurare a echilibrului financiar
în cazul în care acesta are valori negative.
Pentru exemplificarea determinării indicatorilor echilibrului
patrimonialconsiderăm următoarele date (tabelul nr. 8.1.):
Tabelul nr. 8.1.
Bilanţul contabil la 31 decembrie 20(N)
Mii. lei
Utilizări Valori Resurse Valori
Active imobilizate nete 1900 Capital propriu 1980
Provizioane 185
Datorii peste un an 1350
Stocuri 120 Datorii comerciale 800
Creanţe 1500 Datorii la instituţii de 2105
Invest. fin. pe termen scurt 2200 credit pe o perioadă
Disponibilităţi băneşti 700 mai mică de un an
TOTAL 6420 6420
161
a) SN = 6420 – (185 + 1350 + 800 + 2105) = 1980 mil. lei

b) FRN = (1980 + 1350) – 1900 = 1615 mil. lei sau
FRN = (120 + 1500 + 2200 + 700) – (800 + 2105) = 1615 mil. lei
FRP = (1980 + 185) – 1900 = 265 mil. lei
c) NFR = (4520 - 2200 - 700) – (2905 – 2105) = 820 mil. lei sau
NFR = (120 + 1500) – 800 = 820 mil. lei
d) TN = 1615 – 820 = +795 mil. lei
Trezoreria pozitivă îi asigură întreprinderii autonomia financiară pe termen
scurt.
Pentru determinarea şi analiza cash- flow-ului considerăm că la o întreprindere
structura elementelor patrimoniale în 2 ani consecutivi a înregistrat modificările
reflectate în tabelul nr. 8.2.. Se cunosc şi informaţii privind:
- amortizări aferente mijloacelor fixe – 30 mil. lei;
- TN în anul 20(N) – 40 mil. lei.
Se cere stabilirea trezoreriei nete în anul 20(N+1) şi valoarea cash-flow-lui
aferent perioadei.
Tabelul nr. 8.2.
Structura elementelor patrimoniale înregistrată în doi ani consecutivi
Mil. lei
Elemente 20(N) 20(N+1) Abatere
1. Stocuri 550 1030 480
2. Creanţe comerciale 4360 1300 -60
3. Alte creanţe 190 260 70
4.Alte invest. fin. pe termen scurt 1380 1570 190
5. Datorii comerciale 640 760 120
6. Alte datorii în afara exploatării 1390 1800 410
7. Capitaluiri proprii 2000 2200 200
8. Împrumuturi pe termen lung 400 500 100
9. Mijloace fixe brute 950 1130 180
TN  TN1 – TN0 sau TN  FRN - NFR

 FRN   Kper -  AIN
 Kper   Kpr +  Dtm,l
 Kper  200 +100  300 mil. lei
 AIN   AIB – A  180 – 30  150 mil. lei
 FRN  300 – 150  150 mil. lei
 NFR   S +  Cr +  Ac -  Dc -  Ad
 480 + (-60) + 70 – 120 – 410  - 40 mil. lei
 TN  150 – (-40)  190 mil. lei
Dar TN1 =  TN + TN0 = 190+40 = 230 mil. lei
CF = TN1 – TN0 = 230 – 40 = 190 mil. lei
Cash- flow- ul pozitiv a fost determinat atât de variaţia pozitivă a fondului
de rulment (în proporţie de 78,9 %) cât şi de variaţia negativă a nevoii de fond de
rulment (21,1 %). În cazul în care cash- flow-ul ar fi fost negativ, echilibrul
financiar ar fi trebuit asigurat prin angajarea unor credite de trezorerie.
Determinarea indicatorilor prezentaţi poate fi efectuată şi pe baza
următoarelor informaţii reflectate în tabelul nr. 8.3.:
162
Tabelul nr. 8.3.

Situaţia elementelor patrimoniale
Mil. lei
Elemente 20(N) 20(N+1)
Imobilizări necorporale 1500 1500
Imobilizări corporale 3900 3950
Imobilizări financiare 500 500
Stocuri 800 900
Clienţi 900 1000
Disponibilităţi băneşti 200 400
Capital social 5000 4000
Profit nerepartizat - 800
Datorii financiare 1000 1300
Datorii din exploatare 1800 2150
SN0 = 7800 – 2800 = 5000 mil. lei

SN1 = 8250 – 3450 = 4800 mil. lei
FRN 0= 1900 – 1800 = 100 mil. lei
FRN 1= 2300 – 2150 = 150 mil. lei
NFR0 = 800 + 900 – 1800 = - 100 mil. lei
NFR = 900 + 1000 – 2150= - 250 mil. lei
TN 0 = 100 – (-100) = 200 mil. lei
TN 1 = 150 – (-250) = 400 mil. lei
CF = 400 – 200 = 200 mil. lei
Analiza lichiditate- exigibilitate joacă un rol important în diagnosticul
financiar, punând în evidenţă atât regulile vizând menţinerea echilibrului
structurilor financiare ale unei întreprinderi, cât şi riscul de insolvabilitate cu care
se pot confrunta acţionarii şi creditorii.
Analiza lichiditate- exigibilitate evidenţiază, în principal, riscul de
insolvabilitate, cu interes deosebit pentru creditor şi bănci, în detrimentul riscului
de exploatare, cu interes pentru conducerea întreprinderii.
Indicatorul central al analizei lichiditate- solvabilitate este fondul de
rulment care trebuie să fie pozitiv pentru ca situaţia financiară a întreprinderii să
fie considerată aprioric sănătoasă de creditori.
Obiectivul analizei este minimizarea riscului de insolvabilitate prin
respectarea echilibrului financiar lichiditate- exigibilitate care se bazează pe
alocarea unor resurse anumitor nevoi.
Analiza patrimonială acordă puţină importanţă aspectelor privind
rentabilitatea activităţii economice şi posibilităţile de creştere a întreprinderii,
întrucât în concepţia patrimonială trecutul este considerat ca fiind garantul
viitorului. Indicatorii de echilibru financiar lichiditate- exigibilitate nu iau în
calcul, în scopul prevederii evoluţiei viitoare a întreprinderii, anumiţi factori cum
sunt: specificul întreprinderii, natura activităţii, nevoile financiare ale ciclului de
exploatare, perioadele de constituire a stocurilor, natura şi durata fazelor de
ciclului de exploatare, ş.a.
Această deficienţă a analizei lichiditate- solvabilitate a dus la apariţia unui
nou model de analiză (analiza funcţională) centrat pe o noţiune dinamică ce poate
fi dimensionată în raport cu volumul de activitate al întreprinderii (nevoia de fond
de rulment pentru exploatare).
163
1) Ce reflectă echilibrul static ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Cum poate fi determinat riscul de insolvabilitate ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Cum se determină situaţia netă ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Ce evidenţiază situaţia netă pozitivă ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Ce reflectă situaţia netă negativă ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Cum se determină fondul de rulment permanent ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Cum se determină fondul de rulment propriu ?
………………………………………………………………………………………
8) Cum se determină nevoia de fond de rulment ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
9) Care sunt factorii care influenţează nevoia de fond de rulment ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
10) Ce semnificaţie are nevoia de fond de rulmen pozitivă ? Dar cea negativă ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
11) Cum se determină trezoreria netă ?
………………………………………………………………………………………
12) Ce evidenţiază trezoreria pozitivă ? dar cea negativă ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
13) Cum se determină cash- fllow-ul ?
………………………………………………………………………………………
14) Care sunt dezavantajele analizei patrimoniale ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2.2. Analiza echilibrului funcţional
Acest model se bazează pe interdependenţa dintre structura financiară a

