Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Lana - Vâlcu - Istorie Corectat Final PDF
Lana - Vâlcu - Istorie Corectat Final PDF
resurse furajere care nu pot fi valorificate optim de către alte specii de animale
de fermă.
Specia ovină este caracterizată prin rezistenţă şi capacitate ridicată de adaptare
la condiţiile de mediu, ceea ce a determinat răspândirea ei pe zone întinse ale
globului, cu caracteristici geoclimatice foarte diferite. Cu toate acestea, specia
este sensibilă îndeosebi la variaţiile mari de umiditate şi temperatură, în sensul
că atât climatul umed şi rece, cât şi cel umed şi cald, exercită o influenţă
negativă asupra sănătăţii şi productivităţii oilor, limitând aria de răspândire.
Zonele cele mai favorabile şi mai intens populate cu ovine sunt cele cu climat
temperat şi oceanic, cuprinse între latitudinea nordică şi sudică de 400. Zonele cu
climat cald şi semiarid sunt mai propice pentru creşterea raselor de oi cu lână
fină şi de pielicele. Cea mai largă arie de răspândire aparţine oilor din rasa
Merinos, care s-au extins în ambele emisfere, în jurul paralelei 400, în zonele
delimitate de izotermele medii anuale de 10 şi 200C şi cu precipitaţii atmosferice
cuprinse între 250 şi 700 mm anual.
Zona mediteraneană, caracterizată, de asemenea, prin condiţii climatice foarte
favorabile, se remarcă printr-o dezvoltare accentuată a creşterii ovinelor.
În zona ecuatorială şi a tropicelor, cu excepţia unor podişuri înalte din America
Latină, Africa şi Asia, numărul ovinelor este foarte redus.
În condiţiile climatului oceanic din Marea Britanie s-au format rase precoce de oi,
care s-au răspândit pe zone întinse ale globului cu condiţii prielnice, cum sunt:
Noua Zeelandă, S.U.A., Australia etc., fiind crescute atât în varianta originală, cât
şi prin încrucişări, între ele sau cu alte rase.
În Europa, în ţările din centrul şi vestul continentului, se cresc îndeosebi rase şi
tipuri de carne şi de carne-lână (Marea Britanie, Germania, Franţa, Polonia,
Italia) rase de lână fină (Spania, Ungaria). În sud-estul Europei (România,
Bulgaria, Iugoslavia, Grecia, Turcia) se cresc rase de diferite tipuri
morfoproductive: de lână fină, de lână-carne, de lână groasă-lapte, de pielicele.
În unele ţări de pe continentul asiatic (Rusia, Georgia, Iran, Afganistan,
Mongolia), pe lângă rasele de pielicele se cresc şi rase primitive, exploatate în
scopuri multiple: lână groasă pentru covoare, lapte, carne.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
domesticire a oilor. Aici s-au format rasele cu coadă lungă care s-au răspândit, la
început, în Africa de Nord şi în sudul Europei, de unde s-au extins apoi spre
centrul continentului, împingând spre nord formele domestice provenite din
Muflon. Din această formă provin atât rasele cu coada lungă Ţurcană, Ţigaie şi
Merinos, cât şi rasele cu coadă groasă, al căror reprezentant este rasa Karakul.
Se consideră că domesticirea oilor a avut loc în timpuri preistorice, cu circa 6 – 8
mii de ani înaintea erei noastre. Etapele domesticirii au fost, ca şi în cazul
celorlalte specii domestice, următoarele: captivitatea, îmblânzirea şi apoi
domesticirea propriu-zisă. Unele date susţin că, în epoca de bronz, omul ştia să
transforme laptele în brânză şi să facă ţesături de lână, ceea ce denotă
urmărirea unui scop utilitar în procesul domesticirii oilor. După ce oaia a devenit
un animal util pentru om, ea a început să constituie un mijloc de schimb, ceea ce
a contribuit, alături de ceilalţi factori, la diversificarea speciilor de ovine
domestice.
În urma domesticirii şi a selecţiei îndelungate, oile au suferit în timp modificări
importante, atât cu caracter fiziologic, cât şi morfologic. Sub acest din urmă
aspect, transformările cele mai importante privesc îmbrăcămintea piloasă, care la
oile domestice a primit însuşiri şi proprietăţi textile, ce nu apar la rasele sălbatice.
propria lor lână. În anul 1799, contele Magnis a introdus un număr de oi Merino
în Silezia. În Prusia, oile Merino au fost introduse de Albert Thaer, renumitul
reformator al agiculturii, la începutul secolului al XIX-lea, dar nu din Spania, ci din
Franţa. Thaer a început creşterea oilor pe moşia sa din Moglin. El s-a străduit să
obţină o lână fină, pentru care a făcut, timp de 4 ani, încrucişări ale diferitelor
varietăţi şi a obţinut, în sfârşit, în anul 1820, un berbec care corespundea tuturor
exigenţelor lui. În anul 1826, Thaer a scos la licitaţie 160 de berbeci şi 194 de oi,
care au fost vândute cu uriaşa sumă de 15 510 taleri, ceea ce atestă preţuirea
noii varietăţi.
Când abolismul era în floare, oaia Merino era foarte apreciată, deoarece
industria lânii trebuia să asigure îmbrăcăminte pentru soldaţi şi funcţionari. În
Franţa, oaia Merino a apărut doar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, iar
în Anglia chiar mai târziu, în 1791, când ţesătoria engleză de lână deţinea,
incontestabil, primul loc în lume. Ideea că bunăstarea Angliei se bazează pe lână
datează din acele timpuri. Printr-un decret al regelui Carol I se prevedea ca lordul
cancelar să prezideze şedinţele Camerei Lorzilor aşezat pe un sac cu lână. Un
alt decret prevedea ca morţii să fie îngropaţi în giulgiu de lână, aşa cum prescria,
de altfel, şi legiunea egipteană ca morţii să poarte „giulgiu de lână”.
Până la mijlocul veacului trecut, în toate ţările europene, acolo unde existau
condiţii favorabile, s-au dezvoltat crescătorii proprii de oi. Dar, cel mai mare
succes în creşterea lor l-au avut Anglia şi Scoţia. Englezii s-au priceput cel mai
bine să folosească moştenirea spaniolă. Ei au crescut diferite varietăţi, unele
pentru lână, altele pentru carne, iar din celebra varietate „Crossbred” au obţinut
ambele produse. Dar, oaia a fost şi „centrala electrică” a străbunilor noştri,
întrucât din seul ei se făceau lumânări, mai întâi din seu, apoi din stearină.
În secolele XVI şi XVII, când europenii şi-au lărgit posesiunile lor transoceanice,
ei nu s-au gândit la o colonizare sistematică a noilor ţări. Îi mâna doar pofta de
aur şi de mirodenii. Toate plantele şi animalele aduse peste ocean au servit, la
început, numai pentru nevoile expediţiei. Astfel, a fost o simplă întâmplare că, pe
lângă cal, taur, porc, capră, a fost adusă în lumea nouă şi oaia. Ea a făcut
călătoria cu prima flotilă a lui Columb. Clima s-a dovedit, însă, nepotrivită,
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
IV.2.2. RASE DE OI
Rasele de oi s-au format sub influenţa a două grupe de factori: naturali şi
artificiali. Corespunzător acestora, se deosebesc rase naturale şi artificiale, iar
din încrucişarea celor două s-au format rase noi.
Astfel, la primele migraţii ale popoarelor, oile erau domesticite, iar păstorii nomazi
se deplasau din loc în loc, pentru a căuta păşune şi adăpost contra năvălitorilor.
Aceste oi au întâlnit în drumul lor alte rase cu care s-au încrucişat. Sub acţiunea
factorilor de mediu naturali, au luat astfel naştere rasele naturale. Chiar şi atunci
când la originea lor era acelaşi strămoş sălbatic, condiţiile de mediu diferite au
condus la apariţia de rase cu însuşiri diferite.
Rasele artificiale (mai productive, dar mai puţin rezistente şi mai pretenţioase) au
fost create mai târziu.
Creşterea oilor pentru lână s-a extins considerabil, atât ca număr, cât şi ca arie
de răspândire, mai ales în ultimele două secole. Răspândirea geografică
mondială a oilor şi dezvoltarea creşterii lor depind în primul rând de climă.
Selecţia naturală şi artificială, condiţiile de climă şi de vegetaţie, precum şi
evoluţia cerinţelor socio-economice, au dus la crearea unei mari diversităţi de
rase, astfel încât pe plan mondial există astăzi peste 400 de noi rase de ovine [2,
3].
Deşi fibra de lână reprezintă astăzi doar cca 4% din volumul producţiei mondiale
de fibre textile, ea va rămâne şi în viitor, pe o poziţie concurenţială, în raport cu
celelalte categorii de fibre, datorită caracteristicilor speciale, apreciate de mulţi
cumpărători.
Rasele de oi sunt forme stabile legate de specia tipică a ovinelor prin caractere
intermediare, diferind însă de acestea prin combinarea caracterelor [IV.4, IV.5].
Principalele rase de oi, producţia şi principalele caracteristici ale fibrelor sunt
prezentate în tabelul 1.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Tabelul 1
Rase de oi. Producţii de lână, caracteristici calitative
Rase de oi Fineţea Lungimea Producţia
fibrei fibrei medie per
[ ] [cm] oaie/berbec
(kg)
Anglia
Border-Leicester 30-37 13-24 5-6 (8-11)
Cheviot 27-37 8-9 3 (4-5)
Dorsethorn 29-31 8-10 3 (5-6)
Hampshire 25-29 8-10 3-4 (5-6)
Leicester 34-43 20 5-6 (7-8)
Lincoln 37-55 30-40 6-7 (9-11)
Oxforddown 30-35 10-12 4-5 (6-7)
Romney-Marsh 32-35 13-15 4-5 (6-7)
Southdown 26-27 5-7 2-3 (3-4)
Suffolk 27 7-8 3-4 (5-6)
Australia şi Noua Zeelandă
Coopworth 28-40 14-16 5-7 (5-8,5)
Corriedale 25-30 12 -14 5 (7-8)
Drysdale 32-34 14-16 5 (7-9)
Merinosul australian
- tipul fin 18-23 7-9,5 3,2-5,8
- tipul mediu 20-25 8-12 3,6-8,0
- tipul mare 23-27 8-12 4,5-9,0
Perendale 30-40 12-14 4-5 (6-7)
Polwarth 22-28 8-16 5 (8-10)
Franţa
Île de France 23-25 8 4-5 (7-9)
Merinosul Soissonais 23 8 4-5 (7-8b)
Germania
Friza 33-37 10-15 3 (5-6)
Merinofleisch 24-28 7-8 4-4,5 (6-7)
Merinolandschaf 25-27 7-9 4-5 (6-7)
Rusia şi Caucaz
Arharomerinos 24-26 7,5 6 (10-11)
Gissară 5-12 1,5 (1,5-2)
Askanian 20-22 8-9 6-7 (14-17)
Merinosul caucazian 20-22 8-9 7-8 (10-12)
Merinosul Groznensk 18-22 9-10 6-8 (10-14)
Merinosul precoce 25-27 7 4-5 (8-10)
Merinosul sovietic 22-23 8-9 6-7 (10-14)
Merinosul Stavropol 20-22 9-10 6-8 (12)
Spania
Merinosul spaniol 18-26 5-7 3-4
Alte ţări
Merinosul american 18-24 7-9 6-8 (10-14)
Awassi 36-38 14-16 2-3
Finnish-Landrace 32-36 9-11 2,5 (3-4)
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Rase de ovine din Anglia. Există peste 50 de rase de oi în Anglia. După lun-
gimea fibrei de lână, acestea se repartizează în două grupe: rase cu lâna lungă
(Lincoln, Leicester, Romney, Costwold, Border-Leicester) şi rase cu lâna scurtă
(Southdown, Hampshire, Oxforddown Suffolk etc.). În general, rasele englezeşti se
caracterizează printr-o conformaţie tipică de carne, precocitate foarte bună,
randament superior la sacrificare, o bună capacitate de adaptabilitate, îndeosebi la
climatul oceanic.
Coopworth este o rasă de oi din Noua Zeelandă, realizată din încrucişarea oilor
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Corriedale este o rasă de oi formată în Noua Zeelandă, din încrucişarea oilor Me-
rinos Australian (1/2) cu berbeci Lincoln, Leicester, Romney şi Border (1/2). Lâna
este omogenă, cu 3 ondulaţii/cm, cu luciu şi strălucire pronunţate. La noi în ţară se
creşte atât ca rasă curată, cât şi ca metişi rezultaţi din încrucişări, îndeosebi cu
rasa Ţigaie.
Drysdale este o rasă de oi din Noua Zeelandă, formată prin mutaţie din Romney-
Marsh, în regiuni cu precipitaţii de peste 700-800 mm/an, cu lână groasă. Unele
exemplare includ în compoziţia structurală a şuviţelor de lână şi fibre moarte.
Merinosul este o rasă de oi formată în Asia Mică cu cca 3 000 ani î.Ch., prin
mutaţie şi selecţie naturală, din oile cu lână semifină, de unde a fost răspândită
apoi de fenicieni în Grecia, Italia, Spania şi nordul Africii. Spania se consideră locul
de formare prin selecţie artificială (uneori unilaterală, numai după fineţea lânii) a
Merinosului clasic, Escurial şi Negretti, care, după ridicarea embargoului intern - ce
a dăinuit câteva sute de ani, până în 1760 - s-a răspândit în foarte multe ţări ale
lumii. Prima ţară importatoare a fost Franţa (1776), apoi Austria şi Germania
(1778), Italia (1780), Australia (1788), S.U.A. (1793) etc. Ulterior, s-au conturat,
prin selecţie şi condiţii stimulative de hrănire, rasele: Merinosul Rambouillet,
Merinosul australian şi Merinosul Rambouillet american. Începând cu a doua
jumătate a sec. al XIX-lea, s-a impus, în paralel, şi în direcţia de creare a raselor
Merinos precoce francez (de Soissonais), Merinos precoce german, a raselor
englezeşti de carne, a Merinosului precoce sovietic etc.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Merinosul caucazian este o rasă de oi din Rusia (grupa oilor cu lână fină), forma-
tă în regiunea aridă a Stavropolului, din încrucişarea Merinosului Novocaucazian
cu Merinosul Rambouillet american, Merinosul askanian şi, în mică măsură, cu
Merinosul Groznensk.
