Indemanare-Coordonare-material Didactic Pentru Examene

INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN
MUREŞ
www.edums.ro
Nr. /
Aprobat
Inspector Școlar General,
Prof.Dr. Nadia Dinuca RAȚĂ
MATERIAL DIDACTIC INFORMATIV

CALITATE MOTRICĂ/APTITUDINE MOTRICĂ
ÎNDEMÂNARE/COORDONARE
Introducere
Dacă în viaţă uneori numai stângăcia poate face pe cineva simpatic sau actor de comedie, în
sport ea te face ridicol şi incapabil de performanţă.
Sunt profesiuni în care iscusinţa, îndemânarea omului este atât de pretenţioasă, încât greşeli
infime pot provoca pagube imense şi chiar moartea.
Strungarul, şoferul, aviatorul, iată oamenii preciziilor matematice. Dar nu numai ei trebuie să fie
stăpâni pe sine, foarte atenţi şi foarte îndemânatici, ci deopotrivă medicul chirurg, artistul de circ care
execută sub cupolă uimitoare numere acrobatice, mecanicul de precizie care mânuieşte aparate de microni şi
mulţi anlţii.
Interesant că mai toate profesiunile amintite intră în categoria celor pentru care codul muncii
prevede un număr limitat de ore şi condiţii speciale de muncă. Ceea ce determină dificultatea acestor
profesiuni este deci tocmai îndemânarea/coordonarea.
Fără îndemânare şi calm, întreaga noastră viaţă ar fi supusă întâmplării şi eşecului. Şi nu numai
viaţa noastră, dar adeseori şi a semenilor noştri. Fără îndemânare şi curaj n-ar fi intrat în istorie marii
navigatori şi cuceritori ai munţilor, celebrii inventatori şi cuceritori ai artei, sportivii.
Cândva, o călătorie la pol printre banchize şi gheţuri plutitoare însemna o permanentă întrecere
cu neprevăzutul, cu moartea. Astăzi orice spărgător de gheaţă păşeşte sigur printre gheţuri ghidat de cele mai
sensibile şi precise aparate radar.
Electronica transformă pe zi ce trece cele mai de nerezolvat probleme în cele mai simple şi
îndemânatice dezlegări. Mâna mecanică – mâna care „gândeşte” – execută pentru om cele mai grele
operaţiuni de tehnică şi fără ea, aproape, nu s-ar putea lucra în domeniul energiei nucleare.
Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Nr.pagini: 25 Ro-540097-Tg.Mureș
Nr.exemplare: 2 Tel:0265-213779 Fax-o-0265-218473
e-mail:office@edums.ro
1
Şi totuşi îndemânarea omenească (cea care a făcut maşina şi a pus-o să gândească pentru om)
rămâne mai departe forţa vie a lucrurilor. Ea l-a tranformat pe om din maimuţă, ea îl face mereu stăpânul
Universului. Cosmosul a fost cucerit mai întâi de sateliţi şi nave cosmice.
Dar cucerit cu adevărat a fost numai când omul, cosmonautul, a pătruns în el şi i-a dezlegat
tainele de miliarde de ani. Ca să ajungi la măiestrie în ştiinţă, în artă trebuie să fi capabil de multă muncă şi
mult devotament. Darwin, Pavlov, Eistein, Palade şi-au dedicat zeci de ani experienţelor ca să ajungă la
adevărurile lor revoluţionare.
Mozart, Paganini, Liszt au început să pătrundă tainele muzicii înainte de cinci ani, dar pentru a
deveni şi a rămâne mereu cei mai buni au exersat şi lucrat întrreaga lor viaţă.
Ca să stăpânească măiestria scrisului, Lev Tolstoi, Balzac şi Victor Hugo s-au dedicat cu totul
literaturii.
Romanul „Război şi pace”, una din cele mai mari cărţi ale literaturii universale, a fost scris în
şase ani, dar este rodul multor ani de trăiri, de experienţe. Ştiaţi că pentru a scrie „Luceafărul” Mihai
Eminescu a avut nevoie de nouă ani, iar pentru a compune „Oedip” lui Enescu i-au fost necesari douăzeci şi
patru de ani?
Îndemânarea seamănă matematicii din şcoală. Fără ea, toate celelalte cunoştiinţe nu au nici o
valoare.
Fără coordonare, fără îndemânare nu există act motric. Şi aşa cum cultura este rezultanta tuturor
cunoştiinţelor noastre – din orice domeniu de activitate, politică, ştiinţă, artă, literatură acumulate prin orice
metode şi mijloace, tot aşa îndemânarea este rezultanta tuturor posibilităţilor noastre de mişcare, indiferent
de calea prin care s-au acumulat.
Oamenii îndemânatici sunt, trebuie să fie oameni de acţiune, de caracter. îndemânarea dă omului
încredere în el însuşi, în munca sa, în munca celor cu care conlucrează. Aşa este în viaţă, aşa este în sport.
Căpitanii echipelor, conducătorii de joc nu sunt exponenţii forţei sau vitezei. Ei sunt aproape întotdeauna
jucători tehnici, calmi, cu imaginaţie şi gândire. Îndemânarea îi face stăpâni pe ceea ce încearcă şi aproape
tot ceea ce încearcă reuşesc şi nu datorită nororcului, ci experienţei de ani de zile.
Două întâmplări intereseante, neobişnuite pot dovedi valoarea îndemânării. Acestea sunt luate
din lucrarea lui Ozolin – „Secretul forţei şi al rezistenţei”.
Într-un muzeu, un grup de vizitatori priveau picturile de pe un perete. Grupul fiind numeros,
câşiva inşi erau aproape în mijlocul sălii, cu spatele la statuile aşezate în centru. Din neatenţie, cineva,
ridicând cotul, a mişcat o statuie care s-a dezechilibrat şi a căzut. Când preţioasa lucrare mai avea de parcurs
aproximativ 40 cm până se sfarmă de sol, un vizitator se repezi spre ea dintr-un salt, o prinse în braţele
desfăcute şi o aşeză calm la loc, în suspinul de uşurare al celor care observaseră scena.
Cine era salvatorul neprevăzut? Era un campion de box al acelor vremuri – Konstantin
Gradopolov.
El tocmai privea picturile de pe celălalt perete, când, obişnuit să sesizeze în zecimi de secundă
tot ceea ce se petrece în jur, pe ring, îşi dădu seama că la câţiva metri de el statuia cădea fără ca cineva să

2
poată interveni. Dar de la sesizare la gest, la calmul acţiunii era un drum pe care puţin l-ar fi făcut atât de
fulgerător. Explicaţia: reflexele rapide ale omului obişnuit – între corzi – să nu ezite nici o sutime de
secundă.
Întâmplări asemănătoare, am trăit poate cu toţii în viaţa noastră de sportivi. Dar este util ca ele să
fie cunoscute atât de sportivi, cât mai ales de cei care nu înţeleg sportul şi valoarea lui educativă.
Un alt caz, nu mai puţin interesant s-a petrecut în Cehia.
Lucian Novak, portarul unei echipe de fotbal din Praga, a salvat viaţa unui copil, prinzându-l în
braţe în timp ce acesta cădea de la al şaselea etaj al unei clădiri. Nu ştim sigur ce ar fi făcut un alt jucător,
înaintaş sau fundaş al aceleiaşi echipe de fotbal. Dar fără îndoială cu greu s-ar fi descurcat un pieton
oarecare, fără calmul şi îndemânarea necesare îna ceastă clipă cu totul şi cu totul neobişnuită.
În sport, aproape nu există disciplină în care îndemânarea să nu-şi spună cuvântul. Cei
neîndemânatici, aritmicii – asportivii cum se spune uneori – nu au ce căuta pe stadioane. Aşa cum nu au ce
căuta tipurile slabe de activitate nervoasă, lucru dovedit în studii şi experimente. Este adevărat, sunt sporturi
de mai mică sau mai mare rezistenţă. Dar indiferent de ramura sportivă, îndemânarea rămâne cheia de boltă a
învăţării, a coordonării mişcărilor şi, bineînţeles, a marii performanţe. Forţa, viteza, rezistenţa sunt calităţi de
bază, hotărâtoare. Dar fără îndemânare ele nu se pot întregi, nici desăvârşi. Îndemânarea este prin excelenţă
calitatea sistemului nervos de a dirija şi stiliza mişcările corpului nostru în cele mai neprevăzute situaţii.
Sporturile de mare îndemânare sunt cele care cer, în acelaşi timp şi în cele mai neobişnuite condiţii: rezolvări
logice extrem de rapide, echilibrism, viteză de execuţie, ritm şi mare îndrăzneală. În concepţia modernă a
sportului de performanţă, viteza de desfăşurare a execuţiilor tehnice presupune necondiţionat o perfectă şi
rafinată îndemânare. Nu numai totala stăpânire a procedeelor tehnice asigură succesul, ci şi execuţia lor în
viteză maximă şi cu cea mai mare fantezie.
Cum se ajunge la îndemânare, prin câtă muncă şi străduinţă, prin ce metode, de la ce vârstă
trebuie ea deuvoltată şi desăvârşită – iată întrebările la care trebuie să răspundem.
În viaţa modernă şi în sportul modern nimic deosebit nu se poate realiza fără îndemânare, fără
măiestrie. În ştiinţă, tehnică, artă, sport –totul este rodul muncii tenace şi metodice. Numai predispoziţiile,
aptitudinile nu sunt suficiente.
Talentul cere muncă, pasiune, sacrificii.
Acesta este singurul drum al victoriei. Pe celelalte ne încurcăm inutil sau ne rătăcim pentru
totdeauna.
Sportul dezvoltă continuu, nu numai o bună pregătire fizică atât de necesară sănătăţii şi unui mai
bun randament în muncă, ci deopotrivă coordonarea, echilibrul, supleţea, gândirea rapidă, fără de care
nimeni nu este înarmat pentru viaţă. Un experiment simplu, comparativ, pe două sute de cazuri, a demosntrat
că îndemânarea elevilor dintr-un liceu cu program de educaţie fizică este mult superioară aceleia a elevilor
dintr-o şcoală obişnuită.
Explicaţia? Foarte simplă. Când elevii şcolilor cu program special sportiv ajung să presteze în
diferite alte activităţi, ei fac, fără voie aproape, un transfer al calităţilor dezvoltate prin pregătirea lor

