Definiţia anatomiei şi ramurile ei

2. Caracteristicile speciei umane

3. Planurile corpului uman

4. Nomenclatura anatomică

1.1. Definiţia anatomiei şi ramurile ei

Anatomia (gr. anatomia- a separa, a tăia) este ramură a biologiei şi a medicinei care se
ocupă cu studiul structurii organismelor vii. Este înrudită cu embriologia, anatomia şi
embriologia comparată.

Anatomia este divizată, la rândul ei, în anatomia grosieră (macroscopică) şi anatomia

microscopică. Anatomia macroscopică (denumită şi anatomie topografică, regională sau
antropotomie) studiază structurile anatomice care pot fi văzute cu ochiul liber. Anatomia
microscopică analizează acele structuri care pot fi observate doar cu ajutorul microscopului, şi
include histologia (studiul ţesuturilor) şi citologia (studiul celulelor).

Anatomia umană poate fi învăţată pe regiuni sau pe sisteme, adică fie sunt studiate
toate structurile dintr-o anumită regiune (cap, torace, membre), fie sunt studiate pe sisteme
(digestiv, circulator, osos etc.)

Ramuri specializate ale anatomiei:

- anatomia patologică: studiază modificările diferitelor structuri, datorate bolilor

- anatomia radiografică: studiază structurile interne vizualizate prin raze X
- biologia moleculară: studiază structurile anatomice la nivel subcelular
- fiziologia: studiază modul de funcţionare a diverselor organe, adesea studiile vizează
nivelul celular şi molecular. Pentru înţelegerea fiziologiei este nevoie de cunoştinţe din
domeniul fizicii, care explică curenţii electrici, presiunea sanguină, implicarea oaselor de
către muşchi în locomoţie (pârghiile).

1.2. Caracteristicile speciei umane

Organismul uman, sau Homo sapiens, cum ne-am denumit noi înşine, este unic în multe
privinţe. Denumirea ştiinţifică tradusă din latină înseamnă om inteligent, şi într-adevăr
inteligenţa este trăsătura cea mai distinctivă. Aceasta ne-a permis să dezvoltăm un mod de
comunicare prin simboluri scrise. Continuăm să dezvoltăm, în permanenţă, mijloace de
adaptare la mediul înconjurător. În acelaşi timp, suntem atât de specializaţi intelectual, încât
noi înşine nu ne suntem de ajuns. Avem nevoie unii de alţii, la fel de mult cât avem nevoie de
cunoştinţele din trecut.

Deşi avem trăsături comune animalelor, există o serie de particularităţi specifice:

1. Creierul este bine dezvoltat. Creierul unui om adult cântăreşte între 1350 şi 1400 g. Aceasta
face ca raportul creier - corp să fie foarte mare. Dar mai important este modul diferit de
dezvoltare a regiunilor creierului. Există regiuni pe scoarţa cerebrală extrem de specializate,
spre exemplu pentru emoţii, gândire, învăţare, memorare şi chiar pentru coordonarea
mişcărilor.
2. Mersul biped. Deoarece oamenii se sprijină şi merg doar pe 2 membre, tipul nostru de
locomoţie este biped. Postura dreaptă a corpului impune şi alte modificări, cum ar fi: curbura în
forma de S a coloanei vertebrale, anatomia coapselor şi a bazinului şi scobitura tarsului. Unele
dintre aceste trăsături pot cauza probleme clinice persoanelor în vârstă.
3. Policele opozabil. Policele uman este adaptat pentru a prinde obiecte, articulaţia de la baza
lui permiţînd numeroase mişcări.
4. Limbajul verbal articulat. Oamenii, spre deosebire de animale, prezintă limbaj articulat.
Structura anatomică a organelor vorbirii (laringe, limbă şi buze) şi creierul bine dezvoltat fac
acest lucru posibil. La articularea limbajului contribuie şi pozitia bipedă, laringele fiind dispus
altfel faţă de poziţia patrupedă.
5. Vederea stereoscopică. Deşi această caracteristică este prezentă şi la unele animale, este
deasemenea puternică şi la om. Ochii noştri sunt poziţionaţi în acelaşi plan în faţă, astfel că,
atunci cand privim un obiect, îl vedem din două unghiuri. Vederea stereoscopică ne permite să
percepem lumea tridimensional.

În cursul de faţă, vom aborda studiul anatomiei din perspectiva sistemică, adică vom analiza
fiecare sistem în parte. Pentru a putea realiza acest lucru, trebuie clarificate o serie de aspecte:

1.3. Planurile corpului uman

Pentru a putea studia şi înţelege aranjarea structurală a diferitelor organe, corpul poate fi
împărţit, în funcţie de 3 planuri fundamentale de referinţă (Fig. 1):

- un plan sagital
- un plan frontal
- un plan transversal
Planurile sagitale trec prin corp vertical, împărţindu-l în regiuni dreaptă şi stângă. Planul
sagital median este acel plan sagital care trece prin mijlocul corpului, împărţindu-l în 2 jumătăţi
egale.
Planurile frontale secţionează corpul pe lungime, împărţindu-l în regiuni anterioară (spre în
faţă) şi posterioară (spre în spate).
Planurile transversale împart corpul în regiuni superioară şi inferioară. Meritul tomografiei
cu raze X este acela că oferă imagini ale planurilor transversale, care nu pot fi obţinute decât
prin secţiuni prin corp. Anterior dezvoltării acestei tehnici, radiografia făcea dificilă, dacă nu
imposibilă, capacitatea de a distinge prin neregularităţile corpului.