CUPRINS

INTRODUCERE ........................................................................................................................ 3
Cap. I. MIHAI EMINESCU, ÎNTRE REALITATE ŞI MIT. ...................................................... 5
REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE .............................................................................................. 5
1.1. Prezentare generală .....................................................................................................................5
1.2. Formarea geniului creator ..........................................................................................................7
1.3. Personalitatea de scriitor a lui Mihai Eminescu .......................................................................8
1.4. Mihai Eminescu - scriitor facil, dar totuşi, dificil ...................................................................11
1.5. Mitul eminescian - între marile genii şi mituri ale lumii ........................................................12
1.6. Eminescianism şi posteminescianism - deschiderea creaţiei eminesciene. ...........................15
Cap. II. IUBIREA şi NATURA ÎN CADRUL PROGRAMULUI ROMANTIC..........................17
Cap. III. ETAPELE LIRICII EROTICE EMINESCIENE ........................................................20
Cap. IV. IUBIREA ÎN POEZIA LUI MIHAI EMINESCU ........................................................25
4.1. Iubirea în ipostază edenică .......................................................................................................26
4.2. Iubirea în ipostază demonică ....................................................................................................27
4.3. Iubirea în ipostază funebră.......................................................................................................31
4.4. Iubirea în ipostază elegiacă.......................................................................................................33
Cap. V. IPOSTAZE ALE NATURII ÎN LIRICA EMINESCIANĂ ............................................36
5.1. Ipostaza terestră a naturii în lirica eminesciană.....................................................................38
5.1.1. Acvaticul în poezia lui Eminescu ........................................................................................ 40
5.1.2. Vegetalul în poezia lui Eminescu ........................................................................................ 42
5.1.3. Mineralul în poezia lui Eminescu ........................................................................................ 43
5.1. Ipostaza cosmică a naturii în lirica eminesciană ....................................................................44
CONCLUZII ..............................................................................................................................48
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................50

2|Page
 INTRODUCERE

În jurul oricărei personalităţi se nasc legende care au, pe undeva, un sâmbure de

adevăr. În căutarea misterelor trecerii prin lumină a poetului Mihai Eminescu, mi-am asumat a
prezenta prin intermediul acestei lucrări de licenţă intitulate Poezia iubirii şi a naturii la
Mihai Eminescu şi un alt punct de vedere, diferit de cele conţinute în multitudinea de studii
despre marele poet, şi totodată, diferit de cel prezentat inclusiv în manualele şcolare, unde se
repetă, necontrolat, afirmaţii eronate, care se transmit din generaţie în generaţie. Ele apar din
păcate, fără vreo menţiune care să facă trimitere la faptul că există şi alte variante, şi alte
ipoteze, unele bine argumentate de către oameni de cultură care şi-au dovedit de-a lungul
timpului valoarea, aceste informaţii având soarta de a rămâne mereu "erori necorectate”.
Principalul mesaj al tezei mele de licenţă asumă premisa că noi, toţi, deşi nu mai
suntem, avem o nevoie stringentă de a fi contemporanii lui Mihai Eminescu, pentru că El
este etern prin conştiinţa stării de iubire asumată în toate dimeniunile şi planurile Fiinţei şi
ale Vieţii. Această premisă este argumentată în prezenta lucrare, pe parcursul a cinci
capitolele reunite într-un buchet care “reclamă” într-o lume din ce în ce mai prozaică, nevoia
de Eminescu, nevoia de asumare a iubirii şi a dragostei de natură, în şi sub toate formele şi
aspectele ei.
În primul capitol al tezei de licenţă Poezia iubirii şi a naturii la Mihai Eminescu,
voi face o prezentare generală a unor aspecte biografice şi bibliografice privind formarea
geniului creator şi personalitatea de scriitor a lui Mihai Eminescu, voi realiza o încadrare a
mitului eminescian în cultura română şi cultura universală, devoalând aspecte care deschid
creaţia eminesciană ca operă genială către noi şi noi interpretări, ca un centru de forţă, către
care s-au dirijat eforturile înspre expresivitate ale literelor româneşti din întreg secolul XX şi
în continuare.
Capitolul al II-lea va fi o integrare contextuală a temei iubirii şi a naturii în cadrul
programului romantic.
Capitolul al III-lea va include o descriere succinctă a principalelor trei etape
identificate în lirica erotică eminesciană.
În capitolul al IV-lea, voi prezenta cele patru ipostaze ale iubirii în lirica marelui
geniu: iubirea edenică, iubirea demonică, iubirea funebră şi iubirea elegiacă.
În capitolul al V-lea voi prezenta cele două ipostaze ale naturii în poezia lui
Eminescu, ipostaza terestră şi ipostaza cosmică împreună cu sub-speciile acestora.

3|Page
 Între marile teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii şi al naturii îşi are rezervat un
loc special, prin lirismul şi melancolia poeziilor, prin aspiraţia eului către absolut şi
perfecţiune.
Mereu îngemănate, natura şi iubirea se constituie într-o singură temă în care spaţiul
poetic primeşte valoare filosofică şi este caracterizat de emoţii puternice şi sentimente
profunde. deşi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste doua teme comportă o suită de
motive, semnificaţii şi ipostaze proprii.
Cultivarea cu predilecţie a simbolurilor iubirii şi naturii este unul dintre elementele
decisive pentru integrarea liricii eminesciene în curentul romantic literar, dragostea şi natura
fiind teme romantice, permanente în creaţia lui Mihai Eminescu.

4|Page
 Cap. I. MIHAI EMINESCU, ÎNTRE REALITATE ŞI MIT.
REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE

1.1. Prezentare generală

Despre Mihai Eminescu, în calitate de poet naţional şi geniu al culturii româneşti şi

universale, s-a scris mai mult decât despre oricare alt scriitor român.
Încă din 1872, T. Maiorescu îl caracteriza pe M. Eminescu, ca fiind un "poet în toată
puterea cuvântului"1, iar în 1889 aprecia faptul că "ce a fost şi ce a devenit Eminescu este
rezultatul geniului său înnăscut"2, precizand mai departe că "literatura poetică română va
incepe în secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui Eminescu iar forma limbii naţionale,
care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de
plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti"3.
Din studiul lui T. Maiorescu, dar şi din întreaga poezie şi opera a lui Eminescu,
întelegem că opera eminesciană reprezintă o sinteză a trei surse fundamentale:
 o personalitate psiho-intelectuală de excepţie,
 o cultură europeană de amploare şi profunzime şi
 o cunoaştere detaliată a literaturii naţionale şi universale.
Starea cu totul excepţională şi enigmatică a geniului eminescian implică trezirea
conştientă sau inconştientă şi valorificarea în fiinţa umană a structurii supra-mentalului, şi ne
ajută să înţelegem taina intuiţiilor geniale ce caracterizează opera oricărui geniu.
Temenul “geniu” provine de la cuvântul latin genius care în traducere românească
înseamnă spirit divin ce prezidează la naşterea unei fiinţei. Geniul este caracterizat de o putere
creatoare cu totul exceptională, uluitor de intensă ce se manifestă fie domeniul culturii (ştiinţa,
tehnica, literatura, artele), dar şi în domeniul spiritualităţii.
Filosoful Kant (1724-1804) a definit în mod inspirat geniul ca fiind acea predispoziţie
înnăscută a spiritului prin care natura oferă regulile sale artei. În ipostaza de opus al
cunoaşterii, geniul nu implică doar aplicarea unor reguli noi, ci face cu putinţă inventarea
regulilor. El este originar şi original în acelaşi timp, altfel spus, unic în felul său, fără model,
exemplar, şi tocmai de aceea, el este acela care devine un model pentru ceilalţi. Fiecare geniu
este învăluit de mister. O descriere şi o explicaţie raţională nu pot să ni-l facă în totalitate

1
Maiorescu, Titu, Studiul Direcția nouă în poezia și proza română (1872)
2
Maiorescu, Titu, Studiul Eminescu și poeziile sale (1889)
3
Maiorescu, Titu, Articolul Eminescu și poeziile sale publicat în Convorbiri literare (XXIII).

5|Page
înţeles. Prin extensie, fiecare geniu este caracterizat de o aptitudine naturală ce poate fi
descrisă succint ca fiind ingeniozitate. Geniile au constituit împreună cu marii eroi, cu sfinţii
şi cu marii înţelepţi, una dintre încarnările graţie cărora omul reuşeşte să se apropie într-o
anumită măsură de tărâmul zeilor şi chiar de zei. Multe genii au recunoscut că în anumite
momente ale existenţei lor s-au confruntat cu stări copleştoare, teribile de inspiraţie
transcendentală. Romantismul a dezvoltat un mit şi chiar un cult al geniului.
Din perspectiva romantismului, geniul era un om într-o anumită măsură divin, ce era
capabil să între în comuniune cu forţele benefice superioare, şi tocmai de aceea, el era
adeseori considerat ca fiind foarte aproape de starea de nebunie. Conexiunea deloc
întâmplătoare cu starea de nebunie ce este caracteristică pentru multe genii, ne dezvăluie într-
un mod criptic faptul că prin natura sa, geniul are acces la nivelul supra-mental al fiinţei, altfel
spus, depăşeşte condiţia mentală obişnuită, iar această translaţie în învelişul supramental este
tangentă cu transcenţa, cu trecerea dincolo de limitele mentalului, aceasta fiind o conexiune
intuitivă inteligentă deoarece translaţia în supra-mental este plină de surprize, uluitoare şi
tocmai de aceea o astfel de experienţă pare a fi o stare de nebunie. Prin intermediul acestei
translaţii în sfera supra-mentală a fiinţei este transceansă condiţia umană comună, trecându-se
dincolo de sfera obişnuită a minţii şi se pătrunde într-o altă sferă enigmatică ce există în
universal fiinţei umane, dar care este inaccesibilă fiinţelor umane care nu sunt deocamdată
capabile să translateze în învelişul supra-mental.
Mihai Eminescu este considerat a fi singurul geniu autentic al literaturii române. Dar
geniul sau nu s-a impus pe loc gol în acest spatiu, ci s-a înalţat preluând tot ceea ce se
realizase deja mai valoros, (dupa cum singur o susţine în "Epigonii"), spre a ajunge neaparat şi
prin cumulul experienţei universale - în marea constelaţie a scriitorilor lumii, acolo unde s-a
întâlnit sigur cu Byron, V. Hugo, Vigny, Lamartine, Schiller s.a.
G. Călinescu va afirma ca "opera literară a lui Mihai Eminescu creşte cu toate
rădăcinile în cea mai deplină tradiţie şi este o exponentă deplină, cu toate aspectele
romantice, a spiritului autohton"4.
La rândul său, C. Noica îl va defini pe Eminescu drept "omul deplin al culturii
româneşti"5.
M. Eminescu este simultan scriitor naţional şi universal întrucât îmbină graţie
genialităţii sale, sentimentele unui neam cu sentimentul lumii. Putem compara Lacul său cu
cel al lui Lamartine şi La steaua cu corespondenta lui Schiller fără a putea vorbi de vreo

4
Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu – studiu de istorie şi critică literară, 1934
5
Noica, Constantin, Introducere în miracolul eminescian, Editura Humanitas, 2003

6|Page
încercare de pastişă pentru ca geniile se întâlnesc undeva, în sfera absolutului, dar în nici un
caz nu se copiază!
M. Eminescu, ca scriitor, s-a situat el însuşi în categoria romanticilor: "Eu rămân ce-
am fost: romantic" (Eu nu cred nici în Iehova). În ciuda acestei ferme afirmatii, în creaţia
marelui scriitor exista o a doua componentă - clasică, reliefată prin preţuirea artei antice, prin
promovarea idealurilor, prin aspiraţia către perfecţiune şi echilibru. De fapt, dacă în conţinut
Eminescu este romantic, în formă el este profund clasic. Creatorul Luceafărului este
"nepereche" în literatura română tocmai pentru ca a ridicat specificul autohton şi concret la
rang universal şi veşnic, demonstrand marele "adevar" romantic al versurilor proprii: "Numai
poetul, / Ca pasari ce, zboara / Deasupra valurilor. / Trece peste nemărginirea timpului"
(Numai poetul).
Eminescu a fost, este şi va fi singurul nostru geniu literar autentic până când altcineva
va depăşi condiţia sa, deopotrivă romantică şi clasică, naţională şi universală!
Poetul nepereche este titan prin tot ceea ce a produs dar şi prin modul în care a facut-o.

1.2. Formarea geniului creator

M. Eminescu s-a format evoluând dinspre spaţiul autohton şi timpul concret -

individual către macrospaţiu şi macrotimp. Încă de copil a intrat în contact cu tot ce era mai
profund în natură şi folclor, deci cu spiritul autohton, dar dintotdeauna a fost atras de acel dor
al căutărilor dincolo de realul obişnuit. Dorul devine o permanenţă în scrierea eminesciană -
între căutările concrete şi cele universale. Exemplificăm în această direcţie cu Sara pe deal, în
care spaţiul mioritic susţine evoluţia acestui dor dinspre spaţiul terestru către cel cosmic, sub
semnul iubirii şi al visării. Momentul în care Eminescu (la acea dată Eminovici) a intrat în
legatură cu marea bibliotecă a lui Aron Pumnul, a reprezentat pentru viitorul scriitor
descoperirea marii istorii naţionale (cu Septenarul românesc). În acest context Eminescu se
afirmă prin expresia profundă a sentimentului patriotic şi integrarea istoriei naţionale în cea
universală.
O data cu plecarea la Viena se poate spune ca spiritul naţional eminescian era deja
format în sensurile sale esenţiale. La Viena şi Berlin, M. Eminescu îşi completează cultura şi
formaţia cu elemente de filosofie şi mitologie, făcându-şi singur trecerea către universalitate şi
genialitate. O asemenea trecere se va realiza însă, după o perioadă de tatonări şi sinteze,
pentru ca perfecta îmbinare între românesc şi universal să poată produce acele capodopere

7|Page
graţie cărora scriitorul nu mai aparţine doar unei sfere, ci unui întreg specific, exclusiv
geniului. Pe parcurs, Eminescu şi-a adăugat operei coordonata erotică, cu multiple sensuri -
între sentimentul propriu-zis şi filosofie.
Treptele formării şi afirmării lui M. Eminescu, ca scriitor, pot fi distinse progresiv
în cadrul creaţiei sale.
Menţionăm astfel, dublul debut după 1866 şi poeziile de început (1866-1870). Aceste
creaţii se caracterizeaăa prin influenţe preluate mai ales de la Bolintineanu, Heliade şi
Alecsandri, deci, prelungiri ale resurselor autohtone, şi prin prefigurarea marilor teme de mai
târziu - cuprinzând
 natura şi dragostea (De-aş avea),
 filosofia (Speranţa),
 istoria şi patria (Din strainatate).
Înca de-acum se întrevede dezvoltarea sentimentului afectiv naţional.
Trecerea sa de la debut la afirmare se face în 1872, când Maiorescu îl descoperă şi îl
elogiază pe Eminescu ca poet. În acelaşi an citeşte la Junimea nuvela Sarmanul Dionis, un
veritabil exerciţiu pentru scriere de capodoperă.
După câţiva ani de efort scriitoricesc, scrierea capodoperelor sale va fi realizată pe trei
secvenţe:
 1879 (Revedere s.a.),
 1881 (Scrisorile s.a.) şi
 1883 (Luceafărul).

