I.

POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

A. Cadrul general
Geto-dacii, sunt ramura nordică a tracilor, ocupând spaţiul dintre Dunăre, Tisa şi Nistru, termenul de geţi fiind folosit de
greci şi cel de daci de către romani. Social au la bază obştea rurală împărţită între nobili/tarabostes şi popor de
rând /comatii, organizarea tribală fiind concentrată în jurul unei aşezări fortificate semiurbane numită dava. Ocupaţiile de
bază erau agricultura, viticultura, păstoritul şi mineritul, religia era politeistă de tip chtoniano-uranian în frunte cu Zamolxes,
civilizaţia materială fiind ceea a epocii fierului de tip La Tene. Primul stat dac este realizată de către Burebista (82-44 î.Hr),
prin unificarea triburilor locale dacice, înlăturarea pericolului celtic din vest(60 î.Hr) şi supunerea cetăţilor greceşti
pontice(55 î.Hr). Statul se întinde de la Carpaţii Nordici la Munţii Balcani şi de la Morava şi Dunărea Mijlocie până la Marea
Neagră şi Bug. Burebista încearcă să sprijine pe Pompei contra lui Cezar, iar după victoria ultimului conflictul e amânat de
asasinarea celor doi lideri în 44 î.Hr. Statul se destramă şi se menţine doar în Transilvania sub conducerea lui Deceneu,
Comosicus, Coryllus, Scorillo, Duras-Diurpaneus şi este refăcut sub Decebal(87-106). Hărţuielile dacice deschid ciclul
conficlelor daco- romane(86-106) iniţiate de Decebal cu înpăraţii Domiţian şi Traian. După pacea de compromis din 89, în
urma războaielor din 101-102 şi 105-106, Traian cucereşte Dacia şi o transformă în provincie romană.
B. Formarea limbii române
B.1.Etnogeneza românească este parte a etnogenezei popoarelor romanice şi a limbilor neolatine, având următoarele etape:
familiarizarea lumii geto-dace cu civilizaţia materială şi spirituală romană în secolele I î.Hr. – I d.Hr; cucerirea Daciei care
aduce după sine un proces de colonizare, urbanizare şi de impunere a sistemului politic, economic şi militar romam; epoca
romană în Dacia(106-275), marcat de romanizarea băştinaşilor prin intermediul armatei, administraţiei, justiţiei, şcolilor,
religiei, oraşelor, vieţii economice, limbii, veteranilor şi coloniştilor; epoca migraţiilor timpurii(sec.III-VIII) în care pe
fondul părăsirii provinciei de romani, are loc o ruralizare şi decădere economică, dar se produce asimilarea migratorilor de
băştinaşii daco-romani; asimilarea slavilor şi organizarea în forme autohtone începând cu obştile, ţările, cnezatele şi
voievodatele de vale, concomitent cu apariţia băştinaşilor în cronicile de secol VII-XI sub denumirile antice de daci şi cele
de tip slavo-german de vlahi cu variantele sale de walah, olah, ulakes, voloch.; unitatea romanică şi creştină a apariţiei
poporului român, influenţat în evoluţia sa lingvistică, religioasă şi social-politică de elementul slav
B.2.Vlah - istoria unui nume. La originea denumirii de vlah se află numele unui trib celt (volcae) amintit de Caesar în „De
bello Gallico". De aici termenul a trecut la germani, desemnându-i în germana veche mai întâi pe vecinii din sud şi apus
(valh = roman şi gal romanizat). Termenul a cunoscut apoi în limba germană o restrângere, referindu-se doar la locuitorii
din Peninsula Italică (walichef). Slavii, venind în contact nemijlocit cu lumea germană începând cu secolul al IX-lea, au
preluat acest termen. Chiar la începutul acestor contacte germano-slave, biograful apostolului slavilor, Metodie, a aplicat
italienilor denumirea de wlach, primită evident prin filieră germană. Vlach înseamnă aşadar, un străin, un neslav de limbă
romanică. Termenul a cunoscut apoi diferite variante: vlah la bizantini şi la slavii sudici, voloh la slavii răsăriteni, valachus
în lumea latino-catolică, blach la unguri, unde s-a transformat rapid în olâh(=român, pe când olasz=italian) . Apariţia
acestui nume dat românilor de către străini în evul mediu, marchează sfârşitul etnogenezei române, el exprimă exact
caracterul său romanic, conţinutul de bază ai expresiei fiind cel etnic.
B.3. Originile limbii române se află în spaţiul fostei Dacii, evoluţia ei fiind unitară. Lipsa dialectelor este datorat unităţii
civilizaţiei romane şi a ruralizării postaureliene. La sudul Dunării apar 4 dialecte şi anume: dalmata pe coasta Dalmată între
Split şi Ragusa, limbă dispărută în jurul anului 1810; istro-româna vorbită în peninsula Istria în căteva zeci de localităţi;
megleno-româna vorbită pe valea Vardarului; aromâna/macedo-româna vorbită în spaţiul Macedoniei istorice şi redusă de
la câteva sute de mii de vorbitori la căteva zeci de mii în actualele state Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria. Şi în prezent,
există diferite dialecte ale limbii române: dialectul daco-roman, vorbit pe întregul teritoriu al României, în Republica
Moldova, precum şi în comunităţile româneşti din ţările vecine (Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria), şi dialectele sud-
dunărene - dialectul aromân, istro-român şi megleno-român. Diferenţe locale de mică importanţă caracterizează diferite
graiuri - oltenesc, maramureşan, moldovenesc.
B.4. Limba română literară are la bază dialectul daco-român, de la nord de Dunăre ce are în lexic 60% cuvinte latine, 10-
12% cuvinte dacice, 20-25% cuvinte slave, restul fiind de origine turcă, greacă, maghiară şi germană. În fondul uzul al limbii
române ponderea cuvintelor latine, inclusiv împrumuturile recente din limbile romanice occidentale, ajung la 80%. Pe baza
graiului din Muntenia, dar cu un aport important al operelor literare create în Moldova, se constituie, în secolul al XIX-lea,
limba română literară pe care o vorbim şi o scriem şi astăzi.
C. Etnogeneza românilor - o problemă politică
Problema romanităţii românilor apare în secolele XVII-XVIII, devenind dintr-o problemă istorică una politică pe fondul
afirmării naţionalismului şi a ponderii majoritare româneşti în Principatul Transilvaniei, considerat de elita conducătoare
maghiară ca moştenitoare, după 1541 a regatului ungar şi bază a refacerii statale maghiare. Domnia lui Mihai Viteazul a
marcat o epocă în istoria românilor, dar şi în cea a ideii romanităţii lor. Graţie victoriilor strălucite obţinute de domnul român
împotriva oştilor turco-tătare, românii au devenit cunoscuţi în întreaga Europă. Cunoaşterea originii lor romane, a depăşit
cadrul relativ restrâns al umaniştilor vremii, pentru a se difuza în cele mai largi cercuri ale societăţii europene. Stăpânirea iui
Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras însă ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii. Această
schimbare de atitudine a nobilimii maghiare se poate exemplifica cu un caz tipic, cel al lui Ştefan Szamoskozy (1565-1612).
În timpul studiilor sale umaniste la Heidelberg şi Padova a publicat o lucrare (1593) în care a dedicat un capitol Daciei
romane, unde scria că românii sunt urmaşii romanilor, descendenţa lor fiind atestată de limba acestora, care s-a desprins din
limba latină. Umanistul maghiar a suferit mult în timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania. La moartea
domnitorului a compus un epitaf în care-l judeca aspru pe Mihai („Nero versus"). Schimbarea de atitudine s-a manifestat şi
în privinţa opiniei sale în privinţa românilor: ei nu mai erau înrudiţi şi nici urmaşi ai romanilor .Cucerirea Transilvaniei de
Habsburgi şi crearea de către aceştia în 1699-1701 a Bisericii române unite cu Roma, a deschis drum revendicărilor naţionale
româneşti prin acţiunile lui Ioan Inochenţie Micu Klein, ale Şcolii Ardelene şi ale Supplexului din 1791. Rivalitatea austro-
otomană se reflectă şi în mărturiile despre români. în acest context apare şi cronica lui Ioan Lucius în 1666 la Amsterdam.
Autorul a urmărit istoria Croaţiei şi a Dalmaţiei, dar a făcut şi consideraţii asupra vecinilor. Astfel, ultimul capitol a fost
consacrat exclusiv discutării originii romane a poporului român. Cronicarul şi-a exprimat anumite dubii şi rezerve cu privire
ia românii nord-dunăreni. El nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia traiană, dar a susţinut că el a fost sporit
printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de Dunăre. Reprezentanţii Şcolii Ardelene susţin ideea originii
latine a românilor, act ce v-a determina lansarea „teoria imigraţioniste" a lui Franz Sulzer, potrivit căreia românii nu se trag
din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită de toată populaţia odată cu retragerea romană. Prin urmare, românii s-

1
au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe
de limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului XIII în nordul Dunării şi Transilvania,
unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi saşi. Prin teoria sa, Franz Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică
europeană, care-i considera pe români cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai romanilor lui Traian. Scopul lansării
teoriei era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea privilegiilor
deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a statutului de „toleraţi" atribuit românilor. în felul acesta, chestiunea
continuităţilor istorice va căpăta un pronunţat caracter politic.
D. Teoria lui Roesler
Replica istoricilor maghiari şi austrieci , ce susţineau neautohtonia românilor au fost sintetizate de Robert Roesler în lucrarea
Romenichen Studien-1871 în care acesta suţine, pe baza izvoarelor romane târzii că: dacii au fost exterminaţi de romani, iar
romanizarea nu s-a putut face în 160 de ani datorită timpului scurt şi a izolării dacilor faţă de romani; retragerea aureliană a
dus la plecarea tuturor locuitorilor la sud de Dunăre, unde românii s-ar şi fi format la contactul cu lumea albaneză, cu care au
similitudini ligvistice; Dacia a rămas fără populaţie fiind ocupată de unguri, iar românii, popor de păstori ar fi trecut la nord
de Dunăre în secolele X-XI şi ar fi fost colonizaţi în Transilvania după marea invazie tătaro-mongolă din 1244
Istoricii români(Pârvan, Haşdeu, Xenopol, Iorga, Rosetti, Brătianu), au demontat teza rosleriană argumentând cu izvoare
epigrafice, numismatice, arheologice şi lingvistice, romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia
E.Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spaţiul românesc
E.1. Cronicari din spaţiul românesc
Nicolaus Olahus (1493-1568) lucrare: Hungaria. Umanist de anvergură europeană, de origine română, cu înalte demnităţi
religioase şi laice în Regatul ungar (arhiepiscop de Strigoniu şi primat ai Ungariei, vicerege al coroanei Ungariei în 1562), a
susţinut unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor, considera că românii din Moldova, Ţara Românească şi
Transilvania sunt descendenţii coloniştilor romani, ceea ce explică limba lor latină
Johanes Honterus - originar din Braşov, înscrie pe harta sa (1542) numele Dacia pe întreg teritoriul locuit de români
Grigore Ureche (1590-1647) lucrare: Letopiseţul Ţării Moldovei. Observă asemănarea dintre cuvintele române şi cele
latine, de unde concluzia originii comune a românilor din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, care se trag toţi „de la
Râm"
Miron Costin (1633-1691) lucrare: De neamul moldovenilor. În concepţia lui, istoria românilor începea cu cea a dacilor
antici, cuceriţi şi supuşi de romanii lui Traian, care era considerat descălecatul cel dintâi, la retragerea romanilor din Dacia
nu au plecat toţi romanii, ci mulţi au rămas pe loc, rezistând năvălirilor barbare, din aceste elemente s-a născut poporul
român. Originea sa era atestată atât de numele pe care şi l-au dat înşişi românii din toate ţinuturile româneşti, cât şi de
numele dat românilor de către străini, romanitatea românilor era dovedită de latinitatea limbii lor din care reproducea o listă
impresionantă de cuvinte, dar şi urmele lăsate de romani în fosta Dacie.
stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1714) lucrare: Istoria Ţării Româneşti. Exprimarea cea mai clară şi mai concisă a
existenţei conştiinţei romanităţii la români, susţinea că românii ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor şi se mândresc cu
această descendenţă glorioasă.
Dimitrie Cantemir - lucrare: Hronicul romano-moldo-vlahilor. Lucrarea dedicată exclusiv problemei romanităţii românilor,
avea 343 de foi în manuscris în varianta românească, faţă de cronicarii anteriori, determină şi fixează locul românilor în
istoria universală, elementele de bază ale concepţiei despre originea românilor sunt: descendenţa pur romană din Traian,
stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-danubian( susţinea că dacii au fost exterminaţi
complet în provincia cucerită, care a fost colonizată cu romani, dăinuirea elementului roman şi după retragerea aureliană
E.2. Cronicarii saşi din Transilvania
Cronicarii saşi din Transilvania, în a doua jumătate a secolului XVII au adoptat o teorie umanistă germană cu scopul de a
demonstra presupusa lor origine dacă. Corolarul necesar al acestei ipoteze a fost afirmarea de către ei a originii pur romane a
românilor. Confuzia cronicarilor saşi a venit de la identificarea dacilor cu goţii. Istoricul sas care a contribuit poate cel mai
mult la răspândirea în afara mediului românesc a teoriei originii romane a românilor a fost braşoveanul Martin Schmeitzei.
El a predat ani de-a rândul ia universitatea din Halle un curs despre istoria Transilvaniei şi a difuzat opiniile despre
romanitatea românilor prin lucrările tipărite în străinătate. Afirmarea romanităţii românilor nu se întâlneşte numai în lucrări
săseşti, ci şi în cele despre secui. Astfel, într-o scriere iezuită de la începutul secolului XVIII despre secui se afirmă în două
rânduri că toţi românii din cele 3 ţări române nu sunt alţii decât urmaşii romanilor.
E.3. Ideea romanităţii românilor în epoca modernă
În epoca modernă, ideea romanităţii românilor va fi folosită ca armă politică în revendicările naţionale, de moştenitorii şi
continuatorii lui Inochentie Micu, dar şi în Ţara Românească şi Moldova în memoriile unor boieri. Secolul XIX aduce, la
începutul său, contribuţia Şcolii Ardelene la afirmarea ideii romanităţii românilor, istoricii acestui curent nu acceptă decât
pura obârşie romană a românilor, recursul la originea romană, fără cel mai mic amestec străin, era considerat esenţial în lupta
pentru emanciparea naţională a românilor la care s-au angajat urmaşii lui Micu-Klein. Şcoala latinistă s-a extins şi în
Principate, deoarece mulţi ardeleni ocupau poziţii importante în sistemul cultural de aici. Corifeul curentului latinist a fost
August Treboniu Laurian, care considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei şi care urmărea să
„purifice" limba română pentru a apropia cât mai mult de latina originară. Laurian a scos din dicţionar elementele
nelatine şi a adoptat un sistem ortografic etimologic, care nu mai semăna decât vag cu limba română autentică. Tentativa de
a crea o limbă artificială a discreditat definitiv şcoala latinistă. Totuşi, până la mijlocul secolului, a continuat să existe
unanimitate faţă de originea doar romană a românilor. Reprezentanţii romantismului nu au insistat asupra dacilor ca element
fondator al poporului român, dar au contribuit la consolidarea temei dacice prin evidenţierea curajului şi a spiritului de
sacrificiu al acestora. Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea independenţei, precum şi cu impunerea
curentului pozitivist în cercetarea istorică, teza originii pur latine a poporului român a început să fie considerată o eroare.
Începutul l-a constituit studiul lui B.P.Haşdeu din 1860, intitulat Pierit-au dacii? Dacii nu au pierit (concluzia lui Haşdeu)
şi nici colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani puri, ci de cele mai diverse origini. Rezulta aşadar, că poporul
român s-a format din câteva elemente din care niciunul nu a fost predominant. Haşdeu a demonstrat apoi printr-o serie de
lucrări bine argumentate, că substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat. Evidenţierea rolului dacilor a
cunoscut şi forme exagerate în care Dacia înainte de cucerirea romană a fost centrul unei mari civilizaţii. Astfel,
Nicolae Densuşianu în lucrarea apărută postum în 1913, Dacia preistorică de 1200 pagini, reconstituía istoria unui presupus
„imperiu pelasgic", care pornind din Dacia cu 6000 de ani î.Hr., s-ar fi întins pe o mare parte a globului. Densuşianu susţinea
că de la Dunăre şi Carpaţi s-a revărsat civilizaţia asupra celorlalte părţi ale lumii. De aici ar fi pornit spre Italia şi strămoşii
romanilor, iar limba dacă şi limba latină nu sunt decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Istoricul ajungea la concluzia că limba
dacă nu datora nimic latinei, fiind transmisă din timpuri imemoriale, ceea ce explică factura sa deosebită faţă de limbile

2
romanice occidentale. În perioada interbelică, teza lui Densuşianu a fost preluată şi dezvoltată de câţiva istorici amatori
naţionalişti.
F. Istoriografia comunistă
După cel de al-II-lea război mondial regimurile comuniste din Ungaria şi România supuse până în 1965 controlului stalinist,
au pus la index chestiunea transilvană. Mihai Roller a devenit istoricul oficial al regimului. în manualul de istorie a
României (1947) Roller şi adoratorii săi negau romanitatea românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza
românească. În condiţiile în care comuniştii români s-au îndepărtat treptat de URSS, aceste teze au fost abandonate. După
1965 Ceauşescu în România a accentuat curentul naţionalist bazat pe rolul dominant al geto-dacilor în etnogeneza
românească. Numai că, destul de repede, ideologia şi istoriografia oficială au ajuns să fie dominate de teorii care
minimalizau aportul factorului roman, din nou denunţat ca asupritor, de astă dată în favoarea civilizaţiei locale a geto-
dacilor. Continuitatea şi unitatea acestei civilizaţii erau obsesiv afirmate, trecându-se sub tăcere particularităţile locale;
diferiţi diletanţi susţineau că limba dacă, nu latina, reprezintă matricea limbii române; lucrări oficiale se străduiau să probeze
că românii erau deja formaţi ca popor cu mult înainte de cucerirea romană, deosebindu-se astfel de toate celelalte popoare
romanice. În replică regimul maghiar şi bulgar au revenit la teza roesleriană a contestării autohtoniei şi romanităţii
românilor, reluând teoriile şi revendicările teritorial politice interbelice cu direcţia Transilvania şi Dobrogea.
2. Gh. Brătianu despre Marea Negră *
A. Gh.I.Brătianu – omul şi opera
Gh.I.Brătianu(1898-1953), fiul natural al lui I.I.C.Brătianu este autor al unor lucrări esenţiale cum ar fi O enigmă şi un
miracol istoric:poporul român; Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti; Adunările de stări în Europa şi
Ţările Române(apărut în 1996); Acte ale notarilor genovezi de la Pera şi Caffa, Cercetări privind comerţul genovez în
Marea Neagră în secolul XIII(teza de doctorat din 1929) şi Marea Neagră. De la origini la cucerirea otomană(publicat de
Maria Brătianu în 1969 la Munchen şi în România în 1988). Alungat de la catedră de comunişti în 1948, este închis fără
proces la Sighet în mai 1950 şi asasinat aici în 1953.
B. Viziunea istoriografică a lui Brătianu
Are la bază îmbinarea datelor şi elementelor istorice cu cele demografice, geografice, climatice, pedologice şi etnografice, o
viziune a interdependenţei şi confluenţelor de civilizaţii în această zonă, de la scito-iranici şi greci până la Bizanţ, otomani şi
valurile de popoare turcice din spaţiul nord-pontic. Realizarea unei subtile nuanţări a realităţilor şi informaţiilor istorice, a
raporturilor lumii autohtone cu marile civilizaţii ale zonei.
C. Marea Negră . De la origini până la cucerirea otomană
Lucrarea este o sinteză de aceeaşi substanţă ca ceea a lui Fernand Braudel „ Mediterana şi lumea mediteraneeană în epoca
lui Filip al-II-lea” şi demonstrează rolul de placă turnantă a bazinului pontic pentru istoria antică şi medievală, ca o
conexiune a civilizaţiilor scito-iranice cu cele locale şi greco-romane, unificate de bizantini şi pacificate de dominaţia tătară.
Se relevă rolul negoţului genovez, pisan şi veneţian şi impactul cuceririi otomane aChiliei şi Cetăţii Albe din 1484, care
aduce decăderea odată cu monopolul comercial otoman.
3. Descoperitori de noi spaţii şi culturi în secolele XV-XIX
A. Cauzele şi condiţiile favorabile marilor descoperiri geografice
- creşterea demografică manifestată în Europa de la mijlocul secolului al XV-lea;
- nevoia de aur, pentru o economie în expansiuneşi de mirodenii, necesare în viaţa cotidiană, la un preţ mai mic;
- finalizarea Reconquistei în Portugalia şi Spania, care elibera capacităţile umane şi materiale necesare şi care a permis
unificarea şi centralizarea celor două state, mai ales că în aceste ţări exista o nobilime numeroasă şi războinică, incapabilă să
se reorienteze către activităţi comerciale şi al cărei potenţial a fost folosit în cucerirea şi colonizarea noilor teritorii;
- dorinţa descoperirii unui nou drum spre Indii, ţinutul mirodeniilor şi al aurului, în condiţiile în care drumurile tradiţionale,
prin Golful Persic sau Marea Roşie, erau controlate de musulmani, iar în Europa profiturile aparţineau veneţienilor, care
preluau mărfurile orientale la Alexandria;
- perfecţionările de ordin tehnic, vizând navele, instrumentele de navigaţie, hărţile;
- existenţa unor marinari experimentaţi, capabili să se avânte în mări deschise şi necunoscute, în condiţiile în care circulau
poveşti marinăreşti despre monştri de dincolo de graniţele lumii cunoscute, sau despre fenomene naturale înspăimântătoare;
- existenţa unor capitaluri în stare să susţină material întreprinderea călătoriilor costisitoare, dé susţinere din partea puterii
politice şi a bisericii;
- intenţia de a converti la creştinism sălbaticii păgâni.
B. Premisele
PREMISELE DESCOPERIRILOR GEOGRAFICE sunt legate de restabilirea comunicaţiilor cu lumea chineză prin
cuceririle mongole ale lui Ghinghis-Khan şi primele contacte ale călătorilor europeni precum Marco Polo, Wilhelm van
Ruysbroek, Giovanni da Pian del Carpini. Dezvoltarea economică şi militară a statelor occidentale, unificarea lor statală şi
blocarea căii mirodeniilor de către turci au deschis ideea unui drum direct spre India. La acestea s-au adăgat idealul religios
al convertirii păgânilor şi dezvoltarea tehnicii cartografice, militare şi navale ce uşura comunicaţiile pe mare.
C. Descoperirile portugheze şi spaniole
NOUL DRUM SPRE INDII este deschis de explorările vest africane ale portughezilor iniţiate de prinţul Henric Navigatorul.
În 1487 Bartolomeo Diaz atinge sudul african la Capul Bunei Speranţe, în mai 1498 Vasco da Gama ajunge în India la
Calicut iar în 1500 Alvarez Cabral descoperă ţărmurile Braziliei. DESCOPERIREA AMERICII este legată de dorinţa
spaniolilor de a găsi un drum spre Indii prin vest. În 1492 Cristofor Columb ajunge în Antile şi îşi continuă explorările până
în 1505, ideea unui nou continent fiind concretizat de Amerigo Vespucci în 1512. ÎNCONJORUL LUMII este opera
portughezului Fernando de Magellan în slujba Spaniei, care realizează acest act prin navigaţia de la vest la est în perioada
1519-1522.
D. Alte descoperiri
Giovanni Caboto/John Cabot genovez în slujba englezilor explorează între 1497-1498 coastele de nord-est ale Americii de
Nord, urmat de circumnavigaţia lumii realizată între 1577-1580 de corsarul Francisc Drake şi de explorările artice din 1610
ale lui Henry Hudson în vederea găsirii pasajului de trecere din nord-est. Francezul Jaques Cartier explorează între 1534-
1542 bazinul fluviului Sfântul Laurenţiu, iar olandezul Abel Tasman descoperă între 1642-1644 Australia, Tasmania şi
Noua Zeelandă. Olandezul Willem Barents aflat în slujba ruşilor explorează Pacificul de nord şi coastele artice ale Siberiei,
în timp ce negustorii din familia Stroganov pornesc cucerirea Siberiei pentru Imperiul Rus, prin intermediul cazacilor
conduşi de Ermak Timofeevici.
E. Civilizaţiile amerindiene

3
Sosit în insulele Antile (1492), Columb era întâmpinat de o populaţie primitivă, dar paşnică şi binevoitoare. Spaniolii erau
satisfăcuţi de ideea inferiorităţii oamenilor care nu aveau şansa de a se naşte in Europa creştină. Ei n-au fost impresionaţi nici
de maiaşi, care trăiau încă în epoca pietrei şlefuite, chiar dacă imperiul lor, în plină decădere, oferea spre admiraţie
construcţii extraordinare realizate în perioada sa de glorie. Această atitudine se va schimba radical la contactul cu Imperiul
Aztec în Mexic, cât şi cu cel incaş în Peru, care vor dezminţi ideea de civilizaţie inferioară.
AZTECII îşi formaseră un imperiu cu capitala la Tenochtitlan, a cărui societate era dominată de preoţi şi războinici. Preoţii,
foarte numeroşi, utilizau un calendar complex, ocupându-se cu observaţiile astronomice, educaţia tinerilor şi îngrijirea
bolnavilor. De asemenea, la marile sărbători ei erau cei care practicau sacrificiile umane în temple. Meşteri neîntrecuţi în arta
ţesutului, a prelucrării aurului şi a construcţiilor, dar şi evoluaţi spiritual, aztecii foloseau o scriere pictográfica şi fabricau un
fel de hârtie din fibră de agave, alcătuind cărţi. Tezaurul de cunoştinţe reprezentat de aceste cărţi va fi, însă, distrus din
ignoranţă de oamenii lui Hernando Cortes, conducătorul expediţiei care i-a înfrânt pe azteci şi a cucerit Mexicul (1519-
1521).
INCAŞII se considerau „fiii Soarelui", iar regele era privit ca întruparea acestuia pe Pământ. Imperiul se întindea de-a lungul
coastei Oceanului Pacific, pe platoul înalt al Anzilor, măsurând 4000 de kilomatri de la nord la sud, având o organizare
deosebit de evoluată. Numeroşi funcţionari vegheau asupra sistemului agricol şi al drumurilor. Admiraţia spaniolilor faţă de
calitatea acestora a fost deplină, ei afirmând că: „nici Carol V cu toată bogăţia şi puterea lui, nu ar fi putut construi altele
mai bune". Modul cum sunt construite fortificaţiile şi terasele pentru agricultură face dovada unor cunoştinţe remarcabile în
domeniul construcţiilor şi al agriculturii. Cuzco, capitala imperiului, era comparată de spanioli cu Roma pentru aspectul
monumental al palatelor, templelor şi mormintelor decorate cu basoreliefuri, plăci de aur şi argint.
F. Civilizaţiile asiatice
Explorările portughezilor vor releva Europei existenţa regatelor din sudul Saharei, bogata civilizaţie a Indiei, uimitoarea
Chină a dinastiei Ming, precum şi Japonia şhogunilor, aflată în plină anarhie politică. Ajunşi pe ţărmurile Malabarului,
portughezii vor lua contact cu două puternice state ce dominau interiorul continentului indian. La sud, statul hindus
Vijayanagar, a cărui capitală, o imensă aglomerare urbană, depăşea 500 000 de locuitori. La nord se constituia o putere
infinit superioară celei hinduse, dar de tradiţie musulmană, Imperiul Marilor Moguli. În ţara Dragonului vor fi la început
bine primiţi de chinezi (1520), care se vor dovedi curtenitori, corecţi şi dornici de a stabili contacte cu străinii. Dar, folosind
obişnuitele lor metode, ocupând un sector de coastă şi construind fortificaţii, portughezii vor produce nemulţumiri, vor fi
atacaţi şi aruncaţi în mare. Renunţând la violenţă, ei vor obţine în cele din urmă Macao (1557), în sudul Chinei. Mult mai
bine vor fi însă primiţi în Japonia (1542), legendara „Zipangu" a lui Marco Polo, unde vor introduce armele de foc. Prin
urmare, noii veniţi, odată ajunşi pe ţărmurile asiatice, aveau să constate existenţa unor state puternice, a căror civilizaţie
străveche era uneori superioară celei europene. Devenind conştienţi, pentru moment, că orice încercare de cucerire
teritorială era riscantă sau chiar sortită eşecului, europenii s-au mulţumit doar cu avantajele relaţiilor economice oferite de
conducătorii locali. Din punct de vedere religios, ei au întâlnit în hinduism, budism şi confucianism religii mai vechi decât
creştinismul, având un mare număr de adepţi.
G. Consecinţele marilor descoperiri geografice
URMĂRILE DE DESCOPERIRILOR GEOGRAFICE s-au manifestat economic prin crearea imperiilor coloniale, afluxul
de metale preţioase şi diverse mărfuri spre Europa ce a devenit centrul economic al lumii. Unificarea microbiana a lumii:
europenii declanşează un genocid în rândul populaţiei autohtone din America şi prin bolile care pentru ei nu mai erau
mortale, precum gripa şi variola, dar faţă de care cei din Lumea Nouă nu aveau imunitate; se estimează că datorită şocului
microbian au dispărut, în primele secole, între 70 şi 90% din populaţia indigenă; europenii au adus din America sifilisul; De
asemenea apare rivalitatea dintre puterile europene pentru spaţiul colonial, se dezvoltă economia de tip capitalist şi este lărgit
universul cunoaşterii europene. Noi rute comerciale, care uneau Europa, Africa, America, pe de o parte, şi Europa cu Asia,
pe de alta; are loc aşa-numita „revoluţie a preţurilor" (creştere constantă şi ireversibilă a preţurilor, înregistrată în Europa de
la începutul secolului al XVI-lea), care s-a propagat, prin circuitele comerciale din porturile unde intrau metalele preţioase,
în întreaga Europă. Se iniţiază contacte între culturi care nu se cunoşteau sau care aveau noţiuni vagi una despre cealaltă; În
Asia europenii au găsit civilizaţii vechi, bine organizate în mari imperii, care au rezistat tendinţelor colonizatoare. În
America, majoritatea băştinaşilor au fost înrobiţi şi exterminaţi în timp ce puternicele imperii Incas şi Aztec, au fost distruse
de conchistadorii dornici în a-şi însuşi pământurile şi resursele de aur şi argint.
IMPERIUL COLONIAL PORTUGHEZ era în principal unul comercial maritim, care jalona ţărmurile africane cu comptoare
militar comerciale spre Extremul Orient. Portughezii au colonizat Brazilia şi au căutat să controleze spaţiul economic indian
iar in extremul orient portughezii au stabilit puncte de contact în Japonia-1542 şi China(Macao)-1557.
IMPERIUL COLONIAL SPANIOL a cuprins puncte de pe coastele africane, arhipelagul Filipinelor şi a fost centrat pe
America de sud şi centrală. Din Antile spaniolii au cucerit Imperiul Aztec prin Hernando Cortes (1519-1521) şi Imperiul
Incas prin Francisco Pizzaro(1531-1533), după care au organizat aceste teritorii în viceregate bazate pe marile ferme
agricole de tip feudal şi pe exploataţiile miniere, în special de metale preţioase. Amerindienii exterminaţi prin hăituire,
muncă forţată şi boli au fost înlocuiţi, ca forţă de muncă cu sclavii negri aduşi din Africa.
H. Explorările din Epoca Modernă
La inceputul secolului XIX se produce explorarea interiorului Africii, accelerat după 1880 în care o contribuţie esenţială
revine lui David Livingstone(cascada Niagara, lacurile Nyassa şi Victoria), Cecil Rhodes(extinderea dominaţiei engleze în
Africa australă) şi Henry Morton Stanley(izvoarele Nilului). Cercetătorii români se remarcă în expediţiile africane(Nicolae
Rosetti, Dimitrie şi Nicolae Ghika-Comăneşti, George şi Dimitrie Strat) sau antartice şi sud americane(Emil Racoviţă, Iuliu
Popper)
I. Europa şi implicarea colonială în secolul al XlX-lea
Nevoia de a găsi resurse de materii prime şi regiuni de colonizare pentru populaţia în creştere a marilor puteri europene a
fost principalul factor al imperialismului colonial. În a doua jumătate a secolului XIX, competiţia colonială s-a accentuat,
aceasta fiind însoţită de constituirea unor adevărate grupuri de presiune, financiare sau chiar religioase, care acţionau pentru
impulsionarea anexiunilor coloniale.
I.1. Puterile coloniale şi continentul african. Reglementarea statutului regiunilor coloniale din Africa s-a realizat, în mare
măsură, cu prilejul Conferinţei de la Berlin (1884-1885). La stabilirea zonelor de dominaţie au contribuit şi expediţiile de
cercetare a Africii, desfăşurate de exploratorii europeni. La sfârşitul secolului XIX, Anglia controla Egiptul şi deţinea Sudan,
Nigeria, Coasta de Aur, (în Africa de Vest), Kenya, Africa de Sud; Franţa stăpânea teritorii întinse din Africa de Nord-Vest
şi de Vest, cum ar fi Maroc, Algeria, Tunisia, Africa Occidentală Franceză (Mauritania, Senegal, Coasta de Fildeş, Dahomey
ş.a.), Africa Ecuatorială Franceză (Congo francez), Madagascar; Italia deţinea Libia, Eritreea şi partea de sud a Somaliei.

4
Implicată mai târziu în lupta pentru colonii, Germania ocupa, la rândul ei, teritorii africane. Portugalia deţinea Angola şi
Mozambic.
I.2. Politica europeană în Asia. în secolul XIX, o parte a teritoriilor asiatice se află sub stăpânirea directă a marilor puteri
europene. India a devenit treptat o colonie a Marii Britanii. Înfrângerea răscoalei militarilor indieni înrolaţi în armata
britanică (şipaii), în 1857, a marcat reorganizarea instituţională a Indiei şi accentuarea controlului asupra acesteia, ulterior
fiind ocupate Birmania şi Malaysia. Regiunea indoneziana a fost împărţită în două zone de influenţă britanică şi olandeză.
Franţa a reuşit să-şi instaureze controlul asupra unei mari părţi a Indochinei. În urma presiunii britanice, prin tratatul de la
Nankin (1842), o serie de porturi chineze au fost deschise comerţului european. în acelaşi an, Marea Britanie a obţinut din
partea Chinei portul Hong Kong. Cu timpul, ţara a fost împărţită în zone de influenţă ale marilor puteri. Printr-o politică de
modernizare rapidă, în timpul Erei Meiji inaugurate în 1868, Japonia a reuşit să evite dominaţia externă şi să se afirme ca o
mare putere la începutul secolului XX.
4. Călători români acasă şi în lume
A. Nicolae Milescu Spătarul
Învăţat moldovean cu studii în Polonia şi Italia, aflat în slujba ţarului Alexei Mihailovici, a călătorit ca ambasador al acestuia
în China lăsându-ne lucrările Jurnal de călătorie în China şi Descrierea Chinei,
B. Călători în secolele XVII-XVIII
Stolnicul C-tin Cantacuzino, eruditul frate al domnului Şerban Cantacuzino, şcolit la Târgovişte, Padova şi Constantinopol,
lasă însemnările călătoriilor sale din perioada 1665-1670 din Balcani, Italia şi Orientul mijlociu. Crează prima mare
bibliotecă şi tipăreşte în 1700 la Padova o istorie a Ţării Româneşti. Dimitrie Cantemir, fiu şi frate de domn, el însuşi domn
al Moldovei 1710-1711, cu studii la Constantinopol, publică: Descrierea Moldovei, Divanul, Istoria Ieroglifică, Istoria
creşterii şi descreşterii puterii otomane. Refugiat în Rusia şi consilier al lui Petru cel Mare conmdeuce în 1722 o expediţie
cartografică în Caucazul de nord.
C. Un nou model social
Dinicu Golescu – Însemnarea călătoriei mele, fărărăşanul de origine ţărănească Ion Codru Drăguţanu – Epistole şi Vasile
Alecsandri în corespondenţa privată surprind realităţile social-economice şi cultural-politice ale perioadei 1822-1866
D. Spaţii extra europene
Cercetări de valoare mondială, recunoscute ca atare realizează în Somalia(Dimitrie şi Nicolae Ghika-Comăneşti), Gabon şi
Dahomey(Nicolae Rosetti, George şi Dimitrie Strat), Africa australă(Ion Catinca), Congo(Sever Pleniceanu), Antartica şi
America de sud(Emil Racoviţă), Siberia, Alaska, Mexic, Argentina(Iuliu Popper).
5. ISTORIA ALTFEL
Construite în stilul murus dacicus, cele şase fortăreţe dace din Munţii Orăştie, din România, au fost create între secolul I
î.Hr. şi secolul I d.Hr. ca şi protecţie contra cuceririi romane.Rămăşiţele lor extinse şi bine păstrate prezintă o imagine a
Epocii Fierului viguroase şi inovative. În ziua de astăzi vânătorii de comori caută în zonă, pentru că România duce lipsă de
legislaţie în acest domeniu.Cele 6 fortăreţe (Sarmizegetusa Regia, Luncani - Piatra Roşie, Costeşti - Blidaru, Costeşti -
Cetăţuie, Căpâlna şi Băniţa) care au format sistemul defensiv al lui Decebal, fac acum parte din patrimoniul cultural mondial
UNESCO. Murus dacicus reprezintă un stil caracteristic dacilor, pentru construirea fortificaţiilor. Este o îmbinare între
stilul tradiţional dac, cu elemente moderne pentru acele vremuri, din arhitectura romană.Zidurile de apărare erau groase de
trei metri, ceea ce pentru acea epocă era o performanţă deosebită, dacă ţinem seama de faptul că erau înalte de zece
metri.Murus dacicus este un stil arhitectonic propriu dacic, nemaifiind întâlnit în altă parte a lumii.
Sarmizegetusa Regia, situată în satul Grădiştea Muncelului, judeţul Hunedoara, a fost capitala Daciei preromane.
Denumirea de Sarmizegetusa a apărut în inscripţiile antice şi la autorii din acea vreme şi sub alte forme cum ar fi:
Zermizegetusa sau chiar Sarmazege. Numele este în mod sigur unul dacic, dar care a fost păstrat în forme fonetice variate ale
limbilor: greacă şi latină.
Iuliu Popper (1857 - 1893) inginer si explorator . În 1888 a inventat colectorul de aur - pentru colectarea aurului din apa
de mare care a fost patentat in multe tari din America si Africa de Sud. Sub egida guvernului argentinian a plecat in expeditie
la Tierra del Fuego pentru prospectari auriere. A folosit oportunitatea si pentru unele cercetari geografice si a atribuit nume
românesti descoperirilor sale (si anume, Râul Rosetti, Râul Ureche, Sinaia Punta, Monte Rosetti, Monte Lahovary,Monte
Manu,) Teritoriul explorat de Popper cuprinde, la sud de strâmtoarea Magellan, un arhipelag format din numeroase insule,
extensie a Anzilor Chilieni. Expeditia condusa de Popper paraseste portul Boca în 7 septembrie 1886, într-un vas pe care se
aflau numai 18 persoane. Vasul ajunge la Montevideo, apoi, prin sud, la Punta Arenas de Magellanes (malul nordic al
strâmtorii Magellan), dupa care traverseaza strâmtoarea si debarca pe tarmul golfului Porvenir, în vestul Insulei Mari. Ajunsa
pe pamântul Tarii de Foc, expeditia parcurge valea râului Santa Maria. Pe hartile argentiniene, promontoriul sudic al
estuarului Rio Grande este mentionat sub numele de "TARA POPPER", zona în care Popper a întâlnit asezarile indienilor
Onas. În continuare, obtine de la guvernul argentinian însarcinarea de a continua explorarile în Tara de Foc, unde Popper va
întemeia exploatari aurifere în El Parano. Între 1889 - 1890 Popper exploreaza strâmtoarea Lemaire, canalul Beagle, precum
si lanturile de munti si cursuri de râuri, carora le-a dat de asemenea denumiri românesti.
Emil Racoviţă (15 noiembrie 1868 - 17 noiembrie 1947) a fost un savant, explorator, speolog şi biolog român, considerat
fondatorul biospeologiei (studiul faunei din subteran - peşteri şi pânze freatice de apă). A fost ales academician şi preşedinte
al Academiei Române. La vârsta de numai 25 de ani este ales membru al Societăţii zoologice din Franţa. Este recomandat
(1897) să participe ca naturalist al Expediţiei antarctice belgiene (1897-1899) la bordul navei Belgica, condusă de Adrien de
Gerlache. Această expediţie, care porneşte din Anvers la 10 august 1897, avea un caracter internaţional, pe lângă belgieni, la
ea participând şi norvegianul Roald Amundsen ca ofiţer secund, medicul american Frederick Cook, meterologul polonez
Antoine Dobrowolski şi geologul Henryk Arctowski. Cu prilejul escalelor făcute în Chile şi pe ţărmurile strâmtorii
Magellan, efectuează cercetări complexe şi asupra florei şi faunei. În apropierea Ţării Palmer din Antarctica, expediţionarii
descoperă o strâmtoare care a primit numele navei „Belgica” şi câteva insule (una numită de Racoviţă insula Cobălcescu).
Expediţia mai înscrie pe harta încă incompletă a Antarcticii şi insula Wiencke şi Ţara lui Danco, după numele celor doi
membrii ai expediţiei care au pierit în această călătorie. În perioada când „Belgica” a fost prizoniera gheţurilor (martie 1898 -
februarie 1899) naturalistul expediţiei, împreună cu ceilalţi oameni de ştiinţă, au înteprins numeroase observaţii şi cercetări
ştiinţifice. Materialul adunat a constituit obiectul unui număr de 60 volume publicate, reprezentând o contribuţie ştiinţifică
mai mare decât a tuturor expediţiilor antarctice anterioare luate la un loc. Savantul român a înteprins un studiu aprofundat
asupra vieţii balenelor, pinguinilor şi altor păsări antarctice, care i-a adus o reputaţie bine meritată
Nicolae Milescu sau Neculai Milescu (1636 - 1708), cunoscut şi sub numele de Spătarul Milescu-Cârnu, a fost un scriitor
moldovean, călător, geograf şi diplomat. Milescu vorbea limba română, limba latină, limba greacă şi limba rusă. Fiind un
boier născut în Vaslui, a studiat la Colegiul Patriarhal din Istambul şi, după ce se întoarce la Iaşi, este numit Cancelarul

5
Prinţului Gheorghe Ştefan. Între anii 1660 şi 1664 a fost reprezentantul ţării în Imperiul Otoman şi apoi ca trimis ca sol la
Berlin şi Stockholm.
Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost un diplomat, istoric şi geograf din Ţara Românească (n. cca. 1650 - m. 1716). El a
fost fiul postelnicului Cantacuzino, grec de origine, şi al Elenei, fiica lui Radu Şerban. Fratele Şerban Cantacuzino, nepotul
Constantin Brâncoveanu şi fiul său Ştefan Cantacuzino au fost domni ai Ţării Româneşti. Stolnicul Cantacuzino a fost un
reprezentat de seamă al umanismului în spaţiul cultural român. Prin studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la
Adrianopol şi Constantinopol şi desăvârşite începând cu 1667 la Padova el devine un excelent cunoscător al culturii italiene,
având cunoştinţe temeinice de limbă italiană şi latină, şi al sferei culturii greceşti. S-a păstrat un jurnal al învâţăcelului din
timpul studiului la Padova. Tânărul a dobândit renumele unui om erudit în Italia. Ulterior el a fost consultat cu privire la
istoria Ţării Româneşti de către generalul austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din Bologna), care se va remarca
printr-o monumentală descriere geografică şi istorică a ţinuturilor cursului mijlociu şi inferior al Dunării. În 1672
Cantacuzino este întemniţat din ordinul lui Grigore I Ghica, cel care dispusese în 1663 uciderea postelnicului Cantacuzino.
Fratele său Şerban reuşi să-l aducă la Constantinopol prin relaţiile pe care le avea la Înalta Poartă şi-l învesti odată ajuns
domnitor, în 1678, cu dregătorii neînsemnate. Influenţa politică a stolnicului a fost totuşi importantă, fiind exercitată mai ales
prin membri ai familiei. Pe plan politic C-tinCantacuzino a fost adeptul unei linii antiotomane şi a pledat pentru apropierea
de Rusia şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. El a contribuit în mod hotărâtor la răstunarea lui Constantin
Brâncoveanu, probabil pentru a sprijini pretenţiile la tron ale propriului fiu, Ştefan Cantacuzino.
Dimitrie Cantemir (1673 - 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf,
geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român. A fost primul român ales membru al Academiei din
Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit
cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi
începutul secolului al XVIII-lea.Opere principale : Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului
cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această
lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea
omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei
biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică. Imaginea tainică a
ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între
ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru
astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii. Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705).
Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti
din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi
Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare. Istoria Imperiului Otoman
(Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae
Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat
cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri
libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană. Hronicul vechimei a romano-moldo-
vlahilor, scrisă în română (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor:
originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare
române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă. Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în
care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi
metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.
Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din
Berlin. Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi: Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a
apelor şi a câmpiilor. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului. În partea a doua a lucrării
este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau
îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi,
înmormântări. În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început
au fost latineşti. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi
folclorul.
6. DICŢIONAR
Tarabostes: demunire dată clasei nobiliare geto-dace, deţinătoare de bunuri,aur şi vite.
Comatii: oamenii de rand din societatea geto-dacă, liberi juridic, organizaţi ca meşteşugari, păstori şi agricultori în oşti
săteşti
Dava: aşezare dacică fortificată, uneori cu caracter semiurban, sediu politico-administrativ al unui trib sau uniuni tribale
Veterani: militari ai armatei romane, lăsaţi la vatră după încheirea serviciului military, deţinători de cetăţenie romană şi de
alte privilegii, stabiliţi în general în provnicia unde se afla unitatea lor militară
Romanizare: proces complex şi de durată, care a constat în însuşirea limbii şi a civilizaţiei romane de către un popor.
Interpretaţio romana: adorarea unor divinităţi neromane sub nume romane.
Mituri fondatoare: povestire populară sau literară care aduce în scenă fiinţe supranaturale sau acţiuni imaginare atribuite
unor evenimente istorice reale sau imaginare, cu o mare influenţă asupra vieţii sociale
Tradiţia istorică: ansamblu de informaţii cu conţinut real sau legendar privitoare la anumite fapte din trecut transmise din
generaţie în generaţie
Plastică antropomorfă: reprezentare plastică a unor obiecte care au formă omenească
Sanctuare: loc de cult; loc socotit sfânt şi deci inaccesibil necredincioşilor
Aşezare de tip oppidan: aşezare fortificată, deosebită de oraş (în accepţiunea romanilor)
Palestră: spaţiu destinat exerciţiilor fizice în incinta thermelor
Mit etnogenetic: poveste despre naşterea unui neam, prin care un popor îşi explică felul în care a apărut în mijlocul
societăţii omeneşti, ca şi trăsăturile prin care consideră că se deosebeşte de alte popoare. Mitul este o poveste, având funcţia
de a explica nişte probleme fundamentale pentru viaţa unei comunităţi.
Indo-europeni: populaţie care trăia în vechime în Asia şi în Europa şi din care se trag indienii, iranienii, latinii, grecii,
germanicii, slavii, tracii şi celţii.
Hartă etnografică: hartă pe care sunt marcate, în culori diferite, zonele locuite de diverse popoare.

