UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

MANAGEMENT EDUCAȚIONAL
ANUL I

VIOLENȚA ÎN MEDIUL ȘCOLAR

Coordonator ştiinţific:
Prof.univ.dr. Daniela Căprioară

Studenți:
Manole Mădălina
Petrencu Simona

-CONSTANȚA-
2018
 CUPRINS

Introducere ............................................................................................................................................... 3
Capitolul I ................................................................................................................................................. 6
Capitolul II ............................................................................................................................................... 9
Teorii comprehensive ale comportamentului deviant .............................................................................. 9
II.1. Explicaţii biologice ....................................................................................................................... 9
II.2 Explicaţii psihologice .................................................................................................................. 10
II.3 Explicaţii psiho-sociologice ........................................................................................................ 11
II.4 Explicaţii sociologice................................................................................................................... 12
Capitolul III ............................................................................................................................................ 14
Tipuri şi forme de manifestare ale violenţei în şcoală ........................................................................... 14
III.1 Violenta între elevi ..................................................................................................................... 14
III.2 Violenţa elevilor faţă de profesori .............................................................................................. 16
III.3 Violenta profesorilor asupra elevilor .......................................................................................... 16
Capitolul IV ............................................................................................................................................ 18
Cauzele violenţei din şcoli ..................................................................................................................... 18
IV.I Factorii individuali.................................................................................................................. 19
IV.2 Factorii de mediu sau familiali................................................................................................... 19
IV.3 Mediul şcolar, factor de propagare a violenţei ........................................................................... 20
Capitolul V ............................................................................................................................................. 22
Cadrul metodologic al cercetării ............................................................................................................ 22
V.1 Metodele, tehnicile, procedeele şi instrumentele folosite în cercetarea sociologică ................... 23
V.2 Justificarea alegerii metodelor, tehnicilor şi procedeelor folosite ............................................... 24
V.3 Obiectivele cercetării ................................................................................................................... 25
V.4.Ipotezele de lucru ale cercetării ................................................................................................... 25
Capitolul VI ............................................................................................................................................ 28
Analiza datelor cercetării ....................................................................................................................... 28
Concluzii ................................................................................................................................................ 34
Bibliografie............................................................................................................................................. 36
Anexe ..................................................................................................................................................... 38

2
 Introducere

1. Justificarea cercetării:

Violenta umană este una dintre principalele preocupări ale cercetătorilor datorită evoluţiei
îngrijorătoare a criminalităţii, a diversificării tipurilor şi modurilor de manifestare a acestui fenomen,
fapt pentru care se încearcă tot mai mult ca această problemă să fie discutată de către profesionişti, şi
mai mult decât atât să se şi dezvolte strategii reale de prevenire şi combaterea a violenţei. Rădăcinile
violenţei putem să le căutăm în cele mai vechi timpuri, aceasta fiind, probabil, dintotdeauna o parte a
istoriei umane. Vechiul Testament începe cu un fratricid, când Cain, supărat că jertfă nu i-a fost
acceptată de Dumnezeu, îl omoară pe fratele său, Abel. Tot aici stă consemnată cunoscută lege a
Talionului, „Dinte pentru dinte, mâna pentru mâna, picior pentru picior”. Noul Testament se încheie cu
chinuirea şi uciderea lui Hristos, iar exemplele din toate epocile istorice pot continua.

Când ne gândim la şcoală, ne vine în minte un cadru de siguranţă, în care copiii şi tinerii vin să
primească o educaţie care să îi ajute pe viitor şi să îşi dezvolte abilităţile şi competentele necesare
pentru un loc de muncă, dar şi în viaţa de familie, iar cadrele didactice, oamenii care, poate ar trebui să
fie cei mai respectaţi datorită faptului că, cu ajutorul lor ajungem „oameni mari” în viaţă, nu ar trebui
să aibă comportamente neadecvate, indiferent de cauză acestora. Cu toate acestea, şcoala nu mai
reprezintă un loc sigur, unde mergem să primim o educaţie, ci reprezintă un loc unde se formează
găşti, unde elevii manifesta comportamente violente, unde se înjura, se tachinează, se îmbrâncesc şi,
din păcate, se lovesc şi se bat. În mass-media auzim sau vedem cazuri de violente în şcoli, de la cele
mai simple, ameninţări, înjurături, tachinări, până la cele mai grave, lovituri, bătăi, omoruri şi agresiuni
sexuale. Însă, putem să ne întrebăm, din ce cauză aceste conduite violente au crescut, atât în frecvenţa,
cât şi în gravitate? Din cauza elevilor? Din cauza profesorilor? A cui este vină? Făcând apel la simţul
comun, acesta „ne spune” că există mai mulţi factori care influenţează aceste comportamente: oamenii
obişnuiţi ar afirma că, pentru comportamentul neadecvat al copiilor este de vină familia, pentru că nu i-
a dat copilului „cei şapte ani de acasă”, sau prietenii, învăţându-l pe acesta să nu-şi asculte părinţii, să
facă ce vrea, să fumeze, să se bată şi multe altele, televizorul şi internetul, care oferă o gamă largă de
filme, emisiuni, ştiri cu caracter violent, alţii spun că şi şcoala este de vină pentru violentele copiilor,
profesorii, la rândul lor, folosind aceste comportamente.

Această cercetare răspunde, într-o mică măsură, necesităţii cunoaşterii dimensiunilor, formelor
de manifestare şi cauzelor fenomenului de violenţă din şcoli, tocmai de aceea persoanele specializate,
existente la nivel regional şi naţional, ar trebui să elaboreze strategii eficiente de prevenire şi
ameliorare a fenomenului.

3
 2. Cuprinsul lucrării:

Având în vedere evoluţia îngrijorătoare a violenţei, cercetările asupra acestui fenomen social,
care nu afectează numai actorii direct implicaţi, ci şi societatea în sine, au început să îşi facă apariţia.
Astfel, au existat filosofi, psihologi şi sociologi, care au abordat acest subiect, dezvoltând teorii privind
cauzele violenţei, forme de manifestare, factori de risc, etc.

Această lucrare, cuprinde o parte teoretică şi una practică. În partea teoretică, am adunat
definiţiile dezvoltate de diferiţi cercetători asupra deviantei, violenţei şi, în mod particular, asupra
violenţei din şcoli, tipurile de actori care iau parte la aceste acţiuni, teorii biologice, psihologice şi
sociologice despre cauze şi factori de risc.

Teoriile esenţiale, care tratează cauzele violenţei, sunt abordate din trei perspective, astfel:
viziunea biologică a lui Cesare Lombroso, care a dezvoltat teoria „criminalului înnăscut” şi a lui
Willian Sheldon, cu teoria constituţionalităţii, viziunea psihologică a lui Freud, care afirmă că structura
psihică a unui individ influenţează în mod decisiv comportamentul agresiv, a lui August Aichorn, care
a încercat să stabilească o legătură între comportamentele violente şi excesul afecţiunii parentale.
Aceste teorii au primit foarte multe critici din partea cercetătorilor, afirmându-se că viaţa socială nu se
poate reduce doar la dimensiunea biologică sau doar la dimensiunea psihologică.

Astfel, pentru estomparea acestor deficienţe, Albert Bandura a combinat viziunea biologică şi
psihologică, cu cea sociologică, în teoria „învăţării sociale”, afirmând că, individul, chiar dacă prezintă
caracteristici fiziologice care îl predispun la violenţă, se va manifesta violent datorită proceselor de
învăţare şi imitare a comportamentelor agresive. Pentru întărirea argumentelor în favoarea perspectivei
psiho-sociologice, am apelat şi la teoria „rezistenţei la frustrare” a lui W.C. Reckless, care afirmă că
frustrările unui individ îl fac pe acesta să se manifeste violent. Perspectivă sociologică se afirmă o dată
cu teoria anomiei a lui Émile Durkheim, care consideră că acest fenomen social nu este o problemă a
individului, ci a societăţii, care nu mai este capabilă să îşi exercite autoritatea asupra indivizilor, iar
aceştia nu mai fac distincţia între acte legitime şi nelegitime.

Viziunea lui Durkheim este completată de Robert K. Merton, acesta introducând în schema
structurii sociale, două elemente esenţiale, scopurile şi mijloacele indivizilor, şi de Talcott Parsons şi
T. Hirschi, care consideră că întărirea controlului social ar putea să prevină şi să combată aceste
comportamente deviante. Teoria sociologică a „asocierilor diferenţiate”, dezvoltată de E.A. Sutherland
şi teoria „subculturilor delincvente” a lui A. Cohen, M. Gordon, M. Yinger, vin în întărirea ideii de
învăţare şi imitare a comportamentelor violente de la familie şi grupuri de prieteni. Tot într-o viziune
macrosocială, teoria „dezorganizării sociale”, reprezentată de C.R. Shaw şi H.D. McKay, face apel la
procesele de schimbare şi dezvoltare a societăţilor ca fiind cauza deviantei.

4
 Bineînţeles, şi stigmatizarea a fost luată în considerare că fiind cauza violenţei, prin teoria
„etichetării sociale”, reprezentată de interacţioniştii simbolici, H. Becker, K. Erikson, M. Wolfgang.

Pentru completarea părţii teoretice a lucrării, am identificat, din diferite cercetări anterioare,
câteva din cauzele fenomenului (factori individuali, de mediu sau familiali, şcoală), tipurile de violenţă
din şcoli (în funcţie de actorii care iau parte la aceste fenomene, putem distinge violenta între elevi, a
elevilor orientată către profesori şi a profesorilor către elevi) şi formele de manifestare (violenta
verbală, psihică şi fizică). De asemenea, pentru a putea observa implicarea autorităţilor în elaborarea
strategiilor de prevenire şi combatere a violenţei, am identificat legile pentru protecţia şi promovarea
drepturilor copiilor, dar şi sistemul de sancţiuni adoptat pentru minorii delincvenţi.

În partea a doua a lucrării, ce cuprinde cercetarea empirică, am elaborat metodologia pentru

cercetarea din şcoli, la care a luat parte un eşantion de 100 elevi din cadrul Liceului Teoretic
”Decebal” Constanța, Școala Gimnazială Nr.36 ”Dimitrie Știubei” Constanța, cu vârste cuprinse între
10-11 ani.. Cercetarea a constat în aplicarea de chestionare elevilor, care abordau mai multe
dimensiuni ale fenomenului de violenţă din şcoli. Obiectivele cercetării au vizat analiza diverselor
forme de violenţă şi gravitatea acestora, identificarea cauzelor violenţei din şcoli şi evidenţierea
atitudinilor formate ale elevilor despre acest fenomen. În ceea ce priveşte ipotezele cercetării, s-a
plecat de la presupoziţia „platii cu aceeaşi monedă”, aşadar, dacă elevii folosesc diferite forme de
violenţă care vizează profesorii, aceştia, la rândul lor, vor avea comportamente neadecvate la adresa
elevilor.

