G Ureche Este primul care demonstrează latinitatea limbii române, într-un

capitol din lucrarea , „Letopiseţul Ţării Moldovei”, consacrat special

acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastră moldovenească”,
pentru care conchide cu mândrie că „ de la Rîm (Roma) ne tragem; şi
cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”. Pentru a-şi convinge cititorii de
acest adevăr, el dă o probă de etimologii latine : „...de la rîmleni, ce le
zicem latini, pâine, ei zic panis, găină...ei zic galina, muierea...mulier [...]
şi altele multe din limba latină, că de n-am socoti pre amănuntul, toate
le-am înţelege.”
Lui Grigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin în
lucrările lor sorgintea latină a limbii române. În „ Istorie în versuri
polone despre Moldova şi Ţara Românească”, cronicarul Miron Costin
realizează o sinteză a schemei structurii limbii române : „Unde trebuia
să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus,
aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons
– frunte; angelus – indzierul.
Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna,
iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi
puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au
16 adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”. Iar în opera „De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, aşa cum indică şi titlul, cronicarul îşi propune să
scoată „lumii la vedere felul neamului, din ce
izvor şi seminţe sîntu lăcuitorii ţărei noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din ţările
ungureşti.” El dovedeşte că precum şi
alte neamuri: „ franţozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, aşa si romanii poarta numele
romaniilor
“
Dimitrie Cantemir, în cultura noastră, este unul dintre cei mai
erudiţi umanişti.Reluând o temă a cronicarilor moldoveni, lucrarea
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor înfăţişează trecutul
îndepărtat al poporului nostru, originea comună a tuturor românilor.
Întreaga operă a lui Cantemir exprimă o concepţie superioară despre
istorie faţă de cea a cronicarilor. În timp ce cronicarii explicau
fenomenul istoric prin voinţa forţei divine, Cantemir interpretează
istoria dând atenţie cauzalităţii: “Nici un lucru fară pricină să se facă
nu se poate”. El afirmă că “sântem urmaşii unui popor care a creat o
civilizaţie şi o cultură clasică”.
Componenta autohtona
Limba latina, vorbita si implantata de cuceritorii romani la nordul si sudul Dunarii, s-a suprapus
treptat peste limba populatiei autohtone. Se spune ca intr-o faza initiala aceste doua limbi au
coexistat in spatiul daco-moesic, doar ca datorita faptului ca latina aprtinea unei civilizatii
superioare a reusit sa preia autoritatea in cadrul limbii.
Exista :
 57 de nume dacice de plante medicinale incluse in tratate de botanica simedicina
de provenienta greaca si romana, ale unor autori din secolele I si al III-
lea(Dioscoride si Pseudo-apuleius).
  numele proprii (toponime, hidronime si antroponime) conservate de inscriptii
simonede greco-latine: onomastica formeaza un material lingvistic relativ bogat;
 inscriptii traco-dacice sau presupuse ca atare, gravate pe diferite obiecte: inelul
de la Ezerovo (Bulgaria) prezinta un sir continu de 61 de litere grecesti, ordonate
pe 8 randuri; acest text ipotetic trac, cu scriptio continua, nu a putut fi inca
segmentat in cuvinte si, fireste, nici citit;
Vocabularul de substrat contine un numar restrans de termeni, iar inventarul lor este apreciat
diferit de specialisti. Cercetari recente confirma si demonstreaza faptul ca aproximativ 90 de
