EXCLUZIUNE SOCIALĂ

3 iunie 2015 • Camelia Brustur

Definiţii şi diferite moduri de percepere a excluziunii sociale

Dimensiuni ale excluziunii sociale
Cauze şi factori determinanţi ai excluziunii sociale
Grupuri expuse riscului de excluziune socială
Combaterea excluziunii sociale şi politici de incluziune sociale
Definiţii şi diferite moduri de percepere a excluziunii sociale
Conceptul de excluziune socială este înţeles şi utilizat în moduri diferite de specialişti. Pentru unii
autori, excluziunea se datorează în primul rând sărăciei. Alţii o văd într-un mod mai cuprinzător şi o
echivalează cu participarea socială insuficientă şi inadecvată, cu neintegrarea socială şi, în unele
cazuri, cu incapacitatea unei persoane sau categorii de a acţiona fără a primi ajutor. Totuși, în ciuda
diferitelor abordări și puncte sau domenii evidențiate, există o acceptare cu privire la definirea
excluziunii ca și concept multidimensional.
Produs al sociologiei clasice (Durkheim, Weber, Simmel), conceptul a fost reactivat pentru prima dată
în ţările dezvoltate, în particular în Franţa secolului XIX, excluziunea socială fiind definită ca
incapacitate de a participa la schimbările materiale şi la piaţa de mărfuri (Xiberras 1996, p.25), ca
fenomen involuntar, distinct de izolarea socială.
Într-o definiţie mai largă excluderea socială este procesul prin care grupuri sau indivizi sunt în
întregime sau parţial excluşi de la deplina participare în societatea în care trăiesc. Astfel este înţeleasă
şi definită ca opusă includerii sau integrării sociale, oglindind cât de important este pentru individ să
facă parte din societate, să fie „inclus”.
Excluziunea socială a fost recunoscută în cadrul UE şi ONU, ca fiind una din principalele bariere în
atingerea creşterii economice şi dezvoltării durabile. Provocările pentru o dezvoltare durabilă cauzate
de excluziunea socială au fost evidenţiate în cadrul mai multor documente şi strategii ale ONU (ONU,
2000).
Uniunea Europeană a adoptat o definiţie a excluziunii sociale care recunoaşte legătura dintre individ şi
mediul în care trăieşte, precum şi natura dinamică a fenomenului. Grupul de lucru al Eurostat pentru
statistici despre sărăcie şi excluziune socială a definit-o ca „un proces dinamic, care se reflectă pe
niveluri descrescătoare: unele dezavantaje conduc la excludere, care, la rândul său, duce la o situaţie
şi mai defavorabilă […] şi se încheie cu o serie de dezavantaje multiple şi persistente. Indivizii,
gospodăriile sau alte unităţi spaţiale pot fi excluse de la accesul la resurse precum locuri de muncă,
asistenţă medicală, educaţie şi viaţa politică sau socială”.
Departamentul pentru Dezvoltare Internațională (DFID) definește excluziunea sociala ca „procedura
prin intermediul căreia, anumite grupuri sunt dezavantajate în mod sistematic, deoarece se confruntă
cu discriminari legate de etnie, rasă, religie, sex, orientare sexuala, origine, vârstă, dizabilitate,
migraţie, locul în care trăiesc, etc. Discriminările se creează fie din partea instituţionalizării publice,
precum sistemul juridic, educaţie, servicii de sănatate şi bunăstare, fie din partea instituţionalizărilor
sociale, societăţii și a persoanelor” (Department of International Development (DFID),
http://www.dfid.gov.uk).
Conform Planului Naţional Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale excluziunea socială
presupune “plasarea unei persoane în afara formelor normale de viaţă socială, ca rezultat al unor
privaţiuni multiple cu multe şanse reduse de reinserţie într-o viaţă socială normală. Rezultat al
discriminărilor, lipsei de oportunităţi, cumulării de privaţiuni degradării/nedezvoltării capacităţilor de
funcţionare socială normală sau al unui stil de viaţă individual sau colectiv care marginalizează”.
În ultimii ani conceptul de excluziune socială tinde să fie înlocuit cu cel de marginalizare socială,
termen folosit în mare cu acelaşi conţinut ca şi excluziunea socială, referindu-se la poziţia periferică,
de izolare a unor persoane /grupuri cu acces limitat la resursele economice, politice, educaționale,
comunicaționale ale colectivității și se manifestă prin absența unui minim de condiții sociale de viață.
Însă chiar şi în absenţa unei definiţii general acceptate, în dezbaterile despre excluziunea socială apar
trei teme recurente:
• Excluziunea este direct legată de normele societăţii dintr-un anumit moment. O persoană
defavorizată este percepută diferit în societăţi diferite din punct de vedere cultural sau economic.
Normele înseşi ale societăţii se schimbă în timp şi, odată cu ele, atitudinea „majorităţii” faţă de o
anumită categorie marginalizată sau vulnerabilă;
• Excluziunea este cauzată de o acţiune a unui individ, a unui grup sau a unei instituţii. O persoană se
poate autoexclude social prin propria sa voinţă sau poate fi exclusă ca urmare a deciziilor asumate
sau neasumate, voite sau nu, ale altor oameni, organizaţii sau instituţii;
• Excluziunea nu este doar un rezultat al circumstanţelor de moment, ci înseamnă şi că perspectivele
de viitor ale persoanei afectate sunt limitate.
Un alt aspect definitoriu al excluziunii este acela că se manifestă cu predilecţie la nivelul comunităţii
geografice sau sociale, deoarece afectează în principal grupuri, nu indivizi.
Excluziunea socială reflectă o combinaţie de cauze şi de factori favorizanţi aflaţi în strânsă corelaţie.
Ca atare, ea trebuie privită ca un proces, şi nu doar ca un rezultat marcat în timp, de exemplu, ca un
rezultat strict al sărăciei.
Dimensiuni ale excluziunii sociale
Concret, excluziunea socială este un proces complex şi multidimensional care implică lipsa sau
refuzul unor resurse, drepturi, bunuri sau servicii, precum şi incapacitatea de a lua parte la relaţiile şi
activităţile normale aflate la îndemâna majorităţii oamenilor din societate, indiferent dacă acestea
aparţin sferei economice, sociale, culturale sau politice.
Conceptul are două caracteristici principale:
1. Este multidimensional – indivizi sau grupuri pot fi excluse de la a avea un adăpost, un loc de
muncă, o proprietate, un consum minim, educaţie, un stat al bunăstării, cetăţenie, contacte personale
sau respect. Însă deplasând accentul spre multidimensionalitatea deprivării – oamenii sunt deprivaţi
deseori de lucruri diferite – se discută despre trei dimensiuni principale ale excluderii: economică,
socială, şi politică.
2. În al doilea rând (aspect mai puţin discutat în literatură şi poate mai relevant), excluderea socială se
referă la procesele şi relaţiile care determină deprivarea. Există diferite modalităţi de a exclude, care
funcţionează în acelaşi timp şi în aceeaşi arie: grupurile elitei politice îi exclud pe alţii de la drepturile
lor legale, minorităţile pot fi excluse de la a-şi exprima propria identitate, piaţa muncii (chiar
sindicatele) exclud indivizii (respectiv pe cei care nu sunt membri ai sindicatelor) de la a avea un loc
de muncă şi aşa mai departe. Constituirea în grupuri este o caracteristică fundamentală a societăţii
umane şi aceasta înseamnă excluderea ne-membrilor. Dezavantajele excluderii sociale pot fi
interrelaţionate. De pildă, cei care aparţin unor grupuri minoritare sau copiii care abandonează şcoala,
sunt supuşi unui risc crescut de a fi excluşi de pe piaţa muncii sau de a fi angajaţi pentru munci prost
plătite, de a avea putere politică redusă şi contacte sociale mai puţine. Astfel excluziunea afectează
atât calitatea vieţii oamenilor cât şi echitatea şi coeziunea societăţii ca întreg.
Procesele de excluziune sociala se refera la diverse dimensiuni :
Excluziunea politică: poate include privarea drepturilor politice/ a drepturilor civile, cum ar fi de
exemplu, participarea politică si dreptul de organizare, precum și dreptul de securitate personală,
libertate de exprimare, egalitate de șanse pentru aplicarea deciziilor judecatorești. Bhalla & Lapeyre
(1997:420)45 susțin că excluziunea politică implică și perceptia că statul, care garanteaza drepturile și
libertățile fundamentale, nu este neutru, însa reprezintă mecanismul esențial al claselor dominante și
prin urmare, se pot face discriminari între diverse grupuri sociale.
Excluziunea economică: cuprinde lipsa de acces pe piața muncii, la credite și la alte forme de capital.
Excluziunea socială: poate lua forma de discriminare pe baza diferitelor dimensiuni care includ sexul,
etnia, vârsta, etc., care conduc la șanse reduse de acces, al acestor grupuri, la servicii sociale si
limiteaza participarea lor pe piata muncii. Excluziunea socială este un fenomen relaţional între cei care
au putere şi cei care nu o au. Există două aspecte ale acestei relaţii: mai întâi starea de sărăcie poate
conduce la stigmatizare şi marginalizare relativ la instituţii, iar aceasta determină o accentuare a
sărăciei. În al doilea rând, de vreme ce excluderea socială nu conduce întotdeauna la sărăcie
economică, este întotdeauna legată de excluderea din instituţiile societăţii şi determină sentimentul de
lipsă a bunăstării.
Excluziunea culturală: se referă la măsura în care diverse valori, norme, stiluri de viață sunt acceptate
și respectate.
Un grup de cercetători de la Universitatea din Bristol a creat o matrice de referinţă care include
dimensiuni sau domenii care pot juca un rol important în excluziunea socială, de-a lungul celor patru
etape ale vieţii: copilărie, tinereţe, vârsta adultă (în câmpul muncii) şi vârsta înaintată.
• Resurse: Resurse materiale/economice