3
multilaterală sportivă: viteză de execuţie şi forţă, rezistenţă şi supleţe în mişcări, vedere periferică, ritm. Ori,
toate acestea laolaltă îi sporesc îndemânarea.
Obişnuit să facă faţă situaţiilor noi, educat fiind să folosească în egală măsură mâna dreaptă şi
cea stângă aşa ca la volei, handbal sau baschet, un sportiv care se iniţiază de timpuriu în toate formele de
mişcare devine un îndemânatic.
Şi care profesiune nu solicită toate aceste calităţi într-o oarecare măsură. Inovatorii, inventatorii,
toţi cei care depăşesc planul gândesc mai repede şi acţionează mai repede. Secolul nostru este supranumit
secolul vitezei. Dar fără îndemânare, viteza singură este chiar periculoasă. Nu este totul numai să te mişti în
spaţiu, în timp cât mai repede, ci şi cât mai chibzuit. Numai aşa putem deveni stăpânii propriei noastre fiinţe,
stăpâni din ce în ce mai cuprinzători ai Universului.
APTITUDINEA PSIHOMOTRICĂ COORDONAREA /ÎNDEMÂNAREA
DEFINIŢIA COORDONĂRII
În literatura de specialitate înţelesul termenului de coordonare este sinonim cu cel de: îndemânare,
abilitate, iscusinţă, precizie, acurateţe, fineţe, graţie, echilibru, stabilitate, măiestrie, toate acestea
reprezentând aptitudinea unui individ de a învăţa şi a combina rapid mişcări noi, de a efectua mişcări
armonioase şi eficiente într-un timp dat cu un consum mic de energie.
Definirea şi tratarea ei în multiple feluri a fost determinată de importanţa acesteia în execuţia actelor
şi acţiunilor motrice, începând cu cele mai simple şi terminând cu cele mai complexe, dar şi de faptul că cei
care se ocupă de aceste aspecte aparţin unor domenii de activitate diferite: educaţie fizică şi sport, pedagogie,
psihologie, fiziologie, medicină, biochimie, biomecanică etc.
În lumea ştiinţei sportului, în ceea ce priveşte uşurinţa şi economicitatea de mişcare, iniţial a fost
folosit termenul de îndemânare (GH. MITRA, AL. MOGOŞ, 1977, A. DRAGNEA, 1991, M. EPURAN, V,
LUDU, L.P. MATVEEV, A.D. NOVIKOV, D.K. MATHEUS, N.G. OZOLIN etc.), termen ce se consideră că
nu poate să cuprindă toate aspectele complexe ale acestei aptitudini. Alături de termenul de îndemânare a fost
promovat, mai ales în ultimii ani, şi termenul de coordonare (R. MANNO, EPSTEIN, T. BOMPA, T.
SBENGHE, E. HAHN etc.) sau cel de abilitate.
HIRTZ, P., în 1974 (citat de Gh. MITRA şi Al. MOGOŞ, în 1977, pag 188) defineşte îndemânarea
ca fiind “calitatea care ne permite să realizăm coordonarea unor mişcări complicate, asigură însuşirea rapidă
a deprinderilor şi perfecţionarea lor, cât şi folosirea acestora în funcţie de cerinţe şi de adaptarea la situaţii
variate”. Subliniind importanţa îndemânării în procesul de învăţare rapidă a deprinderilor motrice, MITRA

4
Gh. şi MOGOŞ Al. în 1977, pag. 188, consideră că îndemânarea este “capacitatea individului de a însuşi şi
efectua acţiuni motrice cu grade de dificultate diferite, dirijând precis şi economic mişcările în timp şi spaţiu,
cu vitezele şi încordările necesare în deplină concordanţă cu condiţiile impuse ce apar pe parcursul efectuării
acţiunii”.
Evidenţiind eficienţa îndemânării pentru sport, pentru mişcare A. DRAGNEA, în 1991, pag. 29,
prezintă îndemânarea ca „o formă de exprimare complexă a capacităţii de performanţă prin învăţarea rapidă a
mişcărilor noi şi adaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fiecărei ramuri de sport sau al altor
deprinderi motrice de bază şi aplicative”. Îndemânarea aşa cum subliniază în această definiţie A. Dragnea.
În aceeaşi ordine de idei, şi atrăgând atenţia asupra consumului mic de energie ce ar trebui să
caracterizeze mişcările, MICHAEL PRADET, în 2001, pag.106, susţine că „învăţarea rapidă a unui gest nou,
executarea lui degajată, cu supleţe şi precizie, utilizarea în consecinţă, a minimului de energie musculară
pentru realizarea unei anumite sarcini motrice, sunt tot atâtea faţete diferite şi complementare care permit
ilustrarea calităţii fizice de îndemânare”. După cum se observă specialiştii scot în evidenţă necesitatea şi
importanţa manifestării îndemânării în procesul de însuşire, cât şi în procesul de evaluare, de afirmare a
potenţialului motric.
În ciuda contextului în care îndemânarea este definită ca o aptitudine complexă, ce se manifestă în
actele şi acţiunile motrice determinând uşurinţa, cursivitatea, economicitatea de mişcare, în prezent, acest
termen, în limba română, este considerat impropriu întrucât reduce înţelesul de acţiune efectuată cu multă
uşurinţă cu mâna, adică îndemânatic = priceput la mişcările manuale, ceea ce nu cuprinde generalitatea
mişcărilor întregului corp. Îndemânarea înţeleasă astfel putem s-o includem în coordonarea motrică
considerând-o formă de manifestare a acesteia.
În prezent folosirea termenului de coordonare, care are o semnificaţie mai amplă şi mai
cuprinzătoare, tinde să înlocuiască termenul de “îndemânare”, ce nu mai poate suplini întreaga semnificaţie
şi complexitate a acestei aptitudini. Definiţiile au aproximativ aceeaşi conţinut şi subliniază aceleaşi aspecte,
ce nu diferă prea mult de cea prezentată de J. EPSTEIN care defineşte coordonarea ca reprezentând
”învăţarea unei capacităţi motrice fundamentale ce permite asocierea la maximum a mişcărilor celor patru
membre”. După cum se desprinde din definirea îndemânării de câtre P. HIRTZ, 1974 , Gh. MITRA şi Al.
MOGOŞ, 1977, A. DRAGNEA, 1991, M. PRADET, 2001, aspectul de generalitate corporală manifestat în
execuţia mişcărilor se subînţelege, în timp ce J. EPSTEIN, prin definirea coordonării îl şi subliniază.
Coordonarea motrică ca şi îndemânarea este considerată ca fiind o aptitudine psihomotrică deosebit
de complexă ce se sprijină pe celelalte aptitudini psihomotrice şi are interrelaţii cu deprinderile motrice şi
mai ales cu priceperile. Cei mai mulţi autori consideră coordonarea ca fiind o aptitudine motrică complexă ce
se educă în scopul îmbunătăţirii unor capacităţi printre care: capacitatea de a regla şi dirija mişcările
singulare sau acţiunile la care participă întregul organism, capacitatea de a stăpâni mişcarea motrică în orice
situaţie precum şi capacitatea de a trece rapid de la unele acţiuni şi relaţii la altele, fără să fie întreruptă
continuitatea şi fluiditatea actelor şi acţiunilor motrice, în concordanţă cu cerinţele mereu schimbătoare ale
mediului înconjurător (ale ambianţei unui anumit sport). Subliniind aspectul de uniformitate şi continuitate a