cuvinte din limba actuala continua cu siguranta elemente din limba populatiei autohtone.
Ideea este ca acest strat lexical primar nu este neglijabil in structura lexicala a limbii romane ,
aste lucru este demonstrat prin :
 aproximativ 40 de termeni autohtoni fac parte din fondul lexical principal, cee ace le
atesta viabilitatea si forta de circulatie;
 termenii autohtoni dezvolta largi familii de cuvinte si serii de nume proprii, ceeace le
atesta forta si productivitatea derivativata Astfel substantivul de substratcopil a fostbaza
de derivare pentrucopilas, copilandru, copila, copilita, copilarie, copilaros,copilareste si a
(se) copilari.Din punct de vedere morfologic si semantic, termenii de origine
autohtonaformeaza cateva serii compacte de substantive concrete, referitoare la:- om,
casa, ocupatie: argea, baci, brau, buza, catun, copil, gard, groapa, grumaz,gusa, mos,
strunga, tara, vatra;- fauna: balaur, barza, capusa, cioara, manz, naparca, pupaza, rata,
soparla, tap; natura (relief, flora): balta, brad, brusture, coacaza, copac, mal, mazare,
magura,marar, parau.
 Mai saraca este seria verbelor si adjectivelor de substrat (ciupi, scapara; ciunt,searbad).
 Onomastica autohtona se compune mai ales din hidronime: Ampoi, Arges, Cris,Dunare,
Motru, Mures, Olt, Prut, Siret, Somes.
 In fonetica si in morfosintaxa româneasca, actiunea subtratului este uneori admisaca
ipoteza explicativa privind:- dezvoltarea vocalei specifice : ă si a consoanei ş; existenta
consoanei h;
 structura numeralului cardinal, format prin aditiune, de la 11 la 20
(unsprezece,doisprezeceetc.), si prin multiplicare, in desemnarea zecilor (treizeci,
patruzeci); altilingvisti pun acelasi mecanism in legatura cu influenta slava;
 postpunerea articolului hotarat.
In ciuda faptului ca fondul lexical roman , este dominat de limba latina , componenta autohtona
este un aspect important pentru structura lexico-gramaticala a limbii romane moderne .
Componenta latina
I d e e a l a t i n i t a t i i limbii române este o descoperire medievala, prezentatainitial de carturari
straini, apoi de cronicari din Tarile Române.
Incepand cu sec. al XV-lea, eruditi umanisti occidentali afirma, in paralel, atat originea latina a
limbii române, cat si descendenta romana a vorbitorilor. Printre primi care sesizeaza esenta latina
a vocabularului românesc este Enea Silvio Piccolomini(1405-1464), un timp papa al Romei sub
numele de Pius al II-lea, care, in virtutea unor asemanari evidente, stabileste apropieri intre
limba vlahilor si a italienilor.
In cultura româneasca, meritul intaietatii in afirmarea ideii de latinitate a limbii materne ii revine
lui Grigore Ureche (1590-1647). Succinta lui demonstratie se cladeste pe semnalarea; nu lipsita
de erori, unor paralelisme lexicale latino-române: “De lamrâmleni, ce le zicem latini,
paine, ei zic panis;carne, ei ziccaro; gaina, ei zic galina;muiarea, mulier; fămeia, femina; parinte,
pater; al nostru, noster si altele multe den
limba latineasca, ca de ne-am socoti pre amanuntul, toate cuvintele le-am intelege”
Limba Romana
Originea lumbii romane
Limba română provine din latina vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman. Face parte,
deci, din familia limbilor romanice,dintre care unele au devenit limbi naţional(italiana,
franceza,spaniola, portugheza, româna ), altele au rămas limbi regionale( catalana în Spania,
sarda în insula Sardinia, din Italia, dialectele retoromane în Elveţia ) sau au dispărut ( dalmata ).
Toate limbile romanice au evoluat din limba latina popular(vulgar) varianta orala a limbi latine
folosita in vorbirea familiar si care ignora aspectele normative.