Acces la serviciile publice şi private
Resurse sociale
• Participare: Participare economică
Participare socială
Cultură, educaţie şi deprinderi
Participare politică şi civică
• Calitatea vieţii: Sănătate şi bunăstare
Mediu de viaţă
Cauze şi factori determinanţi ai excluziunii sociale
Având in vedere complexitatea efectelor asupra indivizilor, este imposibil să se stabilească o cauza
unică și specifică în cadrul excluziunii sociale. Persoanele umane pot fi excluse datorită unor acte
intenționate din partea celorlalți (de exemplu, discriminări din partea angajatorilor), datorită rezultatelor
din diverse procese într-o societate care nu include acte intenționate necesare sau, rareori, prin
selectare. În general, cu toate acestea, cauzele excluziunii sociale care conduc la sărăcie, suferință, și
uneori, la moarte, pot fi atribuite modului de funcționare a relațiilor de putere inegale.
Bradley descrie cinci mecanisme ale excluderii sociale, ordonate descrescător în funcţie de
severitatea care se manifestă: geografia, barierele de acces, corupţia, intimidarea şi violenţa fizică.
Geografia: În zonele rurale distanţele până la centrele de îngrijire a sănătăţii sau şcoli mai mari (7-10
kilometri) apar două poveri suplimentare pentru localnici: pe de-o parte efortul ce trebuie depus pentru
a ajunge la facilităţile respective, iar pe de altă parte costurile suplimentare impuse de distanţe care
amplifică starea de sărăcie. Reţeaua de relaţii sociale capătă o configuraţie aparte, cu roluri şi lacune
ce reflectă lipsa de legături cu actorii sociali ai bunăstării. Treptat, pe măsură ce mobilitatea socială
devine posibilă, în zonele rurale izolate se manifestă fenomenul îmbătrânirii demografice, factor
suplimentar şi decisiv pentru condamnarea la sărăcie prin excluderea socială a celor rămaşi.
Excluderea se poate manifesta şi în zone urbane prin stigmatul provenienţei dintr-un anumit cartier
asociat cu criminalitatea, consumul de droguri sau luptele între bande, reducând şansele tinerilor de a
obţine un loc de muncă, ceea ce conduce la foamete, boli, lipsa educaţiei, frustrări şi în ultimă
instanţă, crime şi violenţe pedepsite cu închisoarea.
Barierele de acces: Costurile tranzacționale și documentațiile cerute sunt cele mai comune bariere de
acces. Prin costuri tranzacționale se înțelege orice cost legat de achiziționarea bunurilor și serviciilor
peste costul lor curent. Un exemplu este costul suplimentar ce apare în cazul spitalizării când, pentru
a beneficia de servicii medicale corespunzătoare, este necesară “întreținerea” relației cu asistentele
sau medicul pe baza unei sume de bani. Cu cât durata spitalizării este mai mare cu atât costurile
tranzacționale cresc. O altă categorie de bariere de acces este determinată de birocrație prin
documentațiile cerute. Statul este adesea inflexibil în a sprijini “exclușii” de a avea acces la resurse. În
urma studiilor și cercetărilor, cei mai mulți săraci intervievați, mai ales în orașe, își exprimă frustrarea
privind dificultățile de a accede la programe, servicii sau chiar locuri de muncă datorită documentațiilor
de diverse naturi cerute de aparatul birocratic. Însă documentațiile sunt doar o parte din barierele
birocratice pentru că la aceste cerințe se adaugă ostilitatea sau maniera de lucru de pe poziții de
superioritate a birocraților față de cei săraci.
Corupția: este legătura existentă între mită și obținerea pensiilor, locurilor de muncă, îngrijirea
sănătății, diplome de studiu, licențe de afaceri, etc. Corupția la nivelul oficialităților locale este
înregistrată ca o problemă comună în întreaga lume (Narayan, 2000, p.233). Consecințele ei nu se
reflectă doar pe plan financiar ci sunt cu atât mai grave cu cât erodează încrederea în instituțiile
statului, încredere absolut necesară funcționării normale a societății. Accesul egal și tratamentul
echitabil al săracilor de către aceste instituții este imposibil și altfel se accelerează procesul de
dezangajare al lor și adâncirea în sărăcie, care se cronicizează. Datorită corupției societățile nu mai
asigură securitate membrilor lor iar creșterea insecurității conduce la adâncirea clivajelor sociale,
creșterea excluderii și fragmentare socială.
Intimidare și violență: sunt observabile la toate nivelurile societății iar ca mecanisme ale excluderii
sociale sunt utilizate pentru reîntărirea stereotipurilor și a relațiilor de putere. De la excluderile sociale
de castă prin intimidare (în India, de pildă, membrii castelor inferioare sunt amenințați sau bruscați
atunci când acced la facilități comunitare vitale cum ar fi sursele centralizate de apă potabilă) și până
la folosirea intimidării de către oficialități pentru subminarea noilor mecanisme contabile (stabilirea
prețurilor în mod arbitrar, obstrucționarea și boicotul fermierilor săraci de a-și vinde produsele pentru
a-i avantaja pe alți fermieri etc), Există țări (Jamaica, Thailanda, Republica Sud Africană, etc.) în care
folosirea violenței este raportată ca principala modalitate de control exercitat de bărbați asupra
femeilor (de la violența interpersonală la cea economică și politică).
Autoexcluziunea se numără printre sursele de excluziune social și este preponderent pusă pe seama
opţiunii individuale. Menţionăm că în acest caz alegerea individului ţine totuşi de modul în care acesta
este integrat sau nu în comunitate, care practic îl influenţează în luarea deciziei. Cele mai frecvente
explicaţii ţin de modelul cultural, dezinteres, nepăsare, respingerea de a participa la viaţa socială sau
pur şi simplu neimplicarea socială.
Principalii factori de excluziune socială sunt:
• erodarea rapidă a veniturilor datorită crizei economice, atât ca valoare cât şi ca număr;
• accentuarea polarizării veniturilor
• reducerea numărului de locuri salariale de muncă
• veniturile celor care au recurs la activităţi economice pe cont propriu au stat sub semnul incertitudinii
•dezorganizarea controlului social – scăderea gradului de acoperire a populaţiei cu servicii sociale
fundamentale.
Grupuri expuse riscului de excluziune socială
Conceptul „grupuri vulnerabile” derivă din principiile universale ale drepturilor omului și se referă la
segmente de populație care se confruntă adesea cu atitudini și comportamente discriminatorii și/sau
au nevoie de o atenție specială pentru a nu fi exploatate. Sunt, conform definițiilor de lucru ale
Comisiei Europene “grupuri ce se confruntă cu un risc mai mare de sărăcie și excluziune socială față
de populația generală”. Potrivit art. 6 ,lit. p) din Legea nr. 292/2011 – Legea asistenţei sociale grupul
vulnerabil desemnează persoane sau familii care sunt în risc de a-şi pierde capacitatea de satisfacere
a nevoilor zilnice de trai din cauza unor situaţii de boală, dizabilitate, sărăcie, dependenţă de droguri
sau de alcool ori a altor situaţii care conduc la vulnerabilitate economică şi social.
Memorandumul comun în domeniul incluziunii sociale (Join Inclusion Memorandum – JIM) defineşte
următoarele grupuri vulnerabile: copilul în situaţie de risc ridicat: sărăcie, vulnerabilitate la procesele
de dezagregare socială, delincvenţă juvenilă; tinerii de peste 18 ani care nu mai sunt cuprinşi în
sistemul de ocrotire a copiilor fără familie; persoanele cu handicap; persoanele aparţinând populaţiei
de etnie romă aflate în situaţii de risc ridicat; vârstnicii în situaţie de risc ridicat şi persoanele fără
adăpost.
Grupurile vulnerabile, definite în axa 6 a domeniului resurse umane din PND – promovarea incluziunii
sociale, sunt: persoanele de etnie romă, persoanele cu dizabilităţi, tinerii peste 18 ani care părăsesc
sistemul instituţionalizat de protecţie a copilului, familiile care au mai mult de doi copii, familiile
monoparentale, copiii în situaţii de risc, persoanele care au părăsit timpuriu şcoala, femeile,
persoanele aflate în detenţie, persoanele anterior aflate în detenţie, delincvenţii juvenili, persoanele
dependente de droguri, persoanele dependente de alcool, persoanele fără adăpost victimele ale
violenţei în familie, persoanele afectate de boli care le influenţează viaţa profesională şi socială
(HIV/SIDA, cancer etc.), imigranţi, refugiaţi, persoanele care solicită azil, persoanele care trăiesc în
comunităţi izolate, victime ale traficului de persoane, persoanele afectate de boli ocupaţionale.
Grupurile vulnerabile sunt clasificate în funcție de variabile sociale sau individuale ca: gen, etnie,
dizabilitate, vârsta, mediu de rezidență.
Femeile: majoritatea covârșitoare a studiilor PPA relevă faptul că femeile sunt excluse social sub
forme determinate de cultura fiecărei societăți dar cu unele similarități. Identitatea femeilor în cadrul
gospodăriei este centrată pe rolurile de mamă și soție. Femeile sunt datoare să poarte de grijă copiilor
atât material cât și emoțional, indiferent de contribuția sau sprijinul bărbatului la toate acestea. Grija
față de familie le împiedică să participe deplin la viața publică. În numeroase cazuri rolurile de mamă
și soție sunt atât de inflexibile încât cele care ies în afara lor sunt discriminate, inclusiv de către
celelalte femei. Creșterea oportunităților de a avea un loc de muncă devine atractivă, dar nu le
degrevează de rolurile din cadrul familiei și nici nu le oferă un status superior chiar dacă ajung să fie și
ele contribuitoare la veniturile familiei.
Săracii: sunt o categorie distinctă deoarece, care rămân în sărăcie pentru că nu au acces la resurse,
