PLASMA SANGUINĂ

Obiective educaționale
După parcurgerea acestui capitol, studentul va putea să:
- precizeze valorile densității și osmolarității plasmei; să identifice speciile
moleculare care generează presiunea osmotică a plasmei
- enumere și să descrieti substanţele organice şi anorganice din compoziţia
plasmei
- reproducă valorile concentrației fiziologice ale substanţelor organice şi
anorganice din compoziţia plasmei; să precizeze importanța clinică a
dozărilor diferiților compuși plasmatici în laborator
- definească noţiunile de euproteinemie, hiperproteinemie şi
hipoproteinemie; să numească termenii care definesc variaţiile proteinemiei
și să identifice condiţiile patologice posibile care determină creşterea sau
scăderea proteinemiei
- enumere funcțiile proteinelor plasmatice
- identifice fracțiunile electroforetice plasmatice, să dea valorile normale ale
procentului reprezentat de fiecare fracțiune; să precizeze importanța clinică a
efectuării electroforezei proteinelor plasmatice
- explice ce sunt proteinele de fază acută, să le identifice, să analizeze
dinamica și să explice la ce servește, în clinică, dozarea lor
- precizeze rolul lor funcţional al glicoproteinelor şi lipoproteinelor
plasmatice
- identifice substanţele azotate neproteice din plasmă și să precizeze sursa
lor; să identifice condiţiile patologice posibile care determină modificarea
concentraţiei acestor compuși
- definească plasmaeferza și să precizeze utilitatea acesteia în practica clinică
4.1. Introducere
Plasma este componenta fluidă a sângelui și, așa cum s-avăzut în Cap.1.,
poate fi separată de elementele figurate prin centrifugarea sângelui recoltat
pe un anticoagulant.
Măsurarea, în laborator, a diverșilor compuși prezenți în plasmă fiziologic
sau doar în condiții patologice, este o componentă importantă a evaluării
indivizilor în vederea stabilirii unui diagnostic.

4.2. Proprietățile fizice ale plasmei

1.1 Aspect
În condiții fiziologice, plasma este un fluid transparent, ușor vâscos, de
culoare galben citrină. Plasma obținută dintr-un sânge hemolizat are culoarea
roz-roșie, în funcție de gradul de hemoliza. La subiecți icetrici plasma are u
culoare brună, iar după o masă bogată în plipide plasma își peirde
transparența și devine lactescentă.

1.2 Densitate
Densitatea plasmei depinde în special de concentrația proteinelor plasmatice.
Densitatea plasmei este de 1,026, iar cea a plasmei deproteinizate este de
1,006.

1.3. Osmolaritatea
Osmolaritatea definește capacitatea unui fluid de a crea o presiune osmotică
sau, cu alte cuvinte, concentrația de particule osmotic active dizolvate în
fluidul respectiv, în osmoli/l. Osmolalitatea este o noțiune similară, însă
concentrația particulelor osmotic active este exprimată în osmoli/kg. În
practică, diferența dintre cele două este neglijabilă.
Osmolaritatea plasmei este de 290 mOsm/l, iar speciile care contribuie în cea
mai mare măsură la generarea acestei valori sunt Na+, anionii, glucoza și
speciile azotate neproteice. Fracțiunea din presiunea osmotică a plasmei
generată de macromoleculele proteice poartă numele de presiune coloid-
osmotică. Soluțiile cu aceeași osmolaritate ca a plasmei sunt numite izotone,
cele cu o presiune osmotică mai mică sunt hipotone, iar cele cu presiune
osmotică mai mare sunt hipertone. Detalii despre osmolaritate, osmolalitate
și presiunea osmotică pot fi găsite în Cap. Compartimentele lichidiene ale
organismului (curs de anul I).

4.3. Compozitia plasmei

Plasma conține apă în proporție de 90%. Restul de 10 %, reziduul uscat, se
compune din substanțe organice (9%) și anorganice (1%). Dintre substanțele
organice, cele mai bine reprezentate sunt cele azotate (8%), în special
proteinele. Substanțele organice neazotate includ glucoza, lipidele, și altele
(Fig.4.1.)