Merinosul de munte este o rasă de oi din Rusia, obţinută prin hibridarea unei
rase sălbatice de ovine (Muflonul European) cu oi Merinos.
Merinosul Groznensk este o rasă de oi din Rusia (grupa oilor cu lână fină),
formată în condiţiile stepei Nogaisk (Daghestan), prin încrucişarea Merinosului
local Mazaev cu berbeci Merinos australian şi, parţial, cu Merinos Stavropol şi
Merinos precoce. Lâna prezintă luciu şi aspect mătăsos accentuate Merinosul
precoce sovietic, rasă de oi din Rusia (grupa oilor cu lână fină), formată din Me-
rinosul precoce german, prin selecţie şi în condiţii îmbunătăţite de alimentaţie, iar
în ultimul timp, infuzat cu Merinosul Stavropol, Askanian, Groznensk, Kaukazian şi
de Altai.
Merinosul Rambouillet este o specie de merinos cu picioare lungi, merinos
francez.
Merinosul Soissonais este o rasă de oi din Franţa, obţinută din încrucişarea oilor
Merinos Rambouillet cu diferite rase englezeşti de carne, la începutul sec. XIX.,
fapt pentru care este considerat "Merinosul precoce francez". Producţia de lână şi
caracteristici calitative ale acesteia se prezintă în tabelul 1.
Merinosul sovietic este o rasă de oi din Rusia, formată prin încrucişarea Merino-
sului Mazaev şi Novocaucazian cu Merinosul askanian, caucazian, Stavropol,
Groznensk, Altai şi Merinosul precoce.
Merinosul spaniol este o rasă de oi din Spania, caracterizată prin format corporal
mezomorf, talie mijlocie spre mică, având o greutate corporală de 35-40 kg.
Merinosul Stavropol, rasă de oi din Rusia (grupa oilor cu lână fină), formată în
regiunea Stavropol, prin încrucişarea oilor Merinos Novocaucazian cu berbeci
Rambouillet american şi Merinos australian.
Oxforddown este o rasă de oi din Anglia (grupa celor cu lâna scurtă), formată în
regiunea cu acelaşi nume, prin încrucişarea oilor Hampshire cu berbeci Costwold.
Perendale este o rasă de oi din din Noua Zeelandă, formată din încrucişarea
berbecilor Cheviot cu oi Romney. Ea creşte în zonele colinare, cu condiţii de
mediu mai aspre.
Romney-Marsh este o rasă de oi din Anglia (din grupa celor cu lâna lungă), cre-
ată prin încrucişarea oilor locale, din sud, cu rasele Lincoln, Leicester şi Costwold.
Southdown este o rasă de oi din Anglia (grupa celor cu lâna scurtă), creată prin
selecţie şi consangvinitate, în condiţii de alimentaţie abundentă.
Suffolk este o rasă de oi din Anglia (grupa celor cu lâna scurtă), creată prin
încrucişarea oilor locale Norfolk, cu berbeci Southdown.
Tarentine este o rasă latină de oi, din care se presupune că prin încrucişare cu
rasa Laodicea Asia mică a provenit rasa Merinos.
Rasa Ţigaie este exploatată pentru lâna semifină şi carne, fiind răspândită în
zonele subcarpatice şi de podiş cu precipitaţii de 600-800 mm/an. Fineţea lânii
este de 30-31 , lungimea de 8-12 cm, cu 2-3 ondulaţii/cm, iar desimea de 2 500
– 3 000 de foliculi/cm2. Se caracterizează prin rusticitate şi rezistenţă pronunţată şi
o bună capacitate de încrucişare cu rasele Merinos. Producţia medie de lână este
de 2-2,5 kg în condiţii mediocre de întreţinere şi de 4,5 kg în condiţii stimulative de
hrănire, cu un randament de 50-55% la spălare. În cadrul rasei, funcţie de
culoarea lânii şi a jarului se disting varietăţile : albă, bucălaie (lâna este albă, iar
extremităţile corporale de culoare brună de diferite nuanţe), ruginie şi neagră.
Rasa Ţurcană este crescută în România din cele mai vechi timpuri, fiind utilizată
pentru producţia de lână, lapte, carne şi pielicele, în funcţie de varietatea
respectivă. Se caracterizează prin rusticitate, mobilitate şi rezistenţă pronunţată la
condiţiile de mediu. Lâna este mixtă şi groasă, şuviţele sunt conice, cu cusătură
deschisă şi extindere redusă pe corp. Şuviţele de lână sunt formate din 70% fibre
scurte şi fine şi 30% fibre lungi şi groase, cu fineţea medie pe ambele categorii de
38-45 microni. Fibrele subţiri au fineţea de până la 30 şi lungimea de până la 12
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Rasa Stogoşă este rezultatul încrucişării berbecilor din rasa Ţigaie cu oi Ţurcane,
fiind nestabilizată genetic, de tranziţie în transformarea şi absorbţia rasei Ţurcană,
în anumite zone. Caracteristică este lâna cu şuviţele în formă de stoguri, de unde îi
vine denumirea. Prezintă o cantitate mai mare de fibre scurte şi fine, şuviţe conice
de 16 cm lungime, cusătură deschisă şi o extindere redusă a lânii.
Rasa Spancă este un tip morfo-productiv mixt, pentru lână, lapte, carne. Ea este
rezultatul încrucişării oilor Ţigăi cu berbeci Merinos şi reprezintă o populaţie de
tranziţie de la oile cu lână semifină la cele cu lână fină.
lâna sud-africană are fineţea cuprinsă între 58’s şi 80’s, fiind uneori mai fină
decât cea australienă, iar lungimea este mai mică (de la 7-8 cm până la 4
cm - în funcţie de perioada de tundere), cu mare capacitate de împâslire.
Tipul predominant este Wanganella, iar cea mai solicitată este lâna numită
“snow-white”.
lâna sud-americană provine din Argentina şi Uruguay. Lânurile tip
Montevideo (56’s - 64’s) sunt uniforme atât ca fineţe, cât şi ca lungime, cu
conţinut redus de impurităţi vegetale. Lânurile tip Buenos Aires sunt la fel
de fine, dar mai puţin uniforme şi cu un conţinut mai mare de impurităţi.
Faţă de cele australiene, sunt mai puţin rezistente; în general, sunt
destinate filaturilor tip cardat. Cele mai fine sunt cele de tipul Chubut (56 -
64’s, relativ scurte, cu un procent redus de impurităţi vegetale şi un conţinut
mare de impurităţi minerale), Rio Negro şi Santa Cruz (cu aceeaşi fineţe,
dar mai curate). Nuanţa este gri, iar marginile cojoacelor conţin fibre moar-
te. Randamentul la spălare este 28-40 %.
lâna din Rusia, Azerbaidjan, Kazahstan, ţările din Caucaz – au fineţea de
56’s - 64’s, iar lungimea de 7-11 cm. Au nuanţe gri (din cauza prafului) şi
randamentele la spălare de 30-40%, dar pot atinge chir şi 50%.
Exemple: Merinos, Rambouillet, Negretti, Elektoral, Garbo-Negretti,
Australian supergood.
dă), Buenos Aires (cu fineţe asemănătoare, dar mai neuniformă şi mai
murdară), Bahia Blanca (cu fineţea de 40’s - 58’s, aspră, mai scurtă şi cu
scaieţi), Punta Arenas (cu fineţea de 44’s - 54’s, rezistentă şi cu un conţinut
mic de impurităţi vegetale);
lâna din Australia – de la rasa Coriedale (cu fineţea de 56’s - 58’s, uniformă,
cu lungime mare) şi Polwart (cu fineţea de 58’s - 60’s, cu lungimea medie
de cca 10 cm); foarte curată şi rezistentă.
Exemple: Metis I (21-27 ; 7-14 cm), Corriedale (25-30 ;12-14 cm),
Polwarth (22-28 ; 8-16 cm).
Lâna produsă în Navara, considerată a fi cea mai bună, era exportată. În acest
sens, există menţiuni (1200) despre importul de lână de provenienţă spaniolă în
Anglia. Puţin mai târziu însă (1221), aceasta este interzisă. Pentru a proteja
industria textilă engleză, Henry al III-lea a ordonat să fie arse toate materialele şi
hainele care conţineau lână adusă din Spania [2].
Spania a păstrat monopolul creşterii oilor cu lână fină pentru o lungă perioadă de
timp (câteva sute de ani) şi a instituit chiar şi pedeapsa cu moartea împotriva
celor care îndrăzneau să treacă peste hotare berbecul merinos.
La început, merinosul spaniol era negru sau brun şi doar, printr-o selecţie atentă
şi îndelungată, s-a ajuns la merinosul alb. Aceasta a fost posibil deoarece, încă
din secolul XVI, exista în Spania o asociaţie a crescătorilor de oi – Mesta.
Conform unei clasificări a acesteia, se distingeau două specii:
- merinos cu picioare scurte (merinosul Negretti sau Infantadore);
- merinos cu picioare lungi – din care provin rasele merinos francez
(Rambouillet) şi german (Elektoral).
Abia în anul 1760, merinosul spaniol a devenit liber la export şi, ca urmare, s-a
răspândit şi în celelalte ţări europene, iar ulterior şi mai departe în: Germania
(1748), Franţa (1766), Ungaria (1775), Anglia (1791), Australia (1778), România
(1805) şi SUA (1840).
Berbecul merinos spaniol, încrucişat cu specii fine din ţările unde a fost exportat,
a dat rase superioare locale. Practic, toate rasele merinos derivă din merinosul
spaniol.
În Germania, după ce a fost introdus pentru prima dată în Prusia, au urmat
importuri consecutive în anii 1765, 1778 şi 1815. Merinosul Escurial a servit la
formarea tipului Elektoral de Saxa, care, în timp, a degenerat. Mai târziu, s-a
asimilat specia Negretti, adusă din Spania în Austria, de unde a fost preluată în
Germania. Tot aici au fost aduse şi exemplare de merinos Rambouillet, care au
fost încrucişată cu rase Leicester.
În Franţa, după primele importuri menţionate, acestea au continuat în 1781 şi
1801. Oieria Rambouillet a luat fiinţă în 1786.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Din Europa, creşterea oilor s-a extins în Australia, Noua Zeelandă şi America.
Una din cauzele care a stimulat dezvoltarea creşterii oilor în afara Europei (cu
referire mai exactă la fostele colonii britanice) a fost şi nivelul dezvoltării
industriale engleze de lână. Cererile de produse pe care aceasta le înregistra
erau atât de mari, încât lâna existentă nu mai era suficientă. De asemenea,
dezvoltarea agriculturii în ţările europene (mai ales în cele vestice) a limitat
sectorul de creştere a ovinelor. În aceste condiţii, pe pieţele Europei şi-au făcut
apariţia, pe rând, alţi producători: Australia (din 1850), Argentina (din 1860) şi
Africa de Sud (din 1900) care, cu timpul, au devenit cei mai importanţi. Ponderea
creşterii oilor pentru lână va trece definitiv în emisfera sudică. În aceste zone,
creşterea oilor a devenit foarte rentabilă, iar numărul acestora a crescut simţitor.
Australia este exemplul tipic al influenţei unei clime favorabile şi al unei
selecţii atente. Primii oameni au colonizat Australia în ianuarie 1788, aducând cu
ei 29 de oi, dar primele oi merinos au fost introduse în 1797 de doi căpitani de
marină [35]. Aceste oi proveneau din Africa de Sud, de la Capul Bunei Speranţe,
aduse acolo din Spania. După alte surse, guvernul olandez, la sfârşitul secolului
XVIII a trimis oi de la Capul Bunei Speranţe în Indiile Orientale, de unde au fost
aduse câteva exemplare în Australia.
În 1800, Australia avea 6 000 de oi. Din acest moment, căpitanului englez Mac
Arthur i se datorează merite privind dezvoltarea creşterii ovinelor; într-un text din
1803 [2], el recomandă guvernului englez încurajarea acestei activităţi. Ca
urmare, în Australia au fost asigurate importuri de ovine şi, în 1820, rasele aduse
populau întregul continent.
Primele oi merinos aduse în Australia au aparţinut rasei Elektoral de Saxa, care
au fost încrucişate, ulterior, cu oi bengaleze de pe ferma lui McArthur. Au mai
fost introduse oi din rasa Negretti (la care apoi s-a renunţat), precum şi rase
engleze (Border Leicester, Lincoln).
În Africa de Sud a fost introdusă rasa Negretti, provenită din turma regelui
Spaniei – Escurial (1785), Elektoral (1812), Rambouillet (1850) şi, mai târziu,
rase pure australiene.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
În America de Sud, merinosul a fost introdus din Spania, mai întâi în Argentina,
cu mult înainte de introducerea lui în alte ţări. Ulterior, merinosul de aici a fost
încrucişat cu rasele Lincoln sau Romney March. Situaţia a fost aceiaşi şi în cazul
Uruguaiului. După alţii, lânurile merinos din Uruguai îşi au originea în rasa
Rambouillet, iar cele încrucişate au caracteristicile rasei Romney.
Cu excepţia zonelor umede, cu precipitaţii mari, merinosul s-a aclimatizat uşor în
diferite zone ale globului şi a contribuit la formarea de noi rase cu lână fină şi
semifină. De aceea, merinosul poate fi considerat o rasă universală. În sprijinul
acestei afirmaţii este faptul că merinosul, împreună cu metişii, reprezintă astăzi
cca jumătate din şeptelul mondial de ovine.