6
Etnonim: numele unui popor. Multe popoare au două etnonime, fie că şi-au spus ele însele în două feluri, fie că sunt
denumiri primite din partea altora. Aşa sunt „latinii" sau „romanii", „germanii" sau „nemţii", „maghiarii" sau „ungurii",
„grecii" sau „elenii", „romii" sau „ţiganii". în Evul Mediu existau cele două etnonime ale românilor: „valahi" şi „rumâni".
Imagine de sine: felul în care se vede pe sine o persoană sau o colectivitate, cum este o naţiune. Imaginile de sine, ca şi
imaginile despre celălalt au tendinţa să exagereze, fie in rău, fie în bine.
Identitate naţională: (1) însuşirea unui individ de a aparţine unei naţiuni; (2) ansamblul trăsăturilor care fac o naţiune să fie
ceea ce este.
Astrolab: instrument circular care permite calcularea latitudinii în funcţie de înălţimea astrelor; inventat de arabi şi
perfecţionat la sfârşitul secolului al XlV-lea.
Busolă: instrument care indică direcţia nord-sud; inventată de chinezi, a început să fie utilizată şi în Occident în secolul al
Xlll-lea, permiţând marinarilor să se orienteze şi în timpul nopţii.
Caravelă: navă de dimensiune medie (25 metri lungime şi 10 metri lăţime), construită să înfrunte valurile oceanului, având
partea din spate mai înaltă. Uşoară şi rapidă, era prevăzută cu pânze care-i permiteau să folosească atât vântul din spate, cât
şi pe cel din lateral. Construcţia acestui tip de navă a început după 1444.
Conchistador: cuceritor; prin opoziţie cu reconquista (recucerirea), acţiunea care a dus la eliminarea prezenţei arabe
(musulmane) în Peninsula Iberică, conchistadorii au continuat în colonii o politică de cucerire pe care o considerau a fi de
răspândire a creştinismului.
Contoar: punct comercial european aflat într-un alt stat.
Encomienda: formă de proprietate funciară introdusă de spanioli în America; a avut ca rezultat decimarea populaţiei locale.
Cabotaj: activitate comercială maritimă desfăşurată de-a lungul ţărmurilor, pe distanţe scurte, de regulă între porturile
aceleiaşi ţări.
Circumnavigatie: călătorie pe mare în jurul unui continent sau în jurul Pământului.
Flotilă: grupare de nave militare, care acţionează pe fluvii, lacuri şi mări în apropierea ţărmului.
Portulan: hartă marinărească din Evul Mediu, pe care erau reprezentate amănunţit ţărmurile mărilor cu detaliile care
interesau navigaţia.
Colonialism: politică de luare în stăpânire şi de exploatare a unui teritoriu sau a unui stat străin, dependent de metropolă din
punct de vedere politic, economic şi cultural; doctrină care legitimează politica colonială.
Concesiune: convenţie prin care se acorda dreptul de exploatare a unor aparţinând statului.
Monopol: drept exclusiv, de obicei al statului, de a produce şi comercializa un anumit produs; dominaţie într-un anumit
domeniu.
Indigeni: localnici, băştinaşi: oameni originari dmtr-o anumită regiune.
Metisaj: amestec al raselor: un metis are părinţi de rase diferite.

II. OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR

1. Sate din Europa şi din spaţiul românesc

A. Lumea rurală
Spaţiul românesc aparţine celui central european delimitat de Elba, Alpii austrieci, Urali, Baltica, Mediterana şi Pont, spaţiu
de stepă şi silvo-stepă, majoritar etnic slav, supus invaziilor turanice până în secolul XIII, predominant rural, aflat în
înapoiere economică şi politică evidentă faţă de apus. SATUL a reprezentat pentru Evul Mediu principala formă de habitat a
românilor. Numele său derivă din latinescul „fossatum" care înseamnă loc întărit cu şanţ.
B. Peisajul şi habitatul
Este dominată de ciclurile agricole, de precaritatea existenţei şi nevoia luptei întregii familii pentru supravieţuire. Casele sunt
modeste, tipul principal fiind bordeiul semiîngropat sau locuinţa simplă de suprafaţă cu 1-2 camere din lut, nuiele, paiantă,
lemn(în zonele de deal şi munte), chirpici(în zonele de şes, unde predominau bordeiele), adăpostind mai multe generaţii de
oameni şi vitele casei, iluminate cu lumânări şi opaiţe. Hrana se baza pe legume, fructe, cereale, peşte şi doar de sărbători pe
carne. Uneltele şi îmbrăcămintea se fabrică pe plan local, puţinul timp liber fiind petrecut la moară, crâşmă sau biserică.
Analfabetismul dă prioritate religiei, dublată de credinţe mistico-populare.
C. Demografie
Populaţia mileniului I şi începutului de mileniu II este relativ puţin numeroasă, locuind în proporţie de 90% în mici
comunităţi rurale despărţite mari suprafeţe împădurite, de mlaştini şi păduri. Spaţiul de locuire românesc se întindea la
începutul mileniului II pe fostul teritoriu dacic, însumând circa 4000 de aşezări predominant rurale, bazate pe obştile libere
de agricultori şi păstori, organizaţi în formaţiuni prestatale zonale şi implicaţi în viaţa comercial-socială şi politico-militară a
sud-estului european. Societatea românească de la începutul mileniului II gravita în jurul obştii rurale, bazat pe proprietatea
comună a pământului, cu propria ierarhie socială, cu o incipientă clasă feudală, plătind tribut statului sau unei puteri politico-
militare vremelnice. Sub aspect demografic, în Transilvania românii formau majoritatea absolută în mediul rural, saşii şi
maghiarii erau locuitori cu precădere ai oraşelor, iar secuii ocupau linia interioară a Carpaţilor Orientali. În Ţara
Românească şi Moldova populaţia era aproape în întregime românească, mai eterogenă în târguri şi oraşe unde alături de
români, trăiau şi alte grupuri etnice, cu precădere greci şi armeni. La jumătatea secolului XV, Transilvania împreună cu
Banatul avea 1,2 milioane locuitori, Ţara Românească avea o populaţie de 700.000 locuitori, iar Moldova avea o populaţie
de 500.000 locuitori.
D. Utilaje şi tehnici agricole
Satul este o comunitate economică bazată pe agricultură, păstorit, pomicultură şi legumicultură, folosind unelte rudimentare,
asolament bienal şi tehnica focului şi desţelenirii noilor zone. Treptat se introduce plugul cu rotilă, brăzdar şi cormană, un
nou sistem de înjugare a boului şi a calului, fertilizarea naturală a solului, grapa, cultivatorul şi moara hidraulică.
OBICEIURI Şl VIAŢA COTIDIANĂ sunt dominată de manifestări si obiceiuri populare unele păstrate până azi legate de
momente importante din viaţa omului (naştere, căsătorie, moarte); ciclul muncilor de primăvară, vară şi toamnă; sărbătorile
creştine. Aproape identice pe întreg spaţiul locuit de români ele priveau şi îndeletnicirile fundamentale agrare şi pastorale.
E. Economia agrară şi alimentaţia
Majoritatea populaţiei se alimenta cu legume, fructe, cereale, lactate şi peşte şi doar ocazional cu carne. Predomina creşterea
şi exportul vitelor, urmat de comerţul cu miere, sare, cereale, piei, lână şi produse viticole. Situaţia alimentară a ţăranului se
degradează în secolul XIX pe fondul extinderii moşiilor destinate producţiei cerealiere ce ia calea exportului. Avea la bază 2
activităţi: creşterea animalelor şi agricultura. Creşterea animalelor cu precădere a vitelor, a reprezentat principala activitate,

7
favorizată de păşunile bogate şi întinse, la câmpie şi munte şi care asigura o mare mobilitate a populaţiei în faţa deselor
incursiuni ale turcilor şi tătarilor. Agricultura se practicată pe cale extensivă, culturi principale fiind grâu, orz, secară, ovăz şi
mai târziu porumb. Alte activităţi erau albinăritui, pescuitul, viticultura, legumicultura. Meşteşugurile, care se practicau şi în
mediul rural erau cele de rotari, potcovari, cojocari, tabaci, cizmari, la care se adaugă meşteşugurile casnice tradiţionale,
torsul şi ţesutul.
F. Structuri sociale
SOCIETATEA RURALĂ aflată într-un accentuat proces de polarizare, la un pol, clasa marilor stăpâni de domenii laice şi
bisericeşti, la celălalt pol, ţărănimea marea masă a cultivatorilor. Ţăranii constituie covârşitoarea masă a populaţiei grupată
în sate şi obşti săteşti, care evoluează treptat de la stadiul de libertate la cel de dependenţă totală sau parţială faţă de seniorii
feudali. Ţărănimea liberă forma o pătură încă numeroasă, trăia în sate libere şi îşi alegea singură conducătorii, în timp ce
ţărănimea dependentă, către mijlocul secolului XVI rămâne doar sub dependenţă economică, fără ca aceasta să fie dublată şi
de o dependenţă juridică. În secolele XVI-XVII, în contextul transformărilor petrecute în domeniul economiei europene şi
creşterii explozive a obligaţiilor faţă de Poartă, fapt ce a condus la o creştere a fiscalităţii, se constată o creştere a
dependenţei ţărănimii care a culminat cu pierderea nu numai a pământului dar si a libertăţii, pe lângă dependenţa economică
şi dependenta juridică, respectiv legarea de glie, consacrată juridic în 1517 în Transilvania prin Tripartitum lui Werboczi,
1595 în Ţara Românească prin „legătura lui Mihai" şi în 1628 în Moldova de către Miron Barnovski Movilă.
Seniorii reprezintă simbioza dintre vechea aristocraţie romană şi elita militar-politică a migratorilor, care se ierarhizează în
funcţie de poziţia faţă de monarh şi de bogăţia personală ce constă în pământuri, sate, vite şi oameni sub arme. Relaţiile
feudale se dezvoltă în procesul de extindere a domeniului feudal şi de aservire a ţărănimii. Ea constă în impunerea unor
obligaţii în bani(cens), muncă(clacă) şi produse(dijmă), variabile ca dimensiuni şi raporturi dintre ele în funcţie de evoluţia
sistemului feudal. Feudalul este judecător, comandant militar şi strângător de impozite la nivel local şi zonal, prin atribuţiile
conferite lui de suveran asupra pământului şi a ţăranilor. Boierimea constituită din marii stăpâni de domenii deţinătorii de
dregătorii domneşti, li se adaugă biserica şi mănăstirile care în urma donaţiilor domneşti şi particulare, acumulează cele
mai întinse domenii din Principatele Române. Originea boierimii e un subiect controversat în istoriografia românească. În
ultima perioadă domină ideea că boierimea s-a ridicat din rândul comunităţilor ţărăneşti, astfel, boierii apar înainte de
fondarea satelor, fiind cunoscuţi cu termenii de „potentes" sau „maiores" (mai-marii). Îşi sporeşte domeniile după formarea
satelor, graţie daniilor şi dregătorii lor acordate de domni, astfel în Oltenia se constituie adevărate clanuri de boieri, cum sunt
Craioveştii care reuşesc să impună la tron un membru al lor, Neagoe Basarab şi îşi transmită ereditar Bănia Craiovei. În
rândurile ei pătrund în secolul XVI şi mai multe familii greceşti care devin stăpâne pe numeroase domenii şi dregătorii,
membrii unor familii greceşti, spre exemplu cea a Cantacuzinilor, reuşind să ocupe chiar tronul ţării.
2. Târguri şi oraşe din Europa şi din spaţiul românesc
A. Caracteristicile oraşului medieval
Creşterea demografică, comercială şi agricolă de la începutul mileniului II, duce la reapariţia vieţii urbane. Oraşul atrage
populaţia rurală, este o lume dinamică, dezvoltată pe ideea schimbului şi a libertăţii personale, pe acumularea de avere şi pe
dezvoltarea culturii şi a învăţământului. Oraşele antice care au supravieţuit migraţiilor, si-au restrâns aria teritorială şi
economică, devenind centre ale puterii regale, ecleziastice şi administrative. Sporul demografic le dă un nou avânt, pe lângă
ele apărând oraşe noi, fie pe ruinele celor antice, fie în zone strategice militar sau economic. Târgurile apar în cea mai mare
parte în zona de contact dintre câmpie si deal, pe văile râurilor, mai ales că transportul pe apă era cel mai ieftin şi prezenta
riscuri mai mici. După formarea statelor, se dezvoltă în jurul unor cetăţi regale si domneşti, unde meşteşugarii şi negustorii
beneficiau de protecţia principilor şi de o cerere mai mare pentru produsele lor. Urbanizarea cuprinde în primul rând Italia de
nord, Germania de nord, Flandra şi Franţa de nord-est. Noua societate este una mercantilă şi dinamică cuprinzând elemente
clericale şi nobiliare, negustori, meşteşugari, calfe, ucenici, muncitori calificaţi sau necalificaţi, liber profesionişti..
B. Viaţa urbană în spaţiul românesc
Oraşul se dezvoltă la început în Transilvania unde cucerirea maghiară a adus coloniştii saşi, care pun bazele oraşelor, în
timp ce în spaţiul extracarpatic fenomenul este legat de crearea statelor feudale. Centre predominant meşteşugăreşti şi
comerciale(Transilvania), sau comercial-administrative (Moldova şi Ţara Românească), oraşele de la noi sunt populate în
special cu alogeni, au o organizare autonomă(Transilvania) sau semiautonomă, cu populaţie variind între 5.000 şi 15.000 de
locuitori în jurul lui 1500(Braşov–11.000, Sibiu şi Cluj –7.000). Oraşele, apar în Transilvania în zonele miniere, cu
importante aglomerări urbane şi în centrele episcopale, zone ce au constituit colonizarea saşilor. În Tara Românească si
Moldova apar ca un privilegiu al domniei, căreia îi ofereau venituri de tranzit pe rutele comerciale europene ce străbăteau
spaţiul românesc, respectiv: pe valea Dunării, de la Pont-Europa Centrală, cu ramificaţii spre Transilvania şi faimosul
„drum moldovenesc" ce lega Marea Neagră de Marea Baltică.
C. Organizare şi conducere urbană
Oraşul este concomitent centru comercial, meşteşugăresc, intelectual şi de construcţii, în care apar organizaţii profesionale
de genul breslelor meşteşugăreşti şi a ghildelor comerciale. Stratificarea socială crează o elită conducătoare – patriciatul,
negustorii, meşteşugarii, dar şi o clasă săracă – proletari, calfe, ucenici, zilieri. Oraşul transilvănean are autonomie pe baza
dreptului germanic şi îşi ale conducătorii: burgmaisterul şi cei 12 pârgari. Oraşele extracarpatice se grupau pe mahalale
formate din oameni proveniţi din aceeaşi zonă şi au în frunte reprezentantul domniei: judeţul, şoltuzul sau pârcălabul de târg.
Cei 2 dregători ai domniei pârcălabul/vornicul controlau activitatea organelor puterii municipale, împiedicând astfel
autonomia oraşelor şi târgurilor. Birurile datorate către domnie sau unor mari boieri, nu au îngăduit orăşenilor să se
individualizeze pe tărâm juridic şi politic în raport cu lumea rurală înconjurătoare. Tocmai de aceea nu s-a putut constitui o
orăşenime puternică capabilă să susţină politica domniei, în pragul epocii moderne, unele târguri au căzut chiar sub
dependenta juridică a unor mari boieri şi a fost nevoie de lupta comună a orăşenilor pentru emancipare. POPULAŢIA
URBANĂ în Transilvania, era până în secolele XV-XVI, formată predominant din germani (saşi), căteodată şi populaţie
maghiară şi foarte puţin românească( în oraşe precum Orăştie, Caransebeş, Lugoj, Haţeg, populaţia românească era mai
numeroasă, românii îndeplinind de exemplu la Orăştie chiar funcţii politico-administrative). În Ţara Românească şi
Moldova, componenţa oraşelor şi a târgurilor era eterogenă. Populaţia majoritară era cea românească, alături de care mai
trăiau saşi veniţi din Transilvania la Câmpulung-Muscel, Râmnicu-Vâlcea, Baia, Suceava, evrei şi germani veniţi din
Galiţia (peste tot), unguri mai ales în oraşele moldovene, italieni, armeni, greci, tătari cu precădere în oraşele de la Dunăre
şi Marea Neagră.
D. Solidarităţi urbane
Reunirea noilor locuitori se face pe baza unui jurământ, având la bază libera asociere a unor oameni liberi şi egali între ei.
Comuna urbană îşi câştigă libertăţile şi privilegiile faţă de regalitate sau feudalii laici ori ecleziastici, prin luptă, negocieri
sau contra cost, privilegii ce sunt trecute într-o chartă. Solidaritatea generală a orăşenilor capătă o formă particulară la

8
nivelul breslelor şi ghildelor. ASPECTUL ORAŞELOR Şl TÂRGURILOR în Transilvania era asemănătoare cu cele din
Europa Centrală si Occidentală, înconjurate cu ziduri înalte, puternice, cu porţi de intrare şi turnuri de apărare care
aparţineau breslelor, case construite din piatră, cu străzi drepte şi înguste în jurul centrului oraşului, centrul oraşului era
dominat de clădirile municipale, în primul rând de primărie şi de catedrala gotică. În Ţara Românească şi Moldova, oraşele
se asemănau cu cele balcanice în ceea ce priveşte acoperişul cu olane şi şindrilă, prezenţa de hanuri, fântâni, pieţe,
aşezăminte sociale. Spre deosebire de cele transilvane nu aveau ziduri, ci numai un şanţ de apărare, iar mai târziu o
împrejmuire cu trunchi de copaci.
E. Viaţa cotidiană şi culturală
Prezenţa negustorilor de toate naţiile, conferea oraşelor un aspect pitoresc şi colorat de costume, limbă, credinţe, obiceiuri.
Majoritatea populaţiei îşi lucra hainele din in, cânepă, abă, în timp ce elita conducătoare şi-a croit veşmintele după model
bizantin, dar cu accesorii occidentale, pentru ca, din secolul XVI costumaţia să sufere influenţe orientale fiind făcută din
mătase, postav, velur, catifea sau atlas. CULTURA URBANĂ era de inspiraţie occidentală în Transilvania şi slavo-bizantină
în Ţara Românească şi Moldova. Puternic influenţată de ideologia umanistă, care se afirmă în secolele XVI-XVII în Ţările
Române, se intensifică preocupările pentru învăţământ, la început prin şcolile înfiinţate pe lângă biserici, apoi prin iniţiative
domneşti cum ar fi : 1562- este înfiinţat Colegiul Latin de la Cotnari de Despot Vodă, 1640- Colegiul Latin de la laşi,
înfiinţat de Vasile Lupu, 1646- domnitorul Matei Basarab pune bazele Şcolii Greco-Latine de la Târgoviste, 1581- se pun
bazele Universităţii maghiare din Cluj.
3. Viziuni despre modernizare în Europa secolelor XIX-XX
A. Europa veacului al-XIX-lea şi modernizarea
Europa deţine poziţia dominantă în economie, cultură, sistemul militar şi colonial, are o superioritate de netăgăduit în
urbanizare, industrializare, nivel de trai şi învăţătură, standarde de viaţă, igienă şi sănătate. Explozia demografică,
urbanizarea şi societatea de masă au fost expresia în plan social a modernizării economice şi politice europene din secolul
XIX, care s-a manifestat prin revoluţia industrială, respectiv prin afirmarea ideologiei liberale ori a ideii democratice. Ştiinţa
a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă care a schimbat viziunea oamenilor asupra lumii. La începutul secolului XIX se credea
că ştiinţa reprezintă speranţa pentru un viitor mai bun al omenirii bazat pe posibilitatea de cunoaştere a adevărului pus în
slujba creării unei societăţi apropiate de perfecţiune. Secolul XX este secolul unei dezvoltări uluitoare a ştiinţei.
Descoperirile în fizică, chimie, biologie, cercetarea spaţiului cosmic au fost utilizate în economie şi în viaţa cotidiană,
ducând la creşterea calităţii vieţii. în ziua de astăzi există opinii autorizate care consideră că problemele complexe cu care se
confruntă omenirea (criza de materii prime, criza energetică, poluarea, încălzirea globală) îşi vor găsi rezolvarea cu ajutorul
cuceririlor ştiinţei.
B. Atitudini faţă de modernizare
Modernizarea a generat atitudini diverse, în funcţie de problemele pe care societăţile trebuiau să le rezolve. În societatea
românească, odată cu intrarea în epoca modernă au existat dezbateri în ceea ce priveşte calea dezvoltării şi modernizării.
Astfel, adepţii unei dezvoltări după modelul occidental susţineau necesitatea industrializării şi urbanizării (Dionisie Pop
Marţian, A.D.Xenopol, Petre S. Aurelian etc). Adepţii dezvoltării prin conservarea societăţii tradiţionale româneşti
considerau că un astfel de tip de modernizare se îndepărta de dezvoltarea naturală, organică a ţării noastre. Modernizarea ar
trebuia să se realizeze ţinându-se cont de structurile şi valorile culturale româneşti tradiţionale; instituţiile aduse din Occident
alcătuiesc forme care nu au în comun nimic cu fondul constituit din structurile tradiţionale româneşti (teoria formelor fără
fond susţinută de junimiştii revistei Convorbiri literare). Ideea dezvoltării cu prioritate a agriculturii a stat în atenţia aşa-
numiţilor sămănătorişti (grupaţi în jurul lui Nicolae lorga) şi a poporaniştilor (conduşi de Constantin Stere).
C. Conservatorism şi liberalism: două viziuni despre modernizare
Liberalismul dezvoltat la începutul sec.XIX susţinea toleranţa, dialogul, pluralismul, limitarea autorităţii statului, separarea
puterilor în stat, regim constituţional, proprietate sacră şi inviolabilă, libertăţile fundamentale ale omului, economie bazată pe
iniţiativa privată şi sistemul pieţei libere.Conservatorismul se dezvoltă în paralel şi oarecum în opoziţie faţă de liberalism,
susţinând monarhia constituţională, făcând apel la tradiţie, morală, ordine şi ierarhie, pe rolul şi locul instituţiilor şi a
bisericii.
D. Revoluţia industrială
Secolul XVIII marchează trecerea de la trecerea la înlocuirea forţei umane şi animale cu ceea a motorului cu aburi creat de
englezul James Watt, motor utilizat în industria minieră, siderurgică, transporturi navale şi feroviare. În agricultură se
constată fenomenul împrejmuirilor prin care se constituie marile ferme de tip capitalist. Revoluţia transporturilor începe prin
locomotiva cu aburi a lui George Stephenson. Anglia trece prima la revoluţia industrială urmată după circa o jumătate de
secol de Europa de vest şi de nord şi America de nord. A doua revoluţie industrială începe în jurul lui 1870 în Marea
Britanie şi se bazează pe invenţii cum ar fi telefonul, telegraful fără fir, oţelul, automobilul, motorul cu explozie, utilizarea
energiei electrice, a petrolului şi gazelor naturale. Se extind căile ferate transcontinentale ca transamericanul şi
transsiberianul, comunicaţiile telegrafice şi de navigaţie transatlantică. Apar canalele Suez şi Panama, se dezvoltă bursa de
mărfuri şi de valori, apare mecanizarea şi chimizarea agriculturii, fapt ce sporeşte producţia de circa 30 de ori şi scade preţul
alimentelor. La 1900 a doua revoluţie industrială triumfă în Marea Britanie şi dominioanele sale, Europa de vest, SUA şi
Japonia.
E. Urbanizarea şi lumea oraşelor
Evoluţiile economice se manifestă prin organizarea producţiei pe baza diviziunii muncii şi lucrului la bandă, creşterea
producţiei datorită sporirii productivităţii, concentrarea producţiei la sfârşitul secolului XIX în mari concerne, concomitent
cu un rapid proces de urbanizare şi de modificare a structurii economice prin predominanţa industriei în realizarea
produsului intern brut. Evoluţiile sociale sunt legate de cele economice şi se reflectă prin sporul demografic datorat creşterii
nivelului de trai şi de igienă şi modificarea structurii sociale prin creşterea rolului economico-politic al deţinătorilor de
active bancare, comerciale, industriale şi imobiliare, prin sporirea ponderii clasei de mijloc (medici, avocaţi, profesori,
ingineri, funcţionari), creşterea numerică a muncitorimii şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă a acestora(repaus duminical,
zi de lucru de 8 ore, sistem de pensii de boală, vârstă şi invaliditate) şi implicarea lor în viaţa politică şi socială.
F. Curente ştiinţifice, politice, culturale şi educaţionale în Europa secolelor XIX-XX
F.1. Curentele de gândire se dezvoltă în secolul XIX începând cu pozitivismul promovat de Auguste Comte, care pune la
baza evoluţiei umane raţiunea, observaţia şi experimentul. Evoluţionismul promovat de Charles Darwin exploatează
viziunea pozitivistă privind evoluţia lumii şi vieţii de la simplu la complex. Relativismul dezvoltat pe baza operei ştiinţifice a
lui Einstein, Freud şi Jung şi a celei filosofice a lui Bergson şi Nietzsche relevă rolul subconştientului., a simţurilor şi
trăirilor în perceperea lumii. Pragmatismul promovat de William James consideră adevărul ca rezultat al acţiunii şi
succesului uman.

9
F.2. Curente politice
LIBERALISMUL. Este o doctrină politică şi economică care proclamă principiul libertăţii politice şi economice a indivizilor
şi se opune colectivismului, socialismului, etatismului şi în general tuturor ideilor politice care pun interesele societăţii, ale
statului sau naţiunii înaintea celor individuale. Liberalismul clasic a apărut în Europa secolelor XVII-XVIII ca un curent
filosofic ce pleca de la ideea că fiecare fiinţă umană are, prin naştere, drepturi naturale precum: dreptul la viaţă, la libertate şi
proprietate. A fost fundamentat teoretic de gânditorii englezi Thomas Hobbes, Benedict Spinoza şi John Locke şi de
iluminiştii francezi, iar ca ideologie politică, de englezul John Mill şi fiul acestuia, John Stuart Mill. Liberalismul economic
este componenta cea mai importantă a ideologiei liberale. Bazele lui au fost puse de creatorii englezi ai economiei politice
moderne, în primul rând de Adam Smith şi de fiziocraţii francezi.
CONSERVATORISMUL. În ultimele două secole termenul de conservatorism a fost folosit mai mult în sensul de opoziţie
faţă de progres. Ideologia conservatoare a apărut ca o reacţie ia schimbările provocate de Revoluţia franceză, dar şi faţă de
liberalism despre care consideră că este o concepţie revoluţionară. Esenţa acestei ideologii se află în dictonul contelui
Falkland, care spunea: „atunci când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic". Conservatorii
resping conceptul burghez de egalitate. Oamenii sunt prin natura lor intimă inegali. Nu se opun reformelor dar doresc să
amelioreze o situaţie şi nu să o schimbe, fiind preocupaţi de continuitate cu trecutul, susţinând respectarea ordinii
tradiţionale, în care fiecare om să-şi accepte poziţia moştenită în ierarhia socială. Monarhia şi aristocraţia trebuie păstrate, iar
Biserica să-şi menţină autoritatea spirituală.
SOCIALISMUL. Ideologia socialistă este un produs ai lumii moderne şi în special al dezvoltării capitalismului industrial în
secolul al XlX-lea. Ea apare ca un protest la adresa liberalismului, a burgheziei în ascensiune. Socialiştii preconizau o formă
de organizare socială, în care interesul societăţii primează în faţa interesului individual sau al unui grup restrâns. Primele
manifestări ale ideologiei socialiste aveau un caracter utopic, deoarece soluţiile propuse se bazau pe existenţa egalităţii
depline între membrii societăţii. Cei mai de seamă reprezentanţi ai socialismului utopic din secolul XIX au fost englezul
Robert Owen şi francezii Charles Fourier şi Saint-Simon. Ideologia socialistă propriu-zisă, aşa-nurnitul „socialism
ştiinţific", este fundamentat de germanii Karl Marx şi Friedrich Engels. Aceştia publică în 1848 lucrarea Manifestul
Partidului Comunist care devine baza teoretică a ideologiei socialiste. Marx susţinea că societatea capitalistă este împărţită
în clase sociale antagonice datorită modului inechitabil de repartiţie a mijloacelor de producţie şi a bunurilor. Socialismul
marxist este o teorie bazată pe concepţia materialismului istoric care susţinea ideea că „lupta de clasă" este motorul istoriei.
Clasa muncitoare este cea oprimată şi munca ei exploatată de burghezie. De aceea „proletariatul" era clasa revoluţionară
care va înlocui capitalismul cu o nouă societate, cea socialistă în care se va institui proprietatea comună, va avea loc o
repartiţie echitabilă a bunurilor, iar membrii societăţii se vor bucura de egalitate deplină.
F.3. Curente culturale
ACADEMISMUL este o manieră în artă care cultivă un ideal de frumuseţe rece şi convenţională şi norme canonizate,
golind realitatea de ceea ce este nou, de ceea ce se dezvoltă şi este mai viu în ea. În pictură se manifestă ca o manieră a aşa-
numitelor „academii", care se bazează pe un desen şi un colorit similare exerciţiilor de şcoală de artă sau de atelier.
ROMANTISMUL. Reacţia împotriva atotputerniciei raţiunii şi a culturii clasice a marcat creaţia literară şi artistică în prima
jumătate a secolului XIX prin apariţia romantismului. Tema naturii, a ruinelor şi a singurătăţii sunt caracteristice noului
curent. Literaturile naţionale se afirmă în opoziţie cu universalismul fiiosofiei franceze a luminilor. Pasionaţi de istorie,
romanticii proclamă faţă de universalismul clasic, diversitatea ţărilor şi a oameniior. Astfel, romanul istoric este considerat o
prelungire naturală a istoriei. Elanul romantic a suscitat un mare entuziasm şi a inspirat atitudinile politice.
REALISMUL. Elanul şi încrederea generoasă care au antrenat literatura şi artele în prima jumătate a secolului XIX a fost
estompat de înfrângerea revoluţiilor de la 1848, care a marcat sfârşitul iluziilor şi a efuziunilor sentimentale. De acum,
romantismul s-a estompat. Mulţi artişti s-au orientat către o estetică nouă: ei au dezvoltat un cult al artei, singura modalitate
prin care creatorul putea scăpa din „nebunia societăţii în care trăia". Urmând pe Balzac, romancierii s-au orientat spre
observarea minuţioasă a oamenilor şi a mediului social în care trăiau. Aşa a apărut realismul la mijlocul secolului XIX. în
pictură, urmându-l pe francezul Corot, artiştii au părăsit atelierele şi au făcut să pătrundă natura cu frumuseţile ei în tablouri.
Pictori realişti au reprezentat viaţa modernă şi, în particular, realitatea socială. În arhitectură, dezvoltarea urbană, îmbogăţirea
clasei dominante şi politica de lucrări publice a suveranilor a făcut să crească numărul edificiilor.
IMPRESIONISMUL. Apariţia impresionismului a reprezentat un moment revoluţionar în istoria artelor. Artiştii îşi arată
trăirile şi sentimentele fără a se mai preocupa de reprezentarea fidelă a realităţii, aşa cum este percepută de ochiul omenesc.
Pictând în aer liber, impresioniştii fac din lumină elementul principal al compoziţiilor lor. Figurile, obiectele sunt estompate
de culoarea strălucitoare care irumpe din tablourile artiştilor. O astfel de manieră de a picta nu era înţeleasă de publicul
vremii, picturile impresioniştiior nefiind expuse în saloanele oficiale de expoziţie. Franţa este centrul unde apar aceste
inovaţii revoluţionare, numele unor artişti precum Monet, Manet, Renoir, Pissaro, Degas, fiind întâlnite astăzi în cele mai de
seamă muzee ale lumii.
NATURALISMUL. Naturalismul este o ramură a realismului, o mişcare literară proeminentă la sfârşitul secolului XIX în
Franţa şi în restul Europei. Scriitorii naturalişti au fost influenţaţi de către teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin. Aceştia
credeau că ereditatea unei persoane şi mediul decid caracterul acesteia. Naturalismul considera că mediul socio-cultural
exercită o influenţă absolut covârşitoare în apariţia şi dezvoltarea personalităţii umane. De asemenea studiau elemente
umane, alcoolici, criminali, sau persoane alterate genetic de un mediu social viciat. Observaţiile lor în materie de psihologie
erau totuşi rudimentare având în vedere că psihologia se dezvoltă abia după apariţia teoriilor lui Sigmund Freud. Naturaliştii
au adoptat de asemenea tehnica descrierii detaliate de la predecesorii lor imediaţi, realiştii.
SIMBOLISMUL. Este o mişcare artistică şi literară de la finele secolului XIX, care se opunea naturalismului şi
parnasianismului, potrivit căruia valoarea fiecărui obiect şi fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată şi descifrată
cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent. Adesea se consideră ca făcând parte din
acest curent poeţi ca Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud şi Paul Verlaine, dar Stephane Mallarmé e cel care îi încarnează
cel mai bine în poezie.
PARNASIANISMUL. Parnasianismul a apărut ca o reacţie neo-clasică la romantism, cultiva expresia impersonală,
descriptivă, ornamentală şi cizelată, raportată la peisaje exotice, dar şi la obiecte de artă, cărora le consacra poezii de
virtuozitate formală (sonet, rondel, rondo). Din dorinţa de a elibera poezia din chingile romantismului militau pentru poezia
obţinută cu ajutorul meşteşugului, tematica lor viza subiecte clasice sau exotice pe care le tratau cu o mare rigiditate a formei
şi cu o maximă detaşare a emoţiei. Elementele acestei detaşări proveneau în mare măsură din opera lui Arthur
Schopenhauer.
EXPRESIONISMUL îşi are originea în Germania, fiind reprezentat de către Ernst Ludwig Kirchner, Erich Heckel, Karl
Schmidt-Rottluff, Max Pechstein, Emil Nolde, Paul Klee şi Wassily Kandinsky.Expresionismul este reacţia firească a unui

10
grup de pictori germani la academism şi convenţii estetice rigide, dar şi la autoritarismul celui de-al doilea Reich. Revolta
artiştilor a proclamat libertatea creatoare absolută şi primatul expresiei asupra formei. Rezultatul este o artă spectaculoasă
din punct de vedere cromatic şi o estetică revoluţionară. Reprezentat de artişti foarte diferiţi, expresionismul se impune mai
mult ca un stil, decât ca o mişcare artistică. Acest stil va depăşi de altfel repede graniţele picturii: va cuprinde în sfera sa şi
sculptura, poezia şi muzica, cu compozitori ca Arnold Schönberg şi Alban Berg. Revolta expresionistă propune o formulă
nouă, dar păstrează temele tradiţionale, rareori abordând revendicări politice sau sociale. Este o revoluţie pur estetică,
caracterizată de culori ţipătoare, contrastante, de linii frânte şi curbe, de un ritm discontinu. Expresionismul devine, începând
din 1933, ţinta atacurilor naziste. În anul 1937 se organizează expoziţia "Arta degenerată": expresioniştii sunt prezentaţi aici
ca duşmani ai regimului şi rasei germane. Operele lor sunt confiscate şi excluse din muzee.
DADAISMUL. Generaţia de artişti de după primul război mondial, confruntată pentru prima dată cu ororile unui război care
nu dădea semne că s-ar apropia de sfârşit a fost una din cele mai avangardiste din istoria umanităţii. Intelectualii, dezertorii,
refugiaţii politici, toţi revoltaţii împotriva absurdităţi acestui conflict, se reunesc în mod regulat în jurul scriitorului român
Tristan Tzara, organizatorul Cabaretului „Voltaire", în Zurich, capitala Elveţiei, pe atunci stat neutru. Vrând să răspundă
absurdului prin absurd, ei îşi manifestă revolta mai curând prin provocare, decât prin idei estetice. Numele mişcării lor este
ales prin hazard, dintr-un dicţionar Larousse.
SUPRAREALISMUL este termenul care denumeşte curentul artistic şi literar de avangardă care proclamă o totală libertate
de expresie, întemeiat de André Breton şi dezvoltat mai ales în deceniile trei şi patru ale secolului XX. Suprarealismul
susţine că adevărul şi arta se află "în realitatea superioară a anumitor forme de asociaţie" bazate pe atotputernicia visului, pe
"jocul dezinteresat al gândirii" eliberate de constrângeri.
ABSTRACŢIONISMUL este denumirea pe care, începând cu cel de-ai doilea deceniu al secolului al XX-lea, şi-o revendică
o serie de tendinţe, de grupări, de creaţii în general diverse, succedându-se nu fără o anumită atitudine polemică care au la
bază un protest împotriva academismului şi naturalismului, îndepărtând din imaginea plastică elementele lumii vizibile,
redate până atunci de aşa zisă artă figurativă, şi aşezând în locul lor un sistem de semne, linii, pete, volume, ce ar trebui să
exprime, în formă pură, acţiunea raţionalităţii şi sensibilităţii umane. Arta abstractă înregistrează manifestări din cele mai
diferite, dezvoltând şi extrapolând uneie dintre aspiraţiile Arta abstractă, ca mişcare artistică cu identitate istorică, se face
ecoul unui fenomen mai general, în condiţiile prefacerilor sociale şi ale realităţilor erei tehnologice şi, sub diferite forme,
nume şi explicaţii, rămâne o constantă a artei contemporane.
F.4. Politici educaţionale
Politici educaţionale în secolul XIX. Propagarea revoluţiei industriale, dezvoltarea economică, urbanizarea, dar şi afirmarea
statelor naţionale au făcut ca, în secolul XIX, guvernele să acorde o atenţie sporită educaţiei şi învăţământului. Dezvoltarea
învăţământului a fost însoţită, în întreaga Europă, de modernizarea programelor şcolare, a manualelor, ca şi de creşterea
constantă a numărului de elevi. De o atenţie deosebită s-a bucurat învăţământul primar şi cei secundar, introducerea
gratuităţii şcolare primare, reducerea analfabetismului, dezvoltarea învăţământului de stat.
Politici educaţionale în spaţiul românesc. Dacă în secolul XVIII, în Principate, cursurile şcolare erau susţinute îndeosebi în
limba greacă, de la începutul secolului următor s-a trecut la promovarea învăţământului în limba română, un rol deosebit în
acest sens revenindu-le lui Gheorghe Asachi în Moldova (fondatorul şcolii de la Trei Ierarhi, laşi) şi lui Gheorghe Lazăr în
Ţara Românească (Şcoala de la Sfântul Sava, Bucureşti). Reţeaua şcolară urbană şi rurală s-a dezvoltat în urma adoptării
unei legislaţii menite a încuraja modernizarea învăţământului. Prima lege specială adoptată în timpul domniei lui A.I.Cuza
introducea învăţământul primar obligatoriu şi gratuit. Acesteia i s-a adăugat mai târziu legea iniţiată de Spiru Haret (1898),
susţinătorul celei mai cuprinzătoare reforme şcolare din România modernă. Învăţământul superior din a doua jumătate a
secolului XIX a fost reprezentat de instituţii de prestigiu precum Universităţile din iaşi (1860), Bucureşti (1864), Cluj (1871)
şi Cernăuţi (1874).
Şcoala şi educaţia în secolul XX. Evoluţia regimurilor politice, ca şi formarea noilor state europene după Primul Război
Mondial au determinat guvernele să acorde atenţie sporită mediului şcolar şi educaţiei în general. Legislaţia şcolară din
perioada interbelică a pus accentul pe răspândirea ştiinţei de carte, pe construirea de şcoli noi şi dezvoltarea învăţământului
secundar şi superior. în acelaşi timp, mai ales din anii 1920, s-au înmulţit şcolile tehnice şi de meserii, învăţământul
răspunzând astfel nevoilor crescute nevoile crescute ale industriei în privinţa mâinii de lucru calificate. În Italia fascistă, în
Germania nazistă, în URSS, sau, după Al Doilea Război Mondial, în statele europene cu regimuri comuniste, şcoala a
reprezentat şi un mijloc de înregimentare a tinerilor în structurile sistemului totalitar. În perioada postbelică, evoluţia
învăţământului s-a caracterizat prin creşterea alocărilor bugetare pentru domeniul educaţiei, sporirea numărului elevilor şi al
absolvenţilor cu studii medii şi superioare, preocuparea constantă pentru dezvoltarea educaţiei permanente,.
G. Modernizarea în Europa centrală şi răsăriteană: identităţi naţionale
Decalajul cultural, economic, social şi ideologic al estului european se datorează şi dominaţiei imperiilor otoman, rus,
austriac şi german. Evoluţia conştiinţei naţionale, extins după revoluţia de la 1848, combină la români, sârbi, unguri,
polonezi, cehi, croaţi, bulgari şi greci elemente liberale şi naţionalist romantice. Se face apel în revendicările naţionale la un
model statal de tip medieval considerat a fi „ideal”: Dacia şi Mihai Viteazul, statul lui Ştefan Duşan, Regatul Sfântului
Ştefan, Uniunea polono-lituaniană, statul Moraviei Mari, Croaţia lui Tomislav, ţaratul lui Krum şi Simeon, Imperiul
Bizantin.
H. Democraţie şi totalitarism
Sfârşitul războiului mondial marcat victoria militară a statelor democratice şi disoluţia imperiilor multinaţionale şi autocratic
conservatoare. Pe ruinele lor s-au născut şi sau întregit state naţionale care au încercat să creeze şi ele sisteme democratice.
Viaţa politică britanică era dominată de disputa dintre laburişti, conservatori şi liberali, ceea franceză oscila între stânga şi
dreapta regrupată în coaliţii temporare şi relativ eterogene, în timp ce noua Germania a Republicii de la Weimar, a înfrânt
insurecţia comunistă, fără a reuşi să contureze o stabilitate guvernamentală. Crizele declanşate de instaurarea comunismului
în Rusia şi tentativele de puci comunist în Germania(1918) şi Ungaria(1919), nu au avut urmări permanente. Oferta
totalitară cuprindea apelul la ordine, credinţă, disciplină, solidaritate naţională şi socială, restaurarea vechii legalităţi. Ea s-a
prezentat sub forma comunismului, fascismului şi naţional-socialismului. Fascismul este ideologia statului şi a naţiunii,
dezvoltat în Italia de Partidul Naţional Fascist condus de Benito Mussolini. Ea neagă liberalismul, democraţia şi pluralismul,
combate marxismul şi susţine ideea coeziunii naţiunii şi consensul naţional. Promovează economia statului corporatist, mitul
naţiunii unitare şi a trecutului glorios al Italiei. Comunismul este ideologia claselor sociale, bazat pe ideea construirii
societăţii comuniste caracterizată prin sistemul partidului unic, dictatura proletariatului condus de un lider unic,
internaţionalism proletar şi ideologia luptei de clasă. În plan economic nega proprietatea privată urmărind cooperativizarea
agriculturii, naţionalizarea industriei, urbanizare şi industrializare forţată, economie centralizată, dirijată şi controlată de
partidul unic. Naţional-socialismul este ideologia rasei promovată în Germania de NSDAP condus de Adolf Hitler. Ideea

11
statului totalitar, a regimului poliţienesc şi a antidemocratismului şi antiparlamentarismului este dublată de teoria rasei
superioare germanice şi de antisemitism visceral, ca şi de ideea necesităţii obţinerii prin război de spaţiu vital în dauna
vecinilor.
I. Identitatea europeană
Capătă contur în epoca interbelică datorită ideilor lui Victor Hugo, Aristide Briand, Richard Condenhove Kalergi, ce propun
o federaţie a naţiunilor europene, eliberată de ideea hegemoniei germane, pericolul comunist şi fascist sau izolaţionismul
britanic. Punerea lui în aplicare în cepe în 1957 odată cu crearea CEE şi devine realitate în 1992 prin tratatul de la
Maastricht.
4. Politici culturale şi românii din afara graniţelor. Diversitatea etnică, confesională şi soluţii politice în România
modernă
A. Românii din afara graniţelor
După obţinerea independenţei şi a Dobrogei în 1877-1878, circa 2/3 dintre români şi teritoriile locuite de ei se găseau sub
dominaţie străină. Transilvania cunoaste un relativ liberalism şi o autonomie largă până în 1867, când în urma dualismului
este inclusă în Ungaria şi supusă unui proces de maghiarizare. Reacţia românilor se manifestă prin Pronunciamentul de la
Blaj – 15 mai 1868, închegarea în martie-aprilie 1869 a PNR din Transilvania(pasivism) şi a PNR din Banat şi Ţara
Ungurească (activism), precum şi o puternică sustinere a şcolilor confesionale. Unirea celor două partide în 1881 sub lozinca
pasivistă este urmată de lansarea Memorandumului-1892 şi revenirea la activismul politic în 1905. Bucovina este unită cu
Galiţia între 1775-1849 şi supusă germanizării la oraşe şi rutenizării la sate. Raportul etnic româno-ucrainean evoluează de la
88% - 6% în 1775 la 34% - 32% în 1900. Mişcarea naţională se grupa în jurul familiei Hurmuzachi, a societăţilor Dacia,
Bucovina şi concordia şi a PNR din Bucovina creat în 1892. Basarabia îşi pierde autonomia în 1818, fiind înglobată
împreună cu Crimeea şi sudul Ucrainei în 1828 în provincia Novorosiisk. Se accelerează rusificare în special a boierilor şi
clerului, românii fiind colonizaţi în Kuban, Siberia şi Kazastan, iar în locul lor sunt aduşi ruşi, ucraineni, bulgari, germani,
găgăuzi şi evrei. În 1867 limba română este interzisă în şcoală, biserică şi administraţie, linia Prutului este securizată iar
ponderea românilor scade de la 92% în 1812 la 49,5% în 1895. În Balcani elementul românesc inclus după 1912-1913 în
noile state balcanice este persecutat şi supus asimilării forţate. Sârbizarea, bulgarizarea şi grecizarea brutală duc la exodul
românilor spre SUA(circa 200.000) şi România(circa 300.000).
B. Diversitatea etnică şi confesionaă în statul român modern
Principalele minorităţi sunt evreii şi ţiganii lor adăugânduli-se după 1878 turcii, tătarii şi bulgarii. Ţiganii sunt eliberaţi din
robie între 1834-1856 dar au o situaţie precară în planm sanitar, social, economic şi educaţional. Evreii sporesc prin
emigrările din Rusia datorită pogromurilor ajungând în 1916 la 230.000(2,9%). Sunt elemente burgheze, financiare, mic
comerciale şi meşteşugăreşti sau practicanţi ai profesiilor liberale. Se remarcă medicul Iacob Felix, lingvistul Moses Gaster,
bancherul Manoah Hilel, matematicianul David Emanuel. Micile comunităţi de greci, italieni şi ermenise regăsesc în oraşe
în mici comunităţi comercial-meşteşugăreşti. Turcii, tătarii şi bulgarii rămân cantonaţi în zone rurale tradiţionale în special
în Dobrogea, menţinându-şi tradiţiile, limba, ocupaţiile şi modul de viaţă.