întreprinderii şi natura activităţii desfăşurate. În acest context, el presupune o
grupare prealabilă a diferitelor operaţii realizate de întreprindere în raport cu
natura, destinaţia sau funcţia lor, rezultând şi expresia de ,,analiză funcţională”.
Principalul obiectiv prioritar al analizei funcţionale este reprezentat de
influenţa diferitelor operaţii derulate la nivelul întreprinderii asupra trezoreriei şi
164
reflectarea modalităţilor de finanţare a întreprinderii, în scopul asigurării unei

structuri optime de finanţare, reflectată prin evoluţia trezoreriei nete. Analiza
funcţională se bazează, pe de o parte, pe concepţia funcţională a întreprinderii, iar
pe de altă parte, pe structura bilanţului funcţional.
Potrivit concepţiei funcţionale, întreprinderea reprezintă o entitate
economică şi financiară care exercită anumite funcţii (funcţia de producţie sau de
exploatare, funcţia de repartiţie, funcţia de investire sau dezinvestire, funcţia de
finanţare), circumscrise pe cicluri de operaţiuni (ciclul de investiţii, ciclul de
exploatare, ciclul de finanţare).
Ciclul de exploatare al întreprinderii constituie elementul central al
analizei funcţionale iar realizarea sa presupune parcurgerea fazei de
aprovizionare, fazei de producţie, fazei de comercializare, fazei de încasare a
creanţelor clienţi. Fiecare stadiu al ciclului de exploatare generează fluxuri reale şi
stocuri fizice care pot determina, în contrapartidă, fluxuri monetare şi stocuri
financiare şi invers, în funcţie de faza ciclului de exploatare, dând naştere astfel la
surse sau nevoi de finanţare.
Analiza funcţională presupune gruparea posturilor bilanţiere pe baza
legăturii acestora cu ciclul de exploatare, iar analiza operaţiilor de exploatare
conduce la determinarea rezultatului brut al exploatării.

Operaţiile privind încasările sau cele privind distribuirea veniturilor, altele
decât cele aferente ciclului de exploatare sunt circumscrise funcţiei de repartiţie şi
îşi pun amprenta asupra capacităţii de autofinanţare a întreprinderii. Celelalte
operaţii (de investire şi dezinvestire, de finanţare) întregesc analiza echilibrului
funcţional.
Concepţia funcţională a bilanţului porneşte de la premisa că elementele de
activ şi pasiv reflectă valori tranzitorii, structuri trecătoare în procesualitatea
patrimoniului. Bilanţul funcţional stă la baza analizei echilibrului financiar şi a
,,solidităţii structurale” a întreprinderii. Întocmirea bilanţului funcţional se face
prin retratarea diferitelor posturi ale bilanţului contabil în funcţie de destinaţia lor
(de apartenenţa lor la diferite cicluri). Structura bilanţului funcţional este
prezentată în tabelul nr. 8.4.: Tabelul nr. 8.4.
Structura bilanţului funcţional
Specificaţie Valori
I RESURSE STABILE
- Capitaluri proprii externe
- Capitaluri proprii interne
- Împrumuturi pe termen mediu şi lung
II UTILIZĂRI STABILE
- active imobilizate brute
1. FRNG (I - II)
III. ACTIVE CIRCULANTE DE EXPLOATARE
- Stocuri de exploatare
- Creanţe de exploatare
IV PASIVE DIN EXPLOATARE (datorii din exploatare)
2 NFRE (III- IV)
V. ACTIVE ÎN AFARA EXPLOATĂRII (creanţe diverse)
VI. PASIVE ÎN AFARA EXPLOATĂRII (datorii diverse)
3. NFRAE (V –VI)
4. NFRG
5. T = FRNG – NFRG
Disponibilităţi băneşti
Credite bancare pe termen scurt
165
Dacă se analizează structura bilanţului funcţional se observă două categorii

de utilizări în activ, una independentă de ciclul de producţie şi cealaltă legată
direct de exploatare, iar în pasiv două categorii de resurse, respectiv resurse în
afara exploatării şi resurse ale exploatării. Elementele de trezorerie apar în mod
distinct, atât în activul cât şi în pasivul bilanţului.
Structura bilanţului funcţional cuprinde patru niveluri care reflectă
realizarea echilibrului financiar- funcţional:
- fondul de rulment funcţional (FRF);