informații, oportunități și legături cu cei mai puțin săraci, ceea ce în țările dezvoltate, este denumită ca
sărăcie intergenerațională. Cercul vicios al sărăciei este dificil de întrerupt. Lipsa legăturilor cu
instituțiile puterii le limitează accesul la informație și de aici la toate celelalte resurse. Perpetuarea
sărăciei creează stigmatul umilinței și lipsei de putere. Treptat rețelele de întrajutorare din comunitate
se restrâng și ajung să fie excluși din activitățile comunitare.
Copiii: se numără printre cele mai vulnerabile grupuri din societate. Ei au cea mai mică putere de
influență în procesele sociale care le guvernează existența și cele mai reduse abilități de a se apăra
împotriva diverselor forme de abuz. Familiile sărace recurg la strategii extreme pentru supraviețuire, în
cadrul cărora copiii sunt, ca “proprietate” a părinților, utilizați la munci grele (în cadrul gospodărie sau
în afara ei, pentru muncă plătită), distribuire de droguri sau prostituție. Accesul lor la educație este
blocat sau limitat la câteva clase primare.
Familii care au mai mult de doi copii: copiii ce trăiesc în familii numeroase au cu greu ce mânca sau
îmbrăca. Fireşte, copiii care vin la şcoală cu probleme de sănătate sau cu nevoi sociale nesatisfăcute
nu au şanse egale de a învăţa. Lipsa îngrijirii prenatale, hrana necorespunzătoare, lipsa imunizării şi a
îngrijirii medicale preventive, expunerea la violenţă, droguri sau abuzuri, tulburările emoţionale şi
mentale suferite în primii ani ai copilăriei sunt doar câteva dintre barierele în calea învăţării ce sunt
asociate sărăciei, pe care doar reforma curriculară sau pedagogică nu le pot surmonta.
Familiile monoparentale: sunt adesea victime ale sărăciei, deoarece există un singur membru
aducător de venit în familie, fapt ce conferă familiei monoparentale un grad ridicat de vulnerabilitate.
Părintele munceşte adesea un număr mai mare de ore, pentru a acoperi nevoile financiare ale familiei,
fapt ce afectează calitatea şi cantitatea timpului liber pe care părintele ar trebui să-l petreacă în
compania copiilor.
Persoane care au părăsit timpuriu şcoala: sărăcia, şomajul, lipsa de informare, nivelul scăzut de
educaţie a părinţilor, măsurile de protecţie socială necorespunzătoare, costurile mari pentru haine,
încălţăminte şi rechizite au ca rezultat abandonarea copiilor în maternităţi, instituţionalizarea acestora,
eşecul şi abandonul şcolar, analfabetismul. Mulţi copii abandonează cursurile sau sunt foarte obosiţi la
şcoală pentru că trebuie să muncească. Aceşti copii se află în riscul de a se alătura populaţiei şomere
viitoare sau segmentelor cu venituri instabile şi insuficiente, obţinute din afaceri îndoielnice. Mai serios
este faptul că din ce în ce mai multe familii de la sat refuză să-şi trimită copiii la şcoală,
nemaiconsiderând educaţia ca fiind în beneficiul copiilor lor. Multe familii sărace din zonele rurale nu
sunt interesate să-şi ajute copiii să obţină o calificare sau să supravegheze performanţele lor la
şcoală. La acestea se adaugă subfinanţarea cronică a învăţământului, infrastructura săracă, numărul
insuficient de profesori şi calitatea slabă a ofertei educaţionale, serviciile de orientare profesională
necorespunzătoare şi lipsa perspectivelor pe piaţa muncii, ca rezultat al diversificării sărace a activităţii
economice.
Persoane aflate în detenție: perioada de detenție reprezintă un context al învățării sociale prea puțin
folosit pentru a crește șansele de integrare pe piața muncii a persoanelor private de libertate. Într-un
mediu economic și social în continuă schimbare, izolarea persoanelor din detenție face ca abilitățile și
cunoștințele lor profesionale, dar și sociale, să fie adesea necorespunzătoare în momentul eliberării.
Persoane anterior aflate în detenție: sunt un grup foarte dificil de ocupat și reintegrat în societate.
Lipsa locului de muncă împiedică foștii deținuți să se susțină financiar, determinându-i să lucreze la
negru sau ca zilieri, să plece în străinătate sau să recidiveze.
Delincvenţi juvenili: educația defectuoasă, influențele negative ale părinților contribuie la dezvoltarea
unei personalități deficitare, ușor influențabile. Infirmitățile, deficiențele fizice pot duce la frustrări,
complex de inferioritate, comportamente agresive, ce pot constitui cauze ce duc la delincvență
juvenilă. Delincvența juvenilă poate fi favorizată și de cauze ce țin de ereditate.
Persoane dependente de droguri și alcool: diferiți factori personali, familiali sau sociali, accesul la
diferite toxice, anturajul nepotrivit, publicitatea prin media a alcoolului, țigaretelor sau drogurilor,
eliberarea inadecvată a unor medicamente de către farmacii influențează consumul de droguri și
alcool. Nu există, însă, un sistem de monitorizare, de urmărire şi control al fenomenului și nici un
pachet minimal de servicii de asistență socială, complementar cu resurse importante alocate
dezvoltării de programe pilot și înființării de centre de prevenire, evaluare şiconsiliere antidrog / centre
de asistenţă integrată în adicţii suficiente.
Vârstnicii: sunt grupul cu grad de vulnerabilitate similar celui înregistrat de copii. Ei depind exclusiv de
ceea ce statul bunăstării reușește să ofere prin sistemele de protecție social, iar puterea lor de
influență asupra politicilor sociale este minimală. Izolarea, lipsa de status social, creșterea costurilor
pentru tratarea bolilor, șocurile produse de retragerea din viața publică prin pensionare, etc., sunt
factori care contribuie la excluderea socială a vârstnicilor.
Grupurile etnice: sunt supuse excluderii datorită heterogenității relațiilor de putere care întotdeauna
vor favoriza anumite grupuri în detrimentul altora. În întreaga lume discriminarea pe bază de rasă,
etnie sau religie persistă și poate sau nu să inducă sărăcie, în cazul celor deja săraci, discriminarea
reduce drastic șansele de a scăpa din cercul vicios al sărăciei. Sunt situații în care slujbele prost
plătite și muncile necalificate sunt singurele oportunități ale membrilor unui anumit grup etnic. Se
dezvoltă astfel o “cultură a sărăciei” în cadrul căreia educația sau calificările în alte domenii ale muncii
decât cele tradiționale, nu prezintă interes câtă vreme discriminările pe bază etincă sunt adânc
înrădăcinate. Minoritatea romilor din România se confruntă cu două riscuri specifice – dintre care unul
afectează întreaga populaţie, iar cel de-al doilea numai un segment. Pe de o parte, toţi romii se
confruntă direct sau indirect cu discriminarea. Identitatea de rom/ţigan continuă să fie un stigmat. Pe
de altă parte, un segment disproporţionat de mare al populaţiei rome trăieşte la periferia societăţii
contemporane – în special din punctul de vedere al participării în organizaţii, fie ca elev în copilărie, ca
student întinereţe, sau ca angajat în viaţa adultă.
Persoanele cu HIV/SIDA: miturile și stereotipurile care înconjoară acest tip de afecțiuni provoacă o
suferință suplimentară celor bolnavi în special prin excluderea lor din rețeaua de relații sociale care le
este de multe ori vitală. Stereotipurile au adesea un specific cultural. În Europa Centrală și de Est,
bolnavii de SIDA sunt adesea asociați negativ cu consumatorii de droguri și homosexuali, iar în țările
Africii, cu prostituatele, șoferii mașinilor de transport mărfuri și săracii. Problema centrală a celor cu
HIV/SIDA, este stigmatul și pierderea accesului la rețeaua de relații și servicii sociale de care au
nevoie pentru a face față consecințelor bolii. Copiii bolnavi sunt excluși din sistemul de învățământ și
își pierd prietenii, iar adulții bolnavi își pierd slujbele. Chiar în cadrul serviciilor de sănătate, personalul
medical descurajează pacienții bolnavi de SIDA să-și trateze diferitele afecțiuni asociate sau nu bolii.
Persoanele cu dizabilități: în înţelesul legislaţiei românești sunt acele persoane cărora, datorită unor
afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod normal activităţi
cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi incluziunii sociale (Legea
nr. 448/2006, art. 2). Dizabilitățile sunt adesea asociate cu sărăcia, izolarea și marginalizarea. Pentru
că nu pot produce venituri familiei, ci dimpotrivă, necesită deseori costuri suplimentare pentru îngrijre,
cei cu dizabilități sunt adesea considerați o povară pentru familie (în cazul celor care o au) și
societate. Șansele lor de a ieși din nu sunt acoperitoare și pentru aceste categorii de populație.
Persoanele cu handicap,
Persoanele fără adăpost: reprezintă cea mai severă formă de excluziune social și trebuie intensificate
eforturile pentru a asigura mai multe locuinţe accesibile. Când lipsa de adăpost devine un mod de
viaţă, iar strada devine locuinţa permanentă, persoanele aflate în această situaţie pot ajunge la o
formă cronică de deprimare.
Persoane victime ale violenței în familie: cu toate că această problemă a fost acoperită formal-
legislativ, nu s-a asigurat o acoperire reală, de servicii sociale destinate victimilor violenței familiei. În
plus este foarte greu de dovedit actul de violenţă în familie dacă lipseşte plîngerea depusă la poliţie
sau raportul de expertiză medico-legală. În cazurile de violenţă psihologică, în cazul ameninţărilor,
acestea sunt foarte greu de demonstrat în instanţa de judecată.
Persoane afectate de bolile ocupaţionale: bolile profesionale sunt în continuă evoluţie, chiar dacă