5. Minorităţi naţionale în România secolului XX

A. Minorităţile din România în perioada interbelică
Semnificaţia unirii, este ridicarea statului român la rangul de putere medie ca potenţial uman, teritorial şi economic. Sporul
teritorial este de la 137.000 kmp la 295.049 kmp, cel al populaţiei de la 7,3 milioane la 18 milioane, dublarea suprafeţei
agricole şi forestiere, creşterea cu 120% a căilor de comunicaţii şi cu 150% a potenţialului economic. Minorităţile etnice
reprezentau 28,1% din populaţie(7,1% unguri, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2% ucraineni, 2,3% bulgari, 2% ruşi, 1% turci), iar
minorităţile religioase se cifrau la 27,8% (9,1% greco-catolici, 6,9% romano-catolici, 6,1% reformaţi, 4,8% mozaici), ce se
bucurau conform constituţiei din 1923 şi a legilor cultelor şi învăţământului, de egalitate socială, dreptul la educaţie în limba
proprie şi la conservarea propriei indentităţi. Lângă graniţele noastre locuiau compact circa 2 milioane de români
(Cehoslovacia–50.000, Ungaria–80.000, Bulgaria–110.000, Albania–170.000, Jugoslavia–300.000, Grecia–340.000, URSS–
870.000). Greşelile administati-politice, neprofesionismul funcţionarilor corupţi trimişi în teritoriile unite, au creat
nemulţumiri stimulând susţinerea revizionismului maghiar, bulgar şi sovietic de o parte a minorităţilor maghiară, bulgară,
rusă şi ucraineană. În replică s-a dezvoltat un curent ultranaţionalist ilustrat prin partidele de extremă dreapta, LANC – 1923
condus de AC Cuza şi Legiunea Arhanghelului Mihail – 1927 condus de CZ Codreanu.
B. România şi holocastul
Premisele Holocaustului se află în însăşi doctrina rasistă şi antisemită a naziştilor, care a fost pusă în aplicare în Germania
după preluarea puterii. Apogeul ei îl reprezintă legile rasiale de la Nurenberg – 1935, la are se adaugă distrugerea
sinagogilor şi bunurilor evreieşti, concomitent cu începutul închiderii evreilor în lagărele de concentrare prin „Noaptea de
cristal” din 9-10 noiembrie 1938. Holocaustul în România a fost iniţiat prin legile rasiale ale guvernului Goga-Cuza din
ianuarie 1938, fiind continuate de regimul legionar şi cel militar al lui Ion Antonescu , culminând cu expropierea bunurilor
industriale, agricole, forestiere şi comercial-bancare evreieşti, cu asasinatele din Bucureşti în perioada rebeliunii legionare
21-23 ianuarie 1941 şi pogromul de la Iaşi 28-29 iunie 1941. După începutul războiului antisovietic şi eliberarea Basarabiei
şi Bucovinei, regimul Antonescu a deportat în Transnistria pe evreii basarabeni, bucovineni şi din judeţele Dorohoi şi
Botoşani, din cei 150.000 aduşi aici murind datorită condiţiilor existente şi lipsurilor circa 100.000. În Transilvania de nord-
vest regimul horthist a deportat pe cei 160.000 de evrei în lagărele naziste unde au murit 135.000 dintre aceştia
C. Statul şi minorităţile din România postbelică
Regimul comunist instaurat de sovietici şi condus de Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, a declarat „rezolvată problema naţională”
ca componentă egală a sistemului „internaţionalismului proletar” . Dej a permis ca 70-80.000 de saşi transilvăneni să fie
deportaţi la muncă forţată în URSS(circa 50% au murit), iar după 1968 Ceauşescu a „exportat contra cost” 90% din evrei în
Israel şi 90% dintre germani în RFG.
6. Secolul al-XX-lea între democraţie şi totalitarism. Ideologii şi practici politice în România şi în Europa
A. Ideologii şi practici politice în Europa secolului XX
Democraţia. Regimul politic democratic se caracterizează prin următoarele trăsături: existenţa separării puterilor în stat;
pluralismul politic (pluripartidismul); puterea este legitimată prin intermediul alegerilor libere, care permit schimbarea
conducerii statului periodic; respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Democraţia este exercitată în cadrul statului de
drept (formă de organizare a statului bazată pe respectul principiilor legalităţii şi drepturilor indivizilor).
Totalitarismul. În perioada interbelică, în Europa au fost instaurate, în mai multe state, regimuri totalitare. Secolul XX a
cunoscut două tipuri principale de astfel de regimuri: cele fasciste în Italia, Germania (unde a fost cunoscut sub numele de
nazism sau national-socialism), Ungaria, Spania, Portugalia şi cele comuniste, prima ţară comunistă a fost Rusia (Uniunea

12
Sovietică), urmată după al-II-lea Război Mondial de statele din Europa de răsărit (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria,
România, Iugoslavia, Albania, Germania de Est), state din Asia şi America Latină. Un regim politic totalitar se
caracterizează prin următoarele elemente: întreaga putere aparţine unei singure persoane sau unui număr restrâns de
persoane, care o exercită prin intermediul unicei formaţiuni politice admise (Partidul fascist în Italia, NSDAP în Germania,
partidele comuniste); puterea este exercitată prin teroare prin intermediul poliţiei politice (Gestapo în Germania, NKVD în
URSS, Securitatea în România); controlul statului asupra mijloacelor de informare în masă; este admisă o singură ideologie
naţionalismul agresiv sau rasismul în cazul fascismului/nazismului, marxism-leninismul în cazul comunismulu; drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti sunt încălcate; urmarea acestor încălcări au fost crimele împotriva umanităţii: Gulagul sovietic,
Holocaustul căruia i-au căzut victime evreii. Totalitarismul a generat un uriaş spaţiu concentraţionar format din închisori,
lagăre de muncă şi de exterminare, în care erau aruncaţi opozanţii regimului. Cauzele care au generat apariţia ideologiilor
şi regimurilor totalitare sunt diverse: crizele politice şi sociale de după Primul Război Mondial, crizele economice
caracterizate prin şomajul ridicat şi mai ales prin „marea criză" din 1929-1933, nostalgia societăţii comunitare străvechi
(fascismul italian), revolta împotriva liberalismului „vinovatul" pentru situaţia grea a cetăţenilor
(bolşevismul/comunismul), nemulţumirea faţă de regimul parlamentar considerat răspunzător pentru „umilinţa naţională"
(nazismul).
B. Ideologii şi practici totalitare
B.1. Fascismul. Termenul de fascist a desemnat iniţial pe purtătorul fasciei (Fascie = mănunchi de nuiele de mesteacăn,
legat cu o curea, având la mijloc, în partea superioară, o secure şi purtat de lictorii care îi însoţeau pe unii magistraţi
romani). Ca ideologie, fascismul se încadrează în extrema dreaptă a spectrului politic. Fascismul este incompatibil cu
democraţia şi diversitatea de opinii. Statul fascist este o dictatură care promovează cel mai adesea idei naţionaliste duse până
la extrem; pe lângă idealizarea propriei naţiuni şi preamărirea trecutului glorios, se manifestă intoleranţa faţă de alte
naţiuni/rase/ideologii. Naţionalismul exagerat este completat de încălcarea gravă a drepturilor omului, eliminarea oponenţilor
prin mijloace teroriste, o obsesie bolnăvicioasă faţă de problemele legate de siguranţa naţională şi dorinţa de expansiune
teritorială, care determină puternica militarizare a statului, blocarea sau chiar eliminarea altor lideri de opinii, interzicerea
religiei, corupţia generalizată, descurajarea manifestărilor artistice, obţinerea şi menţinerea puterii prin mijloace brutale, prin
şantaj, ameninţare şi crimă. Fascismul se manifestă prin distrugerea oricăror structuri democratice, controlul mass-mediei,
subordonarea totală a individului vis-a-vis de stat şi crearea unei situaţii de continuă terorizare a populaţiei civile. Ideologia
şi regimul au fost fondate de Benito Mussolini în Italia, 1919, susţinea statul de tip totalitar, încuraja corporatismul (reunirea
patronilor şi sindicatelor într-un organism instituţionalizat politic cu scopul de a elimina tensiunile sociale), critica
liberalismul. În plan politic, fasciştii doreau înlocuirea Parlamentului cu o adunare a delegaţilor corporaţiilor. Ei erau de
părere că statul-naţiune avea propria sa viaţă, care era diferită faţă de cea a indivizilor care-l compuneau. Erau dispreţuitori
faţă de raţiune şi glorificau instinctul, voinţa şi intuiţia. Fascismul s-a manifestat în planul politic în următoarele ţări: Italia -
Benito Mussolini (1922-1943), Republica Salo - Benito Mussolini (1943-1945); Spania - Miguel Primo de Rivera (1923-
1925), Francisco Franco (1939-1975); Portugalia - Antonio de Oliveira Salazar (1932-1968);Grecia - „dictatura coloneilor" -
Pángalos şi Metaxas (1967-1974); Ungaria-Horthy (1920-1944); Austria – Dolfuss şi Schuschnigg; Slovacia - Hlinka şi
Tiso;
B.2. Nazismul. Termenul de „nazism" este o prescurtare de la „national-socialism", ideologie şi mişcare politică apărute şi
fondate de Adolf Hitler în Germania interbelică. Ideologia se fundamentează pe ideile expuse de Adolf Hitler în „Mein
Kampf („Lupta mea"), publicată în 1925. Ideologia şi regimul politic sunt specifice numai Germaniei hitleriste (1933-1945).
Mişcarea politică a fost promovată de Partidul National-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP). Trăsături şi
caracteristici ideologice: naţionalism etnic, inclusiv definiţia germanilor drept „rasă stăpânitoare"(Herrenvolk); rasism,
antisemitism; anticomunism; anticlericism; eugenia(uciderea raselor „sclave" şi a celor „parazite" pentru a purifica rasa
„stăpână"); „principiul conducătorului"(Fuhrerphnzip), conform căruia conducătorul simbolizează întruparea mişcării
politice şi a naţiunii; simbolul nazist – zvastica; asigurarea „spaţiului vital" (Lebensraum) pentru „rasa stăpânitoare";
naţiunea este cea mai importantă creaţie a unei rase; politica economică ce viza eliminarea şomajului, eliminarea inflaţiei
devastatoare, extinderea producţiei de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăţi standardul de viaţă al claselor de mijloc şi
de jos; elitismul; genocidul; fanatism, violenţă. Hitler considera vinovat pentru problemele economice şi sociale ale
Germaniei sistemul democraţiei parlamentare. Eşecul internaţional al Germaniei îl punea pe seama politicienilor corupţi şi
trădători ai Republicii de la Weimar care au acceptat umilitorul Tratat de la Versailles.
B.3. Comunismul. Originile ideologiei comuniste o constituie operele lui Marx, în special „Manifestul partidului comunist"
(1848), în care este fundamentat principiul „luptei de clasă". Lenin, principalul conducător şl ideolog al bolşevicilor, a
fundamentat ideea că şi în Rusia (ţară mai puţin dezvoltată) e posibilă victoria unei revoluţii socialiste, cu condiţia existenţei
unei conjuncturi social-economice propice, care să fie exploatată de un partid format din revoluţionari de profesie. Acesta
urma să fie partidul bolşevic, aripa radicală desprinsă din Partidul Social-Democrat Rus. Comuniştii declarau că obiectivul
regimului lor politic este edificarea societăţii socialiste, ca primă etapă a comunismului, în care oamenii, eliberaţi de
exploatare să-şi dezvolte în mod multilateral personalitatea. Temeiul acestor transformări o constituiau desfiinţarea
proprietăţii private, pentru eliminarea inegalităţilor economice între oameni, şi instaurarea dictaturii proletariatului, ca
modalitate de înfrângere, prin violenţă, a rezistenţei împotriva noii societăţi.
B.4. Tentaţia dictaturii se regăsea acolo unde dezamăgirea produsă de prelungirea crizei datorată distrugerilor războiului s-
a combinat cu accentuarea crizei social-politice sau cu existenţa tendinţelor revanşiste şi revizioniste. Instaurată în Rusia în
1917 dictatura stângii a fost urmată până în 1939 de triumful regimurilor autoritarist-militare sau naţionalist-rasiste de
dreapta în majoritatea statelor europene.
B.4.1.Rusia–totalitarismul comunist. Evoluţia conflictului a dus în 1917 la creşterea nemulţumirilor economico-sociale şi
naţionale. Rezultatul a fost revoluţia burgheză din martie 1917, abolirea ţarismului şi continuarea războiului, situaţie de
care au profitat bolşevicii conduşi de Lenin care au organizat lovitura de stat din 25-26 octombrie/6-7noiembrie 1917.
Preluând puterea în zona centrală a Rusiei europene bolşevicii, au încheiat pace cu Germania, au zdrobit opoziţia internă şi
au câştigat războiul civil purtat în perioada 1918-1922 cu armatele naţionaliste ale „generalilor albi”. Se instituie o societate
bazată pe naţionalizarea industriei, cooperativizarea agriculturii, industrializare şi urbanizare forţată, regimul partidului unic,
economie centralizată şi dirijată, regim poliţienesc represiv susţinut de armată şi poliţia politică CEKA/NKVD/KGB.
B.4.2.Stalinismul este regimul impus de succesorul lui Lenin, I.V.Stalin care conduce URSS în perioada 1924-1953. Acesta
îşi consolidează puterea înlăturându-l şi exilându-l pe Troţki, lichidându-i pe Kirov, Kamenev, Buharin şi Zinoviev, ca şi
opoziţia din partid şi stat, subordonându-şi armata, partidul, administraţia şi justiţia. A lansat planul de industrializare odată
cu 1929, a orchestrat lichidarea opoziţie ţărăneşti faţă de colectivizare (6 milioane de morţi), a epurat armata, poliţia politică
şi partidul, a iniţiat un extraordinar cult al personalităţii. A creat sistemul concentraţionar din Siberia, Gulag(18 milioane de

13
morţi), a iniţiat marea teroare din anii 1936-1938 şi şi-a subordonat partidele comuniste europene prin intermediul
Internaţionalei a-III-a.
B.4.3.Germania–nazismul. Prevederile păcii şi consecinţele ei, acţiunile franceze şi criza postbelică au radicalizat politic
spaţiul german, care pe fondul crizei regimului de la Weimar, a permis ascensiunea Naţional-socialiştilor conduşi de Hitler.
După eşecul puciului din 1923, pe fondul marii crize, propaganda naţionalistă, rasistă, xenofobă, antisemită şi revanşistă a
naziştilor le-a adus acestora în 1932 peste 12 milioane de voturi.
B.4.4.Hitlerismul a acaparat puterea în 30 ianuarie 1933 pe cale parlamentară. Noul regim a eliminat pe comunişti şi
social-democraţi, a desfiinţat parlamentarismul, a preluat controlul armatei, poliţiei, presei, administraţiei, justiţiei, educaţiei
şi propagandei. Opoziţia conducerii SD condusă de Ernst Rohm este lichidată fizic, armata este subordonată, creşte rolul SS-
ului, se lansează un program de construcţii social-strategice şi de înarmare care lichidează şomajul. Se trece la controlul total
al vieţii sociale, se creează lagărele de concentrare unde sunt trimişi opozanţii politici şi sociali, minorităţile sexuale şi
religioase şi rasele considerate a fi inferioare(evreii, ţiganii şi slavii).
C. Ideologii şi practici democratice
C.1. Democraţia. Democraţia este forma opusă totalitarismului, este cuprinsă în spectrul politic între extrema dreaptă şi cea
stângă şi cuprinde mai multe viziuni politice. Ca şi ideologie, democraţia se caracterizează prin separaţia puterilor în stat,
libertatea de exprimare, garantarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, alegeri libere, pluralism politic,
pluripartidism, sufragiu universal, toleranţă religioasă, încurajarea manifestărilor culturale, libertatea de asociere, libertatea
mass-mediei, independenţa justiţiei, statutul minorităţilor.
C.2. Forme ale democraţiei (doctrine politice)
Liberalismul este o doctrină politică şi economică care proclamă principiul libertăţii politice şi economice a indivizilor şi se
opune colectivismului, socialismului, etatismului şi în general tuturor ideilor politice care pun interesele societăţii, statului
sau naţiunii înaintea individului. Individul şi libertăţile sale constituie elementul central al întregii doctrine
liberale.Liberalismul numit "clasic" este un curent filosofic născut în Europa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea care pleacă
de la ideea că fiecare fiinţă umană are prin naştere drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta şi anume,
dreptul ia viaţă, la libertate şi la proprietate. Ca urmare, liberaiii vor să limiteze prerogativele statului şi a altor forme de
putere, oricare ar fi forma şi modul lor de manifestare.În sens larg, liberalismul proslăveşte construirea unei societăţi
caracterizată prin libertatea de gândire a indivizilor, domnia dreptului natural, liberul schimb de idei, economia de piaţă pe
baza iniţiativei private şi un sistem transparent de guvernare în care drepturile minorităţilor sunt garantate. Liberalism politic
este doctrina care vizează reducerea puterilor Statului la protecţia drepturilor şi libertăţilor individuale, opunându-se ideii de
"Stat providenţial". Indivizii sunt liberi să îşi urmărească propriile interese atât timp cât nu afectează drepturile şi libertăţile
celorlalţi. Liberalism economic este doctrina care proclamă libera concurenţă pe piaţă, neintervenţia Statului în economie şi
are ca principiu fundamental proprietatea individuală.
Creştin-democratia este o doctrină politică ce a evoluat în mod preponderent după cel de-al doilea război mondial. Apărută
ca o reacţie la atacurile împotriva bisericii şi a catolicismului, creştin-democraţia reprezintă expresia politică a
creştinismului catolic. Creştin-democraţia a reprezentat o mediere între liberalism (individualism) şi socialism
(colectivism), aducând în politică şi elemente noi precum morala creştină şi subsidiaritatea. Considerată în multe ţări
europene drept o formă de neoconservatorism, creştin-democraţia se intersectează cu conservatorismul în puncte
fundamentale ale ideologiei, precum respectul faţă de valorile tradiţionale, credinţa şi familia.
Conservatorismul. Dacă liberalismul înseamnă individualism, privatizare şi constituţionalism, iar social-democraţia
înseamnă planificare, naţionalizare şi solidaritate, conservatorismul pare a fi lipsit de program, adepţii săi nu se
ambiţionează să conceapă norme, principii sau idealuri care să reconstruiască societatea, ci doar să deceieze probleme şi să
încerce să le rezolve pe calea unor compromisuri raţionale. Conservatorismul este o doctrină politică apărută ca o reacţie la
liberalism. Porneşte de la principiile că omul ca fiinţă eminamente religioasă, întruchipare a raţiunii, a instinctului şi a
emoţiei, iar religia element fundamental al societăţii civile; comunitatea ca element teleologic anterior individului; drepturile
ca urmare firească a obligaţiilor individuale; răul considerat înrădăcinat în fiinţa umană şi nu în instituţiile statale;
inegalitatea umană (nu şi din punct de vedere moral) ca urmare a organizării sociale complexe.
D. Confruntarea dintre democraţie şi totalitarismul comunist
D.1. Statele democratice şi politica de stăvilire a comunismului
După al Doilea Război Mondial, deşi fuseseră aliate cu URSS împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au
sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea şi reconstrucţia democratică a
Europei. Cu toate că nu au putut împiedica instaurarea de către sovietici a regimurilor comuniste în Europa de Est, SUA au
iniţiat în 1947 politica de containment (stăvilire) a expansiunii comunismului în Europa de Vest şi în restul lumii. Această
politică, concepută de diplomatul american George F. Kennan şi iniţiată de preşedintele Harry Truman, a reprezentat prima
reacţie a „lumii libere" în faţa totalitarismului comunist. Unul dintre primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de
către SUA a Planului Marshall de ajutorare economică a ţărilor europene ruinate de război. Numai ţările din vestul Europei
au putut beneficia de Planul Marshall, deoarece URSS a interzis ţărilor pe care ie ocupa militar să accepte ajutorul economic
american. Un alt rezultat al politicii de containment l-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949, a unei alianţe militare defensive
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) menit să riposteze oricărui alt aliat al URSS asupra Europei de Vest.
Tot pe plan militar, războaiele purtate de SUA şi aliaţii lor în Coreea (1950-1953) şi în Vietnam (1961-1975) au reprezentat
acţiuni semnificative de stăvilire a expansiunii comuniste, chiar dacă numai războiul din Coreea a fost încununat de succes.
D.2. Divizarea Europei
Instaurarea comunismului în jumătatea răsăriteană a Europei a dus la o divizare fără precedent a continentului nostru,
politică, economică şi culturală. Frontierele apusene ale Ungariei, Cehoslovaciei şi RDG care alcătuiau limita către vest a
sistemului comunist, au fost puternic militarizate, devenind o barieră continuă către autorităţile comuniste din Germania de
Est, la presiunea URSS, pentru a împiedica fuga în Berlinul Occidental care nu făcea parte din RDG a cetăţenilor est-
germani. Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat, începând din 1953. Puternice mişcări antisovietice, înăbuşite în
cele din urmă, au avut loc în mai multe ţări comuniste: RDG (1953), Polonia (1956) şi Ungaria (1956). În aceasta din urmă,
revoluţia anticomunistă a fost înăbuşită în sânge de trupele sovietice. În 1968, mişcarea de reformare a sistemului comunist,
iniţiată în Cehoslovacia, a fost înăbuşită de armata sovietică şi de trupe din Polonia, RDG, Ungaria şi Bulgaria.
D.3. Falimentul sistemului comunist
Anii 1970-1989 au scos în evidenţă falimentul economic al sistemului comunist, incapabil să satisfacă nevoile de bază ale
populaţiei, precum şi să renunţe la reprimarea oricărei forme de contestare politică. Prin contrast, succesele economice ale
lumii occidentale şi forţa de atracţie a libertăţilor cetăţeneşti şi a democraţiei vestice au compromis regimurile comuniste în
ochii propriilor cetăţeni. Acest lucru a favorizat apariţia unor mişcări de disidenţă în ţări precum Polonia şi Cehoslovacia

14
unde opozanţii regimurilor comuniste şi militanţii pentru drepturile omuluiau fost supuşi persecuţiilor politice de către
autorităţi, devenind simboluri internaţionale ale rezistenţei anticomuniste. Aventura militară a URSS în Afghanistan (1979-
1988), unde trupele Moscovei n-au putut învinge rezistenţa mujahedinilor, sprijiniţi de SUA, precum şi revolta muncitorilor
polonezi şi crearea sindicatului liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Waiesa, au marcat începutul sfârşitului sistemului
comunist. Tentativele de reformare a comunismului întreprinse în URSS de către Gorbaciov nu au făcut decât să accelereze
descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar unii reprezentanţi ai elitelor comuniste au devenit conştienţi de
caracterul inevitabil al acestei descompuneri. Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în cursul anului 1989 a
prefigurat chiar sfârşitul URSS. Incapabilă să se mai opună revendicărilor democratice şi naţionale ale popoarelor pe care le
indusese cu forţa între graniţele sale, URSS, devenită o ficţiune politică, s-a dizolvat oficial în decembrie 1991, iar
Gorbaciov a demisionat din toate funcţiile pe care le deţinea.
D. Ideologii şi practici politice în România secolului XX
D.1. Liberalismul. Liberalismul punea în centrul societăţii individul, teorie care a fost susţinută până la primul război
mondial. După război au loc în ideologia liberală, apărând neoliberalismul care pune accentul pe intervenţia statului,
apreciind că interesul general prima asupra celui individual. Această concepţie a fost dezvoltată de personalităţi de marcă,
precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu. Ei au adus importante contribuţii la teoria şi
practica industrializării, punctul esenţial ai doctrinei neoliberale. Viitorul era, în concepţia lui Zeletin cel mai de seamă
teoretician al neoliberalismului, în industrializare şi urbanizare. Ei au accentuat rolul industriei şi au întrevăzut o strânsă
legătură între industrializare, modernizare şi consolidarea independenţei politice. Reprezentanţii neoliberalismului au
dezvoltat teoria privind protecţionismul, concretizată prin formula „prin noi înşine" prin care se putea asigura o valorificare
superioară a resurselor naţionale, în primul rând prin forţe proprii.
D.2. Ţărănismul. Ţărănismul a fost cea de-a doua concepţie cu un impact deosebit în societatea românească. Această
concepţie a fost promovată de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane. Ei susţin că, România ca şi
celelalte state agrare evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe mica proprietate ţărănească. Spre deosebire de poziţia
proindustrială, puternic susţinută în plan politic de Partidul Naţional Liberal care considera problema agrară rezolvată, în
linii generale, prin aplicarea reformei agrare după primul război mondial Partidul Ţărănesc şi apoi Partidul Naţional
Ţărănesc, au acordat o atenţie deosebită gospodăriei ţărăneşti şi agriculturii. Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o
clasă omogenă şi independentă, cu un rol deosebit în evoluţia ulterioară a societăţii româneşti. Se afirma că prin aplicarea
doctrinei ţărăniste şi apoi a „statului ţărănesc", ca cea mai autentică expresie a democraţiei, se putea realiza gospodăria
ţărănească trainică, bazată pe „proprietatea de muncă". Ţărăniştii susţineau creşterea rolului statului în economie,
considerând-o chiar o necesitate. Pornind de ia concepţia că România trebuie să rămână un stat preponderent agrar,
reprezentanţii ţărănismului n-au negat necesitatea dezvoltării unor ramuri industriale, în mod special a celor care valorificau
produsele agricole şi bogăţiile subsolului. în schimb ei se împotriveau protecţionismului vamal ridicat, susţinut de liberali.
Reprezentanţii ţărănismului apreciau că România nu dispunea de suficient capital pentru susţinerea dezvoltării economiei şi
se pronunţau pentru politica „porţilor deschise" fată de capitalul străin.
D.3. Extrema dreaptă. Cea mai importantă grupare extremistă de dreapta a fost cea a lui Comeiiu Zelea Codreanu care, în
1927, se desprinde de Liga Apărării Naţional-Creştină (întemeiată de A.C.Cuza în 1923; fuzionează cu Partidul
Naţional Agrar în 1935, formând Partidul Naţional Creştin) şi întemeiază Legiunea Arhanghelului Mihail, iar în 1930
îşi constituie o secţie politică, Garda de Fier. Doctrina legionară se proclamă înainte de toate creştină, element menit să
sublinieze atât orientarea antisemită, cât şi condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice acuzaţi de
materialism, de lipsa de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul,
promovând ura, intoleranţa şi apologia morţii. în viziunea lor, democraţia parlamentară era condamnată ia pieire, fiind
socotită vinovată de scindarea naţiunii prin lupta dintre partide, de slăbirea autorităţii statului, sărăcirea populaţiei, lipsa de
moralitate, facilitarea acaparării avuţiei ţării de către politicieni şi evrei şi subordonarea României marii finanţe
internaţionale evreieşti. În locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării, legionarii susţineau teoria elitelor.
Adepţi ai regimului totalitar, ei propuneau soluţii radicale: ştergerea datoriilor făcute la bănci şi cămătari, stârpirea hoţiei,
ameliorarea situaţiei materiale a populaţiei.
D.4. Extrema stângă. Comunismul a fost reprezentat de Partidul Comunist din România, înfiinţat în 1921. Comunismul
urmărea instaurarea dictaturii proletariatului, lichidarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi trecerea lor în
proprietatea colectivă. Acest partid nu a găsit aderenţă în România, din mai multe cauze: numărul mic de militanţi, ideile
nerealiste din program, puternicul sentiment de proprietate specific ţărănimii, numărul relativ redus de muncitori. Fiind o
secţie a Internaţionalei a lll-a (aflată în slujba URSS), PCR a preluat o serie de idei care contraveneau intereselor naţionale
(România - „stat multinaţional") şi instiga la tulburări mai ales în Basarabia. Acest partid a fost scos în afara legii în 1924
(Legea Mârzescu).
7. Constituţiile din România
Până la primele Constituţii, în sensul modern al cuvântului (lege fundamentală), actele cu caracter constituţional s-au
concretizat în documente care au rămas la stadiul de: declaraţii de principii- Cererile norodului românesc (1821),
declaraţii de drepturi- Proclamaţia de la Islaz (1848), proiecte de reformă: Constituţia cărvunarilor (1822), redactat de
Ionică Tăutu, Osăbitul Act de numirea suveranului românilor (1838), redactat de Ion Câmpineanu . Evoluţia constituţională
a României, de la Unirea Principatelor din 1859 până ia revoluţia română din 1989, a cunoscut patru etape distincte:
- o etapă de aşezare a instituţiilor constituţionale (24 ianuarie 1859 - 1 iulie 1866);
- o etapă de continuitate a instituţiilor constituţionale (1 iulie 1866 - 20 februarie 1938);
- o etapă de instabilitate constituţională (20 februarie 1938 - 30 decembrie 1947);
- etapa dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 - decembrie 1989).
A. Documente cu caracter constituţional înainte de anul 1866
A. 1. Regulamentele organice (1831-1832). În anul 1828 Principatele Dunărene au intrat sub ocupaţia militară rusă până
în anul 1834. Aşa cum s-a stabilit prin Tratatul de la Adrianopol, în Principate urmau să fie introduse regulamentele privind
organizarea internă. Textul lor a fost dezbătut la Petersburg, supus aprobării Adunărilor Obşteşti de la Bucureşti şi Iaşi şi
ratificat de Poartă. Aceste prime acte constituţionale, puse în aplicare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi 1 ianuarie
1832 în Moldova, au pus bazele parlamentarismului în Principate şi au prevăzut necesitatea unirii. Regulamentele au fost
redactate de două comisii boiereşti, sub preşedinţia consulului general rus Minciaki, conform indicaţiilor Curţii
imperiale de la Petersburg şi sub conducerea generalului Kisseleff, guvernatoprul militar al principatelor române.
Cele două regulamente erau aproape identice şl cuprindeau unele noutăţi în organizarea statelor, asigurând modernizarea,
între anumite limite, a Principatelor Române.

15
A. 2. Convenţia de la Paris (1858). Devenita chestiune europeana, problema românească a fost dezbătută de marile puteri
în anul 1858 (puterile garante, care înlocuiau protectoratul rusesc - Franţa, Anglia, Prusia, Sardinia, Austria, Rusia şi
Imperiul Otoman). Reprezentanţii acestora au redactat Convenţia de la Paris, care însă nu satisfăcea decât în parte dorinţa
de unire a românilor. Principatele erau organizate sub forma unei uniuni sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi
Valahiei. Singurele puteri comune erau Comisia Centrală şi înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, cu sediul la Focşani. Cuza
a reuşit să transforme uniunea personală într-o uniune reală, să formeze primul guvern unic şi primul Parlament unicameral.
A.3. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864). În anul 1864, a izbucnit un conflict între puterea executivă -
domn şi guvern, pe de o parte şi puterea legislativă pe de altă parte. După lovitura de stat din 2 mai 1864, Cuza a organizat
un plebiscit în zilele de 10/22 mai şi 14/26 mai 1864 prin care este aprobat un nou act constituţional şi o nouă lege
electorală. Noul act constituţional, introdus cu acordul Porţii şi Puterilor garante, a menţinut principiul separaţiei puterilor în
stat, dar a prevăzut modificări esenţiale în organizarea legislativului. Cuza a introdus al doilea Corp legislativ. Senatul,
numit şi Corp Ponderator, punând bazele sistemului bicameral.
B. Constituţia din 1866
Venirera la tron a lui Carol I a corespuns unui proces de definire constituţională realizat prin adoptarea modelului liberal al
constituţiei belgiene. Principiile de bază erau separarea puterilor în stat, suveranitate naţională şi guvernare reprezentativă.
Statutul extern nu menţiona dependenţa faţă de imperiul otoman şi menţiona sistemul dinastic pe principiul masculinităţii.
Puterile în stat erau separate în legislativă – domitorul şi parlamentul bicameral, executivă – domitorul şi guvernul, juridică
- instanţele în frunte cu Inalta curte de justiţie şi casaţie. Drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau cele fundamentale şi
specifice democraţiei de tip occidental. Statul era o monarhie(regat din 1884), alegerile făcându-se prin vot cenzitar pe 4
colegii(3 din 1884)
C. Constituţia din 1923
Revizuirea propusă din 1917, s-a realizat după Marea Unire, adaptându-se la realităţile economice, sociale, politice , etnice şi
confesionale de după 1918. Noutăţile au constat în apariţia sintagmei „stat naţional unitar şi indivizibil” în votul universal,
egalitatea între sexe şi cetăţeni indiferent de rasă, religie şi origine, acordarea de asigurări sociale muncitorilor, proprietatea
statului asupra resurselor subsolului, pecizarea rolului dominant al Bisericii Ortodoxe Române şi a rolului privilegiat al
Bisericii Greco-Catolice.
D. Constituţia din 1938
Impusă prin lovitura de stat a lui Carol al-II-lea ea, era una constrângătoare prevăzând întâi obligaţii şi apoi drepturi,
desfiinţând serpararea puterilor şi concentrând puterea executivă şi legislativă în mâna regelui.Constituţia carlistă se întemeia
pe critica regimului de partide (dintr-o perspectivă reacţionară) şi pe doctrina corporatismului. „Noul regim" consfinţit de
constituţia carlistă se caracteriza prin poziţia fundamental diferită a şefului statului, care îşi asuma practic guvernarea, prin
întâietatea atribuită puterii executive, parlamentul bicameral devenind o simplă anexă legislativă a acestei puteri, prin
desfiinţarea partidelor politice (înlocuite cu alcătuiri inconsistente de tipul Frontul Renaşterii Naţionale sau Partidul Naţiunii,
puse sub conducerea regelui), prin anularea controlului parlamentar. Este cert astăzi că în anii 1938-1940, regimul personal
al regelui Carol II a modificat raportul de forţe dintre puterile statului, anulând dreptul de control reciproc, şl a eliminat
garanţiile care protejau libertăţile individuale. Regimul antonescian a mers mai departe. Preşedintele Consiliului de Miniştri
concentra toate puterile, devenind conducătorul statului, în vreme ce regele, aruncat într-o poziţie strict ceremonială,
funcţionează în umbra sa. Generalul Antonescu a mai deţinut, în afara funcţiei legiferării şi guvernării, şi dreptul de a încheia
convenţii şi tratate (preluat din precedenta constituţie de la şeful statului) şi acela, care se va arăta foarte important în
condiţiile de atunci, de a declara război şi încheia pacea. O caracterizare a regimului antonescian este legată de discriminarea
evreilor, suspendarea tuturor activităţilor politice, guvernarea prin decrete-legi, cultul personalităţii. Lipsa partidului unic şi a
mobilizării politice a naţiunii pot aşeza regimul antonescian în categoria celor fascist-corporatiste alcătuite pe fondul
autohton al antiparlamentarismului şi autoritarismului.
E. Constituţia din 1948
La sfârşitul celui de al-II-lea război mondial, impunerea regimului comunist de către URSS, a dus la abolirea democraţiei şi
monarhiei şi crearea RPR, concomitent cu introducerea unei constituţii de model stalinist, în care Marea Adunare Naţională
devenea factorul dominant politic, dar puterea reală revenea Consiliului de miniştri şi local consiliilor populare.
Independenţa justiţiei dispărea, se introducea puterea monopartidică a PMR/PCR şi drepturile cetăţeneşti deşi enunţate erau
fictive.
F. Constituţia din 1965
Venirea la putere a lui Ceauşescu şi proclamarea RSR, modifica doar neesenţial constituţia , prin reorganizarea
administrativă (de la regiuni la judeţe), sporea după 1974 rolul preşedintelui(prezida Consiliul de stat, Consiliul de miniştri
şi Consiliul apărarrii, putea da decrete şi impune starea de necesitate; munmea şi revoca funcţionarii superiori ai statului şi
justiţiei).
G. Constituţia din 1991
Restabilea o serie de principii fundamental democratice existente în constituţiile din 1866 şi 1923. A fost revizuită în 2003.
8. Instituţii şi drepturi cetăţeneşti la 1866
A. Cadrul general
Pornea de la premiza suveranităţii naţionale şi a puterii deţinută de naţiunea română, exercitată prin reprezentanţi aleşi prin
vot, cu dreprturi cetăţeneşti garantate prin lege.
B. Puterea executivă
Aparţine domnului şi unui guvern reprezentativ. Domnul numea şi revoca pe miniştri şi primul ministru, domnul având
iniţiativă legislativă, dublată de răspunderea ministerială.
C. Puterea legislativă
Aparţine domnului şi Parlamentului bicameral, ales prin vot cenzitar pe colegii. Bugetul şi problemele armatei erau
prerogativele senatului, parlamentarii nu puteau fi traşi la răspundere pentru declaraţiile politice, legile se adoptau, după
avizul comisiilor de specialitate, fiind promulgate de domn.
D. Puterea judecătorească
Aparţine instanţelor ce judecau cu ajutorul juraţilor. Judecătorii sunt inamovibili, regele având drept de graţiere, cu excepţia
cazului miniştriulor condamnaţi.
9. ISTORIA ALTFEL
Bugeacul sau Basarabia istorică este o regiune de stepă situată la sud de Republica Moldova, între hotarul acestui stat,
Dunăre şi Marea Neagră. Regiunea a făcut parte în mod tradiţional din Moldova, fiind preluată de Ucraina, după ocuparea
Basarabiei de către Uniunea Sovietică, în urma Pactului Molotov-Ribbentrop. Istorie.Teritoriul Bugeacului a fost parte din

16
vechiul regat Dacic al lui Burebista; partea sa sudica a fost adusă temporar sub stapânire romană. După ce a trecut în sec. IX-
XII prin mai multe stăpâniri, fiind spaţiu predilect de aşezare a migratorilor, genovezii încep să construiască mai multe cetăţi
pe litoralul Marii Negre, dar şi pe braţul Chilia din Delta Dunarii. Cetăţile Ismail, Chilia si Cetatea Albă au fost toate ori
construite ori extinse de genovezi. În prima parte a secolului al XIV-lea, acest teritoriu intră în stăpânirea lui Basarab I,
unificatorul Ţării Româneşti, care îi dă şi noul nume (Basarabia), nume ce se va extinde apoi pentru întregul spaţiu dintre
Prut şi Nistru. Ulterior, Moldova preia aceste cetăţi, mai ales sub domnia lui Alexandru cel Bun (1399-1432). În 1484,
Moldova lui Ştefan cel Mare este nevoită să renunţe la cetăţile de la Marea Neagră şi de la Dunăre în favoarea Imperiului
Otoman. De la 1484 şi până la 1812, Bugeacul, care mai târziu va include şi cetatea Tighina, face parte din paşalâkul turcesc
de la Silistra. Noul nume de Bugeac îi este dat de tătarii care s-au aşezat temporar aici. Regiunea este cedată ruşilor după
Pacea de la Bucureşti din 1812, împreună cu Moldova de la est de Prut. Ruşii au alungat populaţia tătară majoritară în 1812
şi au invitat bulgari, găgăuzi, germani şi ucraineni să le ia locul. Scurta stăpânire românească şi lunga ocupaţie turcească şi
rusească, dar şi procesul de colonizare de după 1812 explică populaţia eterogenă a regiunii. Între 1856 şi 1878, o bună parte
a Bugeacului, ca parte a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail, au intrat sub stăpânirea Moldovei, respectiv a României. În 1918
teritoriul trece în componenţa României, iar în 1940 este anexat de Uniunea Sovietică, care îl atribuie RSS Ucrainene.
Conform unei înţelegeri între Hitler şi Stalin, populaţia germană emigrează în Reich. În locul acesteia este colonizată
populaţie ucraineană şi rusă. Astfel, ucrainenii reuşesc să-i devanseze numeric pe români.Între 1941 şi 1944 teritoriul reintră
în componenţa României, dar în 1944 este reocupat de trupele sovietice. Tratatul de pace din 1947 confirmă stăpînirea
sovietică asupra Basarabiei, inclusiv a Bugeacului. În 1991, ca urmare a destrămării Uniunii Sovietice, Bugeacul devine
parte a Ucrainei. Populaţie. Conform recensământului ucrainean din 2001, populaţie totală a Bugeacului este de 617.200 de
persoane. În această regiune locuiesc 129.000 de bulgari (21%), 124.500 ruşi (20%) şi 78.300 de moldoveni (români) (13%)
alături de o majoritate relativă ucraineană (40%). Bulgarii sunt cel mai mare grup etnic în raioanele Bolgrad (61%), Artsyz
(39%) şi Tarutino (38%), ruşii în oraşul Ismail (44%) iar românii în raionul Reni (49%). În raionul Ismail, 29% din populaţie
este de etnie ucraineană, 28% română şi 26% bulgară. Este de notat faptul că în raionul Ismail, populaţia românofonă a
crescut cu un procent din 1989, în timp ce procentajul ucrainenilor şi bulgarilor se află în scădere. În restul raionanelor,
ucrainenii sunt majoritari. Importante comunităţi româneşti se mai află în raioanele Sărata (19%, în creştere), Tarutino (17%,
în scădere), Chilia (16%, în creştere), Tatarbunar (9%, în scădere), Cetatea Albă (6%, în scădere), Artsyz (6%, în scădere),
Ismail (oraş) (4%, în creştere), Bolgrad (2%, în creştere), Cetatea Albă (oraş) (2%, în scădere).
Basarabia este denumirea dată teritoriului Voievodatului Moldovei situat între Prut şi Nistru. Numele de Basarabaia i-a fost
atribuit provinciei de către Imperiul Rus, care a anexat terioriul în 1812, după ce i-a fost cedat de Imperiul Otoman prin
Tratatul de la Bucureşti din 1812, care punea capăt războiului ruso-turc dintre 1806-1812. Istoricul numelui.Iniţial numele
de Basarabia a fost dat stepei cuprinse între Marea Neagră - Dunăre - Prut - Nistru, cunoscută ulterior şi ca Bugeac. Acest
teritoriu a fost cucerit în secolul al XIV-lea de la tătari de Alexandru Basarab, de la care i-a rămas şi numele de Basarabia.
Mai târziu după ce a fost în componenţa Moldovei, a ajuns şi sub stăpânire turcească şi rusească. În 1812, Rusia a ocupat
teritoriul de est al Moldovei dintre Prut şi Nistru, pe care l-a denumit abuziv Basarabia, atribuindu-i astfel numele purtat
până atunci de Bugeac (Basarabia veche) şi încercând astfel să-şi justifice actul de agresiune şi rapt teritorial. În urma
războiului ruso-turc din 1806 - 1812, câştigat de Imperiul Ţarist, ruşii cereau "ambele ţări româneşti". Doar iminenţa atacului
lui Napoleon a făcut ca pretenţiile ruseşti să se reducă treptat, de la ambele ţări române, la toată Moldova, apoi la teritoriul
Moldovei dintre Nistru şi Siret, pentru ca până la urmă pretenţiile să se menţină asupra ţinutului dintre Nistru şi Prut.
Anexarea teritoriului amintit anterior a fost posibilă prin Tratatul de la Bucureşti din 16/28 mai 1812, când primul dragoman
al Porţii a trădat în schimbul unui latifundiu şi al unui inel foarte preţios. Ulterior primul dragoman a fost executat pentru
trădare din ordinul Porţii.Între 1856 şi 1878 judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail au fost în componenţa Moldovei, respectiv a
României
Regiunea istorică Bucovina, devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul Austro-Ungar, cuprinde un teritoriu acoperind astăzi
zona adiacentă oraşelor Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Rădăuţi, Siret şi Vicovu de Sus din România şi Cernăuţi,
Storojineţ din Ucraina. În perioada comunistă partea Bucovinei rămasă în România a fost denumită eufemstic "nordul
Moldovei". Istorie. O parte din Bucovina (nordul său) face astăzi parte din regiunea Cernăuţi din Ucraina. Teritoriu locuit de
români din cele mai vechi timpuri, el a făcut parte din voievodatul Moldovei, fiind apoi anexat de Austria în 1775. Devine
Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior cu celelalte provincii româneşti în România Mare la 15 / 28 noiembrie 1918,
pentru ca, după cel de-al doilea război mondial, partea sa de nord să fie ocupată de U.R.S.S., ajungând, după destrămarea
acesteia, parte a Ucrainei (regiunea Cernăuţi).Pînă în 1774 nu putem vorbi de o istorie propriu-zisă a Bucovinei, aceasta fiind
înainte o parte a Ţării Moldovei. Ca realitate istorico-statală şi ca nume de ţară, Bucovina începe să existe în cuprinsul
Imperiului Habsburgic, dăinuind vreme de 144 ani, între 1774 şi 1918. Până în anii 1940, în Bucovina trăiau membri ai
multor etnii, germani, evrei, armeni, lipoveni, huţuli, polonezi etc., convieţuind într-o recunoscută armonie cu populaţia
majoritar românească. Pe lîngă acestea, a exista o vreme şi o minoritate maghiară (secui) importantă, aşezată în zona râului
Suceava. După prigonirile din secuime dn anul 1764, mii de secui au emigrat în Bucovina (ex. Dorneşti). În secolul al XIX-
lea guvernul maghiar a decis colonizarea maghiarilor din Bucovina în Regatul Maghiar, în Voivodina, deoarece asimilarea
maghiarilor era foarte intensă.
Dobrogea reprezintă teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră . Dobrogea intră în componenţa Imperiului Otoman după
moartea lui Mircea cel Bătrân (1418). Deoarece în secolele XIV - XVI, Imperiul Otoman avansa spre Europa centrală,
Dobrogea era o posesiune periferică, fără o mare importanţă strategică sau economică. Situaţia se modifică dramatic, odată
cu extinderea teritorială a Imperiului rus. În secolele XVIII -XIX, Dobrogea devine un câmp de bătălie între Turcia şi Rusia.
Situaţia devine dramatică după anul 1812 când Imperiul rus anexează Basarabia astfel că Dunărea devine frontiera între
Rusia şi Turcia. În perioada Imperiului otoman se stabilesc pe teritoriul Dobrogei populaţii turcice (anatolieni, selgiucizi) şi,
în perioada de extindere a Imperiului rus, tătari din Crimeea. De asemenea, începând cu secolul XVIII, după schisma din
Biserica Ortodoxă rusă, se stabilesc pe teritoriul Dobrogei, adepţii Bisericii de rit vechi, care se opuneau reformelor lui Petru
cel Mare, numiţi lipoveni. Elementul românesc a fost prezent în mod constant în Dobrogea şi în perioada otomană. Deşi
istoriografia a prezentat în general Dobrogea drept o provincie colonizată cu români după 1878, în fapt, au existat sate
româneşti pe malul drept al. De asemenea, Dobrogea a fost utilizată drept păşune pentru oi de către păstorii români din
Ardeal, în special de către cei din zona Sibiului pentru o perioadă îndelungată. Aceştia erau cetăţeni austrieci şi beneficiau de
anumite facilităţi din partea autorităţilor otomane şi române. Dobrogea devine parte a României după independenţă, prin
decizia Congresului de la Berlin (1878). Anterior Congresului de la Berlin, Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3
martie 1878) prevedea cedarea Dobrogei de către Imperiul Otoman către Bulgaria, cu toate că populaţia Dobrogei cuprindea
o majoritate relativă de musulmani (turci, tătari şi cerchezi). Tot la Congresul de la Berlin, emisarul francez a insistat ca
regiunea din jurul Mangaliei şi fâşia care se extindea până in dreptul oraşului Silistra să revină de altfel României deoarece