Creşterea oilor pentru lână a luat o extindere considerabilă atât ca număr, cât şi
ca arie de răspândire, mai ales în ultimele două secole. Răspândirea geografică
mondială a oilor şi dezvoltarea creşterii lor depind în primul rând de climă.
Selecţia naturală şi artificială, condiţiile de climă şi de vegetaţie, precum şi
evoluţia cerinţelor social-economice au dus la crearea unei mari diversităţi de
rase, astfel încât, pe plan mondial, există astăzi peste 400 de noi rase de ovine.
comune stabile, care vara îşi fac satele lor în munţi, lângă stână, iar iarna în
câmpii unde se coboară să-şi ierneze turmele”.
În faţa primejdiilor care îi ameninţau, păstorii români s-au organizat. Astfel, în anii
1424-1431, cu mult înainte de ocuparea Ianinei, capitala Epirului, de către turci, o
parte din români erau stabiliţi cu turmele lor în munţii Suli şi, ca să-şi menţină
posesiunile, erau de mult organizaţi din punct de vedere militar, formând o
republică păstorească autonomă, plătind Sultanului un tribut. Pot fi menţionate
numeroase oraşe româneşti în Epir, Tesalia, Macedonia: Vlaho Clisura, Vlaholi
Valde, Malacaşi, Avela, San Marina şi altele. Din cele menţionate reiese că
regiunea de păşunat a păstorilor români s-a întins peste toată Peninsula
Balcanică, de la Marea Adiatică la Marea Neagră şi de la Dunăre la Marea Egee,
de unde rezultă puterea de expansiune a păstorilor români, care explică un alt
fapt din viaţa lor, respectiv transhumanţa – fenomen frecvent în viaţa
păstorească de pretutindeni.
Dacă la unele popoare acest fenomen s-a manifestat în diferite epoci istorice, la
români el s-a manifestat permanent, nu ca o stare de primitivitate, ci ca o dovadă
a importanţei acordate păstoritului, considerat o ocupaţie de căpetenie.
Transhumanţa nu este nomadism. Este proprie popoarelor aşezate, stabile, deci
civilizate. Pot fi deosebite două faze: prima - transhumanţa de la vest spre est,
care a durat până în secolele XIV – XV, când românii din Panonia au fost
copleşiţi de unguri, şi a doua – după secolul XV, când fenomenul a avut loc de la
est la vest. Transhumanţa a apărut în decursul secolelor ca o migraţie de sezon,
între munte şi câmpiile periferice ale Dunării, şi mai târziu ale Basarabiei
meridionale.
Atât de pronunţată era, încât în a doua jumătate a secolului XVIII transhumanţa
păstorilor din Principatele Române era atât de dezvoltată încât prin vămile de la
Sibiu, Braşov, Ghimeş şi Oituz treceau un milion şi jumătate de oi şi câteva zeci
de mii de animale spre câmpiile dunărene [8].
Ţările Române au fost aşezate în calea unor însemnate drumuri comerciale,
astfel încât exportul românesc a avut epoci de mare înflorire. S-a dezvoltat
creşterea animalelor, cu atât mai mult cu cât „lâna utilizată în fabricile de
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Când marele cuceritor Timur Leng (Tamerlan) s-a întâlnit cu marele poet persan
Hafis, ei şi-au petrecut noaptea pe covoare şi perne discutând despre poezie şi
alte lucruri importante, fapt ce poate fi considerat replica orientală a întâlnirii
dintre Napoleon şi Goethe.
Lucrul, tehnica şi arta de a ţese covoare joacă, în puterea de imaginaţie a
Orientului, un rol atât de mare, încât dorul din totdeauna a omului de a cuceri
universul a creat basmul covorului zburător.
Frumuseţea covoarelor orientale o face coloritul neobişnuit de delicat şi durabil,
datorită culorilor naturale întrebuinţate, a căror obţinere a rămas un mister.
Covoarele orientale au luat drumul Europei în epoca cruciadelor. Cei dintâi care
au învăţat arta ţeserii covoarelor au fost fireşte spaniolii, prin intermediul arabilor.
Producţia proprie de covoare a început în secolul al XIV-lea.
Colbert, acelaşi ministru al lui Ludovic al XIV-lea care a dus la înflorirea industriei
mătăsii, a introdus în Franţa şi producerea covoarelor. În secolele XVII şi XVIII a
început manufactura covoarelor în Anglia şi Belgia.
Mai târziu, fabricarea industrială a covoarelor a căpătat în Germania o atenţie
specială, promovată prin înalta tehnică a coloranţilor. Către sfârşitul veacului al
XIX-lea prelucrarea mecanică a covorului a făcut mari progrese în America. Ea
începuse încă de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, când unul dintre autorii
constituţiei americane, Alexander Hamilton a propus Congresului aplicarea unei
taxe vamale covoarelor orientale pentru protejarea celor indigene. Astfel,
America îşi asigura o producţie proprie de covoare. Deci, pentru a avea covoare
întocmai celor din Orient, nu era nevoie să veghezi o mie şi una de nopţi şi să
chemi un profet din pustiu.
Europa a creat, prin gobelin, o replică covorului oriental. Aici s-a ajuns la
dezvoltarea unei arte europene veritabile, egală cu ţesătoria de covoare. Materia
primă a gobelinului este aceeaşi cu cea a covorului, de obicei fiind lâna şi, în
mod excepţional, mătasea. Procedeul tehnic era acelaşi ca şi la covoare. În
desen însă şi în ornamente, gobelinul oglindeşte lumina clară a zilei şi soarele
european, tot atât de bine, precum covorul întunericul cald al nopţilor persane.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Bundiţele sunt frumos ornamentate cu fire de lână viu colorate, atât pe partea din
faţă, cât şi pe spate (figura IV.10).
Industria de lână s-a perfecţionat mai lent decât cea de bumbac. Experienţa
acumulată la prelucrarea lânii a fost utilă bumbacului, iar mai târziu prelucrarea
mecanică a lânii s-a bazat pe experienţa filării şi ţeserii bumbacului.
În secolul VIII î.Ch, pe teritoriul Europei şi Asiei, oamenii creşteau oi ca animale
domestice, iniţial pentru carne şi piele, apoi pentru lână. Aceasta, toarsă în fire
subţiri şi vopsită în diverse culori vii, era folosită pentru ţesături din care se
confecţionau haine care protejau corpul de frig şi căldură. Începând cu această
perioadă, animalele erau crescute şi pentru lâna lor.
Cea mai străveche imagine a oii, redată în tehnica mozaicului, a fost găsită în
oraşul şumer Ur şi datează aproximativ din 3 500 î.Ch.
Este bine cunoscut faptul că ovicultura era larg dezvoltată în Egiptul Antic, unde
lâna se utiliza, adesea, în calitate de bătătură ornamentală. În Egipt, în secolele
IV-VI d.Ch., din ţesăturile de lână se confecţiona îmbrăcăminta uzuală. Până în
secolul VI î.Ch. produsele din lână reprezentau îmbrăcămintea obişnuită şi în
India.
Cu mult înainte de Hristos, ţeserea era cunoscută şi romanilor.
Prima menţionare scrisă cu privire la creşterea oilor în Anglia datează din 712,
iar la începutul secolului XIII ea ocupa locul II în Europa, după Spania, la
producţia de lână. Politica de limitare a exportului de lână şi utilaj, recrutarea
metişilor străini a transformat Anglia într-o ţară renumită pentru penrtru ţesăturile
sale excepţionale de lână. Şi, simbolic, până în prezent, lord-cancelarul nu şade
într-un fotoliu, ci pe un sac cu lână. Dar, dezvoltarea oviculturii a avut şi o latură
negativă, în sensul că păşunile au ocupat toate terenurile roditoare ale insulei.
De aceea, s-au găsit condiţii minunate pentru creşterea ovinelor în colonia
britanică – Australia. În prezent acest continent este lider mondial în producerea
lânii, efectivul de animale fiind peste 200 de milioane de capete.
Încă din timpuri străvechi, pe lângă lâna de oi se foloseau şi părurile animale: în
America – de iepuri, bizoni, lame; în Asia – de cămile şi caprine. Din puful
caprelor de caşmir se confecţionau renumitele şaluri de caşmir, care surprind
prin bogăţia culorilor şi fineţea ornamentelor. Din părul fin al cămilelor se
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
obţineau ţesături moi şi frumoase, iar din părul aspru al acestora se confecţionau
curele de transmisie cu o rezistenţă deosebită.
După declinul Imperiului Roman şi reducerea bruscă a oviculturii în Europa de
Sud, în următoarele secole ţesătoria de lână a început să decadă. Regiuni
întinse de pe litoralul Mării de Nord au devenit noul centru de producere a lânii.
Deosebit de renumite erau postavurile de Friz, care în ceea ce priveşte calitatea
depăşeau cu mult materialele grosolane anterior realizate.
La sfârşitul sec. XI, odată cu dezvoltarea legăturilor comerciale cu Orientul,
industria textilă devine un sector independent al economiei europene şi îşi
lărgeşte considerabil hotarele. Pornind de la produse meşteşugăreşti, treptat îşi
face apariţia renumita fabricaţie a postavurilor în Flandra, stimulată de importul
lânii engleze, ieftine, care a atins apogeul în sec. XIII-XIV. Şi industria
postavurilor din Italia a renăscut datorită materiei prime engleze, parţial
completată de lâna spaniolă şi nordafricană.
Oraşul Bruges reprezenta centrul de producţie a lânii din Flandra, unde, deja la
începutul sec. XIV, cu acest meşteşug se îndeletniceau până la 10 000 de
oameni. Bruges, având port pe canalul Gand-Ostende, care făcea legătura cu
marea, în sec. XV era centrul întregului comerţ cu postavuri din Europa. De aici,
anual, erau transportate cantităţi enorme de ţesături crude la boiangeriile
renumite din Florenţa. Printre alte centre de fabricaţie a postavurilor trebuie
menţionate oraşele Gent, Ipr, Utrecht. În sec. XIII negustorii din Veneţia,
Barcelona şi Marsilia exportau postavuri de calitate înaltă pe pieţele din Siria,
care concurau cu succes cu ţesăturile de Damasc.
Florenţa era principalul centru sud-european de producere a postavurilor. În sec.
XIV, aici, în industria lânii lucrau 30 000 de oameni. Postavurile florentine erau
exportate atât în ţările europene, cât şi în Persia, Asia Mijlocie, China, Egipt şi
Siria.
În ceea ce priveşte diviziunea muncii în industria textilă din Florenţa, fiecare
categorie de meşteşugari era asociată în secţii independente. Existau secţii de
ţesători, piuari (postăvari), boiangeri, tunsători de oi. Grupa muncitorilor din
atelierele de cardare şi pieptănare era cea mai numeroasă şi juca un rol
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Producerea postavurilor
Procedeele tehnice şi instrumentele utilizate în industria postavurilor atât în
Flandra, cât şi în Italia, în sec. XIV-XV, cu excepţia proceselor de vopsire, se
distingeau puţin unele de altele. În atelierele de postăvărie, de regulă, se
efectuau operaţiile de ţesere şi apretare (finisare). Totuşi, procedeele de
pregătire şi toarcere, ca operaţii ce nu necesitau folosirea unor instrumente de
lucru complexe, se realizau de meşteşugari în condiţii casnice.
Procesul tehnologic începea cu sortarea lânii, care avea drept scop separarea
fibrelor lungi, ondulate ale lânii pentru pieptănare, de fibrele spongioase şi scurte
pentru postav, precum şi separarea materiei prime pe categorii. Un specialist cu
calificare înaltă putea distinge peste 7 000 de tipuri de lână. Apoi urma spălarea
lânii în apă fiebinte (în cazane) şi în apă rece curgătoare. După uscare, lâna era
scărmănată în scopul afânării şi curăţării finale. Pentru a suporta mai bine
prelucrarea mecanică ulterioară, lâna, înainte de pieptănare, era impregnată cu
ulei vegetal. În continuare, urma dărăcirea cu ajutorul unor carde manuale, care
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
erau dotate cu perii de lemn, a căror suprafaţa era acoperită cu ace scurte, puţin
îndoite, din sârmă.
Muncitoarea aranja pe masă sau pe genunchii săi legăturile de fibre şi le trecea,
de un anumit număr de ori, prin peria de cardă (pentru lâna de postav) şi prin
pieptene (pentru lâna pieptănată). Era necesară paralelizarea fibrelor de lână,
deoarece condiţiona operaţiile următoare.
Cu toate că instrumentele pentru pieptănat erau primitive, fabricaţia acestora
prezenta o problemă foarte importantă a tehnicii meşteşugăreşti. Astfel, centrul
italian de prelucrare a metalelor – Milano, specializat în confecţionarea sârmei de
oţel pentru carde, a monopolizat o lungă perioadă de timp, activitatea de
fabricare a postavurilor din Italia şi Florenţa.
Lâna era toarsă cu fusul sau cu ajutorul roţii de tors. Firele pentru bătătură erau
bobinate pe mosoare, manual sau cu ajutorul dispozitivului de bobinat. Firele
pentru urzeală erau supuse operaţiei de urzire, care avea drept scop formarea
numărului necesar (conform lăţimii ţesăturii) de fire de lungime egală. Unealta
primitivă pentru urzire era rama.
Din sec. XV a început utilizarea tamburelor cu fire de urzeală, care erau instalate
vertical şi erau puse în funcţiune manual, de către urzitor. Firele de pe suprafaţa
tamburului erau divizate în pare şi impare, cu ajutorul unor bastoane speciale şi
erau urzite rapid la rotirea acestuia. Firele scoase de pe tamburul cu fire de
urzeală erau apoi înfăşurate pe rama de ţesut a războiului orizontal.