- nevoia de fond de rulment de exploatare (NFRE);
- nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE);
- nivelul trezoreriei.
A. Analiza fondului de rulment funcţional
Fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRNG)
reflectă surplusul resurselor durabile faţă de nevoile stabile şi este destinat a fi
utilizat pentru finanţarea operaţiilor ciclului de exploatare. El poate fi determinat
astfel:
- pornind de la pasivul bilanţului funcţional:
FRNG = RESURSE DURABILE – NEVOI STABILE
(active imobilizate brute)
sau
FRNG = Cper – AIN
- pornind de la activul bilanţului funcţional:
FRNG = (NEVOI CICLICE + NEVOI DE TREZORERIE) –
(RESURSE CICLICE + RESURSE DE TREZORERIE)
sau
FRNG = (ACE + ACAE +D) – (DE + DAE +CT)
unde: ACE- activ circulant de exploatare;
ACAE- activ circulant în afara exploatării; D- disponibilităţi;
DE- datorii de exploatare; DAE- datorii în afara exploatării;
CT- credite bancare de trezorerie.
În optica funcţională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu
presupune doar existenţa unui fond de rulment pozitiv ca marjă de siguranţă, ci a
unui fond de rulment care să permită acoperirea nevoilor de finanţare ale ciclului
de exploatare (stocuri + creanţe de exploatare – datorii de exploatare).
Dacă fondul de rulment disponibil este mai mare sau mai mic decât
nevoile angajate de exploatare, întreprinderea va dispune de lichidităţi sau va fi
obligată să contracteze noi credite pe termen scurt pentru asigurarea resurselor
necesare pentru acoperirea nevoilor de exploatare.
B. Analiza nevoii de fond de rulment funcţional
Nevoia de fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului
funcţional deoarece pune în evidenţă acele nevoi ciclice neacoperite financiar din
resursele temporare şi reînnoibile permanent în cadrul aceloraşi cicluri de
exploatare.
Nevoia de fond de rulment totală (NFRT) se determină ca diferenţă între
nevoile ciclice şi resursele ciclice:
NFRT = NEVOI CICLICE – RESURSE CICLICE
Componentele nevoii de fond de rulment totală sunt nevoia de fond de
rulment pentru exploatare (NFRE) şi nevoia de fond de rulment în afara
exploatării (NFRAE), corespunzător structurii nevoilor şi resurselor întreprinderii,
astfel:
NFRT = NFRE + NFRAE
166
Nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE), reprezintă acea

parte din nevoile ciclice de exploatare care nu este acoperită din resurse de aceeaşi
natură (ciclice) şi care trebuie finanţată din resursele durabile ale întreprinderii:
NFRE = ACE – DE
NFRE = Stocuri
+ Creanţe din exploatare
+ Cheltuieli înregistrate în avans privind exploatarea
- Furnizori
- Datorii fiscale şi sociale aferente exploatării
- Venituri înregistrate în avans din exploatare.
Nevoia de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE) corespunde
acelor nevoi din afara ciclului de exploatare care nu sunt finanţate din resurse
ciclice şi care trebuie acoperite din capitalurile permanente.
NFRAE = ACAE – DAE
NFRAE = Creanţe diverse din afara exploatării
+ Titluri de plasament
+ Cheltuieli înregistrate în avans din afara exploatării
- Datorii diverse din afara exploatării
- Venituri înregistrate în avans din afara exploatării
Ciclul de exploatare presupune reînnoirea permanentă a stocurilor şi
creanţelor, a căror finanţare trebuie acoperită din resurse ciclice. Dacă nevoile
ciclice nu pot fi acoperite din resursele financiare corespunzătoare, această nevoie
suplimentară trebuie finanţată din fondul de rulment funcţional, care apare ca un
surplus de resurse permanente, stabile. Mărimea nevoii de fond de rulment
depinde de factorii prezentaţi anterior.
Întrucât nevoia de fond de rulment este echivalentă a unui activ imobilizat,
ea trebuie finanţată pe seama resurselor durabile, concret din fondul de rulment
funcţional. Aceasta variază în timpul exerciţiului şi poate determina fie lichidităţi
excedentare (valori temporare de trezorerie activ) fie o insuficienţă a trezoreriei
care va trebui acoperită din credite bancare pe termen scurt.
C. Analiza trezoreriei funcţionale
Indicatorul trezorerie netă (TN) rezultă prin deducerea din nevoile de
trezorerie a resurselor aferente:
TN = NEVOI DE TREZORERIE – RESURSE DE TREZORERIE
Componentele trezoreriei sunt evidenţiate în ultimul nivel al bilanţului
funcţional şi sunt legate de operaţii financiare pe termen scurt realizate de
întreprindere care pot fi:
- mijloace de finanţare pe termen scurt solicitate de la bănci sau
parteneri financiari- resurse de trezorerie;
- excedente de trezorerie plasate pe piaţa monetară şi/sau financiară-
nevoi de trezorerie.
Ecuaţia fundamentală a trezoreriei este:
TN = FRNG – (NFRE + NFRAE)
Degradarea echilibrului funcţional, ce are consecinţe asupra viabilităţii
întreprinderii este determinată de:
- sporirea rapidă sau insuficientă a cifrei de afaceri;
- realizarea investiţiilor într-o perioadă ce depăşeşte termenele stabilite;
- înregistrarea de pierderi repetate în mai multe exerciţii;
- diminuarea activităţii.
Strategia de finanţare a NFR contribuie la realizarea echilibrului
funcţional, putând fi adoptate următoarele variante: finanţarea integrală cu fonduri
permanente (lipsă de flexibilitate) sau parţială şi în completare cu resurse de
167
scurtă durată. NFR are o parte stabilă (structurală) care trebuie finanţată de
fondurile permanente, şi o parte aleatoare (fluctuantă) finanţată de capitalurile
provizorii. Strategia optimă de finanţare va fi cea care asigură cel mai scăzut cost
al procurării capitalurilor.
Analiza echilibrului financiar al întreprinderii, pe baza bilanţului
funcţional, contribuie la aprecierea vulnerabilităţii structurii financiare a acesteia,
reflectată de evoluţia trezoreriei nete, şi permite evidenţierea interdependenţei
dintre structura financiară a întreprinderii şi natura activităţii sale.
1) Care este obiectivul esenţial al analizei funcţionale ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Ce cuprinde structura bilanţului funcţional ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Ce reflectă fondul de rulment funcţional ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Ce reflectă nevoia de fond de rulment funcţional ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Cum se determină trezoreria netă şi care este ecuaţia fundamentală a
trezoreriei?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Care sunt factorii care determină o degradare a echilibrului funcţional ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3. Analiza dinamică a echilibrului financiar