1.3. Personalitatea de scriitor a lui Mihai Eminescu

Nicolae Iorga spunea în 1909 că "Eminescu, se deosebeşte de toţi scriitorii vremii sale
şi prin aceea că opera lui întreagă n-are nici cea mai slabă măsură şi supt nici un raport
caracterul local, provincial, ci numai caracterul general românesc. E cel dintâi scriitor
român care scrie către toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte
ca al lor. Născut în colţul de către graniţă al Moldovei de Sus, crescut în Bucovina, apoi
şcolar într-un aşezământ ardelean, în sfârşit studiind la Viena între românii din toate părţile,
care supt îndemnul lui pun la cale înaintea mormântului din Putna a lui Ştefan cel Mare cea
dintâi serbare a sufletului, a tradiţiilor, a gloriei româneşti, care sunt ale tuturor celor de
sângele nostru şi de limba noastră, înfrăţit apoi cu poporul prin străbaterea adâncă a tainelor

8|Page
cântecului mulţimilor - Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi
nedespărţită."
(…) "Românul care s-a simţit acasă în toate straturile, ţinuturile şi ramurele neamului
său, a fost un om politic prin lumina gândului şi puterea trainică a scrisului său, prin
simbolul de unitate cuprins în fiinţa să literară, în inspiraţia şi gândul său. Întemeindu-se pe
tot ceea ce simţim noi, el s-a ridicat într-un nebiruit avânt pe culmile culturii moderne. De
aceea el e vrednic de pomenire oriunde se luptă cu întunericul adânc şi cu vântul vrăşmaş o
licărire din conştiinţa neamului.” 6
“Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei
vaste creaţii pentru scena lirică în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o operă
wagneriană”7
Unul dintre cei dintâi istorici literari români, Vasile Gr. Pop, în anul 1875, în cartea să
Conspect asupra literaturii române şi literaţilor ei de la început şi până astăzi în ordine
cronologică, a caracterizat personalitatea lui Mihai Eminescu, cu o intuiţie şi un rafinament
intelectual deosebit: "Unul dintre cele mai frumoase talente şi am putea zice cel mai impozant
talent ivit pe scena noilor mişcări a literaturii noastre este fără îndoială Mihai Eminescu."
Valoarea lui Mihai Eminescu a fost remarcată în condiţiile în care poetul publicase
doar 12 poezii în Familia şi 11 poezii în Convorbiri literare, precum şi nuvela Sărmanul
Dionis, considerată un "mărgăritar preţios".
Vasile Gr. Pop citează în medalionul realizat lui Mihai Eminescu aprecierea pe care i-
o făcuse Titu Maiorescu încă din 1872 în studiul său Direcţia nouă în poezia şi proza
română, apreciere prin care fixează definitiv personalitatea literară şi culturală a poetului: "Cu
totul deosebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de
antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format
încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea
cuvântului, este domnul Mihai Eminescu. De la domnia sa cunoaştem mai multe poezii
publicate în Convorbiri literare, care toate au particularităţile prezentate mai sus, însă au şi
farmecul limbajului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lângă aceste (lucru rar între
ai noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice."8
Concluziile lui Titu Maiorescu vor fi concretizate în studiul Eminescu şi poeziile lui -
1889, studiu în care, într-o sinteză strălucită, Titu Maiorescu va da măsura capacităţile sale

6
Iorga, Nicolae, ”Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea”, colecţia Facsimil a editurii Semne, 2011
7
Iorga, Nicolae, “Eminescu”, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana,
Editura Junimea, Iaşi, 1981.
8
Maiorescu, Titu, Directia nouă, Sinteze critice, 1871

9|Page
intelectuale, certificând în timp prezenţa nemuritoare a geniului eminescian. Astfel,
memorabila apreciere care încheie studiul menţionat, nu numai că a fost validată în timp, dar
ea constituie o prelungire în timp, în eternitate: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera
lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea
sub auspiciile geniului lui şi sub forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu
cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea
viitoare a vestmântului cugetării româneşti."9
Toţi cei care au scris despre Eminescu, de la noi sau din alte părţi ale lumii, au
confirmat previziunea lui Maiorescu.
Poetul "nepereche", cum avea să-l numească George Călinescu, cel care a dat măsura
geniului creaţiei româneşti, ca valoare absolută, înscriindu-se în galeria valorilor universale,
Eminescu va fi strălucit evocat în vastul şi neîntrecutul studiu elaborat de Rosa Del Conte:
Eminescu sau despre Absolut, apărut la Editura Dacia din Cluj în anul 1990.
Precizând, în Cuvântul său înainte, câteva coordonate ale dimensiunii unui asemenea
studiu, Rosa Del Conte avea să sublinieze - încă din 1962 - locul lui Mihai Eminescu în
spiritualitatea românească şi universală: "Desigur, nu este puţin ceea ce datorează gândirii
occidentale cultura lui Eminescu, dar cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este
scos din izvoarele tradiţiei autohtone. Până şi temele care par luate cu împrumut din
romantismul european - acea problematică filozofico-religioasă atât de bogată şi de
interesantă în chiar contradictorietatea ei - îşi împlântă rădăcina în humusul creştinismului
primitiv, se încadrează în climatul neoplatonic al patristicii răsăritene. Şi dacă sufletul
popoarelor se oglindeşte în cuvântul poeţilor, Eminescu reflectă şi în aceasta istoria
intelectuală a poporului său, depunând mărturie pentru ea. Nu este lipsit de semnificaţie că
Arghezi însuşi nu se poate înţelege fără a fi inserat în acea tradiţie de spiritualitate şi cultură,
la care el poate şi să se opună astăzi în mod polemic şi pe plan raţional şi practic, dar din
care continuă să se inspire, fie şi inconştient, ca făurar de cuvinte. 10(…)
Eminescu nu e floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din
întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile
cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie nouă şi tânără, dar înrădăcinată într-un
trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut,
înainte să ajungă la noi, o cale lungă."

9
Ursache, Petru, Eminescu, om al timpului său. „Dacia literară”, Iaşi, 1998, nr. 3, [15 sept.], p. 27-29
10
Rosa Del Conte, Eminescu sau despre absolut , Editura Humanitas, 2017

10 | P a g e
 Personalitate copleşitoare, a creat, încă pe când era în viaţă, un mit eminescian. Titu
Maiorescu fixează, prin cele două studii menţionate, trăsăturile personalităţii eminesciene:
"om al timpului modern", "inteligenţă extraordinară", "o memorie prodigioasă", "căreia
nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa, încât lumea în care trăia el după
firea lui şi fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le
avea pururea la îndemână."11
Curiozitatea intelectuală făcea din Eminescu "omul cel mai silitor, veşnic citind,
meditând, scriind".
Cultura de o vastitate covârşitoare, farmecul limbajului vin din cunoaşterea literaturii
naţionale, a literaturii populare, a istoriei naţionale, a filosofiei europene, a sanscritei, a
religiei budiste, a literaturii universale. "A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta
sau a scrie asupra lor era lucrul mai potrivit cu sufletul său."
În poezia Cărţile - publicată în 1876 - M. Eminescu fixează principalele sale izvoare
de inspiraţie: Shakespeare, filosofie, literatură populară.
Prin poezia Epigonii, publicată în 1870 în Convorbiri literare, poetul avea să realizeze
o sinteză asupra literaturii române, care se bucură de aprecierea lui Perpessicius12: "Când mă
aflu faţă cu cei bătrâni, cu literatura din deceniile trecute, parcă sunt într-o cameră
încălzită… simţi că aceşti oameni erau într-un contact nemijlocit cu un public oarecare, mic
ori mare, dar, în sfârşit era un public. Faţă cu cei moderni parcă mă simt într-o cameră rece,
şi într-o cameră rece parcă lipseşte ceva, nu căldura însăşi, ci ceva pipăit, parcă pe
peretele curat fusese ceva şi nu mai este, sau simţământul familiei când a murit cineva în
casă." Aşa se explică evocarea unor scriitori, mai ales a celor care au reprezentat literatura de
la 1848.

1.4. Mihai Eminescu - scriitor facil, dar totuşi, dificil

Eminescianismul a devenit un concept care unifică literatura naţională, deschizându-şi

totodată calea universalizării şi modernizării. Tocmai de aceea, creatorul acestui curent poate
fi considerat deopotrivă facil şi dificil. Lectura unor creaţii ale sale este posibilă chiar la
nivelul copiilor din ciclul primar. Dar, până şi poezia Somnoroase pasarele (considerată de
unii pentru o atare vârstă) are multiple şi complexe nuanţe ce pot fi comentate numai la

11
Maiorescu, Titu, Opere, vol. I-II, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2005
12
Perpessicius, Studii Eminesciene, Editura Muzeul Literaturii Romåne, Bucureşti 2001

11 | P a g e
maturitate (şi nu la orice maturitate), în anumite manuale există încercari de a "povesti"
poemul Scrisoarea III, deşi în el Eminescu susţine o serie de simboluri lirico-dramatice.
Basmul Fat-Frumos din lacrimă depăşeşte cu mult sferele semantice ale poveştii obişnuite,
impunandu-se drept creaţie filosofică.
Intervin, prin urmare, alte posibile expresii ale creaţiei eminesciene care impun
obligatoriu evoluţia dinspre facil către dificil în înţelegerea sa şi, pentru a o asimila cum se
cuvine - cititorul său trebuie să aibă o anumită cultură formată nu dintr-o dată ci în cursul
derularii vârstelor şi al pregătirii. Se poate spune că marele nostru poet a înţeles - la timpul său
- că trecerea dinspre copilaria şi tinereţea literaturii naţionale către maturitatea acesteia se
poate face prin anumite "capcane" ale facilităţii, dar întotdeauna cu multiple deschideri către
patrunderea marilor sensuri estetice.

1.5. Mitul eminescian - între marile genii şi mituri ale lumii

În contextul culturii noastre, Eminescu s-a impus drept mit al literaturii, el fiind
recunoscut în calitate de Poet national şi Geniu al culturii române.
Opera sa se structurează sub semnul celor patru mituri româneşti:
A) Etnogeneza şi rezistenţa românilor (în Dochia şi ursitorile, Memento mori,
Scrisoarea III);
B) Meşterul Manole (între creatorul din Scrisoarea I şi cel din Luceafărul, dar şi sub
semnul întregii opere eminesciene de-a lungul căreia creaţia înseamnă jertfa pentru estetic);
C) Mioriţa şi transhumanţa (cu spaţiile mirifice din Sara pe deal şi Memento mori);
D) Zburătorul - de la Călin (File din poveste) la Luceafărul.

Eminescu a încorporat aceste mituri naţionale în marea sferă a mitologiei universale.

Astfel,
-în Scrisoarea I, se derulează de la nivel lirico-dramatic mitul legat de prima
organizare a universului,
-în Luceafărul mitul zburatorului românesc se completează cu cel al lui Hyperion şi
multe alte creaţii se află sub semnul relaţiei artistice între inger şi demon, acesta din urmă
devenind deseori un adevărat Prometeu.

12 | P a g e
 Tocmai de aceea se pot face multiple comparaţii între operele lui Eminescu şi poemele
lui Byron sau Alfred de Vigny, între Luceafărul şi Demonul de Lermontov, Sarmanul Dionis
şi Faust de Goethe.
Poetul nostru naţional s-a integrat pe deplin în cadrul genialităţii universale şi în cel al
întregii mitologii, caci el susţine autentica credinţă în devenirea prin literatură.
Mitul eminescian domină cultura română de peste un secol. Eminescu a fost
caracterizat drept geniu dispărut în floarea vîrstei, bolnav şi nefericit sufleteşte, dar de o
moralitate şi un patriotism desăvîrşite, intransigent, fervent şi drept militant politic, de o
inteligenţă sclipitoare care l-a situat în avangarda ştiinţelor politice, economice, sociale şi
tehnice, romantic întîrziat însă poet nepereche, poet naţional, poet social, luceafăr al poeziei
româneşti, întemeietorul limbii noastre literare, chintesenţă a spiritualităţii româneşti, "om
deplin al culturii române". Având în vedere această descriere aproape mitologică, se consideră
că Eminescu înşuşi supravieţuieşte cu dificultate propriului mit.
Mitizarea lui Eminescu a sprijinit cauza mai tuturor intereselor politice, morale sau
literare ale posterităţii; Însă, necesitatea mitului eminescian presupune inevitabilitatea lui din
perspectivă istorică şi culturală.
Din analiza contextul istoric şi politic al celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-
lea, rezultă că biografia eminesciană se suprapune cronologic peste proiectul constituirii unui
stat unitar şi al unei naţiuni române. Revoluţia lui Vladimirescu (1821), introducerea
Regulamentelor Organice ca prim sistem legislativ unitar (1832), Revoluţia paşoptistă (1848),
Unirea Principatelor moldo-valahe (1859), venirea regelui unei dinastii europene la tron
(1866), constituirea şi consolidarea statului de drept, pe principiul separării puterii şi al
funcţiilor reglementative ale instituţiilor legislative şi executive, înfiinţarea primelor două
universităţi române (la Iaşi şi Bucureşti) şi dezvoltarea treptată a culturii (ştiinţifice şi
creatoare), dobândirea Independenţei (1878) şi declararea Regatului României (1881): sunt
cele câteva evenimente reprezentative care au marcat decisiv secolul al XIX-lea şi primele
două decenii ale secolului următor. Eminescu s-a suprapus nu doar biografic peste această
perioadă de efervescenţă naţional-identitară, ci mai ales tipologic, întrucât gândirea şi opera sa
conţineau, premisele explicite şi implicite pentru conturarea şi legitimarea unui uriaş proiect
istoric şi cultural identitar. În acestui context, mitul eminescian s-a impus valoric ca imagine
centrală a identităţii naţionale.
În ceea ce priveşte receptarea critică a lui Eminescu, se disting trei momente
reprezentative:

13 | P a g e
 1. Articolul lui Maiorescu din 1898, ce urmează primei ediţii de poezii, în care criticul
impune imaginea unui spirit shopenhauerian, a geniului pur abstras cotidianului.
2. Publicarea poeziilor postume în ediţia Perpessicius şi studiile lui Călinescu şi Vianu
din anii '30, urmate de interpretarea lui Ion Negoiţescu, tipărită în 1968, prin care se stabileşte
valoarea postumelor şi imaginea romanticului vizionar. Deşi, între timp, prima ediţie
academică s-a încheiat, materialul biografic s-a completat nesperat (cele 93 de scrisori inedite
adresate Veronicăi Micle au fost publicate în 2000), iar mitul eminescian s-a consolidat.
3. Un ultim moment de impact în care s-a încercat deconstrucţia aşa numitului “cult al
personalităţii poetului”, a prejudecăţilor din imaginarul colectiv, rediscutarea mitului literar,
reevaluarea şi revitalizarea spiritului critic, precum şi o indirectă invitaţie la relectură a fost
prin intermediul articolelor publicate despre marele scriitor în nr. 265/1998 al Dilemei (27
februarie – 5 martie 1998), ideile susţinute de autorii articolelor fiind în extremă
neconcordanţă cu ceea ce se învaţă în şcoală şi ca atare au stârnit rumoare în lumea literară
românească.
Practic, în acest număr o serie de “critici literari” atacă şi demolează imaginea serafică,
nepământeană şi sacrosanctă a lui Mihai Eminescu, sub pretextul dezbaterii necesităţii de
revizuire a canonului literar. Totuşi, ei susţin nu au contestat (în absolut) valoarea lui
Eminescu, ci perceperea lui şi felul în care acesta a devenit monedă de schimb şi „loc comun”
al limbajului de lemn, modul în care s-a transformat scriitorul (viu şi temperamental, capabil
să vorbească sufletului şi intelectului uman, supus fără încetare lecturii şi analizei) într-un
tipar (sec şi de conjunctură, aplicabil oriunde şi oricând, amintit cu falsă emoţie şi – lucrul cel
mai grav pentru o operă valoroasă – validat printr-un fel de automatism care nu mai necesită
lectură reală).
Aşadar, autorii acestor articole susţin că mitizarea i-a adus deservicii poetului: opera
lui fiind transformată din ceva viu, care să poată fi supus interpretărilor, în ceva inert, într-o
statuie. S-a spus că “idolatria eminescianismului, transformată în mit intangibil, e o efectivă
nenorocire. Pentru că anularea spiritului critic în spaţiul unei opere duce, treptat, la
mortificarea ei.”13 şi că “Cea dintâi întrebare este dacă se citeşte cu adevărat Eminescu. Un
răspuns categoric e greu de dat. În ce mă priveşte, cred, mai degrabă, că nu. Am în vedere
acea lectură spontană şi individuală, care să facă din poeziile lui Eminescu o carte de
căpătâi, nu lectura obligatorie de la şcoală sau de la aniversări. E puţin probabil ca

13
Ornea, Zigu, în „Poetul naţional”

14 | P a g e
Eminescu să fie, să mai fie, o astfel de lectură. Poetul e îngropat sub respectul datorat
poetului naţional.”14
Pe de altă parte, dezbaterea demitizantă şi demistificatorie a culturii române în general
şi a figurii eminesciene, în particular, ar putea avea şi un caracter recuperator, restaurator şi
restitutiv faţă de obiectul în sine, propriu-zis al eminescologiei, care înainte de toate este opera
gânditorului, mai apoi persoana, biografia, contextul epocii şi receptarea sa creatoare, critică
şi publică, dar şi un caracter de igienizare faţă de psihicul colectiv. Metodele sau strategiile
demitizării şi ale demistificării, considerate a fi posibil de activat doar într-o cultură matură,
parcurg invers traseul făcut de un anumit obiect, din realitate în constructul mental
manipulator, mobilizator şi perturbator.
În termeni împrumutați de la științele naturale, se consideră că a face critică literară
înseamnă a face anatomia, fiziologia și etiologia unei opere de artă, sau a spiritului unui
scriitor. Dincolo de emfaza critică, comercialul aniversărilor şi festivismul politic de după '89,
critica operei eminesciene a rămas, substanţial, la nivelul contribuţiilor interbelice.
Mai presus de toate aceste dezbateri, consider util şi relevant a-l citi şi reciti pe
Eminescu, a reflecta asupra operei şi personalităţii marelui geniu creator şi a ne lăsăm inspiraţi
şi de ce nu, chiar ghidaţi de genialitatea lui. În acest context, ar fi necesar pentru critica
literară să integreze semnificaţii constructive, iar accentele ei combative şi polemice să
pigmenteze peisajul literar cu soluţii creatoare cel puţin la fel de valoroase şi reprezentative
pentru cultura naţională.
Definirea identităţii culturale româneşti, ca fiind cultură modernă, prin raportare la
opera geniului eminescian transformă critica literară din jandarm al culturii în analiză literară.

