Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Tehnologia Berii PDF
Tehnologia Berii PDF
1
rest, se găseşte în special apă, al cărei conţinut poate ajunge până la 82% şi suc de fructe în
proporţie de 12%. Cantitatea de alcool constituie la berea blondă de fermentaţie normală până la
1/3 din cea de extract din mustul primitiv.
În urma procesului de fermentaţie rezultă, în afară de alcool şi produse secundare
nevolatile şi volatile. Printre cele nevolatile se numără în primul rând glicerina care poate apare
în cantităţi de până la 1.6 g/l bere. Printre subprodusele volatile se numără alcoolii superiori
prezenţi în concentraţie de 50-150 mg/l, acizii organici volatili, dintre care, în special cel acetic,
cu 120-200 mg/l, esterii, cu concentraţii de 20-70 mg/l şi aldehidele care se găsesc în cantităţi
mai mici de până la 10 mg/l. Tot ca produse secundare ale procesului de fermentare de
metabolism ale drojdiei se pot considera vitaminele, predominând vitaminele B2, B6,
nicotinamida şi acidul pantotenic.
Substanţele azotoase au un rol deosebit în legătură cu stabilitatea fizico-chimică, spuma
şi gustul berii. Se găsesc în cantităţi de cca 700 mg/l bere, predominând compuşii
micromoleculari care se pot regăsi în concentraţii de până la 440 mg/l. Dintre fracţiunile
macromoleculare prezente în cantităţi de până la 140 mg/l se regăsesc cele cu conţinut de azot
coagulabil, prezente în cantităţi de până la 25 mg/l.
Conţinutul de dioxid de carbon este determinat pentru capacitatea de spumare şi alte
însuşiri senzoriale ale berii. La “beer-cooler” conţinutul în CO2 este de 5-5.5 g/l. El variază însă
pentru tipurile de bere livrate la butoi în limite de până la 0.44%, în timp ce tipurile destinate a fi
înbuteliate în sticlă pot ajunge la 0.5%.
2
Berea se deosebeşte de celelalte băuturi carbogazoase şi prin capacitatea de a forma o
spumă cu o oarecare persistenţă. Capacitatea de spumare şi stabilitatea spumei constituie însuşiri
calitative importante. Formarea spumei are loc în special prin aglomerarea de bule de CO2 şi de
aer ce se degajă din masa de bere şi se reţin pe stratul limită al suprafeţei acestora sub formă de
pelicule elastice prin forţe de tensiune superficială. Cu cât tensiunea superficială este mai redusă,
cu atât bulele sunt mai mici şi persistenţa spumei este mai bună. Un conţinut ridicat de CO2 din
bere da o spumă mai puţin stabilă, dar din cauza cantităţii mari de bule ea este în permanenţă
alimentată de jos şi se usucă pe suprafaţă, formând o pojghiţă stabilă. Consecinţa este creşterea
persistenţei spumei. Ea poate fi favorizată prin agitarea berii, care înlesneşte accesul de aer,
formându-se mai multe bule fine şi stabile. Cu cât capacitatea de difuzie a unui gaz în bere este
mai mică, cu atât se măreşte persistenţa spumei. Sub acest aspect aerul se situează înaintea
dioxidului de carbon.
Există componenţi ai materiilor prime şi produselor finite, cât şi operaţiuni în decursul
procesului tehnologic, care influenţează fie pozitiv fie negativ stabilitatea spumei. Stabilitatea
spumei se determină fie prin producerea unei anumite cantităţi de CO2, prin insuflarea de CO2 cu
ajutorul unei duze introduse în bere, sau prin adausul unei substanţe în bere care să fie capabilă
să genereze spuma. De cele mai multe ori se recurge la determinarea timpului de persistenţă, a
spumei. Aceasta întâmpină greutăţi cu privire la formarea de spumă în condiţii reproductibile.
Mai des se recurge la stabilirea culorii spumei, în special a nuanţei de alb, pe baza
reflexiei luminii. Prin adaos de săruri de fier sau de caramel, care ameliorează persistenţa spumei
se înrăutăţeşte culoarea.
Berea cu o capacitate slabă de spumare prezintă, de cele mai multe ori şi în alte defecte,
în special de gust. Principalii factori care influenţează stabilitatea spumei sunt:
-cu acţiune favorabilă: conţinuturi de proteine ale malţurilor de peste 12%, cu proporţie ridicată
de compuşi de azot cu masă moleculară cuprinsă între 10000 şi 70000. În procesul de fabricaţie a
malţului ca factori pozitivi se pot cita: înmuierea la umidităţi reduse ale orzului de cca 40%
reînmuierea orzului şi temperaturi ridicate de uscarea malţului de pâna la 100°C. Prin reînmuiere
sau germinare la temperaturi descrescânde, se favorizează solubilitatea proteinelor şi creşte
vâscozitatea berii. Cu privire la procesul de plămădire se preferă procedee de lungă durată la
temperaturi ridicate. Conţinuturile ridicate de substanţe polifenolice şi amare din hamei
favorizează formarea de pelicule elastice sub formă de coloizi complecşi cu produse de scindare
ale proteinelor macromoleculare.
Utilizarea de drojdie cu capacitate ridicată de fermentare, dar lucrul la temperaturi cât
mai scăzute, atât la fermentarea primară, cât şi la maturare, precum şi adaosul de creste în
decursul procesului ameliorează, de asemenea, însuşirile de spumare:
-cu acţiune nefavorabilă: măsuri ce stimulează solubilitatea proteinelor, prezenţa de cantităţi mari
de proteine micromoleculare, temperaturi scăzute de plămădire de cca 35°C cu repaosuri proteice
îndelungate, fierberea de lungă durată însoţită de precipitări mărite de azot coagulabil, eliminarea
insuficientă a trubului la cald, fermentarea la cald fără presiune, utilizarea de drojdii cu
capacitate slabă de fermentare, introducerea de bentonite pentru mărirea stabilităţii berii,
folosirea de enzime proteolitice, filtrarea prin straturi fără o aluvionare precedentă satisfăcătoare.
3
De asemenea stabilitatea spumei scade în prezenţa de acizi graşi cu lanţul scurt, cu predominarea
compuşilor de C6 până la C12, de mono şi digliceride, precum şi de aminoacizi.
Influenţe slabe sau neconcludente asupra însuşirilor de spumare a berii se constată la
compoziţia şi duritatea apei, la soiul de orz şi condiţiile pedo-climatice de cultură, cu excepţia
conţinutului de proteine, la adausul de siropuri, cu privire la durata de fierbere, în legătură cu
eliminarea trubului rece, adaosul de borhot de hamei şi de trub la plămădire.
4
Pentru deschiderea culorii berii se recomandă folosirea de plămezi mai diluate care
favorizează reacţiile enzimatice şi fierberea în condiţii mai blânde. Procesele pot fi ajutate prin
adaos de formaldehidă, care micşorează conţinutul de polifenoli. Aceasta se efectuează de
preferinţă la plămădire, administrând 15-50 g formaldehida/ 100 kg malţ. Rezultate
asemănătoare se obţin şi în cazul administrării formaldehidei în alte faze ale procesului
tehnologic, de exemplu la germinare. Efecte similare se obţin cu unii agenţi de mărire a
stabilităţii berii, în special cu bentonită, care prezintă inconvenientul înrăutăţirii capacităţii de
spumare, precum şi cu polivinilpolipirolidona şi cu poliamidele folosite în mod curent pentru
acest scop. Aceste tratamente nu sunt permise de legislaţia sanitară din multe ţări producătoare
de bere.
5
Amăreala, tăria şi culoarea sunt specifice tipului de bere. În cazul sorturilor de bere
blondă, amăreala de hamei iese în evidenţă ca ultimă senzaţie, în special la berea de tipul Pilsen.
Adaosul de hamei creşte de regulă odata cu conţinutul de extract al mustului primitiv. Amăreala
va creşte deci de la berea blonda obiţinută de 12° Bllg la sortimentele de bere blonda speciale.
6
-orzul (orzoaica)- materia primă pentru fabricarea malţului
-înlocuitori ai malţului
-hameiul- materia primă specifică pentru fabricarea berii
-apa
-drojdia de bere
-preparatele enzimatice
Tabel 1
Compoziţia chimică medie a orzului destinat fabricării malţului pentru bere
Componente Conţinut, în [%]
Apă 12-16
7
Amidon 54-65
Proteine 9-14
Lipide 2-3
Substanţe minerale 2-3
Substanţe polifenolice 0.1-0.3
Celuloză 4-5
Hemiceluloze 8-10
Proteinele pot varia cantitativ foarte mult în funcţie de soiul de orz, de condiţiile
pedoclimatice, tehnologiile de cultură. Din cantitatea totală de proteine, numai 1/3 trec în bere,
având influenţă asupra calităţii berii, influenţând culoarea, plinătatea gustului, însuşirile de
spumare, caracteristicile spumei, aroma berii şi stabilitatea ei coloidală. Conţinutul în proteine
scade în timpul fabricării malţului şi a berii, datorită hidrolizei enzimatice sau a coagulării.
Lipidele sunt prezente în orz în ţesutul aleuronic şi în embrion. În proporţie de 95% se
găsesc sub formă de trigliceride şi în cantităţi mici fosfolipide. Sunt insolubile în apă, rămân
nemodificate la malţificare şi brasaj şi se elimină cu borhotul de malţ.
Substanţele minerale prezintă importanţă pentru fiziologia bobului la germinare, pentru
nutriţia drojdiei la fermentare, precum şi pentru asigurarea condiţiilor optime de pH a enzimelor
ce intervin în brasaj, deoarece cele mai multe din ele formează sisteme tampon în must şi bere.
Substanţele polifenolice sunt localizate în special în învelişul bobului şi mai puţin în
endosperm. Deşi sunt în cantitate mică ele influenţează atât culoarea, gustul, cât şi stabilitatea
coloidală a berii.
Celuloza şi hemicelulozele sunt substanţe de structură ale învelişului bobului de orz,
conţinutul lor variază cu gradul de coacere şi cu condiţiile climatice de cultură.
Orzul conţine cantităţi importante de vitamine în special din grupa B. Bobul de orz matur
conţine un număr relativ mare de enzime necesare întreţinerii activităţii sale vitale.
Aprecierea orzului destinat fabricării malţului este necesară deoarece calitatea orzului
determină, în mare măsură, calitatea malţului şi a berii precum şi randamentele de fabricaţie; se
realizează atât după aspectul exterior cât şi după proprietăţile fizice şi chimice (Stroia, I. 1998).
Aspectul exterior este foarte important în aprecierea orzului. Se examinează:
- Mirosul- trebuie să fie plăcut, fără miros de mucegai, asemănător paielor proaspete. Mirosul de
mucegai denotă că orzul a fost depozitat necorespunzător şi pericolul ca germenele să fie afectate
este foarte mare, fapt care influenţează negative capacitatea de germinare a bobului respectiv;
- Culoarea – trebuie să fie galben pai, cu strălucire caracteristică. Boabele de culoare închisă,
spre brun şi mată, indică faptul că orzul a fost recoltat la o umiditate ridicată;
- Fineţea paleelor- învelişurile subţiri cu riduri fine, constituie indiciul unui soi de orz bun pentru
bere, cu o cantitate mare de extract. Învelişurile groase indică un orz de calitate inferioară.
Principalii indicatori de calitate care se urmăresc la aprecierea fizico-chimică a orzului
sunt următorii:
- Greutatea hectolitrică, care variază între 63 şi 75 kg, este influenţată de forma boabelor, de
umiditatea acestora, de temperatura în momentul determinării. Determinarea se bazează pe faptul
8
că amidonul are cea mai mare greutate dintre componentele bobului de orz. Deci, cu cât
greutatea hectolitrică este mai mare, cu atât soiul respectiv are un conţinut mai mare de amidon.
- Umiditatea este un factor care influenţează randamentul în extract. Un orz cu umiditatea mai
mare de 16% se încinge şi treptat îşi pierde capacitatea de germinare;
- Masa a 1000 de boabe. Mărimea acestui indicator este proporţională cu cantitatea de extract.
- Energia de germinare- procentul de boabe care germinează, în condiţii normale, după 3 zile.
Determinarea energiei de germinare se face la cel puţin 45 zile de la recoltare, deoarece orzul
proaspăt recoltat se află în aşa numita pauză de germinare;
- Capacitatea de germinare este unul dintre indicatorii cei mai importanţi ai orzului, deoarece
numai boabele care germinează vor fi utilizate la fabricarea berii. Capacitatea de germinare
trebuie să fie de minimum 95%.
- Sortimentul (uniformitatea). Cu cât bobul este mai mare, cu atât raportul între cantitatea de
endosperm şi conţinutul de coajă este mai mare, iar conţinutul de proteine este mai mic. Se
recomandă ca orzul pentru bere să aibă o uniformitate de minimum 80% (boabe cu dimensiuni
peste 2.5 mm);
- Farinozitatea se determină prin examinarea aspectului secţiunii bobului de orz obţinută cu
farinotomul sau cu diafanoscopul şi trebuie să fie de minimum 80%.
- Conţinutl de proteine trebuie să fie cât mai scăzut, între 9-11.5%. O cantitate mai mare creează
dificultăţi pe parcursul procesului tehnologic şi conduce la obţinerea unei beri cu o stabilitate
colidală mai redusă.
- Conţinutul în extract poate atinge valori de 80% în cazul orzoaicei de primăvară, iar pentru orz
numai 75%. Extractul reprezintă substanţa utilă din bob şi este indicatorul care influenţează în
mod dirct consumul specific. Componentul principal al extractului este amidonul;
- Sensibilitatea la apă a orzului se determină ca diferenţă între energia de germinare stabilită la
germinarea a 100 boabe de orz înmuiate cu 4 ml apă şi cea la care înmuierea se face cu 8 ml apă
şi este corelată cu insuficienţa în alimentarea cu oxigen a embrionului; condiţionează germinarea
şi depinde de cantitatea de apă absorbită.
- Conţinutul de corpuri străine trebuie să fie cât mai mic, maximum 4%. Se consideră corpuri
străine:
- corpuri inerte minerale (praf, pământ, nisip, pietriş)
- corpuri inerte organice (paie, frunze, larve)
- seminţe de alte plante de cultură
- seminţe de buruieni
- spărturi mai mici decât jumătatea bobului şi boabe la care lipseşte embrionul
- boabe golaşe, la care lipseşte mai mult de un sfert de înveliş în zona embrionului
Criteriile analitice recomandate de European Brewing Convention (EBC) privind
calitatea orzului pentru bere, precum şi valorile orientative sunt prezentate în Tabelul 2.