Echilibrul financiar dinamic analizează evoluţia fluxurilor ca urmare a
acţiunii factorilor de dezechilibru şi reflectă variaţia fondului de rulment, a nevoii
de fond de rulment şi a trezoreriei. Echilibrul dinamic este reliefat cu ajutorul unor
instrumente cum sunt tabloul de finanţare şi tabloul fluxurilor de trezorerie.
Analiza dinamică vizează reconstituirea şi interpretarea mişcărilor şi
transformărilor patrimoniului aferente unui exerciţiu financiar ce au determinat
anumite rezultate financiare şi au permis realizarea încasărilor şi efectuarea
plăţilor. Pentru obţinerea unei imagini complete asupra activităţii întreprinderii se
impune şi utilizarea unor situaţii financiare de sinteză cum sunt tabloul de
finanţare şi tabloul fluxurilor financiare.
Tabloul de finanţare este un instrument al analizei economice şi financiare
ce permite verificarea existenţei resurselor financiare necesare realizării
investiţiilor prevăzute, aprecierea riscului de nerambursare a creditelor,
prezentarea evoluţiei globale a trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar.
Întocmirea acestui document urmăreşte reliefarea modalităţii de formare şi
utilizare a fondului de rulment net global şi a relaţiei acestuia cu soldul de
trezorerie, cu ajutorul fluxurilor monetare ale exerciţiului încheiat. În elaborarea
lui se utilizează două bilanţuri succesive şi contul de profit şi pierdere aferent
exerciţiului supus analizei.
168
În forma sa cea mai generală, tabloul de finanţare are două părţi. Prima
parte reflectă modul de realizare în dinamică a echilibrului structural între
utilizările şi resursele stabile din bilanţului funcţional.

FRNG =  RESURSE STABILE -  ÎNTREBUINŢĂRI STABILE
În această parte a tabloului este evidenţiată capacitatea de autofinanţare a
întreprinderii ca sursă stabilă care asigură finanţarea nevoilor stabile, remunerarea
deţinătorilor de fonduri utilizate de aceasta, rambursarea datoriilor financiare
contractate anterior. Dacă se înregistrează un nivel insuficient al acesteia,
întreprinderea poate să apeleze la alte resurse externe stabile cum sunt: creşterea
capitalurilor proprii, vânzarea unor active, apelarea la noi împrumuturi. Deci,
variaţia fondului de rulment net global este determinată de modificarea suportată
de resursele stabile precum şi de variaţia înregistrată la nivelul utilizărilor stabile.
Prima parte a tabloului de finanţare este prezentată în tabelul nr. 8.5.
Tabelul nr. 8.5.
Tabloul de finanţare – partea I
Tabloul de finanţare (partea I)
Variaţia fondului de rulment Valori
I Resurse stabile
1. Capacitatea de autofinanţare a exerciţiului
2. Cedări sau reduceri ale elementelor de activ
imobilizate
2.1. Necorporale
2.2. Corporale
2.3. Financiare
2.4. În curs
3. Creşteri de capitaluri proprii
3.1. Creşteri de capital social
3.2. Creşteri de rezerve şi rezultate
4. Creşterea datoriilor financiare
TOTAL RESURSE (I)
II Utilizări stabile
1. Dividende plătite în cursul exerciţiului
2. Achiziţii active imobilizate
2.1. Necorporale
2.2. Corporale
2.3. Financiare
2.4. În curs
3. Cheltuieli de repartizat asupra mai multor
exerciţii
4. Reducerea capitalurilor proprii
5. Rambursarea datoriilor financiare
TOTAL UTILIZĂRI (II)
Dacă se înregistrează o creştere a fondului de rulment rezultă a

îmbunătăţire a structurii financiare a întreprinderii prin creşterea resurselor
durabile în raport cu nevoile stabile. Această situaţie evidenţiază capacitatea
întreprinderii de a degaja un surplus monetar net din operaţiile de investiţii,
activitatea de exploatare precum şi o îmbunătăţire a situaţiei trezoreriei.
Dimpotrivă, dacă se constată o diminuare a fondului de rulment (utilizările stabile
sunt superioare resurselor stabile) întreprinderea se confruntă cu un dezechilibru
financiar ca urmare a creşterii activelor imobilizate şi/sau a diminuării resurselor
stabile.
169
Partea a doua a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment

net global prin compararea valorilor brute ale posturilor cuprinse în partea de jos a
bilanţului funcţional:
 FRNG =  AC -  DTS
unde activele circulante includ şi activele de trezorerie iar datoriile pe termen
scurt cuprind şi pasivele de trezorerie.
Această parte înregistrează următoarea formă (tabelul nr. 8.6):
Tabelul nr. 8.6.
Tabloul de finanţare – partea a doua-
Tabloul de finanţare (partea a II- a)
Variaţia fondului de rulment Valori
I Variaţia exploatării
1. Variaţia activelor de exploatare
1.1. Stocuri şi producţia neterminată
1.2. Avansuri şi aconturi
1.3. Creanţe clienţi, conturi asimilate şi alte creanţe
disponibile
2. Variaţiile datoriilor de exploatare

2.1. Avansuri şi aconturi primite în contul
comenzilor în curs
2.2. Datorii faţă de furnizori, conturi asimilate şi
alte datorii din exploatare
A- Variaţia netă a Exploatării
II. Variaţii în afara exploatării
1. Variaţia altor debitori
2. Variaţia altor creditori
B Variaţia netă ,,în afara exploatării”
Nevoia de fond de rulment
III Variaţiile trezoreriei
1. Variaţia disponibilităţilor
2 Variaţia creditelor de trezorerie şi a soldurilor creditoare
la bancă
C Variaţia netă a trezoreriei
IV Variaţia fondului de rulment (A+B+C)
1. Utilizări nete (+)
2. Resurse nete (-)
Variaţia nevoii de fond de rulment este rezultatul decalajelor ce pot să se

manifeste în cadrul operaţiilor aferente ciclului de exploatare.
Din cele prezentate se observă că tabloul de finanţare explică următoarea
ecuaţie:
 FRNG =  NFR +/-  TN
deci, variaţia fondului de rulment net global este stabilită prin însumarea variaţiei
nevoii de fond de rulment cu variaţia trezoreriei nete.
Toate operaţiunile pe care întreprinderea le derulează determină
manifestarea fluxurilor de trezorerie. Pe baza acestora pot fi apreciate
performanţele întreprinderii, având şi un rol strategic, în ceea ce priveşte nivelul
lor de formare şi modul de utilizare. Pentru analiza fluxurilor de trezorerie se
poate întocmi tabloul fluxurilor de trezorerie. Acesta permite aprecierea deciziilor
strategice adoptate de întreprindere şi urmăreşte în primul rând evidenţierea
capacităţii întreprinderii de a degaja o trezorerie pozitivă din activitatea
170
desfăşurată şi în al doilea rând constată în ce măsură poate fi consumată această