17
acest teritoriu conţinea o populaţie compactă românească in jurul oraşului Mangalia. Partea de sud, (Cadrilaterul), locuit de
asemenea în majoritate de turci şi de tătari, a revenit Bulgariei. În anul 1879, România a cerut Bulgariei oraşul Silistra şi
chiar a ocupat Arab Tabia, fortăreaţa oraşului. Marile puteri au acordat Arab Tabia României dar Silistra a fost lăsată
bulgarilor. Integrarea Dobrogei în Regatul României a sporit importanţa provinciei, deoarece asigura ieşirea la mare a
statului român. Spre deosebire de restul Regatului României, în Dobrogea nu existau latifundii date în arendă, ceea ce a
contribuit la crearea unei populaţii rurale relativ înstărite.Cadrilaterul a fost alipit României în anul 1913, după cel de-al
doilea război balcanic, prin prevederile Tratatului de pace de la Bucureşti.
CONSTITUTIUNEA DIN 1866
CAROL I Din gratia lui Dumnedeu si prin vointa notionala Domn al Romanilor; La toti de facia si viitori sanetate:
Adunarea generala a Rominii a adoptat in unanimitate si Noi sanctionam ce urmeaza:
TITLUL I : Despre teritoriul roman
Art. 1. - Principatele-Unite-Romane constitue un singur Stat indivisibil, sub denumire de Romania.
Art. 2. - Teritoriul Romaniei este nealienabil. Limitele Statutului nu pot fi schimbate sau rectificate, de cat in virtutea unei
legi.
Art. 3. - Teritoriul Romaniei nu se pote colonisa cu populatiuni de ginta streina.
Art. 4. - Teritoriul este impartit in judete, judetele in plasi, plasile in comune. Aceste divisiuni si sub divisiuni, nu pot fi
schibmate, sau rectificate de cat prin o lege.
TITLUL II : Despre drepturile Romanilor
Art. 5. - Romanii se bucura de libertatea consciintei, de libertatea invetamentului, de libertatea presei, de libertatea
intrunirilor.
Art. 6. - Constitutiunea de facia si cele-alte legi relative la drepturile politice, determin, cari sunt, osebit, de calitatea de
Roman, conditiunile necesarii pentru esercitarea acestor drepturi.
Art. 7. - Insusirea de Roman se dobandesce, se conserva si se perde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai
streinii de rituri crestine pot dobindi impamentenirea.
Art. 8. - Impamentenirea se da de puterealeegislativa. Numai impamentenirea asemena pe strein cu Romanul pentru
esercitarea drepturilor politice.
Art. 9. - Romanul din ori-ce Stat, fara privire catre locul nascerei sele, dovedind lepadarea sa de protectiunea streina, pote
dobindi de indata esercitarea drepturilor politice prin un vot al Corpurilor Legiuitore.
Art. 10. - Nu exista in Stat nici o deosebire dee clasa. Toti Romanii sunt egali inaintea legei si datori a contribui fara osebire
la darile si sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili in functiunile publice, civile si militare. Legi speciale vor determina
conditiunile de admisibilitate si de inaintare in functiunile Statului. Streinii, nu pot fi admisi in functiuni publice, de cat in
casuri esceptionale si anume statornicite de legi.
Art. 11. - Toti streinii aflatori pe pamentul Romaniei, se bucura de protectiunea data de legi personelor si averilor in genere.
Art. 12. - Tote privilegile, scutirile si monopolurile de clasa, sunt oprite pentru tot-d'auna, in Statul Roman. Titlurile de
nobleta streina, precum principi grafi, baroni, si alte asemenea, ca contrarii vechiului asedemint al terei, sunt si reman
neadmise in Statul Roman. Decoratiunile streine, se vor purta de Romani numai cu autorisarea Domnului.
Art. 13. - Libertatea individuala este garantata. Nimeni nu poate fi urmarit de cat in casurile prevedute de legi si dupa
formele prevedute de ea. Nimeni nu poate fi oprit sau arestat afara de casul de vina veghiata, de cat in puterea unui mandat
judecatoresc motivat si care trebue sa i fia comunicat la momentul arestarii sau cel mult in 24 ore dupa arestatiune.
Art. 14. - Nimeni nu pote fi sustras in contra vointei sele de la judecatorii ce i da legea.
Art. 15. Domiciliul este neviolabil. Nici o visitare a domiciliului nu se pote face de cat in casurile anume prevedute de legi si
potrivit formelor de ea prescrise.
Art. 16. - Nici o pedepsa nu pote fi infiintata, nici aplicata de cat in puterea unei legi.
Art. 17. - Nici o lege nu pote infiinta pedepsa confiscarii averilor.
Art. 18. - Pedepsa mortii nu se va putea reinfiinta, afara de casurile prevedute in Codul penal militar in timp de resbel.
Art. 19. - Proprietatea de ori-ce natura, precum si tote creantele asupra Statului, sunt sacre si neviolabile. Nimeni nu pote fi
espropriat de cat pentru causa de utilitate publica legalmentate, constatata, si dupa o dreapta si prealabila despagubire. Prin
causa de utilitate publica urmeaza a se intelege numai comunicatiunea si salubritatea publica, precum si lucrarile de aperarea
terei. Legile esistente privitore la aliniarea si largirea stradelor de prin comune, precum si la malurile apelor ce curg prin sau
pe lenga ele remen in vigore. Legi speciale vor regula procedura si modul expropriatiunei. Libera si neimpedicata
intrebuintare a riurilor navigabile si flotabile, a soselelor si altor cai de comunicare este de domeniul public.
Art. 20. - Proprietatea data teranilor prin legea rurala si despagubirea garantata proprietarilor prin acea lege nu vor putea fi
nici odata atinse.
Art. 21. - Libertatea consciintei este absoluta. Libertatea tutulor cultelor este garantata intru cat insa celebratiunea lor nu
aduce o atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Religiunea ortodoxa a resaritului este religiunea dominanta a Statului
roman. Biserica ortodoxa romana este si remane neaternata de ori-ce chiriarhie streina, pastrandusi insa unitatea cu biserica
ecumenica a resaritului in privinta dogmelor. Afacerile spirituale, canonice si disciplinare ale bisericei ortodoxe Romane, se
vor regula de o singura autoritate sinodala centrala, conform unei legi speciale. Mitropolitii si episcopii eparhioti ai bisericei
ortodoxe romane sunt alesi dupa modul ce se determina prin o lege speciala.
Art. 22. - Actele Statului civil sunt de atributiunea autoritatei civile. Intocmirea acestor acte va trebui sa proceda in tot-d'auna
benedictiunea religiosa care pentru casatorii va fi obligatore, afara de casurile ce se vor prevedea prin anume lege.
Art. 23. - Invetamentul este liber. Libertatea invetamentului este garantata intru cat esercitiul ei nu ar atinge bunele moravuri
sau ordinea publica. Represiunea delictelor este regulata numai prin lege. Se vor infiinta treptat, scoli primare in tote
comunele Romaniei. Invetatura in scolele Statului se da fara plata. Invetatura primara va fi obligatorie pentru tinerii Romani,
pretutindeni unde se vor afla instituite scoli primare. Ua lege speciala va regula tot ce priveste invetamantul public.
Art. 24. - Constitutiunea garanteza tutulor libertatea de a comunica si publica ideile si opiunile lor prin graiu, prin scris si
prin presa, fie-care fiind respundetor de abusul acestor libertati in casurile determinate prin Codicele penal, care in acesta
privinta se va revisui si complecta, fara insa a se putea restringe dreptul de sine, sau a se infiinta o lege esceptionala.
Delictele de presa sunt judecate de juriu. Nici censura, nici o alta masura preventiva pentru aparitiunea, vinderea sau
distributiunea ori-carei publicatiuni nu se va putea reinfiinta. Pentru publicatiuni de jurnale nu este nevoe de autorisatiunea
prealabila a autoritatei. Nici o cautiune nu se va cere de la diaristi, scriitori, editori, tipografi si litografi. Presa nu va fi
supusa nici o data sub regimul avertismentului. Nici un jurnal sau publicatiune nu va putea fi suspendate sau suprimate.
Autorul este respundetor pentru scrierile sele, era in lipsa autorului sunt respundetori sau girantul sau editorul. Veri ce jurnal
trebue sa aiba un girant responsabil care sa se bucure de drepturile civile si politice.

18
Art. 25. - Secretul scrisorilor si al depeselor telegrafice este neviolabil. Ua lege va determina responsabilitatea agentilor
guvernului pentru violarea secretului scrisorilor si depeselor incredintate postei si telegrafului.
Art. 26. - Romanii au dreptul d'a de aduna pacinici si fara arme, conformandu-se legilor cari reguleaza esercitarea acestui
drept, pentru a tracta tot felul de cesiuni intru acesta nu este trebuinta de autorisatiune prealabila. Acesta dispositiune nu se
va aplica si intrunirilor in loc deschis, cari sunt cu totul spuse legilor politienesci.
Art. 27. - Romanii au dreptul a se asocia, conformandu-se legilor cari reguleaza esercitiul acestui drept.
Art. 28. - Fie-care are dreptul d'a se adresa la autoritatile publice prin petitiuni subsrise de catre una sau mai multe persone,
neputend insa petitiona de cat in numele subscrisilor. Numai autoritatile constituite au dreptul de a adresa petitiuni in nume
colectiv.
Art. 29. - Nici o autorisatiune prealabila nu este necesara pentru a se esercita urmariri contra functionarilor publici pentru
factele administratiunei lor de partile vetamate, remaind inca neatinse regulile speciale statornicite in privinta ministrilor.
Casurile si modul urmaririi se vor regula prin anume lege. Dispositiuni speciale in condicele penal vor determina penalitatile
prepuitorilor.
Art. 30. - Nici un Roman fara autorisatiunea guvernului nu pote intra in serviciul unui Stat fara ca insusi prin acesta sa-si
perda nationalitatea. Estradarea refugiatilor politici este oprita.
TITLUL III : Despre puterile Statului
Art. 31. - Tote puterile Statului emana de la natiune care nu le pote esercita decat numai prin delegatiune si dupa principiile
si regulile asedete in Constitutiunea de facila.
Art. 32. - Puterea legislativa se esercita colectiv de catre Domn si representatiunea nationala. Representatiunea nationala se
imparte in duoe Adunari: Senatul si Adunarea deputatilor. Ori-ce lege cere invoirea a caror trele ramuri ale puterii
legiuitoare. Nici o lege nu pote fi supusa sanctiunei Domnului de cat dupa ce va fi discutat si votat liber de majoritatea
ambelor Adunari.
Art. 33. - Initiativa legilor este data fie-careia din cele trei ramure ale puterei legislative. Totusi ori-ce lege relativa la
veniturile si cheltuelile Statului s'au la contingentul armatei, trebue sa fiee votata mai anteiu de Adunarea deputatilor.
Art. 34. - Interpretatiunea legilor cu drept de autoritate, se face numai de puterea legiuitoare.
Art. 35. - Puterea esecutiva este incredintata Domnului, care o esercita in modul regulat prin Constitutiune.
Art. 36. - Puterea judecatoreasca se esercita de Curti si Tribunale. Hotararile si sentintele lor se pronuncia in virtutea legei si
se esecuta in numele Domnului.
Art. 37. - Interesele esclusive judetene sau comunale se reguleaza de catre consiliurile judetene sau comunale dupa
principiile asedete prin Constitutiune si prin legi speciale.
10. DICŢIONAR
Charta: Act care consemna în evul mediu drepturi şi libertăţi fundamentale.
Comună: Asociaţie de orăşeni legaţi printr-un jurământ că vor trăi liberi şi egali; aşezare urbană a cărei autonomie a fost
recunoscută de puterea centrală.
Corvezi: Munci silite în folosul stăpânului feudal.
Vasal: Cel ce prin ceremonia omagiului se angajează să-i fie credincios unul senior, pentru care, în general, este învestit cu
un fief sau feudă.
Rezerva: parte a senioriei păstrată de senior
Asolament: acţiunea de alternare a culturilor pe aceeaşi suprafaţă de pământ, pentru evitarea epuizării acestuia
Cormana: parte a plugului care preia brazda tăiată de brăzdar, o ridică şi o răstoarnă
Pârloagă: teren agricol necultivat, invadat de buruieni; ogor aflat la odihnă
Clacă: obligaţia ţăranului dependent de a munci gratuit cu unelte şi animale proprii un număr de zile pe an pentru
proprietarul de pământ
Dijmă: obligaţia în produse, percepută de stăpânii feudali de la producătorii direcţi
Cens: rentă în bani plătită seniorului de către posesorul de pământ
Capitaţie: impozit direct perceput de senior pentru fiecare contribuabil
Dare de mână moartă: taxă de succesiune
Rentă: venit obţinut de un proprietar în virtutea dreptului de proprietate asupra unui teren
Breaslă: asociaţie profesională ce îi grupează pe cei care practică acelaşi meşteşug, cu scopul instituirii unui monopol în
privinţa producerii şi desfacerii unei mărfi; era condusă de un staroste şi de un sfat al breslei
Ghildă: asociaţie comercială de interes general
Companie: asociaţie comercială organizată pentru practicarea comerţului la mari depărtări
Scolastică: termen provenit din cuvântul grecesc schole (şcoală); este o încercare de a raţionaliza teologia, cu scopul de a
susţine credinţa prin raţiune
Asolament bienal: împărţirea pământului întregii comunităţi săteşti în două părţi (sole), dintre care una este semănată cu
cereale, iar cealaltă este lăsată în pârloagă (necultivată), să se refacă.
Asolament trienal: împărţirea pământului comunităţii în trei părţi, dintre care una este semănată cu cereale de primăvară,
una cu cereale de toamnă, iar cea de-a treia lăsată în păşune.
Dijmă (ecleziastică): a zecea parte din produsele gospodăriei ţărăneşti, date bisericii. Prin extensie, poate desemna şi
obligaţii faţă de stăpânii laici.
Conservatorism: stare de spirit, tendinţă a celor care nu sunt adepţii inovaţiilor politice şi sociale.
Naţionalism: doctrină care afirmă superioritatea intereselor naţiunii faţă de interesele grupurilor, claselor sau indivizilor care
o constituie.
Socialism: denumirea diverselor doctrine, sociale şi politice, reunite într-o condamnare comună a proprietăţii private, a
mijloacelor de producţie şi de schimb.
Recensământ: operaţiune administrativă prin care se înregistrează statistic persoanele, locuinţele, animalele, diferite bunuri,
de obicei la nivelul unei ţări
Minoritate naţională: colectivitate umană dintr-un stat, a cărei identitate etnică se diferenţiază de cea a majorităţii
populaţiei
Personalitate juridică: însuşirea unei organizaţii de a avea drepturi şi îndatoriri, consfinţite prin lege, în urma cărora poate
acţiona în viaţa publică. Firmele, partidele politice, instituţiile statului sau cele private au personalitate juridică. Persoanele
juridice se deosebesc de persoanele fizice, adică de indivizi.
Descentralizare: procesul prin care organismele administraţiei locale primesc competenţe sporite în raport cu autoritatea
centrală.

19
Cod Civil: ansamblul legilor din domeniul civil, care privesc proprietatea, raporturile de vânzare-cumpărare, moştenirile,
relaţiile personale dintre indivizi.
Cod Comercial: ansamblul legilor care reglementează activitatea comercială.
Inamovibilitate: calitate a unui înalt funcţionar (demnitar) de a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din funcţia pe
care o ocupă.
Pluralism politic: principiu democratic, care presupune existenţa mai multor grupuri social-politice (partide, sindicate,
organizaţii religioase), ca o condiţie a funcţionării democraţiei şi o garanţie a limitării puterii.
Extremism politic: atitudine politică nedemocratică, unilaterală şi intolerantă, manifestată de grupări care doresc să-şi
impună programul prin măsuri violente.
Curbă de sacrificiu: denumire dată în România constrângerilor bugetare prin care au fost reduse succesiv salariile
funcţionarilor şi pensiile în anii 1931-1933.
Camarilă regală: persoane din anturajul regelui care influenţează politica unui stat în interesul lor personal.
Avangardism: mişcare intelectuală specifică secolului XX, caracterizată prin căutarea unor soluţii radicale în literatură şi
artă. Avangardiştii luptă împotriva formelor şi tradiţiilor consacrate, propunând formule îndrăzneţe şi excentrice.
Dadaism: curent literar şi artistic apărut în Europa în 1916, caracterizat de negarea oricărui raport între gândire şi expresia
artistică, prin ridicarea hazardului la rangul de principiu de creaţie.
Inflaţie: fenomen specific perioadelor de criză economică, caracterizat de deprecierea banilor, fie în urma emiterii unei mase
monetare ce depăşeşte nevoile reale ale circulaţiei băneşti, fie a reducerii volumului producţiei, ceea ce conduce la scăderea
puterii de cumpărare.
Monopol: privilegiu exclusiv al unei întreprinderi sau al unei uniuni de întreprinderi, prin care concentrează producţia şi
desfacerea unor produse, bunuri sau servicii.
Cartel: uniune monopolistă în care un grup de întreprinderi din aceeaşi ramură de producţie încheie o convenţie prin care
stabilesc preţurile, cantitatea produselor şi pieţele de desfacere, în vederea eliminării concurenţei.
Suveranitate: atributul unui stat de a desfăşura o politică internă şi externă potrivit voinţei sale.
Regim politic sau sistem politic: ansamblul instituţiilor (Parlament, partide, şef al statului, guvern, armată, justiţie, presă)
şi al raporturilor politice prin care clasa politică guvernează o comunitate. Regimurile politice pot fi: militare sau civile,
oligarhice sau parlamentare, liberale sau dictatoriale (autoritare).
Regimul politic liberal: este un intermediar între monarhia absolutista şi statul democratic. Are două caracteristici:
libertăţile fundamentale sunt recunoscute şi garantate, iar puterea executivă este limitată de un parlament ales, care deţine
puterea legislativă. îi lipseşte elementul de bază al democraţiei: votul universal.
Colegiu electoral: categorie de cetăţeni cu drept de vot, stabilită potrivit impozitului (censului) plătit de către aceştia.
A promulga: a ordona executarea după sancţionare; a da caracter executiv unei legi, atestându-i oficial existenţa.
Monarhie constituţională: stat guvernat de un monarh care se subordonează prevederilor Constituţiei.
Industrializare: proces de transformare a unei ţări agrare înapoiate, într-o ţară dezvoltată economic, bazată pe industrie.
Agrarianism: curent politic şi ideologic care consideră că agricultura trebuie să reprezinte principala ramură economică.
Doctrină politică: ansamblu coerent de idei, teze, principii şi modele politice adoptate de un partid politic, prin care acesta
se defineşte, în aşa fel încât să fie înţeles de electorat, în vederea orientării guvernării sale.
Radicalism: (1) orice atitudine care presupune folosirea de metode totale, radicale, pentru atingerea obiectivului propus; (2)
curent în cadrul liberalismului, care pune accent pe drepturile individuale şi pe democratizare; s-a aliat adeseori cu tendinţele
de stânga, socialiste.
Protectionism: politică în plan comercial, având drept scop protejarea producţiei interne a unei ţări în faţa concurenţei
străine, mai ales prin taxe vamale ridicate la produsele de import. Se opune liberului-schimb. La sfârşitul secolului al XIX-
lea, majoritatea statelor europene adoptă această politică economică.
Teoria specificului naţional: concepţie estetică, populară în România primei jumătăţi a secolului XX, care afirma că o
operă de artă sau de cultură dobândeşte valoare universală doar în măsura în care reflectă valorile naţionale. Potrivit ei,
imitaţiile sau creaţiile care nu se inspiră din specificul local sunt lipsite de valoare.
Gubernie: provincie a Imperiului Rus, lipsită de autonomie, condusă de un guvernator numit de către ţar.
Autodeterminare naţională: principiu potrivit căruia fiecare naţiune are dreptul de a-şi constitui un stat propriu,
independent şi suveran.
Autonomie: atributul unor state componente ale unei federaţii, unor regiuni sau minorităţi naţionale de a se administra
singure, într-un stat condus de o putere centrală.

III. STATUL ŞI POLITICA

1. Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc

A. Întemeirea statelor medievale româneşti
Societatea românească de la începutul mileniului II gravita în jurul obştii rurale, bazat pe proprietatea comună a pământului,
cu propria ierarhie socială, cu o incipientă clasă feudală, plătind tribut statului sau unei puteri politico-militare vremelnice.
B. Formaţiuni politice în Transilvania
Primele informaţii despre formaţiunile statale româneşti ne sunt date pentru începutul secolului X, de către Gesta
Hungarorum a lui Anonymus ce vorbeşte în Transilvania de voievodatele/ducatele lui Gelu, Glad şi Menumorut. Acestea
sunt localizate în interiorul spaţiului transilvan, în Banat şi Crişana, opunându-se expansiunii maghiare. Un secol mai târziu
ofensiva maghiară are de a face cu opoziţia lui Ahtum urmaş al lui Glad ce stăpânea Banatul şi Crişana şi ceea a lui
Gyla/Gyula/Geula urmaş al cuceritorului Tuhutum ce stăpânea intregul spaţiu al depresiunii transilvane. Ambii sunt vasali
Bizanţului şi se opun, fără succes cuceriri iniţiate de regele Ştefan cel Sfânt.
C. Formarea statelor medievale – Ţara Românească
Marea invazie tătaro-mongolă a produs distrugeri, dar în acelaşi timp a oprit expansiunea maghiară şi polonă, permiţând o
mai bună cristalizare a formaţiunilor prestatale de la sud de Carpaţi. Diploma cavalerilor ioaniţi, colonizaţi de regii maghiari
în Banatul de Severin menţiona existenţa voievodatelor lui Litovoi(nordul Olteniei şi Ţara Haţegului) şi Seneslau(Argeş,
Muscel, Dâmboviţa şi Făgăraş), a cnezatelor lui Ioan şi Farcaş (pe cursul Oltului sud carpatin). După eşecul tentativei de
independenţă a lui Litovoi din perioada 1275-1277, documentele îl menţionează în 1324 ca mare voievod şi unificator pe
Basarab, fiul lui Tihomir şi urmaş al lui Seneslau. Unificarea teritoriilor sud carpatice pe fondul vidului de putere în
Ungaria şi Balcani este desăvârşită militar prin victoria împotriva lui Carol Robert de Anjou în 1330 la Posada. Nicolae

20
Alexandru consolidează statul îi extinde graniţele spre est la nord de gurile Dunării, crează mitropolia ortodoxă de la
Argeş(1359) şi se apropie de puterile balcanice. Vladislav I Vlaicu desăvârşeşte instituţiile statului, bate monedă şi respinge
un atac maghiar.
D. Formarea statelor medievale – Moldova
Spaţiul est carpatic se află în atenţia Poloniei şi Ungariei, în contextul luptei antitătare. Regele maghiar Ludovic I cel Mare,
creează în nord-vestul Moldovei o marcă militară cu capitala la Baia, condusă de voievodul român maramureşan Dragoş de
Bedeu. Pe fondul luptei antimaghiare are loc trecerea în Moldova a conducătorului maramureşan, voievodul Bogdan de
Cuhea împreună cu oamenii săi. Acesta va prelua conducerea luptei reuşind să obţină îndependenţa ţării. Urmaşii săi Laţcu,
Petru I Muşat şi Roman I Muşat, vor consolida instituţiile statului, se vor apropia de Polonia şi vor desăvârşi unificarea
teritorială.
E. Formarea statelor medievale – Dobrogea
Formaţiunile existente în secolele XI-XII sunt unificate în Ţara Cavarnei de către despotul Balica(1346-1354) şi
transformată într-o forţă politică locală de către Dobrotici(1354-1386). Ivanco(1386-1391) se desprinde de Bizanţul
muribund şi dispare în lupta cu turcii, teritoriul dobrogean fiind inclus Ţării Românneştă, până în 1420 de Mircea cel Bătrân.
După această dată Dobrogea trece până în 1878 sub stăpânirea imperiului Otoman.
F. Evoluţia Transilvaniei în cadrul regatului maghiar
Voievodul Transilvaniei exercita puterea în 7 comitate, organisme de administraţie de model occidental, bucurându-se de o
largă autonomie faţă de regalitate. Coloniştii saşi şi secui, aşezaţi din motive militare şi economice în sudul şi estul
provinciei, dispuneau de o organizare autonomă în 7 scaune şi 2 districte, respectiv 7 scaune. Românii îşi menţineau
organizarea autonomă în 30 de districte de margine
G. Structuri instituţionale – Transilvania
Instituţiile sunt de factură occidentală, cu specificitate pentru comitate, dar şi pentru saşi şi secui. Voievodatul se bucură de
autonomie şi autoguvernare, trecând după 1541 sub suzeranitate otomană. Catolicizare şi maghiarizarea nobilimii româneşti
este dublată de impunerea după răscoala din 1437 a sistemului naţiunilor(medievale) privilegiate şi introducerea în a doua
jumătate a secolului XVI a principiului religiilor recepte, ambele excluzând pe românii majoritar ţărani de rit ortodox.
Habsburgii vor iniţia din interese personale prin Diploma leopoldină – 1701, crearea bisericii Greco-catolice, ce a permis
accesul unor români la studii, contact cu occidentul şi dezvoltarea conştiinţei naţionale.
H. Structuri instituţionale – Ţara Românească şi Moldova
Instituţiile se structurează în secolele XIV-XV, după clasicul model occidental, dar cu particularităţile locale. Instituţia
centrală este DOMNIA, electiv ereditară pentru Basarabi şi Muşatini, deţinătoarea puterii economice, politice, militare,
juridice, fiscale şi religioase. Ea era dublată de SFATUL DOMNESC, format iniţial din toţi boierii şi apoi de boierii cu
dregătorii, ce asigurau aparatul administrativ-militar şi juridic, la care se adaugă ADUNAREA STĂRILOR
PRIVILEGIATE şi ierarhia bisericească ortodoxă condusă de mitropolit, dar subordonată domniei.. Perioada fanariotă
marchează pierderea autonomiei militare şi de politică externă, transformarea domniei într-o funcţie administrativă egală cu
paşa cu 2 tuiuri. Vânzarea tronului şi grecizarea sfatului şi bisericii, este dublată de generalizarea corupţiei, a vânzării-
cumpărării funcţiilor, multiplicarea servituţiilor, funcţiilor, dărilor, maximizarea venalităţii, corupţiei şi decăderii puterii
domneşti.
2. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari(secolele XVIII-XIX)
A. Caracteristicile identităţii naţionale
Identitatea naţională este legată de ideea de naţiune şi de cea de stat-naţiune. Identitatea naţională se caracterizează prin
limba, aspect esenţial al identităţii naţionale; cultura naţională, realizări în domeniul literaturii, artei, ştiinţei, tehnicii; setul
de valori care este împărtăşit de o anumită naţiune; religia; simbolurile naţiunii respective (steag, imn, personalităţi istorice şi
culturale);teritoriul istoric, istoria. Identitatea românească are ca fundament limba română, include un teritoriu care
depăşeşte graniţele statului naţional. Valorile cele mai des citate, care îi caracterizează pe români sunt legate de toleranţă,
răbdare, spirit diplomatic. Religia majorităţii românilor este creştinismul ortodox, care a contribuit la păstrarea identităţii
româneşti de-a lungul istoriei. Simboluri naţionale româneşti. Steagul tricolor (roşu-galben-albastru). Pentru prima dată
cele trei culori au fost reunite în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1834). În aprilie 1848, la Blaj, tricolorul a fost
arborat pentru prima dată având deviza „VIRTUS ROMANA REDIVIVA". Steagul tricolor a fost adoptat de revoluţionarii din
Ţara Românească, prin decretul guvernului provizoriu din 14 iunie 1848. În timpul domniei lui Al.Cuza, tricolorul a devenit
steagul naţional. Imnul naţional (Deşteaptă-te române). Muzica a fost compusă de Anton Pann, iar versurile de Andrei
Mureşanu (1848). Moneda naţională este leul. În timpul domniei lui Cuza s-a încercat introducerea monedei naţionale cu
numele de romanat, tentativă eşuată. În perioada domniei lui Carol I a fost adoptată moneda naţională cu numele de „leu"
(1867), denumirea provine de la talerul olandez de argint care circula în secolul XVII pe teritoriul Ţărilor Române, având
gravat un leu pe avers. Ziua naţională este 1 Decembrie; la această dată în 1918 s-a încheiat procesul de desăvârşire a
statului naţional român, prin unirea Transilvaniei cu România.
B. Crearea identităţi naţionale
Există astăzi două mari categorii de definiţii acceptate pentru naţiune, o definiţie etnică şi o definiţie civică. Naţiunea etnică
pune accent pe unitatea culturală, fiind un produs geo-istoric însemnând cultură, obiceiuri, istorie, pentru identificarea
strămoşilor, la memoria colectivă şi datoria transmiterii mai departe a patrimoniului naţional constituiau comandamente ale
începutului de secol XIX. Modalităţile de afirmare a identităţii etnice urmăreau, pe lângă apelul la istorie, construirea limbii
naţionale, ridicarea de monumente istorice, punerea în valoare a folclorului, a costumelor tradiţionale şi a artei naţionale.
Naţiunea civică pune accent pe voinţa membrilor unei comunităţi de a trăi împreună. Revoluţia franceză a dovedit întregii
Europe că dobândirea suveranităţii politice de către o naţiune nu era nici o utopie, nici un ideal situat într-un viitor
nedeterminat. Dobândirea libertăţilor politice de către toţi cetăţenii prin desfiinţarea privilegiilor feudale a determinat pe
francezi să apere cu entuziasm cuceririle revoluţiei. „La Marseiliaise" (Cântecul de război pentru armata Rinului) a trezit
ecouri neaşteptate în rândul francezilor, devenind apoi imn naţional.
C. Mişcări naţionale în prima jumătate a secolului XIX
În zona Balcanilor se dezvoltă după 1815 primele mişcări naţionale, care pun în cauză actul final ai Congresului de la Viena.
În 1821 grecii încep lupta de eliberare naţională prin răscoala antiotomană condusă de Alexandru Ipsilanti şi sprijinită de
Rusia. În ianuarie 1822 Grecia îşi proclamă independenţa la care turcii răspund cu masacrarea a 22 000 de greci din insula
Chios. Masacrul de la Chios determina intervenţia puterilor Europei. Imperiul Otoman a fost nevoit să recunoască statul grec
prin Tratatul de la Adrianopol din 1829. La 3 februarie 1830 ia naştere statul naţional grec. Apar tot mai multe societăţi
secrete: „carbonani" în Italia, „communeros" în Spania, „Burchenschaften" în statele germane, „Frăţia" în Ţara

21
Românească, care vor impulsiona mişcarea liberală şi naţionalistă.În 1830 în Belgia izbucneşte o revoluţie burgheză şi
naţională şi are loc desprinderea de regatul Ţărilor de Jos
D. Reformismul domnesc
D.1. Reforme politice şi sociale
Constantin Mavrocordat (1730-1769), a domnit alternativ în Moldova şi Ţara Românească. Domnul a început, având
aprobarea Porţii, aplicarea programului de reorganizare a instituţiilor fiscale, administrative şi judiciare în spiritul de
raţionalizare a statului. Reformele aplicate succesiv în cele două ţări, au avut în vedere realizarea unei monarhii moderate
prin puteri intermediare şi corpuri constituite în cadrul Adunărilor de Stări. Reorganizarea viza sistemul fiscal, în sensul
asigurării stabilităţii masei ţărăneşti şi sporirea competenţei statului în reglementarea raporturilor de proprietate. Ca urmare,
la 1746 în Ţara Românească şi la 1749 în Moldova, serbia a fost desfiinţată. Foştii şerbi au devenit clăcaşi, liberi din punct
de vedere juridic, dar lipsiţi de pământ.
Maria Tereza (1740-1780) a deschis o nouă fază în istoria practicii reformiste la nivelul întregului Imperiu habsburgic, cu
efecte şi în Transilvania, continuată de Iosif ai Il-fea (1780-1790). Principala reformă cu înrâurire în Transilvania a fost
reforma socială. La 22 august 1785, la puţin timp după răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, o patentă imperială
desfiinţa în mod oficial iobăgia din Transilvania, dar reforma nu a îmbunătăţit decât parţial condiţia ţărănimii.
D.2. Reforme juridice
Primul cod de legi fanariot s-a tipărit în 1780, din iniţiativa lui Alexandru Ipsilanti, Pavilniceasca condică, care se va aplica
în Ţara Românească până în preajma revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, când a fost înlocuit cu legiuirea Caragea (1818).
Codul Callimacni (1817) şi Legiuirea Caragea s-au redactat din iniţiativa domnilor fanarioţi Scarlat Caliimachi (Moldova)
şi loan Caragea (Ţara Românească).
D.3. Reforme religioase şi culturale
În Transilvania, Maria Tereza a restaurat din raţiuni de stat, prin edictul din 1759, ortodoxia pentru a salva unirea religioasă.
Prin politica şcolară, în special Ratio Educationis (1777), sporea reţeaua şcolilor rurale şi instrucţia preoţimii, s-a format o
elită intelectuală instruită în universităţi catolice, la Roma sau Viena, care promova idei în avantajul emancipării naţionale.
Reformele în acest domeniu au fost continuatede către losif al-II-lea, care prin Edictul de toleranţă (1781) asigura liberul
exerciţiu religiilor necatolice, fără ca să prejudicieze primatul catolicismului.
E. Reformismul boieresc
În secolul XVIII şi la începutul secolului XIX, programul politic şi proiectele de reformă au formulat coerent şi au articulat
ca principala problemă: recâştigarea independenţei prin abolirea dominaţiei turco-fanariote. Soluţiile oferite de către boieri
au vizat problema formei de guvernământ a Principatelor, între 1716 şi 1821, boierimea a cerut de 40 de ori înlocuirea
fanarioţilor cu domni aleşi de ţară. În 1769, partida naţională, condusă de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei,
propunea instaurarea unei republici aristocratice condusă de 12 mari boieri. Memoriul din 1772, susţinea unirea Moldovei
cu Ţara Românească, iar cel din 1791 revendica unirea şi independenţa Principatelor sub protecţia Rusiei şi a Austriei. În
1802, Dumitrache Sturdza elabora Planul de oblăduire aristo-democrăticească, ce propunea un proiect republican de
nuanţă aristocratică. În 1822, Ionică Tăutu a redactat Constituţia cărvunarilor (înaintată domnitorului loniţă Sandu
Sturdza), iar Simion Marcovici semnează Aşezământul politicesc. Primul susţinea „monarhia mărginită şi moştenitoare" şi
revendicări precum garantarea libertăţii persoanei, a egalităţii în faţa legilor sau formarea unei adunări reprezentative Sfatul
Obştesc, iar al doilea organizarea statului pe baza separării puterilor. Reformele propuse de Eufrosim Poteca urmăreau
instituirea impozitului pe venit, libertatea tiparului şi a ocupării funcţiilor administrative. Dinicu Goiescu în lucrarea
Însemnare a călătoriei mele (1826), susţinea unirea tuturor provinciilor româneşti sub forma Daciei Mari.
F. Cadrul general al mişcării naţionale româneşti
Tendinţele expansioniste ale Rusiei şi Austriei spre spaţiul balcanic cu scopul declarat al eliberării creştinilor şi cu cel
nedeclarat al cuceririi sud-estului european cu Constantinopolul şi strâmtorile sale, au dus la reacţia Franţei şi Angliei ce se
opun sub masca salvării integrităţii Imperiului Otoman şi a menţinerii echilibrului european. Cele 12 războaie ruso-turce sau
ruso-austro-turce, s-au dus cu precădere pe teritoriul românesc şi au cauzat mari pierderi umane şi materiale, dar şi rapturi
teritoriale. Astfel prin pacea de la Karlowitz-1699, austriecii anexează Transilvania, prin ceea de la Passarowitz-1718, obţin
Banatul şi temporar Oltenia(1718-1739), iar în urma înţelegerilor cu ruşii de după pacea de la Kuciuc Kainargi-1774,
anexează nord-vestul Moldovei(Bucovina). La rândul lor ruşii obţin prin pacea de la Iaşi-1792, graniţa pe Nistru, prin ceea
de la Bucureşti-1812, să anexeze Moldova dintre Nistru şi Prut(Basarabia), iar prin pacea de la Adrianopol-1829, să îşi
impună controlul în Marea Neagră, pe Dunăre şi „protectoratul” asupra principatelor dunărene.
G. Tudor Vladimirescu şi domiile pamântene
Orientalizarea moravurilor, portului, culturii, monopolul comercial otoman şi creşterea mişcărilor naţionale balcanice în
special sârbă şi greacă(condusă de Eteria, creată în 1815 la Odessa, având în frunte pe generalul Alexandru Ipsilanti, fiu de
domn fanariot, general rus şi aghiotant al ţarului Alexandru I), a avut influenţă şi în Principate. În primăvara lui 1821, la
Padeş în Mehedinţi începe acţiunea lui Tudor Vladimirescu(moşnean din Vladimiri-Gorj, îmbogăţit din comerţul cu vite,
vorbind 4 limbi, fost ofiţer de voluntari în armata rusă, cunoscător al realităţilor politice ale vremii). Deplasându-se cu
trupele sale la Bucureşti unde preia guvernarea ţării în perioada martie-mai 1821, Tudor lansează un program
naţional(Proclamaţia de la Padeş, cele 2 proclamaţii către bucureşteni, Cererile norodului românesc, scrisoarea către boierii
moldoveni) în care cerea:
- restaurarea domniilor pământene şi eliminarea grecilor din funcţiile politice, administrative şi religioase
- domnul trebuia să fie ales de ţară, privilegiile boiereşti desfiinţate, promovarea în funcţii să se facă după merit şi veniturile
din slujbe să se desfiinţeze
- crearea unei armate(se încredinţa mănăstirilor întreţinerea unei armate de 4 000 de panduri şi 200 de arnăuţi „cu leafă
uşoară") şi şcoli naţionale
- reforma fiscală ar fi înlocuit dările vechi printr-un impozit unic plătibil în patru rate, desfiinţând categoriile privilegiate ale
scutelniciior şi posluşnicilor
- reglementarea tributului şi a relaţiilor politice cu Poarta
- desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului
- autonomie politică şi posibil unirea cu Moldova
Întrat în conflict cu eteriştii lui Ipsilanti, ajunşi la Bucureşti prin Moldova, cu mişcările dezavuate de ţar, sub primejdia unei
intervenţii otomane, Tudor se hotărăşte să se retragă pentru a rezista în Oltenia. Prinderea şi asasinarea lui Tudor de către
eterişti la Goleşti-27 mai 1821, uşurează înăbuşirea celor două mişcări de către turci. Cu toate acestea poarta restaurează
domniile pământene prin Ioniţă Sanmdu Sturdza şi Alexandru Dimitrie Ghica
H. Regulamentul Organic şi domniile regulamentare