Tabelul 2
Criteriile analitice recomandate de EBC pentru orz
Criteriul recomandat Valoare
Puritatea soiului [%] 93÷95
9
Umiditatea [%] 12÷15
Conţinut în proteine [%] 9÷11
Masa a 1000 boabe [g] 37÷45
Capacitatea de germinare, min. [%] 95
Energia de germinare, min. [%] 85
Sortimentul (cal.I + cal. a II-a), min. [%] 90
Boabe sparte şi boabe străine, max. [%] 4
Din punct de vedere al producătorului de malţ, un soi de orz destinat industriei berii
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• Să fie omogen şi de puritate varietală superioară
• Să prezinte o compoziţie chimică superioară calitativ orzului furajer
• Dimensiunile boabelor cât mai mari şi cu capacitate de germinare de min. 95%
• Să prezinte însuşiri de malţificare superioare, respective o degradare mecanică rapidă,
care să se realizeze cu pierderi minime şi fără tehnologii auxiliare
• Să asigure un randament ridicat în extract
În concluzie, orzul este cereala tradiţională utilizată ca materie primă sub formă de malţ
la fabricarea berii. Prin urmare, de calitatea orzului depinde în cea mai mare măsură calitatea
berii.
10
• Cereale păjite sau torefiate
• Fulgi de cereal e(de porumb, orez, orz, grâu sau ovăz)
• Fracţiuni rafinate obţinute din boabe de cereale după măcinare (grişuri de porumb, sorg,
brizură de orez)
• Cereale sub formă de făină
• Amidon de cartofi sau tapioca
Înlocuitorii malţului care se adaugă în cazanul de fierbere pot fi materiale sub formă solidă
sau sub formă de siropuri şi sunt reprezentate de: zaharoză, zahăr invertit, hidrolizate de amidon,
extracte de malţ, siropuri de cereale. Acestea se adaugă ca surse de glucide, în primul rând, dar,
în cazul unora dintre ele şi ca sursă de azot solubil sau micronutrienţi pentru drojdie
Cerealele brute. Principalele cereale nemalţificate care se pot folosi ca înlocuitori ai malţului
în industria berii sunt prezentate în Tabelul 3.
Conţinutul ridicat în lipide al unor cereale reprezintă un inconvenient pentru obţinerea unor
beri de calitate. Din acest motiv, în prezent, se foloseşte foarte rar ovăzul, în timp ce porumbul,
sorgul sau orezul se preferă a se utiliza sub formă degerminată sau decojită.
Tabelul 3
Compoziţia chimică a principalelor cereale nemalţificate utilizate în industria berii
(% în raport cu s.u.)
Alte substanţe
Denumire Glucide Lipide Proteine Celuloză Cenuşă
neazotoase
Orz 71 2,5 11,8 5,7 4,0 3,1
Grâu 76 2,0 14,5 2,9 2,8 2,2
Secară 74 2,0 13,5 2,4 5,8 2,4
Ovăz 61 6,1 13,4 12,4 2,4 3,5
Porumb 70 5,8 11,6 4,2 7,6 1,2
Sorg 70,7 3,0 10,9 2,3 - 2,1
Orez 81 0,5 9,0 2,3 - 0,4
11
folosirea unor procente mai mari de înlocuire a malţului cu orz apar dificultăţi la filtrarea
plămezii, la fermentare, la limpezire şi filtrarea berii finite, deoarece β-glucanii rămân
nezolubilizaţi. Pentru a se evita aceste neajunsuri se utilizează preparate enzimatice care
degradează substanţele insolubile ce provin din orz.
Grâul se foloseşte rar ca cereală nemalţificată, dar se foloseşte sub formă de grâu malţificat
la obţinerea berii din grâu în proporţie de 50-60%. Nu se utilizează grâul cu conţinut ridicat de
proteine şi se poate adăuga direct la plămădire.
Sorgul se poate folosi sub formă de grişuri sau măcinat şi se recomandă o prelucrare separată
a acestuia în cazanul de cereale nemalţificate, deoarece amidonul de sorg are temperatura de
gelatinizare mai ridicată decât cea a malţului.
Modul în care se utilizează aceste cereale la plămădire depinde de temperatura de
gelatinizare a amidonului. Cerealele ale căror amidon prezintă o temperatură de gelatinizare
superioară temperaturii de gelatinizare a amidonului din malţ sunt supuse mai întâi fierberii. În
cazul cerealelor a căror temperatură de gelatinizare este egală sau mai mică cu cea a amidonului
de malţ, acestea se pot folosi la brasaj direct în amestec cu malţul.
Cereale tratate termic. Din această categorie fac parte boabele de orz prăjite sau torefiate ce
prezintă avantajul unei uşoare prelucrări prin măcinare, dar prezintă inconvenientul obţinerii
unor extracte mai mici decât cele obţinute în cazul cerealelor brute. Prăjirea boabelor se
realizează fie prin metode directe în instalaţii cilindrice rotative, fie prin metode indirect,
folosind aer fierbinte, evitându-se astfel carbonizarea boabelor. Boabele prăjite se utilizează în
diferite procente la fabricarea berilor brune sau speciale, conferindu-le o aromă şi culoare
caracteristică.
Fulgi de cereale. Fulgii de cereale utilizaţi în industria berii se obţin din boabe de orz, grâu
sau ovăz, fie din grişuri de porumb, mai rar, din grişuri de orez. Dintre avantajele utilizării
fulgilor de cereale la fabricarea berii sunt:
• Manipularea uşoară şi adăugarea direct în cazanul de plămădire alături de malţ
• Conţinut scăzut în azot solubil al mustului obţinut prin adaos de fulgi de cereale
• Contribuţie redusă asupra aromei produsului finit
Cereale sub formă de făină. Se pot folosi, în general făinuri din toate tipurile de cereal. De
exemplu, prin utilizarea făinii de grâu se reduce nivelul de azot solubil al mustului de bere, berea
rezultată prezintă o stabilitate coloidală avansată, respectiv o conservabilitate mai mare.
Zahărul. Pentru mărirea producţiei de bere cât şi pentru creşterea conţinutului mustului în
glucide fermentescibile se adaugă uneori în cazanul de fierbere zahăr, glucoză sau zahăr invertit,
cu 15-20 minute înainte de terminarea fierberii mustului cu hamei. Pentru unele tipuri de bere,
zahărul se adaugă şi înainte de filtrarea berii pentru realizarea extractului primitiv dorit sau
pentru a obţine însuşirile specifice dorite ale berii (de exemplu, berea caramel, beer-cooler).
Extractele de malţ şi siropurile . Extractele de malţ se obţin prin concentrarea mustului de
bere prin evaporare la presiune reusă sub forma unui sirop şi se utilizează prin adăugare direct în
cazanul de fierbere fiind o sursă suplimentară de extract pentru mustul de bere. Deoarece
extractele de malţ sunt în general scumpe, în prezent se obţin produse sub formă de sirop prin
12
prelucrarea boabelor de cereale cu ajutorul enzimelor. Aceste siropuri se utilizează ca înlocuitori
ai mustului de malţ şi se caracterizează printr-un conţinut redus în azot şi zinc, ceea ce poate
limita procesul de fermentaţie. Siropurile de cereale se utilizează ca adaosuri în cazanul de
fierbere în scopul creşterii capacităţii de producţie în fabricile de bere în condiţiile folosirii
aceluiaşi echipament sau pentru producerea de musturi cu conţinut ridicat în extract. 4
2.3 HAMEIUL
Hameiul reprezintă o materie primă indispensabilă fabricării berii conferindu-i acesteia gust
amar şi o aromă specifică. Valoarea la fabricarea berii este dată îndeosebi de substanţele amare şi
de uleiurile esenţiale aduse de hamei. Răsinile reprezintă precursorii substanţelor amare din bere
şi determină şi valoarea antiseptică a hameiului, iar uleiurile esenţiale sunt responsabile de aroma
de hamei. Componentele chimice ale hameiului contribuie de asemenea la o mai bună stabilizare
şi limpezire a mustului şi la îmbunătăţirea însuşirilor de spumare ale berii.1 Până în prezent nu a
fost găsită nici o substanţă chimică sintetică care ar putea să înlocuiască cu success lupulina din
conurile de hamei, deci hameiul se bucură de privilegiul de a fi unica materie primă specifică
utilizată la fabricarea berii.
Pe lângă fabricarea berii, hameiul se mai utilizează în industria farmaceutică pentru hopeină
un alcaloid narcotic prezent în conurile de hamei folosit în compoziţia unor medicamente cu
acţiune somniferă. Sub formă de decoct, hameiul este folosit împotriva căderii părului, iar
uleiurile eterice au proprietăţi bactericide, îndeosebi tuberculostatice. Ceaiul din conuri de hamei
se foloseşte în remediile fitoterapeutice împotriva calculilor renali pe bază de uraţi.
Xanthohumulonus este un antioxidant din hamei cu rol în combaterea
colesterolului, bolilor de inimă, de cancer, precum şi boala Alzheimer
conform rezultatelor recente a unor cercetători americani.
Hameiul este utilizat şi ca adaos în diferite preparate culinare, cum ar fi
la prepararea cârnaţilor, salatelor şi chiar în pâine. De exemplu, lăstarii
tineri, tăiaţi şi amestecaţi cu oţet, ulei, piper şi sare reprezintă ingredientele unei specialităţi care
se găseşte pe piaţa Germaniei.
Aroma hameiului trebuie să fie plăcută, fină şi suficient de intensă, existând diferenţe din
acest punct de vedere între diferitele soiuri. Prezenţa fructelor în conuri depreciază calitatea
acestora, prin scăderea conţinutului în lupulină şi fineţea aromei.
Recoltarea hameiului se poate face manual sau mecanizat. După recoltare, deoarece conţine
75-80% apă, hameiul se usucă artificial în uscătoare cu aer cald până la umiditatea de 10-12%,
temperatura maximă de uscare este 55oC, la temperaturi mai ridicate sunt distruse substanţele
amare şi de aromă. Uscarea se consideră terminată când codiţele şi axul conului se rup la îndoire.
Conţinutul în substanţe utile ale hameiului depind nu numai de soi ci şi de pregătirea după
recoltare precum şi de condiţiile de depozitare a hameiului.4
13
cât şi pentru utilizarea lui cât mai eficientă. În compoziţia conurilot de hamei intră atât substanţe
comune tuturor vegetalelor, cât şi substanţe specifice şi care dau caracteristica şi valoarea pentru
fabricarea berii (ca substanţele amare şi uleiurile esenţiale).
Răşinile din hamei reprezintă componenta cea mai valoroasă a granulelor de lupulină. În
funcţie de sortul de hamei şi de condiţiile pedoclimatice ele reprezintă 15-23% din greutatea
conului. Astăzi ele sunt ,considerate ca o sumă de substanţe care se clasifică şi caracterizează
după solubilitatea lor în diferiţi solvenţi. Din acest punct de vedere răşinile din hamei sunt
clasificate în principal în răşini moi şi răşini tari, iar cele moi la rândul lor în fracţiunea α-acizilor
şi în fracţiunea β-acizilor. Se definesc ca răşini totale substanţele care se extrag cu metanol la
rece şi eter dietilic. Prin răşini moi totale se înţeleg acele componente ale răşinilor totale care se
pot extrage cu hexan şi sunt constituite în principal din α-acizi, β-acizi şi răşini moi
necaracterizate. Aceste răşini moi sunt împărţite în fracţiunea α-acizilor amari - substanţe
capabile să dea săruri de plumb insolubile în metanol - şi fracţiunea β care reprezintă diferenţa
între răşinile moi totale şi α-acizii amari.
Răşinile tari reprezintă fracţiunea din răşinile totale insolubile în hexan şi calculată ca
diferenţă între răşinile totale şi răşinile moi totale. α-acizii amari sau humulonii constituie 4-12%
din substanţa conurilor. β-acizii amari, sau lupulonii, în concentraţie de 4-6% s-au găsit a fi un
amestec analog de omologi (lupulon, adlupulon, colupulon). β-acizii amari nu au capacitate de
amărâre a berii datorită slabei lor solubilităţi în must la pH-ul normal al acestuia, dar dau însă
prin oxidare, compuşi cu putere de amărâre, spre deosebire de α-acizii amari care prin oxidare
dau şi compuşi neamari, ceea ce face ca valoarea de amărâre a hameiului proaspăt să rămână un
timp aproximativ constantă, considerându-se că ceea ce pierde prin oxidarea α-acizilor se câştigă
prin oxidarea β-acizilor. Şi influenţa asupra formării spumei la bere este mai redusă ca cea a α-
acizilor amari.
Răşinile moi reprezintă produşii de oxidare şi polimerizare a acizilor amari solubili în hexan
şi constituie 3-4 % din substanţa uscată a hameiului proaspăt. Cu creşterea gradului de oxidare
scade puterea de amărâre.
Uleiurile esenţiale, sau volatile sunt conţinute în hamei în proporţie de 0,3-1,5% din
substanţa uscata a hameiului. Uleiurile esenţiale din hamei sunt puţin solubile în apă şi de
asemenea sunt antrenabile cu vapori de apă, fapt pentru care la fierberea mustului cu hamei, trec
în must numai în cantităţi mici, pierzându-se sau transformându-se în timpul fermentării. Din
acest motiv sunt aplicate diferite moduri de hameiere printre care şi hameierea la rece pentru o
conservare cât mai bună aromei hameiurilor.
După Knorr, substanţele tanante din hamei sunt un amestec complex de compuşi chimici
începând cu polifenoli cu molecula mică până la polifenoli macromoleculari cu diferite grade de
polimerizare şi condensare, şi de asemenea, cu solubilităţi diferite de la uşor solubili la insolubili
în apă. Substanţele tanante din hamei reprezentând 2-5% din substanţa uscată sunt de două tipuri:
1) taninuri hidrolizabile (galotaninuri şi elagotaninuri) şi 2) taninuri condensabile sau
nehidrolizabile (ca antocianidinele).
Compuşi nespecifici hameiului. Conurile de hamei pe lângă compuşi caracteristici plantei de
hamei conţin în substanţa lor uscată şi alte componente solubile sau insolubile în must. Astfel
14
conurile de hamei mai conţin: monozaharide (12%), pectine (2%), proteine (15%), lipide şi
ceruri (3%), celuloză (40.4%) şi substanţe minerale (8%). Mai importante sunt componentele ce
se solubilizează la fierberea mustului.