trezorerie. De asemenea, prezintă modul de utilizare a trezoreriei rămasă la
dispoziţia întreprinderii mai ales pentru finanţarea investiţiilor. În practica
financiară se întâlnesc diverse modele de tablouri de fluxuri financiare, mai
cunoscut fiind următorul (Tabelul nr. 8.7.)
Tabelul nr. 8.7.
Tabloul fluxurilor de trezorerie
Explicaţii Valori
Excedent brut global
-  NFR
I= EXCEDENT DE TREZORERIE
GLOBAL
-Cheltuieli financiare
-Impozit pe profit
-Dividende plătite în cursul exerciţiului
-Rambursarea împrumuturilor financiare
II = Cash- flow disponibil
- Investiţii interne şi externe
III= INVESTIŢII NETE
- Creşterea capitalului
+Împrumuturi financiare noi
IV= APORTURI LA RESURSELE
STABILE (aporturi externe)
V= VARIAŢIA TREZORERIEI (II+IV) –
III
= Variaţia disponibilităţilor
-Variaţia creditelor bancare curente

1) Ce este echilibrul dinamic ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Ce vizează analiza dinamică ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Ce este tabloul de finanţare ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Ce cuprind cele două părţi ale tabloului de finanţare ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) Care este ecuaţia pe care o explică tabloul de finanţare ?
………………………………………………………………………………………
6) Ce reflectă tabloul fluxurilor de trezorerie ?
171
Temă de control
1) Analiza statică a echilibrului financiar oferă informaţii referitoare la:

a) structura patrimoniului;
b) dinamica patrimoniului;
c) raportul lichiditate-exigibilitate la un moment dat;
d) corelaţia dintre resursele colectate şi nevoile de finanţat;
e) a şi b.
2) Analiza echilibrului patrimonial implică determinarea următorilor indicatori:
a) situaţia netă;
b) fondul de rulment;
c) nevoia de fond de rulment;
d) trezoreria netă;
e) cash-flow-ul.
3) Structura bilanţului funcţional cuprinde:
a) fondul de rulment funcţional;
b) nevoia de fond de rulment de exploatare;
c) nevoia de fond de rulment în afara exploatării;
d) nivelul trezoreriei;
e) nivelul situaţiei nete.
4) La o întreprindere se înregistrează următoarea situaţie privind elementele
patrimoniale (mii lei): active imoblizate- 900; stocuri – 150; creanţe – 160;
Disponibilităţi – 30; Capitaluri proprii – 750; Datorii pe termen lung – 260;
Furnizori – 90; Credite bancare pe termen lung – 140. Fondul de rulment,
nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă au următoarele valori:
a) FR = 150 NFR = 110 TN = –100
b) FR = 110 NFR = 250 TN = -110
c) FR = -110 NFR = 220 TN = -220
5) Tabloul de finanţare este un instrument al analizei economice şi financiare ce

permite:
a) verificarea existenţei resurselor financiare necesare realizării
investiţiilor prevăzute;
b) aprecierea ricului de nerambursare a creditelor;
c) prezentarea evoluţiei globale a trezoreriei;
d) evidenţierea performanţelor întreprinderii;
e) evidenţierea capacităţii întreprinderii de a degaja o trezorerie pozitivă.
Teme de referate
1. Analiza echilibrului financiar static.
2. Întocmirea tabloului de finanţare pentru evidenţierea echilibrului financiar
dinamic.
3. Aprecierea echilibrului financiar pe baza tabloului fluxurilor de trezorerie.
172
TEMA 9
BUGETUL DE VENITURI ŞI
CHELTUIELI AL ÎNTREPRINDERII
Conţinut:
1. Rolul bugetului de venituri şi cheltuieli în activitatea managerială
a întreprinderii
2. Tipuri de bugete utilizate în practica financiară
3. Bugetul de venituri şi cheltuieli - principalul instrument de
asigurare a echilibrului financiar al întreprinderii
Rezumat:
Previzionarea fluxurilor financiare şi a echilibrului financiar pe o anumită
perioadă de timp se realizează prin intermediul bugetului de venituri şi cheltuieli.
În practica financiară se utilizează diferite tipuri de bugete, structurate
corespunzător activităţii bugetate. Obiectivele urmărite prin întocmirea şi
execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli sunt îndeplinite ca urmare a asigurării
funcţiei de previziune, a funcţiei de control şi a celei de asigurare a echilibrului
financiar al întreprinderii.
Obiective:
 Reliefarea rolului bugetului de venituri şi cheltuieli;
 Prezentarea tipurilor de bugete întâlnite în practica financiară;
 Precizarea componentelor bugetului de venituri şi cheltuieli şi a
funcţiilor îndeplinite de acesta.
1. Rolul bugetului de venituri şi cheltuieli în activitatea

managerială a întreprinderii
Bugetul de venituri şi cheltuieli elaborat de către orice întreprindere este