incidenţa unora scade graţie aplicării măsurilor preventive (de exemplu, reducerea producerii şi
aplicării produselor din azbest), altele se extind sau apar noi boli (inclusiv încă necunoscute) datorită
dezvoltării noilor tehnologii şi domenii de activitate ale oamenilor, cum ar fi biotehnologiile (unde
cercetătorii manipulează cu substanţe slab radioactive, fără aplicarea unor măsuri adecvate de
protecţie), existenţa câmpurilor electromagnetice.
Victime ale traficului de persoane: prinse în capcana unui deficit major de resurse, viitoarele victime
văd în promisiunile traficanţilor posibilitatea pentru a duce o viaţă mai bună. Orientarea acestor servicii
spre crearea de oportunităţi pe termen lung pentru victime este extrem de necesară. Însă, ieşite din
coşmarul traficării, acelaşi deficit de resurse le împinge la marginea societăţii sau şi mai grav ajung să
fie retraficate.
Persoane care trăiesc în comunităţi izolate: beneficiază de puţine intervenţii menite să le amelioreze
situaţia. De exemplu, locuința socială izolată are efecte negative asupra capacității rezidenților de a
accesa informațiile cu privire la oportunitățile de muncă. Calitatea scăzuta a ocupării reduce și
motivațiile pentru educație în generația viitoare, subminand perspectivele de muncă și creând o
tendință negative auto-consolidată.
Persoane care trăiesc din venitul minim garantat: conform Hotărârii de Guvern 1149/2002 art 49 prin
persoana marginalizată se înțelege persoana care beneficiază de venit minim garantat sau face parte
dintr-o familie beneficiară de venit minim garantat, în condițiile Legii nr. 416/2001, și se află în cel puțin
două dintre urmatoărele situații: nu are loc de muncă; nu are locuință în proprietate sau în folosință;
locuiește în condiții improprii; are unul sau mai mulți copii în întreținere sau face parte dintr-o familie cu
multi copii în întretinere; este persoana vârstnică, fără susținători legali; este încadrată în categoria
persoanelor cu handicap sau invaliditate; are în întreținere o persoană încadrata în categoria
persoanelor cu handicap grav, accentuat ori invaliditate gradul I sau II; a executat o pedeapsă
privativă de libertate.
Imigranți, emigranți și persoane care solicită azil: sunt excluşi de la participarea deplină în cadrul
societăţii, atât privind contribuţia cât şi beneficiul, fiind considerați persoane refugiate, „în situație
neregulamentară”.
Combaterea excluziunii sociale şi politici de incluziune socială
La Conferința de la Nisa (2000), Consiliul European a stabilit că toate statele membre ale Uniunii
Europene să realizeze în 2001 strategii anti-sărăcie și promovare a incluziunii sociale. Cu această
ocazie, au fost formulate 4 obiective globale, reprezentând direcțiile generale de acțiune, care să
structureze concepția planurilor naționale de acțiune:
1. Facilitarea ocupării și accesul tuturor la resurse, drepturi, bunuri și servicii
2. Prevenirea riscului de excluziune
3. Ajutorarea celor mai vulnerabili
4. Mobilizarea tuturor instituțiilor relevante
Procesul de incluziune socială reprezintă ansamblul de măsuri şi acţiuni multidimensionale din
domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării-
comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale şi
asigurării participării active a persoanelor la toate aspectele economice, sociale, culturale şi politice
ale societăţii. (conform art. 6 lit. cc din Legea nr. 292/2011 – Legea asistenţei sociale).
Statul român a acordat atenţie politicilor de combatere a sărăciei şi excluziunii sociale încă din 1997,
prin crearea Comisiei Naţionale Anti-sărăcie, transformate ulterior în Comisia Anti-sărăcie şi
Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS).
În anul 2000, liderii UE au iniţiat Procesul de incluziune socială, menit să acţioneze decisiv pentru
eradicarea sărăciei până în 2010. Uniunea le-a oferit statelor membre un cadru comun pentru
dezvoltarea strategiilor naţionale şi pentru coordonarea acestora în problematica referitoare la sărăcie
şi excluziune socială. Organizaţiile neguvernamentale, partenerii sociali şi autorităţile locale şi
regionale joacă un rol important în acest proces. Acţiunile de la nivel european au avut impact pe mai
multe planuri. Pe de o parte, integrarea planurilor de combatere a sărăciei în strategiile naţionale a
contribuit la recunoaşterea la nivel politic a sărăciei şi excluziunii şi la plasarea acestora printre
priorităţile programelor politice naţionale. Pe de altă parte, Procesul de incluziune socială a încurajat
statele membre să îşi examineze critic politicile din domeniu, a arătat în ce arii au succes unele ţări şi
astfel le-a mobilizat pe altele să le urmeze exemplul.
În sfera incluziunii sociale, UE a ajuns la un consens clar în privinţa provocărilor majore, şi anume:
• Eradicarea sărăciei copiilor, prin ruperea cercului vicios al moştenirii sărăciei de la o generaţie la
alta;
• Să se asigure că piaţa muncii are la bază principii de incluziune veritabilă;
• Să asigure condiţii de locuire decente pentru toţi;
• Să depăşească discriminarea şi să crească gradul de integrare a persoanelor cu dizabilităţi, a
minorităţilor etnice şi a migranţilor;
• Să abordeze excluziunea financiară şi supraîndatorarea.
În anul 2001, România a aderat la Metoda deschisă de coordonare (MDC), prin participarea ca
observator la Programul comunitar privind combaterea excluziunii sociale. Ca urmare a acestei
participări, România, în calitatea sa de ţară candidată la Uniunea Europeană, a elaborat
Memorandumul Comun privind Incluziunea Socială (JIM), document aprobat în iunie 2005. În perioada
2004-2006 România a participat la exerciţiile de evaluare reciprocă (peerreview) ale MDC în calitate
de ţară candidată şi în calitate de stat membru în 2007-2008.
În septembrie 2006, România a transmis Comisiei Europene Raportul naţional strategic privind
protecţia socială şi incluziunea socială (RNS PSIS), 2006-2008, un document cheie pentru perioada
postaderare în care au fost evidenţiate angajamentele asumate de statul român în domeniul incluziunii
sociale. În luna septembrie 2008 a fost depus cel de-al doilea RNS PSIS, prin care s-au stabilit noile
priorităţi pentru perioada 2008-2010.
Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, a cărui construcţie a început în 2004, este un document
politic de planificare care cuprinde strategia de dezvoltare a resurselor umane, creşterea gradului de
ocupare şi combaterea excluderii sociale, având ca scop să orienteze şi să stimuleze dezvoltarea
economică şi socială a ţării pentru atingerea obiectivului de realizare a coeziunii economice şi sociale.
Dezvoltarea capitalului uman reprezintă obiectivul major pentru punerea în practică a Strategiei
Europa 2020, a Agendei privind ocuparea forţei de muncă, prin implementarea unor politici integrate
de incluziune activă în domeniile ocupării forţei de muncă, protecţiei sociale şi educaţiei destinate
grupurilor aflate în risc de excluziune socială.
Incluziunea socială a persoanelor aparţinând grupurilor vulnerabile, facilitarea accesului lor pe piaţa
muncii şi promovarea unei societăţii incluzive, prin care să se asigure bunăstarea tuturor cetăţenilor
săi, reprezintă un obiectiv specific al intervenţiei Fondului Social European în România. În cadrul
POSDRU, acest obiectiv se realizează în cadrul Axei prioritare 6 „Promovarea incluziunii sociale”. În
cadrul axei prioritare „Promovarea incluziunii sociale” sunt sprijinite acţiuni care au în vedere
promovarea economiei sociale, dezvoltarea de reţele integrate pentru servicii sociale, îmbunătăţirea
accesului şi participării grupurilor vulnerabile la educaţie şi pe piaţa muncii, promovarea egalităţii de
şanse între femei şi bărbaţi pe piaţa muncii, precum şi dezvoltarea şi susţinerea iniţiativelor
transnaţionale care pun accent pe o piaţă incluzivă a muncii.
Programul Naţional de Reformă 2011-2013 al României continuă reformele asumate în PNR 2007-
2010 şi propune reforme noi, derivate din specificul obiectivelor Strategiei Europa 2020 şi al
documentelor ataşate (iniţiative emblematice, analiza anuală a creşterii, Pactul Euro Plus). În
conformitate cu angajamentele asumate, numărul de persoane aflate în risc de sărăcie şi excluziune
socială urmează să se reducă în ţara noastră cu 580.000 în 2020 faţă de 2008.
Programul românesc cuprinde măsuri pentru reforma sistemului de asistenţă socială, pentru
reducerea excluziunii sociale în rândul copiilor şi tinerilor şi creşterea calităţii vieţii acestora, pentru
incluziunea socială activă şi dezvoltarea infrastructurii sociale, pentru reforma sistemului naţional de
sănătate. O creştere favorabilă incluziunii presupune asigurarea autonomiei cetăţenilor prin rate
ridicate ale ocupării forţei de muncă, investirea în dezvoltarea competenţelor, combaterea sărăciei.
La nivel naţional şi european, aspectele privind marginalizarea şi excluziunea socială sunt prezentate
şi abordate sub diverse forme: strategii (Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României –
Orizonturi 2013-2020-2030, Strategia Europa 2020 etc.), reglementări, studii, alte documente
pragmatice.
Într-o definiţie mai largă excluderea socială este procesul prin care grupuri sau indivizi sunt în
întregime sau parţial excluşi de la deplina participare în societatea în care trăiesc. Astfel este
înţeleasă şi definită ca opusă includerii sau integrării sociale, oglindind cât de important este
pentru individ să facă parte din societate, să fie „inclus”.