1.6. Eminescianism şi posteminescianism - deschiderea creaţiei eminesciene.

Dincolo de epoca propriu-zis eminesciană s-au facut multiple demersuri atât în sensul
redescoperirii operei marelui poet cât şi pentru depăşirea directiilor şi tendintelor propuse de
el, căutându-se - într-un fel sau altul - elemente originale ale cercetării şi creaţiei. De fiecare
dată s-au dezvaluit noi virtuţi ale talentului marelui poet (se poate exemplifica prin
comentariile lui Gherea. Ibrăileanu şi Călinescu asupra poeziei Pe lângă plopii fără soţ)15.

14
Manolescu, Nicolae, nr. 265/1998 al Dilemei (27 februarie – 5 martie 1998)
15
XXX: Ziua Eminescu. „Adevărul literar şi artistic”, Buc., 1991, nr. 49, 13-20 ian., p. 3-5, Fragmente din texte
semnate: Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, Nichita Stănescu, Cezar Petrescu, G. Călinescu, B.P. Haşdeu, Nicolae
Iorga, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu.

15 | P a g e
Opera lui Eminescu rămâne mereu deschisă către noi interpretări, întrucât este o operă
genială, deci operă deschisă şi, chiar peste o sută de ani se vor putea da noi şi noi verdicte
asupra conţinutului şi expresiei Luceafărului.
Literatura de după Eminescu a existat, într-un fel sau altul, ca replică la modelul
acestuia. Dincolo de imitaţii servile ale maestrului, Al. Macedonski transferă eminescianismul
înspre direcţia simbolistă şi parnasiană, după cum Coşbuc, Iosif şi Goga îşi asigură multiple
resurecţii. Primul căuta noul în viziunea polemică, în timp ce ceilalţi valorifică estetic
dimensiunea naţională a eminescianismului. Mai târziu, L. Blaga şi T. Arghezi actualizează şi
amplifică bipolaritatea lui Eminescu - între naţional şi universal.
Implicaţii multiple şi profunde se vor menţine la M. Sadoveanu (prin liricizarea
romantică a prozei), precum la N. Stanescu şi N. Labis. Se pot compara oricând texte realizate
de aceşti scriitori cu fragmente eminesciene spre a se demonstra continuitatea fluxului
eminescian în măsura în care marele nostru creator de literatură şi de limbă s-a impus nu ca o
trecere, ci ca o permanenţă. creaţia eminesciană s-a manifestat, deci, ca un centru de forţă,
către care s-au dirijat eforturile înspre expresivitate ale literelor româneşti din întreg secolul
XX şi în continuare.
Enumerăm mai jos câteva dintre motivaţiile celor care l-au nominalizat pe Eminescu
"Românul secolului, românul mileniului" în ancheta realizată în anul 1999 de către Ziarul
de Cluj:
"Pentru că este unificatorul naţiunii şi coloana sa vertebrală" - Nicolae Breban;
"Pentru că a realizat chintesenţa spiritualităţii româneşti." - Adrian Iorgulescu;
"Pentru că a sublimat tot ceea ce putea fi sfinţire în stilul românesc." - Cornel
Nistorescu;
"Pentru că a întruchipat esenţa spiritualităţii culturale româneşti." - Şerban
Papacostea;
"Pentru că este stâlpul fiinţei naţionale." - Răzvan Theodorescu.

16 | P a g e
 Cap. II. IUBIREA şi NATURA ÎN CADRUL PROGRAMULUI ROMANTIC

Romantismul este o importantă mișcare culturală, artistică și filosofică, o creaţie a unei

elite intelectuale care nu se regăsea nici în normele rigide ale aristocrației aflate în degradare
nici în frenezia capitalismului sălbatic aflat la începuturile sale; începuturile germane,
franceze și engleze ale acestui curent sunt situate pe la mijlocul secolului 18, pentru a avea o
înflorire în secolul 19. Gândirea romantică a apărut ca o reacție la capitalismul primitiv și
sălbatic, care degrada Natura şi Omul la simple unelte ale producerii de profit. Romantismul,
prin artă și spiritualitate, pasiune și iubirea frumuseții, prin intelect și simțăminte, aventură și
comuniune cu Natura, libertate de exprimare, se delimitează de cele două elemente esenţiale
ale capitalismului, anume burghezia ahtiată doar după profit şi proletariatul înjosit, incult,
dezumanizat şi murdar.
Simțul estetic romantic scoate în evidență grandoarea şi sacralitatea munților,
frumusețea peisajelor costiere sălbatice, vastitatea pădurilor neumblate, puritatea naturii
nevandalizate de agresiunea umană, a peisajelor naturale nepervertite, a furtunilor dezlănțuite
şi a măreției Naturii în toate ipostazele sale, adică a unei Lumi existente cu mult înainte de
apariția Civilizației umane. Desigur, asemenea frumuseți nu puteau fi înțelese de un industriaș
dornic să deschidă o exploatare minieră de suprafață și să tritureze muntele, un economist care
număra banii (în timp ce plouă) sau muncitorii epuizați după o prelungită „sinecura”
monotonă la fabrică.
Prin viziunea naturalistică romantică, Omul se vede pe sine şi analizează Lumea a
cărei parte este şi el. Natura nu mai este privită ca un mecanism, ci ca o entitate organică
aflată în dezvoltare, evoluție, o entitate capabilă de autoreglare şi având o valoare
extraordinară în fiecare parte a sa. Romantismul presupune un intelect educat aflat în contact
cu realitatea natural, un om care știe de unde provin resursele necesare existenței umane,
conștientizează amploarea fenomenelor naturale în care umanul este un detaliu, astfel încât
înțelege locul omului în peisaj: conștientizează însă și valoarea extraordinară a unicității
intelectului uman creativ, capabil de a raționa, a înțelege şi a cunoaște valoarea omului capabil
de iubire.
Romantismul plasează pe loc central mintea umană capabilă să observe, să înțeleagă
şi să iubească natura și existentul. Imaginația este ridicată la rang superior, ca forță creatoare a
ideilor care ulterior pot deveni realitate. Filosoful Spinoza (secolul 17) sau Heidegger (secolul
20) susţineau că scopul existenței umane este contemplarea Naturii. Heidegger arăta că

17 | P a g e
entitățile naturale au valoare intrinsecă, indiferent de cea conferită ori acceptată de oameni.
Un om rezonabil consideră ca fiind un fapt evident că balena din ocean este o valoare în sine,
indiferent de ce cred sau nu cred oamenii.
Feeria naturii și dramatismul Lumii ca sursă de inspirație şi de mântuire în fața
problemelor umane, sensibilitatea şi fantezia creatoare a omului, valoarea umană individuală,
persoana irepetabilă chiar excentrică, natura umană cu toate aspectele ei și mai cu seamă
iubire, devin subiectele centrale ale romantismului. Teme frecvent abordate au fost tragismul
genialității și a iubirii. Literatura romantică are reprezentanți de seamă de genul lui G. G.
Byron, V. Hugo, A. Puskin, E. A. Poe, S. Petőfi, șamd. Creatori de muzică romantică
reprezentativă sunt J. Brahms, H. Berlioz, R. Wagner, R. Schumann, F. Chopin, F. Liszt, G.
Verdi, P. I. Ceaikovski șamd. Inspirația artistică este considerată de importanță fundamental,
de la pictură la arhitectură, muzică, literature, astfel încât artistul nu mai este privit ca un
meșter mecanic.
Romantismul, la ora actuală, poate părea de factură vintage, ceva ce aparține
trecutului, dar este şi azi în vogă, în afara mainstream-ului consumerist, actualul curent
majoritar. Oare va reveni neo-romantismul ca factor definitoriu al unei societăți umane
post-moderne, mai apropiate de Natură? Romantismul consideră Natura ca un substitut
universal al diferitelor religii aflate în conflict între ele; totodată, Natura este considerată a fi
capabilă să ofere acele senzații care sunt necesare pentru „însănătoșirea inimilor civilizate” ca
bază pentru moralitate. Metafora arborelui care supraviețuiește furtunii oferă o imagine a
omului care poate trece de perioadele nefavorabile sau crunte.
Măreția naturii este receptată prin ființele ei sălbatice şi libere, așa cum erau şi
strămoșii noștri, cândva. Iubirea locului, sentimentul romantic de a fi acasă în mijlocul naturii
este total diferit față de stilul „forței de muncă” ce stă în chirie și gonește la fabrică unde
lucrează la banda rulantă. Romanticii iubesc, admiră și venerează natura sălbatică cu toată
naturalețea ei; scenele cu peisaje pitorești atrag atenția oamenilor asupra frumuseții sublime a
sălbăticiei. Dealtfel, tânjim cu toții după o viață idilică, în armonie cu Natura şi Societatea,
aceasta fiind viziunea romantică asupra existenței ce merită să fie denumită viață umană.
Romantismul în care Omul tânjește după Natură, după frumusețe şi puritate,
armonie şi freamăt de codru, este o nostalgie după Edenul din care în mod natural facem
parte înainte de a ne rupe de Natură. În acest context, este de înțeles cum o plimbare prin
pădure, prin parc, duce la o liniștire şi o „reîncărcare cu energie”, probabil că omul se simte
din nou acasă în Natură, în atmosfera aceea cu care fiinţa umană a avut ocazia să se afle în
echilibru pe milioanele de ani ale dezvoltării filogenetice umane. Când simți mirosul

18 | P a g e
frunzelor, culorile și formele vegetale, când admiri fluturii pe flori sau păsări căutând semințe,
ori cântând pe o creangă, este ca o reîntâlnire cu fericirea copilăriei pline de vitalitate, o
redeschidere către Lume, cu sufletul plin de speranțe. viaţa umană este mult mai împlinitoare,
dacă omul îşi oferă şansa de a admira natura sălbatică, splendoarea și vitalitatea animalelor,
diversitatea şi estetica a Lumii. Iubirea Naturii, simpatia față de animalele sălbatice, iubirea
lor, respectul și compasiunea față de celelalte ființe vii, face posibilă supraviețuirea lor, a
ecosistemelor și implicit persistența noastră ca specie umană.

19 | P a g e
 Cap. III. ETAPELE LIRICII EROTICE EMINESCIENE

Principalele teme şi motive literare romantice întâlnite în opera lui Mihai Eminescu
sunt listate în continuare:
 geniul şi singurătatea,
 visul şi reveria, meditaţia nocturnă, somnul,
 extazul, melancolia, natura şi iubirea,
 trecutul (ruinele),
 viaţa ca vis,
 poezia şi condiţia poetului,
 timpul,
 revolta împotriva condiţiei umane,
 miraculosul, interesul pentru mituri şi basme.

Fiecare dintre aceste teme mari ale universului eminescian şi-au găsit expresia artistică
prin intermediul unor creaţii literare, precum cele enumerate în cele ce urmează:
a) Natura, ca temă romantică şi de specific naţional a fost abordată după cum
urmează:
- natura, ca mod de a exprima armonia şi echilibrul, ca fiind o concepţie despre lume şi
viaţă a poporului roman în: Mai am un singur dor, Revedere.
- natura, ca mod de exprimare a motivului comuniunii dintre om şi natură în:
Revedere, O, marna, Lacul, Dorinţa, Sara pe deal, şi daca
- natura, ca mod de a sugera valorile eului poetic în Sara pe deal
- omul, ca centru al universului în Scrisoarea I - spiritul generator al lumii.
b) Iubirea, ca lege fundamentală a universului, generează lumea prin unirea
principiilor masculin şi feminin, a spiritului cu natura - iubirea, ca temă romantică -
Luceafărul – “Primind o alta lege”:
- iubirea, ca valoare romantică fundamentală - Luceafărul – “o ora de iubire pentru
veşnicia sa”.
- iubirea, ca lege generatoare a armoniei şi echilibrului în Sara pe deal.
- iubirea, ca mod de a exprima patriotismul în Scrisoarea III, Revedere.

20 | P a g e
 c) Istoria - exaltarea trecutului glorios şi critica prezentului decăzut:
- evadarea în trecutul istoric, ca mod de a cultiva patriotismul - Scrisoarea III –
Mircea, tipul domnului patriot opus liberalului demagog.
- rolul literaturii în viaţa social-istorică - Epigonii.
- istoria, ca prilej de meditaţie pe tema fortuna labilis - Memento mori, Imparat şi
proletar.
- critica prezentului decăzut, ca punct de conexiune cu atitudinea
critică realistă în Scrisori.

d) Omul şi societatea - temă realistă a universului eminescian:

- critica societăţii burgheze - instituţii, moravuri, ideologie - Scrisoarea I, II, III, IV,
V, Imparat şi proletar.
- tipuri realiste - proletarul (Imparat şi proletar), demagogul (Scrisoarea III).

e) Conştiinţa - drumul cunoaşterii de sine - soarta omului de geniu - tema specific

eminesciană:
- caracterul excepţional al celui ce dobândeşte cunoaşterea de
sine, Scrisoarea I.
- raportul dintre conştiinţă şi univers - raportul omului de geniu cu societatea -
Povestea magului calator în stele.
- rolul omului de geniu - Luceafărul, Oda în metru antic, Scrisoarea I.
- izolarea şi înstrainarea omului de geniu - Luceafărul, Glossa.

f) Mitul - temă de profund specific naţional - Luceafărul:

- mituri autohtone - Cerul Tatal, luceferii, Pamântul Mumă, Sfintele Ape, Sfântul
Soare, Sfânta Lună.
- mituri universale - Hyperion, Odin, Venus, Kama, Apolon.
- mituri creştine - Sf. Vineri, Sf. Miercuri, îngerul, geneza.