Postavurile late erau lucrate de doi ţesători, care aruncau suveica cu firul de
bătătură: unul de la dreapta la stânga, celălalt de la stânga la dreapta. Suveica
prezenta o cutiuţă plată de lemn, cu capetele ascuţite; în interiorul ei era introdus
un tubuşor gol, uşor, de regulă confecţionat din trestie, pe care era înfăşurat firul
de bătătură. Capătul firului era tras prin orificiul lateral al suveicii şi era fixat pe
marginea laterală a ţesăturii. Pentru poziţionarea ţevii în suveică se folosea
tăietura ovală de pe partea plată a suveicii. Materialul scos de pe războiul de
ţesut reprezenta ţesătura crudă, care necesita operaţia de piuare, adică
degresarea şi împâslirea acesteia. Postavul era fiert, preliminar, în apă cu săpun
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Începând din sec. XIV, Anglia a ocupat poziţii de frunte în producerea lânii. În
cea de a doua jumătate a sec. XV, industria şi comerţul Italiei au retrăit o criză
acută, accentuată, în epoca marilor descoperiri geografice, de deplasarea căilor
comerciale din bazinul Mării Mediterane spre litoralul Oceanului Atlantic.
Atelierele postăvarilor din Flandra, care funcţionau în principal din prelucrarea
lânii engleze, odată cu micşorarea importului celei din urmă, deja de la sfârşitul
sec. XV au început să resimtă deficitul acut de materie primă, care nu era
înlăturat nici de importul lânii spaniole, prea scumpă pentru a fi utilizată de una
singură pentru confecţionarea produselor din lână. Contrar acestei situaţii, în
Anglia începutului de secol XVI, s-a observat o creştere foarte rapidă a
postavurilor, care a fost determinată şi de formarea unui şir de moşii ale conţilor
englezi (Norfolk, Suffolk, Esseks etc.), a coloniilor de torcători, ţesători şi
boiangeri din Flandra, care au emigrat în Anglia în urma persecuţiilor cărora erau
supuşi, în Flandra, toţi textiliştii care nu lucrau în ateliere, precum şi cei din
localităţile rurale. Lupta Spaniei împotriva revoluţiei din Olanda (jumătatea a
doua a sec. XVI), însoţită de devastarea oraşelor din Flandra şi jefuirea totală a
zonelor industriale s-a dovedit la fel de convenabilă pentru industria textilă
engleză.
Principalele etape ale procesului de fabricaţie la o întreprindere de postavuri
engleză, din sec. XVII (sursa: o broşură anonimă engleză), sunt:
- corabie cu pânze;
- moşia lent-lordului;
- pământul fermierului;
- instrumentele postăvarului;
- curăţarea cu raclete;
- cardarea;
- toarcerea;
- rebobinarea firului tors;
- urzirea;
- ţeserea;
- piuarea;
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
- vopsirea;
- apretarea postavurilor;
- camera postăvarului.
În sec. XVII-XVIII comercializarea în afara ţării a materialelor de lână devine
principalul articol în exportul englez. Reglementarea strictă a producerii
materialelor de lână din partea guvernului reprezintă o calitate caracteristică a
industriei postavurilor din Anglia. Un şir de legi care se adoptă în această
perioadă resping toate deciziile uniunii ţesătorilor de lână, îndreptate spre
modificarea condiţiilor de muncă şi mărirea salariilor, stabilesc supravegherea
calităţii ţesăturilor (vopsire, rezistenţă, dimensiuni etc.) prin intermediul unui
personal specializat (revizori).
Întreprinderile de postavuri îndeplineau comenzile de stat, lucrau pentru armată
şi flotă, asigurau comerţul extern. Proprietarii manufacturilor şi achizitorii mari se
bucurau de subvenţii excepţionale, privilegii şi monopol, care le permiteau să
stabilească preţuri înalte la postavuri în interiorul ţării (concurenţa postavurilor
era înlăturată de taxe vamale ridicate) şi să ocupe cele mai bune poziţii în raport
cu alţi întreprinzători textilişti.
De la mijlocul sec. XVII până la mijlocul sec. XVIII mijloacele tehnice ale
manufacturilor de postavuri nu au suferit aproape niciun fel de modificări, iar rolul
industriei postavurilor creştea mereu odată cu gradul de expansiune a capitalului
englez pe pieţele coloniale. Pe parcursul sec. XVII volumul materialelor de lână
comercializate în afara ţării s-a triplat, iar în sec. XVIII exportul a crescut încă de
două ori. În ajunul revoluţiei industriale două treimi din produsele exportate erau
consumate de Europa şi o treime de coloniile de peste ocean. În acest context
este foarte important de menţionat faptul că aproximativ toate ţesăturile produse
erau fabricate din materie primă indigenă engleză.
Aproximativ la fel era situaţia manufacturii centralizate de postavuri, de la mijlocul
sec. XVIII, şi în Rusia, conform Regulamentului privind fabricaţia postavurilor, din
anul 1714. Lâna intrată în întreprindere era supusă succesiv spălării, sortării pe
categorii, curăţării cu raclete (destrămare preliminară grosieră), cardării şi
toarcerii. Ţesătura crudă obţinută la războiul de ţesut era piuată la morile
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
două ori cu pieptenele subţire, iar cea aspră de două ori cu un pieptene mare, fix
şi a treia oară cu unul mic, manual, pe care îl ţinea muncitorul pe genunchi. În
urma acestei operaţii rezulta un rulou cu diametrul de 2,5 cm şi lungimea de 30
cm, ce era destinat pentru furca de tors. Capătul fusului răsucea ruloul, iar
torcătorul îl întindea concomitent cu mâna stângă, susţinându-l rapid. Rotind în
direcţie opusă mânerul furcii de tors, firul torsionat se desfăşura de pe capătul
fusului, apoi rotind în sensul iniţial, acesta se înfăşura pe o ţeavă cilindrică fixată
pe fus. După umplerea ţevii, acesta se scotea de pe fus, firul se rebobina pe un
format de alimentare, iar pe fus se fixa o nouă ţeavă goală.
Cilindrul de înfăşurare avea o construcţie originală. Diametrul acestuia, după
cerinţă, putea fi mărit sau micşorat prin intermediul unor bare culisante speciale.
Pe capătul liber al arborelui cilindrului se îmbrăca o roată dinţată (un pinion), care
se cupla cu angrenajul îmbinat cu volantul mare. Fiecare turaţie a acestuia era
înregistrată automat de loviturile unui ciocănel special, pus în mişcare de o
manetă unită cu roata inferioară. Lovind o nicovală micuţă, la fiecare turaţie
completă a volantului, ciocănelul astfel îndeplinea funcţia unui aparat de măsură
şi control, care înregistra lungimea firului rebobinat pe cilindru.
Operaţia premergătoare ţeserii era urzirea. Pe o ramă verticală, fixată pe un
suport, se instalau trei rânduri, a câte 11 bobine fiecare. Cu mâna stângă,
muncitoarea aduna firele de la toate bobinele unui rând şi le întindea până la
cuiul cilindrului de urzit; cu degetele mâinii drepte încrucişa firele şi în locul
intersecţiei punea două cuie. Pe cilindrul de urzit, care era pus în funcţiune de
mâner şi un şnur, firele de înfăşurau pe spirală de sus în jos, apoi de jos în sus şi
aşa mai departe. Urzeala astfel formată se înmuia pentru impregnare în clei
fierbinte, preparat din pielicele de iepure, deşeuri de piei etc. Firele stoarse se
întindeau pe prăjini pentru uscare. Firele de urzeală erau separate de un
pieptene cu dinţi, distanţaţi cu 1,2 cm. La înfăşurarea pe cilindrul de urzit sforile
erau înlocuite prin beţişoare în locurile de încrucişare ale firelor; buclele terminale
ale urzelii erau trecute printr-o bară de lemn, în acel moment când un muncitor
rotea arborele, celălalt întindea urzeala.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Următoarea operaţie era trecerea urzelii prin garnitura de iţe şi spată. Iţele erau
alcătuite din două plăci între care erau aşezate perpendicular un rând de şireturi
cu ochiuri la mijloc. Firele de urzeală erau trecute prin aceste ochiuri, apoi prin
dinţii spetei făcuţi din trestie şi înfăşuraţi cu fire impregnate în smoală. La
războaiele obişnuite de ţesut postavuri erau instalate două iţe, pentru ridicarea şi
coborârea alternativă a firelor pare şi impare ale urzelii. Lăţimea iţelor
corespundea cu lăţimea spatei şi a urzelii.
pieptănare smocurile de lână lungă, de un capăt erau legate de un cui fix, iar de
celălalt capăt de un cui pus în mişcarea de rotaţie. Asfel lâna era stoarsă după
care era înşirată pe prăjini şi expusă la un fum de gaz sulfuric pentru a se elimina
substanţele uleioase şi pentru ai conferii culoarea albă pură. Stabilitatea firelor
era asigurată printr-un tratament în aburi. Urzirea şi ţeserea erau similare cu cele
de la obţinerea postavurilor.
Pentru netezirea ţesăturii şi conferirea luciului, acesta era supusă la acţiunea
aburilor, într-un vas pătrat din cupru, care avea două funduri: unul superior - sub
formă de grilaj şi unul inferior - compact. Spaţiul dintre cele două funduri era plin
cu apă fiartă, în care se puneau cilindri cu ţesătură de lână uşoară, nepiuată şi
se închidea vasul cu capac. Aburii care treceau prin fundul tip grilaj, îmbibau
ţesătura, o înmuiau şi făceau părul (scama) mai puţin elastic. Apoi, ţesătura era
dusă la presă, care era alcătuită din plăci de cupru şi fier puternic încălzite, între
care erau aranjate bucăţile de ţesătură împăturite sub formă de pătrate.
Manufacturile franceze au încercat să utilizeze calandrele, pentru presarea
ţesăturilor de lână, însă acestea s-au dovedit a fi insufucient de eficiente. În ceea
ce priveşte ţesăturile piuate, acestea erau stropite cu apă vâscoasă şi se
înfăşurau pe un cilindru mare, de pe care acestea treceau pe un cilindru lustruit
de fier destinat pentru a întinde şi a îndrepta ţesătura, deasupra unui cămin
mare. Apoi, ţesătura era înfăşurată pe un alt cilindru, astfel încât ea se deplasa
alternativ dintr-o parte în alta.
postavurilor”. Din scrierile cronicii anului 1425 reiese că sumanul „din lână de
ovine” era un produs uzual răspândit în masele largi ale populaţiei [2].
Caracterizând industria secolului XVI, se precizează că „...în satele ruseşti se
făceau postavuri simple, care constituiau obiecte de consum pentru clasa
inferioară cu preponderenţă sătească; acestea erau postavuri de suman (de
pănură, de dimie, de aba), la un rând.... Ele se împărţeau în cele mai bune, cele
de calitate medie şi cele proaste şi reprezentau obiecte de vânzare la târgurile
săteşti”.
Postavurile de suman erau de culoare albă, gri şi neagră, culori ce proveneau de
la culoarea naturală a lânii. Din postavurile gri se confecţionau produse
exterioare – ipingea, caftanul sau zăbunul (zeghea). se produceau şi postavuri
vopsite. Astfel, în descrierea oraşului Şui din gubernia Vladimir se remarcă că la
mijlocul sec. XVII ţăranii din satul Teikova se ocupau cu lucrări de vopsire.
Postavurile fine pentru nobili şi negustori, care aveau culori frumoase, în cantităţi
mari erau importate de străinătate. Aceste postavuri, care purtau denumirea de
„englezeşti”, de Amburg, de Brabant, greceşti, de Karmazin etc., erau apreciate
mai mult decât cele autohtone şi comerţul cu acestea era un privilegiu al
postăvarilor. O mare parte a acestor mărfuri era procurată de către visteria
ţarului, care le împărţea ca recompense.
Pentru ca să se debaraseze de meşterii şi negustorii străini, deja din acele
timpuri se luau măsuri pentru lărgirea fabricaţiei postavurilor vopsite. Boris
Godunov dorea să fondeze o întreprindere de producere a postavurilor şi a
ordonat persoanelor de încredere să caute meşteri postăvari.
În anul 1650, negustorul străin Sveden a adus din Germania câţiva meşteri şi a
fondat o întreprindere la Moscova, însă „...a obţinut de la fabrică o asemenea
pagubă....” încât a fost nevoit să elibereze meşterii. Mai târziu se menţiona, că
dintre toţi acei meşteri doar „ --- unul locuieşte şi acum la Moscova, dar nu
lucrează”. În anul 1667, Sveden a primit regiunea Ivanivo a judeţului Kaşir pentru
organizarea întreprinderii de postav, dar n-a reuşit să producă deoarece a murit
în anul următor.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Prima întreprindere de acest tip este cea fondată în anul 1698, de negustorul
Fiodor Sericov, la Moscova, „conform poruncii verbale a ţarului”. Sericov a primit
din contul statului utilaje achiziţionate din străinătate, pentru diferite operaţii
inclusiv pentru producerea postavurilor. Ţarul primea, sub formă de cadouri de
sărbători postavuri, iar, în 1701, ţarul Petru I şi-a cusut, pentru prima dată, caftan
din acest postav.
În anul 1704, conform dispoziţiei ţarului Petru I a fost fondată întreprinderea de
stat de postav lângă Voronej, iar în anul 1705 – la Moscova, lângă podul de
Piatră, Curtea de Postavuri. Pentru aceasta au fost invitaţi - meşteri şi
meşteşugari postăvari de peste mări – 46 de persoane, dar rolul lor a fost
neînsemnat, deoarece activitatea de postăvărie era dirijată mai mult de meşterii
ruşi.
În anul 1711 olandezilor Brans şi Liubs le expiră drepturile excepţionale pentru
achiziţionarea şi exportul peste hotare a lânii ruseşti, facilitând astfel extinderea
ulterioară a construcţiei întreprinderilor de postavuri în Rusia. Petru I decide la 18
ianuarie 1712 ca întreprinderile de postav să se construiască în număr cât mai
mare, astfel încât să nu se mai cumpere uniforme militare străine. Din anul 1713
până în 1718 au fost construite 5 întreprinderi de postav, iar până în 1724 încă 6
întreprinderi. La sfârşitul domniei lui Petru I erau în total 17 întreprinderi: de
postav, de ţesături pentru căptuşeală şi una de ciorapi.