Excluziunea socială a fost recunoscută în cadrul UE şi ONU, ca fiind una din principalele
bariere în atingerea creşterii economice şi dezvoltării durabile. Provocările pentru o
dezvoltare durabilă cauzate de excluziunea socială au fost evidenţiate în cadrul mai multor
documente şi strategii ale ONU (ONU, 2000).

Uniunea Europeană a adoptat o definiţie a excluziunii sociale care recunoaşte legătura dintre
individ şi mediul în care trăieşte, precum şi natura dinamică a fenomenului. Grupul de lucru al
Eurostat pentru statistici despre sărăcie şi excluziune socială a definit-o ca „un proces
dinamic, care se reflectă pe niveluri descrescătoare: unele dezavantaje conduc la excludere,
care, la rândul său, duce la o situaţie şi mai defavorabilă […] şi se încheie cu o serie de
dezavantaje multiple şi persistente. Indivizii, gospodăriile sau alte unităţi spaţiale pot fi
excluse de la accesul la resurse precum locuri de muncă, asistenţă medicală, educaţie şi viaţa
politică sau socială”.

Departamentul pentru Dezvoltare Internațională (DFID) definește excluziunea sociala ca

„procedura prin intermediul căreia, anumite grupuri sunt dezavantajate în mod sistematic,
deoarece se confruntă cu discriminari legate de etnie, rasă, religie, sex, orientare sexuala,
origine, vârstă, dizabilitate, migraţie, locul în care trăiesc, etc. Discriminările se creează fie
din partea instituţionalizării publice, precum sistemul juridic, educaţie, servicii de sănatate şi
bunăstare, fie din partea instituţionalizărilor sociale, societăţii și a persoanelor” (Department
of International Development (DFID), http://www.dfid.gov.uk).

Conform Planului Naţional Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale excluziunea socială

presupune “plasarea unei persoane în afara formelor normale de viaţă socială, ca rezultat al
unor privaţiuni multiple cu multe şanse reduse de reinserţie într-o viaţă socială normală.
Rezultat al discriminărilor, lipsei de oportunităţi, cumulării de privaţiuni
degradării/nedezvoltării capacităţilor de funcţionare socială normală sau al unui stil de viaţă
individual sau colectiv care marginalizează”.

În ultimii ani conceptul de excluziune socială tinde să fie înlocuit cu cel de marginalizare
socială, termen folosit în mare cu acelaşi conţinut ca şi excluziunea socială, referindu-se la
poziţia periferică, de izolare a unor persoane /grupuri cu acces limitat la resursele economice,
politice, educaționale, comunicaționale ale colectivității și se manifestă prin absența unui
minim de condiții sociale de viață.

Însă chiar şi în absenţa unei definiţii general acceptate, în dezbaterile despre excluziunea
socială apar trei teme recurente:
  Excluziunea este direct legată de normele societăţii dintr-un anumit moment. O
persoană defavorizată este percepută diferit în societăţi diferite din punct de vedere
cultural sau economic. Normele înseşi ale societăţii se schimbă în timp şi, odată cu ele,
atitudinea „majorităţii” faţă de o anumită categorie marginalizată sau vulnerabilă;

 Excluziunea este cauzată de o acţiune a unui individ, a unui grup sau a unei instituţii.
O persoană se poate autoexclude social prin propria sa voinţă sau poate fi exclusă ca
urmare a deciziilor asumate sau neasumate, voite sau nu, ale altor oameni, organizaţii
sau instituţii;

 Excluziunea nu este doar un rezultat al circumstanţelor de moment, ci înseamnă şi că

perspectivele de viitor ale persoanei afectate sunt limitate.

Un alt aspect definitoriu al excluziunii este acela că se manifestă cu predilecţie la nivelul

comunităţii geografice sau sociale, deoarece afectează în principal grupuri, nu indivizi.

Excluziunea socială reflectă o combinaţie de cauze şi de factori favorizanţi aflaţi în strânsă

corelaţie. Ca atare, ea trebuie privită ca un proces, şi nu doar ca un rezultat marcat în timp, de
exemplu, ca un rezultat strict al sărăciei.

Dimensiuni ale excluziunii sociale

Concret, excluziunea socială este un proces complex şi multidimensional care implică lipsa
sau refuzul unor resurse, drepturi, bunuri sau servicii, precum şi incapacitatea de a lua parte la
relaţiile şi activităţile normale aflate la îndemâna majorităţii oamenilor din societate,
indiferent dacă acestea aparţin sferei economice, sociale, culturale sau politice.

Conceptul are două caracteristici principale:

1. Este multidimensional – indivizi sau grupuri pot fi excluse de la a avea un adăpost, un

loc de muncă, o proprietate, un consum minim, educaţie, un stat al bunăstării,
cetăţenie, contacte personale sau respect. Însă deplasând accentul spre
multidimensionalitatea deprivării – oamenii sunt deprivaţi deseori de lucruri diferite –
se discută despre trei dimensiuni principale ale excluderii: economică, socială, şi
politică.

2. În al doilea rând (aspect mai puţin discutat în literatură şi poate mai relevant),
excluderea socială se referă la procesele şi relaţiile care determină deprivarea. Există
diferite modalităţi de a exclude, care funcţionează în acelaşi timp şi în aceeaşi arie:
grupurile elitei politice îi exclud pe alţii de la drepturile lor legale, minorităţile pot fi
excluse de la a-şi exprima propria identitate, piaţa muncii (chiar sindicatele) exclud
indivizii (respectiv pe cei care nu sunt membri ai sindicatelor) de la a avea un loc de
muncă şi aşa mai departe. Constituirea în grupuri este o caracteristică fundamentală a
societăţii umane şi aceasta înseamnă excluderea ne-membrilor. Dezavantajele
excluderii sociale pot fi interrelaţionate. De pildă, cei care aparţin unor grupuri
 minoritare sau copiii care abandonează şcoala, sunt supuşi unui risc crescut de a fi
excluşi de pe piaţa muncii sau de a fi angajaţi pentru munci prost plătite, de a avea
putere politică redusă şi contacte sociale mai puţine. Astfel excluziunea afectează atât
calitatea vieţii oamenilor cât şi echitatea şi coeziunea societăţii ca întreg.

Procesele de excluziune sociala se refera la diverse dimensiuni :

Excluziunea politică: poate include privarea drepturilor politice/ a drepturilor civile, cum ar fi
de exemplu, participarea politică si dreptul de organizare, precum și dreptul de securitate
personală, libertate de exprimare, egalitate de șanse pentru aplicarea deciziilor judecatorești.
Bhalla & Lapeyre (1997:420)45 susțin că excluziunea politică implică și perceptia că statul,
care garanteaza drepturile și

libertățile fundamentale, nu este neutru, însa reprezintă mecanismul esențial al claselor

dominante și prin urmare, se pot face discriminari între diverse grupuri sociale.

Excluziunea economică: cuprinde lipsa de acces pe piața muncii, la credite și la alte forme de
capital.

Excluziunea socială: poate lua forma de discriminare pe baza diferitelor dimensiuni care
includ sexul, etnia, vârsta, etc., care conduc la șanse reduse de acces, al acestor grupuri, la
servicii sociale si limiteaza participarea lor pe piata muncii. Excluziunea socială este un
fenomen relaţional între cei care au putere şi cei care nu o au. Există două aspecte ale acestei
relaţii: mai întâi starea de sărăcie poate conduce la stigmatizare şi marginalizare relativ la
instituţii, iar aceasta determină o accentuare a sărăciei. În al doilea rând, de vreme ce
excluderea socială nu conduce întotdeauna la sărăcie economică, este întotdeauna legată de
excluderea din instituţiile societăţii şi determină sentimentul de lipsă a bunăstării.

Excluziunea culturală: se referă la măsura în care diverse valori, norme, stiluri de viață sunt
acceptate și respectate.

Un grup de cercetători de la Universitatea din Bristol a creat o matrice de referinţă care

include dimensiuni sau domenii care pot juca un rol important în excluziunea socială, de-a
lungul celor patru etape ale vieţii: copilărie, tinereţe, vârsta adultă (în câmpul muncii) şi vârsta
înaintată.