5
mişcării, T. SBENGHE înţelege prin coordonare “combinarea activităţii unui număr de muşchi în cadrul unei
scheme de mişcare continuă, lină executată în condiţii normale”.
Subliniind importanţa coordonării în execuţia actului motor, R., MANNO, în 1996, pag. 136,
consemnează că o coordonare bună constituie ”condiţia necesară execuţiei cât mai fidele cu putinţă a
modelului (programului ) motric, ea depinzând la rândul ei, de precizia informaţiilor provenite de la
analizatori, a căror integritate şi nivel de antrenament joacă aici un rol determinant”.
Gradul de coordonare a mişcărilor este influenţat de nivelul de stăpânire al deprinderilor motrice, de
nivelul de automatizare al acestora, dar şi de factorii perturbatori sau de caracteristicile mediului
întâmplătoare.
ERWIN HAHN, în 1996, pag. 95, bun cunoscător al activităţii practice subliniază că “un mare număr
de calităţi motrice sunt regrupate în conceptul de coordonare” care constituie „acţiunea stimulantă a
sistemului nervos central şi a muşchilor scheletului, spre a executa o mişcare voluntară, în aşa fel încât să
existe o înlănţuire armonioasă între diferite componente ale acestei mişcări”.
Rezultă, din ceea ce prezintă literatura de specialitate, că de fapt coordonarea poate fi considerată ca
fiind „capacitate de organizare şi reglare a mişcărilor manifestată în uşurinţa de învăţare şi execuţie a
acţiunilor motrice cu grad de dificultate sporit, în timp şi spaţiu delimitat, cu viteza şi forţa potrivită, în
concordanţă cu situaţiile care apar pe parcursul efectuării acţiunilor având la bază un consum energetic
minim”.
Coordonarea/îndemânarea reprezintă aptitudinea psihomotrică ce asigura eficienţa actelor şi
acţiunilor motrice.
FACTORI CE CONDIŢIONEAZĂ MANIFESTAREA COORDONĂRII
Coordonarea, aptitudine psihomotrică, ce are la bază capacitatea sistemului nervos central şi periferic
dar şi a celui musculo-ligamentar de a realiza mişcări line, armonioase, în timp, spaţiu şi direcţii diferite, în
condiţii de mediu diferite, este determinată de corelaţia dintre activitatea sistemelor amintite în timpul
efectuării mişcărilor. Această corelaţie este influenţată de:
 starea de funcţionalitate şi nivelul de dezvoltare a organelor de simţ (vizual, auditiv, tactil,
kinestezic şi statico-dinamic) în sensul nivelului percepţiei, fineţii şi preciziei acestora.
Acurateţea perceperii senzaţiilor, percepţiilor influenţează exactitatea comenzilor şi
răspunsurilor.
 capacitatea scoarţei cerebrale de a selecţiona informaţiile primite de la toţi analizatorii,
inclusiv cel motric (muşchi) şi de a programa ordonat impulsurile necesare contracţiei şi
relaxării muşchilor angajaţi în efectuarea acţiunilor motrice corespunzătoare situaţiei date.
Simţul muscular (şi ceilalţi analizatori) îndeplineşte rolul de percepere a poziţiei corpului şi a
segmentelor sale, a vitezei şi a gradului de încordare. Pe baza acestor informaţii, se aduc
anumite corectări mişcărilor prin încadrarea lor coordonată şi raţională în limitele de spaţiu şi
6
timp propuse, impulsurile nervoase fiind transmise structurilor neuro-musculare interesate de
mişcare respectivă;
 memoria de scurtă şi lungă durată, ce permite executarea mişcărilor în reluare identică a
modelului, dar mai ales combinarea acestora;
 gândirea rapidă şi creativă;
 alternarea rapidă a proceselor nervoase, ceea ce asigură trecerea de la un act motric la altul dar
şi realizări concomitente ale actelor motrice;
 experienţa motrică anterioară, în special varietatea priceperilor şi deprinderilor motrice
stăpânite;
 mobilitatea articulară, elasticitatea musculară şi gradul de dezvoltare al celorlalte aptitudini
condiţionale;
 vârsta şi sexul executanţilor. Se consideră că fetiţele coordoneză mai uşor şi mai repede
mişcările comparativ cu băieţii şi coordonarea mişcărilor se realizează cu mai multă uşurinţă
la vârste mai mici (9-13 ani) decât la vârste mai mari (15-18 ani);
FORMELE DE MANIFESTARE A COORDONĂRII
CÂRSTEA, GH., în 2000, pag. 68, prezintă următoarele forme de manifestare ale îndemânării:
 îndemânare generală care se este „necesară efectuării tuturor actelor şi acţiunilor motrice de
către oameni”;
 îndemânare specifică, prezentă şi necesară celor ce practică diferite ramuri sau probe
sportive;
 îndemânare în regim de alte calităţi motrice: rezistenţă, forţă, viteză, mobilitate.
Coordonarea sinonimă îndemânarea se manifestă sub formă de:
 coordonare generală prin care se înţelege capacitatea de a efectua în mod raţional,
economic şi creator diverse acţiuni motrice. Odată cu creşterea nivelului de pregătire fizică
multilaterală creşte nivelul coordonării generale. Coordonarea generală constituie baza pe
care se poate realiza şi clădi coordonarea specifică ;
 coordonare specifică prin care se înţelege capacitatea de a efectua acţiuni motrice cu multă
uşurinţă specifice unor ramuri sau probe sportive. Ca şi supleţea, coordonarea specifică se
manifestă diferit de la un individ la altul, de la o ramură, probă sportivă la alta, de la un
segment al corpului la altul. Sportivul îşi creşte nivelul de coordonare specifică printr-o
pregătire specifică direcţionată.
Ph., VERNON, în 1952, analizând structura aptitudinilor umane, distinge „factori de grup ce
vizează fie îndemânarea motrică fină – fine motor skill-, evidenţiată în mişcări ce implică un număr mic de

7
fibre musculare sau muşchi, fie îndemânarea motrică generală - gross motor schill -, evidenţiată în mişcări
ce rezultă din implicarea unui număr mare de fibre musculare, sau grupe de muşchi.
NICU ALEXE, în 1993, distinge în practica sportivă „calităţi motrice de coordonare generală –
dezvoltate ca urmare a unei pregătiri polivalente şi care se manifestă în diferite situaţii în viaţă, muncă şi
sport - şi calităţi de coordonare specifice unei anumite probe sau discipline sportive”, structurare prezentată
şi de care foloseşte termenul de coordonare însoţit de cel de capacitate. Subliniind importanţa coordonării în
viaţă J., WEINWCK, în 1997, pag. 48 , consideră capacitatea de coordonare generală ca rezultat al „învăţării
motrice polivalente ce se manifestă în diverse domenii ale vieţii zilnice şi ale sportivului şi permite
îndeplinirea într-un mod raţional şi intensiv a sarcinilor motrice de toate felurile”, iar în ceea ce priveşte
capacitatea de coordonare specifică se caracterizează prin „posibilitatea de a varia combinaţii gestuale a
tehnicilor disciplinei sportive”.
ZAŢIORSSKI, în 1980, citat de T., BOMPA, în 2001, a propus următoarele criterii de clasificare a
coordonării:
 după gradul de dificultate, deprinderile motrice sunt cu grad mic de complexitate, în care
sunt cuprinse mişcările ciclice şi deprinderi cu grad mare de complexitate în care sunt
cuprinse deprinderile aciclice;
 după precizia execuţiei, o deprindere poate fi executată cu greutate, lent şi fără cursivitate,
când nu este bine însuşită, sau poate fi executată cu precizie, cu amplitudine, viteză şi
armonie atunci când este bine însuşită;
 după durata achiziţionării unei deprinderi, durată ce depinde de complexitate, de nivelul
deprinderilor motrice stăpânite, de predispoziţiile subiecţilor. Un sportiv ce stăpâneşte un
mare număr de deprinderi motrice are o coordonare bună ce scurtează timpul de
achiziţionare a altor deprinderi, are o mare capacitate de adaptare la situaţii imprevizibile.
M. EPURAN, în 2005, pag. 368, citându-l pe MEINEL, citat de R. MANNO, prezintă următoarea
schemă privind formele de manifestare a capacităţii coordinative şi componentele acesteia.
CAPACITATEA
Capacitate de adaptare Capacitate de Capacitate de
COORDINATIVĂ
şi transformare conducere învăţare
GENERALĂ

8
Dexteritate fină
CAPACITATEA
|||||||||||||||||| |||||| Echilibru
COORDINATIVĂ
| |SPECIALĂ
| | | | | | | | | | | | | | | | | | | Elasticitatea mişcării
| | | | | | | | | | | | | | | | | | Capacitatea de combinare
Fantezia mişcării | | | | | | | | | | | | | | | | | || | | | | | | |
Alte capacităţi coordinative
Capacitatea coordinativă generală şi specială

(Mainel, citat de R., Manno, f.a.,p 63)
R, MANNO în 1996, pag. 140, citându-l pe BLUME, D., în 1981, consideră că „ansamblul
informaţiilor elaborate de analizatori permite dezvoltarea aptitudinilor coordinative” care sunt formate du
următoarele componente:
 capacitate de combinare (cuplare) a mişcărilor;
 capacitatea de orientare spaţio-temporală;
 capacitatea de diferenţiere kinestezică;
 capacitatea de echilibru;
 capacitatea de reacţie motrică;
 capacitatea de transformare a mişcărilor;
 capacitatea ritmică.
Capacitate de cuplare şi combinare a

mişcărilor
Capacitate
Capacitate de diferenţiere
de direcţie şi
control
Capacitate de echilibru
Capacitate de
Capacitate de orientare învăţare
motrică
Simţul ritmului
Capacitate
de
adaptare Capacitate de reacţie
Capacitate de transformare