Filarea lânii în întreprinderi mari, în acele timpuri, nu se deosebea prea mult de
toarcerea în casa ţărănească sau în atelierul meşteşugăresc. dar războaiele de
ţesut evident se deosebeau de războiul ţărănesc, pe care se lucrau postavuri
înguste.
Pentru îmbunătăţirea situaţiei, Petru I ia o serie de măsuri pentru dezvoltarea
creşterii oilor. Astfel, în 1716 a ordonat recrutarea unor ciobani iscusiţi din
Polonia şi Silezia, care au fost instalaţi în regiunile Kiev şi Azov pentru a creşte şi
tunde oile după cunoştinţele lor. În anul 1720, el a ordonat înfiinţarea unor stâne
în apropierea Astrahanului şi în alte localităţi. Până în anul 1723 uzinele erau
finanţate de stat, apoi s-au privatizat. O atenţie deosebită s-a dat Ucrainei, care
după nişte scrieri din 1722 „ .... Dumnezeu a blagoslovit-o mai mult ca pe alte
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
zone ale statului Rus cu aer capabil pentru înmulţirea oilor şi lânii bune”. Totuşi
nu s-a reuşit creşterea unei rase rezistente şi stabile de ovine merinos, dar s-au
îmbunătăţit câteva rase autohtone de oi.
Produsele manufacturilor de postavuri au nemulţumit mult timp pe consumatori.
În anul 1727, Ecaterina I i-a criticat pe negustorii moscoviţi pentru calitatea
proastă a ţesăturilor, a postavurilor de tapiserie, a flanelelor şi a brocarturilor.
Aceasta se datora în mare parte calităţii proaste a lânii, a sortării
necorespunzătoare şi a spaţiilor de depozitare improprii.
În Buletinul Informativ din 1741 se precizează existenţa a 12 întreprinderi de
postavuri, cu 548 războaie de ţesut postavuri şi 204 de războaie de ţesut
cătuşeli. În anul 1763, 30 de întreprinderi aparţineau negustorilor, 16 –
moşierilor; din ele 21 se aflau la Moscova, 14 în alte oraşe şi 11 la sate.
În anul 1764 funcţionau deja 54 de întreprinderi, cu 1 463 războaie de ţesut
postavuri şi 230 războaie pentru căptuşeli. În 1820, numărul manufacturilor de
postavuri a atins deja cifra de 304 cu 5 379 de războaie de ţesut.
În Europa de Vest, lâna pieptănată a început să fie deosebită abia la sfârşitul
secolului XVIII şi începutul secolului XIX, când au apărut ţesăturile plane. Prima
maşină de pieptănat a apărut în Anglia în anul 1802, dar succese importante în
această ramură a industriei de prelucrare au fost atinde în Franţa şi Belgia, iar
mai târziu în Saxonia.
Prima manufactură pentru ţesături din lână pieptănată a apărut în Rusia, în anul
1826, în apropiere de Riga. Apoi au apărut fabrici şi la Moscova şi în alte
localităţi din sudul Rusiei. La Moscova, în anul 1843 erau 20 de întreprinderi - cu
1887 de muncitori, în 1855 – 53 de întreprinderi cu 8 186 de muncitori.
Sub presiunea concurenţei din partea fabricilor de prelucrare a bumbacului,
precum şi a întreprinderilor de prelucrare a lânii din Regatul Polonez, postăvarii
erau nevoiţi să facă investiţii mari pentru a reînnoi utilajul întreprinderilor în
scopul micşorării preţului produselor. Dotarea tehnică a fabricilor a cunoscut o
adevărată dezvoltare. Numărul războaielor de ţesut simple s-a micşorat de la 14
711 până la 8 670, iar a celor mecanice s-a mărit de la 15 073 până la 18 374.
Numărul fuselor a crecut de la 457 595 până la 632 196, dintre care 473 215
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Perioada
Ţara 1985 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Australia 132,9 148,2 132,6 121,4 121,2 120,0 117,9 115,4 114,8
Argentina 32,4 25,7 23,5 21,6 17,0 17,3 16,4 16,9 14,7
Bulgaria 10,7 6,7 3,8 3,4 3,4 3,0 3,0 2,8 2,8
Brazilia 18,3 20,1 18,0 18,4 18,3 18,0 17,0 16,0 16,5
Anglia 22,8 28,9 29,3 29,7 28,9 28,2 30,0 31,1 29,7
Germania 2,2 2,5 2,54 2,4 2,3 2,4 2,3 2,3 2,2
Grecia 8,8 9,8 10,1 10,1 9,2 9,6 9,2 9,3 9,0
India 38 40 40,1 40,2 41,0 41,5 42,4 43,0 44,2
Irak 11,8 5,8 5,4 5,2 5,1 5,9 6,6 6,9 6,9
Iran 34,2 44,7 47,4 48,7 50,9 51,5 52 53 53
Irlanda 2,6 6,0 6,0 5,9 5,6 5,4 5,6 5,6 5,4
Spania 16,3 24,6 23,8 23,0 21,3 23,9 24,8 24,2 23,9
Italia 10,1 10,4 10,5 10,7 10,7 10,9 10,9 10,8 11,0
China 104,8 110,9 111,6 117,4 127,3 114,1 120,9 127,2 133,5
Maroc 15,2 14,2 13,3 16,6 16,3 17,6 14,8 14,8 14,6
Mongolia 14,5 15,1 13,8 13,8 13,7 13,6 13,6 14,2 14,2
Noua 70 52,6 49,5 48,8 47,4 47,0 46,2 46,1 46,0
Zeelandă
Pakistan 22,6 27,0 22,6 23,0 23,5 23,7 23,8 23,9 24,1
Peru 14,7 12,2 11,9 12,2 12,6 12,7 13,1 13,6 14,3
Portugalia 4,4 3,4 3,3 3,4 3,4 3,4 3,5 3,6 3,7
România 16,9 13,9 11,5 10,9 10,4 9,7 9,7 8,9 8,4
Siria 12,6 14,7 10,1 11,3 12,1 13,1 13,8 14,4 15,0
Rusia 62,1 52,2 40,6 31,8 25,3 20,3 16,5 13,7 13,4
SUA 12,4 10,8 9,8 9,0 8,5 8,0 7,8 9,0 8,5
Turcia 48,3 40,6 39,4 37,5 35,6 33,8 33,1 30,2 30,2
Chile 6,1 4,6 4,6 4,5 3,8 3,8 3,6 4,1 4,1
Uruguai 20,6 25,2 21,6 19,8 19,3 17,9 16,1 15,7 14,4
Franţa 12,6 10,6 10,5 10,3 10,1 10,1 9,8 8,6 9,5
Iugoslavia 7,4 3,7 3,4 3,4 3,4 3,3 3,3 3,3 3,2
Africa de Sud 27,3 22,6 19,0 18,6 18,3 18,8 19,4 19,4 18,8
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Tabelul IV. 3
Producţia mondială a lânii nespălate, în mii tone
Perioada
Ţara 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Australia 875 869 828 731 697 725 700 684 673
Argentina 121 114 98 90 81 78 68 70 63
Bulgaria 23 19 14 12 9 9 7 7 7
Brazilia 25 25 18 16 15 16 15 12 14
Anglia 70 71 67 67 66 64 65 69 64
Germania 15 15 15 15 15 15 15 14 14
Grecia 10 11 10 10 10 10 13 13 13
India 35 35 35 35 35 35 35 35 35
Irak 20 18 18 17 16 17 18 19 19
Iran 45 46 47 49 50 51 57 63 63
Irlanda 26 27 27 27 27 26 27 27 26
Spania 36 36 37 38 36 35 36 34 34
Italia 15 14 13 13 11 12 11 11 11
China 240 238 240 255 277 298 255 277 290
Maroc 35 36 35 36 36 36 30 30 30
Mongolia 22 21 21 20 20 20 18 19 20
Noua Zeelandă 296 256 284 289 269 275 266 252 256
Pakistan 48 49 51 52 53 54 56 56 57
Peru 10 10 9 10 10 10 12 13 12
Portugalia 9 9 9 9 9 9 9 9 9
România 33 28 26 25 24 23 22 20 18
Ungaria 7 6 4 4 3 3 3 3 3
Rusia 204 179 158 122 93 77 60 48 45
SUA 40 44 41 36 33 29 28 26 24
Turcia 79 75 754 74 74 72 72 72 72
Chile 19 19 18 19 19 16 15 17 15
Uruguai 87 90 93 84 79 85 78 63 55
Franţa 22 22 22 22 22 22 21 20 20
Iugoslavia 9 8 5 5 4 4 4 5 4
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Africa de Sud 83 75 74 65 65 59 53 55 55
În figura IV.12 sunt redate principalele păruri animale, care au o utilizare mai
largă în industria textilă.
Aspecte legate de viaţa animalelor, zona de răspândire pe glob, caracteristicile
fibrelor şi domeniul lor de întrebuinţare sunt prezentate în continuare [5,10].
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Tabelul IV.4
Valorificarea comercială şi culoarea
Ţesăturile cele mai fine, numite pe plan local tus uneori sunt fabricate în amestec
cu lâna oilor locale tibetane. În mod normal, părul caprei Kangra e alb, dar
adesea este vopsit în diferite culori (în special bleu ardezie).
Varietăţile cele mai fine sunt cele chineze şi mongole, a căror diametru mediu
este cuprins între 14,6 şi 16,0 , având un coeficient de variaţie al diametrului de
20%. Varietatea iraniană are, în general, diametrul cuprins între 17,5 şi 19 şi
un coeficient de variaţie de peste 20%. Fibrele cu diametrul de peste 60
constituie spicul care nu a fost luat în calculul mediei. Fibrele spic, aspre, de
culoare închisă, cu o lungime de 80...120 mm şi o fineţe până la 90 se obţin
prin tundere. Ele se folosesc în stare pură, dar sunt preferate amestecurile, care
sunt prelucrate atât în filatura cardată, cât şi în cea pieptănată.
Mohairul era cunoscut încă din timpuri biblice, astfel că perdeaua tabernacolului
evreiesc era ţesută din lâna albă şi lucioasă a caprelor de Angora.
Rasa Angora (din Ankara) există de peste 3000 de ani. Este de reţinut faptul că
aceasta s-a format prin mutaţia genetică ale unei populaţii caprine orginare, care
se zice că provenea din Turkistan. Fibra are caracteristici similare de fineţe,
elasticitate, luciu şi lungime a fibrelor cu cele ale rasei originale. Rasa este
crescută în diverse localităţi din centrul Anatoliei, mai precis în provinciile Ankara,
Konja, Kastamoun, Eskisehir, Chankiri, Afyon, Corum, Bolu, Yozgat, Kutahya.
Cele mai bune producţii sunt cele din Ankara sau din Beypazari. În mod limitat
este crescută şi în Sud-Estul Anatoliei. Culoarea albă a mantalei (Tiftik) e
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
predominantă şi cea mai apreciată. Totuşi mai este o varietate neagră (Siyah
Filik), o varietate maro (Sara Filik) şi una roşcată (Filik).
Nu este bine definită originea varietăţii culorilor, nici dacă sunt alte mutaţii sau
încrucişări avute în timp. Unii oameni de ştiinţă neagă existenţa altor varietăţi
afară de cea albă, cea mai apreciată.
Clima din regiunile anatolice, în care este crescută capra de Angora, e uscată
vara şi rece iarna, cu zăpadă. Părul (mohair) este tuns în aprilie. Caprele de
Angora sunt prea puţin latifere şi iezii sunt înţărcaţi după 2 luni de la naştere.
Fecunditatea variază de la 60% la 100% (în medie 89%) depinde de modul în
care sunt menţinute şi selectate turmele.
În medie, cantitatea de păr pe cap de animal este de 3-4 kg, cu maxim de 8,5 kg
la femele şi de 5,5 kg cu maxim de 12 kg la masculi. Lâna se recoltează prin
tundere; este uniformă, rezistentă şi elastică, lucioasă. Lungimea şuviţelor de
lână este de 18-25 cm, iar fineţea fibrelor de 25-30 microni.
Timp de mulţi ani, Turcia a interzis exportul rasei de Angora. În 1838 ea este
totuşi importată în Africa de Sud şi în 1849 în America; în aceste două ţări
creşterea şi selecţia rasei au fost intens promovate, astfel încât se poate spune
că Africa de Sud şi America sunt astăzi cei mai mari producători de mohair, atât
din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ (tunsul în aceste ţări se face de
două ori pe an). În America rasa este crescută mai ales în zonele mai secetoase
– Texas şi New Mexico.
Sistemul de sortare şi clasificare a mohairului din America se face conform
sistemului Bradford. În funcţie de tunsoare, gradele de clasificare sunt:
- fibre de la iezi – Fall Kid (Kid I)
- fibre din a doua tunsoare – Spring Kid (Kid II)
- fibre de la adulţi.
Fineţea fibrelor de mohair din SUA, corespunzătoare tipurilor de mohair
menţionate mai sus, este prezentată în tabelul IV.5, iar clasificarea după fineţe în
tabelul IV.6 [IV.5].
Tabelul IV.5
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Tabelul IV.6
Clasificarea după fineţe
Fineţea 40’s 36’s 32’s 28’s 24’s 20’s 16’s
Diametrul mediu, microni 24,3 26,6 27,4 30,7 34,9 39,0 44,5
Coeficientul de variaţie, % 27,0 26,4 25,9 24,3 25,3 25,7 23,7
În Africa de Sud, zonele de creştere sunt mai ales în câmpiile din Eastern Cape,
o specie mai puţin căutată fiind cea din Lesotho (Mohair Basuto).
