Frunza verde lemn de fag,

Nu-i aici cine mi-i drag, Cu totul m-am prăpădit,

Că s-au dus în altă parte Mințile mi s-au smintit.
Domnul să-i de sănătate! Ies din casă să mă duc,
Până când nu îl iubeam, Nu știu încătro s-apuc.
Unde mă culcam dormeam, Bolesc boală din picioare
Acum de când îl iubesc, Si nimica nu mă doare.
Nu pot să mă odihnesc Nici un bitejug nu-i greu,
Ard, mă frig în mare foc, Ca dorul de bade-al meu.
Nu am pace la un loc. Inima mea, vai de ea,
Suflet nu mi-a mai rămas, De la el nu să mă ia!
Suspin mii de ori pe ceas.
(Doină culeasă de B. P. Hasdeu)

Doina este specia genului liric/ liricii populare românești, în versuri, în care sunt exprimate
sentimente profunde de dor, de dragoste, de jale, de revoltă, proiectate pe un fundal /într-un
mediu/spațiu rural, arhaic sau pastoral. Asemeni tuturor creațiilor folclorice, doina are caracter
anonim, colectiv, oral și sincretic, textul poeziei fiind adesea acompaniat muzical/de o melodie
adecvată.
Textul cules de B. P. Hasdeu întrunește trăsăturile speciei literare, poezia „Frunza verde lemn de
fag” este o doină de dor care are ca temă dragostea.
O trăsătură care justifică apartenența textului la specia doină se referă la exprimarea
directă a sentimentelor de către eul liric, aflat în ipostaza ființei care resimte acut dorul față de
persoana dragă, mistuindu-se. Mărcile subiectivității eului liric sunt formele verbale și pronominale de
persoana I „mi-i drag”, „iubesc”, „ard”, „suspin”, „bolesc” care redau combustia/arderea interioară a
ființei îndrăgostite, mistuite de focul iubirii „Ard, mă frig în mare foc”. Pronumele personale și reflexive
la persoana I „mi”, „mă”, „eu” desemnează omul categorial și universal, în el regăsindu-se orice ființă
sensibilă care trăiește plenar sentimentul de iubire. Verbele la persoana I „iubesc”, „ard”, „mă frig”,
„suspin”, „bolesc” exprimă experiențe cu urmări profunde asupra celui îndrăgostit/îndurerat care
suferă/tânjește după ființa dragă. Adjectivele pronominale posesive „ al meu” și „mea” din sintagmele
„bade-al meu” și „inima mea” amplifică sentimentele de dragoste ale eului liric.Discursul liric este
organizat în forma monologului confesiv. Profunzimea sentimentelor de dragoste este evidențiată și prin
utilizarea exclamației„Domnul să-i de sănătate!”și a interjecțiilor „ Inima mea, vai de ea/ De la el nu să
mai ia!”. Sentimentul dominant al poeziei este dorul, trăire complexă ce amestecă iubirea cu nostalgia, dar
și cu regretul neîmplinirii generat de distanța dintre îndrăgostiți / absența persoanei iubite.
O altă trăsătură care justifică încadrarea textului în specia lirică / apartenența la doină este
reprezentată de expresivitatea unică a limbajului artistic, inspirată din graiul viu al poporului român,
fiind valorificate simboluri din imaginarul colectiv, consacrate de-a lungul timpului. Astfel, arbore sacru,
fagul simbolizează puterea/forța sentimentului de dragoste, devenind un indicator simbolic al interiorizării
profunde a sentimentului. Legat/Atașat/Apropiat de credințe străvechi, omul arhaic își conștientizează
trăirile/sentimentele de dragoste și, chiar dacă sesizează posibilitatea neîmplinirii, îi dorește persoanei
iubite fericirea, aspect justificat la nivelul textului de invocația „Domnul să-i de sănătate!”. Specifice
acestei creații populare sunt elementele de simetrie compozițională și paralelism sintactic asociat
negațiilor „Până când nu îl iubeam/(...) Nu am pace la un loc./Suflet nu mi-a mai rămas”, repetițiilor
„Bolesc boală din picioare/(...)„Nici un bitejug nu-i greu”. Exclamația din final „Inima mea, vai de
ea,/De la el nu să mă ia!” are rolul de a releva implicarea afectivă în problematica gravă a dragostei, a
omului care resimte sfâșietor dorul de ființa plecată departe. Mesajul acestei poezii populare capătă
substanță/contur prin valorificarea motivelor poetice consacrate în folclorul literar, astfel motivul
central al textului este cel al dorului, sentimentul fiind sugerat și de alte motive incluse în structuri
expresive: „Ard mă frig în mare foc”, „Suflet nu mi-a mai rămas”. Frumusețea graiului țărănesc
impresionează ascultătorul prin structuri arhaice „bitejug” și prin forme învechite ale cuvintelor: „mi-i
drag”, „încătro”, „nu să mă ia!”. La nivel prozodic, se observă armonia versurilor integrate în două strofe,
ca un continuum melodic, prin măsura de 7-8 silabe, prin ritmul trohaic și prin rima împerecheată.
Așadar/În concluzie, textul cules de B. P. Hasdeu întrunește trăsăturile doinei fiind pe de o parte
expresia sublimă a lirismului individual, dar și expresia artistică a omului din vremuri străvechi.