Fig.4.1. Compoziția plasmei

4.3.1. Compusi organici plasmatici

Proteinele plasmatice
Totalitatea proteinelor plasmatice este denumită prin termenul de proteom.
Proteinele plasmatice provin din diferite surse. Cele mai multe dintre ele sunt
sintetizate de hepatocite; o parte, gammaglobulinele, sunt sintetizate și
eliberate de plasmocite. Alte surse fiziologice, minore, de proteine
plasmatice sunt : rinichiul, glandele endocrine, intestinul. Uneori în plasmă
se pot găsi proteine de membrană, citoplasmatică sau a organitelor celulare,
ajunse aici în situatii patologice și în acest caz servesc ca markeri de boală.
În general, durata de viață a proteinelor plasmatice este de maximum 1 lună,
fiind îndepărtate din plasmă prin următoarele procese : pinocitoză, urmată de
degradare intracelulară; internalizare mediată de receptori, pierdere prin
urină, catabolizare în plasmă. Proteinele cu o greutate moleculară mai mică
decât cea a albuminei sunt filtrate în urină și au un timp de înjumătățire
plasmatic de 2 ore.
Concentrația plasmatică a proteinelor poartă numele de proteinemie.
Valoarea fiziologică a proteinemiei, euproteinemia, este de 6.5-8 g/dl.
Concentrația proteinelor plasmatice depiunde atât de rata de producere a
acestora și de eficiența elibeării în plasmă, dar și de rata de îndepărtare din
plasmă.
Termenul de hiperproteinemie definește creșterea proteinemiei , iar cel de
hipoproteinemie se referă la scăderea valorilor proteinemiei, în afara
intervalului normal. Atât hiperproteinemiile, cât și hipoproteinemiile, pot fi
aparente, datorate modificărilor de volum plasmatic, sau reale, datorate
variației sintezei de proteine, pierderilor de proteine sau unui aport alimentar
inadecvat.
Rolurile generale ale proteinelor plasmatice
În general, proteinele plasmatice îndeplinesc multiple roluri :
1. Mențin volumul plasmatic și contribuie la repartiția apei între
compartimentele intravasular și interstițial, prin presiunea coloidosmotică pe
care o generează. Acest rol este îndeosebi important în reglarea schimburilor
de apă și micromolecule prin peretele capilar.
2. Mențin, la valori normale, reacția sângelui, datorită faptului că fiecare
proteină plasmatică reprezintă un sistem tampon individual
3. Transportă, în plasmă, lipidele, metale grele, ioni, bilirubină,
hormoni de natură lipidică, medicamente
4. Coagulare/fibrinoliză - factorii coagulării și ai fibrinolizei sunt în
mare parte molecule proteice
5. Apărare – imunoglobulinele, lizozimul, proteinele sistemului
complement, lactoferina aparțin clasei proteice plasmatice
6. Generează, în parte, vâscozitatea sangelui
7. Pot servi ca sursă de aminoacizi utilizați pentru sintezele proteice
celulare sau, în situații de necesitate, ca substrat energetic
8. Numeroase proteine funcționează ca enzime. O bună parte din enzimele
plasmatice îndeplinesc funcții precise (gamaglutamiltransferaza, lizozim).
Unele dintre enzime sunt secretate în plasmă, fiziologic, de către diverse
celule, altele sunt secretate ca produs exocrin în tubul digestiv și ajung într-o
mică proporție și în plasmă. Nu în ultimul rând, enzimele intracelulare sunt
eliberate de celulele lezate.

Fracțiuni proteice plasmatice

In plasmă există peste 250 molecule proteice diferite , cu funcții distincte.
Dintre acestea, 12 proteine reprezinta 95% din masa proteinelor plasmatice
(Tab.4.1).
Tabel 4.1. Proteine aflate în plasmă în concentrații ridicate
Concentrație
Proteina Rol
mg/l
Albumina 35.000-52.000 Transport, sursă de aminoacizi,
 menținerea presiunii
coloidosmotice
IgG 7.000-16.000 Răspuns imun specific umoral
Transferina 2000-3600 Transportă fier
IgA 700-4000 Răspuns imun specific umoral
α2 1300-3000 Antiprotează cu spectru larg
macroglobulina
Fibrinogen 2000-4000 Coagulare
α1 antitripsina 900-2000 Antiprotează
Apolipoproteina 900-1900 Proteina majoră în fracțiunea cu
A-I densitate mare a liporoteinelor
plasmatice
C3 900-1800 Componentă a sistemului
complement
IgM 400-2300 Răspuns imun specific umoral
Haptoglobina 300-2000 Fixează hemoglobina
Apoliproteina B 600-1500 Lipoproteina primară în fracțiunea
cu densitate mică a lipoproteinelor
plasmatice și în chilomicroni