9
Schema recapitulativă a clasificării aptitudinilor coordinative (conf. Blume, în 1981)
Capacitatea de combinare (cuplare) a mişcărilor este determinată de: capacitatea de captare a
informaţiei de către organele de simţ, capacitatea de analiză şi judecată a individului, capacitatea de redactare
a programelor şi transmitere a acestora le nivelul periferic, capacitatea de execuţie (muşchi). Cuplarea
acţiunilor motrice este influenţată de posibilitatea de a evalua cu exactitate informaţia şi a decide efectuarea
mişcării în funcţie de obiectivul urmărit.
Capacitatea de orientare spaţio-temporală este asigurată în principal de activitatea analizatorului
optic şi celui acustic. Aceştia culeg informaţii asupra desfăşurării în spaţiu a mişcării, percepând date cu
privire la direcţie, ritm, tempo, apropiere, depărtare, amplitudine. Importanţa, acestor date, variază mult de la
o disciplină/ ramură/probă la alta. Aşa cum precizează R, Manno, 1996, pag. 141, „se pot distinge două
forme fundamentale de orientare: în raport cu obiectele în mişcare, în condiţii relativ statice; orientarea
corpului în raport cu punctele de referinţă fixe sau mobile”.
Aşa cum subliniază R. Manno, în 1996, pag. 141, capacitatea de combinarea şi cuplarea mişcărilor
„permite stabilirea legăturilor între abilităţile motrice automatizate… implicând o succesiune continuă de
elemente standardizate”, ceea ce este esenţial în combinarea secvenţelor tehnice în jocurile sportive şi în cele
complexe. Combinarea şi cuplarea mişcărilor, în majoritatea sporturilor, presupune participarea tuturor
segmentelor corpului uneori în mişcări succesive, dar de cale mai multe ori în mişcări concomitente.
Capacitatea de diferenţiere chinestezică este determinată de activitatea receptorilor situaţi la
nivelul muşchilor, în interiorul tendoanelor, ligamentelor şi articulaţiilor. Aceşti receptori, sunt receptori de
mare fineţe ce culeg şi transmit informaţii cu privire la poziţia corpului sau a segmentelor acestuia în spaţiu,
precum şi asupra direcţiei şi acceleraţiei corpului. Senzaţiile specifice culese prezintă date cu privire la
poziţia de verticalitate şi înclinare, de mişcare rectilinie sau de rotaţie a corpului. Centrul senzorial este
considerat a fi muşchiul striat şi este socotit ca fiind cel mai complex organ de simţ al omului. Aşa cum
subliniază R., Manno, 1996, pag 142, capacitatea de diferenţiere chinestezică este „determinantă în dozarea
impulsurilor exercitate asupra solului sau a pedalelor, precum şi în adaptarea la regimuri noi de tensiune,
cum ar fi momentul trecerii de la urcuş la teren plat în ciclism sau la alte raporturi”. Se consideră că şi
relaxarea musculară voluntară poate fi considerată ca o aptitudine a capacităţii de diferenţiere chinestezică.
Are importanţă deosebită în sporturile caracterizate de precizie, eleganţă, frumuseţe, complexitate.
Capacitatea de echilibru constă în acţiunea de a menţine echilibrul corpului prin detectarea şi
modificarea poziţiei corpului sau a uneia dintre părţile sale în funcţie de situaţia apărută. Este determinată de
activitatea receptorilor situaţi la nivelul urechii medii, ce culeg informaţiile cu privire la: poziţia corpului,
spaţiul, ritmul, tempoul de execuţie. Are mare importanţă în exerciţiile acrobatice din gimnastică, înot, înot
sincron, sărituri în apă şi în toate mişcările ce presupun perturbări ale sprijinului , rotaţii, întoarceri, pe sol
sau în aer.
Capacitatea de reacţie motrică constă în acţiunea de a începe o mişcare în cel mai scurt timp
posibil, de la apariţia semnalului de începere sau de la apariţia unei noi situaţiei. Este determinată de
capacitatea de atenţie şi concentrare, dar şi de rapiditatea analizei şi luarea deciziilor în situaţii prevăzute şi

10
neprevăzute. Depinde în mare măsură de plasticitatea sistemului nervos, dar şi de bagajul de cunoştinţe şi
deprinderi motrice de care dispune fiecare individ. Reacţia motrică se manifestă sub formă simplă la
semnale cunoscute şi reacţii complexe la stimuli, semnale necunoscute.
Capacitatea de transformare a mişcărilor presupune un proces de maturizare a acţiunilor bazat pe
un bagaj bogat de cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice, dar şi pe o gândire creatoare şi imaginativă.
Presupune şi adaptarea acţiunilor la unele activităţi, mişcări şi readaptarea la răspunsurile primite din mediu.
Este strâns legată de numărul mare de deprinderi motrice stăpânite, dar şi de capacitatea de analiză creativă.
Se manifestă în sporturile în care apar situaţii neprevăzute.
Capacitatea ritmică se manifestă prin capacitatea de a realiza o mişcare într-o secvenţă temporală
specifică care ar putea fi reluată conform voinţei. Este o capacitate mai pretenţioasă, ce depinde de acuitatea
şi fineţea aparatului auditiv, dar şi de voinţă, atenţie şi memorie.
Calitatea funcţiilor de coordonare influenţează rapiditatea şi calitatea învăţării tehnicii sportive.
Capacităţile de coordonare au un grad de adaptare relativ rapid la condiţiile de schimbare şi ele asigură
propria conservare în diversele situaţii motrice.
Hirtz, P., (1979), pentru copii până la 10, găseşte următoarele capacităţile ce permit manifestarea
coordonării:
 capacitatea de coordonare sub constrângere;
 capacitate de diferenţiere spaţio-temporală;
 capacitatea de reacţie la stimuli acustici şi optici;
 capacitatea ritmică
 capacitatea de orientare spaţială;
 capacitatea de echilibru.
Aptitudinea psihomotrică de coordonare se manifestă în mod diferit de la individ la individ, de la
femei la bărbaţi, dar şi în funcţie de vârstă. Ea se caracterizează prin :
 un grad superior de precizie în mişcare a segmentelor corpului pe timpul execuţiilor simetrice
şi asimetrice;
 economie funcţională în efort, încordare musculară optimă pentru realizarea acţiunii;
 prin precizie în încadrarea mişcărilor în spaţiu, timp, poziţii, direcţii, amplitudine, tempo şi
ritm;
 mişcări efectuate cu fineţe, trăire, acurateţe, sensibilitate;
 capacitatea de concentrare a atenţiei, de anticipare şi decizie;
 răspunsuri adecvate şi rapide la acţiunile partenerului de întrecere sau joc;
 simţ dezvoltat al echilibrului static şi dinamic;
 atingerea obiectivelor stabilite;
 capacitatea de alegere, de selecţionare a răspunsului motric cel mai potrivit la momentul
respectiv.

11
 capacitate superioară de adaptare a execuţiei la posibilităţi variate.
Coordonarea mişcărilor se realizează în procesul instruirii prin repetare permanentă, având la baza
mecanismul de feed-bak, al propriocepţiei şi centrilor subcorticali.
METODELE DE EDUCARE A COORDONĂRII
Coordonarea / Îndemânarea poate fi antrenată, în mod diferit, în funcţie de vârstă, sex şi de nivelul
de deţinere şi dezvoltare a celorlalte aptitudini, ţinând cont de faptul că face parte din aptitudinile
determinate genetic, cu un grad scăzut de antrenabilitate. Creşterea nivelului coordonării se bazează pe
dobândirea unei mari varietăţi de deprinderi, are la bază procesele psihice ce asigură învăţarea.
Există o serie de factori ce limitează educarea coordonării, printre care amintim: experienţa motrică,
nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini, fineţea şi precizia simţurilor şi nu în ultimă instanţă inteligenţa
motrică.
Capacitatea de coordonare este influenţată în mare parte de experienţa motrică a fiecărui individ, de
numărul mare de deprinderi motrice stăpânite. Ea se educă paralel cu procesul de învăţare a unor noi
deprinderi şi de formare a priceperilor motrice. Nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini (viteză, forţă,
rezistenţă şi supleţe) influenţează alături de experienţa motrică coordonarea mişcărilor. Fineţea şi precizie
activităţii organelor de simţ contribuie împreună cu inteligenţa motrică la manifestarea coordonării.
Coordonarea nu este doar un produs al activităţii musculare, ea reprezintă o manifestare a acţiunii factorilor
prezentaţi sub tutela activităţii nervoase şi a organelor de simţ ce permit manifestarea componentelor
coordonării (un sprinter care nu are un auz fin şi o capacitate de atenţie sporită nu poate ajunge la rezultate
sportive deosebite).
Căile de rezolvare a acţiunilor complexe de mişcare, a acţiunilor tactice, a combinaţiilor acţiunilor
motrice neprevăzute, necesită o gândire şi logică ascuţită, o capacitate de analiză şi selectare a informaţiilor
primite prin intermediul analizatorilor, o sintetizare şi o decizie de execuţie rapidă. Toate aceste acţiuni
realizează la nivel muscular coordonarea acţiunii de contracţie şi relaxare musculară şi o ordonare a
succesiunii acţiunii lanţurilor musculare, ceea ce în final reprezintă aptitudinea de coordonare.
În comparaţie cu celelalte aptitudini psihomotrice pentru care s-au instituit o serie de metode de
dezvoltare, pentru educarea coordonării nu putem spune că avem o metodă specifică. Coordonarea se educă,
în principal, prin exersarea repetată a deprinderilor motrice în condiţii, combinaţii şi solicitări variate. Cu cât
elevul/sportivul stăpâneşte un bagaj motric mai mare şi mai variat cu atât mai coordonate şi mai eficiente
sunt mişcările acestuia.
Coordonarea poate fi educată şi îmbunătăţită prin:

 folosirea variată a poziţiilor iniţiale de execuţie;
 execuţia cu partea îndemânatică şi cea neîndemânatică;
 alternarea ritmurilor de execuţie rapide şi lente;
12
 alternarea şi combinarea elementelor tehnice, a deprinderilor motrice;
 limitarea spaţiului şi creşterea vitezei de execuţie;
 combinarea deprinderilor vechi cunoscute cu cele noi care sunt în stadiul de învăţare;
 crearea unor trasee variate şi necunoscute de execuţie în care sportivul elevul să-şi
„aleagă soluţiile cele mai potrivite, să-şi organizeze răspunsurile de acţiune, să
structureze intervenţiile în cadrul jocurilor dinamice sau sportive în cadrul diferitelor
întreceri, ştafete, parcursuri aplicative etc., după situaţiile apărute.
Capacitatea de coordonare se educă în prima parte a lecţiei, în veriga a III-a când se acţionează
pentru prelucrarea grupelor mari musculare, în veriga a IV-a, când tema este de educare a coordonării, în
veriga a V-a, când se învaţă, consolidează şi perfecţionează deprinderile motrice.
Educarea coordonării se începe de la o vârstă fragedă, când plasticitatea sistemului nervos este
ridicată în comparaţie cu cea a adulţilor.
D., HARE, CITAT DE G., LEALI (SDP nr.256, p 36-44) apreciază ca fiind eficiente în educarea
coordonării următoarele procedee metodice:
 „alternarea condiţiilor externe”, joc cu mingi mai grele sau mai uşoare, mai noi sau mai rigide,
folosirea diversificată a spaţiilor de antrenament , mai dure sau mai moi, acte şi acţiuni
motrice cu îngreuieri, în condiţii de mediu diferite etc.;
 „diversificarea regulilor de joc”, se modifică dimensiunile terenului, lăţimea şi lungimea
spaţiilor de lucru, creşterea sau micşorarea numărului de jucători, din cadrul echipelor,
limitarea posibilităţii de acţionare (exemplu, nu se face dribling, ci numai pase);
 „parcurgerea unor circuite sau trasee diferite, cât mai rapid, prin cronometrara timpului de
execuţie”;
 „varietatea sarcinilor tactice” primele 5 minute să facă marcaj la omul de pe postul de pivot,
iar după 5 minute la interul de pe dreapta;
 „alternarea modalităţilor de primire a informaţiilor”, prin reducerea numărului de informaţii,
dar şi prin creşterea acestuia
J., WEINECK, în 1997, pag. 407, împarte metodele de dezvoltare a capacităţii de coordonare în:
a). „metode permiţând reprezentarea gestuală în cadrul căreia s-au structurat două procedee:
 „metoda de informaţie vizuală”, folosită la vârste mici şi în procesul de iniţiere, apelând în
principal la analizatorul vizual;
 „metoda de informaţie verbală”, folosită la toate vârstele, constă în prezentarea, descrierea
actului şi acţiuneamotrică.
b). „metode de variaţie şi combinaţie de exerciţii în cadrul căreia s-au dezvoltat o mare varietate de
abordări, printre care autorul evidenţiază:
 „variaţia poziţiei iniţiale” ;
 „variaţia modului de execuţie al exerciţiului”;
 „variaţia dinamicii mişcării”;
13
 „variaţia structurii spaţiale a gestului”;
 „variaţia condiţiilor exterioare”;
 „variaţia repetării informaţiei”;
 „exerciţiu cu acceleraţie forţată”.
Indiferent de complexitatea deprinderii, coordonarea este aptitudinea ce se educă prin repetarea
exerciţiilor simple sau complexe, mai întâi lent şi din ce în ce mai rapid, pe un fond de odihnă al
organismului.
Coordonarea se dezvoltă prin însuşirea unui mare număr de deprinderi motrice de bază utilitar
aplicative şi specifice unor ramuri de sport.
A., DRAGNEA şi S., MATE-TEODORESCU, în 2002, pag. 354, prezintă două orientări metodice,
privind îmbunătăţirea coordonării:
1.” dezvoltarea coordonării generale;
2. dezvoltarea componentelor coordinative specifice fiecărei ramuri de sport”.
Aceşti autori scot în evidenţă intercondiţionarea dintre cele două forme atrăgând atenţia asupra faptlui
că „diminuarea treptată a exerciţiilor de coordonare generală şi înlocuirea acestora prin exerciţii cu caracter
specific” contribuie la ridicarea nivelului de manifestare a coordonării specifice.
În ceea ce priveşte procedeele metodice folosite în educarea coordonării A., DRAGNEA, preluând
ideile prezentate de N., MATVEEV, 1980, şi acceptate de D., HARE, 1987, prezintă un tabel în 1996, 1999,
ce cuprinde procedeele metodice şi exerciţiile pentru dezvoltarea coordonării, tabel îmbunătăţit împreună cu
S. MATE –TEODORESCU în 2002.
Tabelul nr. 1. Procedeele metodice şi exemple de exerciţii pentru educarea coordonării după
N., MATVEEV, 1980, citat de D., HARE, 1987, modificat de A., DRAGNEA şi S., MATE-
TEODORESCU, în 2002.
Nr.crt. Procedeul metodic Exerciţii
1. Folosirea unor poziţii de - săritura în lungime, stând cu spatele în direcţia efectuării
plecare neobişnuite pentru acesteia;
efectuarea exerciţiilor - start cu spetele la direcţia de alergare din poziţii variate
(ghemuit, culcat).
2. Efectuarea exerciţiilor cu - aruncarea obiectelor (mingi, disc, greutate) cu mâna opusă
segmentul neîndemânatic (braţ, celei preferate;
picior) - box cu gardă inversă;
- efectuarea exerciţiilor de gimnastică ân oglindă, sau invers
comenzii.
3. Schimbarea temporală a - alergări în tempo variat şi cu variante de alergare;
sistemului de execuţie - desfăşurarea acţiunilor de atac sau a altor structuri de joc în
tempo variat sau cu accelerarea treptată până la faza de
finalizare.
4. Limitarea spaţiului în care se - structuri de joc, jocuri pregătitoare şi dinamice pe terenuri
efectuează exerciţiul reduse.
5. Efectuarea procedeelor tehnice - exerciţii şi jocuri fără dribling sau cu un singur dribling;
şi a înlănţuirilor acestora cu - exerciţii pentru corectarea tehnicii.
restricţii
14
6. Schimbarea procedeelor de - sărituri în înălţime prin diverse procedee;
execuţie - aruncări diferite la poartă sau coş.
7. Efectuarea exerciţiilor prin - efectuarea unor mişcări suplimentare la săriturile din
creşterea complexităţii acestora gimnastică, înainte de aterizare;
- lovirea mingii cu racheta de tenis din diferite poziţii.
8. Folosirea unor adversari - jocuri cu echipe mai slabe sau mai puternice;
diferiţi ca valoare şi nivel de - utilizarea unor planuri şi acţiuni tactice diferite.
pregătire
9. Efectuarea exerciţiilor în - canotaj pe apă cu valuri;
condiţii variate de mediu, cu - lucru la aparate de gimnastică diferite;
materiale diferite şi la aparate, - slalom (schi) pe teren denivelat;
instalaţii şi simulatoare - tenis pe diferite suprafeţe;
- lucru la trenajoare.
Şi T., BOMPA, în 2001, prezintă sub formă de tabel procedeele metodice pe care le consideră metode
şi exemple de exerciţii privind educarea coordonări, prezentare ce nu diferă prea mult de cea anterioară.
Considerăm că nu poate fi vorba de metode de educare specifice coordonării ci sunt procedee metodice,
folosite în principal în învăţarea deprinderilor motrice, iar exerciţiile fac parte din grupa exerciţiilor de
pregătire fizică generală.
METODE DE EVALUARE A COORDONĂRII
În prezent, întrucât aptitudinea psihomotrică coordonarea este cea mai complexă dintre aptitudini,
încă nu s-a ajuns la găsirea unei metode care să poată evalua toate componentele acesteia. Testele şi probele
folosite de antrenori, profesori, aşa cum remarcă M.,EPURAN, 2005, pag, 376, nu sunt „suficient de precise,
recurgându-se deseori la segmente analogice din comportamentele specifice în unele sporturi. Singura
abordare mai concretă este aceea a disocierii factorilor şi a măsurării diferitelor componente structurale ale
capacităţii coordinative (abordare analitică şi care este departe de a oferii o imagine sintetică a înzestrării sau
a potenţialului motric al subiectului”.
Ţinând cont de faptul că în coordonare intră componente, în mare parte de natură nervoasă, A.
DRAGNEA şi A., BOTA, în 2000, pag. 242, atrage atenţia asupra metodologiei de educare ce trebuie să ţină
cont de faptul că are „un grad redus de antrenabilitate”.
MITRA, Gh., şi MOGOŞ, Al., în 1977, pag 187, citându-l pe ZAŢIORSKI, V.1968, consemnează
următoarele criteriile după care se realizează evaluarea aptitudinii psihomotrice de îndemânare:
- gradul de dificultate al coordonării mişcării, prin care se primesc informaţii privind dificultatea
percepută de individ în ceea ce priveşte execuţia cu un grad sporit sau slăbit de complexitate:
- precizia execuţiei, prin care se urmăreşte aprecierea formării şi neformării stereotipiei mişcărilor;
- timpul necesar pentru însuşire, timp ce diferă în funcţie de complexitatea execuţiei în cazul
acţiunilor stereotipe şi care se măsoară de la apariţia semnalului până la apariţia răspunsului propriu-zis la
cele nestereotipe.