22
După ce în 1822 turcii restaurează domniile pământene, modernizarea se accelerează datorită boierilor educaţi în vest dar şi
reprezentanţilor forţelor de ocupaţie rusă din perioada 1828-1834. Modificările au fost pregătite de două acte ruso-turce:
Prevederi ale Convenţiei de la Akkerman (1826): alegerea domnilor dintre boierii pământeni pe o durată de 7 ani;
libertatea comerţului după achitarea obligaţiilor faţă de Poartă; tributul şi cuantumul celorlalte obligaţii rămâneau cele fixate
anterior; încetarea exilului boierilor pământeni, participanţi la revoluţia de la 1821; instituirea unor comisii care să propună
măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei Principatelor.
Prevederi ale Tratatului de la Adrianopol (1829): restituirea către Ţara Românească a cetăţilor turceşti de pe malul stâng
al Dunării (Turnu, Giurgiu şi Brăila); autonomia administrativă a Principatelor; stabilirea graniţelor pe talvegul Dunării;
numirea domnilor pe viaţă; libertatea comerţului şi scutirea Principatelor de obligaţia aprovizionării Istanbulului; dreptul de
navigaţie pe Dunăre cu vase proprii; îngrădirea dreptului de intervenţie a Turciei în Principate; menţinerea ocupaţiei ruseşti
şi obligaţia Porţii de a recunoaşte viitoarele regulamente administrative ale Principatelor.
O comisie mixtă de boieri moldo-munteană elaborează sub egida guvernatorului rus, gen. Pavel Kisseleff,
REGULAMENTUL ORGANIC ,document aplicat identic în iunie 1831 – Muntenia şi ianuarie 1832 – Moldova, care
prevedea:
- domni numiţi pe 7 ani de Poartă cu acordul Rusiei(Domnul, ales pe viaţă, este organul central al întregii structuri statale. El
singur are drept de iniţiativă legislativă, numeşte miniştri, poate refuza publicarea legilor votate în adunare, fără a fi obligat
să prezinte motivaţii, are dreptul de a dizolva adunările. Adunările obşteşti dezbăteau şi adoptau proiectele de lege trimise
de domn. Sfatul domnesc este înlocuit cu Sfatul administrativ, alcătuit din miniştri, şefi ai departamentelor nou-înfiinţate)
- separarea puterilor în stat în executivă-domnul şi guvernul, legislativă-adunarea obştească şi judecătorească
- şcoală şi armată naţională, reorganizarea administraţiei şi crearea arhivelor statului
- libertatea comerţului şi navigaţiei cu nave proprii pe Dunăre
- reorganizarea puşcăriilor şi eliminarea pedepselor cu tortura şi mutilarea fizică
- buget dezbătut şi aprobat de adunare
- impozit proporţional cu averea(exceptaţi sunt boierii şi clerul mănăstiresc)
- creşterea nartului(norma de lucru pe zi a ţăranilor) şi generalizarea lui
Sunt create astfel premizele modernizării, industrializării şi unificării, iar domnii regulamentari Mihail Sturdza, Grigore
Ghica (în Moldova), Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbey(în Ţara Românească) continuă până în 1853 un
proces de modernizare şi aliniere la valorile europene
I. Anul 1848
Cadrul general. Ţările române au constituit avanpostul estic al revoluţiei europene şi au urmărit în plan politic unitate şi
independenţă naţională, în plan economico-social reforme constituţional economice burgheze şi reformă agrară iar în plan
naţional recunoaşterea naţiunii române din imperiile ţarist şi habsburgic. Pentru intelectualii români, anul 1848 a marcat
triumful ideii de naţiune. În ambele Principate şi în Imperiul habsburgic ei şi-au justificat cererile de independenţă sau
autonomie politică prin invocarea dreptului legitim la autodeterminare ai unei comunităţi etnice. În Ţara Românească şi
Moldova, intelectualii au căutat să desfiinţeze protectoratul Rusiei şi să restabilească echilibrul cu Imperiul Otoman, în timp
ce în Transilvania, Banat şi Bucovina ei şi-au propus să unească toţi românii într-un singur stat autonom. Revoluţia de la
1848 din Principatele Române a fost, în primul rând opera intelectualilor liberali paşoptişti, care recunoşteau în Apus un
model politic şi cultural demn de urmat şi la ei acasă. Aspiraţiile generaţiei de la 1848 şi-au găsit expresia practică în
nemulţumirea generală a tuturor claselor sociale din Principate, faţă de condiţiile poiitico-economice existente
În Moldova „Petiţiunea proclamaţiune a boierilor şi notabililor moldoveni” din 27 martie, redactată de Vasile Alecsandri
şi înaintată domnitorului Mihail Sturdza, solicita reforme burgheze moderate. Domnul a înăbuşit mişcarea şi a arestat şi
deportat pe liderii acesteia. Moldovenii refugiaţi au radicalizat cererile în documentele „Prinţipiile noastre pentru
reformarea patriei” de la Braşov-mai 1848 şi „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” de la Cernăuţi-august 1848 în
care se mai solicita unirea Moldovei cu Muntenia.
În Ţara Românească mişcarea condusă de Frăţia a avut ca moment iniţial „Proclamaţia” de la Izlaz-9/21 iunie 1848, care
solicită reforme radicale, independenţă şi unitate, libertăţi personale, adunări reprezentative şi separarea puterilor în stat.
Guvernul revoluţionar din perioada iunie-septembrie 1848 a rezistat loviturilor de stat şi a iniţiat o serie de reforme social-
economice. La presiunile ruseşti, Poarta a intervenit militar şi a înăbuşit revoluţia după confruntarea din Dealul Spirii-13
septembrie, în timp ce trupele ruse ocupau Moldova-15 septembrie.
În Transilvania evenimentele din Ungaria au dus la reacţia românilor ce se opuneau anexării provinciei la regatul maghiar.
Sub conducerea lui Simion Bărnuţiu se întruneşte o mare adunare la Blaj care prezintă „Petiţiunea naţională”-3/15 mai
1848 în care solicitau recunoaşterea naţiunii române, respingeau anexarea şi solicitau reforme sociale radicale. În condiţiile
confruntărilor militare din Imperiul Habsburgic, armatele revoluţionare maghiare cuceresc Transilvania şi trec la represiuni
contra românilor şi saşilor, ceea ce determină în septembrie 1848, organizarea militară şi rezistenţa armată a românilor
conduşi de Avram Iancu, în spaţiul Munţilor Apuseni. Acordarea unor drepturi pentru români prin constituţia imperială din
aprilie 1849 şi cucerirea Pestei de trupele habsburgice îl silesc pe Lajos Kossuth să reconsidere raporturile cu românii şi să
semneze prin medierea lui Nicolae Bălcescu un proiect de pacificaţiune confirmat de parlamentul maghiar, prin care se
recunosc drepturile naţionale româneşti-16/28 iulie 1849. Acordul este tardiv căci intervenţia trupelor ruse duce la
capitularea forţelor maghiare la Komarom-septembrie 1849.
J. Unirea Principatelor Române. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza
După înfrângerea revoluţiei prin convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman sunt restaurate domniile regulamentare, dar
înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii(1853-1855), permite internaţionalizarea problemei româneşti la Congresul de la
Paris-1858, realizându-se în prima etapă UNIREA MOLDOVEI CU ŢARA ROMÂNEASCĂ prin dubla alegere a lui
AL.I.Cuza(5 şi 24 ianuarie 1859). Acesta iniţiază o vastă operă reformatoare şi modernizatoare, unificând instituţiile
statului şi parlamentul, secularizând averile mănăstireşti-1862, dă o nouă constituţie şi o reformă agrară-1864, reforma
justiţiei, învăţământului, armatei, codul civil, penal şi comercial-1865. După abdicarea forţată din 11 februarie 1866 a lui
Cuza, tronul este oferit lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, prinţ german înrudit cu regele Prusiei şi împăratul
Napoleon al-III-lea.
K. Regatul României. Modernizarea instituţională
K.1. Monarhia. După detronarea lui Cuza, alegerea prinţului s-a oprit oficial asupra lui Filip de Flandra, apoi, după refuzul
acestuia, tronul a fost oferit lui Carol de Hohenzolfern-Sigmaringen (1866-1914). Prin urcarea lui Carol pe tronul
României, marile puteri au fost puse în faţa faptului împlinit, iar rezistenţa lor s-a diminuat treptat. În octombrie 1866, Carol
a făcut o vizită la Istanbul, în timpul căreia a primit firmanul de numire din partea sultanului. Consecinţa imediată a
recunoaşterii domnitorului Carol I a constat în consacrarea internaţională a monarhiei constituţionale în România, condiţie

23
indispensabilă echilibrului politic intern. Domnia lui Carol I a debutat prin adoptarea de către Parlament, în iunie 1866, a
primei Constituţii din România, lege fundamentală a statului, ce limita prerogativele domnitorului la cele ale unui monarh
constituţional, crea condiţiile pentru alegerea unul guvern reprezentativ, stipula reprezentativitatea miniştrilor pentru
acţiunile lor şi întărea principiul separaţiei puterilor.În prima parte a domniei (1866-1881), Carol s-a preocupat de
consolidarea instituţiilor statului. Monarhul şi-a concentrat eforturile către realizarea independenţei statale, prin ruperea
legăturilor de suzeranitatea cu Poarta. Ca urmare a cuceririi şi recunoaşterii internaţionale a independenţei României, a
crescut prestigiu! monarhiei. în plan politic, acest lucru s-a realizat prin acordarea titlului „Alteţă regală" în 1878 şi apoi, a
celui de rege al României în 1881, lui Carol I. Cea de a doua perioadă a domniei lui Carol I (1881-1914), a fost una
favorabilă modernizării ţării. în plan intern, caracteristica perioadei a fost stabilitatea politică, mai ales după introducerea
rotativei guvernamentale în 1895, prin care suveranul forma guvernul şi avea posibilitatea de a decide între acesta şi
opoziţie, acceptând, în cazul unor contradicţii nerezolvabiie, retragerea cabinetului sau dizolvarea uneia sau alteia dintre cele
două Adunări legiuitoare. Succesorul lui Carol I, regele Ferdinand (1914-1927), a continuat politica predecesorului său
privind modernizarea statului, introducerea unor reforme radicale precum votul universal şi reforma agrară, continuând lupta
pentru reîntregirea naţională a României, în limitele aceleiaşi monarhii constituţionale.
K.2. Parlamentul. Convenţia de la Paris instituia parlamentul unicameral în fiecare Principat. Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris a fost actul care a marcat trecerea la Parlamentul bicameral, prin înfiinţarea Senatului. Sistemul
parlamentar instituit în 1866 s-a caracterizat prin rolul preponderent al legislativului. Acesta a devenit aproape partener egal
cu domnitorul în elaborarea legilor şi a obţinut dreptul de a pune întrebări miniştrilor cu privire la linia politică urmată şi
abuzurile puterii şi chiar de a-i supune unor investigaţii parlamentare. Domnitorul păstra un rol decisiv în procesul legislativ.
Putea înainta Parlamentului propriile sale proiecte de legi şi avea dreptul de a se opune prin veto, acţiune ce nu putea fi
contracarată de Adunarea legislativă. Activitatea legislativă a Parlamentului a cuprins practic, toate domeniile vieţii sociale,
economice, politice, şi culturale ale societăţii româneşti. De obicei, legile adoptate, constituiau obiective programatice cu
care partidele conservator şi liberal se prezentau ia alegeri. Activitatea parlamentului începea la 15 noiembrie în fiecare an şi
se desfăşura pe parcursul a trei luni de zile. Până în anul 1918, deschiderea sesiunii parlamentare se făcea printr-un Mesaj al
tronului, citit de rege şi se închidea printr-un mesaj al premierului. Parlamentul şi-a adus contribuţia la crearea sistemului
constituţional bazat pe separaţia puterilor.
K.3. Guvernul. Primul guvern unic al României s-a constituit la 22 ianuarie 1862, în timpul domniei lui Al.Cuza. Potrivit
Constituţiei din 1866, domnul exercita împreună cu guvernul puterea executivă. După 1866 se folosea în guvernare
procedeul potrivit căruia regele încredinţa guvernul unui lider de partid, după care dizolva parlamentul şi se organizau
alegeri generale. Prin acest sistem, executivul îşi construia majorităţi parlamentare. Guvernul era răspunzător în faţa
parlamentului pentru activitatea desfăşurată.
K.4. Justiţia şi administraţia. Instanţe judiciare moderne existau încă din perioada Regulamentului organic, ele fiind
dezvoltate în perioada inaugurată de anul 1859. În ultimii ani ai domniei sale, Cuza înzestrase societatea românească cu
codurile de legi modeme, întemeiate mai ales pe cele franceze. Codul civil şi procedura civilă, codul penal şi procedura
penală, codul de procedură criminală, condica de comerţ, reprezentau elementele justiţiei moderne a României. La 24
ianuarie 1861 s-a înfiinţat Curtea de Casaţie şi Justiţie, cu un rol important în organizarea judecătorească modernă.
Potrivit Constituţiei din 1866, puterea judecătorească era exercitată de curţi şi tribunale. Hotărârile şi sentinţele se pronunţau
în virtutea legii şi se executau în numele domnului. Teritoriul României era împărţit în judeţe, acestea în plase, iar plasele
cuprindeau comunele urbane şi rurale. Constituţia din 1866 stabilise că instituţiile judeţene şi comunale să fie guvernate prin
legi, urmărindu-se astfel descentralizarea administrativă.
K.5. Armata. Legile militare adoptate, începând cu 1864 au avut o însemnătate marcantă în procesul de organizare a
armatei. În 1868 a fost elaborată Legea pentru organizarea puterii armate. În temeiul acestei legi, armatei permanente şi
rezervelor ei li se adăugau dorobanţi şi grăniceri, miliţie, garda civilă şi gloatele. Această lege a introdus principiul
mobilizării generale. Legea din 1872 a urmărit ridicarea calitativă a nivelului oştirii în ansamblul ei. S-a acordat atenţie şi
dezvoltării flotei de război. Armata era pusă sub comanda Ministerului de Război.
K.6. Biserica. A contribuit la realizarea unităţii spirituale şi naţionale a românilor, prin încrederea şi respectul manifestat de
către populaţie pentru această instituţie. În epoca modernă biserica şi-a păstrat independenţa în raport cu instituţiile statului,
iar în 1885, Biserica Ortodoxă şi-a proclamat autocefalia în raport cu Patriarhia de la Constantinopol. A fost adoptată Legea
clerului mirean şi a seminariilor care prevedea salarizarea preoţilor din bugetul statului sau al localităţilor.
3. De la „partida naţională” la sistemul politic pluripartdist în România secolelor XIX-XX
A. Sistemul politic în prima jumătate a secolului XIX
Venirea domnului străin, a coincis cu perioada coagulărilor politico-doctrinare, dar până la 1871, guvernele au fost mai ales
coaliţii ale curentelor liberale moderate sau radicale. Marea guvernare conservatoare din perioada 1871-1876, sprijinită de
suveran şi adunarea parlamentară a permis lui Lascăr Catargiu să depăşească manifestările antidinastice din epoca războiului
franco-prusac şi să stabilizeze situaţia poliotică şi financiară
B. Apariţia PNL
Se iniţiază în iunie 1875 prin coaliţia de la Mazar-Paşa(în casa englezului Lakeman) ce aduce la un loc 61 de personalităţi
din tabăra liberal-radicală a lui C.A. Rossetti şi I.C. Brătianu cu ceea liberal-moderată a lui I. Ghica şi M. Kogălniceanu, pe
baza programului din 1848. Ideologia liberală inspirată din principiile revoluţiei franceze şi din practica liberalismului
occidental, doctrina liberală se întemeia pe tradiţiile naţional-culturale şi politice româneşti. Liberalismul românesc promova
constituţionalismul şi pluralismul politic bazat pe libertatea de exprimare şi spiritul de toleranţă, încercând să întindă
principiile de libertate şi egalitate până la baza societăţii. Liberalii îşi propuneau să emancipeze poporul de orice servitute
înzestrându-l cu drepturi politice. De aici ideea lor de extindere a drepturilor electorale. Considerau că societatea românească
trebuia supusă unor schimbări majore în domeniul proprietăţii funciare şi al relaţiilor agrare. De mica proprietate, liberalii
legau un şir de ameliorări social-politice şi culturale, o schimbare de mentalitate în sânul întregii naţiuni, care ar fi trebuit să
devină o forţă economică activă, inclusiv pe planul solidarităţii cu conaţionalii aflaţi sub dominaţie străină. Pe lângă
agricultura pe care o considerau aptă de dezvoltare prin crearea unor instituţii de credit, liberalii se pronunţau pentru
intervenţia statului în accelerarea procesului de dezvoltare a industriei naţionale. Statul urma să protejeze ritmul de
dezvoltare a industriei naţionale, iar profiturile urmau să fie învestite în ţară. Conceptul „prin noi înşine", reprezenta deviza
liberalilor, prin care îşi propuneau valorificarea tuturor resurselor şi energiilor naţionale care să contribuie la dezvoltarea
societăţii româneşti. Erau vizate în special: industria naţională, capitalul şi comerţul românesc, proprietatea privată. Doctrina
liberală punea accent pe libertatea presei, pe dreptul de asociere şi exprimare, deci pe garantarea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti. Conducătorii partidului au fost: Ion C. Brătianu(1875-1891), Dimitrie Brătianu(1891-1892), D.A. Sturdza

24
(1892-1909) şi Ion I.C.Brătianu (1909-1927). Guvernări liberale: 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-
1918.
C. Partidul Conservator
Apare în 1880 ca o alternativă la liberali în jurul lui L. Catargiu, P.P. Carp şi a fraţilor Lahovary. Cu o istorie marcată de
dispute, dizidenţe şi contradicţii, cu un aport intelectual-ideologic al Junimii, ea a generat mai degrabă un sistem de principii
şi idei decât un program compatibil a se măsura cu cel al liberalilor. Ideologia conservatoare pornea de la extinderea teoriei
„formelor fără fond", susţinută de către junimişti, în viaţa socială şi politică a vremii, a stat în centrul ideologiei
conservatoare. Fondul era reprezentat de realitatea istorică a societăţii româneşti iar prin formă se înţelegeau ideile şi
instituţiile apărute în Occident, pe care liberalismul voia să le implanteze în mediul românesc. Junimiştii au semnalat
neconcordanţa dintre structura socială, tradiţională românească şi instituţiile noi adoptate după modelul occidental. Titu
Maiorescu s-a opus sistemului politic dominat de liberali, care s-a constituit după 1866, opunându-i ideea statului „natural",
în acest scop, statul trebuia să intervină, asigurându-se o „armonie socială". Junimiştii au condamnat statul liberal ca pe un
produs al capitalismului străin, respingând structura sa parlamentară, nepotrivită cu realităţile româneşti. Era minimalizat
rolul burgheziei, menţionând doar două structurilor sociale, boierimea şi ţărănimea. Transformările economice şi sociale din
România, considerau junimiştii, nu au urmat modelul Occidentului, iar ridicarea culturală a poporului ar fi permis,
dobândirea şi exercitarea libertăţilor politice.
Guvernări conservatoare: 1871-1876, 1888-1895, 1899-1901, 1904-1907, 1910-1913.
D. Între pluripartidism şi regimurile partidului unic în România secolului XX
După primul război mondial se introduce în România votul universal pentru toţi bărbaţii de peste 21, ceea ce creşte numărul
electorilor de la 101.000 direcţi şi 1 milion indirecţi în 1911 la 3 milioane în 1920. Ca urmare a votului universal şi al
reformei agrare dispar Partidul Conservator , dar şi partidele regionale. Se consolidează şi se extinde PNL, apare în 1926, al
doilea mare partid PNŢ(prin fuziunea PNR din Transilvania cu PŢ din Vechiul Regat), sunt create partide noi(P. Poporului,
LANC) , dar şi partide etnice şi de extremă stângă sau dreaptă. Democraţia imperfectă este insă ameniţată de ascensiunea
europeană a regimurilor totalitare
E. De la regimul partidului unic la democraţie (1938-1990)
Lovitura de stat a lui Carol al-II-lea din 10 februarie 1938, duce la interzicerea partidelor politice, înlocuite cu partidul unic
FRN/PN şi lichidare fizică a unor opozanţi în frunte cu liderii mişcării legionare a lui CZ Codreanu. După abdicarea lui
Carol şi scurta perioadă a „statului naţional-legionar” septembrie 1940-ianuarie 1941, urmează guvernarea militară
antonnesciană. Restaurarea constituţiei din 1923 şi a sistemului pluripartid este efemeră în perioada 23 august 1944–6 martie
1945. Comunizarea României începută prin impunerea guvernului prosovietic dr.Petru Groza determină în perioada 6 martie
1945 – 30 decembrie 1947 lichidarea PNŢ, PNL şi absorbţia PSD de către PCR, introducerea sistemului politic unipartid
comunist până în 22 decembrie 1989.
4. Redefinirea rolurilor statului de la Primul Război Mondial la Planul Schuman
A. Identitatea europeană
Ideea europeană este mai veche; mulţi văd ideea europeană transpunându-se în apariţia unor creaţii politice care au cuprins o
mare parte a continentului (Imperiul Roman, Imperiul Carolingian, Imperiul napoleonian). Oameni de cultură şi oameni
politici au acţionat pentru transpunerea în practică a ideii europene. Baza identităţii europene o constituie civilizaţia greacă,
alcătuirea politică romană şi creştinismul. De-a lungul istoriei, această identitate s-a îmbogăţit cu valori diverse ţinând de
existenţa statului de drept, a democraţiei, respectului pentru drepturile omului, supremaţiei legii, economiei libere de piaţă şi
concurenţei loiale etc.
A.1.Caracteristicile identităţii europene
Identitatea politică presupune existenţa într-un context istoric a unei forme de organizare politică, existenţa unui stat, dar azi
acest „stat european" încă nu există. Uniunea Europeană este în acest moment mai mult o formă de legătură economică şi
socio-profesională a statelor europene. Identitatea culturală se raportează la idei şi valori comune încă din Evul Mediu. În
special în secolul XX, se poate vorbi de curente culturale comune culturilor europene. Identitatea economică, iniţial,
Comunităţile Europene au avut ca obiectiv realizarea unei mari pieţe comune europene, ridicarea tuturor obstacolelor din
caiea circulaţiei persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor. Integrarea economică a statelor europene a sporit odată cu
introducerea monedei comunice, euro. Simbolurile constituie o manifestare a identităţii europene: steagul european (albastru,
12 stele, simbolul perfecţiunii), Imnul Europei (Oda bucuriei, parte din Simfonia a IX-a a lui Beethoven, pe versurile
poetului SchiHer), moneda europeană (euro, în vigoare de la 1 ianuarie 2002 în majoritatea statelor europene), ziua Europei
(9 Mai, data lansării Planului Schuman, care a pus bazele UE), paşaportul european (lansat în 1986).
A.2. Ideea europeană până la Al Doilea Război Mondial
Proiectul uniunii pan-europene. Originar din fostul Imperiu Austro-Ungar, Richard de Coudenhove-Kalergi s-a afirmat în
perioada interbelică prin eforturile de a promova ideea unităţii europene. Concepţiile sale au fost publicate în 1922 (Pan-
Europa, un proiect) şi în 1923 (manifestul Pan-Europa). Scopul urmărit de Coudenhove era de a transforma Europa într-o
putere mondială, pentru a face faţă concurenţei reprezentate în epocă de SUA, URSS şi Marea Britanie. Proiectul uniunii
pan-europene se baza pe reconcilierea franco-germană, care ar fi urmat să devină nucleul noii structuri politico-teritoriale.
Totodată, în cadrul uniunii, toate statele membre aveau să se bucure de aceleaşi drepturi, într-o egalitate deplină. Primul
congres al uniunii pan-europene preconizate de Kaiergi a avut loc la Viena, în 1924, la acest eveniment participând peste
2000 de invitaţi, din 24 de state de pe continent. Declanşarea celui de-Ai Doilea Război Mondial a dus la întreruperea acestui
plan.
Planul uniunii federale europene. La 5 septembrie 1929 (cu ocazia celei de-a X-a Adunări a Societăţii Naţiunilor),
ministrul de externe francez, Aristide Briand, şi-a prezentat la Geneva intenţiile privind crearea unei uniuni regionale
europene, limitată iniţial la cooperarea economică dintre statele membre şi extinsă apoi în domeniul politic, social, cultural.
Uniunea propusă de Briand urma să cuprindă întregul spaţiu european, până la frontierele URSS şi să se bazeze pe
respectarea suveranităţii fiecărui stat membru.
B. Rolul statului în prima jumătate a secolului XX
Ideea statului ca protector al cetăţeanului a căpătat o gravă ştirbire prin primul război mondial, ceea ce a dus în anii
interbelici la redefinirea poziţiei acestuia. Prima jumătate a secolului XX este marcată de sporirea cheltuielilor bugetare şi a
personalului din sectorul public, de susţinerea procesului de alocaţii sociale şi de comsum specific „erei prosperităţii” de
până în 1929, iar apoi creşterea intervenţionismului limitat de stat în economie, după modelul lui JM Keynes, ca instrument
al ieşirii din marea criză economică a anilor 1929-1933. Oferta totalitară a URSS, Italiei şi Germaniei, dublată de o
propagandă abilă, susţinea idealuri colectiviste şi fals egalitariste, cu o economie dirijată sau controlată de stat. Aspectul
negativ era legat de controlul permanent al vieţii sociale şi personale, de sistemul statului represiv-poliţienesc, cultivarea urii

25
sociale, a delaţiunii, abolirii drepturilor individuale, exterminarea fizică a opozanţilor, marginalizarea bisericii. După 1945,
totalitarismul de stânga a fost impus de URSS în jumătatea de est a Europei şi exportat în Asia şi Africa.
C. Planul Schuman. Construcţia europeană după Al Doilea Război Mondial
„Părinţii fondatori” şi unitatea Europei. Ideea unităţii europene susţinută de Jean Monnet, Robert Schuman, Paul Henri
Spaak şi Konrad Adenauer, în perioada postbelică au permis crearea CEE prin tratatul de la Roma – 1957 şi a Uniunii
Europene, consfinţită prin tratatul de la Maastricht – 1992. Declaraţia Schuman(9 mai 1950) a reprezentat piatra
fundamentală a noii construcţii europene şi a avut la bază 4 principii fundamentale: asigurarea păcii politice şi a
reconstrucţiei economice; acţiuni comune ale Franţei şi Germaniei, care să conducă spre o reconciliere istorică; asigurarea
cooperării între naţiunile europene; convergenţa intereselor popoarelor europene. La 25 martie 1957, Tratatul de la Roma, a
pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) sau Piaţa Comună(Franţa, Germania Federala. Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg) cu următoarele principii: realizarea liberei circulaţii a forţei de muncă şi a capitalurilor; adoptarea unui tarif
vamal extern comun; înfiinţarea unei bănci europene pentru investiţii; stabilirea unor politici comune în domenii strategice
precum agricultura, comerţul, transporturile, concurenţa Prin acţiunea liderilor s-au pus bazele unei mari pieţe comune,
elaborarea unui tarif extern unic, desfiinţarea barierelor vamale, introducerea monedei unice euro(1995). Obiectivul urmărit
era asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, a serviciilor, a capitalurilor şi persoanelor, la care se adaugă asigurarea
democraţiei, eficienţa economică, eficienţa politică, solidaritatea şi asigurarea prezenţei Europei între marile puteri ale lumii.
Concilierea franco-germană şi realizarea Uniunii Europene. Sfârşitul celui de al doilea război mondial a marcat
decăderea Franţei(înfrântă şi ocupată în 1940) şi a Germaniei(înfrântă în 1945 şi divizată în RFG şi RDG), ambele state
urmărind recucerirea statutului de mare putere. Datorită apropierii de Gaulle – Adenauer, s-au pus capăt vechilor
animozităţi, rolul lui Charles de Gaulle care s-a opus supremaţiei americane şi a lansat sintagma „Europa naţiunilor, o
Europa a patriilor”, ce pune bază pe diversitate şi ideea de confederaţie.
5. România postbelică. Stalinism, naţional –comunism şi disidenţă anticomunistă
A. Tranziţia spre comunism. Impunerea modelului sovietic
Instaurat în anii 1945-1946 cu sprijin sovietic, regimul a copiat modelul sovietic şi a fost condus de Gheorghe Gheorghiu
Dej(1945-1965) şi Nicolae Ceauşescu(1965-1989). După etapă copierii modelului sovietic şi a subordonării necondiţionate
faţă de Moscova 1945-1958, a urmat etapa relativei liberalizări şi modelului „naţional-comunist 1958-1971, după care
începând cu 1974, Ceauşescu a impus un regim neostalinist bazat pe voluntarism, autoritarism, autarhie economică, cult al
personalităţii, comunism dinastic, privaţiuni extreme impuse populaţiei. Etapele preluării puterii au fost realizate cu sprijinul
ocupantului sovietic astfel:
- 23 august 1944- 6 martie 1945, subminarea din interior a guvernelor C-tin Sănătescu şi Nicolae Rădescu
- 6 martie 1945, impunerea cu forţa de reprezentantul sovietic AI Vîşinski a guvernului criptocomunist dr.Petru Groza
- 6 martie 1945- 19 noiembrie 1946, preluarea controlului armatei, administraţiei şi justiţiei şi epurarea necomuniştilor sub
lozinca „democratizării şi denazificării”. Ignorarea prerogativelor regale şi „absorbţia” PSD în PCR sub numele de PMR
- 19 noiembrie 1946 – 30 decembrie 1947, reprimarea opoziţiei, falsificarea alegerilor din 19 noiembrie, lichidarea PNŢ şi
PNL, abolirea monarhiei şi proclamarea RPR
- 1948-1963, lichidarea în sistemul penitenciar al elitelor politice, religioase şi culturale necomuniste(CIC Brătianu,
Gh.Brătianu, I Maniu, I Mihalache, monseniorul Ghika)
B. Mecanismele de preluare a puterii de către Partidul Comunist
B.1.ACŢIUNI DIPLOMATICE. Lovitura de stat de la 23 august 1944 a transformat statutul Partidului Comunist
Român, de la o mică grupare politică, constrânsă să ţină seama de orientările politice hotărâte la Moscova, într-un un factor
influent pe scena politică românească. Stalin a folosit Convenţia de armistiţiu semnată la 12 septembrie 1944, pentru a
submina efectele loviturii de stat din 23 august. Convenţia declara România o ţară înfrântă în război, consacra anexiunile
sovietice din 28 iunie 1940 şi impunea plata unor despăgubiri de război către URSS în valoare de 300 000 000 $, urmând a fi
achitate în decurs de 6 ani, în produse petrolifere, lemnoase. Acordul de ia Moscova (9 octombrie 1944) a constituit pasul
final al sovieticilor în obţinerea recunoaşterii de către Occident a dominaţiei lor în România. Convorbirile Churchill-Staiin
privind delimitarea zonelor de interes în Europa de SE s-au concluzionat prin „acordul de procentaj", în România influenţa
sovietică fiind stabilită la 90%. Semnarea, la 10 februarie 1947, a Tratatului de ia Paris, în situaţia în care României nu i
se recunoştea beligeranta, iar aceasta nu accepta să participe la lansarea Planului Marshall, a marcat intrarea statului român
sub „umbrela" Moscovei şi a accelerat schimbarea vechiului regim.
B.2. PREZENŢA ARMATEI ROŞII. Armata Roşie „eliberase" ţările est-europene printr-un accident al istoriei care nu
fusese previzibil înainte de război. Odată prezentă însă în aceste ţări, ea a jucat rolul principal în instaurarea regimurilor
comuniste. Fără aceste trupe, comuniştii locali ar fi rămas nişte forţe politice periferice. La 28 februarie 1945, Andrei
Vîşinski, adjunctul ministrului de externe, a fost trimis de Moscova pentru a conduce ofensiva comuniştilor pentru preluarea
puterii, a cerut regelui înlocuirea guvernului Rădescu cu un guvern condus de Petru Groza. Reprezentantul Moscovei
venise cu scopul de a folosi toate mijloacele pentru a instaura un guvern prosovietic. Legea nr.461 din septembrie 1944
elaborată de ministrului justiţiei (comunist), Lucreţiu Pătrăşcanu, în mare parte de inspiraţie sovietică, a epurat din viaţa
publică pe toţi cei care se opuneau acaparării puterii de către PCR.
B.3. AGITAŢIA, TENSIUNEA POLITICĂ, GREVA. Până la formarea primului guvern comunist au fost urmărite ca
obiective imediate crearea unor puternice tensiuni între populaţie şi administraţia locală (tensiuni legate de apropiata
reformă funciară), înlăturarea prin forţă a unor prefecţi şi primari consideraţi reacţionari, organizarea unor „greve
spontane" de către sindicatele comuniste (ceferişti, tipografi), totul fiind dublat de o furibundă campanie de presă
îndreptată împotriva a tot ceea ce însemna trecutul interbelic.
B.4. FOLOSIREA PCR CA ELEMENT ESENŢIAL ÎN POLITICA LUI STALIN. Guvernul prezidat de Petru Groza
era un guvern minoritar, impus de către URSS Niciun membru al celor două partide democrate PNL, PNŢ, nu făcea parte
din acest guvern în care toate poziţiile cheie erau deţinute de comunişti. GREVA REGALĂ din august 1945, când regele
Mihai I i-a cerut lui Petru Groza să demisioneze, acesta a refuzat încurajat de reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată, l-a
determinat pe rege să se retragă din viaţa politică şi refuză să semneze legile elaborate de guvern, în speranţa că va determina
astfel căderea executivului condus de Petru Groza. Refuzul regelui de a mai semna actele guvernului nu a avut consecinţe
majore, pentru că regimul instalat a pus in vigoare, fără semnătura regelui, actele legislative emise. În sprijinul regelui, la 8
noiembrie 1945, a avut loc o manifestare organizată de partidele politice istorice şi tineretul universitar. Singura consecinţă
concretă a grevei regale a fost condiţionarea de către SUA şi Marea Britanie, a includerii în cabinet, până la desfăşurarea
alegerilor, a doi miniştri din partea opoziţiei. Au fost desemnaţi doi miniştri secretari de stat: Emil Haţieganu (PNŢ) şi
Mihail Romniceanu (PNL), a căror influenţă în guvern era însă neînsemnată.

26
B.5. MANIPULAREA OPINIEI PUBLICE. Alegerile de la 19 noiembrie 1946 s-au desfăşurat într-o atmosferă
tensionată. Rezultatele indicau victorie copleşitoare a Blocului Partidelor Democratice (BPD), cu aproximativ 70% din
voturi şi 349 locuri. Dovezile descoperite după 1989 arată că, în ziua alegerilor, s-a întâmplat exact contrariul, naţional
ţărăniştii erau pe punctul de a câştiga o victorie zdrobitoare. Se pare că în momentul în care liderii comunişti şi-au dat seama
de amploarea înfrângerii lor, au suspendat anunţarea rezultatelor şi au trimis instrucţiuni pentru revizuirea cifrelor astfel încât
ele să indice o victorie a BPD. Deşi SUA şi Marea Britanie au denunţat alegerile, niciuna nu a sprijini partidele istorice.
B.6. ANIHILAREA OPOZIŢIEI DEMOCRATICE. Pretextul, în cazul PNŢ, a fost înscenarea de la Tâmădău (lângă
Bucureşti), când 14 membri ai partidului au fost arestaţi în momentul când intenţionau să părăsească ţara. La 29 iulie 1947,
luliu Maniu a fost arestat, iar PNŢ a fost scos în afara legii. Maniu şi legii săi au fost acuzaţi de trădare şi de a fi conspirat cu
agenţi secreţi americani şi britanici din Bucureşti pentru a răsturna guvernul Groza. La 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu şi
Ion Mihalache au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă, Iuliu Maniu şi-a găsit sfârşitul în penitenciarul de la Sighet, în
1953, iar Ion Mihalache în 1963 în puşcăria de la Râmnicu Sărat. PNL a ales calea autodizolvării. Gheorghe Tătărescu şi
fracţiunea sa liberală au fost menţinuţi atâta timp. Comuniştii l-au obligat să demisioneze din funcţia de ministru de externe
la 6 noiembrie 1947, fiind înlocuit cu Ana Pauker.
B.7. ÎNLĂTURAREA ULTIMELOR INSTITUŢII ALE REGIMULUI DEMOCRATIC. Pe măsură ce comuniştii s-au
îndreptat spre monopolul asupra puterii politice, monarhia devenise o anomalie. Temându-se că acest ultim vestigiu al vechii
ordini ar putea încă să mai servească drept centru de opoziţie faţă de noua societate, PCR a făcut ultimul pas spre asigurarea
dominaţiei sale asupra ţării, forţându-l pe regele Mihai să abdice la 30 decembrie 1947. Proclamarea Republicii Populare
Române în aceeaşi zi, cum s-a spus, în 45 de minute, de un Parlament aflat în vacanţă care a legitimat lovitura de stat, a
reprezentat punctul culminant al campaniei pentru preluarea puterii.
C. Transformarea societăţii – Politica de industrializare
Se copia modelul sovietic al unui pivot de industrie grea, dublat de urbanizare forţată şi acumularea plus valorii în investiţii
gigantice, ignorând nevoile populaţiei. Etapele industrializării au fost:
- 11iunie 1948, naţionalizarea fabricilor, uzinelor, băncilor şi societăţilor de transport şi credit
- 1948-1958, creacrea unei industrii grele, miniere şi siderurgice de tip sovietic, concomitent cu achitarea despăgubirilor de
război către URSS şi jefuirea resurselor naţionale în favoare URSS prin intermediul SOVROMURILOR
- 1958- 1980, continuarea modelului economic sovietic, dar cu tentă românească şi anume a principiului „ repartizării
unitare şi echilibrate a industriei în plan naţional „, respingerea planului Valev, constituirea de firme mixte, import de
tehnologie şi capital prin împumuturi exterme şi o relativă prosperitate a populaţiei în perioada 1960-1977
- 1981-1989, pe fondul crizei petroliere, se produce o scădere a eficienţei economice, dublat de politica megalomanică a lui
Ceauşescu în domeniul construcţiilor şi a forţării exportului de alimente pentru achitarea datoriei externe. Cresc privaţiunile
populaţie în domeniul utilităţilor, medicamentelor, divertismentului şi alimentaţie şi colapsul economic devine realitate
D. Transformarea societăţii – colectivizarea şi lumea satului
Se urmărea realizarea modelului agricol sovietic şi totodată desfiinţarea proprietăţii rurale, aservirea economică şi dominarea
politică a ţărănimii. Etapele colectivizării au fost:
- 1948-1953, iniţierea unor măsuri dure ce au dus la o opoziţie marcată prin revolte şi răscoale locale, sprijinirea miscărilor
de rezistenţă anticomunistă
- 1954-1958, eşecul colectivizării, redusă la circa 10-12% din proprietăţi, rezistenţa ţăranilor, moartea lui Stalin şi
evenimentele din 1956 din Ungaria, au determinat regimul să dea înapoi, trecând la mijloace de convingere propagandistică,
reducând cotele obligatorii şi susţinând modelul alternativ al „întovărăşirilor”
- 1958-1962, revenirea la măsurile brutale şi dure, dublate de „demascarea chiaburilor”, arestări, torturi şi asasinate, soldate
cu colectivizarea a 90% din pământuri
- 1962-1977, pe baza irigării, mecanizării şi chimizării, se produce ocreştere a producţiei fără a se atinge un nivel mai mare
de 50% din producţia agricolă a statelor occidentale
- 1977-1989, accentuarea crizei prin reducerea productivităţii şi eficienţei, dublată de politica „sistematizării rurale”
începută în 1971 în Ilfov şi extinsă din 1974, reducerea loturilor individuale la 2.500mp, creşterea presiunii asupra
producătorilor liberi (deţineau 8% din pământuri şi asigurau 60% din cererea pieţii), raportări false şi festiviste, destinarea a
circa 75% din alimente exportului, în vederea achitării forţate a datoriei externe
E. Lupta pentru putere
Gheorghe Gheorghiu Dej preferat de Stalin pentru originea românească şi muncitorească lichidează opoziţia din partid
executându-i pe Ştefan Foriş(fost conducător comunist din anii celui de al Doilea Război Mondial) – 1946 şi Lucreţiu
Pătrăscanu(ideolog comunist şcolit în Occident, acesta ar fi putut să devină oricând un contracandidat pentru Dej, fapt ce nu
i-a fost iertat niciodată. Arestat din 1948, a fost ţinut în izolare şi anchetat dur pentru a recunoaşte acuzaţii fanteziste vizând
trădarea sa. După moartea lui Stalin, Dej decide suprimarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu) – 1954, îndepărtând de la putere
gruparea moscovită Ana Pauker – Vasile Luca – Teohari Georgescu în 1952, dar şi pe Miron Constantinescu şi Iosif
Chişinevschi în 1957. După moartea lui Dej lupta pentru putere este căştigată în 1965 de Nicolae Ceauşescu, care
„reabilitează” victimele lui Dej(în aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a CC al PCR, noul lider de la Bucureşti, Nicolae
Ceauşescu, aducea grave acuzaţii lui Dej, privind implicarea sa în cazurile Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, precum şi în
crimele săvârşite de Securitate în timpul său), îl marginalizează pe oponentul său Alexandru Drăghici inlătură „vechea
gardă” şi din deceniul opt trece la un comunism didastic de tip neostalinist, cu influente chineze şi nord coreene.
E. Represiune şi dizidenţă anticomunistă
La 30 august 1948 se constituie Miliţia şi Securitatea, ca organe represive de model sovietic şi incadrate iniţial cu
„specialişti şi consilieri sovietici”. Securitatea încadrată iniţial cu semianalfabeţi folosind metode de reprimare brutală, avea
circa 50.000 de angajaţi. Ea a produs peste 200.000 de arestări, circa 40.000 de deporări în Bărăgan şi aproximativ 90.000 de
morţi la Canal, în minele de cupru şi plumb sau în inchisori cum ar fi Sighet, Aiud, Gherla, Periprava, Salcia. Au fost
lichidaţi liderii şi militanţii PNŢ, PNL, mişcării legionare, social-democraţii ce au refuzat absorbţia în PMR, clerul greco-
catolic, funcţionarii, ofiţerii şi subofiterii regalişti, studenţii, intelectualii necomunişti, partizanii anticomunişti şi ţ-ăranii ce
se opuneau colectivizării. Rezistenţa s-a manifestat prin revolte şi răscoale ţărăneşti, neplata cotelor agricole, opoziţia la
colectivizare, rezistenţa de partizani în munţi şi în zonele împădurite(deosebit de intensă până în 1959). După consolidarea
sistemului, se manifestă o dizidenţă intelectuală, colaborarea cu posturile de radio Vocea Americii şi Europa Liberă, greve
(minerii din Lupeni – august 1977, studenţii ieşeni – 1985, muncitorii braşoveni – 15 noiembrie 1987) şi chiar în partid(C-tin
Pârvulescu -1979, „scrisoarea celor 6” – 1989.
6. Construcţia democraţiei postdecembriste

27
A. Dizidenţa românească avea o componentă din interiorul PCR – Ion Iliescu, Paul Niculescu Mizil şi Gh. Rădulescu,
contestarea lui Ceauşescu la Congresul XII al PCR – 1979 de către C-tin Pîrvulescu, dizidenţa intelectualilor din ţară şi exil
– Paul Goma, Doina Cornea, Mihai Botez, Mircea Dinescu, Radu Filipescu, Ion Puiu, Gh. Calciu Dumitreasa, la care se
adaugă în martie 1989 „scrisoarea celor şase” semnată de Silviu Brucan, Al.Bârlădeanu, Gh.Apostol, Corneliu Mănescu.
B. Căderea lui Ceauşescu începe odată cu mişcările de la Timişoara din 16 decembrie 1989, urmat de confruntări şi
preluarea controlului oraşului de revoluţionari – 20 decembrie, extinderea în Bucureşti în timpul mitingului organizat de
Ceauşescu – 21 decembrie, fuga cuplului dictatorial şi preluarea puterii de FSN – 22 decembrie, arestare, judecarea de
urgenţă şi executarea cuplului Ceauşescu – 25 decembrie. Evenimentele violente au continuat în perioada 22-25 decembrie
1989, ceea ce a sporit numărul victimelor revoluţiei anticomuniste din România. Dacă în alte state est-europene regimurile
comuniste s-au prăbuşit fără vărsare de sânge, în România acest proces s-a realizat prin violenţă, bilanţul oficial al
evenimentelor fiind de 1 104 morţi şi 3 321 de răniţi, civili şi militari.
C.Statul de drept. Regăsirea pluralismului politic. FSN a anunţat revenirea la pluralism(reapar PNŢ, PSD, PNL, se
creează UDMR, Vatra Românească), FSN devine partid şi câştigă detaşat alegerile din mai 1990 (victoria FSN -66% voturi
şi a candidatului său la preşedinţie, Ion lliescu- 85% din voturi, duce în zilele de 13-15 iunie la evenimente violente, ca
urmare a atacării unor instituţii publice de către grupuri de manifestanţi şi a ripostei vioiente a minerilor veniţi din Valea
Jiului în apărarea puterii; ei au evacuat Piaţa Universităţii, au devastat sediile PNŢCD şi PNL, precum şi pe cele ale unor
ziare, au molestat numeroşi cetăţeni). Constituţia din 1991(modificată în 2003) proclama un stat de drept democratic şi
social, bazat pe pluralism, separarea puterilor în stat, garantarea democraţiei şi drepturilor cetăţeneşti, independenţa justiţiei,
republică semiprezidenţială, parlament bicameral.
7. ISTORIA ALTFEL
Etimologia Regionimul Transilvania, derivat din latina medievală de cancelarie, atestat pentru anul 1075, este un cuvânt
compus din termenii trans („peste”, „dincolo”) şi silva („pădure”) şi înseamnă "(teritoriul) de dincolo de pădure". La
începutul secolului XII, teritoriul era menţionat cu denumirea Partes Transsylvana sau Transsilvanae (de pildă în Legenda
Sancti Gerardi, „Legenda Sf. Gerard”). În cronica Gesta ungarorum de la sfârşitul secolului al XII-lea a notarului regal P.,
zis Anonymus, este menţionat de asemeni sinonimul redat în textul latin prin forma erdeuelu (Erdeuelu), în maghiara
modernă erdő elve. Regionimul german Siebenbürgen, echivalentul german al numelui "Transilvania", respectiv al lui
Erdély, este un cuvânt compus din cuvintele sieben „şapte” şi Burg „cetate” (cu sufixare toponimică la plural); adică „şapte
cetăţi”, şi anume: (Kronstadt, Schäßburg, Mediasch, Hermannstadt, Mühlbach, Bistritz şi Klausenburg).
Roland Borşa provenea dintr-o veche familie transilvăneană, originară de pe valea Borşei (jud. Cluj), afluentă a Someşului
Mic. Ramura bihoreană a familiei s-a format, se pare, în secolul al XII-lea, păstrând însă relaţiile cu ramura transilvăneană.
Prima domnie (1282). Susţinător al politicii de centralizare a regelui Ladislau al IV-lea Cumanul, Roland Borşa a devenit
voievod al Transilvaniei în primăvara anului 1282. În iulie-august 1282 a participat la campania regală împotriva neamului
Aba. În august 1282 a avut un rol decisiv în obţinerea victoriei de la lacul Hod, împotriva cumanilor răsculaţi. În pofida
acestor succese, politica de concesii a regelui Ladislau faţă de aristocraţie l-a obligat pe Roland Borşa să renunţe la funcţia
voievodală în favoarea lui Apor Pec. A doua domnie (1284 - 1285). Revenit în fruntea voievodatului în 1284, Roland Borşa
a înfruntat invazia tătară din iarna anului 1285, căreia transilvănenii i-au făcut faţă în mod onorabil. Pentru a putea guverna
provincia intracarpatică, Roland Borşa a numit un vicevoievod din ramura transilvăneană a familiei sale, Ladislau Borşa de
Sânmărtin. Organizarea voievodatului şi ultima domnie. În timpul său s-a afirmat în Transilvania regimul congregaţional,
sistem de guvernare impus de nobilimea stăpânitoare de pământuri. Cea dintâi congregaţie a nobililor ardeleni s-a desfăşurat
în 1288, în „satul cruciaţilor” (villa cruciferorum) de lângă Turda. Lipsit de posesiuni în Transilvania, Roland Borşa nu a
reuşit să îşi impună autoritatea asupra congregaţiei nobiliare şi să aibă un rol important în guvernarea provinciei. Intrat în
conflict cu regele Ladislau al IV-lea Cumanul, Roland Borşa a fost demis temporar din funcţia de voievod în 1285, dar a
revenit la putere în 1288. Drept răzbunare, împreună cu fraţii săi, el a organizat asasinarea regelui la Cheresig (1290).
Ambiţiile sale oligarhice l-au adus însă în conflict şi cu ultimul rege din stirpea lui Arpád, Andrei al III-lea. Învins de trupele
regale în războiul civil din 1294, Roland Borşa a fost demis din funcţia de voievod al Transilvaniei, fără ca întinsele
proprietăţi să-i fie însă confiscate. A încetat din viaţă în 1301.
Ladislau Kán al II-lea a fost voievod al Transilvaniei între 1294 şi 1315. El era din familia transilvăneană Kan. Domnia.
Ladislau Kan a continuat opera lui Roland Borşa, sporind puterea şi menţinând o largă autonomie voievodatului. Pe plan
extern a intervenit în luptele dinastice din Ungaria după stingerea dinastiei Arpadine şi s-a aflat în conflict cu Carol Robert
de Anjou. A întărit alinţa cu Serbia căsătoindu-şi fiica cu cneazul Ştefan Uroş al II-lea. A murit în 1315.
Denumirea ţării (Moldovei) în documente. În actele cancelariei domneşti ţara era denumită Moldova, după râul cu acelaşi
nume, iar uneori apare şi numele de Moldovlahia, adică Vlahia Moldovenească. Grecii o denumeau Rusovlahia, adică Vlahia
de lângă Rusia, sau Maurovlahia adică Vlahia neagră (de la pădurile de nepătruns). Pentru Muntenia, grecii foloseau
denumirea Ungrovlahia, adică Vlahia dinspre Ungaria. Turcii foloseau denumirile: Bogdanili, adică ţara lui Bogdan după
numele domnitorului care a întemeiat-o sau Cara-Bogdan însemnând Bogdania neagră (cu referire la pădurile de nepătruns)
Ţara Românească (denumită de străini Valahia) este o provincie istorică situată la nord de Dunăre şi la sud de Carpaţi,
locuitorii folosind endonimul de rumâni, exonimele uzuale utilizate până în epoca modernă fiind valahi sau vlahi. Denumirea
se referă exclusiv la această zonă geografică, corespunzătoare în linii mari fostului principat cu acelaşi nume şi care
constituie sudul României moderne. Oficial, statul se numea Ţeara Rumânească . Ţara Românească este statul întemeiat între
Munţii Carpaţi şi Dunăre în secolul XIII - XIV. Străinii în general o denumeau Valahia (denumire de origine germanică).
Mai era numită şi Ungro-Vlahia (adică Vlahia dinspre Ungaria), pentru a nu o confunda cu Moldova numită şi Ruso-Vlahia
(adică Vlahia de lângă Rusia). În documentele latineşti era cunoscută ca Transalpina. După numele primului domnitor
Basarab I, unii o numeau Basarabia sau Ţara Basarabească. Moldovenii o numeau Muntenia, iar turcii îi spuneau Iflak sau
Kara-Iflak, în timp ce Moldovei îi spuneau Bogdan Iflak, pe când Polonezii o numeau Basarabia, iar pe Moldova o numeau
Valahia.
8. DICŢIONAR
Comitat: Unitate administrativ-teritorială în Europa Occidentală medievală. În Transilvania era condus de un comite
subordonat regelui maghiar, dispunea de o garnizoană şi de o cetate, iar în aria sa teritorială erau constituite domenii feudale.
Diploma cavalerilor ioaniţi: Act prin care regele maghiar Bela al IV-lea acorda, la 2 iunie 1247, perceptorului ordinului,
Rembald, o sumă de privilegii în legătură cu aşezarea lor în Banatul Severinulul. Nu este clar dacă au venit şi au plecat sau
dacă nu au venit niciodată. Diploma cuprinde însă o sumă inestimabilă de informaţii pentru evaluarea societăţii româneşti
extracarpatice la jumătatea secolului al Xlll-lea, după marea invazie mongolă.