Potrivit lingvistului Al. Rosetti, limba romana :“este limba latina vorbita neintrerupt in partea
orientala a Imperiului Roman, cuprinzand provinciile dunarene (Dacia, Pannonia de sud,
Dardania, Moesia Superioara si Inferioara), din momentul patrunderii limbii latine in aceste
provincii si pana in zilele noastre”

Prezentarea structurii limbi romane la nivel fonetic, morfologic, sintactic si lexical.

Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic și din subgrupul oriental al
limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, în
urma spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică, limba
română mai este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân. De
asemenea, este înregistrată ca limbă de stat atât în România cât și în Republica Moldova, unde
circa 75% din populație o consideră limbă maternă.
Graiuri
Unii lingviști consideră că există patru limbi romanice răsăritene: dacoromâna, aromâna,
istroromâna și meglenoromâna. Alții consideră că ele formează o singură limbă, limba română,
cu patru dialecte. Dacoromâna, fie că o socotim limbă în sine, fie că o socotim un dialect al
limbii române, nu este împărțită în dialecte, ci cuprinde doar diverse graiuri, numite și
subdialecte, cu diferențe minore de pronunție și vocabular, dar inteligibile între ele. Graiurile
limbii dacoromâne, în afara românei standard, includ:
graiul ardelenesc;
graiul bănățean;
graiul crișean;
graiul moldovenesc;
graiul maramureșean;
graiul muntenesc;
graiul timocean
Gramatica
Substantivele românești se declină în funcție de gen (feminin, masculin și neutru), număr
(singular și plural) și caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv și vocativ). Articolul, asemenea
adjectivelor și pronumelor, se acordă în gen și număr cu substantivul pe care îl determină.
Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este atașat la
sfârșitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.
Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, și anume
(indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și imperativ și patru moduri impersonale (infinitiv,
gerunziu, supin și participiu).
Sunete
Limba română folosește șapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ și /ɨ/. În plus, vocalele /ø/ și /y/ apar
foarte rar în unele cuvinte de origine străină, încă neasimilate.

La sfârșitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/ scurt non-
silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ și este pronunțat ca o palatalizare a consoanei precedente.
Un sunet similar, terminația u surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul în limba
standard.

Există de asemenea patru semivocale și douăzeci de consoane.

[modificare]
Diftongi
Diftongi descendenți: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu
Diftongi ascendenți: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă
[modificare]
Triftongi
cu vocala intercalată între două semivocale: eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai.
cu două semivocale în fața vocalei: eoa, ioa.
[modificare]
Evoluții fonetice

Datorită izolării, evoluția fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar
seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluția grupării [kl] în (lat. clarus > rom.
chiar, ital. chiaro) și cea dalmată, de exemplu prin evoluția grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus >
rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

apariția diftongilor vocalelor e, i, o
lat. cera > rom. ceară
lat. sole > rom. soare
iotacism [e] → [i]
lat. herba > rom. iarbă
consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])
lat. octo > rom. opt
lat. lingua > rom. limbă
lat. signum > rom. semn
lat. coxa > rom. coapsă
rotacism [l] → [r]
lat. caelum > rom. cer
consoanele alveolare [d] și [t] se palatalizează în [dz]/[z] și respectiv [ts] înainte sunetelor [e] și
[i]
lat. deus > rom. zeu
lat. tenem > rom. Ține
Ortografie
În principiu, limba română are o ortografie fonemică. Cu toate acestea, ortografia contemporană
prezintă o serie de excepții de la principiul fonetic.
La început, alfabetul latin folosit pentru limba română avea ca litere cu diacritice următoarele: â,
é, ó, î și ç.
 á se folosea în cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi ă de a.
 â se folosea doar în cuvintele în care sunetul â apărea în interiorul cuvintelor, în afara
unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un a. Astfel, se scria „câtu“, însă
„cantecu“ (fără semn diacritic), căci e vorba de o vocală nazală.
 î se folosea doar în cuvintele în care sunetul î apărea la începutul sau în interiorul
cuvintelor, în afara unei nazalizări, dar unde etimologic trebuia să apară un i sau un e.
Astfel, se scria „a urî“, însă „vent“ (nu „vînt“, nici „vânt“), căci e vorba de o vocală
nazală.
 é și ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzând lui è din limba franceză și respectiv lui
å din limbile nordice. În alte regiuni acestea se pronunță drept diftongi ea și oa.
 ç corespundea sunetului ț, atunci când acesta apărea independent de vocala i și etimologic
provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (față) și „Ióniçe“ (Ioniță) datorită formei
latine Ioannicius, însă „tiéra“ (țară).

În rest, regulile de citire erau destul de simple.