un instrument financiar prin care se previzionează toate fluxurile băneşti şi
financiare precum şi echilibrul financiar pe o anumită perioadă de timp - de regulă
un trimestru sau un an.
Prin intermediul bugetului de venituri şi cheltuieli se previzionează
ansamblul fluxurilor băneşti şi financiare din perioada la care se referă, atât în lei
cât şi în valută, în vederea susţinerii programului de activitate aprobat de Consiliul
de Administraţie, precum şi a realizării capacităţii de plată şi a lichidităţii
financiare în funcţie de gradul de exigibilitate al datoriilor întreprinderii.
Bugetul de venituri şi cheltuieli redă atât în mod sintetic cât şi detaliat
ansamblul resurselor de care dispune unitatea economică pentru acoperirea 
nevoilor de producţie, prestarea de servicii sau executarea de lucrări, pentru
dezvoltare, pentru realizarea unor acţiuni social-culturale şi achitarea obligaţiilor
financiare faţă de bugetul de stat. De asemenea, el include şi obligaţiile salariale
evaluate în funcţie de indexările prevăzute şi pe cele faţă de bancă pe linia
creditului de trezorerie pe termen mediu şi lung.
Politica financiară a unei întreprinderi nu se poate stabili în afara unei
activităţi de previziune, de planificare financiară. Instrumentele de realizare a
previziunii financiare sunt bugetele întreprinderii care, spre deosebire de bilanţ şi
contul de profit şi pierdere, nu sunt destinate publicului ci nevoilor interne de
orientare spre realizarea obiectivului propus în exerciţiul financiar viitor (creşterea
performanţei, a valorii întreprinderii). Bugetul întreprinderii trasează traiectoriile
pentru atingerea scopului propus. Evenimentele ulterioare, dirijate pe aceste
173
traiectorii, vor evolua, mai mult sau mai puţin, în acest sens în funcţie de
realismul previziunii financiare şi de activitatea managerială de realizare a
acesteia.
În condiţiile unei concurenţe intense, previziunea devine o necesitate
obiectivă, un instrument de cunoaştere şi asigurare a echilibrului financiar.
Preocuparea pentru previziunea financiară trebuie însoţită de controlul bugetar al
realizărilor faţă de previziuni şi al cauzelor abaterilor.
Prin bugetare se stabileşte afectarea resurselor şi responsabilităţilor pe
fiecare centru de activitate. Bugetul este deci previziunea cifrică a afectărilor de
resurse şi a asigurărilor de responsabilităţi pentru realizarea obiectivelor
întreprinderii în condiţii rentabile. Pentru realizarea operaţiunii de bugetare,
serviciul financiar trebuie să dispună de un sistem informaţional operativ, bine
dotat cu tehnică de calcul şi birotică modernă, pentru a lucra în timp real în
vederea furnizării informaţiilor financiare care însoţesc evenimentele tehnice,
economice, sociale, ecologice etc, din viaţa curentă a întreprinderii. Asigurarea
echilibrului financiar este un scop al previziunii financiare şi o condiţie pentru
supravieţuirea şi dezvoltarea economică a întreprinderii.
În întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli trebuie să se aibă în vedere
anumite cerinţe referitoare la necesitatea reflectării tuturor veniturilor şi
cheltuielilor aferente unui exerciţiu bugetar, asigurarea unui echilibru între nevoi
şi resurse, dimensionarea corectă a veniturilor şi cheltuielilor întreprinderii. Prin
intermediul bugetului de venituri şi cheltuieli se urmăreşte controlarea fluxurilor
de intrare şi ieşire, determinarea necesităţilor de finanţare, previzionarea evoluţiei
patrimoniului prin evidenţierea modificărilor ce se estimează în structura acestuia,
furnizarea informaţiilor necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea
întreprinderii.
1) Ce este bugetul de venituri şi cheltuieli ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Care este rolul bugetului de venituri şi cheltuieli ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Ce cuprinde bugetul de venituri şi cheltuieli ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Care sunt cerinţele ce trebuie avute în vedere atunci când se întocmeşte bugetul
de venituri şi cheltuieli ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
174
2. Tipuri de bugete utilizate în practica financiară
Serviciul financiar al întreprinderii are drept responsabilitate şi

determinarea tipurilor de bugete posibil de utilizat la nivelul acesteia. Literatura
de specialitate a sintetizat numeroase tipuri de bugete, diferenţiate în raport cu
criteriul de întocmire, obiectul activităţii bugetate, perioada de timp la care se
referă, amploarea activităţii reflectate ş.a.
În planificarea financiară se utilizează în funcţie de orizontul de timp
pentru care se întocmesc: 
- planuri financiare de orientare generală, întocmite pe termen lung (3-5
ani) ce prezintă coordonatele activităţii viitoare a întreprinderii
(produse obţinute, proiecte de achiziţie, dezvoltare, pătrundere pe noi
pieţe etc.);
- bugete anuale aferente diferitelor tipuri de activităţi economice ale
întreprinderii şi care reflectă estimări ale intrărilor şi ieşirilor de
fonduri pentru aprovizionări, producţie, desfacere, investiţii etc.;
- bugete de trezorerie, bilanţul previzional ce prezintă previziunile
referitoare la situaţia patrimonială şi monetară..
În funcţie de obiectivul urmărit la întocmire, bugetele pot fi:
- bugete de tip financiar, specifice relaţiilor de repartiţie a resurselor
financiare, ce vizează reducerea cheltuielilor în vederea încadrării în
nivelul de resurse prevăzut (ex. bugetul de investiţii în care ieşirile sunt
reprezentate de cheltuieli iar intrările de alocările de resurse);
- bugete de tip economic specifice activităţilor creatoare de utilităţi noi,
ce formează obiectul vânzării sau circulaţiei interne, adică activităţilor
productive şi care urmăresc maximizarea rezultatelor obţinute pe
fondul minimizării cheltuielilor efectuate;
- Bugete de tip bănesc sau de trezorerie este specific şi dimensionează
fluxurile băneşti ale întreprinderii; ele se bazează pe relaţia de
echilibru între încasări şi plăţi având drept obiectiv principal asigurarea
capacităţii de plată a întreprinderii (în cazul în care plăţile sunt mai
mari decât încasările, diferenţa exprimă soldul creditelor bancare iar în
cazul în care plăţile sunt mai mici decât încasările, diferenţa exprimă
soldul disponibilităţilor băneşti).
Un alt criteriu de clasificare a bugetelor este reprezentat de obiectul
activităţii bugetare în funcţie de care acestea pot fi:
- Bugete organizatorice;
- Bugete pe activităţi.
Bugetele organizatorice sunt acele tipuri de bugete în care veniturile şi
cheltuielile se fundamentează pe subdiviziunile organizatorice ale întreprinderii
inclusiv la nivel central.
Bugetele pe activităţi sunt reprezentate de acele bugete în care veniturile şi
cheltuielile întreprinderii se evidenţiază pe activităţi: activitatea de investiţii;
activitatea de producţie; activitatea de desfacere; activitatea de publicitate;
activitatea de cercetare etc.
În funcţie de amploarea activităţii reflectate bugetele de venituri şi cheltuieli
pot fi:
- Bugete pe activităţi economice;
- Bugete pe centre de responsabilitate (aprovizionare, desfacere, secţii şi
ateliere de producţie etc).
175
1) Care sunt tipurile de bugete în raport de orizontul de timp pentru care se