21 | P a g e
 Mihaela Mancaş delimitează în studiul despre limbajul poeziei eminesciene, Limbajul
artistic românesc: secolul al XIX – lea16, următoarele trei etape de creaţie în opera poetică
eminesciană:
1. Perioada (1866 – 1870) - Poezia de tinereţe, în care limbajul poetic eminescian nu
este bine precizat încă şi pot fi uşor identificabile influenţele poeziei predecesorilor. Aspectele
clasicizante ale unora dintre versurile lui Eminescu din această perioadă amintesc de o parte a
creaţiei lui Heliade Radulescu, Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri, iar factura
populară a altora este rezultatul unor influenţe folclorice, insuficient asimilate şi nefiltrate
printr-o cultură proprie.
În această epocă sunt compuse odele
 La mormantul lui Aron Pumnul, La Heliade,
 La moartea principelui Styrbei,
 postuma La moartea lui Neamţu,
clasicizantele
 Călărire în zori,
 Misterele nopţii,
 Junii corupţi sau
 postuma Ondina,
ca şi poeziile influenţate direct sau prin intermediul lui Alecsandri, de creaţia populara:
 De-as avea,
 O călarire în zori,
 Misterele nopţii.
Există o mare disproporţie numerică între poeziile apărute în această primă perioadă şi
restul activităţii poetice a lui Eminescu;
Din această primă perioadă datează paisprezece poezii antume, la care se adaugă şi o
parte mai numeroasă a postumelor.
Din punctul de vedere al analizei lingvistice a textului, prima perioadă de creaţie a lui
Eminescu se opune net celorlalte două, prin caracterul mai puţin modernizat al limbii şi prin
subordonarea evidentă faţă de vocabularul poetic şi mijloacele de expresie din limbajul
poeziei timpului. Formele lingvistice utilizate în această primă perioadă nu sunt, în
majoritatea cazurilor, caracteristice pentru întreaga sa operă, ele fiind uneori neobişnuite, iar
alteori, adaptate mai puţin la norma limbii literare.

16
Mihaela Mancaş, Limbajul artistic românesc în secolul XIX – lea, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983

22 | P a g e
 2. Perioada (1870 - 1878) - epoca ieşeană, care marchează etapa romantică a poeziei
eminesciene.
Marile teme romantice abordate sunt îmbogăţite cu procedee romantice în stil, precum:
- structura antitetică a poemelor (Venere şi Madonă apărută în 1870, Înger şi demon,
Imparat şi proletar, Epigonii),
- acumulările retorice în toate compartimentele stilului,
- tendinţa către contraste în alcatuirea figurilor,
- predilecţia pentru caracterul concret al imaginilor spre deosebire de abstractul
caracteristic clasicismului poeziilor din prima perioadă.
- deosebita densitate a figurilor: Călin, Craiasa din poveşti, Lacul, Dorinţa, Făt-
Frumos din tei, Floare albastră, majoritatea postumelor.
Temele romantice dau naştere, în această perioadă, unor ample poeme, precum:
Strigoii, Călin, Mureşanu, Povestea magului călător în stele, Memento mori.
Ceea ce apropie marile construcţii de acest tip de poezii aparent diferite ca structură,
cum ar fi Lacul, Dorinţa sau Craiasa din poveşti, este:
-asemănarea de structură în componenta imaginii,
-frecvenţa figurilor şi
-utilizarea unor forme comune de versificaţie, care alături de figurile de sunet, dau
poeziei eminesciene din această perioadă o sonoritate specială.

3. Perioada (1878-1889) - etapa reclasicizarii expresiei poetice într-o manieră proprie,

această etapă fiind prefigurată încă din 1876 de Melancolie.
Totuşi, majoritatea poeziilor din această perioadă au fost concepute şi aduse aproape în
forma definitivă în epoca precedentă, ceea ce explică relativa unitate a ultimelor două
perioade din creaţia de maturitate a lui Eminescu. Forma finală a acestor poezii este
caracterizată prin:
- renunţare la figuri de stil numeroase (în special la epitet, în favoarea metaforei),
- o nouă tendinţă către domeniul abstract în alcătuirea imaginilor şi realizarea acestora
prin valoarea internă, prin exploatarea variatelor sensuri contextuale ale cuvântului.
- valorificarea unor asocieri inedite de termeni, atât cronologic, cât şi semantic.
- Cu excepţia postumelor – Sarmis şi Gemenii – poetul renunţă total la poemul de
largi dimensiuni şi la recuzita retoric-romantică, pe care le înlocuieşte cu poezii meticulous
“lucrate”, în care valorifică, sub o forma sau alta, structura cântecului ori a romanţei de
provenienţă cultă sau populară:

23 | P a g e
  Revedere,
 Povestea codrului (1878),
 O, ramai…,
 De cate ori, iubita,
 Atât de frageda (1879),
 Când amintirile…,
 Şi dacă…,
 Mai am un singur dor (1883),
 Sara pe deal (publicata în 1885, dar inclusa din 1872 în poemul postum Eco),
 De ce nu-mi vii (1887).
În această perioadă, Eminescu a cultivat în principal poezia cu formă fixă sau forme
complexe de versificaţie:
 Primele sonete (1879),
 Trecut-au anii… şi
 Veneţia, Glossa şi Odă în metru antic (1883),
În aceasta ultima perioadă, Eminescu substituie parţial nivelul figurilor semnatice
evidente, printr-o mai mare atenţie acordată nivelului figurilor de construcţie şi de sunet, care
aparuseră înca din etapa anterioară; chiar funcţia specifică a anumitor figuri frecvente în
perioadele precedente (repetitia, comparaţia, personificarea sau metafora) fiind modificată în
poeziile din ultima parte a creaţiei lui Eminescu.

24 | P a g e
 Cap. IV. IUBIREA ÎN POEZIA LUI MIHAI EMINESCU

Între marile teme specifice creaţiei lui Eminescu, slăvirea şi celebrarea iubirii şi a
frumuseţilor naturii ocupă un loc deosebit alături de meditaţia asupra artei, asupra vieţii
sociale sau existenţei în general.
Iubirea şi dragostea de natură se îngemanează în poezia lui Eminescu, constituind o
tema unitară, care-i lărgeşte şi-i întregeşte universul liric, de o grandoare şi autenticitate
uimitoare şi de o permanentă şi inalterabilă actualitate estetică.
Iubirea şi dragostea de natură izvorăsc în poeziile lui Eminescu din sensibilitatea
pură şi excepţională a poetului, din melancolia lui structurală şi, deopotrivă, din nepotolita lui
sete de viaţă, perfecţiune şi absolut, totodată.
Aflandu-se până în ultima clipa a vieţii lui creatoare într-o neostenită cautare a
echilibrului launtric şi a împlinirii sale, Eminescu priveste iubirea şi natura ca pe o evadare
din realitatea brutală şi nu ca pe o forma de capitulare în lupta impotriva răului social, ci ca pe
unicul izvor al entuziasmului său neintrerupt în faţa frumuseţilor vieţii, menit să-i
reimprospateze elanurile creatoare istovite de eforturi.
Înger şi demon reprezintă antiteza esenţială din creaţia eminesciană, care susţine
relaţia contradictorie, dar nu întotdeauna exclusivă, dintre bine şi rău, dintre alb şi negru,
dintre geniu şi lume, dintre platitudine şi revoltă, dintre întelegere şi neîntelegere, dintre a fi şi
a nu fi. Aceasta constantă antiteză a marelui poet romantic defineşte creaţia lui, atât în privinţa
conţinutului, cât şi în cea a formei de realizare.
Venere şi Madonă, publicată în 1870, fiind cronologic a doua mare poemă a iubirii
după Mortua est, înfaţisează viziunea poetului, privind femeia iubită, care este când înger,
când demon, poetul propunând aceste fouă două principale arhetipuri feminine. Fiind o
poezie de tinereţe a idealurilor adolescentine, în Venere şi Madonă, am putea spune că eul
eminescian se contrazice în elogierea feminităţii. Tema centrală a poeziei "Venere şi
Madonă" fiind dragostea, poetul aduce iubirii un sentiment de veneraţie, prin ipostazierea
acesteia în 3 arhetipuri:
 femeia terestră (normală),
 femeia înger sau serafică şi
 femeia demon.
Asemenea lui Rafael, poetul imortalizează cele două ipostaze ale femeii, înger şi
demon: "Madonă dumenzeie" şi "palida femeie" (femeia demonica, stearpă). De la imaginea

25 | P a g e
celei pe care o vede ca pe Madonă cu diadema de stele, cu râsul blând, poetul trece la
imaginea femeii „fară suflet, fără foc”, a femeii „demon”, căreia, totuşi, îi împrumuta până la
urmă, „raza inocenţei” ce-i nimbează chipul şi pe care o adoră, chiar dac-ar fi demon, caci „e
sinta prin iubire”.
Chiar din titlul poeziei recunoaştem antiteza, ca figură de stil întâlnită apoi la nivelul
întregului text. Venera, zeiţa iubirii la romani, corespondentul Afroditei la greci, este, după
relatările lui Homer, fiica lui Zeus şi soţia lui Hefaistos. În schimb, Madonă este reprezentarea
Maicii Domnului în artele plastice, femeie cu chip de înger. Încă de aici constatăm antiteza
între cele două tipuri de femei:Venera, tipul femeii adulterine, ce este frumoasă, dar infidelă
soţului său, iar Madonă fiind considerată femeia ideală pentru că e castă, pură, sfântă. Poetul
vine cu proiecţia femeii ideale asupra femeii iubite.

4.1. Iubirea în ipostază edenică

Mihai Eminescu este poetul întâiului cuplu transpus în Edenul românesc.

Iubirea este inocentă prin elementaritatea ei apropiată de instinct şi neprefacută prin
însăşi profunzimea implicării în trăirea acesteia.
Poezia "Venere şi Madonă" reprezentativă pentru antiteza femeia înger –femeia
demon cuprinde mai multe secvenţe lirice.
În prima secvenţă, poetul elogiază în note de odă, chipul angelic şi frumoasele trasături
ale femeii serafice, dar şi talentele deosebite ale pictorului Rafael care a imortalizat pe panza
goală chipul femeii angelice: "Caci femeia-i prototipul îngerilor din senin".
În această primă secvenţă lirică vocabularul poetic este elevat (înalt, ridicat), expresiile
fiind elegante şi rafinate. Predomina în această poezie imagini artistice plastice create cu
ajutotul comparaţiilor, inversiunilor şi epitetelor duble ("tânara şi dulce veste"). Poetul crează
imaginea unui eden în care chipul feminităţii este atotstăpânitor. Adresarea către imaginea
sacră a Venerei este directă în prima strofă, în care predomină invocaţia retorică ("O! te vad,
te-aud, te cuget"). Epitetul metaforic "Madonă dumnezeie" sugerează eternitatea artei care
ridică deasupra efemerităţii timpului iubirea. Poetul înfrumuseţează şi transfigurează imaginea
demonului feminin prezentat în a doua secvenţă lirică, facând din ea un înger, sugerat prin
"blând ca ziua de magie".
Îngerul eminescian ar putea fi şi femeia autentică - sensibilă, suavă, diafană,
voluptoasă, dornică de iubire din Dorinţa, Sara pe deal, Floare albastră. O astfel de proiecţie

26 | P a g e
lirică interferează deseori sensurile autohtone cu cele universale, spre a încerca exprimarea
inefabilului către care tinde geniul în realizarea sa.
Tot înger devine şi barbatul-geniu cu însuşiri extrem de sensibile (ca în romanul
Geniu pustiu sau în nuvela Sarmanul Dionis), situaţie în care geniul îşi caută în sine
angelicul, baza formării ulterioare - între acceptare şi respingere, între adaptare şi inadaptare.
În Dorinţa, spre exemplu, apar doi posibili îngeri - el şi ea, care se caută spre a relua
povestea erotică.
În Floare albastră, însă, ea rămâne îngerul care aspiră la aceeaşi realizare erotică, pe
când el a trecut deja către o altă sferă a cunoaşterii.

4.2. Iubirea în ipostază demonică

Eminescu ilustreaza iubirea demonica, derivata din temele neguroase ale

romantismului european, prin mitul strigoiului, intalnit în "Strigoii", în "Sarmis", în unele
proiecte ramase neterminate, cu sorginte în balada "Lenore" a germanului Gottfried August
Burger. Despre strigoi scrisesera în literatura romana Asachi, Alecsandri (excelente ca ritm şi
macabru "Baba Cloanta", "Noaptea sfantului Andrii"), Bolintineanu ("Mihnea şi Baba").
Eminescu mentine cavalcada nocturna, sublunara, invaluita în mit şi poezie, dar, spre
deosebire de Burger şi de poetii romani amintiti, estompeaza tragicul şi macabrul,
convertindu-le în mit, în aspiratie catre moarte pentru implinirea absoluta a erosului, ilustrand
un motiv romantic, corelatia dintre Eros şi Thanatos. Arald îşi urmeaza în moarte iubita,
frumoasa regina dunareana Maria. Prin magul pagan, dizolvat intr-un peisaj montan arhaic,
singurul -care cunoaste taina eternitatii iubirii, "Strigoii" continua mitosul dacic cladit în
"Memento mori", potentandu-1 cu noi semnificatii.
Un demonism atenuat, metamorfozat, se insinueaza, prin mitul ingerului cazut, în
"Calin (file din poveste)" şi în "Luceafărul". Motivul, de o mare circulatie, cu origine biblica
(pedepsirea ingerilor razvratiti), este supus transformarilor prin Dante şi Milton ("Paradise
lost", "Paradisul pierdut"), ajungand în romantism, prin "La Fin de Satan" al lui Hugo, "Eloa",
de Vigny, "Demonul" lui Lermontov, la o inversare totala a termenilor de bine şi de rau. De la
actul justitiar divin, mentinut încă de Dante şi Milton, în romantism demonul tinde sa devina
un personaj pozitiv, care ar fi revolutionat lumea, daca nu ar fi existat o forţă de reactiune.
oprimatoare, insusi Dumnezeu.

27 | P a g e
 Pe plan general, în romantism, prin scindarea divinitatii în seraf şi demon, între acestia
continua sa se manifeste o atractie irezistibila: seraful, visand redemptiunea divina, se
indragosteste fără scapare de opusul sau. Daca la Heliade, în "Zburatorul", manifestarile
Floricai sunt numai de ordin senzual (in genul poeziei sapphice), laEminescu atractia erotica
implica mari idei filozofice, renuntari concepute la scara cosmica. Luceafărul nu mai este un
razvratit, e un hyper-eon, asezat în ierarhia cosmica aproape de Dumnezeu, dar, prin tentatiile
sale erotice, se manifesta şi ca un Zburator. El apare din mare, de aici putandu-se trage şi o
concluzie folclorica: o Stima a apelor, un "Cel din tau" exista şi în eresurile populare, dupa
cum aparitiile sub forma de sul de foc, de fulger, imaginate în gandirea mitica, figureaza în
poem ipostaza uranica a Luceafărului. Zburatorul lui Eminescu din "Calin (file din poveste)"
devine genial în "Luceafărul", la el criza erotica fiind numai temporara. "Luceafărul - spune
George Calinescu - este mintea contemplativa, apolinica, cu o scurta criza dionisiaca, repede
depasita prin dilatarea acelui epifenomen care se cheama conştiinţa". El nu se razvrateste, ca
Arhanghelul lui Hugo, impotriva constiintei demiurgice, ci impotriva lumii nedemne de
purificare, de inaltare la divinitate.Erosul, ca mijloc de eliberare de povara temporalitatii, prin
evadare în natura sau prin reintegraredivina a fiintelor, intoarce astfel temele şi motivele
creatiei eminesciene în punctul initial al genezei lumilor. Timpul, identic uneori cu insasi
divinitatea ("Timpul este Demiurg", spune insusi Eminescu), guverneaza marile cicluri ale
universului şi destinele umane.
Fiind structurată pe o antiteza romantică bine evidenţiată la nivelul versurilor (demon -
santa), în a doua secevenţă a poeziei "Venere şi Madonă", poetul găseşte un termen antiteic
imaginii femeii înger prezentată în prima secevenţă lirică: femeia demon ilustrată prin
sintagma "femeie stearpă", precum şi celelalte caracteristici: "fară suflet", "fară foc" prin
puterea transfiguratoare a poeziei iubirii; În această a doua secvenţă a poeziei, cuvintele sunt
dure, incriminante, din zona uzuală a limbii: "beţie", "crudo", pentru a sugera ideea femeii
sterpe, care nu înţelege dimensiunea iubirii. Adresarea către ipostaza demoniacă a femeii se
face direct, conferind discursului liric o notă sentimental-lirică şi una retorică, dispreţul fiind
principalul sentiment al acestei secvente lirice. Femeia capată chipul libertinei ce înşeală
imaginea consacrată a fecioarei.
În finalul poeziei, poetul se simte vinovat pentru învinuirea adusă femeii şi fară să se
gândească la iertarea acesteia, îi cere totuşi acest lucru. Conştient de faptul ca învinuirea a fost
crudă şi nedreaptă, provocandu-i multă suferinţă, poetul revine la accentele de odă şi de
venerare de la începutul poeziei.