Rasa este importată şi crescută şi în alte ţări ca: Argentina, Australia, Peru,
Madagascar, Mexic, China, Siam, Iran.
Mohairul este un produs foarte apreciat la târgurile internaţionale şi este cerut de
industriile textile din orce ţară. Se foloseşte în cantităţi mari pentru ţesături
destinate îmbrăcămintei de vară, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Se
foloseşte de asemenea pentru cravate, cuverturi, pluşuri, covoare, stofe de
mobilă, imitaţii de blănuri, în industria pălăriilor, simplu sau în amestec cu lâna.
Mohairul are o largă întrebuinţare, demonstrată de cererea mare din ultimii ani,
în industria tricotajelor, pentru prelucrare mecanică şi manuală.
Caracteristicile şi însuşirile fibrei mohair, care justifică avantajele utilizării
acesteia în filaturile de tip lână, sunt:
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
IV.7.3. CĂMILA
Cămila este - probabil - animalul cel mai adaptat vieţii în deşert. Oamenii de
ştiinţă cred că „strămoşii” cămilei au trait în America de Nord, cu peste 40 de
milioane de ani în urmă, de unde au migrat în regiunile deşertice din nordul Africii
si din Asia (pe atunci, continentele erau unite).
Cămile
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Domesticirea cămilelor s-a realizat mult mai târziu, acum câteva mii de ani, când
comercianţii de tămâie au început să le antreneze pentru drumurile lungi prin
deşerturile Arabiei. Cu timpul, între oamenii din deşert şi cămile s-a stabilit o
puternică legătură care a dat naştere unor numeroase tradiţii şi obiceiuri. De
asemenea, cămila a asigurat, până în prima jumătate a secolului 20, toate
nevoile de transport, lapte, carne, lână şi piele. Astăzi, odată cu civilizarea
zonelor deşertice, „cocoşata” începe să aibă un rol mai mult turistic. Există totuşi
regiuni din Africa şi din Asia în care cămilele încă mai transporta oameni şi
marfă, mai trag pluguri, pun în mişcare mori. Cele mai cunoscute cămile sunt
dromaderul (Camelus dromedarius) sau cămila arabă şi cămila cu două cocoaşe
şi picioare scurte (Camelus bactrianus). Cămilele au părul şi pielea în mai toate
nuanţele de maro, de la crem până la brun. Se spune despre cămile că au un
comportament greu de prevăzut, că se enerveaza uşor şi că sunt încăpăţânate,
iar atunci când le deranjeaza ceva, scuipă şi lovesc. În realitate, ele sunt animale
blânde, răbdatoare şi inteligente. Este adevărat, că scot nişte gemete şi zbierete
atunci când sunt încărcate şi trebuie să se ridice în picioare. Aceasta nu
înseamnă că se opun muncii, ci că acestea sunt sunete care însotesc efortul
fizic, ca şi - de exemplu - în cazul unor jucători de tenis în momentul în care
lovesc mingea. Spre deosebire de oameni, la care transpiraţia apare când
temperatura aerului creşte până la valori apropiate de cele a corpului (37ºC),
cămila are un mecanism unic de reglare a propriei temperaturi. Ea îşi poate
creşte temperatura corpului cu aproape 6 grade Celsius, înainte să transpire,
pentru a evita pierderea lichidelor din corp. Nici un alt mamifer nu poate face
asta. Chiar şi aşa, deseori, însă, temperatura aerului în deşert este mai mare
decât temperatura corpului cămilelor. Acestea mai au o modalitate de a evita - în
acest caz - transpiraţia. Atunci când se odihnesc în grup, se poate observa la
cămile că se îngrămădesc una în alta. Cu cât suprafaţa de atingere dintre ele
este mai mare, cu atât ele vor transpira mai putin, expunându-şi “cu economie”
corpul la aerul fierbinte. Tot ca o adaptare la viaţa în deşert, urechile cămilei sunt
căptuşite cu blană pentru ca nisipul ridicat de furtuni să nu poata pătrunde.
Observându-i urechile mici şi faptul că, uneori, nu răspunde la comanda
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
stăpânului, am putea crede că nu aude prea bine. Greşit! Dimpotrivă, cămila are
un auz foarte dezvoltat. Cât despre răspunsul la comandă, pur si simplu, în unele
cazuri, nu vrea să asculte. Şi ochii ei mari sunt protejaţi împotriva furtunilor de
nisip şi de soare printr-un rând dublu de gene lungi şi întoarse, precum şi de
sprâncenele dese şi stufoase. Adaptarea cămilei nu se opreşte aici. Picioarele ei
lungi şi subţiri nu sunt atât de fragile precum arată. Ele au muşchi puternici care
îi permit să poarte încărcături grele pe drumuri lungi. Se pot pune încărcături de
până la 450 de kilograme pe spatele unei cămile, dar pentru a-i fi mai uşor, se
obişnuieşte să nu se depăşească 150 de kilograme. Şi pentru a purta mai uşor
asemenea poveri, tălpile cămilelor sunt late, plate, cu câte două „degete” la
fiecare picior. Când cămila calca, ele se desfac, astfel încât picioarele să nu se
afunde în nisip. Cămila îşi mişcă ambele picioare de pe o parte a corpului, apoi
pe celelalte două, în acelaşi timp, asemănător mişcării vâslelor la vechile corăbii.
Cămilele au fost numite şi corăbiile deşertului. Ele se pot deplasa cu o viteză
medie de 5 kilometri pe oră, putând parcurge cam 40 de kilometri pe zi, iar cele
care aleargă la curse ating viteze de 20 de kilometri pe oră.
O cămilă poate merge 5-7 zile, consumând puţină hrană şi apă - sau chiar deloc!
- şi îşi poate pierde un sfert din greutatea de 700 de kg, fără ca organismul să
dea semne de slăbiciune. Contrar credinţei populare, nu cocoaşa este cheia
succesului pentru depozitarea apei, ci sistemul deosebit de circulaţie a sângelui,
care îi permite cămilei să poata bea şi asimila 100 de litri de apa (zece găleţi
mari) în numai zece minute. Cocoaşa reprezintă, de fapt, un ţesut gras, din care
animalul îşi obţine energia când hrana lipseşte sau nu prea se găseşte. Când o
camilă îşi utilizează cocoaşa de grăsime pentru a supravieţui, aceasta se
înmoaie şi se micşorează. Dacă se consumă prea multă grăsime, cocoaşa
micşorată nu va mai sta dreaptă, ci va atârna într-o parte. Acest lucru nu
înseamnă că „stăpâna” ei va rămâne cu un handicap. Cu hrană şi câteva zile de
odihnă, cocoaşa va reveni la poziţia şi la forma ei. Cămilele sunt puse să
muncească 6 - 8 luni pe an, restul timpului fiind folosit pentru odihnă şi
recuperare. În general, la 25 de ani, ele sunt „pensionate”, adică nu mai sunt
folosite pentru muncă. Şi se bucură de odihnă circa 15 ani, dacă ne gândim că
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
durata medie de viaţă este de 40 de ani. Dacă veţi vedea pe pieptul cămilei şi pe
încheieturile genunchilor zone de piele uscată, fără păr, cu aspect de bătături, nu
vă grabiţi să spuneţi că este un animal bătrân care a muncit din greu, sau nu
este întreţinut de stăpânul său. Astfel de zone apar la vârsta de cinci luni şi se
formează în locurile solicitate de greutatea corpului, când cămila îngenunchează,
se odihneşte sau se ridică.
calităţi pe care le are cămila sunt ilustrate din plin de numele pe care oamenii
deşertului l-au dat dromaderului - „Ata Allah”, adică darul Dumnezeului lor. Ca şi
la celelalte categorii de păruri, compoziţia fibrelor de cămilă este :
Fibrele din Irak sunt mai groase, cu diametru mediu de 25-28 , la fel de ne-
uniforme ca şi cele anterioare, dar cu diametre ce pot atinge valori de 75-80 .
Părul de cămilă se foloseşte atât în filatura tip lână cardată, cât şi în cea tip lână
pieptănată. Se prelucrează pur, sau în amestec, cu lâna sau cu fibrele sintetice.
V.7.4. LAMA
Lame
Există două rase distincte de lamă – Kcara (cojoc uşor) de la care nu se
foloseşte părul în domeniul textil şi rasa Chaku (cojoc greu) care este principala
sursă de păr Lama în domeniul textil.
Animalele trăiesc în zone cu orce tip de păşuni şi pot rezista câteva zile fără
mâncare. Deşi din punct de vedere anatomo-structural nu au fost depistate
concret zone în care se fac rezervele de apă, bine cunoscute la rudele lor
dromaderii, ele pot rezista fără apă zile în şir.
Domesticită de peste 7 000 de ani, lama este un animal cu o bună rezistenţă,
care a trăit alături de oamenii munţilor, la altitudini de peste 4 000 m.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Tipul fibrelor
Cojocul lamei conţine păruri de diverse fineţi, de la cel mai gros la cel mai fin.
Părul de la exterior este lung (lungimea Hateaur de 110 mm), cu diametre
cuprinse între 29-38 microni şi este utilizat pentru carpete, covoare, frânghii,
împletituri, dar şi unele accesorii de îmbrăcăminte şi chiar aticole de
îmbrăcăminte. Părul de la interior este mult mai scurt şi mai fin decât părul de la
exterior. Fibrele fine sunt protejate de fibrele lungi, nefiind supuse intemperiilor
vremii şi altor hazarduri; calitatea este afectată doar de starea de sănătate a
animalului şi de hrana primită. În trecut aceste fibre fine erau folosite în amestec
cu părurile groase, din cauza nivelului tehnologiei care nu permitea o separare a
celor două tipuri de fibre. În prezent, procesele de destrămare moderne sunt
capabile să separe părul fin de cel gros din alcătuirea cojocului. Astfel,
caracteristicile medii ale fibrelor fine sunt: lungimea Hateaur de 65 mm şi
diametrul între 20-21,5 .
Caracteristicile acestor fibre cu tuşeu plăcut le-au permis să fie promovate ca „
noua fibră de lux” în cadrul prezentărilor de la marile case de modă.
Asemenea părului de Alpaca, părul de lamă se prezintă într-o gamă de culori
naturale – bej şi gri – cât şi de alb; de asemenea, poate fi vopsit cu succes în
culori pastel sau culori aprinse.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Domenii de utilizare
Din punct de vedere comercial, părul pieptănat de lamă este recunoscut şi
asimilat după greutatea părurilor Alpaca (membrii Asociaţiei Internaţionale
Alpaca grupează părul de Alpaca în trei categorii şi anume auriu, argintiu, alb), în
măsura în care structura fibrei de Lama se aseamănă cu una din mărcile de
Alpaca. Părul gros de lamă se poate comercializa sub numele de marca
Huarizomark.
Lama se găseşte şi în multe alte părţi ale lumii, datorită deosebitei capacităţi de
adaptare rapidă la noile medii climatice, de hrană, de viaţă şi, nu în ultimul rând,
este un bun prieten al omului.
Astfel, în SUA există aclimatizate în jur de 135 000 de lame, iar interesul pentru
aceste animale este în creştere.
Dezvoltările continue din domeniul proceselor de prelucrare a fibrelor textile iau
în considerare şi modalităţile de perfecţionare a prelucrării şi promovării pe scară
largă a acestor păruri animale.
IV.7.5. ALPACA
Animal înrudit cu lama, este originar din câmpiile Americii de Nord. Este crescut
pentru fibrele lui pufoase, mătăsoase şi rezistente.
Fibrele fine de Alpaca se încadrează în general în limitele 10 ... 20 , cu
120...180 mm lungime, iar fibrele groase au un diametru mediu de 150 / 250
mm [11]. Aprecierea diametrului fibrelor Alpaca poate prezenta mari dificultăţi,
din cauza secţiunii lor ovale.
Există două varieţăţi comerciale: Alpaca Huacayo, cu diametrul mediu de
20...30 şi Suri de 10...20 , precum şi un hibrid Huarizo.
Fibrele mai fine, de la iezi, au diametrul mediu 22...23 , cu o dispersie între 10
şi 50 şi un coeficient de variaţie de 25...27%. Fibrele de păr de la adulţi
prezintă valori ale diametrelor medii de 26...30 , o dispersie de 10...70 şi un
coeficient de variaţie de 24...29%.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
IV.7.6. YAKUL
Yakul (Poephagus grunniens) este un mamifer rumegător din Tibet, mai mic
decât bivolul, cu corpul masiv, acoperit de păr lung de culoare brună şi cu o
cocoaşă pe ceafă. Specie de vite Bos grunniens, familia Bovidae, care trăieşte în
turme sălbatice în Tibet, la altitudini mari. Atinge o înălţime la greabăn de circa 2
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
m, are păr lung şi aspru pe părţile laterale. Are coarne mari, curbate în sus şi
umeri aduşi. Este ameninţat cu dispariţia.
Yakul wooly
Yakul are un strat fin de fibre (wooly) sub cojocul lung pe care îl schimbă în
fiecare primăvară. Un singur yak poate să producă anual 1 - 1,5 livre de lână.
Aceasta este comparabilă cu caşmirul şi se filează în fire pentru îmbrăcăminte,
rogojini, pături, stofe. „Wooly” yak este o varietate care are lâna şi părul cel mai
bun.
Creşterea iepurilor poate forma ocupaţia oricărui gospodar, atât la oraşe, cât şi la
sate: un petec de grădină, o ladă aruncată, un pumn de ovăz şi, în sfârşit, o
oarecare perseverenţă şi tragare de inimă, iată principalele condiţii care stau la
baza creşterii iepurilor de casă.