 Un a la capăt de cuvânt se citea ă.
 Un an sau in sau en se citea în.
Pentru a citi a înaintea unui n, se scria nn. De pildă, „manna“ (pentru a citi „mană“), spre a se
deosebi de „mana“ (mână).
Pentru a deosebi un ă final (forma feminină nearticulată) de un a final (forma articulată), se
punea un apostrof: „viéti'a“ (viața), pentru a se deosebi de forma nearticulată „viétia“ (viață).
 che și chi se citeau ca în ziua de azi, însă ch înaintea altor caractere decât e și i se citea ca
în limba latină. Uneori, ch se scria din motiv pur etimologic, fără prea multă grijă de
pronunțare. Astfel, se scria: „Christos“, „chrestin“, „chrisantéma“, „stich“.
 di se citea z sau dz, ti se citea ț. La fel, existau ca în ziua de astăzi grupurile ce, ci, ge, gi.
 k înlocuia uneori qu din latină, pentru numele proprii. Astfel se scria: „Kiriniu“
(Quirinius).
 sc se scria etimologic, ceea ce corespunde pronunțărilor bănățene sau bistrițene.
Exemplu: „Bucuresci“.
 u final, mut sau citit, se scria, ca în siciliană și corsicană.Etimologic, se folosea caracterul
y pentru numele de orașe sau de persoane, însă nu și pentru substantive. Astfel, se scria:
„Cyril“, „Myra“, dar totodată: „cirilic“, „santul mir“.
formele scurte ale pronumelui personal în acuzativ se lipeau de cuvântul precedent: „Apoilu
intréba.“ (Apoi îl întreabă.)
Scrierile din acest timp, datorită rolului școlii ardelene, aveau forme tipice ardelene: „acmu“,
„tipu“, „resfaçu“, pentru „acum“, „chip“, „desfătare“. Principiul ortografic era cel folosit în
limba neerlandeză: scriem toți la fel, dar fiecare pronunță ca în regiunea sa.
Mai târziu s-au adăugat alte glife sau litere cu semne diacritice: ă, à, ḑ, ě, ê, ș, ț, ů, precum și
diftongii ea și oa; s-au scos á, ç. S-au modificat și regulile ortografice.
Pe urmă, treptat, s-a scos ê, apoi ů. În cele din urmă s-a introdus ortografia fonetică.
Inovatii in interiorul limbii
Neologismele

Începând cu secolul al XIX-lea multe neologisme împrumutate din alte limbi romanice, în
special din franceză și italiană, au pătruns în limba română (de exemplu birou, avion sau
exploata). S-a estimat că aproximativ 38% din cuvintele românești sunt de origine franceză sau
italiană.[necesită citare]

Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, o dată în nucleul lexical
(în vocabularul popular) și ulterior ca neologisme. De obicei cuvântul popular este un substantiv,
iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, apă / acvatic, deget/digital,
simțământ/sentiment, înger/angelic, frig / frigid, ochi / ocular).

De aproximativ o sută cincizeci de ani au intrat în limbă și multe cuvinte împrumutate din
engleză, precum gem (din jam), interviu (interview), meci (match), tramvai (tramway), manager
(manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical și se acordă conform regulilor limbii române.
Însă începând aproximativ din anul 1990, cuvintele englezești, în pofida recomandărilor
Academiei Române și a "legii Pruteanu", nu mai îmbogățesc limba română primind gen
gramatical și acordându-se conform regulilor limbii, ci sunt folosite de mass-media și de
populația din România în forma de origine, ca în limbile abstand nescrise, precum mall („galerie
comercială”), service („deservire”), computer („ordinator, calculator”), forward („retransmitere”)
sau attach („ataș”).
Mitul Dacic

În legatura cu mitul Dochia, cercetatorul Romulus Vulcanescu a

studiat prima legendă. Aceasta susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei
oştiri spre Sarmisegetuza, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrîntă de armata lui
Traian”, a fugit cu resturile oastei în munti, spre răsărit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „să nu o lase
să fie pângărită de împărat”. Şi atunci Dochia a fost prefacutăîntr-o bătrână ciobăniţă, cu câteva
oi lânga ea”. Traian, trecând pelânga ea a întrebat-o daca a vazut prinţesa dacă, iar Dochiai-a
arătat spre miazăzi. Împaratul a luat-o în goană într-acolo şi Baba
Dochia a rămas stăpână pe ţinutul acela şi de atunci poate mai trăieşte încă în munţi”.
George Calinescu considera că „întâiul mit", simbolizând
„constituirea însăşi a poporului român" este mitul „Traian şi Dochia” .Numele acestui personaj a
fost Dacia, devenit Dochia. Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umană în perioada
matriarhatului. Etimologic, cuvântul baba este străvechi traco-dac. Are ambele genuri, masculin
şi feminin: Baba Novac (Ion Georgescu, Baba Novac) şi Baba Dochia. În Basarabia se întâlneşte
„Baba Marta" în care s-a recunoscut numirealunii martie. În Muntenia, Oltenia si Ardeal sunt 9
babe (1-9 martie), pecînd în Moldova şi Basarabia sunt douăsprezece babe. Zilele se
numesc„zilele babelor".
 DOCHIA ŞI TRAIAN
de
Gheorghe Asachi

I
La frumuseţe şi la minte
Nici o giună-i samana,
Vrednică de-a ei părinte;
De Decebal, ea era.
Dar când Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână;
Deşi e învingător,
Frumuseţei ei se-nchină,
Se subgiugă de amor.