15
În funcţie de aceste criterii, specialiştii consideră că pot fi stabilite teste şi probe de apreciere a
nivelului de evaluare specifice fiecărei discipline în parte.
În ceea ce priveşte testul de evaluare a coordonării testul motric sportiv ZIMNERMANN, K, în
1987, (SDP, nr.268) consideră că are următoarele avantaje:
 „poate fi aplicat ca metodă de lucru cu un conţinut „real” relativ mare şi o investiţie pentru
aparatură şi instrumente relativ restrânsă”;
 este adecvat obiectului de cercetare, deoarece rezultatul unei acţiuni motrice ca sarcină de test
va fi interpretat pornind de la conturarea unei calităţi ca identice al personalităţii. Într-o şi mai
mică se folosesc în prezent, în cercetarea antrenamentului, metode fiziologice, psihologice,
medico-sportive şi biomecanice, pentru clarificarea sferei obiectului. Va fi necesară
introducerea acestor metode deoarece cu ajutorul lor pot fi cercetate funcţii relativ elementare
ale procesului de coordonare (de exemplu, funcţii psihofizice) care reprezintă bazele calităţii
de coordonare”.
Acelaşi autor, subliniază patru aspecte ce stau la baza stabilirii nivelului de manifestare a aptitudinii
psihomotrice de coordonare, aspecte ce vizează:
 „calităţile de coordonare sunt permise de performanţă relativ complexe. Prin execuţia motrică,
care stă la baza testului de motricitate sportivă şi prin rezultatele testului se exprimă constant
mai multe calităţi, (Un exemplu îl reprezintă testul de reacţie conceput de H.J., VILKMER. El
analizează “capacitatea de reacţie” şi prelucrează întâi diferite tipuri de reacţie (simple,
complexă, reacţie de selecţie). În continuare ia în consideraţie specificul semnalizării, prin
diferenţierea dintre semnale optice şi acistice. Pe baza rezultatului analizei VILKMER
elaborează 3 teste care corespund criteriilor caracteristice. În detaliu, acestea sunt: testul
pentru viteza de reacţie, testul cronometrare şi testul reacţiei complexe)”;
 „la elaborarea testelor de coordonare trebuie create premisele unei înalte veridicităţi şi ale
selectivităţii condiţionate de acestea”. ZIMNERMANN subliniază importanţa adaptării
testului la nivelul de pregătire al sportivului. „sarcina motrică a testului ar trebui să prezinte o
dificultate care să poată fi depăşită chiar şi de sportivul cel mai slab, dar să reprezinte totuşi şi
pentru sportivul de performanţă o oarecare dificultate. Aceasta duce la concluzia că la o
creştere vizibilă a nivelului de manifestare a calităţilor de coordonare trebuie mărită şi
dificultatea din punct de vedere al coordonării. Numai astfel poate fi verificată diferenţa dintre
sportivii slabi şi buni, din punct de vedere al performanţei”;
 „acţiunile motrice care stau la baza testelor de coordonare şi rezultatele testelor oglindesc
constant stadiul de îndemânare şi precizie atins”. Interpretarea rezultatelor înregistrate în urma
susţinerii testelor de motricitate sportivă trebuie să scoată în evidenţă gradul de îndemânare
dovedit în acţiunile motrice realizate cu ocazia testului.
 În timpul testării unor acţiuni cu coordonare simplă (exemplu – săritura în lungime ghemuit)
„se poate pleca de la faptul că ele pot fi stăpânite de toţi sportivii la fel de bine şi de constant.
16
Ca urmare influenţa gradului de îndemânare trebuie considerat ca fiind constant şi continuu,
iar rezultatul de test poate fi evidenţiat din diferitele grade de precizie al execuţiilor”;
 în timpul testării unor acţiuni motrice care necesită o coordonare complexă, „care pot atinge
sau depăşii gradul de dificultate al exerciţiilor competiţionale, în timpul diagnosticării
aspectelor specifice ale îndemânării şi coordonării. Aici nivelul îndemânării este de regulă
diferenţiat inter şi intraindividual, ceea ce influenţează puternic şi diferit rezultatul testelor de
coordonare”.
 „introducerea sarcinii de teste ca mijloc de antrenament, în care „acţiunile motrice, ce sat la
baza calităţilor de coordonare, ar trebui să fie utilizate în mod diferit în cadrul testului faţă de
antrenament”. Testele de evaluare folosite şi în procesul de antrenament pregătesc din toate
punctele de vedere (motric, aptitudinal, psihic, fiziologic etc.) momentul evaluării, dar asigură
şi o apreciere corectă a posibilităţilor subiecţilor .
Evaluarea aptitudinii de coordonare ca şi a celorlalte aptitudini are metode ce apreciază capacitatea
generală şi metode ce apreciază capacitatea specifică fiecărui sport în parte. De cele mai multe ori testele
folosite măsoară şi evaluează anumite componente ale aptitudinii psihomotrice de coordonare - îndemânare.
Pentru măsurarea simţului echilibrului se folosesc mai multe tehnici în funcţie de modalitatea de
execuţie (statică sau dinamică).
Pentru echilibrul static, după MIHAI EPURAN, 2005, pag. 369, enumără următoarele teste:
 „stilet inscriptor montat pe casca aşezată pe capul subiectului care, cu ochii închişi, va oscila
în raport cu axa creştet – talpă;
 scândurică lată de 2,5 cm, la 6 cm de sol, pe care subiectul se aşează cu un picior, celălalt
picior flectat, ochii închişi – se înregistrează timpul de menţinere, până la atingerea solului, cu
piciorul liber;
 platformă oscilantă (antero-posterior sau lateral), pe care sportivul trebuie să-şi menţină
echilibrul; oscilaţiile se înscriu pe chimograf;
 platformă cu captatori piezoelectrici, care transmit la oscilograf sau înscriu pe chimograf
oscilaţiile subiectului în diferite direcţii;
 dispozitive speciale montate pe ambarcaţiuni care preiau oscilaţiile laterale ale canotorilor.
Pentru echilibrul dinamic sunt folosite mai multe teste unele cu caracter empiric,altele cu caracter
ştiinţific.
Un procedeu metodic, empiric, folosit încă în selecţia iniţială îl constituie deplasarea subiectului, în
mers, de-a lungul unei linii, sau pe partea îngustă a băncii de gimnastică, dar întrucât nu s-au instituit cerinţe
stricte acest test nu poate fi validat. Subiectul poate face deplasarea repede şi atunci nu cade, reuşind să
străbată distanţa fără probleme, într-o poziţie echilibrată, sau poate să se deplaseze lent, ”călcâi peste vârf” şi
atunci pot apărea probleme în menţinerea unei poziţii de echilibru.
Cel mai folosit de profesori şi antrenori este Testul Bass. Acest test se aseamănă cu trecerea unei
ape, folosind 10 sărituri „din piatră în piatră”, sărituri ce se fac pe spaţiile marcate cu cretă, bandă adezivă pe
17
sol sau duşumea, într-un număr mai mare sau mai mic, la o distanţă mai mare sau mai mică în funcţie de
vârsta celor testaţi. În efectuarea testului cel testat, din stând cu piciorul drept pe spaţiul marcat, pleacă în
săritură şi aterizează pe piciorul stâng în celălalt spaţiu marcat, în care menţine poziţia de echilibru timp de
5", după care urmează o succesiune de desprinderi şi aterizări când pe un picior, când pe celălalt şi
menţinerea echilibrului timp de 5", până se termină traseul. Pingeaua piciorului trebuie să acoperă „piatra
=spaţiile marcate”, astfel încât aceasta să nu fie observată, iar spaţiul din jur(solul, podeaua ) să nu fie atins
cu călcâiul sau altă parte a corpului. Aprecierea se face pe baza punctelor acumulate, din acordarea a 5
puncte pentru fiecare aterizare şi acoperire a „pietrei” şi 1 punct pentru fiecare secundă de echilibru
menţinută. Pentru fiecare punct de aterizare „„piatră”), cel testat poate obţine maximum 10 puncte, în total
100 de puncte. Secundele de menţinere pe „piatră” se pot număra cu voce tare, testaţii au voie să se execute
mişcări de echilibrare pe durata celor 5 secunde. Ca materiale este nevoie de un cronometru pentru
măsurarea timpului, de 10 mărci cu dimensiuni de 2,54 cm/ 2 cm, confecţionate din hârtie, cartonaşe, bandă
adezivă, leucoplast pentru marcarea semnelor de aterizare şi o ruletă – bandă metrică pentru măsurarea
distanţelor. Se pot realiza standarde, cu valori normative prin examinarea unui număr mare de subiecţi, de
aceeaşi vârstă şi aceeaşi experienţă motrică.
1● 3● 7● ●
32 cm
● 5● 10●
start
32 cm 2● 4● 6● 8●
76 cm 76 cm 152 cm 76 cm 76 cm
Traseul pentru măsurarea echilibrului dinamic (Din Kairkendall et al., 1987, p 129, citat de M., Epuran,
2005, pag 370)