 Resurse: Resurse materiale/economice

Acces la serviciile publice şi private

Resurse sociale

 Participare: Participare economică

Participare socială

Cultură, educaţie şi deprinderi

Participare politică şi civică

 Calitatea vieţii: Sănătate şi bunăstare

Mediu de viaţă

Cauze şi factori determinanţi ai excluziunii sociale

Având in vedere complexitatea efectelor asupra indivizilor, este imposibil să se stabilească o

cauza unică și specifică în cadrul excluziunii sociale. Persoanele umane pot fi excluse datorită
unor acte intenționate din partea celorlalți (de exemplu, discriminări din partea angajatorilor),
datorită rezultatelor din diverse procese într-o societate care nu include acte intenționate
necesare sau, rareori, prin selectare. În general, cu toate acestea, cauzele excluziunii sociale
care conduc la sărăcie, suferință, și uneori, la moarte, pot fi atribuite modului de funcționare a
relațiilor de putere inegale.

Bradley descrie cinci mecanisme ale excluderii sociale, ordonate descrescător în funcţie de
severitatea care se manifestă: geografia, barierele de acces, corupţia, intimidarea şi violenţa
fizică.

Geografia: În zonele rurale distanţele până la centrele de îngrijire a sănătăţii sau şcoli mai
mari (7-10 kilometri) apar două poveri suplimentare pentru localnici: pe de-o parte efortul ce
trebuie depus pentru a ajunge la facilităţile respective, iar pe de altă parte costurile
suplimentare impuse de distanţe care amplifică starea de sărăcie. Reţeaua de relaţii sociale
capătă o configuraţie aparte, cu roluri şi lacune ce reflectă lipsa de legături cu actorii sociali ai
bunăstării. Treptat, pe măsură ce mobilitatea socială devine posibilă, în zonele rurale izolate
se manifestă fenomenul îmbătrânirii demografice, factor suplimentar şi decisiv pentru
condamnarea la sărăcie prin excluderea socială a celor rămaşi. Excluderea se poate manifesta
şi în zone urbane prin stigmatul provenienţei dintr-un anumit cartier asociat cu criminalitatea,
consumul de droguri sau luptele între bande, reducând şansele tinerilor de a obţine un loc de
muncă, ceea ce conduce la foamete, boli, lipsa educaţiei, frustrări şi în ultimă instanţă, crime
şi violenţe pedepsite cu închisoarea.

Barierele de acces: Costurile tranzacționale și documentațiile cerute sunt cele mai comune
bariere de acces. Prin costuri tranzacționale se înțelege orice cost legat de achiziționarea
bunurilor și serviciilor peste costul lor curent. Un exemplu este costul suplimentar ce apare în
cazul spitalizării când, pentru a beneficia de servicii medicale corespunzătoare, este necesară
“întreținerea” relației cu asistentele sau medicul pe baza unei sume de bani. Cu cât durata
spitalizării este mai mare cu atât costurile tranzacționale cresc. O altă categorie de bariere de
acces este determinată de birocrație prin documentațiile cerute. Statul este adesea inflexibil în
a sprijini “exclușii” de a avea acces la resurse. În urma studiilor și cercetărilor, cei mai mulți
săraci intervievați, mai ales în orașe, își exprimă frustrarea privind dificultățile de a accede la
programe, servicii sau chiar locuri de muncă datorită documentațiilor de diverse naturi cerute
de aparatul birocratic. Însă documentațiile sunt doar o parte din barierele birocratice pentru că
la aceste cerințe se adaugă ostilitatea sau maniera de lucru de pe poziții de superioritate a
birocraților față de cei săraci.

Corupția: este legătura existentă între mită și obținerea pensiilor, locurilor de muncă,
îngrijirea sănătății, diplome de studiu, licențe de afaceri, etc. Corupția la nivelul oficialităților
locale este înregistrată ca o problemă comună în întreaga lume (Narayan, 2000, p.233).
Consecințele ei nu se reflectă doar pe plan financiar ci sunt cu atât mai grave cu cât erodează
încrederea în instituțiile statului, încredere absolut necesară funcționării normale a societății.
Accesul egal și tratamentul echitabil al săracilor de către aceste instituții este imposibil și
altfel se accelerează procesul de dezangajare al lor și adâncirea în sărăcie, care se
cronicizează. Datorită corupției societățile nu mai asigură securitate membrilor lor iar
creșterea insecurității conduce la adâncirea clivajelor sociale, creșterea excluderii și
fragmentare socială.

Intimidare și violență: sunt observabile la toate nivelurile societății iar ca mecanisme ale
excluderii sociale sunt utilizate pentru reîntărirea stereotipurilor și a relațiilor de putere. De la
excluderile sociale de castă prin intimidare (în India, de pildă, membrii castelor inferioare sunt
amenințați sau bruscați atunci când acced la facilități comunitare vitale cum ar fi sursele
centralizate de apă potabilă) și până la folosirea intimidării de către oficialități pentru
subminarea noilor mecanisme contabile (stabilirea prețurilor în mod arbitrar, obstrucționarea
și boicotul fermierilor săraci de a-și vinde produsele pentru a-i avantaja pe alți fermieri etc),
Există țări (Jamaica, Thailanda, Republica Sud Africană, etc.) în care folosirea violenței este
raportată ca principala modalitate de control exercitat de bărbați asupra femeilor (de la
violența interpersonală la cea economică și politică).

Autoexcluziunea se numără printre sursele de excluziune social și este preponderent pusă pe

seama opţiunii individuale. Menţionăm că în acest caz alegerea individului ţine totuşi de
modul în care acesta este integrat sau nu în comunitate, care practic îl influenţează în luarea
deciziei. Cele mai frecvente explicaţii ţin de modelul cultural, dezinteres, nepăsare,
respingerea de a participa la viaţa socială sau pur şi simplu neimplicarea socială.

Principalii factori de excluziune socială sunt:

erodarea rapidă a veniturilor datorită crizei economice, atât ca valoare cât şi ca număr;

accentuarea polarizării veniturilor

reducerea numărului de locuri salariale de muncă

veniturile celor care au recurs la activităţi economice pe cont propriu au stat sub semnul
incertitudinii

dezorganizarea controlului social – scăderea gradului de acoperire a populaţiei cu servicii

sociale fundamentale.
Grupuri expuse riscului de excluziune socială

Conceptul „grupuri vulnerabile” derivă din principiile universale ale drepturilor omului și se
referă la segmente de populație care se confruntă adesea cu atitudini și comportamente
discriminatorii și/sau au nevoie de o atenție specială pentru a nu fi exploatate. Sunt, conform
definițiilor de lucru ale Comisiei Europene “grupuri ce se confruntă cu un risc mai mare de
sărăcie și excluziune socială față de populația generală”. Potrivit art. 6 ,lit. p) din Legea nr.
292/2011 – Legea asistenţei sociale grupul vulnerabil desemnează persoane sau familii care
sunt în risc de a-şi pierde capacitatea de satisfacere a nevoilor zilnice de trai din cauza unor
situaţii de boală, dizabilitate, sărăcie, dependenţă de droguri sau de alcool ori a altor situaţii
care conduc la vulnerabilitate economică şi social.

Memorandumul comun în domeniul incluziunii sociale (Join Inclusion Memorandum – JIM)

defineşte următoarele grupuri vulnerabile: copilul în situaţie de risc ridicat: sărăcie,
vulnerabilitate la procesele de dezagregare socială, delincvenţă juvenilă; tinerii de peste 18 ani
care nu mai sunt cuprinşi în sistemul de ocrotire a copiilor fără familie; persoanele cu
handicap; persoanele aparţinând populaţiei de etnie romă aflate în situaţii de risc ridicat;
vârstnicii în situaţie de risc ridicat şi persoanele fără adăpost.

Grupurile vulnerabile, definite în axa 6 a domeniului resurse umane din PND – promovarea
incluziunii sociale, sunt: persoanele de etnie romă, persoanele cu dizabilităţi, tinerii peste 18
ani care părăsesc sistemul instituţionalizat de protecţie a copilului, familiile care au mai mult
de doi copii, familiile monoparentale, copiii în situaţii de risc, persoanele care au părăsit
timpuriu şcoala, femeile, persoanele aflate în detenţie, persoanele anterior aflate în detenţie,
delincvenţii juvenili, persoanele dependente de droguri, persoanele dependente de alcool,
persoanele fără adăpost victimele ale violenţei în familie, persoanele afectate de boli care le
influenţează viaţa profesională şi socială (HIV/SIDA, cancer etc.), imigranţi, refugiaţi,
persoanele care solicită azil, persoanele care trăiesc în comunităţi izolate, victime ale
traficului de persoane, persoanele afectate de boli ocupaţionale.

Grupurile vulnerabile sunt clasificate în funcție de variabile sociale sau individuale ca: gen,
etnie, dizabilitate, vârsta, mediu de rezidență.

Femeile: majoritatea covârșitoare a studiilor PPA relevă faptul că femeile sunt excluse social
sub forme determinate de cultura fiecărei societăți dar cu unele similarități. Identitatea
femeilor în cadrul gospodăriei este centrată pe rolurile de mamă și soție. Femeile sunt datoare
să poarte de grijă copiilor atât material cât și emoțional, indiferent de contribuția sau sprijinul
bărbatului la toate acestea. Grija față de familie le împiedică să participe deplin la viața
publică. În numeroase cazuri rolurile de mamă și soție sunt atât de inflexibile încât cele care
ies în afara lor sunt discriminate, inclusiv de către celelalte femei. Creșterea oportunităților de
a avea un loc de muncă devine atractivă, dar nu le degrevează de rolurile din cadrul familiei și
nici nu le oferă un status superior chiar dacă ajung să fie și ele contribuitoare la veniturile
familiei.