28 | P a g e
 Demonul eminescian mai este perceput şi ca geniul neînţeles de oameni şi revoltat
împotriva greşitelor rânduieli ale lumii. Acesta parcurge mai multe etape în cadrul
reprezentarii lirice:
 de la înflacărarea patriotică din Ce-ti doresc eu ţie, dulce Românie şi până la
respingerea falsului patriotism din Scrisoarea III (partea a II-A);
 de la dorinţa exuberantă a iubirii, din Sara pe deal, şi până la respingerea non-
iubirii din Scrisoarea IV şi mai ales Scrisoarea V;
 de la acceptarea literaturii autentice şi până la refuzul non-literaturii în Epigonii şi
Scrisoarea IV;
 de la posibila integrare în lume până la refuzul acesteia. Aceasta ultimă ipostază
apare reprezentată în mod special în capodoperele Luceafărul şi Glossa.
În Luceafărul, geniul apare metamorfozat nu numai ca înger, ci şi ca demon, dar
absolut în perspectiva pământeanului obişnuit, care la început îl divinizează, dar apoi, nu
numai ca nu-1 întelege, speriat de proiectiile lui neaşteptate, dar îl şi respinge.
În Glossa, geniul însuşi se impune drept demon justitiar asupra lumii care continuă a-
şi juca viaţa ca pe o scenă de teatru. Exista şi situatii în care demonul este la Eminescu
femeia-nefemeie ca-n Scrisoarea V, fără a se pune în vreun fel problema anti-feminismului
marelui poet.
Dacă îndrazneala razvratitului din Înger şi demon, care poartă în sufletul lui stigmatul
amar al deznădejdilor, îşi află liniştea compensatorie în iubire, căreia îi cedează pentru forţă ei
deviată, tot astfel, ochiul poetului distinge tot mai atent amănuntele naturii înconjuratoare,
efectele ei de lumină sau sonorităţile dulci sau tulburatoare ale codrului.
Demonul la Eminescu, întruchipează în acest poem un bărbat visator, cu un suflet
apostat şi nocturn, aspirând spre iubirea femeii şi iubit de aceasta pentru frumusetea lui, mai
mult launtrică. Aspiraţia poetului catre o iubire statornică, ideală, îşi asociaza nemijlocit
măreţia şi frumuseţea firii.
Între elementele feerice ale naturii şi puritatea iubirii, între ordinea sau armonia
firească a naturii şi concepţia poetului despre iubire există o legatură indisolubilă. Dar şi în
acest plan al existentei, Eminescu este dominat de timpuriu de framântări şi căutari arzatoare.
În sufletul poetului se învolburează elanuri, au loc dramatice confruntari, zbateri, contradicţii,
dezamagiri profunde.
Marele scriitor îşi pune problema relaţiei dintre înger şi demon în dublu plan:
- naţional şi universal, respectiv
- fiinţa (obişnuită) şi nefiinţa (dincolo de existenţa obişnuită).

29 | P a g e
 În Împarat şi proletar demonul lirico-dramatic parcurge traseul dinspre demonism şi
resemnarea rece.
În Sara pe deal doi posibili îngeri se caută sub semnul autohtonismului mioritic.
Scrisoarea III şi Epigonii aduc în replică epoci "de aur" (angelice) cu un prezent
mereu decăzut (demonic).
În Floare albastră Aproapele este angelic, în timp ce demonic este Departele, cu
planul cunoaşterii absolute străine lumii de jos.
În Pe lângă plopii fără soţ, acelaşi El îşi caută jumătatea în lume.
Poemul Luceafărul propune situaţii de excepţie în care antiteza înger - demon
comportă multiple răsturnari şi răstalmaciri.
La început, fata de împarat se impune ca înger cu proiecţii atât terestre cât şi
autohtone. Dar unicitatea ei în planul originar îi permite tendinţa către universal, ca o revoltă
împotriva condiţiei date; ea devine astfel un fel de demon terestru, pentru ca mai apoi, în faţa
marelui necunoscut implicat de prezenţele Luceafărului, să se resemneze în postura unui înger
placid. Într-un fel sau altul, Cătălina şi Cătălin vor forma un cuplu angelic terestru caruia i se
atribuie condiţia repetabilului cuplu erotic, după modelul celui format la origini de Adam şi
Eva, dar cu excluderea intervenţiei şarpelui, de vreme ce intervenţia Luceafărului a fost mai
înainte exclusă.
La rândul său, Luceafărul porneşte din postura demonului (a celui venit din afara
terestrului) pentru a se impune un timp ca înger-zburator (în viziunea fetei dornice de iubire şi
cunoaştere) şi mai apoi (tot în viziunea fetei) ca demon ("strain la vorba şi la port"). El,
Luceafărul, rămâne un neînteles, un incompatibil în raport cu existenţa obişnuită. Mai departe,
însă, şi el parcurge mai multe etape esenţiale - între cea a demonului respins de jos, cea a
existenţei universale care-şi doreşte "norocul" terestru (deci viaţa angelica), cea a revoltei
împotriva datului universal şi - în cele din urmă - cea a resemnării finale.
Numai Demiurgul se impune fără excepţie ca demon mereu stăpân pe sine; el este - de
fapt - constiinţa care se dirijează şi dirijează totul. Se poate spune ca şi geniul (Luceafărul
Hyperion) are nevoie de dirijare pentru a nu cădea din postura demonului (superior
obişnuitului) în cea a îngerului (integrat acestui obişnuit) damnat a trai doar fericirea "clipei
celei repezi".
In perioada iluziilor şi a visurilor din tinerete, poetul a crezut cu ardoare în
posibilitatea unei iubiri desavarsite. Poeziile de iubire din aceasta perioadă, antume sau
postume, traduc dorul şi aspiraţia intimă a poetului în expresii şi tonalităţi lirice pline de
farmec, în culori poetice vii, în lumini fără pată.

30 | P a g e
 4.3. Iubirea în ipostază funebră

Orice creaţie presupune extensia Totului, separare, scindare, dar şi prima tensiune a
părţilor, atractia reciproca pentru refacerea armoniei pierdute. Iubirea este cea mai veche temă
literară, înscrisă în forme arhaice, arhetipale, în toate mitologiile lumii. Iubirea începe cu
însăşi Creaţia, cerul şi pamântul dobândind, în varianta primară, atribute antropomorfe,
distribuite după principiile masculin şi feminin. În mitologia greacă, Uranus este cerul,
puterea supremă, creatoare de timp şi de spatiu, iar Geea este pământul, principiul feminin,
fertil, al perpetuarii vieţii. Cosmogeneza însăşi pare să fie creatoare de tensiune erotică la
scara cosmică, datorată separarii unui întreg în cele doua principii ordonatoare în Univers,
care năzuiesc însă la armonia iniţială, vădită în toate marile poeme ale omenirii.
"Luceafărul", este construit, în liniile lui profunde, pe această ipostazare, "dialectica
sferelor uranică şi telurică", simbol mitologic, reactivat, şi consacrat de romantici, e o expresie
a "erosului cosmic" (Elena Tacciu), prin magnetismul lor reciproc. Atracţia erotică este
expresia unei nostalgice nazuinţe de întoarcere în timpul primordial şi, raportată la scara
cosmică, o expresie a atracţiei universale.
Eminescu concretizează aceasta în expresia sa conexiunea fericirii şi a suferinţei în
iubire numai pentru că el însuşi trăia aceasta ca pe o puternică realitate, şi nu pentru ca o
întâlnise, de pildă, şi în povestea de dragoste a lui Hyperion cu Diotima.
Pe această schemă arhetipală se construiesc marile poveşti de dragoste, desprinse din
mitologie, pâna la cele terestre şi deplin demitizate din vremurile moderne. Miturile consacră
marile cupluri unite printr-o dragoste care învinge timpul, supusă uneori la mari încercări sau
la sacrificii de multe ori cu deznodamânt tragic, semnificând o cădere din condiţia arhetipală
şi eternă a omului.
Cuplul adamic, primordialii Adam şi Eva, sacrifică pentru dragoste, pentru
cunoaşterea de sine prin sentimentul erotic, însăşi condiţia eternă, paradiziacă a omului,
declansând marea dramă a umanităţii, care încearcă, prin sentimentul înalţător al iubirii,
întoarcerea în starea iniţială şi redobândirea graţiei divine. În poezia eminesciană sunt ilustrate
cele mai sugestive ipostaze ale manifestării sentimentului erotic. Mai intâi, în sensul
fundamental exprimat mai sus, iubirea "ca rit de reintegrare în pierduta armonie cosmica"
(Ioana Em. Petrescu), îndeosebi în idile, prin somnul îndrăgostiţilor în mijlocul unei naturi
erotomorfe, paradiziace, pierduţi pe căi neumblate, în "armonia codrului bătut de gânduri",
îngropaţi în flori de tei, cuprinşi de starea de "farmec" a timpului ce şi-a oprit trecerea, similar
timpului primordial.

31 | P a g e
 Este iubirea ca întoarcere la pierduta stare edenică, aflată în mijlocul unei naturi
pletorice, elementele naturii dobândind starea de primordialitate, ca în "Sarmanul Dionis"
(edenul selenar) sau în "Cezara", în arhetipala insulă a lui Euthanasius.
Supremul elogiu este dorinţa lui Hyperion de a cunoaşte lumea pamânteană
supunandu-se legilor “norocului în iubire”. Astrul îndepartat şi rece se însufleţeşte la ideea
unei ore de iubire, singura capabilă să întindă o punte de întelegere între eternul cosmic şi
umanul pieritor.
Natura antropomorfizată traieşte în consonanţă cu sentimentele poetului, imaginile
paradisiace corespunzand împlinirii erotice, iar tablourile pustii, dezolante, alcătuind ambianţa
dezamăgirii şi rupturii sentimentale. Fericită sau nefericită, iubirea ramâne mereu o proiecţie
ideală, iar femeia întruchipează când imaginea Fecioarei, când o nimfă a pădurii, o zeitate
acvatică, ori o faptura de basm, dovada ca nici un alt poet român n-a asezat-o pe un piedestal
mai înalt decât a preamarit-o Eminescu.
Dacă în toată poezia erotică a tinereţii, figura iubitei are o lumină şi o căldură
dobândite din concreteţea imaginii ei pentru poet. - În poezia “Floare Albastra” ea e “roşie ca
mărul”; în “Crăiasa din poveşti”‚ ”...Păru-i galben, / Faţa ei lucesc în lună, / Iar în ochii ei
albaştrii / Toate basmele s-adună”- toate aceste elemente se schimbă treptat după 1877, când
Eminescu cântă stările depresive şi regretul, tristeţa şi durerea pricinuită de dragoste.
Poeziile din aceasta categorie sunt numeroase. Începând cu “Pe aceiaşi ulicioară’’ şi
’’Departe sunt cu tine’’ (care fac parte din prima fază) cele mai multe aparţin fazei a doua:
’’De câte ori iubito..’’, ’’Atât de fragedă’’, ’’Despărtire’’, ’’S-a dus amorul’’, ’’Adio’’, ’’Pe
lângă plopii fără soţ’’, ’’Iubind în taină’’, ’’Te duci’’, ’’Din valurile vremii’’, ’’Nu mă
înţelegi’’, ’’De ce nu mai vii?’’.
Arar mai răsună din închipuire câte un ecou al vechii încrederi luminoase în dragoste.
Dar, în general, tot mai obosit şi mai dezamăgit de loviturile vieţiii şi de neînţelegearea
societaţii contemporane lui, poetul dă glas unor noi armonii poetice, de mari adâncimi, din ce
în ce mai triste şi mai pline de renunţare.
Pentru el, dragostea rămâne în trecut şi amintirea ei ca şi a chipului iubitei se însoţeşte
de o nespusă suferinţă. Din această pricină se petrece o concentrare a imaginii, o stilizare şi o
fixare de contururi apăsătoare. Codrul nu mai are bogăţia, risipa de lumini, culori şi parfumuri
din tinereţe, ci se reduce la doua-trei elemente. Luminile se sting, culorile pălesc. ’’De câte
ori, iubito...’’ cu simbolurile ei tragice, e o primă mărturie a întunecării. În locul peisajului
edenic apare aici ’’oceanul cel de gheaţă’’‚’’ bolta alburie’’ a alungat de pe ea voiciunea
culorii, iar ‚’’luna cea galbenă – o pată’’ şi-a pierdut eminesciana ei strălucire. Căldura inimii

32 | P a g e
l-a părăsit pe poet: ‚’’Din ce în ce mai singur mă-ntrec şi îngheţ.’’ ‚’’Iar timpul creşte-n urma
mea mă-ntunec !’’ (’’Trecut-au anii’’). Mai întotdeauna puţinele elemente de cadru sunt
evocate de amintiri.

4.4. Iubirea în ipostază elegiacă

Dragostea "dureros de dulce" este o temă eminesciană cu dublu sens:

-cel al iubirii - ca sentiment propriu-zis;
-cel al iubirii - ca suport al cunoaşterii.
Primul sens implică, de obicei, dramaticul contrast între vis şi realitate. În vis, iubirea
eminesciană este realizată şi traită pe deplin, dar în realitate ea se destrama (Lacul). Chemarea
iubirii vizează un cadru natural autohton feeric (Dorinta). În Sara pe deal spaţiul mioritic
propice trairii sentimentului erotic capată proiecţii universale. Sentimentul respectiv rămâne
însă doar dorit şi nu e trait decât în vis, ca o "suferinţă dureros de dulce". El este, de fapt,
proiecţia dorului românesc atât de complex.
Cauza nerealizarii erotice în creaţia eminesciană poate fi pusă pe seama nepotrivirii
cuplului posibil. În Floare albastră, El este geniul, în timp ce Ea este fiinţa omenească
obişnuită. El nu a raspuns la timp chemarii Ei şi urmeaza logic, părerea de rau.
Visul de iubire (deci doar visul) nu se poate realiza la Eminescu decât în cadrul feeric
natural românesc (Dorinţa).
Exuberanţa şi plenitudinea sentimentului iubirii transfigurează lumea şi vremea visului
„cel chimeric” al poetului, marile sale aspiraţii către o iubire ideală extrapolând perioada
1876-1877. Trăirile din aceasta perioadă îşi găsesc ecou în poezii antume precum:
 O călătorie în zori, Sara pe deal, Făt-Frumos din tei, Floare albastră, Crăiasa
din poveşti, Povestea codrului, Povestea teiului,
 Lacul, Călin (file din poveste),
 Dorinţa, O, rămâi, Lasă-ţi lumea…, etc.
În toate aceste poezii, natura este pentru Eminescu o martoră nedespărţită şi o
partaşă a iubirii în momentele ei de pace şi farmec. Iubirea şi natura se întreţes intim, până
ajung să se determine una pe alta şi să se contopească în inima poetului. Pentru Eminescu
natura şi iubirea conturează în permanenţă acele cadre fireşti în care poetul îşi poate afirma
patosul vieţii şi aspiraţiile personalităţii sale geniale.