28
Gesta Hungarorum: „Faptele de vitejie ale ungurilor", cronică scrisă de notarul unuia din regii maghiari cu numele Bela,
foarte probabil la sfârşitul secolului al Xll-lea sau la începutul secolului următor. Cronica înfăţişează cucerirea Pannoniei de
către unguri şi primele lor expediţii peste Tisa. Oferă informaţii despre ducatele conduse de Menumorut, Gelu şi Glad.
Marcă: Comitat de graniţă; provincie de graniţă cu rol militar.
Religie recepta: Confesiune acceptată de conducerea de stat. Dacă în secolul al XlV-lea, în Transilvania, această calitate o
avea exclusiv catolicismul, în secolul al XVI-lea, pe măsura succeselor Reformei religioase, au fost acceptate de principe şi
Dietă trei, respectiv patru religii recepte, adăugându-se luteranismul, calvinismul şi unitarianismul.
Descălecat: aşezarea într-un loc pentru a întemeia o ţară (termen folosit mai ales de cronicari).
mucarerul mare: sumă de bani plătită de fanarioţi pentru confirmărea trienală a domniei
mucarerul mic: sumă de bani plătită de fanarioţi pentru confirmarea anuală a domniei
Chestiunea Orientală: problema împărţirii teritoriilor europene ale Imperiului Otoman, după 1683
Regim fanariot: regim instalat de turci din Moldova în 1711 şi din Ţara Românească în 1716, ce a durat până la
1821, caracterizat prin domnii controlate direct cu domni de origine greacă sau grecizată din cartierul constantinopolitan
Fanar.
Eteria: (Philike Hetairia - Societatea prietenilor), este o organizaţie secretă creată în 1814, ce avea ca scop eliberarea
grecilor de sub stăpânirea turcilor şi întemeierea unei Elade libere.
Nartul: norma de lucru pe zi a ţăranilor
Panduri: locuitori ai Olteniei, oameni liberi scutiţi parţial de dări în schimbul serviciului grăniceresc
moşneni: ţărani liberi din Ţara Românească

IV. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

1. Spaţiul românesc între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii

A. Situaţia politică europeană în secolul al XlV-lea şi la începutul secolului al XV-lea
Ungaria ajunge o mare putere în timpul regelui Ludovic cel Mare (1342-1382), când anexează Ţaratul de Vidin, iar din
1370 intră în uniune dinastică cu Polonia, Ludovic devenind şi rege al acesteia. După moartea lui Ludovic cel Mare, Ungaria
îşi menţine influenţa în Balcani şi în răsăritul Europei, în timpul regelui Sigismund de Luxemburg (1347-1437), statul
maghiar devenind unul din factorii politici cei mai importanţi ai luptei împotriva expansiunii otomane. Polonia se
consolidează în timpul domniei regelui Cazimiral III-lea (1333-1370) şi mai ales în timpul regelui Vladislav Jagiello
(1386-1434), dar el nu va avea rol în lupta antiotomană, datorită războaielor pe care le susţinea în faţa expansiunii cavalerilor
teutoni. Otomanii îşi încep expansiunea într-un moment în care statele balcanice erau divizate, iar Imperiul Bizantin nu mai
avea forţa militară necesară opririi ei. După ce ocupă Gallipoli (1354) şi se instalează definitiv în Europa, turcii otomani
încep expansiunea rapidă în Balcani. Ajunşi la Dunăre, otomanii nu vor găsi de cuviinţă că aceasta era un obstacol de
netrecut pentru ei, timp de peste un secol făcând repetate încercări de a ajunge în Europa centrală. în alianţele statelor
creştine, formate pentru a opri expansiunea otomană, Ţările Române au avut de jucat un rol important, domnii români, când
în alianţă, când pe cont propriu, susţinând apărarea lumii creştine. Primul dintre aceştia a fost Mircea cel Bătrân.
B. Rezistenţa antiotomană a Ţărilor Române în secolele XIV-XV
Raporturile româno-otomane desfăşurate timp de 5 secole au avut numeroase faţete dominate însă de latura politico-militară.
Conflictul care a cunoscut doar 9 campanii otomane nord dunărene în secolul XV, a predominat ca un conflict de uzură şi de
gherilă ce alterna cu perioade de acalmie dublată de o confruntare ideologică creştini-musulmani, împrumutată de noi din
gândirea politico-religioasă bizantină. Confruntările au avut iniţiatori români, otomani şi occidentali, iar voievozii românii au
participat la ele în diverse ipostaze. La începutul ofensivei otomane, românii au aderat la ideea de cruciadă susţinută de
papalitate cu sprijinul Ungariei şi Poloniei, combinate cu vaste coaliţii româneşti cum ar fi cele iniţiate de Iancu de
Hunedoara şi Ştefan cel Mare.
C. Mircea cel Bătrân(1386-1418)
Primele confruntări încep în 1369 când domnul muntean Vladislav I Vlaicu sprijină restauraţia ţarului bulgar de Vidin şi
devin concrete odată cu ofensiva lui Murad I şi sprijinul românesc acordat cneazului sârb Lazăr, în bătălia de la
Kossovopolje-1389. Mircea cel Bătrân(1386-1418), în contextul cuceririi Bulgariei de către turci, ocupă Dobrogea, obţine
succesul strategic de la Rovine-1395 şi participă la cruciada eşuată de la Nicopole-1396. Mircea cel Bătrân s-a orientat către
o alianţă cu Polonia mijlocită de domnul Moldovei, Petru Muşat (1376-1391) încheiată la Radom (10 decembrie 1389) şi
ratificată la Lubiin (20 ianuarie 1390). Această alianţă era menită să asigure Ţara Românească în faţa unei acţiuni a
Ungariei, care revendica Banatul de Severin. Ameninţarea otomană era însă resimţită şi de regele Ungariei, Sigismund de
Luxemburg, ceea ce a făcut ca Ţara Românească şi Ungaria să încheie o alianţă antiotomană, pe picior de egalitate (7
martie 1395, Braşov). După eşecul cruciadei domnul muntean profită de interregnul otoman datorat înfrângerii şi capturării
lui Baiazid I de către mongolii lui Timur Lenk în bătălia de la Ankara-1402, pentru a încerca să influenţeze politica
balcanică. În anii 1404-1406, teritoriul Ţării Româneşti atinge maxima sa întindere, lucru care reiese explicit din
titulatura pe care o avea Mircea cel Bătrân: „ domn a toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încşi spre părţile
tătăreşti şi herţeg, [duce] al al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului, Severinului şi de amândouă părţile peste
toată Podunavia [Dobrogea] încă până la Marea cea mare şi singur stăpănitor al cetăţii Dârstor [Silistra]." La sfârşitul
domniei lui Mircea sau în timpul domniei urmaşului său, Mihail (1418-1420), campaniile lui Mehmed I determină pierderea
cetăţilor Turnu şi Giurgiu, a Dobrogei şi impunerea unui statut vasalic statului muntean.
D. Alexandru cel Bun (1400-1432)
Alexandru cel Bun s-a dovedit a fi un bun diplomat, reuşind să salveze ţara de la dezastrul unui război. în primul an de
domnie încheie un tratat de alianţă şi bună vecinătate cu Mircea cel Bătrân, prin care se rezolvă problema de hotar dintre cele
două ţări. Problema cea mai importantă a domnului moldovean pe plan extern, era înlăturarea tendinţelor expansioniste ale
Ungariei asupra Moldovei şi gurilor Dunării. Urmând politica predecesorilor săi, Alexandru a continuat legăturile cu
Polonia, la 12 martie 1402 depunând jurământ de vasalitate regelui Vladisiav Jagiello, la Suceava. Prin acest act, reînnoit
în 1404, 1407, 1411 şi 1415, se promitea regelui polon sprijin şi sfat împotriva oricărui duşman. Pe baza acestor acte
Alexandru cel Bun l-a ajutat pe regele Poloniei în luptele pe care acesta le purta împotriva cavalerilor teutoni. Astfel, în anul
1410 îi trimite un corp de oaste care uşurează victoria polonilor în lupta de la Grunwald. În 1410, regele Ungariei,
Sigismund de Luxemburg devine şl împărat al Imperiului Romano-German, devenind o ameninţare pentru Polonia şi în
aceste condiţii, regele Poloniei încheie cu Sigismund tratatul de la Lublau din 15 martie 1412, care conţinea şi prevederi
referitoare la împărţirea Moldovei în eventualitatea în care Alexandru cel Bun ar fi refuzat să ia parte la lupta antiotomană. în
mai multe rânduri Sigismund a cerut aplicarea tratatului, însă de fiecare dată a cunoscut opoziţia regelui polon. Alexandru

29
cel Bun a continuat să-i sprijine pe Vladisiav Jagiello împotriva teutonilor; în 1422, în lupta de la Marienburg. Domnitorul
Moldovei nu a primit însă acelaşi sprijin din partea regelui polon în 1420, când otomanii atacă Cetatea Albă, el reuşind să
respingă atacul prin forţe proprii, cu daruri şi luând măsuri de întărire a zidurilor cetăţii, prin noi lucrări. Către finalul
domniei relaţiile cu regele polon s-au înrăutăţit, datorită reanexării Pocuţiei la Polonia, în aceste condiţii domnul moldovean
aderă la coaliţia maghiaro-lituaniană împotriva Poloniei. Oastea Moldovei intră în regat, ajungând până ia Liov, dar a fost
respinsă de cea polonă în august 1431, încheindu-se un armistiţiu.
E. Situaţia politică europeană în prima jumătate a secolului XV
Imperiul Bizantin, redus la un teritoriu în jurul Constantinopoiului nu se mai putea opune expansiunii otomanilor, care
deveniseră stăpânitori ai peninsulei Balcanice şi aşteptau momentul favorabil cuceririi capitalei împăraţilor bizantini.
Apelurile repetate ale acestora de ajutor către monarhii creştini şi conducătorii Bisericii catolice au rămas fără un răspuns
concret. Acest lucru se explică prin două motive, unul de natură religioasă, celălalt de natură politică şi conjuncturală.
Motivul religios se referă la dezbinarea Bisericii creştine (în catolică şi ortodoxă) şi la opoziţia Patriarhului de la
Constantinopol la reunificarea ei. Franţa şi Anglia îşi măcinau forţele în Războiul de 100 de ani (1337-1453), statele
italiene (Milano, Neapole, Veneţia, Florenţa) se războiau între ele pentru preponderenţă în peninsula Italică, Germania era
fărămiţată în numeroase stătuleţe, care promovau politici proprii intereselor lor. Acţiunile militare pentru stăvilirea
expansiunii militare nu mai erau susţinute decât de Papă, Veneţia, Ungaria şi Ţările Române. Imperiul Otoman, după ce
depăşeşte perioada de criză de la începutul secolului al XV-lea, revine la politica ofensivă în timpul sultanilor Murad II
(1421-1451) şi Mahomed II (1451-1481). Murad II, după ce este înfrânt în luptele navale cu Veneţia îşi angajează forţele în
peninsula Balcanică şi împotriva Ungariei şi Ţărilor Române. Ungaria, slăbită de luptele interne dintre marii baroni după
moartea regelui Sigismund de Luxemburg, suferă înfrângeri în Serbia (1438), după ce nu a putut împiedica incursiunile
azapilor şi akîngilor (din 1435-1436) în Transilvania, când Sibiul, Cetatea de Baltă, Braşovul sunt asediate, iar Mediaşul şi
Sighişoara arse. Pierderile teritoriale suferite ca şi a influenţei politice în Balcani au determinat statul maghiar să fie
principalul factor în organizarea ultimelor cruciade antiotomane, desfăşurate în prima jumătate a secolului al XV-lea.
F. Iancu de Hunedoara(1441-1456)
Acţiunea militară a lui Iancu este precedată religios în 1439 de semnarea unirii religioase de la Florenţa între biserica
bizantină şi ceea romană, iar în plan politic de uniunea polono-maghiară realizată în 1440 sub sceptrul lui Vladislav II
Jagiello. Politica ofensivă a lui Iancu cuprinde victoriile de la Sântimbru-1441, Ialomiţa-1442 şi „campania cea lungă”-
toamna lui 1443, care duc la sporirea influenţei lui Iancu în Moldova şi Ţara Românească şi impunerea unei păci favorabile
creştinilor la Seghedin-1444. Victoriile anterioare ale voievodului Transilvaniei determină Veneţia şi Papa să propună
reluarea cruciadelor împotriva necredincioşilor. La insistenţele legatului papal, regele Ungariei nu mai recunoaşte tratatul şi
începe pregătirile de cruciadă. În septembrie 1444 unităţile regale, oastea ardeleană condusă de Iancu, reunite cu oastea lui
Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti trec Dunărea, îndreptându-se spre Nicopole şi Varna. Murad II, în fruntea trupelor
otomane (care nu fuseseră împiedicate de flota veneţiană să treacă strâmtoarea Bosfor venind din Asia Mică) ajunge în urma
unui marş rapid în apropierea taberei creştine de la Varna.Eşecul cruciadei de la Varna-1444 şi a coaliţiei balcanice în 1448-
Kossovopolje, duc la scăderea autorităţii lui Iancu în timpul domniei regelui minor Ladislau Postumul. Până în 1453, lancu
de Hunedoara s-a preocupat de apărarea hotarelor şi de întărirea Belgradului ca punct principal al opririi ofensivei
otomanilor în Europa centrală, deţinând titlul de căpitan general al Ungariei şi Transilvaniei, pe care îl va deţine până la
finalul vieţii. Cucerirea Constantinopolului de către turci este contrabalansată de ultima victorie a lui Iancu la asediul
Belgradului-1456. Victoria nu a putut fi fructificată însă de lancu de Hunedoara, pentru că la 11 august 1456 moare de
ciumă, în apropierea taberei de la Zemun.
G. Vlad Ţepeş(1448; 1456-1462; 1476)
Venit la tron cu spijinul lui Iancu, el va acţiona împotriva pretendenţilor sprijiniţi de braşoveni şi sibieni, a pretenţiilor de
independenţă a boierilor şi a monopolului economico-comercial al saşilor. Întăreşte autoritatea centrală, armata,
administraţia, restaurează ordinea şi legile, favorizează pe meşteşugarii şi comercianţii locali. În 1461-1462 declanşează
lupta antiotomană, începută prin campania sud-dunăreană şi apoi prin respingerea ofensivei turce din vara lui 1462. Ceea ce
nu a reuşit sultanul au reuşit boierii munteni, ostili lui Vlad Ţepeş, care l-au sprijinit pe fratele său la tron, Radu cel Frumos.
La aceasta se adaugă şi faptul că Matei Corvin nu a trimis ajutorul solicitat de Ţepeş, murţumindu-se să apere cetatea
Braşovului în faţa unei eventuale invazii otomane. Vlad Ţepeş este nevoit să se retragă în Transilvania, sperând în reluarea
tronului cu ajutorul regelui Ungariei. Matei Corvin însă, nu-l ajută, mai mult, sub pretextul unor scrisori privind o înţelegere
(inexistentă) între domnul muntean şi sultan, îl pune sub arme şi-l închide în apropiere de Buda, unde a stat timp de 13 ani.
Creşterea pericolului reprezentat de turci, în anii următori, l-a îndemnat pe Matei Corvin să-l elibereze pe Vlad Ţepeş şi să-l
ajute să-şi recapete tronul în Ţara Românească, în 1475. Această a doua domnie a fost însă foarte scurtă, deoarece boierii nu
uitaseră mijloacele folosite împotriva lor în timpul primei domnii. în urma unui complot al boierilor munteni, sprijiniţi de
turci, Vlad Ţepeş este ucis într-o luptă în decembrie 1476 sau ianuarie 1477.
H. Situaţia politică europeană în a doua jumătate a secolului XV
După înfrângerea otomanilor la Belgrad, statele creştine au renunţat la planurile de organizare a cruciadelor pentru alungarea
acestora din Europa, sau cel puţin de oprire a lor la Dunăre. Faptul se datora următoarelor evenimente de pe continent:
Imperiul Otoman îşi începea perioada de ascensiune şi aspira să devină un arbitru în politica europeană. După cucerirea
Constantinopoluiui, Mahomed II Cuceritorul iniţiază marea ofensivă de lichidare a punctelor de rezistenţă care mai
rămăseseră în Balcani, astfel că ocupă Serbia (1458-1459), Moreea (1460), Bosnia (1463), Herţegovina (1479), Albania
(1480). Pe litoralul pontic, otomanii ocupă cele două cetăţi de la Chilia şi Cetatea Albă (1484) şi aduce în stare de vasalitate
Hanatul Crimeii (1475). În Marea Mediterană se desfăşurau, cu rezultate schimbătoare, luptele navale otomano-veneţiene,
încheiate prin pacea din 14 decembrie 1502. De cealaltă parte, Papa lansa apeluri repetate la organizarea cruciadei împotriva
„necredincioşilor"; Anglia se afla în perioada de criză dinastică generată de „Războiul celor două roze" (1455-1485), Franţa
trecea prin perioada conflictelor cu Burgundia, în Spania se desfăşura ultima etapă de alungare a arabilor şi realizare a
unificării teritoriale, iar statele italiene se războiau între ele, punctul culminant constituindu-l începutul „Războaielor pentru
Italia" (1494-1559), cu participarea Franţei, împăratului Germaniei şi Spaniei.
H. Ştefan cel Mare(1457-1504)
Reprezentând ceea mai lungă şi glorioasă domnie medievală, epoca lui Ştefan marchează apogeul statului medieval
moldovean. Venit la tron cu sprijinul lui Vlad Ţepeş, Ştefan înlătură anarhia feudală, restaurează autoritatea domnească,
consolidează statul şi reocupă cetăţile de graniţă aflate în mâna vecinilor(Chilia, Cetatea Albă, Hotin). În primii ani de
domnie, Ştefan s-a orientat în primul rând pentru normalizarea relaţiilor cu Polonia. Acest fapt era determinat de prezenţa
lui Petru Aron la Cameniţa, dar şi de interesul pe care îl aveau polonii în restabilirea legăturilor comerciale, prin Moldova, cu
cetăţile porturi de la Marea Neagră şi Dunăre: Chilia şi Cetatea Albă. Planurile lui Ştefan cel Mare aveau sorţi de izbândă

30
datorită faptului că Polonia era angajată în luptele cu cavalerii teutoni iar regele Ungariei, Matei Corvin, era amestecat în
luptele pentru obţinerea coroanei sale. Înlătură pretenţiile de suzeranitate maghiară prin victoria de la Baia-1467, pericolul
atacurilor tătare prin victoria de la Lipnic-1469, refuză plata tributului faţă de turci şi se implică în tentativa de a scoate Ţara
Românească din sfera puterii otomane. În februarie 1469, Ştefan întreprinde o acţiune militară în Ţara Românească
împotriva lui Radu cel Frumos, vasal otomanilor. Prima etapă a domniei lui Ştefan se încheie printr-un act ce avea scopul de
a-i întări autoritatea internă: pedepsirea boierilor trădători, în ianuarie 1471, la Vaslui, care, cu sprijinul lui Radu cel
Frumos, urmăreau înlăturarea de la tron şi uciderea sa. Oastea domnului muntean este înfrântă apoi de Ştefan la Soci, în
martie 1471. Conflictul cu turcii este marcat de bătăliile de la Vaslui-1475, Războieni-1476, Cătlubuga-1483 şi Şcheia-
1485, dar se soldează cu pierderea cetăţilor maritime Chilia şi Cetatea Albă în 1484 . În 1479, Veneţia încheie pace cu
sultanul, prin care, în schimbul unui tribut anual, obţinea dreptul de a face comerţ în Marea Neagră, iar în 1483, Matei
Corvin încheie şi el pace cu turcii. Singurul în care Ştefan îşi mai pusese nădejdea era regele Poloniei ce condiţionase
sprijinul împotriva turcilor de prestarea jurământului de vasalitate. Ştefan cel Mare nu a avut încotro şi la 15 septembrie
1485, la Colomeea (în Pocuţia), în prezenţa nobilimii polone şi a boierilor săi a depus jurământul de vasalitate regelui polon,
Cazimir IV. Tratatul încheiat nu s-a dovedit prea folositor şi în 1489, Ştefan se obligă să plătească tributul anual de 3.000
de florini veneţieni, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii sultanului. Recunoaşterea suzeranităţii otomane este urmată la
sfârşitul domniei de zdrobirea tentativei polone de a cuceri Moldova prin victoria de la Codrii Cosminului- 1497.
I. Ţările Române în secolul al-XVI-lea
EUROPA APUSEANĂ. Confruntarea dintre Casa de Valois (Franţa) şi Casa de Habsburg (Austria), se manifestă în special
în timpul „Războaielor pentru Italia" (1494-1559). Sub Carol de Habsburg(1516-rege al Spaniei, 1519 - împărat al
Imperiului Romano-German), dinastia de Habsburg devine cea mai puternică din Europa şi o ameninţare puternică pentru
Franţa, care se orientează către o alianţă politică şi militară cu Imperiul Otoman. IMPERIUL OTOMAN îşi măreşte
teritoriul cucerind în 1516 Siria şi în 1517 Egipt. Apogeul este atins sub Soliman Magnificul (1520-1566), care cucereşte în
1521 Belgradul („cheia Europei Centrale"), 1522 Rhodos („cheia Mării Mediterane Orientale"), iar între1526-1541 prin
campania împotriva Ungariei, constituie Paşalâcul de la Buda - 1541). POLONIA mare putere în timpul lui Sigismund
I(1506-1548) şi Sigismund II August(1548-1572) din dinastia de Jagiello, are o perioadă de maximă întindere teritorială
(cucerite Prusia şi Lituania), dar nu s-a opus expansiunii otomane. RUSIA, începe ridicarea ca mare putere europeană în
timpul lui Vasile III(1505-1533) şi Ivan IV(1533-1584), nu este încă un rival pentru Imperiul Otoman_
I.1. Asupra Ţărilor Române se instituie regimul suzeranităţii otomane, manifestat prin: ştirbirea autonomiei, domni
fiind numiţi/revocaţi de sultan fără a consulta ţara, se trece la cumpărarea tronului; creşterea dependenţei politice, prin
integrarea treptată a politicii externe a Ţărilor Române în cea otomană; pierderi teritoriale, şi anume Tighina devine raiaua
Bender(1538), Brăila în 1542, iar Banatul este organizat sub forma Paşalâcului de la Timişoara(1552); creşterea
obligaţiilor materiale, anume tributul creşte foarte mult şi apar noi obligaţii(peşcheşuri, mucarerul mare şi mic), se instituie
monopol otoman asupra comerţului exterior al Ţărilor Române
I.2. Ţara Românească. Neagoe Basarab(1512-1521) menţine relaţii bune cu vUngaria, Veneţia, Polonia, fiind un
teoretician al ştiinţei politice şi diplomaţiei(lucrarea „învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie"). Radu de la
Afumaţi(1522-1529) în contextul ameninţării cu ocuparea militară şi transformarea în paşalâc lupte cu rezultate variabile,
fiind acceptat ca domn în 1524, acceptă mărirea tributul de la 12.000 la 14.000 de ducaţi, iar în 1527-1528 intervine în
luptele pentru tronul Ungariei, sprijinindu-l pe Ferdinand de Habsburg
I.3. Moldova. Bogdan III(1504-1517), are relaţii paşnice cu Imperiul Otoman, dar tributul creşte de la 4.000 la 8.000 de
galbeni; relaţii bune cu Ungaria(continuă stăpânirea asupra Ciceului şi Cetăţii de Baltă); conflicte cu Polonia, prin incursiuni
reciproce în zona de hotar; se încheie pace în 1509. Petru Rareş(1527-1538, 1541-1546). Intervine în lupta pentru tronul
Ungariei, sprijinindu-l pe loan Zapolya; relaţiile cu Polonia sunt încordate. În 1530 intră cu armata în Pocuţia, dar în 1531
suferă înfrângerea de la Obertyn. În 1538 marea campanie otomană în Moldova duce la ocuparea Sucevei de turci, Petru
Rareş se refugiază în Transilvania, în cetatea Ciceu, iar Soliman organizează raiaua Bender. În a doua domnie s-a supus
politicii otomane, i se impune un tribut mai mare de la 8.000 la 12.000 de galbeni, iar în 1542-1544 încearcă fără succes să
recupereze posesiunile din Transilvania. Ioan Vodă cel Viteaz(1572-1574) s-a ridicat împotriva otomanilor ca urmare a
cererii acestora de a dubla tributul. Obţine victorii la Jilişte, arderea Benderului, Brăilei, Cetăţii Albe, înfrângerea de la
Roşcani-1574, datorită trădarea boierimii condusă de Ieremia Movilă duce la uciderea sa în chinuri groaznice.
J. Mihai-Viteazul(1593-1601) - Lupta antiotomană
Acţiunile din perioada 1538-1541 duc la sporirea dominaţiei otomane concretizată prin numirea unor domni supuşi, creşterea
tributului(haraciul), a darurilor către sultan şi dregătorii otomani(peşcheşurile), a contribuţiilor în bunuri, a canalizării
comerţului spre Istambul şi a impunerii monopolului comercial otoman. Imperiul Otoman ajunge în această perioadă la
maxima expansiune, mai ales în urma politicii ofensive promovată de Soliman Magnificul. Astfel, după moartea lui Soliman
(1566), Imperiul Otoman desfăşura acţiuni militare în Marea Mediterană, în Iran şi în Europa Centrală (împotriva
Habsburgilor). Imperiul Habsburgic, după ce încercase în zadar să-i alunge pe otomani din Ungaria cu forţe proprii, căuta
noi aliaţi care să-i sprijine în acest efort. De aceea, în anii 1590-1592 iniţiază crearea unei alianţe antiotomane, numită Liga
creştină, care unea Spania, Veneţia, Papa, şi ducatele italiene Mantua, Ferara şi Toscana. Totodată, Habsburgii urmăreau
atragerea Ţărilor Române în alianţa creştină, în condiţiile creşterii dependenţei lor faţă de otomani. Polonia, aflată într-o
perioadă de criză politică, datorită stingerii dinastiei Jagiellonilor (1572), avea bune raporturi cu Imperiul Otoman; mai mult,
turcii se amestecă în criza dinastică şi în anul 1572, la propunerea lor, principele Transilvaniei, Ştefan Bathory, credincios
politicii otomane, este ales rege al Poloniei. Prin urmare, statul polon nu privea cu prea multă îngăduinţă extinderea
influenţei Habsburgilor asupra Ţărilor Române. Venirea la tronul Ţării Româneşti în 1593 a lui Mihai Viteazul, marchează
aderarea la Liga Sfântă, crearea unei apropieri a statelor româneşti şi declanşarea luptei antiotomane jalonată de bătăliile de
la Putineiu, Şerpăteşti şi Stăneşti-iarna lui 1594-1595, Călugăreni-august 1595 şi Giurgiu-octombrie 1595. Negociat de
marii boieri în propriul avantaj, la Alba-lulia se încheie la 20 mai 1595 un tratat între Transilvania şi Ţara Românească,
care îl transforma pe domn într-un simplu locţiitor al principelui Transilvaniei. Statutul politic este confirmat de pacea cu
turcii-1597(Imperiul Otoman îi recunoştea iui Mihai domnia pe viaţă şi diminua semnificativ tributul, iar în 1597, raporturile
cu Sigismund Bathory erau reaşezate pe picior de egalitate, anulându-se, în practică, tratatul de la Alba-lulia) şi de tratatul cu
Hasbsburgii-1598(care prevedea recunoaşterea domniei ereditare a lui Mihai şi promisiunea unui ajutor financiar pentru
întreţinerea a 5.000 de lefegii), în timp ce pe plan social ţărănimea este legată de glie şi aservită marii boierimi în 1595.
K. Mihai-Viteazul(1593-1601) – Unirea de la 1600
Venirea la tron în Moldova a lui Ieremia Movilă şi în Transilvania a lui Andrei Bathory, ambii duşmani ai lui Mihai,
ostilitatea Poloniei şi a Imperiului Otoman, îl determină pe domnul muntean susţinut de Habsburgi să treacă la ofensivă.
Victoria de la Şelimbăr-octombrie 1599, îi aduce stăpânirea Transilvaniei, iar campania din mai 1600 pe ceea a Moldovei.

31
Ostilitatea vecinilor, lipsa coeziunii politice, opoziţia nobilimii ardelene şi a boierilor moldoveni duce la spargerea unirii.
Înfrânt de nobilii ardeleni aliaţi cu generalul habsburgic Basta la Mirăslău şi de forţele poloneze la Bucov şi Curtea de
Argeş, Mihai pierde toate teritoriile şi apelează la sprijinul Habsburgilor. Recucerirea tronului muntean cu sprijinul boierilor
credincioşi şi a Transilvaniei prin victoria de la Gurăslău-august 1601, sunt de scurtă durată, domnul fiind asasinat de
mercenarii valoni ai lui Basta în tabăra de la Câmpia Turzii.
L. Ţările Române în secolul al-XVII-lea
În EUROPA APUSEANĂ prin pacea de la Westfalia- 1648, Franţa devine puterea dominantă occidentală. În EUROPA
RĂSĂRITEANĂ, Imperiul Habsburgi este înfrânt în Războiul de 30 de ani şi îşi reorientează politica de expansiune către
răsărit. În 1683 asediul Vienei de către turci şi victoria austriecilor duce la o politica ofensivă în perioada 1685-1697şi
introducerea propriei administraţii în Ungaria, Transilvania, Banat, Croaţia şi Slovenia. Regresul prezenţei otomanilor
marchează începând cu tratat de pace de la Karlowitz-1699 începutul „crizei orientale". Polonia cunoaşte ultimul secol ca
mare putere europeană, poartă războaie cu vecinii: Rusia, Prusia, Suedia, Imperiul Otoman, a cărui rezultat este că Prusia
înlătură suzeranitatea polonă şi suferă pierderi teritoriale:Ucraina(Rusiei şi Imperiului Otoman) şi Letonia(Suediei).
Imperiul Otoman are o ultimă perioadă de expansiune în Europa Centrală, în 1672 asediază, cucereşte şi anexează cetatea
Cameniţa de la poloni. Înfrpăngerea din faţa Vienei-1683, este urmată de alte înfrângeri în 1686-Buda, 1687-Mohacs, 1691-
Salankemen, 1697-Zenta. Rusia. Dinastia Romanov începe expansiunea către vest, devenind o mare putere militară în
timpul lui Petru cel Mare(1682-1725) şi Ecaterina a ll-a(1762-1796) anexexând în 1667 Ucraina răsăriteană (de la poloni) şi
în 1696 cetatea Azov( de la turci). DOMNIILE SECOLULUI XVII ÎN ŢĂRILE ROMÂNE se caracterizează prin
instabilitatea domniilor, influenţa crescândă a familiilor boiereşti în numirea domnilor. În Ţara Românească sunt 27 de
domnii(1601-1716), în Moldova 51 de domnii(1600-1711), iar în Transilvania 20 de principi şi guvernatori(1601-1711)
L.1.Transilvania. GABRIEL BETHLEN(1613-1629) bun diplomat, are înţelegeri cu Radu Mihnea (Ţara Românească) şi
Ştefan Tomşa (Moldova) dorind să devină rege al Daciei, prin unirea celor 3 ţări române. Participă la Războiul de 30 de ani
împotriva Imperiului Habsburgic şi obţine recunoaşterea împăratului romano-german.GHEORGHE RAKOCZY I (1630-
1648) se implică în ultima fază a Războiului de 30 de ani, Transilvania participând ca stat cu drepturi depline în cadrul păcii
de la Westfalia. Semnează Tratate de alianţă cu Matei Basarab şi Vasile Lupu. GHEORGHE RAKOCZY II (1648-
1660)menţine relaţiile cu Ţara Românească şi Moldova, în 1651 reînnoieşte tratatul cu Matei Basarab şi legăturile cu
hatmanul cazacilor, Bogdan Hmelniţki, iar în 1657 încearcă să devină rege al Poloniei şi intră în conflict cu Imperiul
Otoman(aliatul polonilor) care după victoriile din 1659 şi 1660 organizarea Paşalâcului de la Oradea (1660-1686)
L.2. Ţara Românească. RADU ŞERBAN (1602-1611) are relaţii tensionate cu Transilvania, dar relaţii bune cu Movileşţi
şi cu Rudolf II. Continuă lupta antiotomană, în 1603 atacă Brăila şi Hârşova, dar 1604-1605 încheie pace cu turcii ce îi
recunosc domnia, în timp ce tributul creşte la 32.000 galbeni. MATEI BASARAB (1632-1654) stabileşte legături cu
împăratul german şi cu regele Poloniei şi le propune o colaborare împotriva Porţii. Încheie în 1633 un tratat de alianţă şi
sprijin reciproc cu Gheorghe Rakoczy I, iar în 1650 o înţelegere cu hatmanul cazacilor, Bogdan Hmelniţki. MIHNEA III
(1658-1659) iniţiază un moment al luptei unite a celor 3 ţări române împotriva otomanilor. În octombrie 1659 îi ucide pe
musulmanii din ţară, cucereşte Giurgiu şi Brăila, atacă Silistra, Nicopole şi Rusciuc. În noiembrie 1659 obţine victorii
împotriva otomanilor la Frăţeşti şi Călugăreni. În decembrie 1659 tătarii pătrund în tară, are loc înfrângerea şi retragerea lui
Mihnea III în Transilvania. ŞERBAN CANTACUZINO (1678-1688) participă la asediul Vienei (la cererea otomanilor), dar
îi sprijină pe ascuns pe asediaţi după înfrângerea otomanilor de la Viena întreprinde tratative cu Habsburgii care îi este
garantată domnia ereditară, primeşte titlul de baron al Imperiului şi obţine ajutor de 6.000 de ostaşi. În 1688 trimite o
delegaţie către Imperiul Habsburgic pentru redactarea unui act care să recunoască independenta Tării Româneşti, dar tratatul
nu a fost întocmit datorită morţii sale.CONSTANTIN BRĂNCOVEANU (1688-1714). Relaţiile cu imperialii sunt
încordate încă de la început, în 1689 are loc incursiunea generalului austriac Heissler, alungat cu ajutorul tătarilor, iar în
1690 ostile muntene şi otomane înfrâng armata austriacă la Zărneşti. Relaţiile cu Polonia se caracterizează prin încercarea de
a stabili angajamente concrete împotriva otomanilor, care se dovedesc a fi imposibile datorită lipsei unei forţe militare
polone capabilă să intervină într-un conflict de anvergură. Relaţiile cu Moldova sunt încordate datorită adversităţile cu
familia Cantemireştilor. În 1693 îl sprijină pe Constantin Duca împotriva lui Constantin Cantemir. Relaţiile cu Poarta,
cuprind în 1699 recunoaşltereea domniei pe viaţă. În 1703 este chemat la Poartă datorită plângerilor boierilor dar îşi
păstrează atât viaţa, cât şi domnia pentru ca în 1709 să încheie o convenţie secretă cu Rusia împotriva Imperiului Otoman
L.3. Moldova. DIMITRIE CANTEMIR (1710-1711) numit de sultan într-o perioadă în care otomanii avea nevoie de un
om credincios în Moldova, datorită expansiunii Rusiei în răsărit, încheie în 14 aprilie 1711 Tratatul de la Luţk cu Petru cel
Mare având ca scop înlăturarea suzeranităţii otomane şi prevăzând recunoaşterea domniei ereditare în familia lui Cantemir,
garantarea hotarelor, sprijin militar reciproc împotriva otomanilor. În iulie 1711 ostile ruso-moldovene sunt învinse de
otomani în bătălia de la StăniIeşti, iar Dimitrie Cantemir se refugiază la curtea lui Petru l
2. România şi concertul european: de la „criza orientală” la marile alianţe ale secolului al-XX-lea
A. Crestiunea orientală, Războiul Crimeii şi Congresul de pace de la Paris din 1856
Regimul fanariot s-a instaurat în ţările Române pe fondul reculului politico-militar al otomanilor de după asediul Vienei -
1683. Ofensiva austriacă şi ceea rusă spre sud-estul european dă naştere „Chestiunii Orientale”, în cadrul căreia teritoriul
românesc devine teatru de luptă şi element teritorial al disputei marilor puteri. Poarta pierde încrederea în domnii români şi
instituie domnii controlate direct prin domni de origine greacă sau grecizată din cartierul constantinopolitan Fanar. Alinierea
la pulsul european se face treptat prin elementele româneşti de origine boierească, burgheză şi intelectuale ce călătoresc şi
studiază în vest, prin intermediul românilor greco-catolici şi a străinilor stabiliţi în principate, dar şi a unor fanarioţi cu vederi
moderne. În acest ultim caz se remarcă Constantin Mavrocordat cu 6 domnii în Muntenia şi 4 în Moldova în perioada
1730-1760. El iniţiază un proiect de constituţie, instituie reforma administrativă(numirea funcţionarilor prin concurs şi
renumerarea lor), fiscală (reducerea numărului de scutiţi, impozit proporţional cu averea plătibil în 4 rate anuale) şi
socială(desfiinţarea legării de glie şi transformarea ţăranilor în clăcaşi în 1746–Muntenia şi 1749–Moldova). Lui i se adaugă
reforma judecătorească, administrativă, a învăţământului şi a sistemului poştal iniţiat de Alexandru Ipsilanti cu două
domnii în Muntenia şi una în Moldova în perioada 1774-1791.
B. Diplomaţie şi acţiune politică(1866-1918)
După abdicarea forţată din 11 februarie 1866 a lui Cuza, tronul României, este oferit lui Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, prinţ german înrudit cu regele Prusiei şi împăratul Napoleon al-III-lea. În lunga sa domnie Carol I(1866-
1914), a continuat modernizarea economică, politică, socială şi instituţională, a patronat cucerirea independenţei de stat şi
recăpătarea Dobrogei-1877-1878, proclamarea regatului şi reglementarea succesiunii la tron-1881,apropierea de Puterile
Centrale-1883.
C. Cucerirea independenţei de stat