18
CONCEPŢII METODOLOGICE PRIVIND EDUCAREA COORDONĂRII
Concepţii privind dezvoltarea coordonării funcţie de vârstă
Coordonarea comparativ cu celelalte aptitudini psihomotrice se educă foarte devreme, procesul

continuând până la maturizarea completă a omului. Primele mişcării coordonate se manifestă între a 4-a şi a
12-a lună de viaţă şi constau în apucarea, ridicarea în ortostatism şi deplasarea patrupedică. În literatura de
specialitate există o serie de notaţii cu privire la vârsta cea mai propice de educare a coordonări, unele chiar
se contrazic. Prezentarea diferită a perioadelor de educare a coordonări, de către specialişti poate fi
justificată de faptul că această aptitudine psihomotrică este formată din mai multe componente care se
maturizează în timp.
HIRTZ, în 1979, citat de E., HAHN,în 1996, pag. 97, urmărind dezvoltarea copiilor între 1 şi 10 ani,
prezintă componentele coordonării în funcţie de vârstă.
BĂIEŢI
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Capacitate de coordonare sub constrângeri
Capacitatea de diferenţiere spaţio temporară

R Z
Capacitate de reacţie la stimuli acustici şi optici
A O
Capacitate ritmică
Capacitate de orientare spaţială
FETE
Capacitate de coordonare sub constrângeri
Capacitatea de diferenţiere spaţio temporară

R Z
Capacitate de reacţie la stimuli acustici şi optici
A O
Capacitate ritmică
Capacitate de orientare spaţială
Perioade propice perfecţionării capacităţilor de coordonare în formarea sportivă între anii 1 şi 10 de

şcoală (după HIRTZ, 1979)
Pe măsură ce musculatura de postură se dezvoltă, copilul începe să-şi menţină echilibrul, să
meargă, să alerge. E., HAHN, 1996, pag 96, consideră că „cel mai înalt grad de ameliorare observat în
coordonările motrice apare între 4 şi 7 ani” perioadă în care „curiozitatea şi pofta de joacă înlesnesc

19
descoperirea unor noi forme motrice”, în timp ce A., DRAGNEA şi A., BOTA, în 2000, pag. 245, consideră
că „vârsta optimă la care se poate acţiona cu şanse mare de progres este intervalul 7-10 ani” ca interval în
care „capacităţile cognitive şi motrice se sprijină reciproc”.
Prezentând anumite aspecte ale dezvoltării copilului M., IFRIM, în 1986, pag. 523 subliniază
dependenţa educării coordonării/îndemânării de factorii psihici şi de repetarea exerciţiilor fizice. El
consemnează că „în etapa antepubertară, îndemânarea se poate dezvolta întâmpinând însă unele dificultăţi
legate de predominanţa excitaţiei asupra inhibiţiei, a iradierii faţă de concentrare, a pragului scăzut al
inhibiţiei de diferenţiere, având drept substrat caracteristicile morfologice ale sistemului nervos în această
perioadă. Se impune în această etapă, pentru dezvoltarea îndemânării, repetarea diferitelor exerciţii în
vederea formării şi fixării deprinderilor motrice”.
Educarea coordonării este un proces complex ce se întinde pe o perioadă lungă de timp şi care se
realizează concomitent cu evoluţia scoarţei cerebrale şi a sistemului muscular. La vârsta şcolară, datorită
maturizării sistemului nervos, în special la nivelul scoarţei şi a operaţiilor acesteia, datorită numărului mare
de deprinderi motrice însuşite în mod organizat, dirijat, nivelul coordonării se îmbunătăţeşte.
Uşurinţa învăţării mişcărilor, la vârsta şcolară mică este avantajată de un anumit nivel de dezvoltare
cognitivă şi senzorială înregistrat în perioada de preşcolaritate exprimat în capacitate de percepţie şi de
observaţie. Cea mai propice perioadă de dezvoltare a coordonării este cea la începutul pubertăţii adică până
la 11-12 ani, după această vârstă, învăţarea motorie de tip spontan, prin imitaţie dispare treptat, avantajând
învăţarea raţională prin analiză, decizie, creaţie, idee neacceptată de TUDOR, V., în 2001, pag. 65, care
consideră vârsta de „15 ani pentru băieţi şi 13-14 ani pentru fete”, ca vârsta la care coordonarea motrică
poate fi cel mai bine dezvoltată.
Concepţii privind dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice în funcţie de vârstă

R., Manno, în 1996, pag. 147, citându-l pe Roth, prezintă următoarea schemă privind „evoluţia
abilităţilor motrice fundamentale” a copiilor între 0 şi 10 ani.
Mişcări ale capului

20
1 an apucare Stat în Ridicare,
picioare mers sprijinire şi mers întoarcere
în 4 labe
2 ani aruncare fără apucare echilibru agăţat la nivelul escaladarea unui întoarcere
scop finalizată trecător soldurilor obstacol cu
ajutor
3 ani aruncarea prins din mers în alergare săritură sare în rostogolire
unei mingi cu zbor echilibru pe adâncime în axul
2 mâini 20 cm longitudinal
4 ani aruncare cu aruncare la echilibru timp sare în înălţime
scop nivelul de 3-4 sec. pe 2 picioare
pieptului
5 ani aruncare la ţintă 1-2 m alergare ciclică sare peste rostogolire
obstacole pe un din poziţia
picior şezând
6 ani aruncare la echilibru 10 combinaţie
ţintă (minge sec. mers alergare şi
mare) îne chilibru obstacole
pe 10 cm
7 ani prinde liber alergare în combinaţie alergare cu combinaţie rostogolire
echilibru pe alergare şi slalom alergare şi din poziţia
10 cm obstacole săritură pe 1 şi 2 stând
picioare
8 ani combinaţie aruncare combinaţie alergare
prindere rostogolire
9 ani alergare săritură cu întoarcere
10 ani alergare cu sărituri cu întoarcere
Perioada cuprinsă între momentul naşterii şi al patrulea an al vieţii este perioada dezvoltării
motorii, în care apariţia perturbatorilor de coordonare este un semn de întrebare ce nu poate fi neglijat.
La vârsta preşcolară aşa cum se desprinde şi din schema prezentată mai sus, se pune accent pe
însuşirea deprinderilor motrice de bază şi utilitar şi implicit, pe îmbunătăţirea indicilor de forţă dinamică de
mişcare şi forţă statică de menţinerea unei poziţii corecte a corpului.
Plecând de la considerentul că unele aptitudini psihomotrice au avut primul stadiu de dezvoltare
îne tapa de vârstă preşcolară, Volanski N., în 1979, citat de E. Hahn, în 1996, pag.93, prezintă antrenarea
capacităţii motrice în funcţie de cea mai bună perioadă de învăţare în următorul tabel:

21
Activităţile motrice pot fi clasificate în funcţie de cea mai bună perioadă de învăţare, după
cum urmează:
- Echilibrul dinamic 11-15 ani

- Echilibrul în mişcările de rotaje 11-14 ani
- Precizie în mişcările mâinii drepte când se îndepărtează de corp 10-13 ani
- Precizie în mişcările mâinii stângi când se îndepărtează de corp 10-15 ani
- Precizie în mişcările de apropiere de corp a celor două mâini 10-18 ani
- Forţa mâinilor 11-13 ani
- Forţa umerilor 12-14 ani
- Forţa muşchilor lombari 10-12 ani
- Reacţie la stimuli vizuali 18-22 ani
- Reacţie la stimuli acustici 18 ani
- Reacţie la stimuli tactili 14-18 ani
- Viteza mişcărilor de rotaţie 12-14 ani
- Viteza de mişcare a mâinilor 10-14 ani
- Anduranţa generală (VO2max.) 15-22 ani
Tratând formarea şi dezvoltarea omului atât din punct de vedere fizic, motric cât şi din punct de
vedere psihic M., EPURAN, I. HOLDEVICI F., TONIŢA, în 2001, pag.51 consemnează că în urma
experimentelor făcute împreună cu V., HORGHIDAN, încă din 1971-1973, „aptitudinile psihomotrice se
dezvoltă foarte vine de la 6 la 10 ani, aşa cum şi multe din aptitudinile psiho-intelectuale, afective sau
cognitive sunt educabile mai ales dacă se acţionează în limitele „zonei optime a dezvoltării”.
CONCLUZII
Actul motor este manifestarea cea mai completă a comportamentului motric uman.
Actul motor se articulează în finalitate, în alegerea programului şi în executarea programelor
respective. Capacitatea de a face să corespundă ceea ce se urmăreşte să se realizeze cu ceea ce se realizează
constituie procesul de coordonare.
Coordonarea acţionează pornind de la informaţii furnizate de mediu şi de referenţele provenind
de la analizatori. Aceştia din urmă constituie baza funcţională a reglării şi organizării mişcării.