2.4 APA
Apa este una din materiile prime de bază pentru fabricarea berii, produs în compoziţia
căruia intră în proporţie de 82% şi ale cărei calităţi le influenţează. Cele mai renumite şi mai
tipice beri fabricate în lume îşi datorează caracteristicile îndesebi calităţilor apelor cu care sunt
obţinute. Astfel, berea de Pilsen este obţinută cu o apă cu duritate foarte mică, berile brune de
München, Dublin sau Londra se obţin cu ape ce au un conţinut ridicat în bicarbonaţi de calciu şi
puţini sulfaţi, berea de Dortmund, puternic aromată este obţinută cu o apă cu duritate mare
conţinând îndeosebi sulfaţi şi cloruri, în timp ce berile amare de Burton se obţin cu ape cu
conţinut mare, în sulfat de calciu.1
Principalele domenii de utilizare ale apei, în industria berii, sunt:
• Materie primă propriu-zisă
• Spălarea utilajelor, ambalajelor şi încăperilor tehnologice
• Producerea aburului
• Agent de răcire
Fabricile de bere îşi procură apa necesară în procesul tehnologic din diverse surse. Astfel, se
poate utilize apa de suprafaţă, mai săracă în săruri, dar de regulă expusă în mai mare măsură
poluării, costul apei din aceste surse se măreşte cu costul tratamentului de depoluare. Fabricile de
bere pot utiliza şi apă subterană extrasă din puţuri proprii, care au un grad de poluare mai scăzut,
15
o stabilitate mai mare a debitului asigurat, o temperatură uniform, puritate microbiologică
ridicată.
Tabelul 4
Necesarul de apă pentru producerea malţului şi berii
Necesarul de apă
Etapa procesului tehnologic Consum de apă, litri apă/litru bere
Înmuierea orzului 7÷8
Obţinerea mustului incluzând spălarea utilajelor 2÷2,5
Răcirea mustului 2÷3
Spălarea tancurilor de fermentare şi a butoaielor 3÷5
Instalaţii de răcire 10÷15
Producerea aburului 20÷25
TOTAL 45÷60
Verificarea şi selecţionarea celor mai bune tulpini de drojdii pentru a fi introduse în producţie
Pentru obţinerea unei bune fermentări a mustului de malţ hameiat, este necesar să se
folosească o cultură de drojdie viguroasă. Numai o asemenea cultură poate provoca o fermentare
rapidă şi energică, împiedicând astfel eventualele contaminări cu alte microorganisme.
Obţinerea culturilor de drojdie într-o fabrică de bere se realizează întotdeauna pornind de
la o cultură pură. Folosirea culturilor pure de drojdie prezintă o serie de avantaje dintre care
amintim:
• se îmbunătăţeşte calitatea berii;
16
• scad posibilităţile de degradare a berii, de apariţie a tulburelilor, de modificare a gustului,
mirosului;
• fermentarea decurge uniform, obţinându-se o bere cu o compoziţie şi proprietăţi gustative
mai uniforme.
Pregătirea culturii pure de drojdie se face în general în două faze şi anume:
• faza de laborator;
• faza dezvoltării în instalaţia de culturi pure.
De o importanţă deosebită sunt caracteristicile tulpinii de drojdie de la care se porneşte
cultura pură. Se poate spune cu certitudine, la nivelul cunoştinţelor actuale, că tulpina de drojdie
cu care lucrează o fabrică poate imprima un anumit gust specific sortimentului de bere produs.
De aceea, microbiologul berar trebuie să fie înarmat cu suficiente cunoştinţe nu numai de
microbiologie, dar şi de tehnologie şi procese biochimice specifice industriei malţului şi berii.
Astfel pregătit cu aceste cunoştinţe, el poate conduce cu o mai mare siguranţă întregul proces de
izolare, adaptare, înmulţire, fermentare şi refermentare a tulpinii de drojdie pe care o introduce în
producţie.
Obţinerea berii este unul din cele mai vechi procese biotehnologice care folosesc drojdiile
pentru a transforma glucidele fermentescibile în alcool etilic şi dioxid de carbon.
Drojdia de bere, Saccharomyces carlsbergensis, utilizată ca starter al fermentaţiei, poate
proveni din culturi pure de laborator sau prin recuperarea celulelor dezvoltate la o şarjă
precedentă de fermentare. Alegerea unei anumite tulpini de drojdie pentru obţinerea berii, în
condiţii specifice de aprovizionare cu materii prime, dotării şi tehnologiei folosite, se realizează
luând în considerare principalele caractere specifice ale drojdiei de bere:
• gradul final de fermentare şi viteza de fermentare;
• capacitatea de asimilare a substanţelor ce participă în metabolism;
• randamentul de multiplicare;
• capacitatea de floculare şi sedimentare;
• spectrul şi cantitatea de produse secundare ale fermentaţiei cu implicaţii în gustul şi aroma
berii;
• rezistenţă faţă de degenerare, contaminare, ş.a.
Realizarea acestei alegeri este mult mai dificilă decât a celorlalte materii prime pentru
bere. Încercările de a caracteriza drojdiile care se comercializează au arătat că cele mai multe
dintre ele sunt alcătuite din specii diferite care adeseori posedă proprietăţi de floculare. În
practica industrială apar mutaţii nedorite ce împiedică flocularea.
Principalii factori care influenţează performanţele fermentative ale drojdiilor şi calitatea berii
sunt:
• compoziţia mustului de bere;
• condiţiile de aerare ale culturii de drojdie;
• temperatura de fermentare;
• dimensiunile şi geometria vasului de fermentare.
Dacă pentru maturarea berii şi obţinerea berii fără alcool, sistemele de utilizare a
drojdiilor imobilizate sunt introduse în practică, fiind avantajoase din punct de vedere economic,
folosirea drojdiilor în fermentarea primară este încă în stadiul de cercetare. Stabilitatea
microbiologică a sistemului de drojdii imobilizate este dependentă de concentraţia, activitatea şi
17
puritatea drojdiilor. Prin fierberea mustului înainte de fermentare se evită contaminarea. Dintre
contaminanţii periculoşi sunt bacteriile care pot avea o rată mare de creştere la temperaturi
scăzute şi care se ataşează pe suprafaţa purtătorilor de drojdii imobilizate. Pentru a sesiza
contaminarea se recomandă detectarea diacetilului, a compuşilor fenolici sau a acidităţii în
efluent, ca şi metode directe microbiologice.
Capitolul III
VARIANTE TEHNOLOGICE DE FABRICATIE A PRODUSELOR TIP
“BEER-COOLER”
Măcinare Măcinare
18
Plămădire Plămădire Multiplicare în
staţia de culture pure
Zaharificare
4:1
Filtrare plămadă Borhot de malţ
Răcire
MUST DE BERE
Fermentare primară
Uscare Drojdie recoltată
Fermentare secundară
CO2
Filtrare
Adaos suc
Îmbuteliere
BEER
COOLER
VARIANTA II
19
APĂ MALŢ CEREALE DROJDIE DE SUC DE
HAMEI
CĂPŞUNI
NEMALŢIFICATE BERE
Măcinare Măcinare
Zaharificare
4:1
Filtrare plămadă Borhot de malţ
Răcire
MUST DE BERE
Fermentare primară
Uscare Drojdie recoltată
Fermentare secundară
CO2
20
Filtrare
Adaos suc
Îmbuteliere
BEER
COOLER
Capitolul IV
OBŢINEREA MUSTULUI DE BERE
Obţinerea mustului de bere din malţ, cu sau fără adaos de cereale nemalţificate, apă şi
hamei se împarte în următoarele faze principale:
• Măcinarea malţului şi eventual a altor cereale
• Plămădirea-zaharificarea
• Filtrarea mustului primitiv
• Fierberea mustului cu hamei
• Răcirea şi limpezirea mustului fiert 1
21
Măcinarea malţului este o operaţie tehnologică care
se face cu scopul de a permite solubilizare enzimatică
a malţului, solubilizare care are loc în procesul de
plămădire-zaharificare.
Măcinarea trebuie realizată în aşa fel încât cojile să
nu fie rupte. Numai în aceste condiţii borhotul devine
afânat, se poate realiza o scurgere normală a mustului
şi o spălare mai rapidă a borhotului. Totodată se
urmăreşte ca miezul făinos al bobului de malţ să fie
transformat, prin măcinare, într-o făină foarte fină. Ambele cerinţe se pot realiza numai folosind
un malţ de calitate corespunzătoare.2
Cu cât măcinişul este mai fin, cu atât volumul ocupat de acesta este mai redus, iar stratul
filtrant în cazanul de filtrarea fiind şi el mai compact, se îngreunează procesul de filtrare. Din
contră, măcinişul grosier ocupă un volum mai mare, cu consecinţe favorabile asupra operaţiei de
filtrare.
După filtrare, borhotul reţine încă cantităţi apreciabile cu extract ce pot fi recuperate în
cea mai mare parte prin spălări repetate. Spălările exagerate însă conduc la extragerea unor
cantităţi de substanţe nedorite din tegument, care influenţează negativ culoarea mustului.
Pentru măcinare se folosesc mori cu ciocane sau mori cu valţuri. Morile cu ciocane
realizează o pulverizare fină a malţului, permiţând utilizarea lor la procedee de filtrare continuă,
cu tamburi rotativi sub vid. Morile cu valţuri permit fracţionarea produselor de măciniş prin
cernere, respectiv obţinerea separată a grişurilor, a făinii şi tegumentului. Morile cu valţuri se
folosesc pentru măcinarea uscată sau umedă a malţului.
22
4.1.2 MĂCINAREA UMEDĂ
În vederea reducerii duratei de filtrare a mustului şi a măririi înălţimii stratului de borhot
în cazanele de filtrare, s-au introdus în ultimii ani procedee şi instalaţii de măcinare umedă a
malţului.
Procedeul se bazează pe înmuierea cu apă a malţului înainte de măcinare până la o
umiditate de circa 30%, prin care cojile devin elastice astfel că în timpul măcinării rămân întregi.
Ca urmare borhotul format în cazanul de filtrare este mult mai afânat, filtrarea decurge mai rapid,
astfel încât se poate mări înălţimea stratului de borhot cu circa 50% faţă de procedeul clasic cu
cazan de filtrare. Datorită păstrării cojilor întregi se diminuează şi trecerea polifenolilor în must,
rezultând beri de culoare mai deschisă şi cu un gust mai fin.
Măcinarea umedă a malţului se realizează în mori speciale (Maişomat-uri) prevăzute
deasupra cu un buncăr de înmuiere şi cu numai o pereche de valţuri rifluite la distanţa de
0,35÷0,45 mm.
Procesul de măcinare se realizează în patru faze şi anume:
• înmuierea cu apă cu temperatura de 30÷500C în buncărul de înmuiere timp de 20÷25 minute,
urmată de recircularea apei timp de 10 minute până la atingerea unei umidităţi a malţului de
circa 30%. Temperatura apei de înmuiere este cu atât mai ridicată cu cât malţul este mai bine
solubilizat;
• evacuarea apei de înmuiere cu un extract de circa 0,3÷1% care poate fi trecută în cazanul de
plămădire ca apă de plămădire sau aruncată la canal. Această operaţie durează în medie 5
minute;
• măcinarea umedă propriu-zisă a malţului timp de 40 minute, perioadă în care se introduce în
camera de amestec de sub valţuri, apă de plămădire, raportul dintre malţ şi apă fiind de 1:3
sau chiar mai mult;
• curăţirea şi spălarea morii prin şpriţuire de apă şi pomparea apei de spălare în cazanul de
plămădire în timp de 5 minute.
23
optime de activitate la anumite intervale de timp, zise şi de odihnă, se măreşte considerabil
cantitatea de extract obţinută.
De multe ori se adaugă la plămădire şi alte făinuri nemalţificate în vederea măririi
cantităţii de extract. Prin simpla solubilizare cu apă rece se realizează un randament de extract
până la 15% faţă de cantitatea de substanţă uscată din malţ. În urma acţiunii enzimelor,
randamentul de extracţie creşte la peste 70%.
Principalul proces de solubilizare enzimatică, care are loc în decursul plămădirii, este cel
al degradării amidonului. În afară de aceasta au loc descompuneri ale proteinelor, a
hemicelulozelor şi substanţelor mucilaginoase, a polifenolilor şi antocianogenelor, precum şi a
unor fosfaţi.2
4.2.1 TRANSFORMAREA AMIDONULUI este procesul enzimatic cel mai important care are
loc la plămădire-zaharificare, de care depinde în mare măsură fermentescibilitatea mustului de
bere.
Acest proces se desfăşoară în trei faze mai importante:
• îmbibarea cu apă a granulelor de amidon;
• gelifierea amidonului;
• hidroliza enzimatică propriu-zisă a amidonului sub acţiunea amilazelor.
Obiectivul principal al plămădirii, în ceea ce priveşte degradarea amidonului, constă în
zaharificarea acestuia. Gradul de dezagregare se determină prin proba de colorare cu iodul.
Suspensiile şi soluţiile de amidon dau cu o soluţie de iod-iodură de potasiu o coloraţie albastră.
La apariţia de dextrine limită coloraţia trece în roşu-violet. În momentul zaharificării
corespunzătoare dispare coloraţia, plămada devine iod-normală.
Condiţiile optime de acţiune ale enzimelor amilolitice sunt:
• α-amilaza: temperatura - 72÷750C, pH – 5,6÷5,8;
• β-amilaza: temperatura - 60÷650C, pH – 5,4÷5,6.
Sub acţiunea combinată a celor două enzime amidonul este transformat în:
• maltoză 40÷45%;
• maltotrioză 11÷13%;
• glucoză 5÷7%;
• dextrine inferioare 6÷12%;
• dextrine superioare 19÷24%,
la care se mai adaugă glucidele preexistente în malţ: fructoza (1,5÷3,5%) şi zaharoza (2,5÷3,5%).
Amidonul se descompune în următoarele componente:
• amilodextrină – care este componenta principală a amidonului şi care, în prezenţa soluţiei de
iod, se colorează în albastru;
• eritrodextrina – reprezintă dextrina cu molecula mai mică decât precedenta, iar în prezenţa
iodului dă o coloraţie brun-roşcată;
• acrodextrina – este solubilă în apă şi nu se colorează cu amidonul;
• maltodextrina – este asemănătoare cu maltoza şi nu se colorează cu iodul.
Ca măsură pentru hidroliza amidonului îl reprezintă şi gradul final de fermentare al
mustului, care trebuie să corespundă tipului de bere:
• pentru berile blonde 78÷85%;
24
• pentru berile brune 68÷75%.
4.2.2 TRANSFORMAREA PROTEINELOR care a avut loc într-o măsură mult mai mare la
germinare în comparaţie cu cea a amidonului, se continuă şi la brasaj, formându-se o serie de
fracţiuni proteice care intră în componenţa azotului solubil al mustului de bere.
Enzimele proteolitice acţionează în acelaşi mod ca la germinare, atât asupra proteinelor
nedegradate cât şi asupra fracţiunilor proteice formate la germinare, acţiunea lor fiind favorizată
de temperatura optimă de circa 50oC.