32
Redeschiderea „crizei orientale" în 1875, prin răscoalele antiotomane din Bosnia şi Herţegovina, a oferit ocazia unei acţiuni
politice şi militare pentru dobândirea independenţei. Clasa politică susţinea ideea, dar existau deosebiri de vederi asupra
căilor şi metodelor prin care se putea realiza. Conservatorii se opuneau, socotind că regimul garanţiei colective din 1856 era
singurui obstacol în calea expansiunii ruse. Noul guvern liberal condus de I.C.Brătianu (1876) cu M.Kogălniceanu la
externe, spera să obţină independenţa pe cale paşnică. Criza s-a agravat în 1876. Serbia şi Muntenegru au declarat război
Turciei, iar bulgarii au declanşat mişcarea de eliberare, parte din detaşamentele lor înarmate fiind pregătite chiar pe teritoriul
românesc. Austro-Ungaria şi Rusia se înţelegeau prin Convenţia de la Budapesta, semnată la 3 ianuarie 1877, cu privire ia
schimbările teritoriale pe care ar fi trebuit să le aducă un eventual război ruso-turc (Rusia ar fi anexat sudul Basarabiei,
revenind la gurile Dunării, iar Austro-Ungaria s-ar fi mulţumit cu Bosnia şi Herţegovina). Rusia a semnat cu România la 4
aprilie 1877, Convenţia de la Bucureşti, privind trecerea armatei sale prin teritoriul românesc spre Peninsula Balcanică,
garantând integritatea teritorială a ţării. Din aprilie la Dunăre s-a instalat starea de război, prin bombardarea de către turci a
localităţilor de pe malul românesc şi prin răspunsul dat de armata română, urmată de proclamarea independenţei de stat a
României la 9 mai 1877. Ofensiva rusă a fost oprită în faţa sistemului de fortificaţii de la Plevna şi în pasul Şipka. După
două asalturi nereuşite asupra Plevnei, marele duce Nicolae, fratele ţarului, care comanda armata rusă pe frontul de ia Plevna
i-a cerut în mod expres, prin telegrama din 19 iulie 1877, lui Carol I să se alăture armatei sale. Armata română a trecut în
sudul Dunării şl a luat parte la atacul asupra Plevnei din 30 august 1877, în care, după pierderi grele, a fost cucerită reduta
Griviţa I. După un lung asediu, Plevna a capitulat pe 28 noiembrie 1877, în frunte cu generalul Osman Paşa. Armata română
a cucerit de asemenea Rahova şi a înaintat în vestul Peninsulei Balcanice până către Vidin şi Belogradcik.
D. Recunoaşterea internaţională a independenţei. Congresul de la Berlin
Deşi contribuise pe plan militar la înfrângerea Turciei, România nu a fost acceptată la tratativele de pace de la San Stefano
(19 februarie 1878). Reviziurea păcii de la San Stefano, reducea căştigurile ruseşti la sudul Basarabiei şi 2 cetăţi în Caucaz,
oferea Austro-Ungariei Bosnia-Hertegovina şi Angliei Ciprul. Recunoştea independenţa Serbie, Muntenegrului şi
României(cu Dobrogea şi Delta Dunării), reducând statul autonom bulgar la jumătate şi creind provincia autonomă Rumelia
Orientală.
E. Echilibrul de forţe după 1878
Europa divizată devine o realitate după războiul franco-prusac, care consacră politica hegemonică a lui Bismarck.
Realpolitik-ul promovat de acesta duce la crearea în 1873 a Alianţei celor 3 împăraţi (Germania, Rusia, Austro-
Ungaria), ce va supravieţui până la Criza Orientală şi pacea de la Berlin- 1878. Treptat se constată o apropiere germano-
austro-ungară prin tratatul din 1879 , completat cu aderarea Italiei ce va duce la crearea Triplei Alianţe- 1882(România
aderă la ea în 1883), devenit după ce în 1890 Wilhelm al-II-lea lansează Weltpolitik o alianţă cu caracter ofensiv. După
acordurile franco-ruse din 1891-1893, se vor reglementa problemele coloniale africane şi asiatice ca urmare a acordurilor
anglo-franceze(Antanta Cordială) din 1904 şi a acordurilor ruso-engleze din 1907, ce vor pune bazele blocului Triplei
Înţelegeri. Pacea armată, va caracteriza perioada 1871-1914 şi va fi dublată pe lângă politica blocurilor de accentuarea
cursei înarmărilor, a apariţiei unor noi tipuri de arme(tunul rapid, mitraliera, cuirasatul, submarinul, dirijabilul, aeroplanul,
gazele toxice), dar se constată şi o tendinţă spre limitarea înarmărilor şi iniţiative pacifiste ca cele ale conferinţelor
internaţionale de la Haga 1899 şi 1907
F. Războaiele balcanice şi Primul Război mondial
Izbucnite în 1912 şi încheiate cu înfângerea otomanilor, duc în 1913 la un nou conflict între bulgari şi sârbi, greci, români şi
turci, în urma cărora prin pacea de la Bucureşti, Macedonia este partajată, România lua Cadrilaterul iar Turcia relua
Adrianopolul. Primul Război mondial are ca pretext asasinarea în 28 iunie 1914 la Sarajevo a arhiducelui Franz-Ferdinand,
urmată de un conflict total ce se încheie în 11 noiembrie 1918 cu mari distrugeri materiale, 10 milioane de morţi, 22 de
milioane de invalizi şi mutilaţi, dispariţia imperiilor otoman, german, ţarist şi austro-ungar şi constituirea de state naţionale
în Europa Central-Estică.
G. Crearea statului naţional unitar român
G.1. Basarabia. La începutul lunii aprilie 1917, s-a format la Chişinău Partidul Naţional Moldovenesc, al cărui preşedinte a
fost ales Vasile Stroescu. Partidul şi-a înscris în programul său ca obiectiv principal obţinerea autonomiei Basarabiei. La 8
octombrie 1917, Congresul ostaşilor moldoveni întrunit la Chişinău a proclamat autonomia Basarabiei. În 2-6 noiembrie
1917 a avut loc Congresul de constituire al Sfatului Ţării, organismul coordonator al luptei pentru unire, ales pe baze
democratice. Sfatul Ţării era condus de Ion Inculeţ şi avea ca organ executiv Consiliul Directorilor Generali (un guvern,
condus de Petre Erhan). La 2 decembrie 1917, acest organism de conducere a proclamat Republica Democratică
Moldovenească. Confruntat cu dezordinile şi distrugerile provocate de trupele ruseşti în retragere şi cu încercările
bolşevicilor de a prelua puterea în teritoriu, a solicitat sprijinul militar al guvernului român. La 12 ianuarie 1918, armata
română a trecut Prutul şi a restabilit ordinea în Basarabia. La 23-24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării întrunit la Chişinău, a
proclamat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti şi separarea ei de Republica Federativă Rusă. La 27 martie
1918, Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România. La 22 aprilie 1918, regele Ferdinand semna decretul de
promulgare a Actului Unirii Basarabiei cu România. Pentru administrarea provizorie a Basarabiei a fost desemnat Consiliul
Directorilor, până la preluarea acesteia de guvernul de la Bucureşti.
G.2. Bucovina. În octombrie 1918, deputaţii români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Naţional Român,
condus de Constantin Iosipescu Grecul şi George Grigorovici. La 9 octombrie 1918 CNR a cerut, în numele naţiunii, dreptul
la autodeterminare şi a exprimat dorinţa de secesiune, iar la 14 octombrie 1918 s-a format Adunărea Constituantă a
Bucovinei, condus de Iancu Flondor, care a hotărât unirea Bucovinei cu celelalte provincii româneşti din imperiu într-un stat
naţional. Pătrunderea de trupe ucrainiene cu scopul de a ocupa Bucovina şi de a o anexa Ucrainei, a determinat Consiliul
Naţional Român să solicite sprijinul armatei române. Armata română a intervenit pentru a restabili ordinea. La 28 noiembrie
1918 au început lucrările Congresului General ai Bucovinei. Preşedintele Congresului a fost ales lancu Flondor, care a dat
citire moţiunii prin care se hotăra „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu Regatul
României".
G.3. Transilvania. Congresul naţiunilor din imperiul austreo-ungar, desfăşurat în aprilie 1918 la Roma, adoptase hotărârea
fiecăreia dintre acestea de a se constitui în stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional existent. În aceste
condiţii, la 12 octombrie 1918, reprezentanţii Partidului Naţional Român întruniţi la Oradea au adoptat o Declaraţie în
care proclamau libertatea naţiunii, separarea politică de Ungaria şi asumarea suveranităţii în teritoriul naţional. Alexandru
Valda Voevod a prezentat această Declaraţie de autodeterminare în Parlamentul Ungariei la 18 noiembrie 1918. Pentru
coordonarea acţiunilor mişcării naţionale, la 30-31 octombrie 1918 s-a constituit la Arad Consiliul Naţional Român
Central, format din 6 reprezentanţi ai Partidului Social Democrat şi 6 reprezentanţi ai Partidului Naţional Român. CNRC a
publicat la 6 noiembrie 1918 manifestul „Către naţiunea română", în care erau argumentate drepturile românilor din

33
teritoriile ce aparţineau atunci Ungariei, la autodeterminare. La 8-10 noiembrie, CNRC a adresat guvernului maghiar o notă
ultimativă, prin care cerea întreaga putere de guvernare. Guvernul maghiar a trimis o delegaţie pentru tratative. Acestea s-au
desfăşurat la Arad în zilele de 13-14 noiembrie 1918. Tratativele au eşuat deoarece maghiarii recunoşteau doar autonomia
Transilvaniei şi nu separarea definitivă de Ungaria. La 1 decembrie 1918 s-a desfăşurat Marea Adunare Naţională de la
Alba-lulia la care au participat 1228 de delegaţi şi peste 100 000 de persoane. Adunarea a fost deschisă de către Gheorghe
Pop de Băseşti, iar Rezoluţia Unirii a fost prezentată de Vasile Goldiş. Adunarea Naţionala de la Alba-lulia a adoptat
Rezoluţia, care în primul său articol a proclamat „Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu
România".
G.4. Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri. Tratatul de la Saint Germain din 10 septembrie 1919, încheiat cu
Austria, a recunoscut unirea Bucovinei cu România. Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, încheiat cu Ungaria, a
recunoscut unirea Transilvaniei cu România. Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920, încheiat între România şi Turcia,
Franţa, Italia şi Japonia, a recunoscut unirea Basarabiei cu România. ,
G.5. Consecinţele unirii. Noua Românie se deosebea în chip fundamental de cea existentă înainte de 1914. Crescuse în
primul rând ca suprafaţă, ajungând prin înglobarea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei de la 137 000 km 2 la
295 049 km2. Din punct de vedere demografic, vechea unitate etnică era înlocuită cu o situţie nouă, în care alături de români
coexistau şi alte naţionalităţi, într-un procent însemnat. Conform statisticii din 1930, România Mare avea în acel an o
populaţie de 18 057 028 locuitori, din care 71,9% români. După 1918, România şi-a pierdut caracterul de ţară de
imigraţie, numărul celor care plecau definitiv depăşindu-l acum pe al celor care veneau să se stabilească. Din punct de
vedere social, absorbirea noilor provincii nu a modificat în chip substanţial structura populaţiei; în 1930 populaţia rurală
reprezenta 78,9%. Reformele din anii 1917-1923 au schimbat în chip radical vechile structuri social-politice, dând naştere,
unei Românii noi. Diferitele prevederi ale reformei agrare s-au legiferat în 1918-1920, au desfiinţat practic marea
proprietate, transformând România într-o ţară de mici proprietari. Primele alegeri organizate pe baza sufragiului universal au
avut loc în anul 1919.
H. Marile alianţe interbelice
Conferinţa de pace de la Paris s-a desfăşurat cu participarea a 1000 de delegaţi din 27 de state, deciziile fiind luate de către
Consiliul celor 4 format din preşedintele american Thomas Woodrow Wilson şi primii miniştrii britanic David Lloyd George,
francez Georges Clemenceau şi italian Vittorio Orlando. Baza discuţiilor au fost cele 14 puncte ale preşedintelui Wilson,
dar au dominat interesele marilor puteri în dauna învinşilor şi chiar a micilor aliaţi. O nouă hartă a Europei este trasată prin
tratatele cu Germania la Versailles, Austria la Saint Germain en Laye, Ungaria la Trianon, Bulgaria la Neuilly sur Seine şi
Turcia la Sevres. Tratatele consfinţeau disoluţia imperiilor central europene, reducerea Ungariei şi Austriei la graniţele lor
etnice, renaşterea statului polonez, întregirea teritorială a României şi Italiei, constituirea unor noi state cum ar fi Estonia,
Letonia, Lituania, Finlanda, Cehoslovacia şi Jugoslavia, trecerea majorităţii teritoriilor arabe din fostul imperiu otoman sub
mandat franco-britanic. Dificultăţile păcii sunt determinate de nemulţumirile franceze şi italiene în plan militaro-teritorial,
retragerea în izolare a americanilor şi problema creată de constituirea Uniunii Sovietice. Turcia cunoaşte o renaştere
naţională sub conducerea lui Mustafa Kemal Ataturk, care obţine recunoaşterea actualelor graniţe prin tratatul de la
Laussane – 1923 şi iniţiază un proces de laicizare, democratizare, occidentalizare şi modernizare. Există tensiuni teritoriale
sovieto-baltice, sovieto-polone, sovieto-române, polono-germane, jugoslavo-italiene, româno-maghiare, jugoslavo-maghiare
şi ceho-maghiare. Societatea Naţiunilor fondată la Conferinţa de la Paris avea ca scop egalitatea membrilor, evitarea
conflictelor şi apărarea păcii. Lipsită de instrumente de impunere a păcii, subminată de neparticiparea SUA şi URSS, de
luptele de intere franco-britanice şi de politica revizionistă a Germaniei, Italiei şi Japoniei, organizaţia nu a putut împiedica
agresiunea japoneză în China – 1931, ceea italiană asupra Etiopiei – 1935 şi nici încălcarea prevederilor păcii de regimul lui
Hitler. Destinderea şi dezarmarea au fost legate de tensiunile franco-germane în problema reparaţiilor şi ocuparea de către
Franţa în 1923 a regiunii industrial miniere Ruhr. Conferinţa dezarmării de la Geneva – 1932 a eşuat datorită antagonismului
franco-britanic şi a deschis calea revizionismului. Sistemul securităţii colective a pornit de la dorinţa franceză de a izola
revizionismul german şi a bloca exportul de revoluţie sovietic prin crearea unui cordon sanitar din vecinii vestici ai URSS.
Sub oblăduirea franceză se constituie Mica Înţelegere – 1921(România, Cehoslovacia, Jugoslavia), se pun bazele pactului
Briand-Kellogg – 1928(semnatarii se angajau să nu folosească războiul ca mijloc de reglementare a litigiilor) şi se constituie
Înţelegerea Balcanică – 1934(România, Jugoslavia, Grecia, Turcia)
3. România în perioada Războiului Rece
A. Politica externă în primii ani ai regimului comunist. România în zona sovietică de influenţă.
Între 1944 şi 1990, estul european au intrat în spaţiul de dominaţie sovietic, în condiţiile când URSS şi Stalin au solicitat
anglo -americanilor instaurarea la graniţele lor vestice a unor „ţări prietene şi democratice”. Ieşirea din război a aliaţilor
Germaniei, înţelegerea de la Yalta, cedările lui Churchill şi naivitatea lui Roosevelt, au permis lui Stalin să completeze
victoria militară cu una politică, să ocupe Berlinul şi să comunizeze jumătatea de est a Europei. URSS a inclus România în
zona sa de dominaţie, fapt care s-a manifestat prin includerea noastră în Biroul Comunist de Informaţii/Cominform 1947-
1956, CAER 1949-1991 şi pactul de la Varşovia 1955-1991. Se întrerupe efortul de occidentalizare, se trece la dictatura
partidului unic, desfiinţarea proprietăţii private, naţionalizarea industriei, cooperativizarea agriculturii, urbanizare şi
industrializare forţată, stat poliţienes şi controlul total al vieţii sociale.
B. Raporturile româno-sovietice în perioada dintre moartea lui Stalin şi retragerea Armatei Roşii.
Moartea lui Stalin, a fost urmată în URSS de condamnarea crimelor acestuia de către Hrusciov, dar destalinizarea nu a avut
loc în România, pentru că Gheorghiu Dej îşi apăra puterea, profitând de revoluţia din 1956 din Ungaria în scopul afirmării
loialităţii sale. Extrădarea lui Imre Nagy şi a colaboratorilor săi, i-au permis lui Gheorghiu Dej, profitând şi de tendinţa lui
Hrusciov de a reduce povara militară, să obţină în 24 mai 1958 retragerea trupelor sovietice din România.
C. Politica externă în ultimii ani ai regimului Gheorghiu Dej
Susţinerea necondiţionată a URSS încetează în 1962, fiind urmată în 1964 de Declaraţia din aprilie, ce marca poziţia neutră
în conflictul ideologic sino-sovietic, respingerea rolului de grânar, propus de planul Valev, o poziţie proprie în CAER şi
pactul de la Varşovia şi un model propriu de industrializare socialistă.
D. Politica externă în primii ani ai regimului Nicolae Ceauşescu
Se continuă linia lui Gheorghiu Dej, urmată de deschiderea economică spre vest, aderarea la BERD, GATT şi FMI, stabilirea
relaţiilor diplomatice cu RFG –1967 şi menţinerea relaţiilor diplomatice cu Israelul după războiul de 6 zile. Este condamnată
intervenţia din 1968 din Cehoslovacia se continuă „dizidenţa” din pactul de la Varşovia, precum şi o apropiere de poziţiile
comuniştilor chinezi. Ceauşescu este ”răsplătit” de Occident cu tehnologie, credite ieftine, vizitele preşedinţilor de Gaulle şi
Nixon–1968, Ford–1970, o poziţie privilegiată în tratatul de securitate europeană de la Helsinki–1975 şi o poziţie de
mediator acceptată în relaţiile arabo-israeliene.

34
E. Relaţiile diplomatice ale României în ultimul deceniu al regimului Nicolae Ceauşescu
După 1980 pe fondul degradării vieţii economico-sociale şi a megalomaniei lui Ceauşescu privind rolul său de mediator de
conflicte, se produce mai ales după venirea la putere în URSS, în 1985 a lui Mihail Gorbaciov, o izolare treptată din partea
Occidentului şi a mişcării de nealiniere. Poziţia neostalinistă a lui Ceauşescu duce la izolarea lui în cadrul mişcării
comuniste, singurii colaboratori rămânând Erich Honeker, Fidel Castro, Moahmer al Ghadaffi şi Kim Ir Sen.
4. Diplomaţia românească între Tratatul de la Varşovia şi Uniunea Europeană
Momentele semnificative sunt:
- 10 decembrie 1955, admiterea României în ONU
- 24 mai 1958, retragerea trupelor sovietice din România
- 1967, Corneliu Mănescu este ales preşedinte al Adunării Generale a ONU
- 21 august 1968, Ceauşescu condamnă intervenţia armată a pactului de la Varşovia contra Cehoslovaciei
- 1985, Ceauşescu respinge programul de reforme propus de Gorbaciov
- iulie 1990, Petre Roman solicităacreditarea unui ambasador al NATO în România
-21 noiembrie 2002, România invitată la summitul de la Praga să înceapă negocierile în vederea aderării la NATO
- 29 martie 2004, România participă ca membru la summitul NATO
- 1 februarie 1993, începutul procesului de aderare a României la UE
- 7 octombrie 1993, România devine membru al Consiliului Europei
- 20 februarie 2000, România iniţiază negocierile de aderare la UE
- 1 ianuarie 2007, primirea României în UE (35 de parlamentari)
5. ISTORIA ALTFEL
Masacrul de la Fântâna Albă a fost un masacru care a avut loc la 1 aprilie 1941, atunci când aproximativ 2.000-3.000 de
români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România. În 1940,
România a fost forţată să cedeze către Uniunea Sovietică un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma
ultimatumului primit în luna iunie a aceluiaşi an. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, trupele din
Armata Roşie şi NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a
evenimentelor cu membri pe ambele părţi ale noilor graniţe. În această situaţie mulţi dintre ei au încercat să se reunească cu
familiile trecând graniţa în mod legal, sau dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de
Unitatea 97 a trupelor sovietice de pază a graniţelor, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa,
Putila şi Storojineţ. Zona acestei unităţi era pe o distanţă de 7.5 km la sud de Cernăuţi. Din zonele mai îndepărtate, cum ar fi
zonele Vascăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rural, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în
România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale şi etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupaţie
sovietică, estimările ucrainiene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi
mult mai mare.Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea
rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România şi i-a declarat drept trădători de ţară, deportându-i la muncă
forţată. Listele unităţii 97 de patrulare numărau 1.085 de persoane la 1 ianuarie, 1941. Listele altor localităţi includeau
numele a peste 1.294 de persoane (pe 7 decembrie, 1940). Din acest moment au începuţi să fie consideraţi trădători de ţară
chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România. La începutul anului 1941 NKVD a lansat o
serie de zvonuri că sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Drept urmare pe 1 aprilie, 1941 un grup mare de
oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în
faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), au format o coloană paşnică de peste 3.000 de
persoane, şi s-au îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii
sovietici îi aşteptau ascunşi în pădure; au tras din plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i; supravieţuitorii au fost urmăriţi
de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate
dinainte, unde au fost ingropaţi unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari - vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi
două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul. Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD
din Hliboca (Adâncata) şi după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o
groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi probabil nici nu se va mai
afla vreodată. Conform datelor autorităţilor sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece graniţa, printre
care erau şi bătrâni, femei şi copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar şase sate bucovinene
era de 44 de persoane (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca şi 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din
Oprişeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 şi peste 2000 de victime, ucişi direct de mitraliere, alţii
răniţi şi ucişi după aceea cu lovituri de săbii şi hârleţe sau îngropaţi de vii. După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă
de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi
deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Puţini au supravieţuit. Subiectul masacrului a fost considerat tabu până în anii '90, fiind
interzisă de către autorităţile sovietice şi ulterior cele ucrainiene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000
autorităţile ucrainiene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit doar să trăiască în România.
Masacrul de la Moisei. La data de 14 octombrie 1944 trupele maghiare aflate în retragere pe Valea Izei au omorât 39 de
români şi 3 evrei în două case de lemn de la ieşirea din comuna Moisei către Borşa, pe motivul că ar fi fost partizani şi că ar
fi obstrucţionat retragerea. Românii şi cei 3 evrei au fost forţaţi să intre în case şi apoi au fost împuşcaţi prin ferestrele
locuinţelor. Victimele maghiarilor horthyşti făceau parte din detaşamentele de muncă forţată din Munţii Carpaţi. Dintre cei
identificaţi ulterior, 24 erau originari din judeţul Mureş, 3 din judeţul Cluj şi 4 din judeţul Maramureş. Din cauza retragerii
frontului, cadavrele au fost îngropate la două saptamâni după comiterea masacrului, când localnicii evacuaţi au putut reveni
la casele lor. Deasupra gropii comune a fost ridicată o troiţă de lemn, înlocuită după câţiva ani de un ansamblu din piatră.
Masacrul din Treznea (Trăznea) a avut loc pe 9 septembrie 1940, în ziua în care trupele horthyste au intrat în comuna
Treznea, judeţul Sălaj. După crimele din 8 septembrie 1940, când trupele ungare au ucis 11 persoane în comuna Ciumărna,
trupele horthyste au pornit către comuna Treznea, unde au intrat la data de 9 septembrie. Primele victime au fost copii aflaţi
cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite pe izlazul comunal. După ocuparea satului, unităţile maghiare au
dezlănţuit măcelul rămas în istorie sub denumirea de "Masacrul de la Trăznea". Români şi evrei au fost masacraţi cu focuri
de mitraliere, străpunşi cu săbiile şi baionetele, iar casele atacate cu grenade şi incendiate. În urma acestor incidente au murit
93 de persoane, dintre care 87 de români şi 6 evrei. Cotidianul "România nouă" din data de 1 ianuarie 1941, relata cazul lui
Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ungare şi împuşcat lângã o capitã de fân, împreunã cu soţia şi
cele douã fiice ale sale. Cadavrele au fost descoperite ciopărţite cu baioneta. Un alt caz foarte cunoscut în epocă a fost cel al
lui Vasile Mărgăruş. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părţi ale corpului şi apoi împuşcat în cap cu gloanţe
model "dum-dum". Preotul ortodox a căzut de asemenea victimă trupelor horthyste. A ars in casa parohiala care a fost

35
incendiată. În Trăznea se aflau şi 9 soldaţi români reîntorşi acasă şi demobilizaţi. Aceştia au fost împuşcaţi cu efectele
militare pe ei. Învăţătorul şi soţia au încercat să se refugieze în comuna Puşta. Aici au fost prinşi şi aduşi la Trăznea, unde au
fost răstigniţi pe uşa bisericii şi împuşcati.
Masacrul din Ip. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 trupe ale regimentul 201 motorizat Budapesta, împreună cu unii
localnici maghiari şi însoţite de membri ai organizaţiei Nemzetorseg au declanşat un holocaust în comuna Ip din judeţul
Sălaj, precedat de torturi şi violuri. Populaţia română a fost supus unor torturi, printre care smulgerea unghiilor, ruperea
oaselor cu bâte şi paturi ale armelor. Mai mulţi copii au fost sfârtecaţi cu baionetele, conform spuselor lui Ducso Csaba,
teoretician al unor astfel de acţiuni. Tortura a fost urmată de uciderea oamenilor, jefuirea cadavrelor, a caselor şi a bisericii.
Victimele, unele încă în viaţă au fost puse în căruţe, transportate la o groapă comună unde au fost îngropate cu pământ şi var.
Ca şi cei ucişi la Trăznea, de la Moisei, de la Marca, Aita Seacă, Iara şi din toate aşezările în care populaţia română a fost
masacrată, aceşti oameni (peste 157 de oameni nevinovaţi ucişi) s-a înscris în politica de stat a acelor ani a guvernului
horthyst de exterminare a românilor din Transilvania de Nord. Masacrul a durat până pe 15 septembrie 1940, moment în care
guvernul britanic a somat autorităţile de la Budapesta să înceteze pogromul.
Masacrul de la Sărmaşu. În septembrie 1944, trupele maghiare au masacrat 126 de evrei din localitatea Sărmaşu.
Masacrul de la Aita Seacă, maghiară Szárazajta, este o localitate în judeţul Covasna, Transilvania, România. Incidente.
Ostaşi români morţi la Aita Seacă, Covasna, cinstiţi cum se cuvine. Pe 4 septembrie 1944, militari români izolaţi, aflaţi în
retragere dezorganizată (între 40 şi 100 la număr), au fost interceptaţi de etnici maghiari din Aita Seacă, luaţi ostateci,
torturaţi şi omorîţi. La 26 septembrie 1944, pe fondul unei slabe prezenţe a administraţiei române în zonă, în Aita Seacă a
venit Gavrilă Olteanu, comandantul Batalionului de Voluntari Braşov, din cadrul Regimentului de Voluntari „Iuliu Maniu",
care a efectuat o anchetă sumară asupra celor petrecute la 4 septembrie şi a dispus executarea a 11 etnici maghiari (9 prin
împuşcare şi 2 prin decapitare, alţi 2 răniţi atunci, au decedat ulterior) Victimele aveau vârste între 16-65 de ani. După ce au
fost executate cu brutalitate, localitatea a fost jefuită.
BĂTĂLIA DE LA ROVINE - Cronicile nu oferă prea multe informaţii istorice cu privire la desfăşurarea bătăliei[. Laonic
Chalcocondil scrie că după ce a dus populaţia în munţi, Mircea a hărţuit oastea sultanului de la Dunăre până când otomanii
şi-au aşezat tabăra. După cronicile turceşti lupta s-a dat pe râul Argeş, cu pierderi mari de ambele părţi. În timpul nopţii
cadavrele soldaţilor otomani au fost aruncate în râu, lăsând impresia ca oastea otomană era încă întreagă. Văzând câmpul de
luptă, Mircea s-a retras. Cronica bizantino-bulgară relatează un alt deznodământ: văzând râul însângerat de mulţimea
cadavrelor Baiazid s-a înspăimântat şi a fugit. Istorici români au considerat ambele mărturii autentice, pomenind astfel două
bătălii: cea de la Rovine, la 10 octombrie 1394 şi o a doua la 17 mai 1395.
BĂTĂLIA DE LA NICOPOLE - Nicopole era un oraş bine fortificat şi bine aprovizionat, iar cruciaţii nu aduseseră cu ei
maşini de asediu pentru a cuceri cetatea. Sultanul Baiazid I era ocupat de asedierea Constantinopolului, dar şi-a mobilizat
armatele şi a mărşăluit spre Nicopole. Aliatul otomanilor, despotul Stefan Lazarević al Serbiei, s-a alăturat pe drum
suzeranului său şi, pe 24 septembrie, cei aproximativ 104.000 de soldaţi ai sultanului au ajuns în faţa Nicopolelui. Este foarte
probabil ca efectivele celor două armate să fi fost mai mici, dar în mod sigur erau aproximativ egale. Baiazid I avea avantajul
de a avea informaţii despre mişcările trupelor cruciate de la Gian Galeazzo Visconti.În ziua de 25 septembrie, ambele armate
s-au pregătit pentu bătălie. Înainte de bătălie, prizonierii luaţi de cruciaţi la Rahova au fost executaţi de francezi dintr-un
motiv necunoscut. Francezii şi englezii formau avangarda, iar Sigismund şi împărţit trupele în trei: el comanda centrul,
transilvănenii formau aripa dreaptă, iar muntenii conduşi de Mircea cel Bătrân formau aripa stângă. Baiazid şi-a dispus
liniile cu avangarda cavaleriei protejată de o zonă de ţepuşe, urmată de unităţile principale de arcaşi şi de ieniceri, iar corpul
principal de oaste otoman şi sârbii se ascundeau în spatele dealurilor, la ceva distanţă de prima linie.Cavaleriştii francezi
îmbrăcaţi în armuri grele au atacat spre primele linii otomane, dar au fost nevoiţi să descalece în faţa liniei de ţepuşe. După
ce au fost îndepărtate ţepuşele, cavalerii descălecaţi au trebuit să facă faţă atacului infanteriei de elită otomană – ienicerii.
Francezii, superiori la capitolul armuri, au respins atacul infanteriei turce, căreia i-au provocat pierderi de aproximativ
10.000 de oameni. Francezii au atacat şi cavaleria turcă şi au avut din nou succes, ucigând cam 5.000 de turci. Deşi nu erau
călare, cavalerii francezi au pornit urmărirea otomanilor care fugeau pe deal. În momentul în care au ajuns pe vârful dealului,
francezii obosiţi au descoperit grosul armatelor otomane, care aşteptau să contraatace. În faza următoare a luptei, francezii au
fost înfrânţi clar. Amiralul Franţei Jean de Vienne a fost ucis, Jean de Nevers, Enguerrand al VII-lea de Coucy şi mareşalul
Jean Le Maingre, au fost luaţi prizonieri.Între timp, caii fără călăreţi s-au reîntors în tabăra cruciată. Sigismund a atacat ca
să-i sprijine pe cavalerii francezi şi a dat piept cu forţele principale ale lui Baiazid pe creasta dealului. Rezultatul luptei a fost
indecis până în momentul în care au sosit trupele sârbeşti. Sigismund a fost convins de apropiaţii săi să se retragă. Armata lui
Hermann II of Cilli i-a ajutat pe Sigismund şi cei din preajma sa să ajungă pe o corabie veneţiană În aceiaşi după-amiază
târziu, Stefan Lazarević a condus atacul aripii stângi otomane şi a încercuit trupele lui Sigismund rămase fără apărare.
Târziu, în aceiaşi seară, s-a ajuns la o înţelegere şi armata lui Sigismund s-a predat.
Bătălia de la Varna s-a desfăşurat la 10 noiembrie 1444 lângă Varna, în estul Bulgariei. În acestă bătălie Imperiul Otoman
condus de Sultanul Murad al II-lea a învins armatele Poloniei şi Ungariei, sub conducerea lui Vladislav al III-lea al Poloniei
şi Ungariei şi Iancu de Hunedoara. O armată creştină amestecată, formată în principal din forţe maghiare şi poloneze, dar
având şi detaşamente de cehi, cavaleri papali, bosniaci, croaţi, sârbi, bulgari, valahi şi ruteni, s-a ciocnit cu o armată otomană
superioară numeric. Maghiarii erau slab echipaţi, iar ajutoarele promise din Albania şi Constantinopol nu au sosit. Armata
maghiară avea un număr mic de infanterişti, între una şi trei sute de mercenari cehi înarmaţi cu muschete. De asemenea erau
şi circa o sută de care de război cu echipaje. Restul armatei era format din cavalerie grea, majoritatea mercenari regali şi
străini, cu câteva stindarde episcopale şi nobile. Au avut promisiuni de la Veneţia că flota acestora nu va permite turcilor să
treacă Bosforul. La Bosfor veneţienii s-ar fi unit cu flota papală şi ar fi navigat pe coastă până la Constantinopol,
împingându-i pe otomani afară din Balcani. Cei 20,000 (sau 30,000) de cruciaţi au fost copleşiţi de circa 60,000 turci. Mai
mult de jumătate de soldaţii din armata creştină au pierit. Regele Vladislav al III-lea a fost ucis în bătălie (a căzut într-o
capcană şi a fost decapitat) în timp ce a lansat un atac fără să-l aştepte pe Iancu de Hunedoara şi forţele acestuia să-l ajute.
Moartea lui Vladislav al III-lea în bătălie a lăsat Ungaria în mâinile regelui Ladislau Postumul al Boemiei şi Ungariei, care
avea patru ani. Într-o expresie de gratitudine, poporul bulgar l-a poreclit pe Vladislav al III-lea cu afecţiune "Varnenchik"
(Warneńczyk în poloneză), după numele oraşului Varna, unde a luptat şi a murit.Înfrângerea armatei creştine a pus capăt
încercărilor de a opri cucerirea estului Europei de Imperiul Otoman timp de mai multe decenii. De asemenea a pregătit
terenul pentru căderea Constantinopolului din 1453.
Bătălia de la Valea Albă/ Războieni a fost un eveniment important din istoria medievală a Moldovei. Bătălia a avut loc
lângă Războieni sau Valea Albă (judeţul Neamţ), la data de 26 iulie 1476, între o mică armată moldovenească sub comanda
lui Ştefan cel Mare şi armata invadatoare a Imperiului Otoman, condusă de însuşi Sultanul Mehmed al II-lea. La începutul
bătăliei, moldovenii au atras grosul armatei turceşti într-o pădure care a fost după aceea incendiată, provocând pierderi

36
imense otomanilor. Moldovenii au reuşit să respingă mai multe atacuri turceşti, până când sultanul, simţind înfrângerea
iminentă, a comandat personal un atac cu garda sa personală, reuşind să-şi adune ienicerii şi să întoarcă valul bătăliei.
Armata moldoveană a fost învinsă, dar pierderile au fost foarte mari de ambele părţi, conform cronicarilor vremii, care spun
că tot câmpul de luptă a fost acoperit de oasele celor căzuţi, ceea ce reprezintă probabil o sursă a toponimului Valea
Albă.Ştefan cel Mare a fost nevoit să se retragă, împreună cu supravieţuitorii, la garnizoanele sale de la Cetatea Neamţului,
Suceava şi Hotin, în timp ce otomanii au continuat să jefuiască ţara.
Bătălia de la Belgrad din anul 1456 a fost un asediu al oraşului Belgrad, în care o armată a Imperiului Otoman, condusă de
sultanul Mehmed al II-lea, a atacat o armată condusă de Ioan Huniade, pe atunci regent al Ungariei, care a apărat cetatea
Belgradului. Mehmed a început să asedieze cetatea de la baza promontoriului, tunurile sale deschizând focul asupra zidurilor
la data de 29 iunie 1456. Asaltul propriu-zis a început în ziua de 4 iulie. Sultanul Mehmed şi-a desfăşurat armata în trei
secţiuni: corpul Rumelian pe flancul drept, corpul Anatolian pe flancul stâng, iar în mijloc erau gărzile personale ale
sultanului, ienicerii şi comandamentul. Ienicerii şi anatolienii erau trupe de infanterie grea. Corpul Anatolian avea
majoritatea celor 300 de tunuri, iar flota otomană de aproximativ 200 de vase fluviale avea restul. Flota era postată în
principal la nord-vestul cetăţii, pentru a supraveghea terenul şi a împiedica aprovizionarea apărătorilor. Râul Sava, aflat la
sud-vest de zona centrală a atacului, era supravegheat pentru a împiedica un eventual atac al armatei lui Huniade asupra
infanteriei otomane. La est, Dunărea era păzită de spahii, corpul de cavalerie uşoară a sultanului, pentru a evita un atac pe
partea dreaptă. Acestor forţe formidabile li s-au opus doar cei aproximativ 7.000 de apărători din cetate, care au fost ajutaţi şi
de locuitorii din jurul oraşului. Când Huniade a aflat aceste veşti, se afla în sudul Ungariei recrutând trupe adiţionale de
cavalerie uşoară pentru armata cu care intenţiona să reziste invadatorilor. Deşi puţini nobili s-au arătat dornici să ofere ajutor,
ţăranii nu au ezitat să se ofere ca voluntari. Cardinalul Giovanni da Capistrano, un excelent orator, a fost trimis în Ungaria de
Vatican cu două scopuri clare, de a propăvădui împotriva "ereticilor" creştini ortodocşi şi pentru a populariza o cruciadă
împotriva otomanilor. El a reuşit să strângă o armată destul de mare, deşi fără experienţă şi slab echipată, cu care s-a
îndreptat spre Belgrad. Capistrano şi Huniade au călătorit împreună, dar şi-au comandat trupele separat. Împreună au avut
aproximativ între 40.000 şi 50.000 oameni. La data de 14 iulie 1456, Huniade a ajuns la Belgrad şi a penetrat blocada navală
otomană de pe Dunăre, scufundând trei galere, respectiv reuşind să captureze patru vase mari şi douăzeci mai mici, după care
a încercuit complet oraşul cu flotila sa, în timp ce vasele turceşti erau în dezordine. Distrugând flota sultanului, Huniade a
reuşit să-şi transporte trupele şi proviziile necesare în oraş. De asemenea, apărarea cetăţii a fost întărită.Mehmed a dorit să
continue asaltul, iar după o săptămână de bombardamente intense ale artileriei otomane, zidurile cetăţii au fost dărâmate şi
penetrate în mai multe locuri. La 21 iulie Mehmed a poruncit un atac total care a început la apusul soarelui şi a continuat
toată noaptea. Armata sa a năvălit asupra zidurilor oraşului şi a început asediul fortăreţei. Acesta s-a dovedit a fi momentul
crucial al asediului. Huniade a dat ordin apărătorilor să arunce peste ziduri butuci daţi prin gudron şi alte materiale
inflamabile, după care acestea au fost aprinse. După scurt timp un zid de flăcări a separat ienicerii luptând în oraş de
camarazii lor care încercau să pătrundă prin breşele create în zidurile oraşului de sus. Bătălia crâncenă dintre ienicerii
încercuiţi şi oştenii lui Szilágyi din oraşul de sus se înclina în favoarea creştinilor, care au reuşit să respingă atacul feroce din
afara zidurilor. Ienicerii rămaşi în interiorul oraşului au fost aşadar măcelăriţi, în timp ce trupele otomane care au încercat să
pătrundă în oraşul de sus au suferit pierderi grele. A doua zi, 22 iulie, a avut loc un eveniment neaşteptat. Conform unelor
surse, armata ţăranilor a început o acţiune de atac spontană, care i-a făcut pe Capistrano şi Huniade să profite de situaţie. În
ciuda ordinelor lui Ioan de a nu efectua razii asupra poziţiilor otomane, unele unităţi s-au furişat din meterezele prăbuşite, au
ocupat poziţii nu departe de linia inamicilor şi au început să-i hărţuiască pe aceştia. Spahiii au încercat fără succes să
împrăştie aceste unităţi. Ca răspuns, mai mulţi creştini s-au alăturat celor din afara zidurilor. Ceea ce începuse ca un incident
izolat s-a transformat rapid într-o bătălie în toată regula. Da Capistrano a condus trupele sale spre ariergarda turcească, peste
râul Sava. În acest timp, Huniade a început un atac disperat din cetate, încercând să ocupe poziţiile artileriei otomane.
Surprinşi de aceste evenimente neobişnuite şi, după relatările unor cronicari ai vremii, paralizaţi de o teamă inexplicabilă,
turcii au fost puşi pe fugă. Cei 5000 de ieniceri din garda sultanului au încercat cu disperare să oprească panica şi să
recupereze tabăra, dar până atunci trupele lui Huniade s-au alăturat celor ale lui da Capistrano, iar eforturile otomanilor au
devenit fără speranţă. Sultanul însuşi a intrat în luptă cu curajul său recunoscut, dar a fost rănit de o săgeată (din fericire
pentru el neotrăvită) şi şi-a pierdut cunoştiinţa. După bătălie, trupele maghiare au primit ordin să înnopteze la adăpostul
zidurilor cetăţii şi să fie pregătiţi pentru o posibilă ripostă a turcilor, dar aceştia nu au mai contraatacat.Sub acoperirea nopţii,
otomanii s-au retras în grabă, încărcând răniţii în 140 de căruţe trase de cai. Ajuns în oraşul Sarona, Mehmed şi-a revenit. La
aflarea veştilor că a fost învins, majoritatea ofiţerilor săi ucişi în luptă şi tabăra şi echipamentul au fost abandonate, tânărul
sultan de numai 24 de ani abia a putut fi împiedicat să se sinucidă prin otrăvire. Atacul surpriză al creştinilor a provocat
pierderi masive şi haos total în rândurile otomanilor. Victoria a avut ca rezultat oprirea extinderii Imperiului Otoman înspre
Europa Occidentală pentru următorii 70 de ani, deşi turcii au mai avut şi alte incursiuni - ca de exemplu ocuparea cetăţii
Otranto (în 1480 - 1481) şi raidurile din Croaţia şi Styria din 1493. Belgradul a continuat să apere Ungaria şi implicit
creştinătatea centrului şi vestului Europei de atacurile turceşti până la căderea sa în mâna otomanilor, în anul 1521.
Bătălia de la Călugăreni, 23 august 1595, a fost unul dintre cele mai importante evenimente din istoria militară a poporului
român. La Călugăreni, oastea condusă de Mihai Viteazul a obţinut o strălucită victorie asupra oştilor otomane invadatoare
conduse de Sinan Paşa. În zorii zilei de 23 august 1595, cavaleria română a atacat prin surprindere cavaleria otomană din faţa
Călugărenilor, împingând-o peste râul Neajlov. Mihai şi-a constituit dispozitivul de luptă din 10.000 de oşteni pe două linii,
cu zece tunuri, pe malul nordic al râului. Rezerva de 6.000 de oameni aflaţi sub comanda lui Albert Király, în rândurile
căreia se aflau şi oştenii secui trimişi în ajutor de principele Ardealului, a fost amplasată la distanţă destul de mare, la nord-
vest de Călugăreni. Această amplasare a rezervelor urmărea să facă faţă unui eventual atac otoman care s-ar fi produs dinspre
Singureni. Pericolul s-a dovedit real, într-acolo aveau să acţioneze forţele otomane ale lui Hasan Paşa, beilerbeiul Rumeliei.
Sinan Paşa a hotărât să angajeze în luptă toate forţele de care dispunea. Ienicerii au atacat frontal peste pod, în timp ce o
grupare comandată de Mehmet Satîrgi Paşa, (cel care trebuia să fie numit beilerbei al Ţării Româneşti), a efectuat o manevră
de învăluire prin est. În acelaşi timp, beilerbegul Rumeliei, Hasan Pasa a efectuat o manevră largă de învăluire prin vest.
Lovitura ienicerilor a fost extrem de puternică. Pentru a lărgi frontul de atac, ienicerii au folosit pe lângă podul deja existent,
şi buşteni şi scânduri aşezate peste mlaştină. Artileria, archebuzierii şi infanteria română au reuşit să oprească atacul. În
acelaşi timp însă, spahii din flancul drept al otomanilor au trecut râul printr-un vad, şi au ameninţat întreaga întreaga aripă
stângă a românilor. Atacat cu putere frontal şi din flanc, Mihai a ordonat retragerea eşalonului întâi către rezervele din
spatele Călugărenilor, din cauza presiunii inamicului românii fiind nevoiţi să abandoneze tunurile. După ce s-a terminat
retragerea şi toate trupele române s-au reunit, înaintarea turcilor a fost oprită. Mihai Viteazul a hotărât să execute un puternic
contraatac, o lovitură combinată frontală şi o manevră de învăluire pe flancul stâng al inamicului. Satîrgi Paşa a fost respins
către ieniceri. Otomanii au fost înghesuiţi într-un spaţiu foarte îngust din nordul Neajlovului, având podul în spate ca singură

37
cale de retragere. Contraatacul s-a prelungit până la pod, toate tunurile au fost recuperate, iar focul artileriştilor români şi al
archebuzierilor a provocat pierderi foarte grele turcilor. Încercând să stabilizeze situaţia, Sinan Paşa a avansat în fruntea
trupelor de elită. Retragerea turcilor în faţa atacurilor continui ale românilor s-a transformat în debandadă în momentul în
care detaşamentul de 400 de călăreţi ai căpitanului Cocea a atacat spatele armatei otomane şi tabăra aflată lângă satul
Hulubeşti. În deruta care a cuprins armata otomană, valul fugarilor a antrenat şi garda lui Sinan Paşa şi pe marele vizir, care
a fost aruncat în mlaştină, de unde a fost salvat de un credincios al său. Doar apariţia forţelor lui Hasan Paşa în flancul drept
al românilor i-a ferit pe otomani de dezastru. Mihai Viteazul a întrerupt urmărirea fugarilor şi şi-a concentrat atacul cu atâta
împetuozitate împotriva noilor intraţi în luptă, încât Hasan Paşa, cuprins de panică, a părăsit în fugă, în fruntea călăreţilor săi
câmpul de luptă.
Bătălia de la Şelimbăr a avut loc la 28 octombrie 1599, în care Mihai Viteazul a înfrânt oştirea transilvăneană şi şi-a
deschis drumul spre cetatea Alba Iulia, unde înfăptuit prima unire a Transilvaniei cu Ţara Românească. Bătălia începu la ora
nouă cu un schimb intens de focuri de artilerie. Cele 18 tunuri ale lui Mihai, deşi amplasate dominant, au avut iniţial un tir
greşit. Artileria cardinalului, superioară numeric (circa 40-50 de tunuri) a ripostat foarte puternic. În finalul pregătirii
artileriei, un nobil de origine română, Daniel Zalaschi, trecu de partea armatei lui Mihai, făcându-i cunoscută poziţia
dispozitivului inamic. Atacul l-a dat Mihai Viteazul pe flancul stâng, grupul de oaste al lui Baba Novac încercând să
scindeze oastea cardinalului. În ciocnire căzu Ştefan Lazăr, comandantul flancului cardinalului. Gáspár Kornis, comandantul
locotenent al oastei cardinalului reuşi să-l respingă pe Baba Novac. Mihai reluă atacul cu partea centrală a oştirii sale,
formată din mercenari unguri şi secui de sub comanda lui Gheorghe Makó. Aceştia pătrunseră în dispozitivul inamic, lărgind
flancurile spărturii şi acţionând atât în sprijinul lui Baba Novac, cât şi împotriva lui Moise Székely, reuşind să respingă
dreapta şi centrul oştirii transilvănene. Profitând de succes, voievodul român îşi întări trupele din centru cu escadroane de
sârbi, cazaci şi moldoveni şi l-a angajat în bătălie şi pe aga Lecca. Linia întâi a lui Gáspár Komis fu străpunsă, soarta bătăliei
înclinându-se de partea lui Mihai Viteazul.În jurul orei 15.00, armata principelui cardinal Andrei Báthory, rămasă fără
comandant şi atacată din flanc, s-a dezorganizat şi a intrat în derută. Dezastrul fu aproape total. Apărătorii saşi ai cetăţii
urmărind cu atenţie, de pe creneluri, desfăşurarea bătăliei, au salvat 350 de ostaşi saşi care făceau parte din oastea
cardinalului. I-au tras cu funiile, peste ziduri, în interiorul cetăţii.Bilanţul bătăliei a fost mare: din rândurile oştirii
transilvănene au căzut peste 3000 de oameni, alţii 1000 fiind răniţi şi prizonieri. Pierderile armatei lui Mihai Viteazu au fost
de asemenea mari, trupurile celor căzuţi, din ambele tabere, fiind adunate de locuitorii Sibiului şi depuse într-o groapă
comună. Locul înhumării se cheamă şi astăzi „Movila lui Mihai”.Seara, Mihai Viteazul a ordonat urmărirea pâlcurilor de
soldaţi, pentru a-i împiedica să se regrupeze şi să creeze probleme. Cardinalul Báthory fugi cu destinaţia Moldova, însă pe
drum, în munţi, a fost capturat de secui, care l-au decapitat la 31 octombrie. Capul cardinalului i-a fost dus lui Mihai
Viteazul.
6. DICŢIONAR
Beglerbeg: comandant al unui paşalâc.
Haraci: tribut înţeles ca răscumpărare a păcii.
Paşalâc: provincie a Imperiului otoman.
Ahdname: document oficial emis de cancelaria sultanului.
Casa Păcii: spaţiu în care populaţiei autohtone i se restituie proprietăţile in schimbul plaţii unui haraci (sau tribut):
menţinerea acestui drept comporta existenţa unui stat autonom.
Casa Războiului: teritoriu a cărei populaţie se afla în conflict cu puterea otomană şi refuză să răscumpere pacea printr-un
tribut.
Protecţie socială: ansamblu de măsuri destinate să protejeze o pătură socială şi diversele prestări cu caracter familial sau
social.
Revoluţie: schimbare bruscă, de ordin economic, politic, moral, cultural, care se produce într-o societate.
Beligerant: Stat care se află în stare de război cu alt stat.
Conflagraţie: Confruntare militară de mari proporţii.
Mobilizare: Chemare sub arme în caz de război.
Neutralitate: Statutul juridic al unui stat care refuză să se implice în confruntări militare.
Raţionalizare: Stabilirea unor limite de consum pentru anumite produse.
Rechiziţie: Hotărâre impusă în caz de război de a ceda temporar sau definitiv anumite bunuri.
Armistiţiu: încetarea temporară a ostilităţilor, fără a pune capăt războiului.
Statut internaţional: situaţia juridică a unei ţări, aşa cum este consemnată în tratate şi documente internaţionale. Priveşte
suveranitatea unei ţări şi arată dacă aceasta este independentă sau numai autonomă, dacă se conduce singură sau depinde şi
de alte state.
Securitate colectivă: politică internaţională iniţiată de Franţa în perioada interbelică, urmărind încheierea unor tratate prin
care părţile semnatare se obligau să se apere în comun în faţa oricărei agresiuni.
Revizionism: politică prin care statele învinse în Primul Război Mondial au urmărit revizuirea în favoarea lor a tratatelor de
pace.
Optanţi: nume dat moşierilor maghiari care au optat pentru cetăţenia ungară după 1919. Aceştia au cerut ca proprietăţile lor
din Transilvania să le fie retrocedate, într-un proces desfăşurat în faţa instanţelor internaţionale de justiţie.
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială: organisme financiare internaţionale, ai căror acţionari sunt numeroase
state ale lumii. Ele acordă credite avantajoase, cu dobânzi mici, în scopul dezvoltării economice internaţionale.
Naţionalizare: proces prin care proprietatea particulară(întreprinderi, instituţii financiare, transporturi, locuinţe) e trecută în
cea a statului.
Planificare: proces prin care întreaga economie naţională era programată şi organizată, în toate fazele ei, de la centru, în
baza unui plan (anual sau cincinal).
Proletcultism: curent cultural apărut în Uniunea Sovietică, aplicat şi în „democraţiile populare", ale cărui principii estetice
se reduc la formarea unei culturi „pur proletare" şi care respinge orice legătură cu trecutul.
Realism socialist: teorie estetică conform căreia arta este o expresie a conştiinţei sociale. Toată creaţia artistică trebuia să
preamărească realizările în plan social şi politic din statele comuniste.
Burghez: termen ideologic care desemna pe proprietarii de unităţi industriale sau de alt tip, care vor fi supuşi naţionalizării.
Mic-burghez: alt „duşman al poporului", considerat ceva mai puţin periculos.
Chiabur: termen ideologic care indică pe proprietarii de teren agricol care au refuzat să se supună politicii de colectivizare
a agriculturii.
Duşman al poporului: termen ideologic care desemnează inamicii reali sau presupuşi ai partidului.