Proteinele plasmatice pot fi separate prin metode diverse: electroforeză,

centrifugare diferențială, cromatografie. Aceste metode permit izolarea unor
grupuri de proteine. O proteină individuală poate fi identificată prin metode
imunologice, cu ajutorul reacțiilor antigen-anticorp.

Fracțiunile electroforetice ale proteinelor plasmatice

Electroforeza definește migrarea particulelor în câmp electric; proteinele
avansează în câmpul electric cu viteză diferită, în funcție de mărime și
încărcarea electrică a moleculei, de intensitatea câmpului electric și de
caracteristicile mediului în care migrează. Prin electroforeza pe hârtie,
practicată curent în laboratorul clinic, se separă 5 fracțiuni proteice: albumine
și 4 fracțiuni de globuline: alfa1, alfa2, beta și gamma. În general, din cele
6,5-8 g/dl de proteine, 56-60% sunt reprezentate de albumine, 3-5% de α1
globuline, 6-8% de α2 globuline, 10-14% de β globuline și 16-20% de γ
globuline.
Prin disproteinemie se înțelege variația procentajului fracțiunilor proteice
electroforetice. În practica clinică, identificarea unui anumit tip de
disproteinemie oferă informații cu valoare diagnostică (vezi lucrările
practice).

Proteine cu importanță clinică

1. Albumine
Acestea sunt sintetizate în ficat și, din punct de vedere4 cantitativ, sunt clasa
cel mai bine reprezentată dintre proteinele plasmatice. Rolurile lor principale
sunt acela de a menține presiunea coloidosmotică, și respectiv volumul
plasmatic, de transport (bilirubină, medicamente, metale grele) și ca sursă de
aminoacizi.
2. Proteinele de fază acută
Reacția de fază acută este un răspuns nespecific care acompaniază inflamația.
În minute de la lezarea unui țesut, activarea sistemului imun nespecific
induce secreția de citokine, responsabile de efectele metabolice,
hematopoietice și neuroendocrine asociate reacției de fază acută. Dintre toate
aceste efecte, modificarea concentrației plasmatice a unor proteine sintetizate
în ficat este aceea utilizată pentru diagnosticarea și urmărirea răspunsului de
fază acută.
Astfel, proteinele de fază acută sunt un grup heterogen de aproximativ 30
membri (Tab.4.), a căror concentrație crește în plasmă cu cel puțin 50% în
cursul unei reacții de fază acută. Răspunsul unei anumite proteine este
variabil ca intensitate a modificării și ca cinetică. De exemplu, proteina C-
reactivă își crește concentrația plasmatică rapid, în 1-2 zile, iar timpul ei de
înjumătățire este de 19 ore. Modificările rapide ale nivelulului plasmatic al
proteinei c-reactive fac ca aceasta să fie utilizată, de cele mai multe ori, în
diagnosticul și urmărirea unui răaspuns inflamator.

Tabel 4.2. Proteine de fază acută, la om

Componente ale sistemului Proteine cu funcții de transport
complement Ceruloplasmina
C3,C4,C9 Haptoglobina
Lectina care leagă manoza
Participanți la răspunsul Antiproteaze
inflamator α1antitripsina
Proteina C-reactivă
Fosfolipaza A2
Componente ale sistemului Alte proteine
coagulării și fibrinolitic Serum-amiloidul A
Fibrinogen Angiotensinogen
Plasminogen α1-Glicoproteina acidă
t-PA Hepcidina
PAI-1 Peptidul corelat cu gena calcitoninei