II
Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-au fost fată
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtună
E lacaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochie,
Zece oi, a ei popor,
Ea domnează-n vizunie
Preste turme şi păstori.
III
Împăratu-n van cată
Pe Dochia-mblânzi;
Văzând patria ferecată,
Ea se-ndeamnă a fugi.
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai.
A ei haină aurită
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită,
Schiptru-i este un toiag.
IV
Traian vine-n astă ţară,
Şi de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugară
Acum mâna a întins.
Atunci ea, cu grai ferbinte,
Zamolxis, o, zeu, striga,
Te giur pe al meu părinte,
Astăzi rog nu mă lăsa!
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutita zână
Se preface-n bolovan.
V
El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi;
Pre ea pune-a sa coroană,
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,

Din a ei plâns naşte ploaie,

Tunet din al ei suspin.
O ursită-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea pentru păstori.

Romanii se trag din Traci

Herodot:
“Neamul Tracilor este, după acela al Inzilor, cel mai numeros din lume. Dacă ar avea un singur
cârmuitor sau dacă Tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de neînvins şi, după socotinţa mea, cu
mult mai puternic decât toate neamurile.”

Tracii → Troia

Zona din sudul Dunării, între Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee a fost
denumită şi Tracia. Tradus în greceşte, numele zonei a devenit Europa, atribuit cu timpul
întregului continent. [...] Cele peste o sută de triburi plămădite din pământul acestui spaţiu, ca
rod firesc, au fost întotdeauna adânc înrădăcinate şi niciodată nu s-au lăsat înstrăinate. [...] Aşa şi
neamul tracilor, prin triburile mai prolifice, a rodit şi s-a răspândit, fie la marginea teritoriului său
de vieţuire, fie deplasându-se la mari distanţe, peste mări, cum au fost tracii din Asia Mică. [...]
Aşa au ajuns Dardanii să ridice oraşul-cetate Dardania-Troia.
(Iosif Constantin Drăgan – Noi, Tracii)

Troia → Roma

O legendă despre întemeierea Romei, care îşi are originea în Grecia Antică, povesteşte modul în
care personajul mitologic Aeneas din Troia a întemeiat aşezarea Lavinium şi a inaugurat o
dinastie în care aveau să se nască cu câteva secole mai târziu Romulus si Remus. În Iliada, un
poem grecesc epic scris de Homer în secolul VIII î.C., Aeneas a fost singurul erou troian
important care a supravieţuit în urma distrugerii Troiei de către Grecia (vezi fig. 13, 14, 15, 16).
Un pasaj din această operă spune că el şi descendenţii săi aveau să conducă Troia, dar din cauza
că nu a existat nici o însemnare cu privire la o asemenea dinastie în Troia, istoricii greci au
propus ideea că Aeneas şi descendenţii săi s-au mutat în alte locuri.

În secolul cinci î.C, câţiva istorici greci au presupus că Aeneas s-a aşezat la Roma, care la
vremea respectivă era încă un mic oraş-stat. În secolul patru î.C., Roma a început să se extindă în
Peninsula Italică. Romanii, intrând din ce în ce mai mult în contact cu grecii, au acceptat ideea că
Aeneas a avut un rol important în întemeierea măreţului lor oraş. În secolul întâi î.C., poetul
roman Virgiliu a creat mitul lui Aeneas în poemul său epic Eneida, opera care povesteşte despre
călătoria lui Aeneas către Roma. Augustus, primul împărat roman şi împăratul din vremea lui
Virgiliu, şi Julius Caesar, unchiul-mare al acestuia şi predecesorul său ca şi conducător al Romei,
se spune că sunt descendenţi ai lui Aeneas.

Concluzie
Din lucrurile prezentate mai sus, ajungem la concluzia că Romanii se trag din Traci,
deoarece Tracii au întemeiat Troia, a cărei locuitori au migrat în zona Romei atunci când Troia a
fost distrusă de Greci, lucru păstrat în operele lui Homer (Iliada) şi Virgiliu (Eneida).