întocmesc ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Ce tipuri de bugete se întâlnesc în raport de obiectivul urmărit la întocmire ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Ce sunt bugetele organizatorice ? Dar cele pe activităţi ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Cum pot fi clasificate bugetele de venituri şi cheltuieli conform amplorii
activităţii reflectate ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3. Bugetul de venituri şi cheltuieli - principalul instrument de

asigurare a echilibrului financiar al întreprinderii
Bugetul de venituri şi cheltuieli poate fi analizat în primul rând ca un

sistem complex şi corelat de indicatori economico-financiari care au rolul fie de
condiţii ale activităţii când este vorba de necesarul de resurse ce trebuie alocat, fie
de valori de comandă a utilizării condiţiilor, când este vorba de nivelul eficienţei
scontate. În al doilea rând, bugetul poate fi considerat un complex de acţiuni care
se concretizează într-un document final şi care exprimă eficienţa activităţii
generale a întreprinderii prin cumularea venitutrilor, cheltuielilor şi rezultatelor
exerciţiului de la toate subunităţile considerate ca centre de responsabilitate. Ca
atare, bugetul de venitutri şi cheltuieli apare ca un sistem de anexe corelate ce
reflectă obiectivul strategiei economico-financiare a întreprinderii.
În practica financiară din România bugetul de venituri şi cheltuieli
reprezintă principalul instrument de programare a rezultatelor financiare precum şi
a fondurilor necesare. Principiile care stau la baza întocmirii şi execuţiei
bugetului de venituri şi cheltuieli sunt eficienţa maximă şi echilibrul financiar.
Rolul lui este de a reflecta modul de formare, administrare şi utilizare a
mijloacelor financiare şi de a asigura furnizarea informaţiilor necesare
fundamentării deciziilor privind gestiunea întreprinderii.
Unităţile economice care sunt obligate să întocmească acest document sunt
cele care au capital de stat sau majoritar de stat. Cele care au capital privat pot
adopta în mod corespunzător acest sistem de programare.
Bugetul de venituri şi cheltuieli se întocmeşte anual, cu defalcare pe
 trimestre şi se compune din următoarele formulare:

1. Bugetul activităţii generale;
2. Bugetul activităţii de producţie;
3. Bugetul activităţii de trezorerie;
176
4. Bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută;

5. Bugetul activităţii de investiţii;
6. Împrumuturi garantate de stat;
7. Rezerve;
8. Repartizarea profitului;
9. Principalii indicatori economici şi financiari.
Prevederile înscrise în bugetul de venituri şi cheltuieli sunt comparate cu
cele corespunzătoare anului precedent.
Se poate afirma deci, că bugetul de venituri şi cheltuieli, în calitatea sa de
instrument al conducerii activităţii economico-financiare asigură realizarea
următoarelor deziderate:
 Integrarea activităţilor de previzionare, evidenţă şi control privind
cheltuielile, veniturile şi rezultatul exerciţiului;
 Descentralizarea procesului de conducere prin împărţirea activităţii
întreprinderii pe centre interne de venituri şi cheltuieli;
 Investirea fiecărui centru cu autoritate şi responsabilitate în gestiunea
resurselor alocate pentru realizarea obiectivului de eficienţă ce i-a fost
alocat;
 Abordarea activităţii fiecărui centru prin prisma relaţiei dintre venituri
şi cheltuieli şi pe această bază antrenarea lui în creşterea rentabilităţii
întreprinderii sau în economisirea resurselor.
Pentru îndeplinirea acestor obiective, bugetul de venituri şi cheltuieli
asigură următoarele funcţii:
1. Funcţia de previziune a activităţilor financiare;
2. Funcţia de control a execuţiei financiare;
3. Funcţia de asigurare a echilibrului financiar al întreprinderii.
Funcţia de previziune a bugetului se referă la stabilirea cu anticipaţie a
nivelurilor de venituri, cheltuieli, rezultate financiare şi utilizarea resurselor
financiare proprii pentru toate activităţile economico-sociale care se derulează în
întreprindere. Prin intermediul bugetului se dimensionează veniturile, cheltuielile
şi rezultatul activităţii curente, resursele şi cheltuielile activităţii de investiţii,
celelalte resurse şi cheltuieli ale întreprinderii precum şi corelaţiile cu bugetul
statului şi băncile finanţatoare, se asigură o structură financiară optimă, se
stabilesc indicatorii economici şi financiari ce trebuie urmăriţi, se realizează o
alocare raţională a resurselor băneşti, se urmăreşte realizarea programelor
economice prognozate.
Funcţia de control a bugetului urmăreşte elaborarea bugetului, execuţia
acestuia, efectuarea cheltuielilor, alocarea fondurilor pe destinaţiile prevăzute,
respectarea disciplinei financiare. Ea se manifestă deci în procesul de execuţie
financiară, când se angajează şi se efectuează cheltuielile, se obţin veniturile, se
constituie capitalurile din resurse interne sau externe şi se alocă pe destinaţii. De
asemenea, se exercită şi prin urmărirea modului de execuţie al acestuia în scopul
stabilirii abaterilor de la nivelurile previzionate (se urmăresc în special diferenţele
înregistrate de costuri, cantităţile vândute, structura vânzărilor, preţul de vânzare),
a cauzelor care au stat la baza acestora astfel încât să fie posibilă adoptarea
măsurilor necesare îmbunătăţirii activităţii desfăşurate. Manifestarea funcţiei de
control este condiţionată de existenţa unui sistem informaţional prin care să se
analizeze periodic modul de execuţie a bugetului pe perioada expirată şi să se
fundamenteze deciziile de corecţie care se impun.
În funcţia de instrument al asigurării echilibrului financiar, bugetul este
folosit în asigurarea egalităţii dintre venituri şi cheltuieli. Această relaţie trebuie
prevăzute şi realizate prin buget, atât din punct de vedere dimensional pe total
177
venituri şi cheltuieli la nivel de întreprindere, cât şi structural pe fiecare activitate

economico-socială sau pe verigi organizatorice.
În strânsă corelaţie cu echilibrul financiar, prin intermediul bugetului, este
dirijat şi asigurat echilibrul bănesc, de trezorerie, ca parte componentă a bugetului.
De altfel, echilibrul financiar trebuie astfel controlat prin buget încât să existe o
anumită sincronizare în timp între ritmul asigurării întreprinderilor cu fonduri
băneşti şi necesarul pentru onorarea obligaţiilor de plată.
1) Cum poate fi analizat bugetul de venituri şi cheltuieli ?