Conţinutul mustului în fracţiuni proteice depinde de solubilizarea iniţială a malţului, de
temperatură, pH şi de concentraţia plămezii. Cu cât malţul folosit are o mai bună solubilizare
proteică cu atât se va evita mai mult o degradare prea avansată a proteinelor la plămădire-
zaharificare. În cazul malţurilor cu solubilizare proteică insuficientă este necesar să se menţină
dimpotrivă o pauză de „proteine” la 47÷530C, în care are loc o creştere a conţinutului mustului în
azot solubil, în special în aminoacizi.
Controlul descompunerii proteinelor se face prin determinarea azotului solubil şi a
diferitelor fracţiuni azotoase, în special a azotului α-aminic.
25
Procedeele practice la care aceste procese de degradare se realizează numai pe cale
enzimatică poartă denumirea de procedee prin infuzie. În cadrul acestor procedee întreaga masă
de plămadă se încălzeşte până la temperatura finală, cu pauzele respective, fără ca o parte din
plămadă să fie prelevată şi fiartă într-un cazan separat. Dintre avantajele procedeului de brasaj
prin infuzie putem enumera:
• procesul tehnologic poate fi automatizat;
• necesarul de energie este mai scăzut cu 25÷50% decât la decocţie;
• se obţin musturi care dau beri de culoare mai deschisă şi gust mai puţin pronunţat.
Dezavantajul procedeului prin infuzie este randamentul în extract mai scăzut, mai ales la
utilizarea unui malţ slab solubilizat.
Solubilizarea componentelor malţului se mai poate realiza şi pe cale fizică prin fierberea
unei porţiuni de plămadă, când amidonul este cleificat şi poate fi astfel atacat de enzime după
întoarcerea plămezii fierte în restul de plămadă. Plămezile parţial fierte reprezintă şi un mijloc de
ridicare a temperaturii restului de plămadă. Astfel de procedee poartă denumirea de procedee
prin decocţie, iar în funcţie de numărul de plămezi care se fierb deosebim procedee cu una, două
sau trei plămezi. Fierberea unei părţi din plămadă, care se efectuează în cazanul de zaharificare,
diferit de cel de plămădire, conduce la:
• gelatinizarea şi zaharificarea amidonului nemodificat la malţificare;
• o extracţie mai mare a substanţelor din coaja bobului;
• formarea mai intensă de melanoidine;
• o degradare mai slabă a proteinelor din decoct;
• reducerea cantităţii de enzime active din întreaga plămadă;
• un randament mai mare la fierbere.
Ca dezavantaje pentru brasajul prin decocţie se pot enumera: creşterea necesarului de
energie cu 20%, energie consumată pentru fierberea decoctului, utilizarea a două cazane diferite,
pentru plămădire şi zaharificare.
În unele cazuri este necesară combinarea infuziei cu decocţia rezultând aşa-numitele
procedee mixte de plămădire-zaharificare. În cazul folosirii cerealelor nemalţificate la plămădire-
zaharificare se lucrează de asemenea după procedee speciale care diferă în funcţie de calitatea
malţului şi felul cerealelor nemalţificate utilizate.
26
Cazan classic de plămădire cu serpentine de încălzire
1-preplămăditor; 2-hotă; 3-vizor; 4-serpentină de încălzire; 5-oală de condens; 6-ventile de abur
pentru două rânduri de serpentine; 7-ventile de golire; 8-ventile de evacuare directă a
condensului; 9-agitator; 10-motor
27
Hagen-Poiseuille şi Barcy respectiv capacitatea de filtrare într-o unitate de timp este
proporţională cu diametrul porilor borhotului şi cu diferenţa de presiune. Productivitatea scade
pe măsura creşterii înălţimii stratului de borhot şi a vâscozităţii. Deşi teoria nu poate fi aplicată în
întregime deoarece borhotul nu posedă pori tubulari cu secţiune constantă, permeabilitatea
acestora este influenţată de calitatea măcinişului, de încărcarea specifică, de procedeul de
plămădire, cât şi de sistemul de filtrare. Totuşi, în linii mari se aplică aceste legi.
În ultima fază este vorba de o combinare a unor procese de spălare şi filtrare, deosebindu-se
următoarele etape:
-pătrunderea apei în masa de borhot şi eliminarea mustului adherent
-difuzarea unor substanţe solubilizate din interiorul particulelor spre suprafaţă
-solubilizarea unor componenţi încă nedizolvaţi din măciniş şi difuzia extractului spre suprafaţa
particulelor
-spălarea substanţelor rezultate în urma proceselor mai sus arătate.2
Filtrarea cu ajutorul cazanului de filtrare este cel mai răspândit procedeu de filtrare a
plămezii, folosindu-se atât cazane clasice cât şi cazane de filtrare rapidă în cadrul fierberilor cu
măcinare umedă a malţului system Hydro-Automatic.
Cazanele clasice de filtrare sunt prevăzute cu un fund perforat cu suprafaţă liberă de circa
10% din cea totală, pe care se depune borhotul într-un strat de 30-40 cm. Fundul perforat este
împărţit în mai multe zone, de obicei 10, de la care se colectează separate mustul limpede.
Cazanul de filtrarea tip Hydro-Automatic este prevăzut cu o sită din profile sudate cu o
suprafaţă liberă de trecere de 20-30%, iar înălţimea stratului de borhot este de circa 60 cm.
Acest lucru este posibil datorită măcinării umede a malţului prin care se păstrează întregi cojile şi
care formează un strat afânat. Unele cazane sunt prevăzute şi cu site laterale care măresc şi mai
mult suprafaţa de filtrare. Fundul cazanului este prevăzut cu un singur racord pentru eliminarea
mustului, existând şi posibilitatea de sifonare a primului must limpede de deasupra stratului de
borhot.
Cazan de filtrare a mustului de bere
1-hotă pentru eliminarea vaporilor; 2-capac; 3-fund; 4-fund intermediary perforat; 5-izolaţie
termică; 6-conductă de plămada; 7-dispozitiv de tăiere cu cuţite; 8-acţionarea dispozitivului de
tăiere; 9-dispozitiv de ridicare a cuţitelor; 10-conductă pentru ridicarea dispozitivului de tăiere;
11-conductă de apă pentru spălarea borhotului; 12-
braţ rotativ; 13-conducte pentru evacuarea mustului;
14-baterie de robinete; 15-preaplin la robinete; 16-
jgheab de evacuare
29
Ca efecte secundare la fierberea mustului de bere se constată o închidere de culoare a
acestuie, formarea de substanţe reducătoare cu acţiune protectoare faţă de oxidare şi creşterea
acidităţii mustului.
Gustul amar al mustului depinde de următorii factori:
-solubilizarea anumitor componenţi din hamei şi în special a substanţelor amare în must;
-reacţiile dintre componenţii solubilizaţi ai hameiului cu substanţele solubilizate din must,
precum şi din apa de brasaj;
-natura şi calitatea hameiului sau a produsului de hamei;
-modul de administrare şi doza de hamei;
-durata şi temperature de fierbere.2
30
pronunţat dacă în primele 45 minute se fierbe sub presiune atmosferică. În astfel de condiţii
durata totală de fierbere poate fi redusă la circa 1 h.
Prin procesul de fierbere se urmăreşte şi o mărire a concentraţiei mustului. Pentru soiurile
de bere obţinută dintr-un must cu un conţinut final în extract de 12% se pleacă de obicei de la un
must primar cu un conţinut în extract de 14-17.5%. După spălarea borhotului şi amestecarea cu
ape de spălare conţinutul în extract scade astfel la 9-10%. Prin fierbere acesta creşte din nou cu
circa 2% pentru a se ajunge la un extract de 12%.
Ca un fenomen nedorit, dar inevitabil, în decursul procesului de fierbere are loc o
închidere la culoare amustului. Colorarea este cauzată de fenomenele de îmbrunare neenzimatică
prin reacţii melanoidice, precum şi de procese de oxidare a polifenolilor, reductonelor şi unor
reacţii de oxidare enzimatică.
În decursul procesului de fierbere creşte aciditatea mustului cu până la 0.3 unităţi de pH.
Fenomenul este atribuit formării melanoidelor şi prezenţei aminoacizilor, cât şi a unor acizi
amari aduşi de către hamei. De obicei, pH-ul mustului scade de la valori iniţiale de 5.8-5.9 în
momentul umplerii cazanului până la 5.2-5.4.
Borhotul de hamei trebuie eliminate din must pentru a nu perturba procesele de filtrare şi
fermentare şi a nu înrăutăţi însuşirile senzoriale ale berii. Aceasta se realizează în recipient
prevăzute cu site metalice denumite separator de hamei. După strecurarea borhotului de hamei
acesta reţine încă cantităţi apreciabile de must, care ajung la 67 l/kg hamei uscat. Pentru
recuperarea mustului aderent se procedează la spălarea borhotului cu apă fierbnte până la un
conţinut în extract al apelor de spălare de circa 3%. Procesul se completează cu presarea finală a
borhotului epuizat cu filter presă sau cu dispositive cu şnec şi sită care sunt înglobate în sita
propriu-zisă.
Compoziţia medie a borhotului de hamei exprimată în substanţă uscată este următoarea:
substanţe extractibile neazotoase 47%, substanţe extractibile azotoase 17%, celuloză 25%,
cenuşă 5%, extract în eter 6%.2
Randamentul la fierbere se calculează cu relaţia:
W × e p × ρ 20
20
× 0,96
Rf = ×100 , [%], unde:
M
W – volumul de must fierbinte în hl;
0,96 – factor de corecţie care ţine seama de contracţia de 4% la răcirea mustului la 200C şi de
borhotul de hamei prezent în must;
ep – extractul mustului fiert, în procente masice;
ρ2020- densitatea mustului la 200C;
M – cantitatea de măciniş, pe şarjă, în kg.4
Metodele de fierbere a mustului sunt:
-fierberea convenţională
-fierberea la presiune joasă
-fierberea la presiune ridicată
Fierberea la presiune joasă se poate realize în instalaţii dediferite construcţii, care au
incluse în construcţie suprafeţe suplimentare de căldură de tipul fierbătorului interior şi al
fierbătorului exterior. Fierberea se realizează la 102-106oC (maximum 110oC), cifra de evaporare
fiind de 3-6%.
31
Cazanul de fierbere cu fierbător exterior, care este folosit pentru o primă fierbere în
interiorul cazanului la 100oC, urmată de o fierbere la 102…108oC. într-un fierbător exterior
reprezentat de un schimbător de căldură multitubular. În decursul fierberii, mustul este recirculat
de 7-12 ori/h prin fierbătorul exterior. La întoarcerea mustului din fierbătorul exterior în cazan
are loc o evaporare intensă, datorită diferenţei de presiune. În schimbătorul tubular exterior,
mustul circulă cu viteza de 2.5 m/s. Temperatura de fierbere în fierbător este de 102…104oC,
pentru berile de fermentaţie inferioară şi de 104-…108oC, pentru berile de fermentaţie
superioară.
Cazanul cu fierbător exterior permite un randament de utilizare a hameiului mai ridicat, o
foarte bună coagulare a proteinelor, utilizarea unui abur de foarte joasă presiune (0.3 bar), o
foarte bună eliminare a compuşilor volatile nedoriţi, obţinerea de beri de bună calitate.
Dezavantajele se referă la: consumul ridicat de energie electric pentru pompare, pierdere de
căldură prin radiaţie.
4.5
SEPARAREA TRUBULUI
LA CALD
32
Glucide 4-10
Trubul la cald se poate separa prin sedimentare, centrifugare, filtrare sau separare
hidrodinamică (în Whirlpool).
Separarea hidrodinamică în Whirlpool sau Rotapool este procedeul cel mai utilizat.
Whirlpoolul este un vas cilindric închis, aşezat vertical, în care mustul cu trub este alimentat
tangenţial. Forţele care acţionează la separarea trubului sunt forţa centrifugă şi forţele de frecare
a lichidului de pereţii şi fundul vasului care orientează particulele de trub către centrul fundului
vasului unde se acumulează depozitul de trub sub forma unui con, deasupra căruia mustul
rămâne limpede. Whirlpoolul este construit din oţel placat cu oţel inox sau aluminiu. Vasul este
izolat termic. Alimentarea cu must se face tangenţial printr-un racord situat în treimea inferioară
a înălţimii vasului, alimentare care imprimă mişcarea de rotaţie lichidului din vas sau printr-un
racord situat pe fundul vasului pentru a preveni absorbţia de oxigen în must. Evacuarea mustului
se face printr-un racord situat deasupra nivelului maxim al conului de trub. Viteza de alimentare
cu must este <5m/s. Pentru a evita antrenarea trubului în must, racordul de golire trebuie să fie
situate cu 60 cm deasupra pompei de must, iar debitul pompei de must trebuie redus către
sfârşitul golirii vasului. Mustul rămâne în Whirlpool circa 20÷40 minute.
După evacuarea mustului care este trimis la răcire, trubul este evacuat cu o cantitate de
apă de 1,5÷2% faţă de volumul mustului fiert, amestecul format din trub şi apă fiind trimis la
filtrarea plămezii, după scurgerea primului must. Pierderile de must cu trubul sunt de 0,3÷0,5%
faţă de cantitatea de must fiert sau de 3÷3,5 l/100 kg malţ.1
Răcitor cu plăci:
1-batiu anterior; 2-batiu posterior mobil; 3-tirant; 4-placă de stranger; 5-tijă de stranger; 6-
plăci; 7-suport; 8-placă de separare a celor două zone; 9-vizor
34
Trubul la rece trebuie ine îndepărtat pentru o bună filtrabilitate şi fermentare a mustului.
El se separă mai greu decât trubul la cald, particulele având dimensiuni de la 0.5-1 µ. Separarea
trubului la rece se face prin diferite metode care diferă între ele prin procentul de îndepărtare a
trubului la rece. Separarea se poate realize prin separatoare centrifugal, prin filtru cu kiselgur sau
prin intermediul tancurilor de flotaţie.1
Filtrul cu kiselgur permite îndepărtarea trubului la rece din must în proporţia cea mai
ridicată de 75-85%, recomandându-se în special în cazul procedeelor de fermentare accelerată a
berii. Se folosesc aceleaşi tipuri de filter cu kiselgur ca la filtrarea berii, cu deosebirea că se
lucrează la o capacitate cu 50-60% mai mare. Ca avantaje ale utilizării filtrului cu kiselgur se pot
enumera:
• mărirea eficienţei de separare a trubului la rece
• scăderea azotului coagulabil cu 10-15% şi a polifenolilor cu 17-20% rezultând beri cu o
bună stabilitate coloidală.
Ca dezavantaje, în cazul utilizării filtrului cu kiselgur, se pot enumera:
• manoperă mai ridicată necesară pentru deservirea filtrului
• se produc pierderi în substanţe amare de 10-14% în berea finită şi o uşoară diminuare a
spumării berii.