Reflectia originii in critici si texte literare

Samuil Micu:
„Să adeverează, a treia, din limbă cum că românii ce astăzi sânt în Dachiia sânt din romanii cei
vechi, că tot cel ce ştielimba cea latinească şi cea românească bine cunoaşte cum că limba cea
românească iaste alcătuită din cea latinească carea, întru atâtea neamuri varavare, măcar rău
stricată, tot o au ţinut românii în Dachiia; care lucru cu totul de c rezut face cum că ei sunt
adevăraţi fii şi nepoţi ai romanilor celor vechi carii preste toată lumea împărăţea [...] Nici să
poată zice că românii s-au împrumutat din limba latinească pentru împărtăşirea ce avea cu
romanii. Că românii cei ce acum sânt în Dachiia, de multe sute de ani nici o amestecare şi nici o
împărtăşire nu au cu romanii din Italiia, de vreme ce sunt departe unii de alţii, şi în mijlocul lor
multe osibite neamuri lăcuiesc, care osibită limbă au. Iar bine să poată zice cum că românii au
luoat unele cuvinte de la bulgari şi de la sloveni şi de la unguri, pentru că aceste neamuri şi
stăpâne şi vecine era şi împreună mestecate cu românii lăcuia şi să trăbuia unii cu alţii, care lucru
bărbaţii cei învăţaţi bine l-au cunoscut şi l-au însemnat...”

„Şi din numele cu care ori românii să numesc pre sine, ori alte nemauri îi chiamă, românii pre
sine să numesc români, care cuvânt însemnează roman, că s-au obicinuit românii de demult ca a
înainte de n să-l mute în î în cuvintele cele din latinie, ca: lana, lînă, campo, cîmp şi altele...”

Gheoghe Şincai:
„Neamul care se foloseşte de una şi aceeaşi limbă, coruptă neîndoios, dar romană sau latină,
diferită totuşi de italiană, franceză, spaniolă, însă apropiată cel mai mult de vallică şi de italiană,
nu numai eu, ci şi alţii am crezut de cuviinţă să o numim cu numele general daco-romană, de
aceea că, vorbindu-se în diferite regiuni şi provincii, a primit chiar şi nume diferite de la acele
regiuni sau de la părţile lor...”

Petru Maior:
„...Din cele până aci despre limba lătinească cea comnu zise lesne se poate afla începutul limbei
româneşti. Aceaia se ştie că mulţimea cea nemărginită a romanilor, a căroara rămăşiţe sânt
românii, pre la începutul sutei a doao de la Hs. în zilele împăratului Traian, au venit din Italia în
Dachia; şi au venit cu acea limbă lătinească, carea în vremea aceaia stăpânea în Italia. Aşadară
limba românească e acea limbă lătinească comună, carea pre la începutul sutei a doao era în gura
romanilor şi a tuturor italianilor...
...Aceaia se pricepe, căci întră români sânt mai multe dialecte... Însă, măcar că limba românilor e
împărţită în mai multe dialecte, a căror osebire mai vârtos stă în pronunţiaţia sau răspunderea
unor slove, totuşi românii cei dincoace de Dunăre toţi se înţeleg laolaltă; bani, cărţi nice nu au
fără o dialectă singură: desclinirea dialectelor numai în vorbă se aude...”

Mihai Eminescu:
„Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană! Se cam ştersese
diploma noastră de nobleţă: limba însă am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe
în literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiţă
străină, dar îl vom curăţi de toate uscăturile.”

„Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte româneşti şi-au sfârşit de mult
evoluţiunea lor; în momentul în care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată, de
secole deja.”
 ANEXA II

GRUPA I

Citiţi textul următor şi răspundeţi chestiunilor mai jos formulate:

Definiţia genealogică a limbii române. Limba română este limba latină vorbită în mod
neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate
(Dacia de Sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii
latine în aceste provincii şi până în zilele noastre. Acei care ne-au transmis limba latină, din tată
în fiu, în aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeaşi limbă (latina),
spre deosebire de cei care vorbeau alte limbi. Se poate vorbi, în acest caz de ,,voinţa”
vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă şi nu alta. (Al. Rosetti, Istoria limbii române)