33 | P a g e
 De exemplu, balada lirică Fat-Frumos din tei este specific pentru sonoritatile dulci şi
nostalgice ale cornului, al carui „glas” rasuna pentru poet „fermecat şi duios”, pentru susurul
izvorului, care creeaza o atmosfera de basm, şi pentru acele largi proiectii argintii de lumina
lunara. Iar varianta acesteia, Povestea teiului, izvorata din acelaşi fond moral popular,
oglindeste dragostea de viaţa a Blancai, sortita de tatal ei calugariei, a carei intalnire cu Fat-
Frumos, care pribegea prin codru şi care ii umple inima de-un „farmec dureros”, o face sa-si
afle implinirea visurilor ei tineresti în focul iubirii depline.
Acest „farmec dureros” des intalnit în poezia lui Eminescu, asociind expresia
voluptatii şi durerii, este o categorie sentimental-romantica, care adanceste şi interpreteaza,
intr-un fel ce apartine poetului, dorul din poezia populara.
Armonia dintre cultură, iubire şi natură este la Eminescu temeiul care asigură poeziei
sale, forţă de seductie şi caracterul ei de realizare definitiv. În idila romantică Lacul, care
reprezintă, în felul de lucru al lui Eminescu, „un val din aria de valuri a lui Călin”, cum spune
Perpessicius17, nuferii galbeni, glasul de ape şi foşnetul de trestii vor asista pe îndrăgostiţii
care aşteaptă să-şi dea întâlnire aici, ademeniţi de minunile pădurii fermecate. Iubirea se
împleteşte aici, în mod desavârşit, cu sentimentul unei naturi pline de lumină şi mişcare,
dorinţa cu regretul, amintirea cu nostalgia, posibilul cu nesiguranţa şi, laolaltă acestea ne
introduc într-un lirism de esenţă superioară, oferindu-ne un original şi puternic sentiment al
existenţei. În La mijloc de codru, un alt mic poem simfonic de neîntrecuta graţie, iubirea
devine ea insăşi un element al naturii. “Pătrunsă” de soare, de lună, de stele, de păsări
călătoare, natura este pătrunsă, deopotriva şi de chipul drag al iubitei.
Tot astfel, poemul Calin (file din poveste) circumscrie, sub forma transfigurării unei
poveşti populare, cântarea plină de pasiune a iubirii în tot ce are ea mai omenesc, mai cald,
mai fermecator, totul petrecându-se în acelaşi cadru minunat al peisajului eminescian,
caracteristic acestei perioade a poeziei lui de iubire.
„Atât de frageda…” este una dintre cele mai tulburatoare creaţii lirice eminesciene, ce
se asimilează până într-atâta sufletului şi sensibilitatii noastre afective, încât nu-i poţi rosti
titlul fără ca, deodata, ca prin farmec, să nu-i reproduci, în aceeaşi clipă, cel puţin începutul:
„Atit de frageda te-asameni/ Cu floarea alba de cires,/
Si ca un inger între oameni- In calea vietii mele iesi”….
Apariţia iubitei, atât de suavă şi gingaşă, are ceva fantastic, tulburator. Iubita se
desprinde parcă, dintr-o dulce vrajă şi pluteşte ca visul de uşor în calea poetului. În ambianţa

17
Perpessicius, Studii Eminesciene, Editura Muzeul Literaturii Romåne, Bucureşti 2001

34 | P a g e
aceasta uimitoare de vis, frăgezimea florii albe de cireş, mătasea care „sună sub picior”,
marmura, chipul angelic al iubitei cu ochii „plini de lacrimi şi noroc” fuzionează laolaltă, se
contopesc şi se topesc aici într-o realitate nebanuită şi ideală, în faţa cărora poetul se simte
exaltat, copleşindu-ne chiar şi pe noi. Farmecul nespus al iubitei îi întunecă ochii poetului pe
veci, ca noaptea, îi cufundă spiritul într-o stare de euforie, de plutire ameţitoare.
Poetul nu se resemnează la gândul că va pastra mai departe imaginea ideală a iubitei,
caci vraja sub semnul căreia se afla poetul, şi din ale cărei obsesive lanţuri încearcă zadarnic
să se descătuşeze, este puternica – si, el încă o mai întreaba cu disperare: „Unde te duci ?
Când o sa vii ?” iar întrebarea răsuna dramatic, tulburator, în nesfarşit…. Sentimentul
însingurarii poetului, al îndepartarii de iubire, evoluează treptat catre o poeziea renunţării, o
poezie de tragică evocare a dragostei stinse, ca „Din valurile vremii”.
El nu-si pierde credinţa în rostul iubirii şi nici aspiraţia catre o iubire totală, accesibilă
doar marilor lirici şi marilor îndragostiţi. Vrednic de reţinut este şi faptul că, în Nu mă
înţelegi „una dintre cele mai patetice şi semnificative creaţii din erotica lui Eminescu, mai
apoi în „Scrisoarea IV”, poetul consemnează o dramă mult mai zguduitoare şi mult mai
esenţială pentru creator, şi anume: conştiinţa ca fără iubire şi fără înţelegerea iubitei viaţa şi
creaţia lui încremenesc, devin imposibile, fiind lipsite prin aceasta, de adevaratul lor izvor de
forţă afectivă şi spirituală. În afara iubirii înţelese, neînţeles de iubita lui, fiinţa creatorului nu
mai poate vibra profund, iar arta lui devine sterilă, îşi pierde caldura, limpezimea, împlinirea.
Regretul iubirii duse, reproşurile pe care poetul le face iubitei, care nu l-a înţeles şi nu
l-a urmat, nu sunt însă la Eminescu niciodată însoţite de negarea iubirii. Durerea părăsirii şi a
singurătăţii în iubire, atât de intensă şi de dramatic resimţită de poet, cu toate nebanuitele ei
implicaţii creatoare, îl intunecă, îl deprimă, dar poetul încă o iubeşte cu patimă şi încă îşi
proslaveste iubita - drama lui ramânând cu atât mai sfaşietoare!
Luceafărul – minunea cea fără de asemanare între minunile eroticii eminesciene – ni-l
arată încă o dată ca niciodată, pe poet, înaripat şi mistuit, în acelaşi timp , de arzătoarea sa
iubire pentru o „prea frumoasa fata”, căreia e gata sa-i jertfească chiar nemurirea, dar care îl
obligă, în cele din urmă, la copleşitoarea dramă a renunţarii şi izolarii.

35 | P a g e
 Cap. V. IPOSTAZE ALE NATURII ÎN LIRICA EMINESCIANĂ

Poezia despre natură şi poezia de dragoste formează la Eminescu un tot unitar. Cu o

profundă vibraţie autohtonă, natura şi dragostea la Eminescu au totuşi, întotdeauna, proiecţii
universale.
Cultivarea simbolurilor iubirii, ale naturii şi ale iubirii de natură reprezintă un element
esenţial pentru integrarea liricii eminesciene în curentul romantic literar.
În poezia lui Eminescu natura şi iubirea sunt teme care se contopesc simultan şi
indisolubil cu nesfârşite nuanţe şi subtilităţi într-o singură temă unitară, în care spaţiul poetic
este întotdeauna caracterizat de emoţii puternice şi sentimente profunde şi totodată încărcat cu
valori filosofice, metafizice. Totuşi, natura şi iubirea nu sunt teme împrumutate din
romantismul francez sau german, nu semnifică sentimente inutile de care ar fi necesar ca omul
să se elibereze şi nici pulsiuni subconştiente izvorâte din “voinţa de a trai” a lui
Schopenhauer.
Tema specifică a naturii şi a dragostei pentru natură comportă o suită de motive,
semnificaţii şi ipostaze proprii la Eminescu.
Natura şi dragostea pentru natură sunt pentru Eminescu, ca om şi creator genial,
forme esenţiale de manifestare a personalităţii sale excepţionale, sunt fenomene şi procese
care îl însufleţesc, îl entuziazmează şi-l proiectează totodată în eternitate, sunt cadru şi mijloc
de împlinire şi elevare spirituală, sunt nevoi esenţiale de viaţă şi categorii sufleteşti
primordiale.
Întrucât genialitatea lui Eminescu este duală, natura implicată în opera sa este ea la
rândul ei, atât terestră cât şi cosmică. Abordată atât la graniţa dintre planurile terestru şi
cosmic, cât şi în interiorul acestor planuri, prin natură, romanticul Eminescu îşi caută în
permanenţă cadrul de identificare şi realizare.
Ca temă fundamental în poezia lui Eminescu, natura permite totodată eleocvente
sinteze între valorile penere ale culturii universale şi specificul naţional.
Prin atotcuprinderea ei, natura interferează cu celelalte teme ale creaţiei eminesciene:
iubirea, istoria, filozofia, folclorul, arta, destinul geniului, conferind astfel unitate întregii
opere eminesciene:
-atât pe genuri literare: poezie, proză, teatru;
-cât şi pe etape: de tinereţe, maturitate, antume şi postume.

36 | P a g e
 Prin personificări şi animism (spiritualizarea fenomenelor naturii), poetul sugerează
unitatea primordială a lumii: Memento mori, Sarmis, Mureşanu, Călin (File din poveste), Sara
pe deal, Ce te legeni.
Fiind o temă de inspiraţie romantică, natura nu constituie doar un cadru de manifestare
a eului liric, a acţiunii şi a sentimentelor, ci mai ales un reflex al vieţii interioare. Întotdeauna,
la Eminescu, fenomenele fizice corespund sau potenţează un sentiment, o atitudine, o
nazuinţă, o idee, un principiu: Dorinta, Sara pe deal, Floare albastra, Scrisoarea III,
Luceafărul.
Poezia eminesciană este încărcată de elemente ale naturii esenţiale pentru rotaţia
ciclică: anotimpuri, zi, noapte, lună, soare, stele, planete, migraţia păsărilor: De ce nu-mi vii,
Luceafărul. Natura eminesciană este în permanenţă germinaţie şi împrospătare: Sara pe deal,
Scrisoarea I, Scrisoarea III, Luceafărul.
Natura este prezentată cel mai adesea în ipostaze antitetice (De ce nu-mi vii?,
Luceafărul, Singuratate, Noaptea):
 cosmos-haos,
 microcosmos-mactocosmos,
 geneza-apocalipsa,
 domestică-salbatică,
 liniştit-agitat,
 strălucitoare-mohorată.
Natura are forme de manifestare justiţiare, ca la Hugo şi Byron: Scrisoarea III, Fat-
Frumos-din-Lacrima. În plus, permitând accesul spre esenţe şi absolut, natura în poezia lui
Eminescu are şi virtuţi iniţiatice: Scrisoarea I, Revedere, Ce te legeni, Peste vârfuri, Mai am
un singur dor. De asemenea, ea constituie cadrul nemărginit pentru descătuşarea aventurilor
titaniene: Luceafărul, Sărmanul Dionis, Povestea magului călator în stele.
Fiind într-o comunifcare permanentă cu omul: Sara pe deal, O,rămâi, Ce te
legeni, Scrisoarea III, natura eminesciană participă inclusiv la făurirea istoriei naţionale:
Scrisoarea III, Memento mori, Musarin şi codrul.
Natura este şi un excelent stimulent pentru provocarea amintirilor: Când amintirile,
Pe aceeaşi ulicioară, Din valurile vremii, De câte ori iubito, De ce nu-mi vii, Departe sunt
de tine, însă ne şi îndeamnă în permanenţă la trăirea clipei prezente, aici şi acum, oferindu-ne
avertismente asupra trecerii timpului: Stele-n cer, De ce nu-mi vii, Floare albastra, Dorinta,
Lacul.

37 | P a g e
 Eminescu proiectează natura în fantastic, arhaic şi mit: Memento mori, Sarmis,
Gemenii, Luceafărul, Sarmanul Dionis.

5.1. Ipostaza terestră a naturii în lirica eminesciană

În sens larg, natura este echivalentă cu lumea materială, universul fizic, universul
material sau în termeni populari ,,Mama natură”. Cuvântul ,,natură” cu originea în latinescul
,,natura” se referă la totalitatea lucrurilor şi fiinţelor din univers, lumea fizică înconjurătoare,
cuprinzând vegetaţia, formele de relief, clima, fenomenele fizice şi viaţa, în general.Termenul
nu include obiectele artificiale, create de om sau realizate printr-o acţiune de orice fel a
omului.
Din perspectivă energetică natura este constituită din: Pământ, viaţă, ecosistem,
sălbăticie, frumuseţea naturii, materie şi energie, sau chiar natura aflată dincolo de planeta
Pămant.
Natura este întâlnită în operele lui Mihai Eminescu, încă din copilărie şi până când şi-a
scris testamentul liric Mai am un singur dor.
Natura terestră în poezia lui Eminescu include ca pe un tot
 râurile, marea (Acvaticul)
 codrul, pădurea, teiul, salcâmul (Vegetalul)
 stâncile, piatrele, munţii (Mineralul)
 Omul cu energia transformatoare a iubirii conştiente.
Poemul Luceafărul include din punct de vedere gnoseologic două momente, unul
anterior şi celălalt ulterior genezei. Înainte ca elementele din haos să se desfacă în lumi
diferite (minerală, vegetală, acvatică, cosmică, și în sfârșit umană), ele au existat contopite
într-o singură formă pregenetică. Poetul evidenţiază în deschiderea poemului cum fiecare
element se găsește în mediul căruia i-a dat numele (cer, pământ, apă), cum persist tendința de
contopire din epocile primare (lumina are o mare afinitate pentru apă, luna luminează cărările
din crâng) iar singurul element apt să schimbe ordinea lucrurilor și să le‑ntoarcă în unitatea
dintâi era cel uman, care prin iubire conştientă generează forţă de transformare în chiar însăşi
sânul Naturii.
La fel ca în Mioriţa sau Vara lui G. Cosbuc, natura reprezintă fiinţa fizică a poetului,
pe care o contopeşte cu elementele din natură, redând-o astfel, eternităţii primordiale: Mai am
un singur dor, Odă (în metru antic).