Săracii: sunt o categorie distinctă deoarece, care rămân în sărăcie pentru că nu au acces la
resurse, informații, oportunități și legături cu cei mai puțin săraci, ceea ce în țările dezvoltate,
este denumită ca sărăcie intergenerațională. Cercul vicios al sărăciei este dificil de întrerupt.
Lipsa legăturilor cu instituțiile puterii le limitează accesul la informație și de aici la toate
celelalte resurse. Perpetuarea sărăciei creează stigmatul umilinței și lipsei de putere. Treptat
rețelele de întrajutorare din comunitate se restrâng și ajung să fie excluși din activitățile
comunitare.

Copiii: se numără printre cele mai vulnerabile grupuri din societate. Ei au cea mai mică putere
de influență în procesele sociale care le guvernează existența și cele mai reduse abilități de a
se apăra împotriva diverselor forme de abuz. Familiile sărace recurg la strategii extreme
pentru supraviețuire, în cadrul cărora copiii sunt, ca “proprietate” a părinților, utilizați la
munci grele (în cadrul gospodărie sau în afara ei, pentru muncă plătită), distribuire de droguri
sau prostituție. Accesul lor la educație este blocat sau limitat la câteva clase primare.

Familii care au mai mult de doi copii: copiii ce trăiesc în familii numeroase au cu greu ce
mânca sau îmbrăca. Fireşte, copiii care vin la şcoală cu probleme de sănătate sau cu nevoi
sociale nesatisfăcute nu au şanse egale de a învăţa. Lipsa îngrijirii prenatale, hrana
necorespunzătoare, lipsa imunizării şi a îngrijirii medicale preventive, expunerea la violenţă,
droguri sau abuzuri, tulburările emoţionale şi mentale suferite în primii ani ai copilăriei sunt
doar câteva dintre barierele în calea învăţării ce sunt asociate sărăciei, pe care doar reforma
curriculară sau pedagogică nu le pot surmonta.

Familiile monoparentale: sunt adesea victime ale sărăciei, deoarece există un singur membru
aducător de venit în familie, fapt ce conferă familiei monoparentale un grad ridicat de
vulnerabilitate. Părintele munceşte adesea un număr mai mare de ore, pentru a acoperi nevoile
financiare ale familiei, fapt ce afectează calitatea şi cantitatea timpului liber pe care părintele
ar trebui să-l petreacă în compania copiilor.

Persoane care au părăsit timpuriu şcoala: sărăcia, şomajul, lipsa de informare, nivelul scăzut
de educaţie a părinţilor, măsurile de protecţie socială necorespunzătoare, costurile mari pentru
haine, încălţăminte şi rechizite au ca rezultat abandonarea copiilor în maternităţi,
instituţionalizarea acestora, eşecul şi abandonul şcolar, analfabetismul. Mulţi copii
abandonează cursurile sau sunt foarte obosiţi la şcoală pentru că trebuie să muncească. Aceşti
copii se află în riscul de a se alătura populaţiei şomere viitoare sau segmentelor cu venituri
instabile şi insuficiente, obţinute din afaceri îndoielnice. Mai serios este faptul că din ce în ce
mai multe familii de la sat refuză să-şi trimită copiii la şcoală, nemaiconsiderând educaţia ca
fiind în beneficiul copiilor lor. Multe familii sărace din zonele rurale nu sunt interesate să-şi
ajute copiii să obţină o calificare sau să supravegheze performanţele lor la şcoală. La acestea
se adaugă subfinanţarea cronică a învăţământului, infrastructura săracă, numărul insuficient
de profesori şi calitatea slabă a ofertei educaţionale, serviciile de orientare profesională
necorespunzătoare şi lipsa perspectivelor pe piaţa muncii, ca rezultat al diversificării sărace a
activităţii economice.

Persoane aflate în detenție: perioada de detenție reprezintă un context al învățării sociale prea
puțin folosit pentru a crește șansele de integrare pe piața muncii a persoanelor private de
libertate. Într-un mediu economic și social în continuă schimbare, izolarea persoanelor din
detenție face ca abilitățile și cunoștințele lor profesionale, dar și sociale, să fie adesea
necorespunzătoare în momentul eliberării.

Persoane anterior aflate în detenție: sunt un grup foarte dificil de ocupat și reintegrat în
societate. Lipsa locului de muncă împiedică foștii deținuți să se susțină financiar,
determinându-i să lucreze la negru sau ca zilieri, să plece în străinătate sau să recidiveze.

Delincvenţi juvenili: educația defectuoasă, influențele negative ale părinților contribuie la

dezvoltarea unei personalități deficitare, ușor influențabile. Infirmitățile, deficiențele fizice
pot duce la frustrări, complex de inferioritate, comportamente agresive, ce pot constitui cauze
ce duc la delincvență juvenilă. Delincvența juvenilă poate fi favorizată și de cauze ce țin de
ereditate.

Persoane dependente de droguri și alcool: diferiți factori personali, familiali sau sociali,
accesul la diferite toxice, anturajul nepotrivit, publicitatea prin media a alcoolului, țigaretelor
sau drogurilor, eliberarea inadecvată a unor medicamente de către farmacii influențează
consumul de droguri și alcool. Nu există, însă, un sistem de monitorizare, de urmărire şi
control al fenomenului și nici un pachet minimal de servicii de asistență socială,
complementar cu resurse importante alocate dezvoltării de programe pilot și înființării de
centre de prevenire, evaluare şiconsiliere antidrog / centre de asistenţă integrată în adicţii
suficiente.

Vârstnicii: sunt grupul cu grad de vulnerabilitate similar celui înregistrat de copii. Ei depind
exclusiv de ceea ce statul bunăstării reușește să ofere prin sistemele de protecție social, iar
puterea lor de influență asupra politicilor sociale este minimală. Izolarea, lipsa de status
social, creșterea costurilor pentru tratarea bolilor, șocurile produse de retragerea din viața
publică prin pensionare, etc., sunt factori care contribuie la excluderea socială a vârstnicilor.

Grupurile etnice: sunt supuse excluderii datorită heterogenității relațiilor de putere care
întotdeauna vor favoriza anumite grupuri în detrimentul altora. În întreaga lume discriminarea
pe bază de rasă, etnie sau religie persistă și poate sau nu să inducă sărăcie, în cazul celor deja
săraci, discriminarea reduce drastic șansele de a scăpa din cercul vicios al sărăciei. Sunt
situații în care slujbele prost plătite și muncile necalificate sunt singurele oportunități ale
membrilor unui anumit grup etnic. Se dezvoltă astfel o “cultură a sărăciei” în cadrul căreia
educația sau calificările în alte domenii ale muncii decât cele tradiționale, nu prezintă interes
câtă vreme discriminările pe bază etincă sunt adânc înrădăcinate. Minoritatea romilor din
România se confruntă cu două riscuri specifice – dintre care unul afectează întreaga populaţie,
iar cel de-al doilea numai un segment. Pe de o parte, toţi romii se confruntă direct sau indirect
cu discriminarea. Identitatea de rom/ţigan continuă să fie un stigmat. Pe de altă parte, un
segment disproporţionat de mare al populaţiei rome trăieşte la periferia societăţii
contemporane – în special din punctul de vedere al participării în organizaţii, fie ca elev în
copilărie, ca student întinereţe, sau ca angajat în viaţa adultă.

Persoanele cu HIV/SIDA: miturile și stereotipurile care înconjoară acest tip de afecțiuni

provoacă o suferință suplimentară celor bolnavi în special prin excluderea lor din rețeaua de
relații sociale care le este de multe ori vitală. Stereotipurile au adesea un specific cultural. În
Europa Centrală și de Est, bolnavii de SIDA sunt adesea asociați negativ cu consumatorii de
droguri și homosexuali, iar în țările Africii, cu prostituatele, șoferii mașinilor de transport
mărfuri și săracii. Problema centrală a celor cu HIV/SIDA, este stigmatul și pierderea
accesului la rețeaua de relații și servicii sociale de care au nevoie pentru a face față
consecințelor bolii. Copiii bolnavi sunt excluși din sistemul de învățământ și își pierd
prietenii, iar adulții bolnavi își pierd slujbele. Chiar în cadrul serviciilor de sănătate,
personalul medical descurajează pacienții bolnavi de SIDA să-și trateze diferitele afecțiuni
asociate sau nu bolii.

Persoanele cu dizabilități: în înţelesul legislaţiei românești sunt acele persoane cărora, datorită
unor afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile de a desfăşura în mod
normal activităţi cotidiene, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi
incluziunii sociale (Legea nr. 448/2006, art. 2). Dizabilitățile sunt adesea asociate cu sărăcia,
izolarea și marginalizarea. Pentru că nu pot produce venituri familiei, ci dimpotrivă, necesită
deseori costuri suplimentare pentru îngrijre, cei cu dizabilități sunt adesea considerați o
povară pentru familie (în cazul celor care o au) și societate. Șansele lor de a ieși din nu sunt
acoperitoare și pentru aceste categorii de populație. Persoanele cu handicap,

Persoanele fără adăpost: reprezintă cea mai severă formă de excluziune social și trebuie
intensificate eforturile pentru a asigura mai multe locuinţe accesibile. Când lipsa de adăpost
devine un mod de viaţă, iar strada devine locuinţa permanentă, persoanele aflate în această
situaţie pot ajunge la o formă cronică de deprimare.

Persoane victime ale violenței în familie: cu toate că această problemă a fost acoperită
formal-legislativ, nu s-a asigurat o acoperire reală, de servicii sociale destinate victimilor
violenței familiei. În plus este foarte greu de dovedit actul de violenţă în familie dacă lipseşte
plîngerea depusă la poliţie sau raportul de expertiză medico-legală. În cazurile de violenţă
psihologică, în cazul ameninţărilor, acestea sunt foarte greu de demonstrat în instanţa de
judecată.