35
Rezultatul fermentării primare a mustului este aşa numita bere tânără, care este trecută în
continuare la fermentarea secundară, apoi la filtrare, după care se obţine berea finită.
36
În timpul fermentării primare se deosebesc patru faze distincte:
• faza iniţială (la 15÷20 de ore după însămânţare), care durează 2÷3 zile şi care se
caracterizează prin apariţia la suprafaţa mustului a unei spume albe, care conţine proteine şi
răşini de hamei precipitate. În această fază drojdia se dezvoltă intens, iar extractul scade cu
0,1÷0,2% zilnic;
• faza crestelor joase este însoţită de o degajare intensă de dioxid de carbon, se formează o
spumă groasă, cu o formă frumoasă a crestelor. Această fază durează 2÷3 zile şi extractul
scade cu 0,5÷1,0% zilnic;
• faza crestelor înalte, este caracterizată printr-o fermentaţie intensă, cu o îndepărtare mai
accentuată a răşinilor de hamei. Crestele capătă o culoare brună cu nuanţă cenuşie-murdară.
Faza durează 3÷4 zile, iar extractul scade cu 1,0÷1,5% zilnic. În această fază dezvoltarea
drojdiei este frânată semnificativ, cauza fiind epuizarea oxigenului din mediu şi începe şi
flocularea. La sfârşitul acestei faze, gradul de fermentare pentru berea blondă trebuie să fie de
40÷45%;
• faza finală este însoţită de scăderea treptată a spumei, depunerea drojdiei sub formă de strat
compact şi limpezirea berii în circa 2 zile, fermentarea primară considerându-se terminată
când extractul mustului scade cu 0,1÷0,2% zilnic.
La sfârşitul fermentării primare, berea tânără se acoperă cu un strat de spumă uniformă.
În timpul fermentării primare se face un control permanent al aspectului mustului în
fermentaţie, a temperaturii şi scăderii extractului. Controlul temperaturii se efectuează de două
ori pe zi, dimineaţa şi seara, iar a extractului o singură dată pe zi, trecându-se valorile obţinute
într-o fişă anexată la fiecare lin de fermentare în care mai sunt înscrise: sortimentul de bere,
numărul fierberilor din care provine mustul, cantitatea de must cât şi evoluţia impusă a
temperaturii în timpul fermentaţiei primare.
Fermentarea primară are loc în linuri deschise sau în vase de fermentare amplasate într-
o încăpere specială denumită pivniţă de fermentare, deoarece înainte aceasta era situată la
subsol. În fabricile mai noi de bere fermentarea primară ocupă nivelele superioare ale secţiei de
fermentare, fiind situată deasupra palierelor cu tancuri de fermentaţie secundară astfel încât
berea tânără să parcurgă cel mai scurt drum până la tancuri.
Pivniţa de fermentare primară trebuie să fie bine izolată şi răcită la o temperatură de
5÷7ºC . Linurile de fermentare primară au de obicei formă paralelipipedică şi capacităţi până la
1000 hl. De obicei, capacitatea unui lin corespunde unei fierberi sau la 2÷3 fierberi, capacitatea
utilă a linurilor este de circa 90%, lăsându-se loc deasupra pentru stratul de spumă. Forma
paralelipipedică a linurilor permite cea mai bună utilizare a spaţiului de fermentare.
Linurile de fermentare pot fi construite din tablă de oţel sau aluminiu, consolidată în
exterior cu beton, sau din beton armat, protejat în interior prin smolire sau cu materiale
plastice.
Linurile metalice se construiesc pentru capacităţi mai mici de până la 500 hl, în timp ce
linurile din beton au practic o capacitate şi o durată de funcţionare nelimitată.
Cele mai folosite linuri închise sunt din beton armat, prevăzute cu conducte de captare a
dioxidului de carbon rezultat în timpul fermentaţiei, care este evacuat în exterior cu ajutorul
unui ventilator sau trimis în instalaţia de prelucrare a dioxidului de carbon.
37
Un lin de fermentare primară din beton armat este prevăzut cu o serpentină de răcire,
prin care circulă agentul de răcire, un racord de evacuare a berii tinere, un robinet de luat probe
şi o teacă pentru termometru. Pentru o uşoară deservire, linurile de beton sunt dispuse la o
înălţime de 60÷100 cm de pardoseală şi prezintă o înclinare a fundului spre racordul de
evacuare de 5%. Periodic este necesară smolirea şi curăţirea pietrei depuse şi a serpentinelor de
răcire din cupru cu ajutorul unei soluţii de acid sulfuric 10% sau a altor substanţe.
În afară de linurile de fermentare închise se folosesc astăzi şi tancuri de fermentaţie
primară de diverse tipuri: cilindrice orizontale sau verticale, cilindro-conice sau sfero-conice,
având capacităţi de până la 5000 hl, sau chiar mai mult. Cu ajutorul tancurilor cilindro-conice
se poate lucra după procedeul Uni-tanc, de fermentare primară şi secundară în acelaşi tanc,
după ce la sfârşitul fermentaţiei primare se evacuează drojdia depusă la baza tancului.
Tancurile de fermentare de mare capacitate se amplasează astăzi în aer liber şi
realizează o fermentare accelerată a berii.
Tancurile metalice de fermentare primară se utilizează astăzi şi în cadrul procedeului de
fermentare sub presiune, după care lucrează unele fabrici noi din ţara noastră.
Pivniţa de fermentare primară trebuie să fie bine izolată şi răcită la o temperatură de
0
5÷7 C. În cazul folosirii vaselor deschise de fermentare sunt prevăzute ventilatoare pentru
evacuarea dioxidului de carbon degajat.
În timpul fermentării primare se dezvoltă o cantitate de dioxid de carbon de aproximativ
50% din glucidele care fermentează. O parte din dioxidul de carbon se elimină la începutul
fermentării o dată cu aerul din vas, altă parte rămâne dizolvată în mediu, iar o anumită cantitate
se degajă. În condiţii bune de captare, la 1 hl de bere cu un extract iniţial de 12%, poate fi
recuperat aproximativ 2,8 kg dioxid de carbon.
Pentru captarea dioxidului de carbon, vasele de fermentare primară trebuie să fie închise
cu capace, prevăzute cu guri de vizitare, închise ermetic prin intermediul capacelor. Capacele
vaselor de fermentare primară, trebuie să fie prevăzute şi cu orificiu pentru serpentina de răcire,
vizoare de sticlă, supapă de siguranţă şi conductă pentru evacuarea dioxidului de carbon.
Din linurile de fermentare dioxidul de carbon este trecut la instalaţia de prelucrare a
acestuia, în care se realizează atât îndepărtarea impurităţilor volatile pe care le antrenează, cât şi
comprimarea şi eventual lichefierea. Instalaţia cuprinde un gazometru, care alimentează
compresorul de dioxid de carbon; la instalaţiile mai mari compresorul este legat direct la
conducta de dioxid de carbon. Se face mai întâi o comprimare până la circa 12 at. şi apoi o răcire
pentru îndepărtarea unei părţi din vaporii de apă şi alte produse volatile, care se separă prin
centrifugare. Dioxidul de carbon astfel purificat est trecut într-un tanc de depozitare, care să
asigure capacitatea pe circa 2 zile, după care este trimis prin conducte la consumatorii din
fabrică, reducându-se în prealabil presiunea la 2-3 at. Din tancul de depozitare, dioxidul de
carbon poate fi în continuare comprimat sau lichefiat cu ajutorul unui compresor frigorific la
temperatura de - 330C şi trimis apoi la aparatul de umplere în butelii sub presiune.
Răcirea mustului în fermentaţie trebuie să se realizeze cu atenţie, îndepărtându-se numai
căldura degajată din procesul de fermentaţie. Pentru răcire se utilizează de obicei apă răcită la
38
0,5÷10C, amestecuri de apă şi alcool etilic sau etilenglicol şi uneori chiar un sistem de răcire
directă.
39
CO2 depinde de solubilitatea acestuia în bere, solubilitate care creşte cu scăderea temperaturii
berii şi, conform legii lui Henry, cu creşterea presiunii exercitate asupra berii.
În timpul fermentării secundare are loc şi limpezirea berii, ca urmare a scăderii
temperaturii şi agitării, produse de bulele de dioxid de carbon care provoacă coagularea
substanţelor azotate, a răşinilor de hamei şi a taninului, celulele de drojdie, substanţele proteice şi
răşinile de hamei (coagulate) depunându-se pe fundul vaselor de fermentare.
Fermentarea secundară are loc în vase închise sub presiune, în încăperi cu o temperatură
cuprinsă între – 20C şi + 30C, denumite pivniţe de fermentare. Secţia de fermentare secundară
este amplasată la un nivel inferior secţiei de fermentare primară, berea tânără fiind transportată la
fermentarea secundară prin cădere liberă.
Pivniţele de depozitare se amplasează astăzi pe mai multe nivele sub pivniţa de
fermentare primară şi în apropiere de secţia de filtrare – umplere, astfel încât să rezulte trasee
cât mai scurte de bere.
Pivniţa de depozitare este răcită cu ajutorul unor răcitoare de aer cu saramură (RAS),
sau prin evaporarea directă a agentului frigorific.
Pentru fermentaţia secundară se folosesc astăzi două tipuri de tancuri:
• metalice;
• din beton armat.
În fabricile vechi de bere sau în cele unde nu s-a renunţat la tradiţie (de exemplu, Pilsen)
se mai întâlnesc şi vase din lemn.
Tancurile metalice pot fi confecţionate din tablă de oţel protejat în interior prin smolire,
oţel inoxidabil, aluminiu şi aliaje ale acestuia cu manganul şi magneziul. Ele prezintă un grad
de utilizare a spaţiului de fermentare secundară de 50%.
Forma tancurilor metalice este de cele mai multe ori cilindrică, cu funduri bombate.
Asemenea tancuri pot fi orizontale sau verticale. În afară de acestea se mai cunosc astăzi şi
tancurile de formă cilindro-conică, folosite atât pentru fermentaţia primară cât şi pentru
fermentaţia secundară.
La noi în ţară se folosesc cel mai mult tancurile metalice orizontale şi în mai mică
măsură tancurile din beton.
Tancurile sunt prevăzute cu un racord de umplere-golire, cu o gură de vizitare, un aparat
de siguranţă (pentru menţinerea suprapresiunii dorite) şi un robinet de luat probe.
Tancurile metalice au capacităţi de până la 2000 hl, cu excepţia tancurilor amplasate în
aer liber. De obicei, se folosesc capacităţi de 200, 400, 800 hl, capacităţi egale cu cele ale
linurilor de fermentare.
Tancurile din aluminiu nu se pretează însă decât până la suprapresiuni de lucru până la o
atmosferă, iar cele din oţel emailat au capacitatea limitată până la 400 hl. Din oţel inoxidabil se
pot construi tancuri de mare capacitate până la 4000 hl, însă acest material este scump.
Tancurile din beton prezintă un grad ridicat de utilizare a spaţiului de fermentare
secundară de până la 85%. Ele sunt de formă paralelipipedică, cu colţurile rotunjite şi sunt
acoperite în interior cu un strat de smoală ca şi linurile de fermentaţie primară. Ele se
construiesc odată cu clădirea, fiind dispuse pe mai multe etaje, datorită rezistenţei mecanice
40
ridicate. Asemenea tancuri sunt însă sensibile la suprapresiuni mai mari de o atmosferă şi
prezintă pericol de infiltraţii, deci pierderi în dioxid de carbon.
Tancurile de fermentaţie secundară sunt prevăzute cu dispozitive de menţinere a
suprapresiunii dorite, denumite aparate de siguranţă (spundaparate), care au rol şi de supape de
siguranţă, asigurând securitatea tancurilor de eventualele spargeri ca urmare a dezvoltării unor
presiuni mai mari datorită degajării dioxidului de carbon.
În ultimul timp, în locul aparatelor de siguranţă cu mercur se folosesc dispozitive
manometrice cu membrană, de diferite tipuri, care pot fi reglate la suprapresiunea dorită.
Vasul de fermentare se umple cu bere tânără pe la partea inferioară, lăsându-se un spaţiu
liber de 10÷15 cm. Legarea tancurilor la aparatul de siguranţă se poate face imediat sau după
circa 24 ore, când începe degajarea unei cantităţi mai mari de dioxid de carbon. În curs de 2÷3
zile se ajunge la suprapresiunea dorită, iar dioxidul de carbon rezultat din fermentaţie se
solubilizează treptat în bere.
În timpul fermentării secundare se face un control al temperaturii şi a suprapresiunii din
tancuri, care trebuie să fie de 0,3÷0,4 at. Conţinutul în dioxid de carbon al berii se poate
determina pe cale manometrică sau pe cale chimică în laborator.
Este necesar de asemenea să se urmărească procesul de limpezire a berii, prin luarea unei
probe de bere într-un pahar de sticlă şi observarea limpidităţii. Dacă se lasă paharul timp de 24
ore, la fundul lui se formează un depozit, iar berea de deasupra trebuie să fie limpede. Acest
lucru denotă o bună limpezire la fermentarea secundară. Dacă la sfârşitul fermentării secundare
berea rămâne tulbure este necesar să se depisteze cauzele acestei tulbureli.
În timpul fermentării secundare mai este necesară şi determinarea gradului de fermentare,
la început săptămânal şi apoi mai rar, urmărindu-se obţinerea unui grad de fermentare
corespunzător tipului de bere produs. La circa jumătate din perioada fermentării secundare este
necesar să se facă şi o degustare a berii, apreciindu-se culoarea, limpiditatea, pH-ul, gustul şi
spumarea, astfel încât, dacă este cazul să se mai poată face corecţiile necesare.
Durata fermentării secundare depinde de tipul de bere şi concentraţia ei în extract, de
cantitatea de hamei şi de gradul de fermentare care trebuie realizat, cât şi de temperatură.
Tragerea berii la filtrare trebuie să se facă de asemenea în condiţii speciale, pentru a se
evita pierderile de dioxid de carbon şi accesul oxigenului. La tragere se creează cu ajutorul
aerului comprimat o suprapresiune mai mare de 1,0÷1,2 at. în vas, închizându-se în acest scop
aparatul de siguranţă.
Din vasul de fermentare berea este trecută la o lanternă de cupajare la care se pot lega
două sau mai multe tancuri cu acelaşi sortiment de bere şi astfel se poate obţine o calitate mai
uniformă a berii care merge la filtrare.
Berea este trecută la filtrare cu ajutorul unei pompe centrifugale, care are rolul de a
trimite berea la filtru la o suprapresiune constantă. Pentru a se evita contaminările este necesară
spălarea periodică a lanternei de cupajare şi a pompei.