38 | P a g e
 Natura la Eminescu are multiple valoari simbolice: codrul, apa, luna, steaua, teiul,
plopul, lacul, izvorul, salcâmul. Reprezentarea naturii ca decor are izvor folcloric şi
caracterizează prima perioadă de creaţie: De-aş avea, O călătorie în zori, Din străinatate.
Poeziile Din străinătate, Fiind băiet, paduri cutreieram sunt încărcate de tablouri ale
meleagurilor natale: codrul labirintic, părul de argint, câmpia înflorită, corul păsărilor,
freamătul frumzelor. Natura reprezintă astfel, un spatiu protector, familiar, ospitalier, intim,
purificator, ca la Leopardi şi Lamartine: Dorinţa, O, rămâi, Floare albastră, Sara pe deal.
Ceea ce se numeşte de obicei ,,natură”, adică aspecte geologice, faună şi floră, se
găsesc la Mihai Eminescu, sub chip foarte elementar. Pentru Eminescu, în procesul de
intimidare a mentalului, dimensiunea şi cantitatea sunt esenţiale, şi nu culoarea sau varietatea.
Versuri precum: ,,Neamurile-mbătrâneau,/ Crăiile se treceau,/ Numai codrii tăi creşteau,/ şi
în umbra cea de veci/ Curgeau râurile reci” cuprind noţiunea simplă de ,,codru”, dar într-o
dimensiune colosală. Fiind supusă dezagregării, pădurea are o durată limitată de viaţă, însă
codrul eminescian ,,creşte” peste marginile de timp ale domniilor şi raselor, fiind din veci şi
veşnic. Imaginea de vigoare gigantică, de trăinicie de-a lungul mileniilor, determină
dimensiunea microscopică a omului şi deşteaptă acel sentiment tipic eminescian de nevoie de
a se lăsa în voia dinamicii firii.
Poetul romantic este un ,,vizionar” care percepe părţile dintr-un întreg, dar şi Întregul în
Sine, exteriorul lumii reale în interiorul misterios al sufletului, împreună cu raporturile
analogice dintre lucruri şi fiinţe, corespondenţe care evidenţiază structura ascunsă a lumii,
care face ca omul şi universul să se reflecte reciproc şi să-şi corespundă. O astfel de viziune
este ce s-a numit ,,orphism” în poezia romantică, potrivit dorinţei poetului de a contempla
natura cu sentimentul infinitului, cum era definit sentimentul naturii în poetica romantic.
În lecţiile lui, Jouffrey spunea despre natura poeziei: ,,Totul vorbeşte, totul trăieşte în natură;
chiar piatra, mineralul cel mai inform trăieşte o viaţă surdă şi nu vorbeşte un limbaj
misterios: şi acest limbaj; păstorul, în singurătate, îl înţelege, îl ştie tot aşa sau mai mult
decât savantul şi filozoful, ca şi poetul”.
Prin metaforă simbolică poetul poate face din viziunea sa asupra naturii, viaţa
propriului său sentiment, prin reflectarea asupra aspectelor naturii exprimându-se istoria
intimă a sufletului său. Lumile oferite contemplatorului în viziunea orphismului romantic
sunt:
1. lumea vizibilă, ca peisaj,
2. reflectarea vizibilului în lumea interioară a omului, ca sentiment al naturii, şi,

39 | P a g e
 3. o suprarealitate invizibilă, un univers infinit în mişcare, în acord cu celebra expresie
specifică romantismului: ,,externus mundus est figura hominis et homo est mundus
absconditus, quia visibilia în eo sunt invisibilia”

5.1.1. Acvaticul în poezia lui Eminescu

Elementele naturii au toate o valoare simbolică în poezia lui Eminescu. În vreme ce

poetul va fi pământ în singurătate-i, troienit cu drag de aduceri aminte, glasul izvoarelor îi va
îngâna somnul veşnic; marea va geme de patimi îmbrăţişând pământul cu braţele ei de
valuri, mereu aceleaşi valuri ce în zadar vor să se atârne de stâncile malului; luceferii îi vor
zâmbi din înălţimile cerului, iar luna îl va acoperi în razele ei, alunecând prin pădurea de
brazi.
Ca simbol al nemărginirii, apele mării sunt eterne, iar cerul este senin, izvoarele sunt
blânde, iar luna ca simbol al destinului omenesc în succesiunea repetată a vieţii şi a morţii,
este atotştiutoare.
George Călinescu observă faptul că la Eminescu ,,codrul, marea, râul, luna sunt nu
fenomene, ci idei, divinităţi: fenomen este doar omul.”
La vârsta de aur, lumea de sus și cea de jos erau una, într‑o stare de deplinătate
neprihănită a naturii în care „verzile dumbrăvi cu filomele” erau străbătute de „izvoare ale
gândirii” și de „râuri de cântări”. Lira lui Orfeu citată adesea avea virtuți magice asupra
naturii. Când acea vârstă s‑a sfârșit, când Grecia marilor mituri a căzut, Orfeu și‑a aruncat
harfa sfărâmată, simbol al căderii, în mare. şi acest moment e surprins de Eminescu în
Memento mori, cu toate consecințele sonore:
„Dar el o zvârli în mare… Și d’eterna‑i murmuire
O urmă ademenită toat’a Greciei gândire,
Împlând halele oceanici cu cântările‑i de‑amar
De‑atunci marea‑nfiorată de sublima ei durere,
În imagini de talazuri, cânt‑a Greciei cădere
Și cu‑albastrele ei brațe țărmu‑i mângâie’n zădar…”
Tot în Memento mori, tărâmul paradisiac al Daciei e plin de armonii sonore:
„Pe‑umărul Dochiei mândre cântă pasărea măiastră”, „Prin pădurile de basme trece fluviul
cântării”.

40 | P a g e
 O modalitate de expresie a orphismului romantic, descrierea lumii ca reprezentare în
lumea interioara a omului, transpare în poezia lui Eminescu înca din prima perioada poetică
în Prin nopti tacute:
,,Prin nopti tacute/ Prin lunce mute,/ Prin vantul iute,/ Aud un glas;/
Din nor ce trece,/ Din luna rece,/ Din visuri sece,/ Vad un obraz./
Lumea senina,/ Luna cea plina/ şi marea lina,/ Icoana-i sunt;/
Ochiu-mi o cata/ în lumea lata,/ Cu mintea beata/ Eu plang şi cant.”
În Luceafărul: Privea în zare cum pe mări/ Rasare şi străluce,/ Pe mişcatoarele cărări
/ Corabii negre duce.
La Eminescu muzica e intrinsecă universului frumuseții absolute oferită de vârsta de
aur a Daciei, cum fusese și în Grecia mitică. Și, ca şi la căderea Greciei, marea își spune
suferința, arătându‑și participarea:
„Dară ea înfiorată de adânca ei durere,
În imagini de talazuri cânt‑a Daciei cădere
Și cu‑albastrele ei brațe țărmii‑i mângâie duios.”
Așadar acvaticul, neptunicul care stinge sau măcar temperează plutonicul ardentei
tinereți eminesciene, păstrează în sine amintirea muzicală a vârstei paradisiace sau a primei
creaţii, a lumii ideilor, chiar dacă numai în „țăndări”. şi în primul rând marea este depozitara
amintirilor sonore:
„Marea‑n fund clopote are care sună‑n orice noapte” (Egipetul).
Dar toate apele au păstrat virtuți muzicale:
„apele plâng clar izvorând în fântâne”, „izvoare plâng în vale”, „unduioasa apă
sune”, „îngâna‑ne‑vor c‑un cânt singuratice izvoare”, „unde cu glăscioare de argint”,
„izvor vrăjit”, „îngânat de glas de ape/ cânt‑un corn cu‑nduioșere”, „izvorul prins de vrajă
răsărea sunând din valuri”, „a izvoarelor murmuri” etc., etc.
Iar poetul autentic se înscrie în tradiția orfică, el exprimându‑se „îmbătat de‑un cântec
veșnic” (Memento mori). Așa cum era la daci Ogur, cântărețul „care a învățat de la paserile
codrilor să cânte şi delectează, orb fiind, mesele zeilor” (Planul lui Decebal – Opere, V, p.
121), poetul voia să fie condus de acel „cântec vechi” pe care îl visase odată. Dar cu
prăbușirea iubirii, principiul prin excelență armonizator al cosmosului şi al ființei, „vechiul
cântec mai străbate cum în nopți izvorul sare”, adică în „țăndări”, semn al diviziunii și
disarmoniei, punând capăt „cântului cel etern neisprăvit”.

41 | P a g e
 5.1.2. Vegetalul în poezia lui Eminescu

Geroge Călinescu18 spunea despre Eminescu că “are printre copaci câteva esenţe la
care ţine în chip deosebit şi care înfăţişează, poate, pentru el însuşirile generale ale
copacului.”
Teiul figurează mireasma: ,,Dar prin codrii ea patrunde/ Lângă teiul vechi şi sfânt,/ Ce
cu flori până-n pământ/ Un izvor vrăjit ascunde.”. Bradul e copacul antic care simbolizează
trăinicia: ,,Colinde, colinde/ E vremea colindelor,/ Căci gheaţa se-ntinde/ Asemeni
oglindelor./ Şi tremură brazii/ Mişcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie
stelele.”
Plopul, prin tremurul frunzelor lui, dă amintirilor o mişcare lentă: ,,Pe lângă plopii
fără soţ/ Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi/ Tu nu m-ai cunoscut”
Arinul, fiind o esenţă păduratică, sălbăticeşte priveliştea: ,,Peste vârfuri trece lună,/
Codru-şi bate frunza lin,/ Dinte ramuri de arin/ melancolic cornul sună”.
Stejarul măreşte prin marea lui coroană câmpul ceresc de alunecare, al lunii: ,,Putut-au
oare-atâta dor/ În noapte să se stingă/ Când luna trece prin stejari/ Urmând mereu în cale-
şi,/ Când ochii tăi, tot încă mari,/ Se uită dulci şi galeşi?”.
Fagul vâră conştiinţa în inima codrului de o singură esenţă: ,,-O, priviţi-i cum visează/
Visul codrului de fagi!/ Amândoi ca-ntr-o poveste/ Ei îşi sunt aşa de dragi!”
Salcia este copacul lacustru: ,,De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase/ O-
ntreagă-mpărăţie în cuib legănător;/ A firii dulce limbă de el era-nţeleasă/ şi îl umplea de
cântec, cum îl umplea de dor.”
Mesteacănul indică atitudinea, aducând cu scoarţa lui albă un element hibernal: ,,Un
părete din fund îşi ridică zăpada sa înflorită cu roze de pustie şi se văzu o scenă, a cărei
culise reprezentau arbori şi tufişe de-o tânără şi mustoasă verdeaţă, iar fondul reprezenta un
deal îmbrăcat în pădure de mesteacăn...”
Paltinul prevesteşte regiunea alpină: ,,Colo unde stau Carpaţii cu de stânci înalte
coaste,/ Unde paltinii pe dealuri se înşir ca mândră oaste.”
Salcâmul este copacul de vale în peisajul sătesc: ,,Ah! în curând satul în vale-
amuţeşte;/ Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte./ Lângă salcâm sta-vom noi noaptea
întreagă,/Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.”

18
Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu – studiu de istorie şi critică literară, 1934

42 | P a g e
 Liliacul simbolizează venirea primăverii şi idila juvenilă: ,,A noastre inimi îşi jurau/
Credinţă pe toţi vecii,/ Când pe cărări se scuturau/ De floare liliecii.”
Nucul, cireşul, mărul sunt pomi de livezi, simboluri ale lăcomiei copilăreşti: ,,Vedea
în zarea văii nuci mari cu frunza lată/ Ş-o lume de flori albe pe şiruri de cireşi.”
Asemeni vişinul: ,,Vişinii-s cu crengi grele de boabe-ntunecoase.”
Flora eminesciană nu este feerică, nu este bogată, dar ea înfrânge spiritul prin
intensitate.
Cum priveliştea are mai totdeauna un lac în mijloc sau o apă şi în apropiere pădurea,
iarba este vegetalul obişnuit, însă o iarbă de lună, în care n-a călcat picior de om: ,,De jur
împrejur stau stâncele uriaşe de granit ca nişte păzitori negri, pe când valea insulei adânci şi
desigur sub oglinda mării e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi înalte şi
mirositoare, în cari coase n-a intrat niciodată.” Cum spune şi George Călinescu:,,Eminescu
pune iarba mai cu seamă în pădure, acolo unde vegetaţia se înăbuşe, nestrăbătută, fiindcă e
clar că, pentru el, însuşirea de căpetenie a vegetalului e să crească într-una.”

5.1.3. Mineralul în poezia lui Eminescu

Mineralul (stâncile), acvaticul (fluviile) și vegetalul (stejarii), erau supuse magiei

orficei lire în Argonautice: „Cu viersul cântecelor sale se povestește că vrăjea- Și neclintite
stânci de munte și pururi curgătoare ape/ Mărturisesc măiestrul cântec şi azi sălbatecii
stejari/ Ce acolo‑n țărmul trac din Zone1 cu falnice coroane verzi/ În strânse rânduri se
înșiră, căci înainte i‑a trimis/ Cu fermecata‑i alăută din Pieria‑ndepărtată.”
Celor pe care-i iubește și-i consideră vrednici, Eminescu le consacră câteva versuri ori
strofe întregi din care reiese calitatea lor orfică.
Mai întâi lui Eliade îi închină o sextină încărcată de sensuri oculte, esoterice, vizând
scrierile adânc şi tainic inspirate ale acestuia. Constructor „din visuri şi din basme seculare”,
al „Deltei biblicelor sânte, profețiilor amare”, Eliade deținea deci calitatea oraculară a
poetului orfic și era înfățișat ca un știutor de mistere, el însuși greu de pătruns, ascunzând
adevărurile sacre sub haina miturilor, păstrând muțenia mineralului, „munte cu capul de
piatră de furtune detunată”, „stâncă arsă dintre nouri de eres”.
Dramatică şi singulară în determinarea ei orfică, apare figura venerată de Eminescu, a
lui Andrei Mureșan: „Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,/ Smulge munților durerea,

43 | P a g e
brazilor destinul spune,/ Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,/ Preot deșteptării noastre,
semnelor vremii profet.”
Legandu‑l explicit de „miticul poet”, de Orfeu, Eminescu îi dădea lui Mureșan puterile
aceluia asupra naturii, asupra mineralului și vegetalului, acordandu‑i metaforic, calitățile de
sacerdot, „preot”, și de „profet”, adică tocmai acelea care făceau pe străvechiul poeta vates.
Lui Alecsandri, care nu putea lipsi din categoria celor mari și iubiți între poeți, i-a dat
puterea, tot orfică, a comunicării cu aceleași elemente ale naturii care-i păstrează tinerețea
eternă, „veșnic tânăr și ferice”. El visează: „…cu doina tristă a voinicului de munte,/ Visul
apelor adânce şi al apelor cărunte,/ Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal”.
În poezia Revedere, Eminescu, deşi îşi caută organicitatea în natură, se disociază cu
nostalgie de aceasta, conştientizând permanenţa ei în faţa caracterului fragil şi trecător al
omului.
În Povestea codrului, acest tip de antiteză se va prelungi totuşi într-o deplină osmoză,
întrucât geniul uman eminescian îşi regăseşte corespondentul în geniul natural. Comuniunea
dintre cele două genii - om şi codru – generează în poemele eminesciene acea descătuşare
lirică care semnifică permanenta stare de aspiraţie şi străduinţa poetului de a evada dintr-un
mediu închistat şi apăsător.
De cele mai multe ori, natura terestră eminesciană este vădit românească, implicând
spaţiul mioritic pe deplin "îmbrăcat" în aura mitologică şi fantastică. În acest mod, naţionalul
se integrează în universal iar feeriile natural-româneşti din Sara pe deal şi Dorinţa îşi găsesc
corespondenţe dincolo de orice fel de graniţe.

5.1. Ipostaza cosmică a naturii în lirica eminesciană

Ipostaza cosmică a naturii în lirica eminesciană este direct corelată cu una din temele
universale abordate de către Eminescu, şi anume, cosmicul - infinitul, genezele ori prăbuşirile
cosmice, luna, soarele, stelele, luceferii, cerul, zborul intergalactic, haosul, muzica sferelor;
Jumătatea eminesciană specifică atât geniului, cât şi zeului, acea jumătate în care
poetul îşi caută şi îţi regăseşte cealaltă componentă a existenţei şi a afirmării este natura
cosmică în care se întâlnesc cerul, luna, stelele, Luceafărul, infinitul, spaţiile genezei.
Între cele două sfere - cea natural-terestră şi cea natural-cosmică - relaţiile se
stabilesc, la Eminescu, graţie mării, norilor şi păsărilor (Mai am un singur dor, Trecut-au
anii, Somnoroase pasarele).