De asemenea, am considerat că, violentele au anumite efecte asupra psihicului şi

comportamentului elevilor, astfel, cu cât frecventa acestor acte violente este mai mare în şcoală, cu atât
mai mult există probabilitatea ca elevii să dezvolte temeri că pot fi victime ale acestora. Pentru analiza
frecventelor variabilelor care vizează gravitatea formelor de violenţă din şcoli, dar şi pentru testarea
ipotezelor, am folosit analiza SPSS a datelor.

5
 Capitolul I

Definirea conceptelor
Devianta, ca atare, este o noţiune relativă, neputând fi evaluată decât prin intermediul
simbolurilor culturale şi a reglementărilor normative existente într-o anumită societate, dintr-o anumită
perioadă istorică. Orice societate justifica acţiunile membrilor săi raportându-se la criteriile de
normalitate.

Normele juridice şi morale au o serie de trăsături comune: ambele sunt adresate conduitei
indivizilor, ambele se întemeiază pe ideea de obligaţiune a individului şi pe ideea de justiţie în
societate. Orice reglementare normativă are în vedere atât actele exterioare ale individului, cât şi cele
interioare, realizându-se impunerea, permiterea sau interzicerea comiterii anumitor acţiuni şi conduite
de către societate, dar şi o constrângere morală cu caracter imperativ. Rolul normelor sociale constă în
asigurarea solidarităţii sociale şi a dizerabilitatii comportamentelor, astfel, faptele sociale sunt „acelea
care sunt aşa cum trebuie să fie” iar faptele patologice sunt acelea care „ar trebui să fie altfel decât
sunt”.

Făcând referire la normele şi controlul social, sociologul Sorin Rădulescu defineşte devianta
ca fiind „o diversitate eterogenă de conduite, acte sau acţiuni, care reprezintă violări sau transgresiuni
ale normelor scrise sau nescrise, implicite sau explicite, stări care nu sunt conforme aşteptărilor,
valorilor şi regulilor colectivităţii, tot ceea ce contrazice imaginea publică asupra a ceea ce semnifică
sau ar trebui să semnifice „normalul” şi „dezirabilul””.

Indivizii devianţi şi fenomenele de devianta implică mai multe criterii de definire, printre care
cele mai importante sunt caracterul voluntar sau involuntar al deviantei şi caracterul motivat sau
nemotivat al faptei, în funcţie de care dezvoltăm mai multe tipologii de devianţi :

1. Aberanţii sunt acei indivizi care sunt conştienţi de legitimitatea şi validitatea normelor sociale,
dar pentru câştigul unor beneficii personale, dezvolta, de cele mai multe ori, norme proprii de
comportament. În această categorie sunt incluse conduitele infracţionale (furtul, jaful, omorul, violul,
etc.), actele de corupţie, sexualitatea extraconjugală, consumul de droguri, conduitele imorale, etc.

2. Nonconformiştii, faţă de aberanţi, nu urmăresc anumite beneficii, ci doresc să atragă atenţia

asupra lor, asupra faptului că normele existente nu sunt adecvate şi trebuie schimbate. Subculturile sau
contraculturile juvenile şi mişcările de protest împotriva unor discriminări sunt exemple reprezentative
pentru aceste grupuri noncomformiste.

6
 3. Aberanţii noncomformisti prezintă caracteristici ale ambelor grupuri, fiind conduşi de un
idealism rigid care pune în discuţie ordinea socială existenţa şi care îşi asumă responsabilitatea faptelor
săvârşite (teroriştii care recurg la atentate sau plasează bombe în locuri publice, sectanţii religioşi).

4. Excentricii se aseamănă cu noncomformistii, dar, spre deosebire de aceştia, de foarte puţine

ori recurg la activităţi practice pentru a schimba ordinea socială, acceptând majoritatea normelor
sociale, cu anumite excepţii (indivizii bizari, artiştii, poeţii, cântăreţii rock, punk, vagabonzii).

5. Devianţiiacceptaţi social sunt acei indivizi care nu sunt sancţionaţi social pentru încălcarea
normelor sociale, deoarece nu întotdeauna regulile oficiale reflectă nevoile sau sentimentele membrilor
societăţii. Ca exemplu, putem spune că, în cadrul unei instituţii excesiv birocratizate, scopurile
instituţiei nu pot fi îndeplinite decât încălcând anumite reguli, fapt acceptat de majoritatea membrilor.

6. Devianţii involuntari sunt caracterizaţi de faptul că nu se pot conforma regulilor sociale

datorită unor incapacitaţi fizice sau mentale. Bolnavii psihici, persoanele cu handicap fizic sau mental,
minorii sunt exemple de indivizi care, dacă comit un delict, nu sunt sancţionaţi deoarece se consideră
că, condiţia lor fizică sau mentală nu le permite conformarea la aceste norme.

Conform regulilor de la Beijing ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, în ceea ce priveşte

fenomenul de delincventă şi actorii acestuia, conceptele folosite sunt definite astfel:

„a) un minor este un copil sau un tânăr care, în raport cu sistemul juridic considerat, poată să
răspundă pentru un delict conform unor modalităţi diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui
adult;

b) un delict desemnează un întreg comportament (act sau omitere) ce poate fi pedepsit de lege
în virtutea unui sistem juridic considerat;

c) undelicvent juvenil este un copil sau un tânăr, acuzat său declarat vinovat de a fi comis un
delict”. (Institutul de Reforme Penale)

Conform definiţiei sociologice a lui Albert Ogien, „un act este delincvent atunci când face
obiectul unei sancţiuni, fie ea formală sau difuză , un criminal încetează să mai fie astfel atunci când
este sancţionat, pentru că îşi regăseşte, în momentul în care sentinţa a fost pronunţată, locul în
colectivitatea ale cărei reguli le-a încălcat”. Totuşi, în anumite circumstanţe, se poate observa că ceea
ce ar trebui să rezulte în urma aplicării unei sancţiuni nu se întâmplă, delincventul, în loc să îşi
corecteze comportamentul, persista în greşeli.

Eric Debardieux, referindu-se la fenomenul de violenţă, considera că acesta reprezintă „un

comportament activ, spontan sau voluntar, care îl ameninţă sau îl prejudiciază pe celălalt, îi provoacă
daune şi suferinţe morale”.

7
 Fenomenul de violenţă a fost inclus că făcând parte din violenta cotidiană, Organizaţia
Mondială a Sănătăţii optând să o definească ca fiind „ameninţarea sau folosirea intenţionată a forţei
fizice sau a puterii contra propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup sau unei comunităţi care
antrenează sau risca puternic să antreneze un traumatism, un deces sau daune psihologice, o dezvoltare
improprie sau privaţiuni”. (ISE, Unicef, 2005).

Nu există o definiţie fixă a conceptului de violenţă în şcoli, dar putem spune că este o formă
particulară de violenţă şi, pe lângă unele caracteristici comune, trebuie luate în considerare şi alte
concepte, cum ar fi şcoală şi vârsta. Că actori ai acestui fenomen, includem doar copiii care urmează
un tip de educaţie, nu toate persoanele care au ajuns la vârsta şcolarizării. De asemenea, se poate numi
violenţă în şcoli doar acel tip de violenţă care se petrece pe teritoriul instituţiei de învăţământ sau, cel
mult, în vecinătatea acesteia şi fapta este săvârşită de o persoană cu statut de elev.

Diferite studii au denumit violenţă în şcoli ca un caz particular de violenţă în instituţii, aceasta
manifestându-se sub diferite forme: pedeapsa fizică, restricţie fizică, constrângere, orice formă de
izolare, obligaţia de a purta vestimentaţie distinctivă, restricţii alimentare, restricţii de a avea contact
cu familia sau prietenii, abuzul verbal şi sarcasmul.

Violenta juvenilă există de multă vreme, „istoria educaţiei este şi o istorie a violentelor fizice la
care au fost supuşi copiii, a judecaţilor negative despre ei, precum şi, a actelor de revoltă şi de
contestare.”

8
 Capitolul II

Teorii comprehensive ale comportamentului deviant

Fenomenul de violenţă, şi implicit cel de violenţă în şcoli, este generat de mai multe cauze şi
factori de influenţă, ale căror efecte se cumulează şi acţionează reciproc la apariţia acestor fenomene,
de la cele mai simple până la cele mai grave forme de comportament deviant. Pentru identificarea
acestor cauze, trebuie analizate atât caracteristicile specifice persoanelor violente identificate ca fiind
factori de risc în apariţia comportamentului violent, dar şi teoriile biologice, sociologice şi
psihologice privind cauzele violenţei. Analizată din mai multe perspective, etiologia violenţei
angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul întrebărilor fundamentale: „Ce anume
îi determină pe indivizi să comită acte delincvente?” şi „Cum pot fi prevenite asemenea acte?”.

Psihologul John Monahan, ca şi majoritatea cercetătorilor, propune 3 categorii de cauze ale

apariţiei violenţei:

 cauze biologice (hormonii, precum testosteronul, serotonină, anorma litati ale

sângelui, cum ar fi hipoglicemia, factori genetici, probleme neurobiologice, dar şi
cauze care nu se transmit ereditar, cum sunt leziunile cerebrale, nutriţia inadecvată,
consumul de droguri, alcool, factori de mediu, etc.),
 cauze sociologice (condiţiile socio-economice, factorii privind comunitatea şi structura
acesteia, de exemplu, statistic, este dovedit faptul că, cu cât o comunitate este mai mică,
cu atât rata criminalităţii este mai scăzută),
 cauze psihologice (afecţiuni psihice asociate, de obicei, cu un nivel redus de dezvoltare
intelectuală, efectele, la nivel psihic, ale condiţiilor din mediul familial).

II.1. Explicaţii biologice

Ca reprezentant al modelului biologic în explicaţia violenţei, Cesare Lombroso a elaborat

teoria „criminalului înnăscut” prin care promova ideea tendinţei înnăscute spre crimă a unor
indivizi, aceştia fiind caracterizaţi de anumite semne fizice, adică anomalii sau deficienţe anatomo-
fiziologice, cum ar fi: asimetrie craniană sau facială, frunte turtită, maxilare proeminente, nas plat,
urechi mari, etc. Deşi, Lombroso, în calitate de medic, şi-a bazat teoria pe cercetările făcute asupra
craniilor deţinuţilor unei închisori, cercetările ulterioare, prin care s-au comparat mii de criminali cu
oameni, consideraţi normali, nu au putut evidenţia diferenţele biologice enunţate de acesta.

William Sheldon a dezvoltat teoria constituţionalităţii bazată pe cercetările asupra unor

delincvenţi juvenili, evidenţiind 3 tipuri de corp: mezomorf (predominanta musculaturii, trăsături
9
atletice), endomorf (tendinţe de grăsime în anumite părţi ale corpului, membre scurte) şi ectomorf
(corp înalt, zvelt, fragil şi delicat). Sheldon, datorită unui sistem propriu de măsurare, a pus în evidenţă
asocierea între tendinţa spre agresiune, violenta şi delincventă şi indivizii caracterizaţi predominant de
trăsături mezomorfice şi endomorfice. Teoria a fost întărită de cercetările soţilor Glueck, care susţin că
acest tip somatic predispune la anumite trăsături de personalitate, cum sunt lipsa de sensibilitate în
relaţiile cu ceilalţi şi tendinţa de a răspunde agresiv la frustrare. Progresele geneticii au dezvoltat o altă
teorie, bazată pe investigaţiile făcute asupra structurii cromozomiale, prin care s-a constatat că
mutaţiile cromozomiale, cum sunt structurile care au 3 cromozomi, în loc de 2, pot fi identificate la
indivizii din închisori sau instituţii psihiatrice. Caracteristicile acestor indivizi sunt reprezentate de
„agresivitate mai mare, tendinţe spre homosexualitate, un coeficient mai scăzut de inteligentă şi
tendinţa de a comite, aparent fără motivaţii, infracţiuni.