Sedimentul rămas în vasele de fermentare, format în cea mai mare parte din drojdii şi
proteine precipitate, este separat de bere cu ajutorul unui filtru-presă şi apoi valorificat la
furajarea animalelor.
41
Berea recuperată este pasteurizată şi adăugată în cantităţi mici în bere. După golirea
completă, vasele se spală şi se dezinfectează, pregătindu-se pentru un nou ciclu de fermentare
secundară.
Berea finită, după terminarea fermentării secundare, poate fi imediat desfăcută la halbă
sau la pahar sub formă de bere nefiltrată, sau poate fi filtrată în vederea îmbutelierii la butoi sau
la sticle, sau desfacerii directe la pahar sau la halbă ca bere filtrată.
Prin filtrare, din bere se înlătură acele substanţe care se află în stare de suspensie şi care
produc tulburarea acesteia. În funcţie de mărimea lor, particulele care formează tulbureala se pot
împărţi în trei grupe:
• dispersii grosiere, cu dimensiunea particulelor mai mare de 0,1 μ (celule de drojdie sau
bacterii, proteine şi răşini din hamei coagulate). Prin îndepărtarea lor se îmbunătăţeşte în
special stabilitatea biologică a berii;
• substanţe coloidale, cu dimensiunea particulelor de 0,001-0,1 μ, reprezentate de coloizi de
natură proteică, gume şi răşini de hamei coloidale. Prin îndepărtarea lor se îmbunătăţeşte
stabilitatea coloidală a berii. Nu se urmăreşte o îndepărtare prea avansată a acestor substanţe,
deoarece are loc înrăutăţirea spumei şi plinătăţii berii;
• substanţe dizolvate molecular, cu dimensiunea particulelor mai mică de 0,001 μ, care
formează soluţii adevărate.
Materialele filtrante folosite pentru limpezirea artificială a berii îşi exercită acţiunea
filtrantă prin două moduri:
• acţiunea de sită mecanică, prin care sunt reţinute toate particulele cu dimensiuni mai mari
decât porii filtrului; în funcţie de porii filtrului pot fi reţinute atât particule din prima grupă
sau chiar coloizi mai grosieri din grupa a doua;
• adsorbţia, care permite atât reţinerea particulelor grosiere din prima grupă, a unei părţi din
coloizi şi chiar a unor substanţe din cea de a treia grupă, în funcţie de afinitatea lor faţă de
materialul filtrant. Prin acest efect se pot reţine particule mai mici decât porii filtrului.
Materialele filtrante utilizate la fabricarea berii prezintă acţiune diferită de filtrare.
Astfel, masa filtrantă, în funcţie de grosime şi de presare, prezintă o reţinere mecanică
mai mare sau mai mică. Capacitatea de adsorbţie este scăzută şi poate fi îmbunătăţită prin adaos
de azbest.
Kieselgurul posedă numai un efect de reţinere mecanică, fineţea limpezirii fiind în
funcţie de dimensiunea şi forma particulelor acestuia. În practică, kieselgurul se foloseşte în
cantitate de 150÷180 g/hl bere. Efectul său de adsorbţie poate fi realizat prin adaos de azbest,
cărbune activ sau stabilizatori (bentonită, silicagel, poliamide, etc.). Kieselgurul este obţinut din
roca diatomitică sau pământul de diatomee care conţine alge unicelulare fosilizate. Pământul de
diatomee conţine dioxid de siliciu în proporţie de peste 85%. În funcţie de modul de pregătire,
kieselgurul poate fi:
• kieselgur fin, în care caz pământul de diatomeee se încălzeşte la 600÷8000C, se macină şi se
cerne;
42
• kieselgur grosier, care se obţine din kieselgur mediu ce se recalcinează la 1000 0C cu adaos de
carbonat de calciu sau carbonat de sodiu, astfel că se obţin structuri de dimensiuni mari.
Se utilizează atât ca un component al plăcilor de filtrare care sunt confecţionate din fibră
de celuloză cu adaos de 2% kieselgur, cât şi ca material de adaos la prealuvionare şi filtrare
aluvionară.
Cartoanele filtrante prezintă o acţiune de reţinere mecanică puternică, care este în funcţie
de structura fibrelor celulozice şi de gradul de presare. Prin adaos de azbest se poate îmbunătăţi
şi în acest caz efectul de adsorbţie, ajungându-se la proporţii ridicate de azbest. Cartoanele
filtrante sunt confecţionate din:
• fibre de celuloză cu adaos de 2% particule de kieselgur fin, care prezintă avantajele reţinerii
adecvate a particulelor şi a microorganismelor;
• fibre de celuloză cu adaos de polimer sintetic.
Perlita este un silicat de aluminiu care conţine 65÷75% acid silicic şi 10÷15% aluminiu,
restul până la 100% fiind reprezentat de alte săruri. Se foloseşte ca material de adaos la
prealuvionare şi filtrare aluvionară. Comparativ cu kieselgurul, perlita are caracteristici inferioare
de filtrare. Se recomandă să se folosească la filtrarea mustului, pentru reţinerea drojdiilor şi nu la
filtrarea berii.
Celuloza este utilizată pentru filtrare cu prealuvionare sau drept component al masei
filtrante şi se prezintă sub formă de fibre lungi obţinute din pulpa de lemn.
Cărbunele activ are o suprafaţă mare de adsorbţie şi se foloseşte în proporţii de 26 g/hl
bere la filtrarea aluvionară.
Cele mai bune rezultate se obţin de obicei prin amestecul în diferite proporţii a
sortimentelor de materiale filtrante pulverulente de diferite calităţi şi granulaţii.
Filtrarea este o operaţie complexă care se desfăşoară în regim nestaţionar şi care constă în
curgerea laminară a berii printr-un mediu poros, ca urmare a diferenţei de presiune dintre cele
două feţe ale stratului filtrant, având ca rezultat separarea fazei lichide de cea solidă.
Tipurile de filtre utilizate în industria berii sunt clasificate în:
• filtre cu material filtrant fix:
o filtre cu plăci şi masă filtrantă;
o filtre cu plăci şi cartoane filtrante;
o filtre cu membrană filtrantă;
• filtre cu aluvionarea materialului filtrant:
o filtre cu rame şi plăci şi cu cartoane suport pentru kieselgur;
o filtre cu suport de site metalice;
o filtre cu lumânări.
Filtrarea aluvionară este cea mai răspândită operaţiune de filtrare în fabricile moderne.
Avantajele principale ale filtrării aluvionare sunt următoarele:
• posibilitatea adaptării la însuşirile de filtrabilitate a berii prin variaţia amestecului şi a dozei
de material filtrant şi a reglării efectului de filtrare în funcţie de fineţea urmărită şi de tipul de
bere. Se pot realiza filtrări grosiere şi de fineţe variabilă, iar în anumite condiţii, chiar şi
filtrări sterilizante. Totuşi, din considerente economice şi tehnologice, de multe ori se aplică
filtrarea aluvionară numai pentru limpezirea grosieră, ea fiind urmată de o a doua filtrare prin
straturi;
43
• prevenirea înfundării filtrului, deoarece substanţele de tulbureală se înglobează continuu pe
un suport în stare afânată împreună cu materialul filtrant, crescând grosimea stratului şi
presiunea de lucru, dar menţinând debitul de filtrare şi diferenţa de presiune practic
constantă;
• eficienţa economică ridicată în comparaţie cu alte tehnici de filtrare prin pierderi mai mici de
bere, consum redus de energie şi de apă, spaţiu mic ocupat de către instalaţie, durată scurtă de
punere în funcţiune şi de curăţire-sterilizare, consum redus de material filtrant ieftin şi uzură
redusă;
• siguranţă în exploatare la erori de manevre, variaţii de debit, şocuri în conducta de
alimentare, întreruperea lucrului şi schimbarea compoziţiei berii;
• funcţionarea în condiţii sterile şi creşteri reduse a conţinutului de oxigen în bere, care pot fi
sub 0,5 mg/l, condiţii neîndeplinite de alte tipuri de filtre;
• manoperă puţină, putându-se mecaniza şi automatiza toate procesele, inclusiv curăţirea şi
sterilizarea unor tipuri de filtre fără demontarea lor.
Pentru conducerea corectă a procesului de filtrare, în special în cazul utilizării ca
materiale filtrante a diverselor tipuri de kieselgur, s-au elaborat mai multe metode de testare
preliminară a regimului optim de lucru. De cele mai multe ori se determină filtrabilitatea la
presiune constantă pentru o anumită doză de kieselgur prin stabilirea volumului de bere filtrată în
funcţie de timp.
Există posibilitatea reglării automate a dozei de material filtrant în funcţie de turbiditatea
berii filtrate, măsurate cu un fotometru. De cele mai multe ori, la valori de 5÷10 unităţi EBC ale
berii nefiltrate se urmăreşte ca după filtrarea grosieră acestea să se reducă la 0,2÷0,3 unităţi EBC.
Astfel de tehnici se pot aplica numai la anumite filtre, dotate cu instalaţiile corespunzătoare de
analiză şi reglare.
Indiferent de tipul de filtru utilizat trebuie să se aplice operaţiuni succesive de
prealuvionare şi filtrare propriu-zisă prin aluvionare.
44
Filtrul cu lumânări:
1 – placă; 2- tablă perforată; 3 – lumânare; 4 – recipient anexă; 5 – cărucior – colector de nămol;
6 – partea inferioară a filtrului; 7 – dozator; 8 – pompă.
În cazul celui de-al treilea tip de filtru, elementul de filtrare pe care se depune stratul de
kieselgur are aspectul unor lumânări aşezate în poziţie verticală (fig.21). Filtrul cu lumânări
dispune de mai multe elemente filtrante fixate de către o placă 1. Tuburile constau din tablă
perforată 2, învelită cu o spirală de sârmă. În fantele subţiri dintre aceste spirale are loc
aluvionarea şi filtrarea. Pe placă sunt fixate prin înşurubare lumânările în poziţie verticală 3.
Berea supusă filtrării este alimentată de către pompa 8, printr-o conductă legată de dozatorul 7 şi
pătrunde din partea inferioară din exterior spre lumânări. Filtrul este echipat cu 25÷700 lumânări.
Lungimea lumânărilor este de până la 2m. Operaţiile de filtrare şi curăţire a filtrului se
desfăşoară astfel:
• în prima fază se formează stratul filtrant prin depunerea unei suspensii de kieselgur (grosier
şi mediu) pe elementele de filtrare (lumânări);
• în a doua fază se realizează operaţia propriu-zisă de filtrare a berii, cu dozare de kieselgur
(granulaţie fină) direct în bere, pe parcursul filtrării acesteia;
• în a treia fază se evacuează conţinutul filtrului cu ajutorul aerului sub presiune;
• în a patra fază se face curăţirea filtrului prin introducerea unui amestec de apă-aer care
îndepărtează trubul depus pe lumânări;
• în faza a cincea se face o spălare a filtrului în curenţi turbulenţi formaţi din apă-aer astfel ca
toate impurităţile depuse pe filtru să fie eliminate.
Datorită numărului mare de lumânări şi aranjamentului acestora în filtru, capacitatea de
filtrare este foarte ridicată.
La sfârşitul filtrării are loc eliminarea berii reziduale prin suflare de aer, iar nămolul
rămâne încă aderent de lumânări. Dintr-un recipient separat se debitează sub presiune un amestec
de aer şi apă în sens contrar cu cel de filtrare, trecând prin lumânări. În consecinţă nămolul cade
în partea conică a filtrului şi de aici, cu aer, este trecut într-un recipient colector, de unde poate fi
evacuat cu un cărucior.
45
Avantajele filtrului cu lumânări constau în faptul că nu conţine părţi în mişcare,
reducându-se astfel consumul de energie şi uzura. Deservirea este uşoară, iar procesul poate fi
automatizat (Berzescu, P., et al., 1985).
46
Procesul tehnologic de îmbuteliere se realizează cu ajutorul utilajelor componente din
linia de îmbuteliere. Acestea pot fi simple sau complexe, semiautomate sau automate şi auxiliare.
Totalitatea utilajelor cu funcţionare corelată pentru îmbutelierea berii, de regulă începând
cu introducerea pe linie a buteliilor goale din depozitul de ambalaje până la predarea în depozitul
de produs finit a produsului îmbuteliat, poartă denumirea de linie de îmbuteliere.
Din punct de vedere funcţional, liniile de îmbuteliere pot fi:
• semimecanizate;
• semiautomate;
• automate.
Din punct de vedere al capacităţii de producţie (Q), în butelii/h, liniile de îmbuteliere pot
fi:
• de capacitate mică, Q< 3000 butelii/h;
• de capacitate mijlocie, Q = 3000÷12000 butelii/h;
• de capacitate mare, Q = 12000÷36000 butelii/h;
• de capacitate foarte mare, Q> 36000 butelii/h.
O linie tehnologică complexă de îmbuteliere bere se compune din:
• maşini de depaletizare;
• maşini de scos butelii din navete;
• maşini de spălat navete;
• maşini de spălat butelii;
• ecran de control;
• maşini de umplut;
• maşini de închis butelii cu capace coroană;
• maşini de pasteurizat;
• maşini de etichetat;
• maşini de introdus butelii în navete;
• maşini de paletizat - depozitat.
Buteliile din sticlă pentru bere au culoarea verde sau brună, constituie ambalaj
recuperabil. Buteliile de sticlă folosite în industria berii pot fi:
• forma B, cu capacitatea nominală de 0,330 l;
• forma E (Euro), cu capacitatea nominală de 0,500 l;
• butelii de sticlă de 1 l.
Datorită procentului ridicat de spargere al acestora, la operaţiile de spălare, îmbuteliere,
capsare şi chiar în timpul manipulării, precum şi dificultăţilor de colectare, au apărut restricţii la
utilizarea acestora şi înlocuirea lor cu cutii metalice.
Deoarece din circuit sticlele vin murdare este necesară spălarea şi dezinfectarea lor
înainte de umplere. Cele mai folosite maşini de spălat sunt de tip tunel. În timpul trecerii prin
maşina- tunel, buteliile sunt supuse următoarelor operaţii:
• trecerea prin mai multe băi cu agenţi de spălare fierbinţi;
• spălarea cu sodă caustică fierbinte;
• spălarea cu apă fierbinte;
• spălarea cu apă rece;
• clătirea cu apă proaspătă.
47
Ciclul de spălare durează 10÷15 minute. Se recomandă răcirea la o temperatură cât mai
scăzută a sticlelor deoarece o diferenţă mare de temperatură între pereţii sticle şi berea rece care
intră în sticlă duce la o spumare abundentă a berii şi deci o pierdere de dioxid de carbon, sau
chiar o pierdere de bere prin deversarea acesteia din sticlă.