22
Ansamblul analizatorilor, ale căror acţiuni se combină, determină un complex de aptitudini,
numite coordinative, care nu au putut fi individualizate decât foarte recent şi al căror rol este acela de a regla
şi organiza mişcarea.
Cu câtva timp în urmă, o serie de autori deosebeau în cadrul îndemânării trei subsisteme sau
aptitudini de învăţare; capacitate de adaptare, cea de dirijare şi cea de control a mişcărilor proprii. Foarte
recent, Hirtz, apoi revizuirea lucrărilor lui Blum, au identificat 7 aptitudini coordinative: capacitatea de
combinare şi cuplare a mişcărilor, capacitatea de orientare spaţio-temporală, capacitate de diferenţiere
chinestezică, capacitatea de echilibru static-dinamic, capacitatea de reacţie motrică, capacitatea de
transformare a mişcării şi simţul ritmului.
Este posibil să se găsească metode speciale pentru dezvoltarea fiecăreia dintre aceste aptitudini,
dar în general, se utilizează metode comune, care constau în variaţia execuţiei mişcării sau condiţiilor
extreme, în combinarea abilităţilor automatizate între ele, în a efectua exerciţii într-un ritm controlat sau pe
fond de oboseală, urmărindu-se reproducerea secvenţelor motrice impuse, sau în a executa aceeaşi mişcare
pe ambele părţi.
S-a stabilit recent că perioadele de cea mai intensă dezvoltare corespund unor perioade de
sensibilitate deosebită a organismului la antrenament: de unde şi denumirea de faze „sensibile”.
Mulţi consideră că această coordonare reprezintă un talent moştenit. Afirmaţia cât se poate de
adevărată în mare măsură, şi, cu toate acestea, coordonarea poate fi dezvoltate considerabil, în special dacă
pregătirea în acest scop este iniţiată din copilărie. Începând din copilărie, sportivii trebuie confruntaţi cu tot
felul de activităţi şi deprinderi, folosind, în special, mingi de orice tip.
Efortul stăruitor e întotdeauna răsplătit, chiar şi în domeniul antrenamentului de coordonare.
Pentru dezvoltarea coordonării condiţia de bază o constituie învăţarea cât mai multor acţiuni
motrice şi complicarea acestora.
Parametrul efortului în contul căruia se perfecţionează coordonarea este compelxitatea
exerciţiilor simple învăţându-se uşor şi relativ repede.
Pentru a influenţa în continuare coordonarea, acţiunea motrică nu trebuie exersată până la
automatizare. Acţiunile automatizate solicită într-o măsură mai mică coordonarea, mai ales în situaţia în care
condiţiile de exersare rămân nemodificat.
Marea îndemânare a unui sportiv se materializează prin felul cum ştie stăpâni ritmurile mişcării.
Respectarea strictă a regulii „de la simplu la complex” mai ales în cadrul efectuării unor acţiuni
care au în structura lor mişcări fireşti (naturale) – alergare, sărituri, etc., nu este în măsură să conducă la
influenţarea îndemânării.
Modalitatera firească a însuşirii acestor acţiuni (în măsură să influenţeze şi îndemânarea) este
exersarea globală şi limitarea treptată a mişcărilor necoordonate.
În concluzie, îndemânarea/coordonarea – aptitude psihomotrică complexă – poate fi scoasă în
evidenţă de priceperile şi deprinderile motrice şi de celelalte calităţi motrice. La rândul lor perfecţionarea
acestora este condiţionată de valoarea îndemânării/coordonării.

23
Sunt antrenori care nu cred încă ferm în corelaţia dintre gândire, inteligenţă şi îndemânare deşi
experimentele făcute au dovedit-o din plin. Astăzi sportul de performanţă la aptitudini psihomotrice şi
pregătire fizică şi tehnică egale – nu dă învingător decât pe cel mai deştept şi mai calm. Din moment ce
îndemânarea este aptitudinea psihomotrică cel mai mult legată de scoarţă, este normal ca ea să fie cea mai
strâns legată de gândire, de inteligenţă. Vreţi un xemplu? Conducătorii în jocurile sportive, acei virtuoşi ai
execuţiilor tehnice, dar în acelaşi timp creiere lucide, combative, inspirate.
Îndemânarea/coodonarea este cea mai complexă aptitudine psihomotrică.
Gândirea îi dă expresie şi dinamism, echilibrul şi supleţea îi asigură viteza şi precizia, iar
curajul-victoria în lupta sportivă, întotdeauna încordată şi neprevăzută!.
BIBLIOGRAFIE
1. ARDELEAN T., Fundamentarea teoretică şi metodică generală a dezvoltării calităţilor motrice în

atletism. Bucureşti, Revista Ed. Fizică şi Sport, nr.12/1980 şi nr.1, 2, 3, 1981.
2. ARDELEAN T., Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice în atletism. Bucureşti, Edit. I.E.F.S.,
1982
3. ARDELEAN T., Viteza şi forţa în atletism. Contribuţii teoretice, practico-metodice privind
valorificarea potenţialului de viteză la copii de 11-14 ani. Teză de doctorat, 1991
4. BOMPA T., Dezvoltarea calităţilor biomotrice – periodizarea. C.N.F.P.A., Bucureşti, EX PONTO,
2001
5. CÎRSTEA Gh., Teoria şi Metodica Educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti, Edit. AN-DA, 2000
6. DRAGNEA A., MATE-TEODORESCU, S. 2002, Teoria antrenamentului. Bucureşti, Edit. FEST,
609 pag.
7. DRAGNEA A., 1996, Antrenamentul sportiv, Bucureşti, edit. Didactică şi Pedagogică, 363 pag
8. DRAGNEA A., BOTA A.,Teoria activităţilor motrice. Bucureşti, Edit. Didactică şi pedagogică,
1999, 282 pag.
9. DRĂGAN I., Selecţia şi orientarea medico-sportivă. Bucureşti, Edit. D.P. 1996.
10. EPURAN M., 2005, Metodologia cercetării activităţilor corporale – Exerciţii fizice – Sport –
Fitness, Bucureşti, Ed.2, Edit. FEST.
11. FARCAŞ V., Didactica Educaţiei Fizice şi Sportului. Tg. Mureş, Edit. Universităţii Petru Maior,
2003.
12. FIREA E., Metodica Educaţiei fizice Şcolare. Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, 1984
13. HAHN E., Antrenamentul sportiv la copii, traducere, Bucureşti, traducere C.C.P.S., 188, pp.
14. HAHN E., Antrenamentul sportiv la copii, traducere, C.C.P.S., Bucureşti, 1996, 188, pp.
15. HIRTZ P., Koordinativ-motorische Vervollkommnung der Kinder und Jugendlichen. In. Theorie u.
Praxis d. Kurperkultur 28 Beih.1, 11-1
16. IFRIM M., 1986, Antopologie motrică, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Pedagogică.

24
17. MITRA Gh. ŞI MOGOŞ Al. Dezvoltarea calităţilor motrice, Bucureşti, Edit. Sprt – Turism, 1977,
227 pag.
18. MITRA Gh., ŞI MOGOŞ Al. Metodica Educaţiei Fizice Şcolare. Bucureşti, Ed. Sport – Turism,
1980
19. MTS. Enciclopedia Educaţiei Fizice şi sportului din România, Bucureşti, edit. Aramis, 2002.
20. RAŢĂ G., RAŢĂ B. C-TIN, 1999, Aptitudinile motrice de bază. Bacău, Ed. Plumb
21. TUDOR V., 2001, Evaluarea în educaţie fizică şcolară, Bucureşti, edit. Printech,
22. WEINWCK Ph., 1952, Manuel d’entraînament, Ed. Aubin Imprameur, 4e edition revise et
augumente.
23. VERNON Ph.,1952 La structure de aptitudes humaines, P.U.F., Paris
24. ZIMNERMANN K., 1987
Verificat/avizat
Inspector Școlar General-Adjunct,
Prof.Ildiko ILLES
Întocmit,
Inspector școlar,
Prof.Sorin PĂTRU

25

Indemanare-Coordonare-material Didactic Pentru Examene

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Indemanare-Coordonare-material Didactic Pentru Examene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN

MATERIAL DIDACTIC INFORMATIV

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

APTITUDINEA PSIHOMOTRICĂ COORDONAREA /ÎNDEMÂNAREA

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

FACTORI CE CONDIŢIONEAZĂ MANIFESTAREA COORDONĂRII

FORMELE DE MANIFESTARE A COORDONĂRII

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Alte capacităţi coordinative

Capacitatea coordinativă generală şi specială

Capacitate de cuplare şi combinare a

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

METODELE DE EDUCARE A COORDONĂRII

Coordonarea poate fi educată şi îmbunătăţită prin:

METODE DE EVALUARE A COORDONĂRII

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Coordonarea comparativ cu celelalte aptitudini psihomotrice se educă foarte devreme, procesul

Capacitatea de diferenţiere spaţio temporară

Capacitate de orientare spaţială

Capacitatea de diferenţiere spaţio temporară

Capacitate de orientare spaţială

Perioade propice perfecţionării capacităţilor de coordonare în formarea sportivă între anii 1 şi 10 de

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Concepţii privind dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice în funcţie de vârstă

Mişcări ale capului

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

- Echilibrul dinamic 11-15 ani

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

1. ARDELEAN T., Fundamentarea teoretică şi metodică generală a dezvoltării calităţilor motrice în

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

Întocmit/Redactat :PS Str.Victor Babeș, Nr.11

S-ar putea să vă placă și