Persoane afectate de bolile ocupaţionale: bolile profesionale sunt în continuă evoluţie, chiar
dacă incidenţa unora scade graţie aplicării măsurilor preventive (de exemplu, reducerea
producerii şi aplicării produselor din azbest), altele se extind sau apar noi boli (inclusiv încă
necunoscute) datorită dezvoltării noilor tehnologii şi domenii de activitate ale oamenilor, cum
ar fi biotehnologiile (unde cercetătorii manipulează cu substanţe slab radioactive, fără
aplicarea unor măsuri adecvate de protecţie), existenţa câmpurilor electromagnetice.

Victime ale traficului de persoane: prinse în capcana unui deficit major de resurse, viitoarele
victime văd în promisiunile traficanţilor posibilitatea pentru a duce o viaţă mai bună.
Orientarea acestor servicii spre crearea de oportunităţi pe termen lung pentru victime este
extrem de necesară. Însă, ieşite din coşmarul traficării, acelaşi deficit de resurse le împinge la
marginea societăţii sau şi mai grav ajung să fie retraficate.

Persoane care trăiesc în comunităţi izolate: beneficiază de puţine intervenţii menite să le

amelioreze situaţia. De exemplu, locuința socială izolată are efecte negative asupra capacității
rezidenților de a accesa informațiile cu privire la oportunitățile de muncă. Calitatea scăzuta a
ocupării reduce și motivațiile pentru educație în generația viitoare, subminand perspectivele
de muncă și creând o tendință negative auto-consolidată.

Persoane care trăiesc din venitul minim garantat: conform Hotărârii de Guvern 1149/2002 art
49 prin persoana marginalizată se înțelege persoana care beneficiază de venit minim garantat
sau face parte dintr-o familie beneficiară de venit minim garantat, în condițiile Legii nr.
416/2001, și se află în cel puțin două dintre urmatoărele situații: nu are loc de muncă; nu are
locuință în proprietate sau în folosință; locuiește în condiții improprii; are unul sau mai mulți
copii în întreținere sau face parte dintr-o familie cu multi copii în întretinere; este persoana
vârstnică, fără susținători legali; este încadrată în categoria persoanelor cu handicap sau
invaliditate; are în întreținere o persoană încadrata în categoria persoanelor cu handicap grav,
accentuat ori invaliditate gradul I sau II; a executat o pedeapsă privativă de libertate.

Imigranți, emigranți și persoane care solicită azil: sunt excluşi de la participarea deplină în
cadrul societăţii, atât privind contribuţia cât şi beneficiul, fiind considerați persoane refugiate,
„în situație neregulamentară”.

Combaterea excluziunii sociale şi politici de incluziune socială

La Conferința de la Nisa (2000), Consiliul European a stabilit că toate statele membre ale
Uniunii Europene să realizeze în 2001 strategii anti-sărăcie și promovare a incluziunii sociale.
Cu această ocazie, au fost formulate 4 obiective globale, reprezentând direcțiile generale de
acțiune, care să structureze concepția planurilor naționale de acțiune:

1. Facilitarea ocupării și accesul tuturor la resurse, drepturi, bunuri și servicii

2. Prevenirea riscului de excluziune

3. Ajutorarea celor mai vulnerabili

4. Mobilizarea tuturor instituțiilor relevante

Procesul de incluziune socială reprezintă ansamblul de măsuri şi acţiuni multidimensionale

din domeniile protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii,
informării-comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii
excluziunii sociale şi asigurării participării active a persoanelor la toate aspectele economice,
sociale, culturale şi politice ale societăţii. (conform art. 6 lit. cc din Legea nr. 292/2011 –
Legea asistenţei sociale).

Statul român a acordat atenţie politicilor de combatere a sărăciei şi excluziunii sociale încă
din 1997, prin crearea Comisiei Naţionale Anti-sărăcie, transformate ulterior în Comisia Anti-
sărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale (CASPIS).

În anul 2000, liderii UE au iniţiat Procesul de incluziune socială, menit să acţioneze decisiv
pentru eradicarea sărăciei până în 2010. Uniunea le-a oferit statelor membre un cadru comun
pentru dezvoltarea strategiilor naţionale şi pentru coordonarea acestora în problematica
referitoare la sărăcie şi excluziune socială. Organizaţiile neguvernamentale, partenerii sociali
şi autorităţile locale şi regionale joacă un rol important în acest proces. Acţiunile de la nivel
european au avut impact pe mai multe planuri. Pe de o parte, integrarea planurilor de
combatere a sărăciei în strategiile naţionale a contribuit la recunoaşterea la nivel politic a
sărăciei şi excluziunii şi la plasarea acestora printre priorităţile programelor politice naţionale.
Pe de altă parte, Procesul de incluziune socială a încurajat statele membre să îşi examineze
critic politicile din domeniu, a arătat în ce arii au succes unele ţări şi astfel le-a mobilizat pe
altele să le urmeze exemplul.

În sfera incluziunii sociale, UE a ajuns la un consens clar în privinţa provocărilor majore, şi

anume:

 Eradicarea sărăciei copiilor, prin ruperea cercului vicios al moştenirii sărăciei de la o

generaţie la alta;

 Să se asigure că piaţa muncii are la bază principii de incluziune veritabilă;

 Să asigure condiţii de locuire decente pentru toţi;

 Să depăşească discriminarea şi să crească gradul de integrare a persoanelor cu

dizabilităţi, a minorităţilor etnice şi a migranţilor;

 Să abordeze excluziunea financiară şi supraîndatorarea.

În anul 2001, România a aderat la Metoda deschisă de coordonare (MDC), prin participarea
ca observator la Programul comunitar privind combaterea excluziunii sociale. Ca urmare a
acestei participări, România, în calitatea sa de ţară candidată la Uniunea Europeană, a elaborat
Memorandumul Comun privind Incluziunea Socială (JIM), document aprobat în iunie 2005.
În perioada 2004-2006 România a participat la exerciţiile de evaluare reciprocă (peerreview)
ale MDC în calitate de ţară candidată şi în calitate de stat membru în 2007-2008.

În septembrie 2006, România a transmis Comisiei Europene Raportul naţional strategic

privind protecţia socială şi incluziunea socială (RNS PSIS), 2006-2008, un document cheie
pentru perioada postaderare în care au fost evidenţiate angajamentele asumate de statul român
în domeniul incluziunii

sociale. În luna septembrie 2008 a fost depus cel de-al doilea RNS PSIS, prin care s-au stabilit
noile priorităţi pentru perioada 2008-2010.

Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013, a cărui construcţie a început în 2004, este un

document politic de planificare care cuprinde strategia de dezvoltare a resurselor umane,
creşterea gradului de ocupare şi combaterea excluderii sociale, având ca scop să orienteze şi
să stimuleze dezvoltarea economică şi socială a ţării pentru atingerea obiectivului de realizare
a coeziunii economice şi sociale.

Dezvoltarea capitalului uman reprezintă obiectivul major pentru punerea în practică a

Strategiei Europa 2020, a Agendei privind ocuparea forţei de muncă, prin implementarea unor
politici integrate de incluziune activă în domeniile ocupării forţei de muncă, protecţiei sociale
şi educaţiei destinate grupurilor aflate în risc de excluziune socială.

Incluziunea socială a persoanelor aparţinând grupurilor vulnerabile, facilitarea accesului lor

pe piaţa muncii şi promovarea unei societăţii incluzive, prin care să se asigure bunăstarea
tuturor cetăţenilor săi, reprezintă un obiectiv specific al intervenţiei Fondului Social European
în România. În cadrul POSDRU, acest obiectiv se realizează în cadrul Axei prioritare 6
„Promovarea incluziunii sociale”. În cadrul axei prioritare „Promovarea incluziunii sociale”
sunt sprijinite acţiuni care au în vedere promovarea economiei sociale, dezvoltarea de reţele
integrate pentru servicii sociale, îmbunătăţirea accesului şi participării grupurilor vulnerabile
la educaţie şi pe piaţa muncii, promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi pe piaţa
muncii, precum şi dezvoltarea şi susţinerea iniţiativelor transnaţionale care pun accent pe o
piaţă incluzivă a muncii.

Programul Naţional de Reformă 2011-2013 al României continuă reformele asumate în PNR

2007-2010 şi propune reforme noi, derivate din specificul obiectivelor Strategiei Europa 2020
şi al documentelor ataşate (iniţiative emblematice, analiza anuală a creşterii, Pactul Euro
Plus). În conformitate cu angajamentele asumate, numărul de persoane aflate în risc de sărăcie
şi excluziune socială urmează să se reducă în ţara noastră cu 580.000 în 2020 faţă de 2008.

Programul românesc cuprinde măsuri pentru reforma sistemului de asistenţă socială, pentru
reducerea excluziunii sociale în rândul copiilor şi tinerilor şi creşterea calităţii vieţii acestora,
pentru incluziunea socială activă şi dezvoltarea infrastructurii sociale, pentru reforma
sistemului naţional de sănătate. O creştere favorabilă incluziunii presupune asigurarea
autonomiei cetăţenilor prin rate ridicate ale ocupării forţei de muncă, investirea în dezvoltarea
competenţelor, combaterea sărăciei.

La nivel naţional şi european, aspectele privind marginalizarea şi excluziunea socială sunt

prezentate şi abordate sub diverse forme: strategii (Strategia Naţională pentru Dezvoltare
Durabilă a României – Orizonturi 2013-2020-2030, Strategia Europa 2020 etc.), reglementări,
studii, alte documente

pragmatice.