………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
2) Care sunt componentele bugetului de venituri şi cheltuieli ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
3) Care sunt dezideratele pe care le asigură bugetul de venituri şi cheltuieli ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
4) Care sunt funcţiile bugetului de venituri şi cheltuieli ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
5) La ce se referă funcţia de previziune a activităţilor financiare ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
6) Ce urmăreşte funcţia de control ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
7) Cum asigură echilibrul financiar bugetul de venituri şi cheltuieli ?
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………
178
Temă de control
1. Bugetul de venituri şi cheltuieli îndeplineşte funcţia de:

a) previzionare şi control al activităţii financiare;
b) asigurare a echilibrului financiar;
c) conducere operativă a activităţii întreprinderii;
d) a + b;
e) b + c.
2. Bugetul de venituri şi cheltuieli redă ansamblul resurselor necesare pentru:
a) acoperirea nevoilor de producţie;
b) finanţarea lucrărilor executate sau a serviciilor prestate;
c) dezvoltarea activităţii;
d) realizarea de acţiuni social-culturale;
e) achitarea obligaţiilor financiare faţă de bugetul de stat.
3) Funcţia de control a bugetului de venituri şi cheltuieli urmăreşte:
a) elaborarea bugetului;
b) execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli;
c) efectuarea cheltuielilor;
d) alocarea fondurilor pe destinaţiile prevăzute;
e) respectarea disciplinei financiare.
4) Prin intermediul bugetului de venituri şi cheltuieli se dimensionează:
a) veniturile întreprinderii;
b) cheltuielile întreprinderii;
c) rezultatul activităţii curente;
d) resursele şi cheltuielile activităţii de investiţii;
e) resursele necesare pentru extinderea creditului client.
Teme de referate
1. Rolul bugetului de venituri şi cheltuieli în activitatea managerială.
2. Întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli.
179
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII – Curs universitar ID
9
GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII – Curs universitar ID
22. Toma M., Alexandru F. - Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Ed.

Economică,
Bucureşti, 1998;
23. Toma M., Brezeanu P. - Finanţe şi gestiune financiară- aplicaţii practice şi
teste- grilă,
Ed. Economică, Bucureşti, 1996;
24. Vintilă G. - Gestiunea financiară a întreprinderii Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1997;
30. Vintilă G., Vuţă M. - Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Rolcris,
Bucureşti,
2000;
*** - Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale
republicată
*** - Codul fiscal, cu modificările ulterioare.
10

Gestiunea Intreprinderii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gestiunea Intreprinderii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ”CONSTANTIN BRÂNCUŞI” TÂRGU JIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Prof. univ. dr. Dobrotă Gabriela

Editura Academica Brâncuşi

ISBN (13) 978-973-7637-61-0

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ……………………………………………………… 181

/ cuprinsul materialului de studiu ;

 pictogramă de atenţionare asupra Testelor de autoevaluare inserate

 pictogramă de localizare şi atenţionare asupra Temei de control sau

1. Întreprinderea şi mediul său

Într-o economie concurenţială obţinerea rentabilităţii este o regulă

o anumită structură, realizarea unei activităţi de obţinere a unor produse sau

încasarea unor subvenţii. Relaţiile dintre întreprindere şi mediul său sunt

Test de autoevaluare nr. 1

1) Cum poate fi definită întreprinderea ?

2) Ce este sistemul întreprindere ?

3) Care este rolul întreprinderii în viaţa economico-socială a ţării ?

4) Ce sunt fluxurile şi cum pot fi ele clasificate ?

5) De cine sunt determinate fluxurile reale şi cele financiare ?

2. Funcţia financiară a întreprinderii

Ordonarea activităţilor din interiorul întreprinderii, delimitarea şi

întreprinderii precum şi exercitarea controlului asupra eficienţei operaţiunilor

Test de autoevaluare nr. 2

1) Care sunt funcţiunile ce se manifestă la nivelul întreprinderii ?

2) Ce cuprinde funcţia financiară ?

3) Care este obiectivul esenţial al funcţiei financiare ?

4) Care sunt aspectele esenţiale vizate de funcţia financiară ?

5) Cum poate fi organizată activitatea financiară la nivelul întreprinderii ?

3. Gestiunea financiară a întreprinderii

Gestiunea financiară este un instrument utilizat în conducerea generală a

realizate de întreprindere în diferitele proiecte şi activităţi; protecţia şi conservarea

creşterea randamentului activelor, accelerarea vitezei de rotaţie a activelor

Test de autoevaluare nr. 3

1) Ce activităţi cuprinde gestiunea financiară a întreprinderii ?

2) Care este rolul gestiunii financiare a întreprinderii ?

3) Ce urmăreşte gestiunea financiară ?

4) Care sunt obiectivele analizei financiare interne şi externe ?

5) Cum pot fi definite deciziile financiare ?

6) Ce cuprinde procesul decizional ?

7) Cum pot fi grupate deciziile financiare după perioada de timp la care se

8) Care sunt categoriile de decizii din punct de vedere al naturii lor ?

9) Ce influenţă au deciziile de investire şi care sunt componentele ce rezultă în

10) Când se adoptă deciziile de dezinvestire şi care sunt efectele acestora ?

11) Ce implicaţii au deciziile de repartizare ?

12) Ce obiective are gestiunea financiară pe termen scurt ?

1) În raport de obiectul lor, fluxurile pot fi:

2). Funcţia financiară cuprinde activităţile care se referă la:

a) obţinerea şi utilizarea raţională a resurselor;

3) Aspectele vizate în cadrul activităţii financiare sunt:

4) Obiectivul principal al gestiunii financiare constă în:

6) Deciziile de investire influenţează în mod direct:

7) Deciziile de finanţare au o influenţă directă asupra:

8) Gestiunea financiară pe termen scurt vizează:

1. Întreprinderea- componentă esenţială a sistemului economic naţional;

Orice activitate economică desfăşurată în scopul obţinerii de profit implică

Capitalul fictiv este determinat de capitalul real şi este consecinţa modului

Imobilizari corporale Capital Capit. Capit. Capit.

Fig. 2.1. Structura capitalului întreprinderii

Activele imobilizate reflectă plasamente de capital pe termen îndelungat

fondul comercial, alte imobilizări şi imobilizări necorporale în curs de execuţie.

reprezentând o garanţie pentru creditori. Ele au o serie de trăsături caracteristice,

întreprindere. Ele sunt reflectate de datoriile faţă de furnizori, avansuri primite,

Test de autoevaluare nr. 1