Instalaţiile pentru îmbutelierea berii la sticle funcţionează pe principiul izobarometric
(umplere la aceeaşi presiune), la fel ca şi cel de îmbuteliere la butoi.
La umplere, o atenţie deosebită trebuie acordată următorilor factori care pot influenţa
negativ calitatea berii:
• menţinerea concentraţiei de dioxid de carbon în bere, care, la degajare produce spumarea
puternică a berii;
• absorbţia minimă a oxigenului de către bere în timpul îmbutelierii;
• reducerea intensităţii fenomenelor ce se petrec la suprafaţa de contact bere-aer.
În funcţie de suprapresiunea la care se realizează umplerea, aceste aparate se pot împărţi
în două grupe:
• aparate de joasă presiune, care lucrează cu o suprapresiune ceva mai mare decât presiunea de
saturaţie a berii în dioxid de carbon şi anume 0,8÷1,5 at.;
• aparate de înaltă presiune, care lucrează cu o suprapresiune ridicată de umplere de 3÷8 at.
Asemenea maşini, care trebuie să lucreze cu dioxid de carbon în locul aerului comprimat
pentru a se evita impregnarea berii cu aer, se folosesc la umplerea berilor spumante, cu
conţinut ridicat de dioxid de carbon cât şi în cadrul procedeului de umplere la cald.
În mod obişnuit se folosesc aparate de umplere de joasă presiune de diferite tipuri în
funcţie de firmele producătoare (Seitz, Nagema, Nama, Tehnofrig, ş.a.), la care menţinerea
suprapresiunii de umplere, se realizează de regulă cu aer comprimat şi care funcţionează
automat.
Sticlele de bere spălate şi controlate sunt aduse pe bandă la capetele de umplere ale
maşinii, deasupra pistoanelor de susţinere a sticlelor. Procesul de umplere se realizează în patru
faze:
• în prima fază pistonul pe care stă sticla se ridică cu ajutorul aerului comprimat şi fixează
sticla pe dispozitivul de umplere;
• în cea de a doua fază se face umplerea sticlei cu aer din spaţiul de aer al rezervorului de bere
din maşină, prin rotirea unui robinet cu trei căi, care deschide conducta de aer;
• în cea de a treia fază, printr-o nouă rotire a robinetului cu trei căi se închide conducta de aer
şi se deschide conducta de bere şi cea de evacuare a aerului din sticlă; în acest fel sticla se
umple până la înălţimea orificiului de evacuare a aerului;
• printr-o nouă rotire înapoi a robinetului cu trei căi, se întrerupe legătura sticlei cu rezervorul
de bere, sistemul de susţinere a sticlei coboară, iar sticla plină cu bere este trecută la maşina
de închis (capsulat).
Imediat după umplere se face închiderea sticlelor pentru a se evita pierderile în dioxid de
carbon. În acest scop se pot folosi capsule metalice cu garnituri din plută sau masă plastică, pe
care este indicată marca fabricii.
Capsularea se face cu ajutorul unei maşini speciale cu mai multe capete de închidere, iar
capsulele pot fi sterilizate în prealabil cu radiaţii ultraviolete sau dezinfectate pentru a se evita
contaminarea berii.
48
De la capsulare, sticlele de bere pot trece la pasteurizare în cazul anumitor sortimente,
apoi la etichetare. Lipirea etichetelor se face cu ajutorul unor maşini speciale. La etichetare
prezintă importanţă atât calitatea hârtiei din care sunt confecţionate etichetele cât şi calitatea
cleiului folosit.
Eticheta şi etichetarea formează obiect de preocupare continuă, de recomandări şi
reglementări speciale.
Conform recomandărilor „Comitetului pentru etichetarea bunurilor alimentare din cadrul
Comisiei Codes Alimentarius (FAO/OMS), etichetele trebuie să conţină următoarele menţiuni:
• denumirea produsului;
• lista ingredientelor;
• conţinutul net;
• elementele de identificare a lotului şi data fabricaţiei;
• termenul limită pentru consum;
• numele şi adresa producătorului, distribuitorului, importatorului sau exportatorului, ţara de
origine.
În condiţiile fabricării unui număr mare de produse alimentare şi de clasificare a fost
nevoie de o codificare a acestora pentru identificare.
Pentru ţările din Europa a fost adoptat sistemul „Codul european al articolelor” bazat pe
un cod cu 13 caractere, cu următoarele specificaţii: primele două cifre indică ţara de origine,
cinci cifre indică furnizorul, cinci cifre produsul şi ultima cifră este cifra de control.
Fiecare butelie este prevăzută cu cel puţin două etichete, eticheta pe corpul cilindric şi
eticheta pe gât, şi, de asemenea, capul buteliei este învelit în folie de staniol (capişonat) într-o
cromatică atractivă.
Pentru marcarea termenului de garanţie pe butelii şi cutii metalice se folosesc diferite
dispozitive:
• dispozitive de ştampilare pentru capacitatea de 60000 l/h;
• dispozitive de ştanţare sau perforare pentru hârtia cu o singură faţă lăcuită, pentru capacităţi
medii;
• imprimante cu jet de cerneală;
• metode de imprimare cu laser.
După etichetare, sticlele se ambalează în navete mecanizat şi sunt trecute cu ajutorul
transportoarelor cu role în depozitul de sticle pline, care este amplasat la nivelul solului, astfel
încât navetele să fie uşor încărcate în mijloacele de transport. Temperatura depozitului trebuie să
fie de 4÷100C.
49
• sunt impermeabile la lumină, protejând astfel aroma berii;
• berea poate fi supusă operaţiei de pasteurizare în cutii închise;
• cutiile metalice constituie cea mai economică cale de ambalare a berii.
Principalul dezavantaj îl constituie deformarea cutiilor goale. Cutiile de bere sunt
alcătuite din două elemente (corp şi capac) executate din tablă cositorită sau din tablă de
aluminiu foarte pur, având capacitatea de 0,330 l şi 0,500 l.
Buteliile pentru bere din material plastic sunt executate din PVC, dar caşerate cu clorură
de poliviniliden, de culoare deschisă, transparentă, ce asigură o permeabilitate ridicată faţă de
dioxid de carbon. Acestea sunt de formă cilindrică, cu fundul uşor bombat prevăzut cu cinci
denivelări ce asigură stabilitatea în poziţie verticală şi rezistenţa mecanică necesară. Capacitatea
buteliei este de 1,5 l. Avantajele folosirii acestora constau în:
• uşurinţa de manipulare şi deschidere;
• masă proprie extrem de mică (goală cu dop – 50 g);
• lipsa cioburilor;
• lipsa modificării însuşirilor organoleptice ale berii. Corespunzător acestor tipuri de butelii au
apărut navete speciale pentru ambalarea buteliilor, precum şi dispozitive pentru scoaterea şi
introducerea lor în navete.
Buteliile sunt folosite la liniile obişnuite de îmbuteliere a berii, au reglajele
corespunzătoare ale capului de umplere, diferind doar tehnica de umplere.
50
• pasteurizarea în băi cu apă caldă se realizează prin transportul navetelor de bere, în flux
continuu, înainte de etichetare, prin băi cu apă caldă;
• pasteurizarea berii prin umplere la cald constă în pasteurizarea berii înainte de umplere şi
apoi îmbutelierea ei în stare fierbinte.
În practică se pot utiliza următoarele procedee de pasteurizare a berii:
• pasteurizarea berii în sticle, cu ajutorul pasteurizatoarelor tunel;
• pasteurizarea în flux (vrac) a berii cu ajutorul pasteurizatoarelor cu plăci, cu tragerea berii la
rece, în condiţii sterile sau cu îmbutelierea la cald a berii.
Pasteurizarea berii în sticle. Pentru reuşita pasteurizării berii ambalate în sticle, este
necesar ca temperatura apei de stropire să fie cu 50C mai mare ca cea de pasteurizare. Creşterea
temperaturii până la temperatura de pasteurizare trebuie să se realizeze lent, cu 30C/minut, iar
răcirea sticlelor cu bere pasteurizată cu 20C/minut, pentru a evita spargerea sticlelor. Utilizarea
tunelului de pasteurizare prezintă dezavantajul că ocupă un spaţiu de amplasare mare (3÷3,5 m2
pentru 1000 sticle/h) este scump, necesită un consum mare de energie (1,2 milioane kj/1000
sticle) şi prezintă, de asemenea, riscul unei suprapasteurizări.
Pasteurizarea berii în flux („flash pasteurizator”) se efectuează cu ajutorul
pasteurizatorului cu plăci, care necesită un spaţiu relativ redus pentru amplasare şi asigură, prin
modul de concepţie, un coeficient de recuperare a căldurii de 97% din energia utilizată la
pasteurizare. Regimul de temperatură poate fi controlat cu stricteţe. Berea iese din pasteurizator
cu temperatura de 40C şi poate fi apoi îmbuteliată. Menţinerea saturaţiei berii în CO2, în timpul
pasteurizării, se efectuează cu ajutorul unei pompe de presiune înaltă, care asigură presiuni mai
mari de 12 bar.
Pasteurizarea berii este obligatorie pentru unele tipuri de bere, ca de exemplu berea
caramel şi facultativă pentru celelalte tipuri de bere, blonde şi brune.
Berea pasteurizată în sticle se poate păstra la temperaturi mai ridicate cuprinse între 4 şi
0
20 C.
Umplerea la cald a berii este o alternativă de stabilizare biologică a berii. Îmbutelierea la
cald urmăreşte încălzirea berii la temperaturi corespunzătoare, cu cele de pasteurizare, respectiv
la 68÷750C şi umplerea în sticle, care după spălare nu mai sunt supuse răcirii. Pentru acest scop,
sunt necesare maşini de umplut cu ventil, fără tuburi, fiindcă altfel s-ar produce o spumare
puternică la presiunea mărită de umplere. Din cauza umplerii la cald, după răcire berea se
contractă şi în spaţiul gol al sticlelor pătrunde dioxid de carbon, ceea ce îmbunătăţeşte
stabilitatea. Efectul este mărit prin preumplerea sticlelor cu dioxid de carbon. Ca dezavantaje al
acestui procedeu se pot enumera mărirea proporţiei de spargeri de sticle, înrăutăţirea calităţii
berii datorită timpului mai îndelungat de menţinere a acesteia la temperaturi mai ridicate. De
asemenea, din cauza presiunii ridicate la umplere, solicitarea capsulelor este mai puternică, ceea
ce conduce la creşterea pierderilor prin rezistenţă insuficientă la închidere. Buteliile de sticlă
îmbuteliate la cald pot fi etichetate mai uşor şi se răcesc în timpul depozitării. Avantajul principal
al acestui procedeu constă în renunţarea la instalaţiile de pasteurizare care ocupă un loc foarte
mare şi consumă cantităţi apreciabile de utilităţi.
51
Sterilizarea la rece a berii. Deoarece tratamentul termic pentru stabilizarea biologică
implică riscul înrăutăţirii calităţii berii, îndepărtarea microorganismelor din bere se poate realiza
prin filtrare sterilizantă. Se utilizează în acest scop filtrarea cu membrane filtrante şi cu filtre cu
module. La filtrarea sterilizantă la rece trebuie să se respecte următoarele condiţii:
• sistemul să asigure o bună filtrabilitate a berii;
• evitarea oricărei surse de contaminare, prin apă, CO2 sau aerul utilizat;
• sistemul să poată fi igienizat şi sterilizat. După filtrarea sterilizantă, berea trebuie astfel
păstrată până la îmbuteliere încât să se evite orice contaminare, deoarece s-a constatat că în
jur de 50% din contaminări au avut loc după filtrarea sterilizantă. În acelaşi timp trebuie să se
asigure o îmbuteliere cât mai aseptică (recipiente sterile, îmbutelierea în absenţa aerului,
etc.);
• regenerarea chimică a elementelor de filtrare trebuie realizată cu multă atenţie şi numai o
dată pe săptămână. La folosirea substanţelor alcaline şi acizilor trebuie avut în vedere că
elementele de filtrare confecţionate din celuloză pot fi dizolvate, iar în cazul celor
confecţionate din polimeri sintetici se afectează potenţialul zeta.
Capitolul V
VALOAREA NUTRITIVĂ
Valoarea nutritivă a berii, indiferent de tipul acesteia, la o concentraţie a mustului
primitiv de 12%, este de aproximativ 450 kcal/l, provenind în proporţie de 50% din alcool la
sortimentele de bere brună şi în proporţie de 75% la tipurile de bere blondă. Alcoolul nu poate fi
considerat element nutritiv, deşi contribuie cu 17,1 kcal/g, deoarece nu contribuie la formarea de
noi ţesuturi. În schimb, extractul, ce furnizează 3,8 kcal/g, împreună cu fosfaţii şi vitaminele
constituie substanţe uşor digestibile şi împreună cu alcoolul exercită acţiuni de hidratare a
ţesuturilor şi de natură diuretică. Ansamblul componentelor şi, în special, dioxidul de carbon
conferă un efect răcoritor şi de stimulare a digestiei. Extractul, drept component de bază al
valorii nutritive, compus din hidraţi de carbon uşor asimilabili, alături de cantităţi reduse de
aminoacizi esenţiali şi peptide micromoleculare împreună cu substanţele minerale, în special
fosfaţi, şi componenţi ai complexului vitaminic B măresc capacitatea de suportare de către
organism a alcoolului înglobat, favorizându-se totodată funcţiile ficatului.
Berea nu trebuie servită la temperaturi foarte mici, deoarece aroma berii nu mai poate fi
apreciată corect. Specialiştii din industria berii susţin că temperatura optimă este de 100C, cu
variaţii de plus-minus 2÷30C. Berea se toarnă în pahare prelins şi nu de la înălţime, pentru a nu
elibera prematur CO2. Se recomandă să se folosească pahare cu capacitate mai mică, iar
consumarea berii din pahar să se facă în maximum 3 minute.
Specialiştii recomandă ca berea să nu fie expusă la lumină, pe rafturi apropiate de surse
de lumină sau în frigidere luminate în interior. Unii specialişti susţin că o bere bună are cât mai
52
puţine arome posibil, ea trebuie să fie limpede, să aibă spumă şi să prezinte toate caracteristicile
tipului de bere căruia îi aparţine.
Capitolul VI
OBŢINEREA SUCUL DE CĂPŞUNI
Prin sucuri de fructe se defines acele băuturi obţinute din diferite fructe, coapte şi sănătoase,
printr-un procedeu mecanic (presare, centrifugare) sau prin difuzie şi care sunt conservate prin
diferite procedee (concentrarea, pasteurizare). Fabricarea sucurilor de fructe s-a dezvoltat în
două:
-sucuri limpezi (fără particule în suspensie)
-sucuri cu pulpă (cu particule în suspensie)
Prelucrarea căpşunilor
1. Condiţionarea căpşunilor pentru prelucrare
1.1 Caracteristicile şi însuşirile tehnologice ale căpşunilor
53
Prin analize de laborator a rezultat că fructele de căpşun prezintă componentele fizico-
chimice ce fac obiectul tabelului XYZ.