Criticile aduse acestor teorii biologice constă în faptul că reduc lumea socială la cea biologică,
bazându-se, practic pe cazuri rare sau „anormale” din închisori sau instituţii psihiatrice, devianta
indivizilor „normali” fiind ignorată.

II.2 Explicaţii psihologice

O dată cu concepţia lui Freud asupra cauzelor deviantei, capăta răspândire modelul explicativ
psihiatric, conform căruia structura psihică a individului (Şinele – naşte pulsiuni instinctuale, Supraeul
– interzice exterioarizarea pulsiunilor inconştiente şi Eul – sistem conştient, care produce şi
controlează comportamentul) stă la baza comportamentelor agresive. Comportamentul criminal, în
special cel violent, este caracterizat de un Supraeu slab, care nu poate controla tendinţele inconştiente
ale Sinelui. Ca o întărire a acestei teorii, Freud considera că există două pulsiuni instinctive înnăscute,
pe care orice individ le poseda în mod inconştient, Eros-ul („instinctul vieţii”) şi Thanatos-ul
(„instinctul morţii”). Acesta din urmă funcţionează ca un instinct de autodistrugere, cu tendinţa spre
anumite acte deviante autodistructive (fumatul, consumul de droguri şi alcool, sinuciderea).

Un alt reprezentant al psihanalizei, August Aichorn a încercat să stabilească o legătură între

comportamentele violente şi excesul afecţiunii parentale. Datorită tendinţei supra-protective a
părinţilor, copiii dezvoltă o personalitate care nu se poate adapta la mediu, deoarece se axează pe
căutarea plăcerii şi are ca efect subdezvoltarea simţului moral.

Iniţial, teoriile psihologice au adus în discuţie ca şi cauze ale comportamentului violent,

trăsături de personalitate, cum ar fi egoismul, frustrarea, agresivitatea, tendinţele obsesive, iar ulterior,
au fost invocate elemente explicative cum ar fi incapacitatea de autocontrol asupra emoţiilor,
tulburările de personalitate, egocentrismul, lipsa de comunicare, lipsa afectivităţii, experienţele
traumatizante, etc. Pentru evidenţierea acestor trăsături caracteriale şi de personalitate au fost efectuate

10
cercetări bazate pe teste şi scale de evaluare: Testul Rorschach – identificarea motivaţiilor anumitor
conduite antisociale şi conflictelor intra şi interpersonale, Testul Rosenzweig – test de frustrare, Testul
Szondi – evidenţiază tendinţe antisociale ale personalităţii, Testul Minnesota – releva trăsături care
caracterizează moralitatea adolescentină şi raporturile cu membrii anturajului său.

Criticile aduse acestui model, se bazează pe faptul că explicaţiile fac abstracţie de influenţele
contextului social, nu pot fi testate empiric şi nu pot face diferenţa între devianţi şi non – devianţi şi nu
precizează dacă trăsăturile de personalitate identificate erau prezente înainte că actul violent să se
producă sau după apariţia acestuia, ca rezultat al procesului de etichetare.

Pentru a estompa aceste deficienţe, s-a propus combinarea factorilor biologici cu cei
psihologici, rezultând teoria „învăţării sociale”, dezvoltată de Albert Bandura care pleacă de la ideea
că există caracteristici fiziologice sau biologice ce predispun individul la devianta, dar acestea se
manifestă doar prin intermediul procesului de învăţare şi imitare a comportamentului deviant, datorită
socializării din familie şi din grupurile de apartenenţa, a modelelor din mass-media, etc.

II.3 Explicaţii psiho-sociologice

Modelul psiho-sociologic încearcă o combinare a perspectivei psihologice cu cea sociologică,

rezultând teoria „rezistenţei la frustrare”, dezvoltată de W.C. Reckless, care presupune existenţa
unei „structuri sociale externe şi a unei structuri psihice interne care acţionează ca mecanisme de
protecţie în calea frustrării şi agresivităţii tânărului”. Structura externă se leagă de activităţile prin care
individul este socializat şi de persoanele care participă la această socializare (familie, prieteni,
comunitate) şi permite individului să dobândească mijloacele legitime de realizare a scopurilor,
sentimentul de apartenenţa la un grup, dezvoltarea unui statut. Pe de altă parte, structura psihică internă
asigura individului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii de sine în relaţiile cu ceilalţi, toleranţă la
frustrare şi orientarea spre scopuri dezirabile. Spre deosebire de teoriile psihologice, această teorie nu
se bazează pe corelaţiile directe dintre frustrare şi agresivitate, ca şi cauze principale în explicaţia
apariţiei actului violent, afirmând faptul că frustrarea nu determina întotdeauna agresivitate.

Alţi cercetători vin în întărirea modelului psiho-sociologic, afirmând că starea de frustrare

poate apărea atunci când individul se confruntă cu obstacole, care îl împiedică să îşi realizeze
interesele şi scopurile personale, acesta fiind predispus a desfăşura activităţi deviante, prin mijloace
ilicite şi ilegale. Capacitatea unui individ de „a surmonta o situaţie de frustrare fără a face apel la
mijloace de răspuns inadecvate a fost definită „toleranţă la frustrare”” şi acţionează ca un inhibator
asupra tendinţei de a folosi mijloace ilicite şi ilegale în realizarea scopurilor.

Când se aduce în discuţie starea de frustrare, implicit se poate vorbi şi despre strânsă legătură
cu instinctul de agresivitate. Ipoteza frustrare - agresivitate a fost enunţata prima dată de către John
11
L. Dollard în lucrarea Caste and class în a southern town (1937), prin care definea agresivitatea ca
fiind o „stare afectivă negativă, provocată de privarea individului de bunurile sau drepturile cuvenite,
precum şi de apariţia neaşteptată a unor obstacole reale sau imaginare în calea atingerii scopurilor,
aspiraţiilor sau dorinţelor”. Această stare psihică s-a considerat a determina, în mod direct, apariţia
comportamentului agresiv. O contribuţie interesantă la această teorie o are Leonard Berkowitz, care
consideră că starea de frustrare determina agresivitatea, dar în mod indirect, de aceea trebuie luată în
considerare şi o altă serie de variabile, cum ar fi atribuirile, învăţările anterioare şi mijloacele
instrumentale.

II.4 Explicaţii sociologice

Teoria controlului social

Teoria controlului social a fost enunţata de T. Hirschi , care concepea conformitatea, realizată
prin socializare, ca fiind legătura care se stabileşte între individ şi societate, relaţie caracterizată de 4
elemente de bază:

1. Ataşamentul include relaţiile afective care se stabilesc între tineri şi o serie de persoane
semnificative pentru ei. Aceste comportamente izvorăsc din socializarea primară, din cadrul familiei,
unde copiii învaţă de la părinţi să asimileze comportamente acceptabile social.

2. Angajamentul apare atunci când tinerii aspira la continuarea şi desăvârşirea pregătirii şcolare
şi dobândirea unui status socio-profesional ridicat. Indivizii care se plasează în afara acestui
comportament convenţional, tind să se angajeze în conduite predispuse spre devianta.

3. Implicarea (comportarea) priveşte participarea indivizilor la activităţi convenţionale ce

conduc la succese valorizate social şi achiziţionarea statusului social.

4. Convingerea (credinţă) reprezintă acceptarea validităţii sistemului de valori sociale. Cu cât

indivizii se simt mai puţin constrânşi de norme şi reguli, cu atât ei sunt mai predispuşi spre dezvoltarea
unor comportamente delincvente.

În concluzie, cu cât sunt mai puternice aceste elemente, cu atât mai puţin sunt probabile
comportamente delincvente. Cu toate acestea, criticile asupra teoriei există: nu se ia în considerare
modul în care cele 4 elemente pot acţiona simultan, afectând probabilitatea de apariţie a
comportamentului delincvent, nu există o analiză empirică a relaţiilor dintre aceste elemente ale
socializării, cercetările fiind doar ipotetice şi trebuie să se ia în considerare şi gradul cu care fiecare
element contribuie la apariţia conduitelor deviante.

Teoria „dezorganizării sociale”

12
 Teoria „dezorganizării sociale” a Şcolii de la Chicago încearcă să evidenţieze influenta
proceselor de schimbare şi dezvoltare şi efectele secundare ale acestora asupra fenomenului de
delincventă. Reprezentanţii acestei teorii, C.R. Shaw şi H.D. McKay, au scos în evidenţă faptul că
ariile şi zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin de populaţie, dezintegrare culturală, ceea ce
suprima manifestarea controlului social, generează fenomene de „dezorganizare socială”, marginalitate
şi devianta. Factorul determinant în modelul cauzal al delincventei îl reprezintă „scăderea funcţiilor de
socializare şi control exercitate de comunitate, destabilizarea structurii sociale şi a coeziunii grupurilor,
datorită eterogenităţii populaţiei i varietăţii normelor de conduită.”

Teoria „subculturilor delincvente”

Teoria „subculturilor delincvente” şi „a grupurilor de la marginea străzii”, susţinută de A.

Cohen, M. Gordon, M. Yinger, considera că subculturile („subdiviziuni ale modelelor culturale la care
participă o parte din grupurile sociale”) apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile existente
în societate. Astfel, fiecare subcultură are norme şi valori proprii, diferite de cele ale societăţii, uneori
fiind chiar în contradicţie cu acestea (normele şi valorile contraculturilor). Atunci când indivizii unei
subculturi folosesc modalităţi ilicite şi ilegale pentru realizarea scopurilor se poate spune că acestea
constituie „subculturi delincvente”. Membrii acestor subculturi, prin socializare, învaţa şi transmit
diferite procedee şi tehnici delincvente. Mecanismul formării şi structurării acestor grupuri constă în
asocierea cu colegii de şcoală, de stradă, de cartier sau de oraş.

Teoria „etichetării sociale”

Teoria „etichetării sociale”, avându-i ca cercetători pe reprezentanţii etnometodologiei şi

interacţionismului simbolic, H. Becker, K. Erikson, M. Wolfgang, E. Goffman, concep delicventa că o
însuşire conferită anumitor comportamente, de către indivizii sau grupurile care deţin puterea şi
evaluează conduita ca fiind devianta. Sub acest aspect, delincventa nu mai reprezintă o trăsătură a
individului sau a faptei săvârşite, ci o consecinţă a aplicării unei „etichete” de către societate. De cele
mai multe ori, cei care deţin puterea sunt persoanele din clasele sociale privilegiate, care au tendinţa de
a „eticheta” ca fiind deviante actele nonconformiste ale indivizilor care provin din clasele de jos sau
mijlocii ale societăţii. Alteori, „etichetarea” se face tinerilor cu antecedente, care se vor comporta în
conformitate cu această definire şi care fiind tot mai marginalizaţi vor fi din ce în ce mai greu de
recuperat.