44 | P a g e
 În poezia lui Eminescu, natura în calitate de centru al lumii şi templu al Iubirii este
feerică, ademenitoare, incitantă, magică, luxuriantă, bogată, diversificată, misterioasă,
armonioasă, beatifică, încărcată de sacralitate, posedă virtuţi terapeutice, reprezintă un
stimul pentru visare, plutire, ieşire din timpul istoric, fiind o întruchipare a eternităţii
(cosmosul, cerul, luna, soarele, marea, pustiul) în contrast cu firea schimbatoare a omului:
Când amintirile, Revedere, Pe aceeaşi ulicioară şi o prefiguratoare a destinului: Cand
amintirile.
Prin tonusul său fundamental, pe fundalul unei atitudini specifice în faţa vieţii, a morţii
şi a eternităţii, Eminescu luminează simultan cele două sentimente, iubirea şi dragostea de
natură transformându-le într-o forţă cosmică care urmăreşte, hotăraşte şi împlineşte destinul
fiinţei umane.
Toate genezele lumii au socotit creaţia o operație încheiată. creaţia a fost ca‑n geneza
ebraică, ca‑n cosmogoniile indiene, o dată pentru totdeauna; ea s‑a produs și lucrurile merg
mai departe. Dar, la Eminescu, creația continuă. Și acelaşi lucru (fiindcă la el nimic nu se
spune la întâmplare şi nu sunt contradicții în acest sens) îl spune în cosmogonii. Acea
faimoasă cosmogonie din Scrisoarea I, este o pagină de geniu, este o pagină unică în istoria
literaturii europene, o pagină modernă şi derutantă în acelaşi timp. Dacă ne uităm la această
cosmogonie şi analizăm straturile de influență, vom înţelege cum a luat mintea eminesciană
materia imaginarului cosmic. Eminescu a studiat în sanscrită şi s-a inspirat din cele două
imnuri cosmogonice din Rigveda.
Ca să fim trimiși în illo tempore; în geneza iudeo-creștină se spune la început, deci
„atunci” Eminescu fixează acest termen din geneza noastră, la început, pe când „ființă nu era,
nici neființă”. Aici el intră în perechile de contrarii care vor să sugereze, la indieni, etapa
anterioară ființării, anterioară existenței: „Pe când totul era lipsă de viață și voință./ Când nu s-
ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns./ Fu
prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o
priceapă”. Deci, după cosmogonia ebraică, indică prin
verbul eminescian: „n-a fost lume pricepută, şi nici minte s-o priceapă”, deodată intrăm în
teoria cunoașterii kantiene, fiindcă lipsa cunoașterii înseamnă non‑existență. Ca să sugereze
non‑existența vorbește despre imposibilitatea cunoașterii: „N‑a fost lume pricepută”, adică
obiect de cunoaștere şi „nici minte s‑o priceapă”, adică subiect cunoscător. Totuşi, Eminescu
ne spune privitor la centrul lumii: „De atunci negura eternă se desface în fâșii,/ De atunci
răsare lumea, lună, soare și stihii…/De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute/

45 | P a g e
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute/Și în roiuri luminoase izvorând din
infinit,/Sunt atrase în viață de un dor nemărginit”.
Această triplă anaforă „de atunci, de atunci, de atunci” care sună ca o reluare, ca un
rapel extraordinar de puternic, sugerează continuitatea creației: „De atunci și până astăzi”,
deci, creaţia continuă, iată ideea din Luceafărul, aici accentuată şi reluată, fiindcă aici vorbim
despre cosmogonie.
Unii istoriografi au considerat ca fiind straniu faptul că Eminescu a cântat marea fără
s-o vadă niciodată, iar unii critici literari, tot atât de exigenti, au afirmat este dificil de găsit la
un loc ceea ce dorea poetul: marea, cerul senin şi codrul. Gândindu-ne la valoarea
simbolurilor, înţelegem că poetul vedea marea privind bolta cerului. Pentru poet, marea,
cerul şi codrul în peisajul închipuit de el simbolizează aceeaşi idee: întâlnirea vieţii cu
moartea. Ritmul mişcării cosmice, care îngână somnul veşnic al poetului, este sugerat de
zgomotul apelor şi de glasul frunzişului scuturat de vântul rece al toamnei: ,,Lucească cer
senin/ Eternelor ape,/ Care din văi adânci/ Se-nalţă la maluri/ Cu braţe de valuri/ S-ar atârna
de stânci./ Şi murmura-ntr-una/ Când spumegand recad;/ Iar pe păduri de brad/ Alunece luna,/
Reverse dulci scântei/ Atotştiutoarea,/ Deasupra-mi crengi de tei/ Să-şi scuture floarea.”
Pe măsură ce înainta în timpul comun, al muritorilor de rând, poetul gânditor se înălța
şi mai sus și mai departe în illo tempore. Astfel, el ajungea la originile lumii, la cosmogonie,
contemplând-o.
Eminescu împletește în Scrisoarea I, în uimitoarea naștere a cosmosului din haos,
frânturi de imnuri vedice, elemente de filozofie kantiană, dar și o impresionantă înțelegere a
creației care continuă (idee care apare reluată și în Luceafărul): „De atunci și până astăzi,
colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute/ …” (Iar în zborul
Luceafărului „Vedea ca‑n ziua cea dintâi/ Cum izvorăsc lumine”).
Raportul între „lumea asta mare” și lumea noastră, „copii ai lumii mici”, e strivitor
pentru aceștia din urmă: „Muști de‑o zi pe‑o lume mică de se măsură cu cotul / În acea
nemărginire ne‑nvârtim uitând cu totul / Cum că lumea asta mică e o clipă suspendată.”
Nașterea timpului, într‑o altă cosmogonie este schițată în treacăt în zborul
Luceafărului: „Căci unde‑ajunge nu‑i hotar/ Nici ochi spre a cunoaște/ Iar timpu‑ncearcă în
zadar/ Din goluri a se naște.”
Ziua și clipa față în față cu nemărginirea (aici și cu sens temporal, nu doar spațial).
acelaşi raport între spațiu și timp, de suprapunere, de substituire, de omologare, mai apare şi în
fragmentul de intens dramatism al Apocalipsei simetrice cu Cosmogonia din aceeași Scrisoare
I. Aici, imagini din textul lui Ioan Evanghelistul se alătură unora în care fizicienii
46 | P a g e
contemporani văd o adevărată „black hole”. Cea mai tulburătoare imagine prin originalitatea
ei rămâne însă aceea care spațializează timpul:
„Timpul mort și‑ntinde trupul și devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în
întinderea pustie,/ Și în noaptea neființei totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată
reincep‑eterna pace.”
Dacă adăugăm Luceafărul, Povestea magului călător în stele și atâtea alte versuri din
opera postumă înțelegem că timpul, ca şi spațiul cosmic, deveniseră atât de familiare
vederii lăuntrice a poetului, încât ai senzația că te afli nu în fața unui model cosmologic,
ideat de o făptură umană, ci în fața unei ființe din creaţia întâi.
Naturalețea nepământească a vitezei astrului care contractă timpul din milenii în clipe,
detaliile multiple și exacte ale cosmogoniei şi Apocalipsei fixate ca de un martor, stau
mărturie pentru complacerea în macrotimp a cuiva care, căzut în timpul strâmt ca o carceră,
și‑ar aminti ori și‑ar căuta locul său menit din cer. A vrut să‑și scoată iubirea de sub incidența
crudă a timpului, râvnitorul de absolut conferindu‑i o putere suprafirească.

47 | P a g e
 CONCLUZII

Eminescu este prin excelenţă un poet al iubirii şi al naturii, poezia iubirii şi a naturii
din creaţia acestuia, producând un salt uriaş în dezvoltarea liricii noastre, lărgindu-i nemăsurat
orizontul şi îmbogătind-o sub toate aspectele, de la lumea sentimentelor, a ideilor şi
atitudinilor până în domeniul limbii, al simbolurilor şi muzicalităţii versurilor.
Prin decantarea şi definirea identităţii culturale româneşti, odată cu opera geniului
eminescian, a fost posibil, ca și critica literară, să se transforme din jandarm al culturii în
analiză literară.
Dincolo de emfaza critică, festivismul politic de după '89, şi comercialul aniversărilor,
critica operei eminesciene a rămas, substanţial, la nivelul contribuţiilor interbelice.
Consider că important şi relevant este să-l citim şi să-l recitim pe Eminescu, să
reflectăm asupra operei şi personalităţii acestuia şi să ne lăsăm inspiraţi de genialitatea lui. În
acest context, analiza literară însoţită de atitudine critică are sens şi semnificaţie constructivă,
doar în măsura în care identificăm soluţii şi de ce nu, pricepere, competenţă şi creativitate spre
a oferi şi propune creaţii mai valoroase şi reprezentative pentru identitatea culturală naţională.
Iubirea şi dragostea de natură în poezia lui Eminescu nu se izolează tematic, ci se
constituie ca urmare a unei atitudini specific metafizice în faţa vieţii, a morţii şi a eternităţii.
Prin tonusul său fundamental, Eminescu luminează şi tulbură simultan cele două sentimente,
transformându-le într-o forţă cosmică care urmăreşte, hotăraşte şi împlineşte destinul fiinţei
umane.
Pentru Eminescu natura este o martoră nedespărţită şi o partaşă a iubirii în
momentele ei de pace şi de farmec. Iubirea şi natura se întreţes intim, până ajung să se
determine una pe alta şi să se contopească, la fel ca şi în inima poetului. Eminescu vede în
iubire, ca şi în natură, cadrul cel mai firesc în care-şi poate afirma patosul vieţii şi aspiraţiile
personalităţii sale.
Dacă în poezia de început a lui Eminescu, natura apare ca o pictură colorată cu
străluciri fantastice şi întruchipări de basm, ea se schimbă cu timpul într-un specatacol al
Frumuseţilor firii, într-un univers auditiv şi în egală măsură vizual, cu rezonanţe discrete, într-
un sentiment copleşitor al contopirii omului cu firea.
După această călătorie în universul fascinant al liricii erotice eminesciene, putem
concluziona că natura joacă un rol important în viaţa omului, făcând parte integrantă din
existenţa lui, că Natura aparţine Omului şi Omul aparţine Naturii. Tocmai de aceea, e necesar

48 | P a g e
ca omul să conştientizeze necesitatea de a reveni mereu şi mereu la natură pentru a sorbi din
izvorul Fericirii, prin trăirea sublimelor nuanţe şi expresii ale sentimentului de Iubire.
În mijlocul naturii, Eminescu niciodată nu se simte străin ori singur, ci, dimpotrivă, se
percepe ca fiind înţeles şi ocrotit de elementele naturii. Sensibilitatea lui duioasă şi calmă,
nevoia lui de multiple mangâieri ale iubirii şi de împlinirile ei generatoare de viaţă, încredere
şi lumină vibrează şi reverberează de forţă creatoare în fiecare silabă şi vers.
Întreaga structură şi caracteristicele sufleteşti specifice poetului fiind fundamentate pe
natura autohtonă în mijlocul căreia poetul s-a născut şi a trait, putem recunoaşte transcenzând
empatic spaţiul şi timpul prin lirica eminesciană, profundul şi autenticul adevăr conţinut în
cuvintele lui George Călinescu, care referindu-se la Mihai Eminescu, l-a desemnat ca fiind
„cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”,
completate de Tudor Vianu prin celebra sintagmă... „fără Eminescu am fi mai altfel şi mai
săraci”.

49 | P a g e
BIBLIOGRAFIE

1. Bambulea, L., Mitul eminescian. Logica selectării ca mit obsesiv al culturii române,
„Philologica Jassyensia”, An VII, Nr. 1 (13), 2011, p. 29–37
2. Bot, I., Eminescu şi eminescologii. Constantin Barbu „pus în pagină” de Eminescu. Ediţii
ratate! „Adevărul literar şi artistic”, Buc., 1993, nr. 155, 28 febr., p. 14 (Aniversări).
3. Both, I. (coord.), Eminescu, poet naţional român, Cluj, Editura Dacia, 2001
4. Both, I., Eminescu explicat fratelui meu, București, Ed. Art, 2012
5. Călinescu, G., Opera lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976
6. Călinescu, G., Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, 1989
7. Cheie-Pantea, I., Nicolae Iorga şi exegeza eminesciană. „Orizont” nr. 48,Timişoara, 1990
8. Dumitrescu‑Bușulenga, Z., Eminescu. Orizontul cunoașterii, Editura Nicodim Caligraful,
2016
9. Eminescu, M., Opera poetică, [vol.] I-IV. Chişinău, Cartier, 1999,
10. Eminescu., M., Antologie comentată şi alcătuită de Florea Firan şi Constantin M. Popa.
Craiova, Edit. Macedonski, 1992,
11. Creţia, P., Testamentul unui eminescolog, Ed. Humanitas, 1998

12. Gherghel, V., Grafiile poetului. „Convorbiri literare”, Iaşi, 1991

13. Ibrăileanu, G., Curentul Eminescu, Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Nicolae Iliescu.
Bucureşti, Viitorul Românesc, 1999

14. Ibrăileanu, G., Studii literare, Editura Albatros, 1968

15. Luceafărul. Ediţie bibliofilă îngrijită de Petru Creţia. Bucureşti, Muzeul Literaturii
Române, 1997, 40 p. facs. (Manuscriptum).
16. Lungu, V., Vianu despre Eminescu, Editura Minerva, 2009
17. Maiorescu, T., Direcția nouă în poezia și proza română, 1872
18. Maiorescu, T., Asupra poeziei noastre populare, „Convorbiri literare”, 1868
19. Murăraşu, D., Comentarii eminesciene, Ed.pentru literatura, Bucureşti, 1976
20. N.M. [MANOLESCU, NICOLAE]: Eminescu în actualitate. „România literară”, Buc.,
1994, nr. 8, 2-8 mart., p. 4 (Actualitatea culturală).
21. Noica, C., Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti, Editura
Humanitas, 2015
22. Noica, C., Introducere în miracolul eminescian, Editura Humanitas, 2003
23. Papu, E., Glosse eminesciene "National si universal", Ed. Junimea, 1979

50 | P a g e
24. Perpessicius, Studii Eminesciene, Editura Muzeul Literaturii Romåne, Bucureşti 2001
25. Poesii. Prima ediţie îngrijită de Titu Maiorescu, Bucureşti, 1884, republicată în facsimil.
Craiova, Edit. „Europa”, 1992, VI, 307-[309] p.
26. Poezii. Cu o prefaţă de Romul Munteanu. Ediţie îngrijită de Paulina Popa şi Nicolae
Szekely. Deva, Emia, 2000, 271 p. (Poesis).
27. Rusu, V., Eminescu motive faunistice şi vegetale, Ed. Junimea, Iaşi, 2000
28. Schwarzfeld, M., Poesiile populare, colecţia Alecsandri, Iaşi, 1889
29. Scrieri alese. Poezie şi proză. Referinţe critice de: Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu,
Nicolae Iorga... Ediţie îngrijită de Anatol Ghermanschi. Braşov, Arania, 1994*, 196 p.
30. Stanomir, I., Preliminarii la o analiză a curentului reacţionar – de la Eminescu la
Nicolae Iorga. „Polis”, Bucureşti, vol. 5, 1998, nr. 2, p. 23-47.
31. Maiorescu, T., Opere, vol. I-II, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2005
32. TUDOR VIANU Studii de stil si arta literara
33. Ursache, P., Eminescu, om al timpului său. „Dacia literară”, Iaşi, 1998, nr. 3, [15 sept.],
p. 27-29.

34. Vianu, T., „Lectura lui Eminescu a fost pentru toate generaţiile...”. „Familia”, Oradea,
1992, nr. 6, iun. 1992, p. 1. , Text omagial.

35. XXX: [Citate despre geniul eminescian]. „Târnava”, Târgu-Mureş, 1994, nr. 1, p. 5 (Porni
Luceafărul...). Titu Maiorescu, B.P. Hasdeu, G. Călinescu, Camil Petrescu, Nicolae Iorga,
Mircea Eliade, Nichita Stănescu.

36. XXX: Eminescu – mărturia supremă a existenţei noastre. „Asachi”, Piatra Neamţ, 1992,
nr. 2, 9-15 ian., p. 1 (15 Ianuarie, Ziua Naţională a culturii române). Sub acest titlu generic,
citate din: N. Iorga, Perpessicius, G. Călinescu, Tudor Vianu şi Giuseppe Ungaretti.

37. XXX: Memento. „Ateneu”, Bacău, 1991, nr. 6, iun., p. 1., Grupaj de texte despre
personalitatea eminesciană, semnate de: Titu Maiorescu, Tudor Vianu, G. Ibrăileanu, N.
Iorga, G. Călinescu, Rosa del Conte, Amitha Bhose, Alain Guillermou.

38. XXX: viaţa şi opera poetului/ The Poet’s Life and Literary Work. CD-Rom. CD-Rom
multimedia. Cu un studiu comparatist de Romul Munteanu: Eminescu şi eternitatea
discursului liric. Bucureşti, Fundaţia Culturală Libra şi Institutul de Tehnică de Calcul, cu
sprijinul financiar al Ministerului Culturii, 2000.

51 | P a g e