Tablul
Componentele fizico-chimice ale căpşunului (%)
Determinarea U/M Media Limite
Apă G
Zaharuri (în zahăr G
invertit)
Protein G
Grăsimi G
Celuloză G
Substenţe minerale G
Ca Mg
Mg Mg
K Mg
Na Mg
P Mg
Vitamina C Mg
Vitamina A Microg
Aciditate titrabilă g.
Pectină G
pH -
Substanţă solubilă gr.ref.
Părţi necomestibile G
(caliciu)
54
• Esteri ai acidului aceto-butiric
• Esteri metilici ai acidului izobutiric
• Metal ester, 2-metil-pentan, di-metoxi-metan, di-etoxietan, 3-metil butanol etc ai acidului
butyric
După aromă, unul dintre cei mai importanţi factori, conform criteriilor de marketing, de
apreciere a calităţii căpşunilor, cât şi produselor rezultate, este culoarea.
Din punct de vedere chimic, culoarea căpşunilor se datorează unui compus antocianic
specific, cu formula C21H20O101, denumit fragarină, care prin hidrolizare dă peralgomidină şi
glucoză. Colorantul fragarină se găseşte în cantităţi de 18-25 mg% în fructele proaspete şi se
descompune în cazul temperaturilor ridicate sau duratelor prelungite a temperaturilor mai mici.
Testele effectuate cu privire la efectul temperaturii asupra conţinutului în fragarină au arătat că
un lot de căpşuni cu un conţinut iniţial de 23.2 mg%, după fierbere a avut 14.8 mg% fragarină.
Dacă acelaşi lot a fost fiert în prezenţa zahărului, cantitatea de fragarină a fost de 19.2 mg%, de
unde rezultă că zahărul are un rol protector asupra efectului de descompunere a fragarinei, aspect
demn de recomandat pentru industria de prelucrare.
Sucul de căpşuni
Căpşunile destinate sucului vor fi din stadiul de maturitate deplină deoarece în acest caz
au un conţinu mai mare de zahăr, grad refractometric mai ridicat şi un randament mai bun de
presare.
În scopul obţinerii sucului, fructele sunt spălate (pentru îndepărtarea eventualelor substanţe
insect-fungicide) şi zdrobite. Pentru a se obţine un suc de bună calitate este necesară eliminarea
caliciului. Fructele zdrobite se pot scoarce cu prese manuale, caz în care randamentul de presare
este de maximum 60%. Folosind presale hidraulice, cu pachete, randamentul de presare se ridică
la 75-80%. Un randament superior se obţine însă numai după tratamente enzimatice cu efecte
pectolitice.
Sucul obţinut se colectează în bazine, cistern sau butoaie unde trebuie tratat cu conservant,
făra a adăuga apă acestuia. Pentru comenzi speciale, pentru conservarea sucului de căpşuni se
poate folosi şi acidul formic în cantitate de 250 g la 100 kg (suc),practice 0.315 l în cazul unei
concentraţii de 80%.
După o perioadă de circa de zile, sucul poate fi “tras” de pe sediment, deoarece s-a
limpezit parţial. Limpezirea corectă şi sigură a sucului se poate realize însă prin mijloace
mecanice (centrifugare, filtrare) sau utilizând substanţe “limpezitante”.
Sucul de căpşuni conservat chimic trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de
calitate:
- Grade refractometrice, minimum 7
- Adios de soluţie conservantă, %, maximum 2.5 l
55
- Perfect limpede, fără gust şi miros străin
Pentru obţinerea sucului de căpşuni conservat chimic se admit următoarele consumuri
maxime de materiale şi materie primă:
- Bioxid de sulf……………………………….3 kg/t
- Acid formic…………………………4.2 hg/t
- Sodă carbonat…………………………..5 kg/t
- Hipoclorit de sodium………………………….1.3 kg/t
- Aspergol………………………………….3 kg/t
- Bentonită…………………………………..4 kg/t
- Asbest fulgi………………………………0.5 kg/t
- Tifon…………………………………………..0.4 m2/t
- Plăci de filtru……………………………………3.5 buc/t
- Vopsea ulei…………………………………..0.03 kg/t
- Căpşuni……………………………0.03 kg/t
O important formă de valorificare a căpşunilor este şi aceea de suc natural cu sau fără
corectarea conţinutului de zahăr, ambalat în butelii de sticlă (de preferinţă), sau în recipient din
material plastic.
Sucul de căpşuni poate fi:
• Limpede, clar, transparent, în care suspensiile (particulele) coloide (substanţe proteice,
pectice) sunt de dimensiuni sub 0.0009 mm. Acest tip de suc, cu un process tehnologic
complicat, suferă de regulă, tratamente prealabile termice, enzimatice, filtrări successive,
ceea ce îi afectează în oarecare măsură gustul şi aroma natural, dar preferate, în stadiul
actual, de către consumatori;
• Tulbure, cu suspensii (grosiere sau fine) între 0.1-0.001 mm. Acest tip de suc, deşi mai
puţin aspecuos are o fabricaţie mult simplificată, dar gust şi aromă mai pregnant şi un
conţinut mai ridicat în vitamina C, tinzând astfel să deţină un loc din ce în ce mai
important în aprecierea consumatorilor.
Şi într-un caz şi în celălalt, căpşunile- din soiuri cât mai intens colorate şi aromă pregnant-
destinate sucului, trebuie să fie proaspete, ajunse la maturitate deplină de coacere, curate, perfect
sănătoase fără urme de mucegai, început de fermentaţie sau mirosuri străine.
După spălare, îndepărtarea caliciului şi sortare, căpşunile sunt dirijate către instalaţiile de
preparare a sucului.
Sucul de căpşuni limpede se obţine în instalaţii specific, anume construite în acest sens,
trecând prin mai multe faze de lucru, dintre care ca mai importante se menţionează:
a. Zdrobirea, care se execută cu ajutorul unor dispositive cu valţuri sau mori (cu cuţite),
mărunţirea făcându-se moderat (până la maximum circa 5 mm), în caz contrar,
randamentul sucului diminuându-se.
56
b. Presarea este operaţiunea prin care se obţine sucul brut. În acest scop se folosesc în
funcţie de dotare, presale discontinue (cu pachete), presale continui (cu melc,
pneumatice) care lucrează la presiunea manometrică de circa 150-180 at (circa 6-25
kg/m2 asupra materialului). În cazul utilizării presei cu pachete pentru căpşuni se
recomandă respectarea următorilor parametrii de lucru:
- Ridicarea presiunii (manometrice) până la 50 at, în circa 14 minute, timp în care se obţine
circa 45% din suc;
- Continuarea ridicării presiunii, timp de circa 15 minute, până la presiunea de 150 at, cu
menţinerea acestei presiuni timp de 5 minute, durata de timp în care se mai obţine circa
18-20% suc;
- Ridicarea presiunii la circa 160-180 at, cu o durată de până la 8-15 minute, perioadă în
care se mai obţine circa circa 6-8% suc.
Pentru obţinerea de randamente sporite, la presarea căpşunilor se pot folosi multe procedee
de lucru, dintre care, ca mai importante, se pot menţiona:
• Tratamentul enzymatic se face cu ajutorul preparatelor enzimatice de tip Aspergol,
Filtragol, Pecticol, în cantităţi de 0.2-1%. În principiu, cantitatea în exces a enzimei nu
dăunează produsului tratat, dar este neeconomic.
Aprecierea rapidă a cantităţii de enzimă necesară tratamentul se poate face şi prin
stabilirea volumetrică a cantităţii de pectin ce se găseşte în suc. În cazul folosirii
Pectinolului, se va prepara în prealabil o maia care se menţine la tamperatura de 45-50oC
fără să depăşească 55oC, temperatură dăunătoare activităţii enzimatice. După 1-2 minute,
maiaua se va introduce în materialul destinat depectinizării, operaţiune ce poate dura
maximum 2 ore la cald şi circa 6-12 ore la rece (15-20oC).
• Încălzirea căpşunilor se aplică uneori ca metodă de lucre, în vederea eliminării şi a
coloizilor de natură proteică. Încălzirea se face până la temperature de 75-78oC, caz în
care se poate asigura un randament de presare de circa 69%.
• Folosirea căpşunilor congelate, decongelate în prealabil şi apoi presate, contribuie la
depăşirea unui randament de presare de 78%. Sucul astfel obţinut se limpezeşte maiu
uşor- congelarea având efecte coagulante asupra substanţelor proteice şi de scindare a
moleculelor pectice- iar aroma şi culoarea acestuia este mai pregnant.
• Utilizarea paleelor de graminee (adecvat condiţionate pentru eliminarea mirosului
specific) în proporţie de 0.5-1%, în căpşunile mărunţite, contribuie de asemenea la
mărirea randamentului de presare cu 3-6%.
c. Limpezirea sucului se poate face prin una din următoarele metode sau folosirea
combinată a acestora:
• Tratarea enzimatică care contribuie şi la reducerea vâscozităţii sucului, uşurându-se
astfel filtrarea acestuia
• Tratarea cu gelatin şi tannin, care prin sedimentare antrenează substanţele ce
împiedică limpezirea sucului. Pentru stabilirea dozelor adecvate se vor face, în
prealabil probe de laborator, pregătindu-se mai întâi o soluţie din 10 g tannin care se
57
dizolvă în 176 cm3 alcool etilic (95%) cu un adios de 704 cm3 apă. Soluţia de gelatin
se pregăteşte din 21 g gelatin dizolvată în 704 cm3 apă caldă căreia I se adaugă
ulterior 176 cm3 alcool etilic 095%).
Sucul tratat cu tannin şi gelatin se lasa liniştit timp de circa 8 ore.
• Limpezirea termică se realizează printr-o încălzire rapidă la temperature de 85-86 o C
urmată de o filtrare mecanică, pentru eliminarea particulelor de precipitare.
• Filtrarea mecanică prin filter cu plăci sau prin centrifugare (turaţie 8000-16000 rot/min)
sunt metodele cele mai utilizate pe scară industrial ceea ce asigură şi o calitate superioară
a produsului finit.
d. Omogenizarea constă în corectarea conţinutului în substanţă solubilă, prin adios de zahăr-
în practică sirop de 60-75ox- sau glucoză deoarece sucul pasteurizat din căpşuni trebuie să
aibă 10o refractometrice. Omogenizarea se referă şi la operaţiuni de cupajare a sucurilor.
e. Dezaerarea este operaţiunea care se realizează în scopul eliminării oxigenului
atmospheric, care poate afecta culoarea, aroma , dar mai ales conţinutul în vitamina C a
sucului. Dezaeratoarele de tip modern, care lucrează sub vid, de o mare capacitate (900-
9000 litri/ora), la temperature de alimentare de 21oC pot reduce conţinutul în oxygen a
sucului de la 8 ppm până la 1.5 ppm.
f. Îmbutelierea se referă la operaţiunea de umplere-dozare şi capsulare a sucului, în
recipient de 1-2 litri. Pentru scurtarea duratei tratamentului termic al recipientelor, sucul
de căpşuni este în prealabil încălzit rapod până la temperature de minimum 75oC.
În vederea asigurării vidului care este o notă de calitate superioară a sucului pasteurizat,
este recomandabil ca acestea să aibă un spaţiu gol între nivelul de umplere şi capacitatea loc,
în raport de diferenţa de temperatură (între temperature de umplere şi temperature de
pasteurizare-sterilizare).
g. Pasteurizarea-sterilizarea este operaţiunea tehnologică finală prin care se asigură
conservabilitatea de durată a sucului şi se efectuează în instalaţii continui.
Sucul de căpşuni trebuie să îndeplinească condiţiile de calitate, principalele proprietăţi fizico-
chimice ale acestuia fiind următoarele:
-conţinut în substanţă uscată, în grade ref. ……………….10
-aciditate totală (în acid citric), %..............................................0.6
-alcool, % maximum……………………………………..0.5
-sediment, % maximum……………………………………..0.3
-cupru, mg/l, maximum…………………………….5
-plumb……………………………………..0
Sucul de căpşuni se poate păstra şi conserva cu ajutorul bioxidului de carbon, care are
effect inhibitor (narcotic) asupra activităţii vitale a microorganismelor (fără a le distruge însă),
iar activitatea enzimelor este mult încetinită.
Sucurile păstrate cu bioxid de carbon pot fi ulterior îmbuteliate (pasteurizate) sau folosite
pentru prepararea băuturilor răcoritoare.
58
Păstrarea cu bioxid de carbon se face în tancuri sau recipient care trebuie să reziste la
presiune. Impregnarea cu bioxid de carbon se poate face din stare de gaz (păstrat în butelii de
oţel) sau din stare solidificată (gheaţă carbonică). Acest din urmă procedeu contribuie şi la
coborârea temperaturii sucului cu 2oC pentru fiecare kg de gheaţă carbonică adăugată la 100 l
suc.
Prezenţa substanţelor pectice şi a proteinelor îngreunează difuzarea bioxidului de carbon,
motiv pentru care această metodă de conservare dă rezultate mai bune la sucurile perfect
limpezite.
Cele mai bune rezultate calitative, aromă, culoare şi conţinut în vitamina C, se obţin prin
congelarea sucului, fie direct în recipient, fie prin congelarea şi brichetarea sucului congelat, cu
păstrarea acestuia, la minimum -18oC până în momentul consumului.
Pentru realizarea unei tone de suc de căpşuni pasteurizat sunt necesare, maximum,
următoarele cantităţi de materie primă şi materiale: 1.530 t căpşuni, 0.060 t zahăr, 0.6 kg
bentonită, 0.1 kg tannin, 0.5 kg gelatin, 0.5 kg extract enzymatic, 3 kg hipoclorit de sodium, 5
bucăţi plăciu filtrante.
1. Banu C.- Manualul inginerului de industria alimentară, Vol. II, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1999
2. Berzescu P., Dumitrescu M., Hopulele T., Kathren I., Stoicescu A.- Tehnologia berii şi
a malţului, Editura Ceres, Bucureşti, 1981
3. Ceauşescu M.E., Vieru R., Teodorescu A.- Cultura şi valorificarea căpşunilui, Editura
Ceres, Bucureşti, 1982
59
4. Dabija A.- Tehnologii şi utilaje în industria alimentară fermentativă, Editura Alma
Mater
5. http://www.berebelgiana.ro
6. http://www.iqads.ro/adtrends_read_5637/_health_beer____special_pentru_femei.html
60