Speciile de iepuri existente astăzi, îşi trag originea din unul sau mai mulţi
strămoşi sălbatici, care au trăit în vremuri mult îndepărtate. De atunci animalele
domestice au trecut prin multe şi felurite transformări - mutaţii, modificări
ereditare ce s-au transmis din generaţie în generaţie. Marea divesitate existentă
astăzi se datorează alimentaţiei, încrucişărilor potrivite prin selecţionarea
ştiinţifică a indivizilor, schimbării mediului etc.
Iepurele domestic, sau de casă – Lepus cuniculus - îşi trage originea dintr-o
formă a iepurelui sălbatic european, Oryctolagus cuniculus, domesticit cam prin
anul 1000. Centrul de formare al iepurelui sălbatic îl constituie litoralul
mediteranean, având ca patrie de origine Spania, Italia şi mai ales Franţa
meridională.
Iepurele de casă are un singur strămoş sălbatic - Oryctolagus cuniculus – şi că
toate rasele de iepuri de casă de astăzi s-au format prin mutaţii din forma
domestică a acestuia.
Tabelul
IV.7
Grosimea fibrelor din îmbrăcămintea piloasă a iepurelui Angora
Grosime baza fibrei Grosime vârful fibrei
Tipul fibrei ( ) ( )
Fibre de puf 3 – 20 7 – 32
Fibre intermediare 10 – 19 13 – 71
Fibre spic 13 - 63 17 - 103
Numit şi oaie sălbatică (Ovis ammon musimon, Pallas, 1811), muflonul este
strămoşul oii domestice. Are lungimea corpului de 1,1-1,3 m, coada de 3-6 cm şi
înălţimea la greabăn de 60-80 cm. Greutatea poate atinge 50 kg. Poate face
salturi de 2 metri înălţime şi 3-4 m lungime. Aspectul general al muflonului este
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Muflonul
Hrana muflonului este vegetală, constând din ierburi de pădure, lăstari, frunze
etc. Uneori, intră şi în culturi, dacă acestea sunt prea aproape de arealul său.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Printre duşmanii naturali ai muflonului se numără câinii hoinari, râsul, lupul, ursul,
iar pentru miei şi acvila, zăganul şi alţi vulturi, vulpea, şacalul şi pisica sălbatică.
În partea de jos a foliculului se găsesc papilele, care sunt celule ale pielii,
vascularizate, care hrănesc bulbul, acesta fiind un ansamblu de celule vii care
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
În general, orificiile foliculilor sunt grupate, din care cauză fibrele rezultate se
grupează în mănunchiuri, formând şuviţe, în mijlocul căruia se află o fibră mai
groasă – fibra directoare – înconjurată de alte fibre mai subţiri. Diferenţa de
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
grosime a acestor două tipuri de fibre este mai pronunţată la rasele inferioare. La
lâna de calitate superioară aceste diferenţe dispar.
Desimea foliculilor depinde, în principal, de rasa animalului, rasele superioare
având desimi mult mai mari, de unde şi producţii mai mari.
Stratul cortical sau cortexul este componentul cel mai important al fibrei de lână.
El reprezintă circa 90% din masa fibrei şi determină aproape exclusiv
proprietăţile fizice, chimice şi tehnologice ale fibrei.
Stratul cortical este alcătuit din celule fuziforme, neregulate, orientate în lungul
axei fibrei. Lungimea celulelor corticale variază între 80 şi 110 m, lăţimea între
2 şi 5 m, iar grosimea între 1,2 şi 2,6 m [13].
În interiorul celulelor se află cavităţi umplute cu gaze, ceea ce conferă fibrelor o
bună capacitate de izolare termică. De asemenea, în celulele corticale se
găsesc dispersaţi, sub formă de granule fine, pigmenţii, motiv pentru care
culoarea naturală a lânii este foarte stabilă.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
1 – celulă cuticulară;
2 – celulă ortocorticală;
3 - celulă paracorticală;
4 - resturi nucleice;
5 - macrofibrile;
6 - membrane intercelulare.
Stratul medular sau canalul medular apare numai la fibrele de grosime mijlocie şi
mare. Acest strat se mai numeşte şi medulă. Lânurile fine au stratul medular
(măduva) foarte redus sau absent. Canalul medular apare totdeauna la fibrele cu
diametrul mai mare de 35 m şi nu există pentru fibrele cu diametrul mai mic de
30 m. Celulele medulare sunt mari, au forme neregulate, poligonale, lungi de la
1 la 17 m. Aceste celule sunt uscate şi conţin aer şi pigmenţi.
Dezvoltarea medulei are loc în foliculul pilos şi depinde de rasă. Acest strat se
formează datorită cheratinizării insuficiente, ca rezultat al absenţei acizilor
aminici cu sulf şi al pătrunderii aerului. La fibrele groase canalul medular poate
ocupa chiar 3/4 din întreaga fibră. În figura IV.20 sunt prezentate diferite tipuri de
măduvă[13].
Grosimea
Proprietate fizică de mare importanţă tehnologică care influenţează într-o mare
măsură capacitate de filare a fibrei.
Grosimea fibrei este influenţată de hrană, climă, sex, rasă şi de vârsta
animalului. Totdeauna lâna de calitate superioară are diametrul fibrei mai mic. De
asemenea, diametrul fibrelor recoltate de la oi tinere este mai mic decât
diametrul fibrelor recoltate de la oi bătrâne aparţinând aceleiaşi rase.
Lâna obţinută prin tunderea mieilor are cel mai mic diametru şi este de o fineţe
particulară. Dacă animalul este insuficient îngrijit, în diametrul fibrei apar
discontinuităţi, fibra formându-se cu zone mai subţiri, zone în care rezistenţa şi
ondulaţiile fibrei sunt inferioare.
Lâna berbecilor are diametrul mai mare şi prezintă mai puţine discontinuităţi
decât lâna oilor.
Fineţea lânii se apreciază funcţie de diametrul acesteia, exprimat în microni,
astfel: lâna merinos este cea mai fină, având diametrul între 17 şi 24 m; lâna
ţurcană este de fineţe inferioară, având diametrul de 32-37 m. Lâna de fineţe
mijlocie are diametrul cuprins între 24-28 m.
Uniformitatea fibrelor de lână depinde de foarte mulţi factori. O fibră este
uniformă dacă are acelaşi diametru pe întreaga lungime, aceiaşi formă şi
frecvenţă a ondulaţiilor, aceiaşi cantitate de usuc, aceiaşi supleţe, solzi identici.
Valoarea de întrebuinţare a fibrei în industrie depinde în foarte mare măsură de
uniformitatea acesteia.
Ondulaţia
Proprietatea naturală a fibrei de a se prezenta sub formă cutată. Gradul de
ondulare se exprimă prin raportul dintre lungimea naturală şi lungimea reală a
fibrei.
Ondulaţia conferă fibrei o elasticitate însemnată, proprietăţi termoizolatoare,
rezistenţă la uzură şi proprietatea de revenire din şifonare.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Culoarea
Este o proprietate fizică importantă, fiind generată de pigmenţii care se găsesc în
fibră, în stratul cortical, în solzi şi în canalul medular. Există lânuri de diferite
culori; cel mai frecvent lâna este de culoare albă, apoi neagră şi brună. Se
cunosc rase de oi care au lâna cafenie şi chiar roşcată. Calitatea hranei
influenţează culoare lânii.
Lâna de calitate superioară, cum este lâna merinos, are aproape totdeauna
culoarea albă, fiind lipsită de pigmenţi. În practică, lâna albă este cea mai
solicitată, deoarece decolorarea lânii prin distrugerea pigmenţilor afectează
rezistenţa fibrelor.
Luciul
Luciul fibrei este dat de fenomenul de reflectare a luminii. Cu cât fibrele sunt mai
netede şi mai uniforme, cu atât aspectul lor este mai lucios. Luciul este influenţat
de solzi, de stratul cortical precum şi de starea de pigmentare a fibrei.
Lânurile se diferenţiază între ele prin luciul lor caracteristic. Astfel, lâna fină şi
semifină prezintă un luciu mătăsos, argintiu (merinos, ţigaie), în timp ce lâna
grosieră, cu tuşeu aspru, se caracterizează prin luciu foarte slab, sau este lipsită
total de această proprietate. Se apreciază că lâna provenită de la oile din Anglia
are cel mai mare luciu.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Higroscopicitatea
Proprietate fizică ca semnifică capacitatea lânii de a absorbi apă din mediul
înconjurător. Cantitatea de apă pe care o reţine fibra într-o atmosferă de
umiditate relativă de 65%, la temperatura de 20-220C este de 14-19%. Din cauza
acestor diferenţe apreciabile, pentru umiditatea legală (repriza) a lânii s-au
stabilit valori diferite, pe categorii de fibre. Astfel, de exemplu, repriza pentru pale
de lână fină este de 18,25%, iar pentru lâna groasă nespălată de 15%.
Higroscopicittea mare a lânii se datorează grupelor chimice hidrofile existente în
constituţia cheratinei. Lâna menţinută într-o atmosferă saturată de vapori reţine
peste 35% apă; când conţinutul de apă depăşeşte 22% lâna începe să se
degradeze.
Umflare fibrelor de lână prin imersare în apă se concretizează prin mărirea
volumului cu până ls 40%, înregistrându-se o creştere mult mai avansată a
diametrului (cca.17%) comparativ cu creşterea lungimii, care este sub 2%.
Masa specifică
Densitatea cheratinelor native sau modificate se situează între 1,28 şi 1,33
g/cm3. Aceste limite sunt justificate de faptul că absorbţia şi difuzia diferitelor
molecule de către fibra de lână este influenţata de natura moleculelor care sunt
absorbite, de concentraţia lor în soluţia de tratare a lânii şi de temperatură.
Proprietăţile termice
Aceste proprietăţi – conductibilitatea termică, căldura specifică, termostabilitatea,
rezistenţa la aprindere – sunt foarte importante în procesele de prelucrare a
fibrelor de lână, dar, mai ales în finisarea chimică a produselor.
Tratamentele termice şi, în special, cele umido-termice determină contracţia
fibrelor.
Dacă, fibrele de lână, în stare tensionată, sunt tratate cu abur, în funcţie de
durata tratamentului, pot să se manifeste două fenomene: supracontractarea
fibrelor, când tratamentul este scurt, de 2-3 minute, scurtarea fiind de cca. 30%
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
O proprietate specifică fibrelor de lână este cea de împâslire, care are loc sub
acţiunea unor factori externi, chimici şi mecanici, ce detrermină ca fibrele dintr-o
aglomerare să migreaze şi să se ancoreaze reciproc prin intermediul solzilor.
Fibrele lipsite de solzi nu se împâslesc. Diminuarea tendinţei de împâslire se
poate realiza prin diferite tratamente fizice şi chimice.
Proprietăţi chimice
Proprietăţi tehnologice
În afara acestor factori, pot interveni şi alte elemente: caracteristici ale fibrelor (ca
lungime, ondulaţii), conţinut de grăsimi etc.
Proprietatea lânii de a se împâsli este utilă în tehnologia de obţinere a ţesăturilor
din lână cardată, care cer această proprietate: paltoane, pardesie, pâsle,
postavuri.
Gradul de împâslire al produselor depinde de tipul fibrelor utilizate, structura
ţesăturii ( în mod deosebit sensul torsiunii firelor de urzeală în raport cu cele de
bătătură), regimul de piuare (substanţe, intensitatea operaţiei etc.)
Nmt
- fineţea practică a firului (Nmp), dată de relaţia: Nm p
RF
1
100
clasificare, mai ştiinţifică şi mai exactă este bazată pe game de fineţe exprimate
în microni. Intervalul între clasele de fineţe creşte în progresie geometrică.
Relaţia între indicele Fn al unei clase de fineţe şi diametrul mediu al fibrelor ( )
este :
log 0,0375 n 1,15635
Sistemul francez
Are la bază fineţea lânii. Indicarea calităţii se face în mod diferit pentru lânuri
merinos şi pentru lânuri încrucişate.
Pentru lânurile merinos, indicarea calităţilor se face în ordinea fineţii
descrescătoare prin cifre: 140, 130, 120, 110, 105 şi 100 (uneori 125 şi 115 care
reprezintă clase intermediare). Cifrele indică numărul maxim al firului exprimat în
numerotarea lui Fourmiers (adică numărul de sculuri de 710 m ce se pot obţine
dintr-un kilogram de lână brută).
Pentru lânurile încrucişate, calităţile sunt indicate, în ordinea fineţii
descrescătoare, prin notaţiile: prime croise , 1; 2; 3; 4; 5; 6; şi 7. Cel mai des se
foloseşte X urmat de un indice. De exemplu, X1, X2, care se citeşte croise 1,
croise 2 etc.
Sistemul sud-american
Sistemul de sortare folosit în Romania are la bază două criterii: fineţea fibrelor şi
metoda de filare. Sistemul de clasificare şi corespondenţa cu sistemul Bradford
este prezentat în tabelul IV.10.
Denumirea sortului indică: printr-o cifră fineţea fibrei (limita superioară, în
microni) şi printr-o literă destinaţia (P- pieptănat, C – cardat).