Trebuie menționată și noțiunea de proteine de fază acută numite negative,

acestea fiind cele a căror concentrație scade în cursul unui răspuns
inflamator: albumina, antitrombina III, transferina.
Modularea sintezei proteinelor de fază acută este realizată de interleukine
proinflamatorii (IL-1,IL-6, TNF-α).
3. Sistemele proteazice plasmatice sunt acela al coagulării, al fibrinolizei,
complement, kininoformator (acestea vor fi discutate în alte capitole).
4. Antiproteaze plasmatice
Acestea reprezintă aproximativ 10% din totalul proteinelor plasmatice și
controlează reacțiile proteolitice. Două dintre componentele importante ale
acestui grup sunt α1antitripsina, care inhibă tripsina și elastaza leucocitară, și
α2 macroglobulina, care inhibă factorii activați ai coagulării, plasmina,
elastaza leucocitară și colagenaza.
5. Transferina
Transferina, numită și siderofilină, aparține clasei electroforetice β și este
proteina care preia fierul de la celulele care îl exportă în plasmă (macrofage,
enterocite) și îl transportă spre organele hematopoietice. În condiții
fiziologice, o treime din cantitatea de transferină din plasmă este saturată cu
Fe. Datorită proprietății de a lega fierul, transferina mai poate fi privită și ca
având rol de a proteja organismul împotriva infecțiilor, deoarece intră în
competiție cu microorganismele pentru acest element.
Absența transferinei diminuă drastic capacitatea plasmei de a transporta fier
către organele hematoformatoare. Prima descriere a simptomatologiei unui
bolnav cu atransferinemie congenitală a fost furnizată de către acad. Ion
Baciu, rector al universității și, timp de mulți ani, șeful Catedrei de Fiziologie
din Cluj.
6. Ceruloplasmina
Ceruloplasmina este o α1 globulină numită și proteina fixatoare de Cu,
întrucât transportă 95% din cantitatea de Cu din plasmă. Pe lângă funcția de
transport, ceruloplasmina are și alte roluri: antioxidant, de feroxidază, este
una dintre proteinele de fază acută (vezi mai sus).
7. Gammaglobulinele
Gammaglobulinele (fracțiunea electroforetică γ) sunt responsabile de
apărarea imună specifică umorală. Aceste proteine vor fi discutate la
Cap.Leucocite. Imunitate.
8. Haptoglobina
Această α2globulină fixează hemoglobina liberă din plasmă. În acest fel,
haptoglobina previne trecerea hemoglobinei în urină, atunci când aceasta este
eliberată prin hemoliză intravasculară.

Importanța clinică a proteinelor plasmatice rezidă în faptul că dozarea în

plasmă a unei anumite fracțiuni proteice sau a unei proteine/enzime specifice
oferă informații diagnostice și/sau prognostice în diferite boli. Mai mult,
datorită rolurilor pe care le exercită, proteinele plasmatice (în ansamblu, ca
fracțiuni sau o anumită proteină) pot fi administrate în scop terapeutic în
hemoragii, arsuri, infecții, boli imune, hemofilie, expunere la hepatită,
tetanos, rabie. Principalele produse proteice utilizate în practica clinică sunt
serul uman, albumina , gammaglobulinele.
Plasmafereza
Plasmafereza este un procedeu utilizat pentru purificarea sângelui. Astfel, se
recoltează sânge venos, elementele figurate sunt separate de plasmă, sunt
resuspendate într-o soluție de ser fiziologic care conține albumină umană și
injectate din nou individului. Plasmafereza poate servi ameliorării temporare
a unor boli autoimune, deoarece prin acest procedeu sunt îndepărtați
anticorpii din plasmă, îndreptați împotriva structurilor proprii organismului.

Compuși azotați neproteici

Sunt substanțe micromoleculare și se împart în 3 categorii: produși de
catabolism proteic (ureea, creatinina) sau ai catabolismului acizilor nucleici
(acid uric), substanțe absorbite în tubul digestiv (aminoacizi) și oligo- sau
polipeptide cu rol de hormoni.
Componentele principale ale azotului neproteic sunt eliminate în principal
prin rinichi, iar concentrația lor depinde de rata intrării și a îndepărtării din
plasmă. Astfel, concentrația plasmatică a ureei poate crește în insuficiența
renală, când este numită uremie, sau atunci când catabolismul proteinelor
este exagerat, când este numită azotemie extrarenală.