13
 Capitolul III

Tipuri şi forme de manifestare ale violenţei în şcoală

Violenţă în şcoli se manifestă sub diferite forme şi implică mai mulţi actori, astfel există
violenta între elevi, violenta elevilor asupra profesorilor şi violenta profesorilor asupra elevilor.

O dată cu democratizarea sistemelor economice, politice şi sociale ale României, şi şcoală a

suferit schimbări radicale, cum ar fi: accesul larg la mijloace de informare, introducerea participării
părinţilor, autorităţilor, societăţii civile la decizii educaţionale. Totuşi, tensiunile sociale ale
perioadelor de schimbare socială au adus transformări, uneori negative, cum este răspândirea tot mai
mare a fenomenului de violenţă.

Ironiile, tachinările şi chiar violentele între elevi au existat dintotdeauna, însă situaţiile
conflictuale dintre profesori şi elevi, formele de violenţă gravă, cum sunt crimele, violurile, folosirea
armelor de foc, au fost făcute cunoscute publicului larg doar de câtva timp, autoritatea profesorului şi
siguranţă individului fiind, în mod tradiţional, de necontestat. Prin cercetarea realizată de Organizaţia
UNICEF (ISE, Unicef, 2005), s-au identificat mai multe tipuri de violenţă manifestată în şcoală:

III.1 Violenta între elevi

Situaţiile violente dintre elevi se referă, în special, la formele mai puţin grave de agresivitate,
considerate ca atitudini şi comportamente prezente şi tolerate în orice şcoală, fiind specifice vârstei
adolescenţei. Totuşi, din ce în ce mai multe acte violente nu mai rămân la stadiul de violente „uşoare”,
ci pot degenera în furturi, crime, bătăi, violuri, etc.

În şcoli au fost identificate două tipuri de violenţă, respondenţii făcând apel, pentru justificare
faptei, mai des la violentele obiective, care se referă la agresivitatea manifesta (fizică, verbală) şi mai
puţin la violentele subiective, care sunt violente mai subtile, de atitudine (legate de valori, tipuri de
relaţii, cultură) şi care afectează climatul social, cum ar fi discriminarea, dispreţul, umilirea, sfidarea,
lipsa de politeţe.

Raportul Unicef consideră că cele mai frecvente violente dintre elevi ţin de violenţă verbală,
manifestată prin certuri, conflicte, injurii, până la jigniri cu referire la trăsăturile fizice sau psihice,
jigniri legate de situaţia socio-economica sau jigniri legate de apartenenţa etnică (cele mai frecvente
sunt legate de etnia romă) sau religioasă a colegilor. Jignirile între elevi sunt exprimate direct, prin
cuvinte dure legate de individul în cauză, precum „sărăntocule”, „handicapatule”, „ţiganule”,
„negroteiule”, etc., sau legate de părinţi şi profesiile acestora. Aceste violente intră sub incidenţa

14
violentelor tolerate în mediul şcolar şi poate că, datorită faptului că puţine cadre didactice aduc în
discuţie prevenirea şi combaterea acestor „obişnuinţe”, copiii nu-şi corectează comportamentele
deviante.

Un alt comportament neadecvat al elevilor este transpus în violenţă fizică, bătaia fiind
considerată cea mai gravă formă de violenţă, care contravine regulamentelor şcolare şi drepturilor
copilului. În aceste situaţii intervine şi o altă problemă, aceste acte nefiind în totalitate descoperite,
deoarece elevii-victime dezvolta sentimente precum frică de consecinţe în cazul reclamării agresorului,
insecuritatea în mediul şcolar, aceste comportamente violente fiind prezente mai des la elevii din
clasele mai mari.

Cercetarea în cauză a scos la iveală răspunsul la mai multe întrebări, stabilindu-se momentele şi
locurile în care apar aceste violente între elevi, dar şi actorii care iau parte la acestea (elevii-agresori şi
elevii-victime). Astfel, concluziile au fost următoarele:

a. Violenta fetelor vs. violenta băieţilor:

S-a apreciat că băieţii sunt mai violenţi decât fetele, băieţii fiind asociaţi cu caracteristici
precum obrăznicia, indisciplina, agresivitatea, manifestate prin violenţă fizică şi vulgaritate în limbaj,
iar fetelor le-au fost atribuite formele obişnuite, toleranţe ale violenţei verbale. Diferenţele de gen sunt
explicate şi prin motivaţiile acestor comportamente, astfel, se consideră că băieţii intră în conflicte
pentru a-şi afirma masculinitatea şi pentru asigurarea unui status în cadrul unui grup, iar fetele se
manifestă violent pentru situaţii afective, pentru concurenţa (o notă, un băiat, etc.).

b. Violentele între elevii din aceeaşi clasă şcolară vs. violentele între elevii din clase şcolare
diferite:

Cele mai frecvente situaţii în care se manifestă violente sunt prezente la elevii din aceeaşi clasă,
explicaţia bazându-se pe faptul că personalitatea şi caracteristicile comune, interacţiunea dintre aceşti
elevi este mai puternică decât între elevii din clase diferite, sunt implicaţi în activităţi şcolare comune
şi aceleaşi cercuri de prieteni şi implicit probabilitatea ca divergentele între aceştia să apară este mai
mare. Totuşi, situaţiile violente se manifestă şi între elevii din clase diferite, premisele apariţiei
acestora fiind legate de climatele de concurenţă între clase şi de lipsa de comunicare dintre acestea.

c. Cadrele de manifestare a violentelor între elevi:

La fel cum formele de violenţă se manifestă diferit, şi contextele care permit propagarea
acestora nu sunt aceleaşi. Recreaţiile şcolareconstituie un timp şi un spaţiu în care elevii nu se află
sub strictă supraveghere a profesorilor şi permit manifestarea diferitelor atitudini şi comportamente
deviante. Violenta între elevi poate apărea şi în timpul orelor de curs, deşi declaraţiile profesorilor şi
elevilor diferă cercetătorii apreciind că declaraţiile directorilor şcolilor nu au arătat situaţia reală, fie
pentru că nu cunosc dimensiunea fenomenului (nu ştiu ce se întâmplă în fiecare clasă şi la fiecare oră
15
de curs), fie pentru că orice violentă manifestată în timpul activităţilor şcolare contravine
regulamentelor şcolare, iar recunoaşterea acestor fapte ar aduce prejudicii materiale şi de imagine
şcolii. Comportamentele violente între elevi se petrec şi după terminarea orelor de curs, în imediata
vecinătate a şcolii, aceştia bazându-se pe faptul că, o dată cu terminarea programului şcolar nu mai pot
să fie sancţionaţi pentru faptele comise.

III.2 Violenţa elevilor faţă de profesori

Formele de violenţă ale elevilor faţă de profesori sunt variate, de la comportamente care nu
sunt în concordanţă cu regulamentele şcolare şi cu statutul de elev, la forme mai grave manifestate în
acte de violenţă fizică sau care intră sub incidenţa penalului. Cele mai frecvente cazuri se găsesc în
licee, explicaţia plecând de la premisa că în rândul acestor medii şcolare, caracteristicile vârstei
adolescentine, specificul climatului şcolar au o pondere mai mare în explicarea cauzelor
comportamentelor violente.

Din cercetările realizate, au fost alcătuite mai multe categorii care cuprind diferite forme de
manifestare a violenţei elevilor asupra cadrelor didactice , astfel:

a. Comportamente neadecvate ale elevilor în raport cu statutul lor, care presupun lipsa de
participare sau implicare la activităţile şcolare: absenteismul şcolar, fugă de la ore, actele de
indisciplină în timpul orelor de curs, ignorarea voită a mesajelor, solicitărilor cadrelor didactice.

b. Comportamente manifestate prin agresiune verbală şi non-verbala de intensitate medie,

fiind considerate ofense aduse statutului şi autorităţii cadrului didactic, elevii refuzând să îndeplinească
sarcinile şcolare, având atitudini ironice faţă de profesori, legate de competentele ştiinţifice,
modalităţile de evaluare, diferite trăsături de personalitate, caracteristici fizice, stil de vestimentaţie.

c. Comportamente violente evidente, care presupun agresiune verbală şi fizică faţă de

profesor (gesturi ameninţătoare, agresiunea indirectă asupra bunurilor profesorilor, adresarea de către
elevi a cuvintelor vulgare sau injurioase, jigniri, etc.).

Deşi toate aceste atitudini şi comportamente intra în contradicţie cu regulamentul şcolar, de

cele mai multe ori, profesorii trec cu vederea aceste „scăpări” ale elevilor, atâta timp cât nu capătă
intensitate ridicată.

III.3 Violenta profesorilor asupra elevilor

Ca şi în cazul violenţei elevilor faţă de profesori, formele de comportament deviant al cadrelor

didactice în relaţie cu elevii sunt diverse, pornind de la situaţii care nu sunt caracteristice unor relaţii
adecvate dintre profesor şi elevi, până la agresiuni verbale şi fizice. Totuşi, acest tip de violenţă a fost
16
identificat în mai puţine cazuri decât celelalte violente manifestate în şcoli. Cea mai uşoară formă a
comportamentelor neadecvate ale profesorilor se referă la agresiunea non-verbala, manifestată prin
ignorarea mesajelor elevilor, neacordarea de atenţie acestora, profesorul considerând că elevul nu este
un partener real de comunicare şi reducând orele de curs, pur şi simplu, la o simplă activitate de
transmitere de cunoştinţe, încălcând astfel principiile pedagogice. Există şi situaţii în care agresiunea
non-verbala ia forme mai grave, cum ar fi gesturi şi priviri ameninţătoare, atitudini discriminatoare şi
marginalizarea unor elevi, având implicaţii negative asupra climatului şcolar şi asupra elevilor (scade
stima de sine, reduce motivaţia pentru învăţare, produce sentimente de insecuritate).

Formele de comportament neadecvat al profesorilor se referă, de cele mai multe ori, la

agresiuni verbale faţă de elevi, cum ar fi atitudinile ironice, ţipete, injurii, jigniri, insulte. Mulţi dintre
respondenţii cercetărilor au încercat să justifice aceste atitudini ale profesorilor, afirmând că aceştia nu
aveau de ales decât să folosească acelaşi comportament ca şi al elevilor violenţi ca răspuns în fata
agresivităţii verbale a elevilor, având deci un rol educativ. Pe lângă aceste situaţii, sunt cazuri în care
unii profesori sunt acuzaţi că sunt subiectivi în evaluarea elevilor (ţinând cont de tipul de relaţie pe
care îl are un profesor cu anumiţi elevi, lipsa unui criteriu universal de notare), elevii considerând că
nu sunt notaţi „după merit” şi cataloghează comportamentului ca fiind unul violent.