1. Găsiţi un argument care să contrazică afirmaţia lui Rosetti, conform căreia se poate
vorbi despre limba română chiar din momentul pătrunderii limbii latine în provinciile
cucerite de romani la Dunărea de Jos.
2. Care credeţi că e motivul pentru care autorul textului vorbeşte despre voinţa
vorbitorilor de a vorbi latina.
3. Precizaţi care este originea cuvintelor extrase din text: limba, fiu, zilele

GRUPA II

Citiţi versurile următoare şi răspundeţi chestiunilor mai jos formulate:

,,Traian vine-n astă ţară Spre Dochia cea fugară

Şi de-a birui deprins Acum mâna a întins.

Atunci ea cu grai fierbinte:

Zamolxis, o zeu, striga,

Te giur pe al meu părinte,

Astăzi rog nu mă lăsa!

Când întinde a sa mână

Ca s-o strângă-n braţ Traian,

De-al ei zeu scutită zâna

Se preface-n bolovan.’’

(Gh. Asachi, Dochia şi Traian)

Prezentaţi colegilor, voştri pe scurt, legenda pe care o surpinde poetul în versurile sale
1. Exprimaţi-vă opinia cu privire la motivul care i-a determinat pe români să conceapă în
această manieră mitul etnogenezei, considerat de Călinescu unul dintre miturile
fundamentale ale poporului nostru.
2. Precizaţi care este originea cuvintelor următoare, extrase din text: vine, mâna, părinte,
rog

GRUPA III

Citiţi textul următor şi răspundeţi chestiunilor mai jos formulate:

,,Sub raportul limbii, cercetările întreprinse au putut stabili un număr de 160 de termeni
româneşti care sunt de origine traco-dacă. Aceşti termeni privesc o arie foarte largă, începând
cu corpul omenesc (buză, ceafă, grumaz, guşă), cu familia (băiat, copil, prunc, zestre), cu
locuinţa (vatră, cătun), cu îndeletnicirile agricole, păstoreşti, viticole, piscicole (mazăre, ţarină,
baci, mânz, strungă, ţarc, urdă, barză, mistreţ, rânză, şopârlă, viezure), cu diferite acţiuni (a
răbda, a speria, a zburda). Desigur numărul acesta va spori prin cercetări ulterioare (…)

Ni s-au păstrat de la daco-geţi şi câteva nume de ape: în primul rând Dunărea, care
derivă dintr-un Dunaris dacic; apoi Argeşul din Argessos; Bârzava, al cărei nume se regăseşte în
oraşul dacic Berzobis; Someşul: o inscripţie latină din ţinuturile udate de acest râu vorbeşte
despre Samus”. (C-tin G Giurăscu, Dinu C. Giurăscu, Scurtă istorie a românilor pentru tineret
îndeosebi)

1. Având în vedere faptul că textul este extras dintr-o lucrare ştiinţifică, exprimaţi-vă
opinia cu privire la faptul că ea se adresează îndeosebi tinerilor.
2. Argumentaţi faptul că hidronimele amintite în textul dat sunt o dovadă ce susţin
continuitatea românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic
3. În care compartiment al vocabularului limbii române s-ar putea încadra majoritatea
cuvintelor traco-dace, în vocabularul fundamental, sau în masa vocabularului? De
ce?
 GRUPA IV

Citiţi textul următor şi răspundeţi chestiunilor mai jos formulate:

,,Vrem să fim numai atât: latini- limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici-
dar, vrând- nevrând suntem mai mult. Însemnatul procent de sânge slav şi trac ce clocoteşte în
fiinţa noastră constituie pretextul unei probleme care ar trebui pusă cu mai multă îndrăzneală.

În spiritul românesc e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală. Avem

însă şi un bogat fond latent slavo-trac, exuberant şi vital care, oricât ne-am împotrivi, se
desprinde uneori din corola necunoscutului, răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia
latină ne e adeseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncurile oarecum
metafizice ale sufletului românesc. E o revoltă a fondului nostru nelatin”.

(Lucian Blaga, Revolta fondului nostru nelatin)

1. De ce credeţi că autorul vorbeşte despre o revolta a fondului nelatin al românilor?

2. Precizaţi tema şi scopul textului dat
Credeţi că este important pentru români, în general, să nu se creadă doar latini? De ce?