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Fineţea( ) 16-18 19-20 21-22 23-24 25-26 27-28 29-30 31-33 34-36 37-39 40-41 42-44
Lungimea 5-8 3-5 2-3 6-8 8-10 10-12 10-12 12-15 15-18 16-18 18-20 20-22
(cm)
Anglia 80’s 70/80’s 64’s 60/64’s 60’s 58’s 56’s 48/50’s 44/46’s 44’s 40’s 36’s
(Bradford)
110-115 Prime Croise Croise Croise Croise Croise Croise Croise Croise
Franţa 130 120terme Croise I II III III IV V V VI
100/105
Germania AAA AA A A/AB AB/B B C1 C2/D D1 D2 E EE
Combing Combing Clothing - Low Crossbred Crossbred Crossbred Romney - - Lincoln
Merinos Merinos Merinos Merinos Come Come 50’s Marsh 36’s
Australia 80’s 70’s 64’s 60’s Back Back 46’s
56’s 56’s
Argentina Extra Super Fino Prima Prima Cruza Cruza Cruza Cruza Cruza Cruza Cruza
fino fino Merina Cruza fina I Fina II Mediana Gruesa Gruesa GruesaGruesa
III IV V VI VI
Uruguai - Merina Sin Prima Prima Prima Cruza Cruza Cruza Cruza Cruza Cruza
Finura Merina Cruza Cruza B 1 2/3 4 5 6 6
Brazilia Marina Corrente Merina Prima Prima Cruza Cruza Cruza Cruza Cruza Cruza Cruza
Alta Curta A B 1 2 3 4 5 6 6
Churra
Extra Extra Merina Merina Merina Antre fino Antre fino Antre fino Antre Churra Churra Larga
Spania fina fina fina Alto Alto Fino Fino Corriente Orinario Larga Larga Selecta
80’s Merina 70/64’s 60’s 60’s 58’s 56’s 40/50’s 46’s Selecta Selecta 32/40’s
74’s 32/46’s 32/46’s Ordinario
28/32’s
Extra Extra Merina Merino Merino Primas Cruzado Cruzado Cruzado Churra Chura Chura
fino fino fino Medio Forte 58’s Fino Medio Comun Superior Superior Superior
Portugalia Merino Merino 70/64’s 60’s 60’s 48/50’s 48/50’s 46’s 36/44’s 36/44’s 36/44’s
80’s 74’s Ordinario
28/32’s
Tabelul IV.9 Sisteme de clasificare a lânurilor şi corespondenţa dintre ele
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
IV.11.1 ŢESĂTURI
Cele mai multe şi mai variate produse aparţin acestei categorii. Ţesăturile
se diferenţiază:
a) după destinaţie:
- pentru confecţionarea îmbrăcămintei: rochii, fuste, articole pentru copii,
costume, paltoane, lodenuri, pardesie, raglane, fulare, şaluri, pălării,
catifele, pluşuri etc.;
- pentru întrebuinţări casnice, articole decorative: pături, pleduri, covoare,
mochete, stofe de mobilă, draperii etc.;
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Covercot – ţesături cu desime mare, realizate din fire tip lână pieptănată,
destinate costumelor pentru bărbaţi. Sunt articole durabile, rezistente la frecare, cu
drapaj bun
Donegal – ţesături destinate confecţiilor pentru costume, realizate din fire
neuniforme (uneori cu nopeuri), imitând filarea manuală
Epingle - ţsături cu legătură rips, destinate realizării rochiilor
Flauş – ţesături destinate paltoanelor şi pardesielor, intens scămoşate, realizate
din fire în componenţa cărora au fost folosite fibre cu lungime mare
Flocane – ţesături destinate paltoanelor şi pardesielor, cu o finisare specială
Fresco – ţesături subţiri şi poroase, cu tuşeu aspru, granulos, realizate din fire
răsucite cu număr mare de torsiuni. Sunt destinate realizării costumelor pentru
bărbaţi şi taioarelor pentru femei.
Fris – ţesături cu tuşeu moale, piuate şi scămoşate, destinate paltoanelor şi
pardesielor
Frize - ţesături cu suprafaţa încreţită, realizate din fire de efect în bătătură şi fire
netede în urzeală. Firul din bătătură este la rândul lui format din două fire cu
torsiune normală şi un fir supratorsionat, prin răsucire obţinându-se efect de buclă
Gabardin – ţesături durabile, greu şifonabile, de desime mare în urzală, realizate
din fire fine din lână sau celofibră obţinute prin procedeul pieptănat
Georgette – ţesături pentru rochii, cu legătură panama sau crep
Homespun – ţesături pentru costume sport, paltoane, pardesie, din lână Cheviot
sau deşeuri de lână, realizate din fire groase şi neuniforme, de culoare gri-maron,
gri-alb sau cu carouri; în urzeală culoarea lânii este naturală, iar în bătătură se
foloseşte lâna vopsită.
Loden – ţesături din lână, cu masă mare. Pot fi realizate cu urzeală şi bătătură din
fire tip lână cardată (calităţi superioare), cu urzeală din bumbac sau celofibră şi
bătătură din lână sau celofibră cardată sau din păr de cămilă
Lustrin – ţesături lucioase şi tuşeu aspru pentru costume bărbăteşti uşoare, cu
urzeala din bumbac sau fibre chimice şi bătătura din lână fină, viscoză, alpaca sau
mohair. Luciul este dat de reflexele mohairului sau viscozei din amestecul cu lâna
Melton – ţesături fine (în general de culoare neagră), piuate şi nescămoşate, cu
aspect neted, realizate din fire fine tip lână pieptănată, pentru paltoane şi pardesie
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Mungo – ţesături realizate din fire groase ( sub Nm 5) prin procedeul cardat, din
lână regenerată provenită din postavuri care iniţial au fost piuate
Musselin – ţesături fine pentru rochii
Natte - ţesături cu elasticitate foarte mare, destinate realizării rochiilor sau
bluzelor, obţinute din lână sau celofibră
Ratine - ţesături cu finisaj special, destinate confecţiilor de paltoane sau pardesie
Rosshar – ţesături utilizate ca întăritură (pentru piepţii costumelor), cu urzeală din
bumbac şi bătătură din păr de cal sau amestec al acestuia cu fibră chimică
Şanjan – ţesături realizate din fire obţinute prin tehnologia pieptănat din lână sau
fibre sintetice. Culorile sunt diferite pentru firele de urzeală şi cele de bătătură,
ceea ce conduce la obţinerea efectului specific acestui tip de ţesătură
Schlinge – ţesături pluşate cu aspectul florilor de gheaţă sau bucle-onde. Urzeala
este constituită din fire tip bumbac sau fire tip lână pieptănată din fibre chimice, iar
bătătura (Nm 3-8) din fire tip lână cardată (lână groasă, mohair, sau fibre sintetice)
Tweed – ţesături cu tuşeu aspru, din fire tip lână cardată sau pieptănată
cu nopeuri colorate, destinate paltoanelor, pardesielor şi costumelor
Ţibelin – ţesături cu aspect de blană, pentru paltoane şi pardesie
Velur – ţesături cu aspect neted, tuşeu plăcut, moale şi fin. La realizarea acestora
se folosesc fire tip lână cardată, slab torsionate, amestecuri din lână cu fibre
regenerate sau celofibră, ori păr de cămilă.
IV.11.2 TRICOTAJE
Cu toate că volumul producţiei de fire destinate tricotajelor este mai mic decât cel
destinat ţesăturilor, ponderea acesteia în volumul total al producţiei firelor tip lână
este însemnat, destinaţia produselor tricotate acoperind o gamă largă: rochii,
cămăşi, fulare, mănuşi, pulovere, ciorapi etc.
Produsele tricotate se disting printr-o elasticitate şi extensibilitate cu mult mai mare
decât cele ale ţesăturilor. De asemenea, pe unitatea de suprafaţă de produs finit,
tricotajele conţin cu aproximativ 30% mai puţin fir decît ţesăturile.
După structura tricoturilor şi după caracteristicile tehnice ale acestora, se
deosebesc:
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
tricoturi dintr-un fir (simplu sau dublat şi răsucit); acestea sunt elastice,
permiţând mularea pe corp; sunt indicate pentru ciorapi şi articole de sport;
tricoturi urzite; acestea se deşiră mai greu si sunt indicate pentru îmbrăcăminte
exterioară.
Din punct de vedere al formei în care sunt produse, tricotajele pot fi clasificate în :
plane şi tubulare, sub formă de metraj. De asemenea, pot fi fasonate ( utilizate
fără o altă prelucrare, ca exemplu: fulare, basmale etc.) sau semifasonate:
pulovere, mănuşi etc., categorie care predomină.
În realizarea tricoturilor din lână sunt utilizate atât fire tip lână pieptănată, cât şi
cardată. Firele care compun aceste structuri sunt realizate cel mai adesea din
100% PAN, 100% lână sau diferite amestecuri.
IV.11.3 PÂSLE
Pâslele reprezintă suprafeţe formate dintr-o masă de fibre scurte, distribuite în
mod neregulat, care trebuie să prezinte rezistenţă şi elasticitate mare.
Clasificare pâslelor se face în funcţie de:
metoda de obţinere:
- pâsle piuate (presate); ansamblul de fibre astfel constituit în pâslă este
bine închegat, fapt datorat proprietăţilor şi capacităţii de împâslire a
materiilor prime utilizate (lână sau păruri animale);
- pâsle obţinute prin legare cu ajutorul acelor sau lianţilor; acestea au în
componenţă şi fibre chimice;
- pâsle din ţesături, a căror suprafaţă este împâslită prin piuare;
după fineţea fibrelor:
- pâsle fine, în care predomină lânurile, părurile animale sau materii prime
secundare fine;
- pâsle grose, la care amestecurile sunt constituite cu preponderenţă din
lână groasă şi păruri animale de grosime mare sau sunt combinate cu
fibre chimice şi materii prime secundare;
după destinaţie:
- pâsle destinate fabricilor de confecţii şi de încălţăminte, pentru gulere,
întărituri pentru sacouri, feţe pentru cizme, pantofi etc.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Spălarea lânii
Lâna brută poate fi curăţată prin mai multe metode: curăţare cu solvenţi,
congelare, prăfuire, spălare.
Spălarea este cea mai răspândită metodă. Prin spălare lâna pierde toate
impurităţile mai puţin cele vegetale.
Spălarea lânii se face de obicei în medii alcaline, deşi este posibilă şi în medii
acide sau neutre; în toate cazurile, trebuie evitată degradarea ei.
Spălarea se face pe maşini cu acţiune continuă, numite leviatane (figura IV.22).
Ele se compun din 3 – 5 bazine, aşezate în linie. Fiecare bazin are un rol precis:
în primul are loc înmuierea lânii, în următoarele se efectuează spălarea, iar în
ultimul are loc clătirea materialului. Toate bazinele sunt prevăzute cu
mecanisme de introducere, de transport şi de scoatere a lânii, instalaţii pentru
alimentarea cu apă şi soluţie precum şi pentru evacuarea flotei reziduale,
instalaţii pentru menţinerea flotei la un anumit nivel, cât şi pentru circularea ei în
contracurent.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Uscarea lânii
Carbonizarea
Date tehnice:
- lăţime de lucru, L [mm]: 1500
- greutate netă [kg]: 3900
- putere instalată [kw]: 2,2
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Date tehnice:
- lăţime de lucru, L [mm]: 1000 1250 1500
- greutate net [kg]: 2000 2200 2400
- putere instalată [kw]: 12,1 16,1 16,1
- producţie, max. |kg/h|: 1500 1750 2000
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Distribuitor rotativ RO
Acest distribuitor este un dispozitiv utilizat în sistemul pneumatic de transport al
fibrelor, pentru schimbarea direcţiei de mişcare a materialului fibros.
Date tehnice:
- putere instalată [kw]: 0,25;
- greutate netă [kg]: 150.
Destrămător tip AT 1, AT 1A
a) standard, tip AT l;
b) cilindri de debitare, tip AT 1A.
Date tehnice:
-lăţime de lucru L [mm]:
1000, 1500;
-putere instalată [kw]:
AT l - 5,25
AT 1A - 5,80
-producţie [kg/h]: max. 480.
Lup desfăcător
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Desfăcător vertical
Este format dintr-un buncăr de depozitare, o secţiune de desfacere
preliminară, un buncăr vibrator şi o secţiune de desfacere fină, echipată cu
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Firma OMMI-Italia
Firmă "OMMI " este cea mai cunoscută firmă italiană şi una dintre cele mai mari
din lume în producţia de maşini pentru desfacerea şi amestecarea fibrelor,
pentru filaturile de lână cardată, semipieptănată, pieptănată cât şi pentru
unităţile producătoare de articole neţesute.
Desfăcător de baloturi model CAB
Este destinat prelucrării oricărui tip de fibră, indiferent de lungime. Maşina
poate fi alimentată cu baloturi de orice dimensiune şi greutate sau printr-un
conveyor, care se alimentează de la mai multe l i n i i paralele de baloturi, aflate
de o parte şi de alta.
Desfacerea baloturilor se realizează printr-o pânză transportoare cu cuie
acţionată prin invertor.
Cilindrii de egalizare şi detaşare au diametre mari şi sunt acţionaţi prin cutii de
viteză independente. Debitarea este realizată prin buncăr de debitare sau
conveyor transversal.
Caracteristici tehnice:
- lăţime de lucru standard: 1800-1000-4500 mm;
- producţie: 1500-4000 kg/h;
- sistem de alimentare dublu;
- conveyor de alimentare din şipci de oţel galvanizat, cu lungime standard
5000 mm;
- conveyor din PVC, cu lungimi standard de 1000 mm.
VILCU MARIA, VILCU CATALIN
Caracteristici:
- lăţime de lucru: 1600 -2000 mm;
- producţie: 500-1200 kg/h;
- lungime conveyor de alimentare: 4000 mm.
Caracteristici:
- lăţime de lucru: 1200-1600-2000 mm;
- diametrul cilindrului cu ace: 1200 mm;
- producţie: 100-3000 kg/h.
Fig. IV.48 Linie automată pentru desfacerea, amestecarea şi emulsionarea loturilor mici
de fibre
• fază I:
- Operatorul încarcă balotul şi după ce scoate ambalajul si sârmele de legare,
îl poziţionează spre banda transportoare;
- Programează operaţia şi porneşte instalaţia;
- Materialul este introdus în ciclul de fabricaţie.
• faza II:
- Fibrele sunt conduse de banda transportoare înclinată;
- Destrămarea materialului;
• faza III:
- După destrămarea întregului lot de fibre există posibilitatea repetării ciclului
(după opţiune);
- Materialul este condus spre zona de emulsionare, este emulsionat şi depus
în straturi orizontale de-a latul camerei de amestec.
• faza IV:
- Materialul fibros este condus spre presa de fibre sau spre lada de
alimentare a cardei.