Excluderea de la ore reprezintă un alt comportament inadecvat al profesorilor, aceştia

recurgând la aceste fapte că pedeapsă pentru unii elevi care nu şi-au îndeplinit anumite sarcini şcolare
sau elevi care sunt indisciplinaţi. Pedeapsa fizică a devenit o modalitate incriminata în orice mediu
şcolar, de aceea în cercetările realizate s-au întâlnit puţine cazuri, acest tip de violenţă fiind specific
şcolii tradiţionale. Chiar dacă s-au întâlnit puţine cazuri de acest fel, prezenţa acestor manifestări din
partea profesorilor este gravă, condamnabilă şi încalca orice principiu de educaţie şi drepturile
copilului.

17
 Capitolul IV

Cauzele violenţei din şcoli

Comportamentul unui actor social este întotdeauna comprehensibil, în consecinţă, pentru a

descoperi de ce oamenii au acţionat într-un fel sau altul, se impune identificarea şi explicarea
motivelor indivizilor, pe considerentul că „o valoare nu este valoare pentru actorul social decât în
măsura în care ea are sens pentru el, decât dacă el are motive să o adopte”Boudon.

Organizaţia BC Teachers’ Federation a realizat mai multe cercetări privind cauzele violenţei în
şcoli şi au ajuns la concluzia că aceste fenomene sunt generate de:

 condiţiile afective din mediul familial (copiii, care aparţin unor familii în care se manifestă
acte de violenţă, anumite evenimente, de genul divorţului sau decesului unui părinte, climatul psiho-
afectiv instabil, sunt mai predispuşi a dezvolta comportamente violente);

 condiţiile socio-economice (sărăcia în care trăiesc unii copii împreună cu familiile, îi împinge
pe aceştia să recurgă la acte violente);

 lipsa stimei de sine (indivizii cu o imagine de stimă scăzută se implica în acte de violenţa
pentru a obţine acceptarea grupului cu care comit aceste delicte);

 violenta prezentată în mass-media (expunerea constantă şi îndelungată la violenţă propagată de

către media îi desensibilizează pe copii, ajungând să accepte şi să practice aceste comportamente);

 sistemul legal (cadrul legal permisiv, copiii sub 16 ani, care săvârşesc acte delincvente nefiind
sancţionaţi datorită prezumţiei că nu deţin discernământ moral);

 alienarea (lipsa comunicării cu familia şi comunitatea, lipsa speranţei de reuşită în viaţa

conduc la aderarea la un grup violent, creând copiilor un sentiment de apartenenţa şi acceptare);

 rasismul, sexismul, stratificarea socială, unele politici privind educaţia şi sănătatea care menţin
sau creează inechitate între grupuri (discriminarea centrată pe diferenţele dintre indivizi sau grupuri
este o sursă de tensiune care poate genera violenta).

Albert Ogien a luat în considerare pentru explicarea cauzelor comportamentului violent, mai
multe caracteristici:

18
 IV.I Factorii individuali

Aceștia sunt reprezentaţi de caracteristicile biologice, psihologice şi sociale, la nivel

individual.

Ideea „naturii rele” oferă omului obişnuit o explicaţie comodă asupra acestor purtări, însă şi în
investigările ştiinţifice, însuşirile biologice nu pot fi omise pentru a înţelege complexitatea etiologiei
violenţei. Conform unor studii în acest domeniu (ISE, Unicef, 2005), copiii care au suferit diferite
traume, fie în perioada uterină, fie la naştere, pot avea particularităţi neurologice cu potenţial ridicat de
violenţă, clasându-l în categoria victimelor genetice.

În categoriafactorilor psihologici explicativi ai comportamentului elevilor violenţi, acceasi

cercetare (Ibidem) identifică o serie de atribute ale personalităţii precum impulsivitatea, nivelul scăzut
de stimă de sine, nevoia de dominaţie şi control, prezenta agresivităţii în rezolvarea situaţiilor
conflictuale, lipsă sau insuficientă mecanismelor de autocontrol, empatie scăzută, preferinţa centrată pe
violenta, etc. Copilul impulsiv învăţa din familie să reacţioneze imediat pentru a obţine ceea ce îşi
doreşte, fără a se gândi la consecinţele acţiunilor sale asupra lui însuşi şi asupra celorlalţi. De
asemenea, lipsa de control face că impulsul agresiv să ducă la trecerea imediată la actul violent.
Studiile (Ibidem) au arătat că preferinţa centrată pe violenta este indusă, mai ales, de vizionarea
filmelor cu scene violenta şi crime, jocurile de calculator cu lupte său război, internalizarea acestor
imagini fiind un factor important în explicarea comportamentelor violente preferate de adolescenţi.

Copiii recurg la aceste acte violente din mai multe motive: pentru exprimarea puterii şi
câştigarea recunoaşterii de către grupul de apartenenţa, forţa fizică fiind, în viziunea acestora, singura
modalitate de a participa la competiţia socială. Bineînţeles, datorită faptului că tinerii vizionează scene
de violenţă la televizor, chiar dacă nu presupune participarea directă a individului, acestea induc
dorinţa de participare „pe viu” la aceste violente.

IV.2 Factorii de mediu sau familiali

Studiile realizate au luat în considerare mai multe variabile definitorii pentru comportamentul
violent al copiilor:

a. Climatul afectiv din familie descris de relaţiile dintre părinţi, atitudinea acestora fata

de copil şi atitudinea copilului faţă de familie. Relaţiile dintre membrii familiei măsoară coeziunea
emoţională dintre aceştia, cercetătorii fiind de părere că nivelul legăturii emoţionale explica
declanşarea comportamentelor violente la copii. Această constatare permite aprecierea conforma
căreia, dezvoltarea copiilor într-un mediu familial conflictual, cu neînţelegeri sau chiar violente

19
permanente şi constante, favorizează preluarea acestor modele de comportamente agresiv prin
socializarea primară, manifestate în alte contexte sociale, precum şcoală. Atitudinea părinţilor faţă
de copii se referă la afecţiunea, îngrijirea, supravegherea oferită, explicaţiile realizate pentru etiologia
violenţei bazându-se pe teoriile afectivităţii , care au evidenţiat importanta acesteia în dezvoltarea
normală a copilului. Atitudinea copiilor faţă de părinţi este rezultatul comportamentului părinţilor, a
modului în care aceştia reuşesc să ofere sprijin şi afecţiune copiilor, să comunice cu ei, să impună o
anumită „disciplină parentala”, fără a fi prea rigizi şi autoritari.

b. Tipul de familie (organizată, dezorganizata prin divorţ / deces, reorganizata):

Familia organizată a fost considerată de literatură de specialitate o condiţie esenţială pentru

relizarea unei socializări primare funcţionale (Ibidem, p. 125), care să permită o bună adaptare şcolară
şi succes social. Totuşi, cercetările recente au pus în evidenţă faptul că nu contează atât structura
familiei din care face parte copilul, cât interacţiunile familiale şi comportamentul părinţilor, pentru
dezvoltarea psiho-sociala normală a acestuia.

c. Condiţiile economice ale familiei:

Din cercetări s-a constatat o asociere semnificativă între comportamentul violent al copiilor şi
modul în care aceştia apreciază situaţia materială a familiei, aceştia resimţind sentimente de frustrare
care au condus la manifestarea actelor violente, de la comiterea unor fapte pentru a-şi acoperi anumite
nevoi imediate (furturi), la situaţii de vandalism, consum de droguri sau alcool, copiii considerând că
aceste acţiuni le permit „evadarea” din realitate.

IV.3 Mediul şcolar, factor de propagare a violenţei

„Diferenţele individuale şi de personalitate, ca şi diferenţele în relaţiile familiale şi în

contactele cu alte instituţii şi grupuri, au, fără îndoială, o mare influenţă asupra acceptării sau refuzului
de angajare în activităţi delincvenţionale. Dar, dacă n-ar exista o anumită tradiţie în delincventă şi dacă
tinerii nu ar avea posibilitatea să o cunoască, mulţi din cei ce devin delincvenţi şi-ar găsi satisfacţia în
alte activităţi decât delicventa.” Ogien.

Paradoxul poziţiei şcolii, ca şi cauza a violenţei, derivă din faptul că, aceasta este instituţia de
educare a comportamentelor dezirabile, implicit de prevenire şi combatere a delictelor, dar este şi o
scenă de manifestare a comportamentelor actorilor săi, fapt care poate conduce la un nivel mai scăzut
sau mai ridicat de tensiune şi conflict, devenind astfel o sursă a violenţei.

Conform rezultatelor cercetărilor (ISE, Unicef, 2005), cauzele violenţei din mediul şcolar
trebuie căutate, în primul rând, în lipsă sau deficienţele de comunicare dintre elevi şi profesori, elevii
dorind ca cei care îi educă să fie mai deschişi, mai direcţi şi mai apropiaţi de probleme lor. De

20
asemenea, climatul competitiv şi evaluarea rezultatelor şcolare (luarea în considerare a mediilor
pentru absolvirea examenelor naţionale, pentru admiterea la liceu, facultate) sunt un alt motiv pentru
care elevii dezvolta comportamente agresive, deoarece unii dintre elevi percep evaluarea profesorilor
ca fiind subiectivă. Alte motive care pot sta la baza conduitelor violente pot fi: neadaptarea practicilor
pedagogice la nevoile noilor generaţii, atitudini de ignorare şi dispreţ faţă de ceilalţi elevi sau
profesori, care conduc la diminuarea încrederii în sine, prejudecăţile profesorilor şi elevilor, abuzuri de
măsuri disciplinare, sancţiuni sau pedepse. În cercetările realizate, directorii şi profesorii şcolilor
interogaţi au fost de părere că nu şcoală îi provoacă pe elevi să genereze comportamente indezirabile,
ci mediul din afară, poate chiar familia. Pe de altă parte, părinţii elevilor acuza lipsa de autoritate a
profesorilor ca fiind cauza conduitelor violente ale acestora. Bineînţeles, şi copiii au un cuvânt de spus,
aceştia, chiar dacă nu neagă rolul negativ al unor grupuri de prieteni sau mediul familial în
determinarea comportamentelor violente, precum ceilalţi actori al şcolii, semnalează mai frecvent
situaţii (violenta verbală, sancţiuni considerate nejustificate, pedepse fizice) de natură a genera
tensiuni, nemulţumiri sau frustrări, ce pot conduce la manifestarea fenomenelor de violenţă.

Deşi profesorul trebuie să fie, prin însuşi statutul său, un model de comportament pentru elevi,
există comportamente neadecvate ale acestora. Cauzele violenţei profesorilor faţă de elevi nu au putut
fi pe larg investigate, totuşi acestea au fost identificate ca având legătura, în majoritatea cazurilor, cu
provocările din partea elevilor. Alte cauze se referă la insuficientă dezvoltare a competentelor cadrelor
didactice, nivelul scăzut de motivaţie a cadrelor didactice pentru profesia lor, stresul şi oboseală.

21
 Capitolul V

Cadrul metodologic al cercetării

Această cercetare a fost realizată pentru a putea evidenţia şi pentru a lua seama de frecvenţă şi
gravitatea fenomenelor de violenţă dintr-un loc numit „scoala”, unde disciplina şi măsurile educative
ar trebui să fie exemplare, unde elevii ar trebui să vină pentru a deprinde şi pentru a-şi dezvolta
aptitudini necesare pentru reuşitele în viaţă, în ceea ce priveşte nu numai locul de muncă, dar şi viaţa
personală.