Compusi organici neazotați

• Glucidele
Glucidele sunt reprezentate într-o proporție covârșitoare de glucoză.
Concentrația glucozei în sânge/plasmă poartă numele de glicemie, iar
valoarea normală a acesteia, a jeun, este de 70-100 mg/dl. Hipo- și
hiperglicemiile sunt consecințele dezechilibrelor dintre oferta și consumul de
glucoză al organismului. Mecanismele prin care glicemia este menținută
constantă vor fi discutate la Cap. Sistemul endocrin.
• Lipidele
Prin lipemie se înțelege concentrația lipidelor în plasmă, iar valoarea normală
a acesteia este de 600-800 mg/dl.
Lipidele sanguine sunt reprezentate de fosfolipide, trigliceride, colesterol,
acizi grași și sunt menținute solubile în mediul apos al plasmei ca
lipoproteine. Acestea rezultă prin asocierea lipidelor cu proteine specifice
sintetizate în ficat, numite apoproteine. Datorită diferențelor de densitate
între diferite tipuri de lipoproteine, acestea pot fi separate prin
ultracentrifugare în 4 fracțiuni: lipoproteinele cu densitate ridicată HDL,
lipoproteinele cu densitate joasă LDL, lipoproteinele cu densitate foarte joasă
VLDL și chilomicronii. Fiecare din aceste fracțiuni conține lipidele
menționate mai sus, în proporții variabile.
Colesterolul este un compus de natură lipidică sintetizat în organism sau adus
prin aport alimentar și este transportat în plasmă ca HDL-colesterol
(,,colestrol bun”) sau ca LDL-colestrol (,,colesterol rău”). HDL-colesterolul
este acela preluat din țesuturi și transportat la ficat pentru metabolizare și
eliminare. LDL-colesterolul este acela transportat spre țesuturi, mai ales
artere.
Dozarea lipidelor în plasmă, asociată cu separarea lipoproteinelor permit
stabilirea prezenței și tipului dislipidemiilor și informează asupra riscului
cardiovascular. În general, hiperlipemiile și hipercolesterolemiile sunt
asociate cu un risc cardiovascular ridicat, ca și excesul de LDL-colesterol.
Plasma mai conține, ca substanțe de natură lipidică, hormoni a căror sinteză
pleacă de la molecula de colesterol (hormoni steroizi).

Tabel 4.2.Concentrația normală a principalilor compuși plasmatici la la adult

Component plasmatic Valori normale
1. Compuși anorganici
Sodiu 145 mEq/l
Calciu 5 mEq/l
Potasiu 5 mEq/l
Magneziu 2 mEq/l
Fier 50-150 µg/dl
Bicarbonat 25 mEq/l
Clor 103-107 mEq/l
1. Compuși organici
Proteine 6,5-8 g/dl
Glucoză 70-100 mg/dl
Lipide 600-800 mg/dl
Colesterol
total Optim ˂ 200 mg/dl
HDL ˃ 40 mg/dl
LDL ˂ 130 mg/dl
Trigliceride 40-150 mg/dl
Uree ˂ 43 mg/dl
Acid uric 3-7 mg/dl
Creatinină 0,7-1,3 mg/dl
Bilirubina totală ˂ 1,2 mg/dl
Proteina C-reactivă ˂ 0,3 mg/dl

4.3.2. Compuși plasmatici anorganici

Plasma conține o varietate de specii anorganice, în marea majoritate ionizate.
Cationii cel mai bine reprezentați cantitativ sunt Na+, K+, Mg2+, Ca2+, iar
anionii sunt Cl-, PO43-, HCO3-.
Printre substanțele micromoleculare, numite astfel pentru că se găsesc în
plasmă la concentrații foarte joase, se numără fierul, cuprul, iodul, zincul,
seleniul. Aceste elemente intră în structura unor enzime sau a unor hormoni.
Concentrația plasmatică, respectiv serică a ionilor poartă numele de
ionogramă și este foarte asemănătoare cu concentrația acestor elemente în
fluidul interstițial.
Compoziția ionică a plasmei este controlată prin mecanisme variate. Dintre
acestea, cele renale joacă un rol esențial. Mecanismele de reglare a variatelor
specii plasmatice ionice vor fi discutate la Cap. Sistemul excretor, respectiv
Cap. Sistemul endocrin.