În fiecare zi, oamenii obişnuiţi observă, analizează şi evaluează mediul social în care trăiesc,
situaţiile şi fenomenele care li se întâmplă şi despre care primesc informaţii pe diverse canale.Aşa cum
spunea şi Alfred Schütz, „în practică suntem toţi sociologi”.Tot acest „corpus de cunoştinţe fondat pe
tradiţiile împărtăşite şi îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe”constituie simţul comun. Totuşi
nivelul simţului comun este limitat de mai mulţi factori, cum ar fi enculturaţia (trasmiterea culturii de
la o generaţie la alta este limitată, bogăţia vocabularului), socializarea (se desfăşoară diferit de la un
grup social la altul, astfel că interiorizarea aceleiaşi culturi poate fi mai mult sau mai puţin realizată),
subiectivitatea oamenilor în viaţa socială, în funcţie de scopurile şi interesele lor particulare („viziunea
de tunel”, cum preciza Petru Ilut).

Cu toate aceste dezavantaje, putem spune că simţul comun are şi puncte tari, identificate de
Petru Ilut, după cum urmează: este adecvată nivelului „mezo” al populaţiei, care nu necesită aparate
speciale pentru a fi cunoscut, în cazul persoanelor cu multă experienţă, această cunoaştere se apropie,
de cele mai multe ori, de adevăr, utilizează metode de cunoaştere asemănătoare celor utilizate de
specialişti. Necesitatea investigării cunoaşterii comune a dezvoltat dorinţa cercetătorilor de a depăşi
stadiul simţului comun, pentru a putea înţelege şi explică diferite fenomene sau doar aspecte simple ale
vieţii sociale, deoarece metodele ştiinţifice de cunoaştere asigura desubiectivizarea explicaţiilor,
oferind o imagine asupra realităţii aşa cum este ea, şi nu aşa cum apare la nivelul simţului comun.

De fapt, aşa cum preciza şi iniţiatorul empirismului, Francis Bacon, „prelucrarea raţională a
datelor senzoriale conduce la ştiinţa adevărată”.Aşa cum precizează cercetătorii , cercetarea
sociologică are un dublu avantaj, deoarece are în vedere deopotrivă cercetarea teoretică şi cercetarea
empirică, datorită faptului că nu toate cunoştinţele pe care le avem au rezultat direct din cercetările de
teren, ci şi din teoriile constituite pe baza cercetărilor empirice anterioare. Prin teorie se înţelege „o
construcţie intelectuală prin care unui anumit număr de legi sunt asociate unui principiu din care ele
pot fi deduse în mod riguros.”

22
 Astfel, în lucrarea de faţă, am cuprins în prima parte, teoriile dezvoltate de diferiţi cercetători,
psihologi şi sociologi, iar în cea de-a doua parte am realizat o cercetare . Având în vedere atât limitele
de timp, dar şi cele financiare, sub sfera cercetării au fost înglobaţi elevii din cadrul Liceului Teoretic
”Decebal” Constanța, Școala Gimnazială Nr.36 ”Dimitrie Știubei” Constanța, cu vârste cuprinse între
10-11 ani Este necesară o cunoaştere la nivel naţional a fenomenului de violenţă şcolară, o
conştientizare generalizată privind punerea violenţei pe agendele de lucru ale persoanelor specializate,
responsabile de găsirea unor soluţii, dar şi de luarea de poziţie a societăţii şi implicarea în prevenirea şi
combaterea acestui fenomen.

V.1 Metodele, tehnicile, procedeele şi instrumentele folosite în cercetarea

sociologică

Cercetarea ştiinţifică a faptelor şi fenomenelor sociale presupune utilizarea conceptelor clar

definite, a metodelor şi tehnicilor de cercetare riguroase, pentru îndeplinirea obiectivelor propuse şi
verificarea ipotezelor sau descrierea obiectivă a vieţii sociale.Metodologia cercetării sociologice
cuprinde mai multe elemente : definirea domeniului studiat, principiile şi regulile de desfăşurare a
investigaţiilor, instrumentele pentru culegerea şi analiza datelor, criterii de confirmare a calităţii
rezultatelor, strategii pentru explicaţia teoretică, integrarea teoriilor particulare în teorii mai generale, şi
trecerea la reflecţia filosofică.

Prin termenul de „metoda” se înţelege „orice element care prescrie un mod de a acţiona în
efectuarea unei cercetări”, însă acest concept se foloseşte uneori la singular, exemplificat prin metoda
comparativă, sau la plural, prin sintagma metode de culegere a datelor, de prelucrare a informaţiilor.
Pentru enumerarea metodelor de cercetare se impune , mai întâi, o clasificare în funcţie de modalitatea
generală de lucru şi sursele de informare (oamenii, realitatea în sine, documentele sociale), astfel că,
pentru fiecare sursă s-a dezvoltat cel puţin o metodă de cercetare.

Atunci când metodele se diferenţiază în tipuri, de cele mai multe ori, sunt numite tehnici, iar
procedeul apare ca „o particularitate a tehnicii în aplicarea instrumentelor de cercetare”, unelte
materiale (foaia de observaţie, ghid de interviu, etc.) pe care le foloseşte cercetătorul. În funcţie de
această schiţa, distingem metode precum observaţia, anchetă, experimentul şi analiza documentară. De
exemplu, interviul este o tehnică de anchetă, de culegere a datelor pe cale verbală, procedeul de lucru
constând, fie într-un chestionar, fie într-un plan de convorbire (ghid de interviu). Folosirea unei
modalităţi de cercetare tine de adecvarea ei la specificul domeniului şi la obiectivele urmărite.

De asemenea, se face distincţie între cercetarea cantitativă şi cea calitativa. Cercetarea

calitativă presupune „concentrarea mai multor metode, implicând o abordare interpretativă şi
naturalista a subiectului studiat”şi folosirea şi colectarea unei varietăţi de materiale empirice (studii de

23
caz, interviuri, experienţa personală, observaţia, etc.). Acest tip de cercetare nu este pe deplin
cristalizat, datorită gradului de dificultate al aplicării pe care îl presupune şi aşa cum spunea şi
Wilhelm Dilthey, „explicăm lucrurile, dar pe oameni îi înţelegem.” Pentru întărirea acestei afirmaţii,
facem apel şi la distincţia făcută de Max Weber între explicaţie şi înţelegere, care consideră că metoda
comprehensivă şi „raportarea la valori” constituie „stâlpul de rezistenţă” al cunoaşterii sociologice.
Despre cercetarea calitativă mai putem spune că aceasta priveşte mai mult în profunzime, decât în
lărgime şi nu foloseşte un număr mare de persoane investigate, ci mai degrabă este interesată de
relaţiile şi informaţiile din cadrul unui grup mai restrâns de persoane.

Cercetarea cantitativă se centrează pe definiţii operaţionale, este interesată de obiectivitate şi

cauzalitatea dintre fenomenele sociale. Aceasta studiază viaţa socială bazându-se pe calcule statistice şi
probabilistice, pe un număr mare de cazuri şi pe eşantioane.

V.2 Justificarea alegerii metodelor, tehnicilor şi procedeelor folosite

În primul rând, în justificarea alegerilor făcute, mă voi raporta la limitele de timp şi a resurselor
financiare şi materiale de care am dispus. Am folosit cercetarea cantitativă, deoarece timpul de
culegere a datelor şi informaţiilor s-a redus foarte mult, şi în sfera populaţiei investigate am cuprins
mai multe cazuri, decât dacă aş fi folosit metodele şi tehnicile specifice cercetării calitative. De
asemenea, în funcţie de obiectivele propuse, am folosit o cercetare care vizează explicaţia relaţiilor
dintre anumite fenomene sociale, de exemplu, cum influenţează frecventa conduitelor violente
atitudinile şi opiniile despre violenta şi care sunt cauzele producerii acestor fenomene. Prin cercetarea
explicativă, mi-am propus îndeplinirea obiectivelor propuse şi testarea anumitor ipoteze.

În lucrarea de faţă am folosit ca şi surse de informare oamenii, elevii unei şcoli, că actori
direcţi sau indirecţi, care au luat sau iau parte la fenomenele de violenţă din cadrul şcolar. Am folosit
sondajul de opinie publică, prin utilizarea chestionarului, bazându-mă pe modalităţile interogative în
obţinerea informaţiilor, care au ca scop identificarea aspectelor subiective (opinii, atitudini, interese,
etc.) ale unui număr de persoane, referitoare la fenomenul de violenţă, o problemă de interes general.
Chestionarul reprezintă o tehnică şi un instrument de investigare, constând într-un „ansamblu de
întrebări scrise , ordonate logic şi psihologic, care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau
prin autoadministrare, determina răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris”.

Chestionarul a fost autoadministrat, deoarece folosirea acestui tip de chestionar prezintă ca

avantaj eliminarea factorului care poate influenţa răspunsul, şi anume personalitatea celui care aplica
formularul, şi este mai mult probabil că subiecţii să fie dispuşi să răspundă la întrebările „foarte
personale” şi să nu se teamă că răspunsurile lor nu vor fi anonime. Totuşi, acest tip de chestionar

24
prezintă şi dezavantaje, cum ar fi că, datorită faptului că elevii investigaţi se afla într-un colectiv, într-o
sală de clasă, pot să îşi influenţeze reciproc răspunsurile, voluntar sau involuntar.

Bineînţeles, şi alegerea momentului cel mai adecvat pentru administrarea chestionarului nu

trebuie să fie întâmplătoare, astfel, am ales să aplic chestionarele elevilor, în timpul orelor de curs,
bineînţeles cu acordul profesorilor care susţineau orele de curs, deoarece am presupus ca întreruperea
recreaţiilor sau reţinerea după ore a elevilor va scădea gradul de acceptare şi completare a
chestionarelor.

În structura chestionarului, am inclus mai multe întrebări închise, deoarece elevii, fiind
presaţi de timp, nu ar fi fost receptivi la rugămintea de a răspunde cât mai concis la întrebări deschise,
fapt confirmat în timpul cercetării de teren. Chestionarul s-a întins pe o lungime de doar doua paginicu
întrebări care să îndeplinească obiectivele şi să verifice ipotezele impuse, din considerente de ordin
material şi de timp, din partea elevilor şi profesorilor.

V.3 Obiectivele cercetării

După cum am precizat în prima parte a lucrării, fenomenul de violenţă în şcoala cuprinde orice
formă de manifestare a unor comportamente, precum violenta verbală şi psihologică (porecle, ironii,
ameninţări), violenţă fizică (îmbrânceli, lovituri, bătăi), conduite care afectează şi sunt îndreptate către
şi dinspre mai multe tipuri de actori (violente între elevi, din partea elevilor îndreptate către profesori
şi din partea profesorilor adresate elevilor). Astfel, având ca punct de plecare definiţia acestui concept,
obiectivele cercetării au fost următoarele:

1. Măsurarea frecvenţei şi gravitaţii tipurilor şi formelor de manifestare a violentelor în şcoli.

2. Evidenţierea atitudinii asupra diferitelor tipuri şi forme de manifestare a violenţei şcolare.

3. Identificarea cauzelor violenţei din şcoli.

4. Observarea atitudinii toleranţe faţă de fenomenul de violenţă din şcoli.

V.4.Ipotezele de lucru ale cercetării

Folosind definiţia lui Fred Kerlinger, putem afirma că o ipoteză este „un enunţ conjectural
despre relaţia dintre două sau mai multe variabile”, însă, nu orice enunţ despre o posibilă relaţie dintre
variabile reprezintă o ipoteză, ci doar acela care este testabil şi specific (să nu se piardă în generalităţi).
Relaţiile ipotetice testate prin procedee specifice ale statisticii pot fi: de mărime (se compară diferiţi
parametri statistici), de concordanţă / neconcordanta între distribuţii statistice şi de dependenţa /

25
independenta între variabile aleatorii. Astfel, ipotezele de lucru ale cercetării de faţă au fost
următoarele:

1. Dacă elevii folosesc comportamente violente care vizează profesorii, atunci şi aceştia, la rândul
lor, utilizează aceleaşi conduite asupra elevilor.

2. Cu cât frecventa fenomenelor de violenţă din şcoli este mai mare, cu atât elevii se tem că ar
putea să fie victime ale acestor comportamente.

Operaţionalizarea conceptelor:

Dacă ne referim la cercetarea socială, conceptele folosite reflectă caracteristici ale fenomenelor,
proceselor şi relaţiilor care se desfăşoară în societate. Cunoaşterea depinde în mare măsură de definiţia
termenilor, astfel că există mai multe tipuri de definiţii, şi anume definiţia nominală şi definiţia
operaţională. Prima se referă la „explicitarea semnificaţiei unui termen prin apelul la termeni
cunoscuţi, a căror semnificaţie este general acceptată.”Definiţia operaţională face trecerea de la nivelul
teoretic la cel empiric, fiind „un procedeu eficient pentru a decide dacă o calitate poate fi atribuită unei
unităţi sociale”.

Elevul reprezintă acea „persoană care învaţă într-o şcoală şi urmează o formă de învăţământ
mediu sau elementar”. (DEX)

Profesoruleste o „persoană cu o pregătire specială într-un anumit domeniu de activitate şi care

preda o materie de învăţământ, în şcoală”. (DEX)

Şcoalaeste acea „instituţie de învăţământ public, unde se predau elementele de bază ale
principalelor discipline”. (DEX)

Comportamentul presupune „ansamblul manifestărilor obiective ale unui individ prin care se
exteriorizează viaţa să psihică”.(DEX)

Violenta presupune „recurgerea la forţa fizică având drept scop prejudicierea integrităţii
bunurilor sau persoanelor”.

Violenta din şcolieste acel tip de violenţă care se petrece pe teritoriul instituţiei de învăţământ
sau cel mult în vecinătatea acesteia şi fapta este săvârşită de o persoană cu statut de elev sau cadru
didactic.

Victima reprezintă acea „persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a
societăţii sau din cauza propriilor greşeli”. (DEX)

Atitudinea reprezintă o „orientare personală sau de grup, rezultată din combinarea de

elemente afective, cognitive şi conative, care exercita influenţe de direcţionare, motivare
sau evaluare asupra comportamentului”.

26
 Eşantionarea şi populaţia investigată:

Procesul de eşantionare urmăreşte „realizarea unei cercetări reprezentative prin studierea

numai a unei părţi din universul cercetării, care alcătuieşte o colecţie statistică de elemente”.Alegerea
trebuie făcută în aşa maniera încât, prin intermediul acestui studiu redus, să se obţină concluzii cu
valabilitate generală, adică ţinând seama de caracteristicile întregului univers de indivizi ai unei
populaţii. Eşantionul trebuie să posede o calitate esenţială, şi anume reprezentativitatea, adică,
capacitatea de a reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care este extras.

Pentru identificarea tipurilor şi formelor de manifestare a violenţei, precum şi a cauzelor

acestui fenomen, ar fi trebuit să surprindem opiniile şi atitudinile diferiţilor actori ai mediului şcolar
(elevi, profesori, consilieri ai şcolilor), însă, din cauza limitelor resurselor de timp, materiale şi
financiare am intervievat doar o parte din elevi. Ca urmare, în cercetarea de faţă, eşantionul a fost
format din 100 de elevi din cadrul Liceului Teoretic ”Decebal” Constanța, Școala Gimnazială Nr.36
”Dimitrie Știubei” Constanța, cu vârste cuprinse între 10-11 ani.

Eşantionul nu este reprezentativ, deoarece mărimea eşantionului este doar o parte infimă a
populaţiei care ar trebui cercetate, nu s-a folosit nici o procedură de eşantionare, elevii fiind
intervievaţi în funcţie de disponibilitatea şi dorinţa acestora de a răspunde la chestionare.

27
 Capitolul VI

Analiza datelor cercetării

Chestionarul a fost aplicat unui grup reprezentativ de 100 elevi . Răspunsurile au fost următoarele:

1. Ai primit vreodată observaţii din partea profesorilor sau colegilor din cauza
comportamentului neadecvat pe care l-ai avut?

Varianta de răspuns Nr. răspunsuri Procent

a. da 40 40%
b. nu 60 60%

Ai primit vreodată observaţii din partea

profesorilor sau colegilor din cauza
comportamentului neadecvat pe care l-ai
avut?
0% 0%

Da
40%
Nu
60%

2. Care crezi că sunt cele mai frecvente forme de manifestare a comportamentului violent între
elevi?

Varianta de răspuns Nr. răspunsuri Procent

a. violenţa verbalã (injurii, poreclire, jigniri, 51 51%
tachinare)
b. violenţa fizicã (bãtaie, lovire) 19 19%
c. certuri, conflicte 20 20%
d. furtul între elevi 10 10%

28
 furtul intre
elevi
10% Care crezi ca sunt cele mai frecvente forme
de manifestare a comportamentului violent
intre elevi

rturi,
conflicte
20%
violenţa
violenta verbalã
fizica 51%
19%

3. Ai asistat la scene de violenţă în şcoală?

Varianta de răspuns Nr. răspunsuri Procent

a. da 36 36%
b. nu 64 64%

Ai asistat la scene de violenta in scoala?

0% 0%

da
36%

nu
64%

4. Ai fost vreodată victima unui comportament agresiv, în şcoală?

Varianta de răspuns Nr. răspunsuri Procent

a. da 20 20%
b. nu 80 80%

29
 Ai fost vreodata victima unui comportament
agresiv, in scoala?
0% 0%

da
20%

nu
80%

5. Ai fost agresat vreodată de un coleg de clasă?

Varianta de răspuns Nr. răspunsuri Procent

a. da 12 12%
b. nu 88 88%

Ai fost vreodata agresat de un coleg de

clasa?
0% 0%
da
12%

nu
88%

6. Care măsură consideri că ar fi cea mai eficientă pentru reducerea comportamentelor

violente în şcoalã:

Varianta de răspuns Nr. răspunsuri Procent

a. scãderea notei la purtare 17 17%
b. consilierea psihologicã 15 15%
c. exmatricularea 8 8%
d. activitãţi de reeducare (muncã în folosul 12 12%
comunitãtii, al şcolii)
e. amendã aplicată părinţlor 8 8%

30
f. activitãţi educative suplimentare, pentru 30 30%
explicarea cauzelor şi consecinţelor violenţei
g. profesorii sã le acorde mai multã atenţie 10 10%
elevilor cu manifestări violente

Care masura consideri ca ar fi cea mai

eficienta pentru reducarea
comportamentelor violente in scoala?
activitati scaderea
educative notel la
suplimentare consiliarea purtare
33% psihologica 19%
amenda aplicata activitati de 17%
parintilor reeducare exmatricularea
9% 13% 9%

7. În cazul în care eşti victima unui comportament agresiv în şcoală, cum procedezi?

Varianta de răspuns Nr. răspunsuri Procent

a. răspund şi eu cu agresivitate 3 3%
b. anunţ cadrul didactic 7 7%
c. anunţ conducerea şcolii 5 5%
d. îmi anunţ părinţii 5 5%
e. anunţ poliţia 2 2%
f. nu răspund la provocări 20 20%
g. cer ajutor colegilor 16 16%
h. încerc să aplanez conflictul 42 42%

raspund cu
agresivitate In cazul in care esti victima unui
8%
comportament agresiv in scoala , cum
procedezi?

anunt cadrul
didactic
18%
nu raspund la
provocari anunt conducerea
53% scolii
anunt politia imi anunt parintii 13%
5% 3%

31
8. Care crezi că este cea mai frecventă cauză acomportamentului violent în rândul elevilor?
Varianta de răspuns Nr. răspunsuri Procent
a. invidia 7 7%
b. teribilismul specific vârstei 8 8%
c. lipsa de educaţie, de cultură 12 12%
d. televiziunea şi filmele care prezintã şi induc 23 23%
violenţã
e. lipsa dragostei pãrinteşti 10 10%
f. agresivitate, nervozitate înnăscută 4 4%
g. dorinta de a fi în centrul atenţiei 4 4%
h. diverse frustrãri personale (singurãtatea, lipsa 4 4%
de prieteni, lipsuri materiale)
i. consumul de bãuturi alcoolice sau droguri 3 3%
j. certurile şi agresiunile la care sunt supuşi în 25 25%
familie

Care crezi că este cea mai frecventă

cauză a comportamentului violent în
rândul elevilor?
agresivitate
8% invidia
14%
lipsa dragostei
teribilismul
parintesti
specific varstei
19%
15%

mass-media lipsa de educatie

44% 0%

9. Ai fost vreodată agresat (fizic sau verbal) de către profesori?

Varianta de răspuns Nr. răspunsuri Procent

a. da 14 14%
b. nu 86 86%

Ai fost vreodata de catre profesor?

0% 0%

da
14%

nu
86%

32
10.Care este cea mai frecventă formă de manifestare a comportamentului violent al elevilor
faţã de profesori, în clasa ta?

Varianta de răspuns Nr. răspunsuri Procent

a. indisciplina la ore 56 56%
b. deteriorarea sălii de clasă şi a mobilierului 10 10%
c. refuzul îndeplinirii sarcinilor şcolare 12 12%
d. injurii, jigniri 6 6%
e. obrăznicia 16 16%

Care este cea mai frecventă formă de

manifestare a comportamentului violent al
elevilor faţã de profesori, în clasa ta?

obraznicia
injurii, jigniri 16%
6%

refuzul indeplinirii indisciplina la

sarcinilor scolare ore
12% 56%

deteriorarea salii
de clasa
10%

CONSTATĂRI
- Toţi elevii chestionaţi indică violenţa verbală ca fiind cea mai frecventă formă de violenţă între elevi,
doar un număr mic indicând violenţa fizică sau furtul
- Majoritatea cazurilor de violenţă la care elevii au fost martori sau victime se referă la violenţa
verbală
- Un număr foarte mare de elevi consideră că cele mai eficiente măsuri pentru reducerea
comportamentelor violente în şcoalã sunt cele de tip educativ (muncã în folosul comunitãtii, al şcolii,
activitãţi educative suplimentare pentru explicarea cauzelor şi consecinţelor violenţei)
- Un număr mare de elevi indică o atitudine nonviolentă ca răspuns la o eventuală agresiune ( nu
răspund la provocări, încerc să aplanez conflictul)
- Manifestările de violenţă ale profesorilor faţă de elevi sunt foarte puţine şi constau exclusiv în
violenţă verbală
- Majoritatea elevilor indică indisciplina la ore şi obrăznicia ca fiind principalele forme de manifestare
a violenţei elevilor faţă de profesori

33
MĂSURI
- Identificarea timpurie a elevilor cu potenţial violent şi implicarea activã a acestora
- Valorificarea intereselor, aptitudinilor şi capacitãţii elevilor care au comis acte deviolenţã, evitarea
măsurilor centrate exclusiv pe sancţiune
- Încurajarea exprimãrii opiniei elevilor
- Constituirea unor structuri cu rol de mediere, alcãtuite din elevi, profesori, pãrinţi, poliţist de
proximitate
- Derularea unor programe de informare a elevilor privind modalitãţile de gestionare a unor situaţii
concrete de violenţã (auto-control, negocierea conflictelor, comunicare, mijloace de auto-apãrare)
- Abordarea, în cadrul orelor de dirigenţie (şi nu numai) a temelor relevante pentru problematica
violenţei
- Derularea unor programe şi activitãţi extra-curriculare (sãptãmâna anti-violenţã; concursuri/expoziţii
tematice, invitarea unor specialişti care sã prezinte într-un mod interactiv teme legate de violenţa
şcolarã la care sã participe, pe lângã elevi, şi cadre didactice şi pãrinţi)
- Transformarea regulamentului şcolar din instrument formal în mijloc real de prevenţie şi intervenţie
- Intensificarea colaborării cu Asociaţia părinţilor şi alţi reprezentanţi ai societãţii civile
- Monitorizarea permanentă a fenomenelor de violenţã în şcoalã.

34
 Concluzii

Cercetarea a avut ca obiective identificarea formelor de violenţă din şcoli şi actorii care iau parte
la acestea, gravitatea acestora şi efectele asupra copiilor. În urma analizelor asupra violentelor din
şcoli, s-a scos în evidenţă frecvenţă foarte mare a cazurilor la care iau parte diferiţi actori şi în diferite
raporturi, dar şi gravitatea fiecărei forme de manifestare a violenţei. În ceea ce priveşte violenta între
elevi, dar şi violenta elevilor orientată către cadrele didactice, situaţiile care se întâmpla cel mai des
sunt reprezentate de ironii, jigniri sau injurii.

Despre efectele pe care comportamentele agresive le au asupra copiilor, putem spune că, o mare
parte dintre aceştia, din cauza faptului că asistă constant la aceste acte, în şcoli sau în locuri publice,
precum stradă sau cartierul, dezvolta toleranţe faţă de diverse forme de manifestare a agresivităţii
(aproape un sfert din respondenţi considera că toate tipurile de violenţă trebuie tolerate, aproape
întotdeauna), iar alţii capăta sentimente de teamă că pot deveni victime ale violenţei în şcoli sau pe
stradă (aproape un sfert din elevi „trăiesc” cu aceste sentimente).

Totuşi, o mare parte din elevii cercetați considera că cele mai multe violente au loc pe stradă sau
în găştile de cartier, iar în cadrul şcolii şi în mediul familial, acestea au o pondere mai mică. Părerile
elevilor despre cauzele acestui fenomen sunt împărţite, unii consideră că violenţa se transmite genetic,
alţii spun că structura psihică este cea mai importantă, şi totuşi, cea mai mare parte din elevii
investigaţi considera că mediul social şi problemele familiale au cel mai important rol în înţelegerea
comportamentelor agresive.

Problemele legate de atmosfera din cadrul familiei se referă la relaţiile dintre membrii familiei şi
de condiţiile economice ale acesteia. Cercetarea a avut în vedere şi intenţia de a observa dacă elevii
cunosc sistemul de sancţiuni aplicat minorilor, analiza statistică dezvăluind faptul că mai mult de
jumătate cunosc aceste sancţiuni, iar aproape jumătate nu le cunosc. Pentru verificarea ipotezelor, am
folosit analiza corelaţiilor dintre variabilele referitoare la frecventa diverselor forme de violenţă şi
efectele acesteia asupra elevilor. Pentru confirmarea ipotezei conform căreia, dacă elevii folosesc
anumite comportamente agresive şi profesorii vor proceda la fel, am luat în considerare fiecare formă
de violenţă, ipotezele care iau în considerare deficitul de atenţie şi ignorarea solicitărilor, ironiile şi
jignirile, atât din partea elevilor, cât şi din partea profesorilor, fiind confirmate. De asemenea, ipoteză
conform căreia, dacă elevii asista constant la violente, atunci vor dezvolta sentimente de teamă de a nu
deveni victime ale acestora, a fost confirmată.

35
 Bibliografie

1. BANCIU, Dan.(1995). Sociologie juridică. Craiova: Editura Hyperion XXI.

2. BANCIU, Dan, (2000). Elemente de sociologie juridică. Bucureşti: Editura Lumina Lex.

3. BANCIU, Dan.(2003). Asistenta socială şi justiţia pentru minori, în Revistă de Asistenţă

Socială, Nr. 2.

4. BANCIU, D, RĂDULESCU, Sorin. M., (2002). Evoluţii ale delincventei juvenile în România.
Cercetare şi prevenire socială. Bucureşti: Editura Lumina Lex.

5. BANCIU, D, RĂDULESCU, Sorin. M., (2002). Evoluţii ale delincventei juvenile în România.
Cercetare şi prevenire socială. Bucureşti: Editura Lumina Lex.

6. BOUDON, R,( 2006). Tratat de sociologie. Tradus de Vasiliu, Delia, Ene, Anca. Bucureşti:
Editura: Humanitas.

7. CHELCEA, S, (2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative.

Ediţia a doua. Bucureşti: Editura Economică

8. CHELCEA, S, ILUT, P, (2003). Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti: Editura

Economică.

9. FERREOL, G, NECULAU, A, (2003). Violenta. Aspecte psihosociale. Iaşi: Editura Polirom.

10. MĂRGINEAN, I,(2004). Proiectarea cercetării sociologice. Iaşi: Editura Polirom.

11. OGIEN, A, (2002). Sociologia deviantei. Iaşi: Editura Polirom.

12. RĂDULESCU, S, (1999). Devianta, criminalitate şi patologie socială. Bucureşti: Editura

Lumina Lex

Surse în format electronic:

1. BC Teachers’ Federation, MALCOLMSON, John D., 1994. Raportul nr 3: Teaching în the

`90s. Teachers perceptions of violence în schools, FERREOL, Gilles (Coord.), 1998. Dicţionar
de Sociologie. Iaşi: Editura Polirom. Tradus de DECEI, Lia, GARMACEA, Radu.

2. http://www.scribd.com/doc/2535251/Dictionar-sociologie. Guvernul României, Planul

Naţional de acţiune în favoarea Copilului. În:Monitorul Oficial Nr. 290 din 14 decembrie
1995. Institutul de Reforme Penale, Delincvenţa juvenilă. Ansamblul regulilor minime ale
Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori.

3. Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Unicef, 2005. Violenţă în şcoli. Bucureşti. Disponibil pe:
http://arhivă.ise.ro/evaluare/evaluare.html.

36
4. Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Drepturilor Copilului. Drepturile copilului în România. Disponibil pe:

a. http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_protectiei_copilului.php.

5. MONAHAN, John, The Causes of violence, disponibil pe:

a. http://autarchic.tripod.com/files/căuşe_violence.html. Accesat la data de: 20.04.2008

6. POP, Lucian (Coord.), MARIAN, Cosmin, BĂDESCU, Gabriel, 2001. Statistică. Disponibil
pe:

a. http://www.lefo.ro/carmensylva/Carmensylva/ppap/2000/an2/sem2/statisticapop.pdf.

7. VLASCEANU, Lazăr (Coord.), ZAMFIR, Cătălin, 1993. Dicţionar de sociologie. Bucureşti:

Editura Babel. Disponibil pe:

a. http://www.dictsociologie.netfirms.com/Termeni.html.

37
 Anexe

CHESTIONAR - VIOLENŢA ÎN ŞCOALĂ

1. Ai primit vreodată observaţii din partea profesorilor sau colegilor din cauza
comportamentului neadecvat pe care l-ai avut?
a. da
b. nu

2. Care crezi că sunt cele mai frecvente forme de manifestare a comportamentului violent între
elevi?
a. violenţa verbalã (injurii, poreclire, jigniri, tachinare)
b. violenţa fizicã (bãtaie, lovire)
c. certuri, conflicte
d. furtul între elevi

3. Ai asistat la scene de violenţă în şcoală?

a. da
b. nu

4.Ai fost vreodată victima unui comportament agresiv, în şcoală?

a. da
b. nu

5. Ai fost agresat vreodată de un coleg de clasă?

a. da
b. nu

6. Care măsurăconsideri că ar fi cea mai eficientă pentru reducerea comportamentelor

violente în scoalã:
a. scãderea notei la purtare
b. consilierea psihologicã
c. exmatricularea
d. activitãţi de reeducare (muncã în folosul comunitãtii, al şcolii)
e. amendã aplicată părinţlor
f. activitãţi educative suplimentare, pentru explicarea cauzelor şi consecinţelor violenţei
g. profesorii sã le acorde mai multã atenţie elevilor cu manifestări violente

7. În cazul în care eşti victima unui comportament agresiv în şcoală, cum procedezi?
a. răspund şi eu cu agresivitate
b. anunţ cadrul didactic
c. anunţ conducerea şcolii
d. îmi anunţ părinţii
e. anunţ poliţia
f. nu răspund la provocări
g. cer ajutor colegilor
h. încerc să aplanez conflictul

8. Care crezi că este cea mai frecventă cauză ale comportamentului violent în rândul elevilor?
a. invidia
b. teribilismul specific vârstei
c. lipsa de educaţie, de cultură
d. televiziunea şi filmele care prezintã şi induc violenţã
e. lipsa dragostei pãrinteşti
38
f. agresivitate, nervozitate înnăscută
g. dorinta de a fi în centrul atenţiei
h. diverse frustrãri personale (singurãtatea, lipsa de prieteni, lipsuri materiale)
i. consumul de bãuturi alcoolice sau droguri
j. certurile şi agresiunile la care sunt supuşi în familie

9. Ai fost vreodată agresat (fizic sau verbal) de către profesori?

a. da
b. nu

10.Care este cea mai frecventă forme de manifestare a comportamentului violent al elevilor
faţã de profesori, în clasa ta?
a. indisciplina la ore
b. deteriorarea sălii de clasă şi a mobilierului
c. refuzul îndeplinirii sarcinilor şcolare
d. injurii, jigniri
e. obrăznicia

39