38
Muncă forţată: muncă obligatorie în regim de detenţie.
Titoişti: termen ideologic care desemna persoanele aflate în zona frontierei cu Iugoslavia, considerate nesigure din punct de
vedere politic. în acea perioadă statul iugoslav fusese condamnat de URSS şi exclus din comunitatea ţărilor comuniste.
Dizident: persoană care a protestat public împotriva politicii represive a regimului.
Informator: colaborator al poliţiei sau al serviciilor secrete, din afara acestor instituţii. In limbaj comun: turnător, delator.
Sovromuri: întreprinderi mixte româno-sovietice, înfiinţate în vara anului 1945. Partea română participa cu capital, mână de
lucru, materii prime şi utilaje, iar sovieticii cu bunuri confiscate de la germani, în contul datoriei de război. Producţia şi
veniturile erau îmf ărţite pe din două. In 1945 s-au constituit patru sovromuri (Sovrompetrol, Sovromtransport, So-vromlemn
şi Sovrombank), în sectoarele cele mai profitabile ale economiei româneşti. După naţionalizare au mai fost constituite alte
şase sovromuri. Toate aceste instituţii au spoliat economia românească.
BIRD: Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare.
GATT: Acordul General de Tarife şi Comerţ.
Cominform: Biroul de Informare a Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (1947-1956), aflat sub autoritatea Moscovei.
Întovărăşire: formă inferioară de cooperativă agricolă de producţie: pământul, vitele, utilajele nu erau colectivizate, ci
rămâneau în proprietatea ţăranilor asociaţi, care îşi comasau pământurile şi munceau în comun.
Diversiune: acţiune militară destinată să inducă în eroare inamicul, să îi întârzie operaţiunile sau să îi afecteze moralul. De
obicei, se realizează cu efective mici, antrenate special pentru acest gen de acţiuni, prin distrugeri, sabotaje şi propagandă.
Neocomunism: menţinerea deghizată a unor practici politice nedemocratice, moştenite din perioada comunistă, în condiţiile
unui regim politic în curs de democratizare.
Sursă independentă: sursă de informaţie care nu este implicată partizan în evenimentele despre care relatează.
Calomnie: denigrare, ponegrire; afirmaţie falsă, care atinge onoarea cuiva.

V. RELIGIA ŞI VIAŢA RELIGIOASĂ

1. Biserica şi şcoala în Evul Mediu şi la începutul modernităţii

A. Construcţie ecleziastică şi implicare laică
Biserica este primul centru de educaţie şi cultură în Evul Mediu european, dar şi în cel românesc, precedând şcolile urbane
şi cancelariile regale. La noi modelul este cel bizantin, model rămas neschimbat atât în ierarhia bisericii, cât şi în invăţătura
laică sau ecclesiastică, care se dezvoltă odată cu întemeierea statelor şi constituirea mitropoliilor la Curtea de Argeş şi la
Suceava.
B. Şcolile în spaţiul românesc
Aşa cum sugerează documentele domneşti, mănăstireşti şi cronicile, educaţia se făcea iniţial în greacă cu alfabet grec, iar
mai apoi în slavonă cu alfabet chirilic. Documentele atestă acelaşi tip de invăţământ în Tranmsilvania, înlocuit apoi odată cu
stăpânirea maghiară cu latina medievală. Scolile laice apar în mediul urban săsesc şi anume Oradea – 1447 şi Sibiu – 1471,
în condiţiile când mulţi saşi, unguri şi secui studiau la Paris, Bologna, Padova, Viena, Praga, Cracovia. În spaţiul
extracarpatic apar colegii de greacă şi latină create de Alexandru Lăpuşneanu la Hârlău, Despot-Vodă la Cotnari(1563) şi
Petru Cercel la Târgovişte.
C. Rolul tiparului
Tiparul pătrunde la noi odată cu umanismul, renaşterea şi reforma şi se datorează în special saşilor luterani. Se tipăresc în
limbile naţionale Biblia, cursuri de drept şi istorie greco-romană, manuale de greacă şi latină. Diaconul Coresi din Şcheii
Braşovului este primul mare tipăritor ce realiza în 1570 – Octoihul românesc, precedat încă din 1495 de şcoala românească
din Şcheii Braşovului, unde învăţau români şi din Moldova şi Muntenia.
D. Învăţământul de nivel superior
Iacob Eraclide Despot începe din 1562 crearea şcolii superioare de la Cotnari, unde pregătea funcţionari de stat în spirit
umanist, în greacă şi latină, având profesori renumiţi precum umanistul german Johann Sommer. În Transilvania sub
oblăduirea dominicanilor apare la Sibiu în 1525 un „Studium generale”, iar iezuţii vor crea la Cluj în 1581 o universitate. În
Ţara Românească apare în timpul lui Şerban Cantacuzino o academie domnească(1678-1688) şi la fel în Moldova în 1707.
Tipăriturile însumează între 1700-1800 circa 799 de cărţi dintre care 617 româneşti. Fanarioţii se vor îngrijii de
dezvoltarea şcolilior medii, adresate tuturor doritorilor, scoli ce predau în greacă ştiinţe exacte şi umaniste. Se remarcă aici
iniţiativele domnilor: Grigore II Ghica – 1747, Mihail Sturdza – 1847 în Moldova şi Alexandru Ipsilanti – 1776, Ioan
Gheorghe Caragea – 1814 în Ţara Românească.
E. Modelul european
După restaurarea domniilor pământene, tinerii boieri şi intelectuali susţin ideea adoptării modelului educaţional european.
După bursierii universităţii din Pisa – Simion Marcovici, Ion Pandelie , Eufrosin Poteca şi Constantin Moroiu, tot mai mulţi
tineri din clasele înstărite iau drumul universităţilor vestice, constituind elita revoluţiei de la 1848.
2. Protectorat religios şi identitate culturală în Europa şi în spaţiul românesc. Statul, biserica şi diaspora
A. Protectorat şi identiate creştină la începuturile modernităţii
Evul Mediu împărţea lumea în rogatores, beliatores şi laboratores, substituind termenul de naţiune – Naţio, clasei sociale,
lucru relevat şi în 1437 în Transilvania prin Unio Trium Naţionum.
B. Creştinismul – un prim liant al Europei
Imperiul Roman a lăsat în spaţiul său o lume creştină, ce ia asimilat pe barbarii germanici şi slavi. Poziţia Bizanţului este
slăbită de încoronările imperiale ale lui Carol cel Mare – 800 şi Otto I cel Mare – 962, iar unitatea creştină este ruptă de
Marea Schismă – 1054. Manifestări ale religiozităţii sunt Cruciadele din Orient, Reconquista spaniolă, cruciadele contra
ereziilor catară, albigenză şi husită.
C. Autoritatea ecleziastică subminată de autoritatea laică
Biserica primeşte grave lovituri de la regele Franţei , Filip IV cel Frumos ce impune captivitatea papală de la Avignon, de
războiul de 100 de ani, de căderea Constantinopolelui, de alianţa antihabsburgică Francisc I – Soliman Magnificul, de
răspândirea reformei luterane şi calvine, de actul din 1535 al regelui englez Henric al-VIII-lea şi de războiul de 30 de ani. În
spaqţiul românesc, diferenţa ctolici-ortodoxi, devine una de tip militant, accentuată după convertirea saşilor la luteranism şi a
ungurilor la calvinism.
D. Protectorat religios şi identitate culturală în secolele XVIII-XX
Libertatea religioasă stabilită de pacea Westfalică, este urmată de laicizarea şi separarea bisericii de stat, propăvăduită de
iluminişti şi aplicată de revoluţia franceză. Procesul este mult mai lent în spaţiul românesc, fiind legată de dezvoltarea

39
conştiinţei naţionale concomitent cu dorinţa de emancipare de sub dominaţia clerului grec de tip fanariot şi de protectoratul
ortodox rusesc. Actul de secularizare a averilor mănăstireşti din decembrie 1863, a lui Cuza se inscrie în acest proces, ce se
desăvârşeşte în epoca interbelică. Urmează după 1945 tăvălugul ateismului comunist ce va înceta în 1989.
3. România şi toleranţa religioasă în secolul al-XX-lea
A. Contextul general
Laicitate impusă de revoluţia franceză, merge în legătură cu modernizarea, industrializarea şi avântul liberalismului şi
naţionalismului, care la noi are efecte mai târzii în condiţiile menţinerii sintagmei popor român – creştin ortodox, lucru
relevat şi de articolul 7 al constituţiei din 1866, ce rezerva funcţiile publice doar creştinilor.
B. Peisajul religios românesc în secolul al-XX-lea
La 1918 situaţia religioasă a României era complexă în sensul că în fostele teritorii austro-ungare, biserica ortodoxă şi ceea
greco-catolică română au colaborat. Minorităţile germană şi maghiară sunt şi ele legate de bisericile lor: luterană, catolică,
calvină şi unitariană. Constituţia din 1923 asigura libertatea cultelor şi egalitatea lor, iar poziţia catolicilor este reglementat
prin concordatul cu Vaticanul din perioada 1927-1929. Recensământul din 1930 menţiona 72,8% ortodoxi, 6,9% catolici şi
9,1% greco-catolici.
C. Atitudinea statului faţă de cultele religioase
Constituţia considera egale toate cultele recunoscute, acordându-le câte un loc de drept în Senat, dar acorda un rol dominat
Bisericii Ortodoxe Române, considerată biserică naţională şi un rol privilegiat Bisericii Greco-Catolice. Partidele de dreapta
ca LANC, Legiunea Arhanghelului Mihail, au exploatat ca şi regimul antonescian, filonul ortodox al conştiinţei naţionale.
D. Biserica în perioada comunistă
Regimul comunist a trecut la oprimarea religiei, a desfiinţat biserica greco-catolică în 1948, a rupt concordatul cu Vaticanul,
a supravegheat atent cultele protestante şi neoprotestante. Biserica ortodoxă a fost silită să se adapteze şi să coabiteze cu
regimul.
E. Toleranţa religioasă după 1989
După evenimentele din 1989, are loc reînfiinţarea bisericii greco-catolice în 1990, vizita papei Ioan Paul al-II-lea în 1999 şi
deschiderea spre lume. Recensămintele din 1992 şi 2002 au relevat scăderea masivă a musulmanilor şi mozaicilor,
ascensiunea cultelor neoprotestante şi menţinerea diversităţii religioase care consemna: 86,7% ortodoxi, 4,7% catolici, 0,9%
greco-catolici, 3,2% reformaţi. Printre probleme regăsim pe ceea a retrocedării de către ortodoxi, a bunurilor Bisericii greco-
catolice, atitudinea clerului oprtodox faţă de cultele neoprotestante, de problema reunificării bisericilor şi a drepturilor şi
statutului minorităţilor sexuale.
F. Biserica în societatea contemporană
Biserica romano-catolică a cunoscut un proces de modernizare iniţiată de papa PIUS al-IX-lea şi continuată de IOAN al-
XXIII-lea, PAUL al-VI-lea şi IOAN PAUL al-II-lea. Conciliul Vatican II a marcat redeschiderea spre ortodoxie, anularea în
1965 a excumunicărilor din 1054 şi vizitele lui IOAN PAUL al-II-lea în state ortodoxe ca România(1999), Ucraina şi
Grecia(2001). Catolicismul are 970 milioane de credincioşi, cei mai mulţi în Brazilia, Mexic, SUA, Filipine şi Italia.
Biserica ortodoxă a cunoscut 7 conferinţe panortodoxe, începând cu 1923 la Constantinopol, trec în 1924 de la calendarul
iulian la cel gregorian(cu excepţia Rusiei şi Serbiei), având 340 de milioane de credincioşi, cei mai mulţi în Rusia.
Confesiunea protestantă cunoaşte un proces de unificare iniţiat de calvinişti şi reformaţi prin crearea Alianţei Mondiale
Reformate şi Federaţia Luterană Mondială, concomitent cu un proces de reînnoire a gândirii teologice. Creştinism şi
totalitarism. Nazismul şi comunismul au trecut la subminarea biserici, proces mai evident în Rusia Sovietică după 1917 şi
după 1945 în spaţiul est-european comunizate de URSS, fapt ce a slăbit biserica în special pe ceea ortodoxă.
ECUMENISMUL RELIGIOS a început prin crearea în 1950 prin crearea Consiliului Ecunemic al Bisericilor, început prin
aderarea protestanţilor şi apoi prin aderarea în 1961 a ortodoxilor, concomitent cu o apropierea de catolicism prin
recunoaşterea de către acesta în 1964 a protestantismului şi înţelegerea generală din 1992 asupra statutului bisericilor
catolice răsăritene(uniate).
4. ISTORIA ALTFEL
Bisericile catolice de rit bizantin, cunoscute sub numele de biserici greco-catolice, sunt bisericile răsăritene de rit rit
bizantin (grecesc) care s-au format prin intrarea unor mitropolii sau episcopii ortodoxe în comuniune cu Biserica Romană
(acompaniata de iesirea din comuniune cu Biserica Ortodoxa). Bisericile catolice de rit bizantin fac parte din categoria mai
mare a bisericilor catolice de rit oriental.Denumirea "greco-catolic" este folosită pentru a face distincţia între "bizantinii
uniţi" (= greco-catolici) şi cei neuniţi, cunoscuţi ca "ortodocşi", "greco-orientali” etc. Cei mai numeroşi credincioşi catolici
de rit bizantin trăiesc în jumătatea vestică a Ucrainei. Importante comunităţi greco-catolice există în România, Slovacia,
Ungaria, precum şi în Statele Unite ale Americii. De asemenea greco-catolici sunt melkiţii (sirieni) şi italo-albanezii
(sicilieni şi corsicani băştinaşi).Poziţia oficială a bisericilor catolică şi ortodoxă în ceea ce priveşte originea şi viitorul
bisericilor unite este sintetizată în Documentul de la Balamand:
- Separarea Bisericilor Orientală şi Occidentală nu numai că nu a stins sentimentul de unitate dorit de Cristos, dar deseori
această situaţie contrară naturii Bisericii a dat multora ocazia de a conştientiza şi mai tare necesitatea realizării unirii, pentru
a rămâne fideli poruncii dumnezeieşti.
- De-a lungul veacurilor au fost făcute diverse încercări pentru a restaura unitatea Bisericii. S-a încercat atingerea acestui
scop prin metode diverse, uneori conciliare, în funcţie de situaţia politică, istorică, teologică şi spirituală a epocii. Din păcate
aceste încercări nu au restaurat unitatea Bisericii, iar uneori chiar au întărit opoziţia faţă de unire.
- În ultimele patru secole, în diverse regiuni din Orient, au fost luate iniţiative, în interiorul unor Biserici şi sub influenţa
unor elemente exterioare, pentru a restabili comuniunea între Biserica Orientală şi cea Occidentală.
Prima biserică greco-catolică a luat fiinţă în anul 1596 ca urmare a Uniunii de la Brest. Pentru a facilita unirea,
modificările în dogmă şi ritual au fost reduse la strictul necesar (cele patru puncte florentine: primatul papal, împărtăşirea
cu azimă, existenţa purgatorului şi adaosul Filioque). Poziţia Bisericii Catolice faţă de bisericile orientale neunite s-a
schimbat o dată cu Conciliul Vatican II şi cu înmulţirea iniţiativelor ecumenice. Astfel a fost înfiinţată o comisie mixtă
catolică-ortodoxă care s-a reunit periodic, ultima dată în Liban, în 1993. Documentul de la Balamand adoptat de comisia
mixtă recomandă ambelor biserici să se abţină de la prozelitism şi a calificat uniatismul drept o metodă depăşită de atingere a
unităţii bisericilor creştine de tradiţie apostolică. Bisericile greco-catolice (ucraineană, română etc.) au reproşat faptul că
textul a fost adoptat în lipsa reprezentanţilor lor, deşi documentul le privea în mod direct.
Coresi (cunoscut şi ca Diaconul Coresi) a fost un diacon, traducător şi meşter tipograf român originar din Târgovişte. Este
autorul primelor cărţi în limba română. A editat în total circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare şi răspândite
în toate ţinuturile româneşti, facilitând unitatea lingvistică a poprului român dar şi apariţia limbii române literare. Coresi este
originar din Târgovişte, unde şi-a început activitatea tipografică. În 1559 - 1560 se stabileşte definitiv la Braşov, unde i s-a

40
oferit posibilitatea de a tipări nu doar în limba slavonă, ci şi în limba română, fapt imposibil la vremea respectivă în
Muntenia, din cauza opoziţiei Mitropoliei Ungrovlahiei. Tipăriturile lui, apărute în mare parte la Braşov între 1556 şi 1583
sub influenţa curentelor de reformă religioasă luterană şi calvină răspândite atunci în Transilvania, sunt adevărate
„monumente” de limbă veche românească, importante şi prin predosloviile scrise de el, în care se ridică pentru prima oară,
cu hotărâre şi claritate, problema introducerii limbii româneşti în cultul religios. Tipăriturile lui Coresi utilizau graiul din
Ţara Românească şi sud-estul Transilvaniei şi au avut o mare importanţă pentru evoluţia şi unificarea limbii române. Ele au
stat la baza formării limbii române literare. Coresi a deprins tehnica tiparului de la Dimitrije Ljubavic, care lucra pentru
Mitropolia Ungrovlahiei. A tipărit primele cărţi în limba română "Thetraevanghel" (1561 - o traducere din Noul Testament a
celor patru evanghelii, "Întrebare creştinească" (lucrare cunoscută şi sub numele de Catehism, apărută în 1560 - 1561 —
studiile mai vechi îl datează 1559), "Liturghier" (1570), "Psaltire" (1570). Cărţile erau întrebuinţate atât în biserică cât şi la
şcoală.
5. DICŢIONAR
Creştinismul: una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism şi islam. Considerând împreună catolicii,
protestanţii şi ortodocşii sub eticheta globală de "creştini", religia acestora e actualmente la nivel mondial cea mai importantă
din punct de vedere numeric.
Biserica Romano-Catolică: Biserica Catolică de rit latin. Conducătorul Bisericii Romano-Catolice este episcopul Romei,
Papa, care este urmaşul Sfântului Petru,
Biserica Evanghelica-Lutherana C.A: ("Credinta de la Augsburg") si a fost raspândit de Martin Luther, spre deosebire de
Biserica Reformat-Calvina cu "Credinta Elvetiana" ("Confessio Helvetica"), propagata in Elvetia de Calvin (la Geneva) si de
Zwingli (la Zürich).
Biserica Reformată: cunoscută şi sub denumirea de Biserică Calvină, este o biserică creştină rezultată în urma Reformei
protestante. Credinţa Bisericii Reformate se bazează pe interpretarea dată de Zwingli şi Calvin scrierilor din Noul Testament.
Anabaptiştii: (din greacă, ανα (din nou) +βαπτιζω (a boteza)= "rebotezători") au fost creştinii Reformei radicale. Termenul
a fost introdus de criticii lor, care obiectau împotriva practicii rebotezării adulţilor care mai fuseseră botezaţi în copilărie.
Bisericile Baptiste: sunt parte a unei mişcări creştine considerată o confesiune protestantă evanghelică. Confesiunea baptistă
pune accentul pe botezul adulţilor, ce trebuie să aibă loc prin scufundare completă după mărturisirea credinţei în Isus Cristos
ca Mântuitor şi Domn.
Biserica Creştină după Evanghelie: denumită şi Cultul Creştin după Evanghelie, este o grupare creştină neoprotestantă,
echivalentul în lumea anglo-saxonă fiind Adunările Frăţeşti (Brethren Assemblies, Brüdergemeinde). Forul de conducere a
fiecărei biserici locale este ceata prezbiterilor sau Sfatul de Fraţi (Sfatul Bătrânilor, al Prezbiterilor). Mai multe biserici
locale dintr-o zonă a ţării se intrunesc periodic.
Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea: este o denominaţiune creştină, caracterizată în principal prin păstrarea sâmbetei, a
şaptea zi a săptămânii iudeo-creştine, ca fiind Sabatul. Denominaţiunea s-a dezvoltat din mişcarea millerită în Statele Unite
ale Americii la mijlocul secolului al XIX-lea şi a fost fondată oficial în 1863.
Biserica Ortodoxă: este o comunitate de credinţă creştină. Creştinii ortodocşi sunt organizaţi în biserici ortodoxe naţionale
autocefale (greacă, rusă, română, sârbă etc.), însă aflate în comunitate de credinţă cu Patriarhatul Ecumenic al
Constantinopolului. Prin număr de credincioşi, ortodocşii formează în lume a doua comunitate creştină, după Biserica
Catolică.
Biserica Anglicană: (Church of England) este o biserică istorică, despărţită de Roma în timpul Reformei protestante, în
Anglia, prin ruptura regelui Henric al VIII-lea cu papa Romei. În Scoţia şi SUA, denumirea oficială e Biserica
Episcopaliană.
Danie: donaţie, constând de obicei în moşii sau în sate, pe care domnul o acorda boierilor săi, precum şi bisericilor sau
mănăstirilor.
Triptic: cartea care cuprinde rânduiala după care se săvârşesc slujbele religioase în biserică.
Pictură murală: pictură executată pe un perete, ce aderă perfect la acesta. Tehnica folosită cel mai des e fresca, adică
pictura pe tencuiala umedă. Cele mai spectaculoase picturi murale româneşti se află pe zidurile mănăstirilor din nordul
Moldovei, datează din sec. XVI-XVII.
Letopiseţ: cronică; scriere cu caracter istoric în care înregistrarea evenimentelor se făcea pe ani, în ordine cronologică.
Cornişă: element de construcţie aşezat în partea superioară a podului şi ieşit în afară pentru a împiedica scurgerea apei de
ploaie.
Naos: încăperea principală a bisericii.
Policandru: candelabru cu mai multe braţe.
Baldachin: acoperământ aşezat deasupra unui jilţ (tron),
Abside: încăperi semicirculare destinate altarului,
Stiharii: veşmânt bisericesc.

ANEXE

TRATATELE MEDIEVALE ALE DOMNILOR ROMÂNI

1. Mircea cel Bătrân

Tratatul cu Polonia- 1389 şi 1390.. În condiţiile în care domnul român s-a confruntat încă de la începutul domniei cu
presiunea politică a regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg., pentru a contracara pretenţiile de suzeranitate ale regelui
maghiar, moştenite de la predecesorii săi, Mircea a continuat politica de independenţă promovată de înaintaşii săi şi a
încheiat un tratat de alianţă defensivă cu regele Poloniei în 1389. În condiţiile în care regele Poloniei, Vladislav Jagello şi
regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ridicau reciproc pretenţii asupra coroanei celuilalt, ca moştenitori ai regelui
Ludovic cel Mare, între cele două state era o situţie conflictuală, care s-a perpetuat pentru câteva decenii. Tratatul dintre
regele polon şi domnitorul român era încheiat de pe poziţii egale, ca între doi suverani. Principala prevedere consta în
sprijin reciproc obligatoriu împotriva duşmanului comun – regele Ungariei – şi sprijinul împotriva altor inamici ai uneia
dintre părţi era lăsat la latitudinea celuilalt.
Tratatul cu Ungaria – 1395. Mircea a fost nevoit să îşi schimbe radical opţiunile politice şi în primăvara anului 1395, în
martie, a depus omagiul faţă de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Omagiul a fost dublat de un tratat defensiv
împotriva turcilor, pe picior de egalitate, cu orientare antiotomană. Sigismund de Luxemburg tocmai fusese înfrânt în iarnă
în Moldova, unde încercase să îl supună pe Ştefan I al Moldovei. În ciuda acestui eşec, regele maghiar a construit o startegie

41
antiotomană, în condiţiile în care se pregătea o mare cruciadă. Iniţial a trimis un corp expediţionar pentru a-l reânscăuna pe
Mircea, dar din cauza subestimării adversarului, campania s-a soldat cu un eşec. În iulie-august 1395 regele a venit personal
în Ţara Românească în fruntea unei oşti maghiare şi l-a repus pe tron pe Mircea.
2. Petru I Muşat al Moldovei
Tratatul cu Polonia - 1387. În 1387, printr-un act omagial făcut la Liov, Petru a recunoscut suzeranitatea regelui polon
Wladislav Jagiello..Când pe tronul Munteniei a ajuns Mircea cel Bătrân (1386), Petru I a urmat o politică apropiată de a
acestuia. Diplomaţiei lui i se datoreaza, deşi nu pe faţă, tratatele favorabile dintre Mircea cel Bătrân şi Vladislav al Poloniei
(1389 şi 1390), tratate prin care craiul polon este pus într-o poziţie de egalitate faţă de domnii români şi mai ales faţă de
Mircea cel Batrân.
3.Alexandru cel Bun
Tratatele cu Polonia. Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a
voievodului moldovean, care a menţinut echilibrul între Ungaria şi Polonia. Astfel, recunoscând suzeranitatea lui Vladislav
Jagello şi a incheiat tratate de pace cu acesta in 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415 făgăduindu-i acestuia sfat şi ajutor
impotriva oricarui dusman. Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în faţa oricărei încercări a Ungariei de a controla
drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunarii, mai precis de cetăţile Chilia şi Cetatea
Albă. Acordul dintre Polonia şi Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta
un mare pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de influenţă. Acordul nu
a fost aplicat, datorită faptului că Alexandru şi-a onorat întotdeauna obligaţiile rezultate din acceptarea suzeranităţii regelui
polon şi datorită contradicţiilor polono-maghiare. În calitate de vasal al lui Vladislav Jagello, i-a acordat acestuia sprijin
militar în două bătălii purtate împotriva Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, şi la Marienburg, în 1422, ambele fiind
câştigate de către polonezi.
4. Iancu de Hunedoara
Tratatul de la Seghedin – iulie 1444. Voievodul transilvanean si regele Vladislav I al Ungariei au inceput campania cea
lunga, desfasurata la sud de Dunare in conditiile in care nici papa Eugeniu al IV-lea, nici principii crestini nu le-au oferit
ajutor in lupta antiotomana. Aceasta campanie, inceputa in septembrie 1443 si incheiata in ianuarie 1444, a fost incununata
de succes. Dintre victoriile de rasunet trebuie amintite cele de la Nis, Sofia si Zlatita. Venirea iernii i-a impiedicat pe Iancu si
pe regele maghiar sa continue inaintarea spre Adrianopol, ei luand decizia de a se intoarce la Buda. Pacea pe 10 ani între
unguri şi turci, prevedea un armistiţiu military şi neamestecul ottoman în treburile Ţării Româneşti, în schimbul plăţii
triului. Succesele militare obtinute i-au facut atat pe principii crestini, cat si pe Papa de la Roma sa se gandeasca la
organizarea unei cruciade pentru alungarea otomanilor din Europa. Au fost stranse fondurile pentru echiparea unei armate si,
cu toate ca incheiase o pace avantajoasa, pe 10 ani, cu sultanul Murad al II-lea, regele Vladislav I a fost determinat de Papa
de la Roma sa nu mai recunoasca tratatul semnat cu otomanii si sa se alature coalitiei crestine. Din aceasta faceau acum parte
ostile multor nobili apuseni si flota venetiana. I. s-a alaturat si el, in septembrie 1444, fortelor crestine, inaintand cu armata la
sud de Dunare, indreptandu-se spre Varna. Dar cruciada de la Varna s-a incheiat cu un esec, deoarece regele maghiar
Vladislav I, la 10 noiembrie 1444, a folosit o tactica gresita, declansand un atac
5. Ştefan cel Mare
Tratatul cu Ungaria - 1475. Aşteptându-se la o nouă confruntare decisivă cu turcii, în condiţiile în care polonezii nu erau
pentru război, Ştefan s-a închinat prin delegaţi regelui maghiar, Matei Corvin. Omagiul faţă de regele maghiar a fost
materializat prin ajutorul dat de unguri în a doua mare confruntare cu turcii. din 1476 când Ştefan a fost înfrânt de armata
sultanului. La sfatul domnului moldovean, Matei l-a înscăunat pe Vlad Ţepeş în Ţara Românească, care a sfârşit tragic după
scurt timp. Ştefan a primit de la Matei două feude în Transilvania, Cetatea Ciceului şi Cetatea de Baltă, unde şi-a numit
proprii pârcălabi.
Tratatul ungaro-otoman – 1483. În 1483 s-a negociat o pace între sultan şi Matei Corvin, în care, din neatenţia redactorului
maghiar, cancelarul, a fost uitată o clauză care să protejeze Moldova. Încheierea păcii între turci şi unguri l-a readus pe
Ştefan la obedienţa faţă de polonezi. Spera să poată rezista presiunilor otomanilor, care doreau cele două cetăţi de la Marea
Neagră.
Tratatul/omagiul cu Polonia – 1485. Turcii au ocupat cele două cetăţi(Chilia şi Cetatea Albă) în 1484. Ştefan a sperat în
ajutorul regelui polonez şi a prestat personal omagiul la Colomeea în septembrie 1485. În acest timp o oaste otomană a adus
în ţară un pretendent, care nu a reuşit să se impună.
Tratatul cu Imperiul otoman – 1489. În cele din urmă în 1487( sau 1489) Ştefan a acceptat din nou plata tributului către
Poarta Otomană. După 1489 relaţiile lui Ştefan cu Polonia s-au înrăutăţit din cauza raporturilo domnului moldovean cu
regele Ungariei. Chiar dacă după 1490 în Ungaria era un rege din dinastia poloneză a Iagellonilor (Vladislav al II-lea), regele
polonez Ioan Albert nu a renunţat la planurile de a readuce Moldova sub obedienţa sa.
Tratatul de pace cu Polonia – 1499. În 1494, regale polon Ioan Albert a plănuit înlocuirea lui Ştefan cu Sigismund,
fratelesău mai mic. Pretextul oficial al campaniei poloneze din Moldova din 1497 era eliberarea cetăţilor Chilia şi Cetatea
Albă. Asediul Sucevei a eşuat şi în faţa presiunilor militare şi diplomatice, Ioan Albert al Poloniei a abandonat planul de
înlăturare a domnitorului moldovean. Pe drumul de retragere, Ştefan l-a atacat pe regele polonez la Codrii Cosminului în 26
octombrie 1497. Ca represalii, în anul următor Ştefan şi-a trimis oştile pentru pradă în Polonia. După repetate schimburi de
solii şi cu medierea Ungariei, între Moldova şi Polonia s-a încheiat o pace în 1499 la Hârlău. Aceast tratat confirma
egalitatea între cele două state şi ajutor politico-militar reciproc.
6. Bogdan al III-lea cel Chior
Tratatul cu Polonia – 1510. Cerând mâna Elisabetei, sora regelui Poloniei, căruia îi daruise şi două cetăţi, şi fiind refuzat de
două ori, Bogdan pustieşte Polonia. În cele din urmă se convine asupra căsătoriei cu unele promisiuni favorabile in ceea ce
priveşte catolicismul în Moldova (1506). Curând după aceea, regele Poloniei moare, iar succesorul acestuia nu mai aprobă
căsătoria, ceea ce provoacă o serie de devastări reciproce, până în octombrie 1509, când Bogdan al III-lea este bătut pe
Nistru şi se face pace la 17 ianuarie 1510, iar Bogdan renunţă la căsătorie în schimbul unor avantaje politico-economice.
Tratatul cu otomanii – 1514. În 1514, logofătul Tăutu este trimis la Poartă să închine de bunăvoie Moldova, în conditii
cvasi-identice cu cele ale Munteniei: autonomie sub toate aspectele,recunoaşterea suzeranităţii otomane şi plata unui
peşcheş anual. În acest fel, Bogdan scapă de pericolul tătăresc şi de alti duşmani, care astfel, deveneau duşmanii Porţii.
7. Petru Rareş
Tratatul cu Transilvania – 1529. În luptele din Ungaria dintre Ferdinand Habsburg şi Ioan Zapolya, Petru Rareş a luat la
început partea lui Ferdinand, dar când turcii l-au recunoscut pe Zapolya, a trecut, în schimbul cetăţii Bistriţa, de partea
acestuia din urmă, a intrat în Transilvania şi l-a zdrobit pe Ferdinand la Feldioara în 22 iunie 1529. Zapolya i-a mai cedat în
acel moment şi Unguraşul, însă în ciuda eforturilor depuse nu a putut ocupa Bistriţa. Nu a putut supune nici Braşovul pe care

42
l-a mai asediat câteva săptămâni în octombrie. Era deci departe de a-şi realiza planul de a stăpâni şi Transilvania. A trebuit
să se mulţumească cu Ciceul şi Cetatea de Baltă, stăpânite de tatăl său, şi cu aşezarea unui episcop în scaunul de la Vad.
Tratatul cu Habsburgii – 1535. Încheiat la Iaşi cu reprezentanţii lui Ferdinand de Habsburg, prevedea o alianţă
antiotomană. Acest act cât şi cel habsburgico-ardelean a grăbit intervenţia otomană a lui Soloman magnificul din 1538 din
Moldova şi înlăturarea lui Petru Rareş.
8. Ioan Zapolya
Tratatul cu Franţa – 1528. La 10 noiembrie 1526, Ioan Zapolya a fost incoronat ca rege al Ungariei la Alba Regala, dar, o
luna mai tarziu, partida magnatilor il alegeau rege pe Ferdinand de Habsburg. Domnul Moldovei a decis sa intervina de
partea lui Zapolya, iar armatele moldpvenesti au obtinut victorii importante, nimicind fortele principale ale partizanilor lui
Ferdinand. Tratatul cu Francisc I al Franţei era unul antihabsburgic şi avea girul otomanilor.
Pacea de la Oradea – 1538. Ferdinand I continua sa duca tratative cu Zapolya, iar in 4 aprilie 1535 semneaza un act chiar
cu Petru Rares, dar nu l-a mai putut ajuta si ca urmare cei doi combatanti semneaza pacea de la Oradea in 1538. Pacea a fost
ratificata de Zapolya la 24 februarie 1538 si ceva mai tarziu si de Ferdinand I si Carol Quintul. Potrivit pacii de la Oradea
problema Transilvaniei se rezolva in favoarea lui Zapolya, care urmeaza s-o stapaneasca cat va trai, după care tronul urma
să revină lui Ferdinand sau urmaşilor acestuia.
9. Mihai Viteazul
Tratatul de la Alba Iulia - 1595. Datorită recunoaşterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă şi
succesorul său, Răzvan Ştefan, Mihai trimite o delegaţie de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relaţiile
munteano-transilvănene. Nerespectând porunca domnitorului, delegaţia de boieri condusă de mitropolitul Eftimie semnează
un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea locţiitorul acestuia pe propriul său tron. Puterea revenea astfel Sfatului
Domnesc alcătuit din 12 boieri de rang înalt.
Tratatul cu Transilvania – 1596-1597. Venit după victoriile antiotomane, el anula prevederile înţelegerii din 1595.
Tratatul cu otomanii – 1597. Mihai decide începerea negocierilor cu otomanii. Finalizate printr-o pace (1597-1598) prin
care, în schimbul acceptării suzeranităţii otomane şi a plăţii tributului, Înalta Poartă recunoştea domnia voievodului pe
întreaga durată a vieţii sale.
Tratatul cu Habsburgii – 1598. În paralel, domnitorul valah încheie un tratat şi cu Casa de Habsburg (Mânăstirea Dealu, 30
mai/9 iunie 1598) orientat împotriva turcilor. Prin dubla suzeranitate (otomană şi habsburgică) se anula practic tratatul
dezavantajos al boierilor cu Sigismund Bathory.
10. Sigismund Báthory
Tratatul cu Liga Sfântă – 1595. Sultanul l-a somat pe Sigismund să se alăture armatei otomane, însă acesta s-a alăturat
Ligii Sfinte, ceea ce stările transilvănene nu au acceptat. În urma acestor neînţelegeri, Sigismund a renunţat la principat în
favoarea vărului său Andrei Báthory. Când unchiul său, căpitanul de Oradea, Ştefan Bocskai, l-a asigurat de sprijinul său,
Sigismund a reluat principatul şi a decapitat, la Cluj, căpeteniile care simpatizau cu turcii (Alexandru Kendi, Kovasoczi
Farkas şi Baltazar Báthory).În 1595 s-a aliat cu împăratul Rudolf al II-lea şi a fost numit Principe Imperial. S-a căsătorit cu
Maria Krisztina de Habsburg, fiica ducelui Carol Habsburg. Cu ajutorul a 25 000 de secui (cărora le-a promis privilegii) şi-
a extins domnirea pe cele două principate româneşti.. În 1596 cursul războiului s-a schimbat şi la 26 octombrie oastea lui a
fost înfrântă de turci la Keresztes, astazi Oprişani. Din cauza eşecurilor militare şi din viaţa personală, Sigismund a abdicat
pentru a doua oară, şi a plecat la Praga pentru scaunul principiar al Principatelor Oppeln şi Ratibor, cedând Ardealul soţiei
sale.
11. Gabriel Bethlen
Tratatul cu Habsburgii – 1622. Încheiat la Mikulov, îi recunosc principelui transilvan stăpânirea celor 7 comintate din
Ungaria superioară şi Partium.
12. Gyorgy Rakoczi I
Tratatul cu Franţa şi Suedia – 1643. Ales principe al Transilvaniei in 26 noi. 1630, a urmărit în actiunile sale politice
sprijinit de nobilimea anti-habsburgică extinderea statului.. A participat la razboiul de 30 de ani alaturi de Franta si Suedia.
Prin tratatul de la Alba Iulia primeşte subsidii şi ajutor contra Habsburgilor.
Tratatele cu Moldova şi Ţara Românească. A incheiat un tratat cu domnul Moldovei, Vasile Lupu, pentru a preveni
atacurile tatarilor din est. A încheiat tratate cu domnul muntean Matei Basarab în 1633, reînoite în 1635, 1636 şi 1640,
având un caracter economic şi de stabilitate politică zonală.
Tratatul cu Habsburgii – 1645. Încheiat la Linz, reconfirmă prevederile păcii de la Mikulov
13. Şerban Cantacuzino
A luptat împreună cu turcii la asediul Vienei, unde aceştia din urmă au fost înfrânţi. Se crede că a conceput un plan de atac
asupra Constantinopolului pentru a alunga turcii din Europa, iar puterile vestice i-au promis suportul moral. În anii 1684 –
1688 a realizat un joc diplomatic ingenios, încercând să contracareze tendinţele expansioniste ale Habburgilor în Banat şi ale
Poloniei în Moldova. Le-a propus turcilor să i se acorde ereditar tronul, realizând contacte şi cu Rusia şi Veneţia. În mijlocul
pregătirilor a murit subit în 1688, se spune otrăvit, se pare de către boierii cărora le era frică de planurile sale anti-turce.
14. Constantin Brâncoveanu
Tratatele cu Habsburgii. Până în anul 1709, Constantin Brâncoveanu a reuşit să menţină o politică echilibrată între
Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, şi Imperiul German. Cu acesta din urmă domnul Munteniei a încheiat mai multe tratate
secrete. În schimbul acestor servicii, Brâncoveanu a primit pentru el şi pentru familia sa mai multe moşii şi titluri nobiliare
ale Sfântului Imperiu Roman de neam German. Atunci, regele Suediei, Carol al XII-lea, fusese învins de Petru cel Mare la
Poltava, iar armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a lupta cu sultanul. Brâncoveanu s-a gândit atunci să se alieze
cu ruşii. I-a scris lui Petru cel Mare o scrisoare în care i-a promis că îl va ajuta cu aprovizionarea armatei. În schimb, ţarul
i-a trimis mulţumirile sale şi 300 de pungi cu aur, pentru plata serviciilor.
15. Dimitrie Cantemir
Tratatul dintre Moldova şi Rusia din 1711. Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în
el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel
Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. Documentul prevedea o alianţă politico-militară, domnia ereditară
a familiei Cantemir în Moldova, recunoaşterea unei domnii autoritare de tip depot-luminat, retrocedarea tuturor
raialelor(Tighina, Chilia, Cetatea Albă, bugeac), recunoaşterea vechilor graniţe ale Moldovei, ajutor military rus împotriva
otomanilor şi drept de azil în Rusia pentru Cantemir şi familia sa. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti
pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui
Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică.
TRATATELE INTERNAŢIONALE ŞI ROMÂNII DUPĂ 1683
43
1. Tratatul de la Karlowitz a fost semnat la 26 ianuarie 1699 în localitatea Karlowitz, azi Sremski Karlovci (Voivodina), la
sfârşitul războiului austriaco-otoman (1683-1697), în care otomanii au fost învinşi.După două luni de negocieri între
Imperiul Otoman pe de o parte şi Liga Sfântă, o coaliţie formată din mai multe puteri europene incluzând Casa de Habsburg,
Uniunea Polono-Lituaniană, Republica Veneţiană şi Imperiul Rus pe de altă parte, tratatul de pace a fost semnat la 26
ianuarie 1699. Otomanii au cedat Austriei cea mai mare parte a teritoriului Ungariei, Transilvania şi Slavonia, iar Podolia a
revenit Poloniei. Cea mai mare parte a Dalmaţiei a trecut sub administraţia Veneţiei, precum şi peninsula Pelopones, pe care
însă otomanii au recuperat-o prin tratatul de pace de la Passarowitz din 1718. Tratatul de la Karlowitz a marcat începutul
declinului Imperiului Otoman în Europa de Est şi a stabilit monarhia habsburgă ca fiind puterea dominantă în Europa de sud-
est.
2. Tratatul de la Passarowitz din 21 iulie 1718 a fost tratatul cu care s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o
parte şi Imperiul Habsburgic şi Republica Veneţiană de cealaltă parte. Tratatul a fost semnat la Požarevac (în Voivodina),
localitate cunoscută pe atunci sub denumirea de Passarowitz.În perioada 1714-1718, otomanii au avut mai multe succese
împotriva Veneţiei, în luptele purtate în Grecia, dar au fost înfrânşi la Petrovaradin în 1716 de către trupele habsburge
conduse de Principele Eugen de Savoia.Tratatul a reflectat situaţia militară care exista. Imperiul Otoman a pierdut Banatul
Timişoarei, Serbia de Nord (inclusiv Belgradul), nordul Bosniei şi Oltenia în favoarea Austriei. Veneţia şi-a pierdut
posesiunile din peninsula Pelopones şi din Creta, câştigate prin Tratatul de la Karlowitz, păstrând doar insulele Ioniene şi
Dalmaţia. Belgradul şi Oltenia au fost obţinute ulterior de Imperiul Otoman în 1739 prin Tratatul de la Belgrad.
3. Tratatul de la Belgrad a fost un tratat de pace demnat pe 18 septembrie 1739, în Belgrad (Serbia), de către Imperiul
Otoman şi Imperiul Habsburgic. Astfel se punea capăt conflictului care durase timpe de 2 ani (1737-1739), în care
habsburgii, împreună cu Imperiul Rus au luptatt împotriva otomanilor.Prin acest tratat, habsburgii cedau Serbia de Nord cu
Belgradul otomanilor, iar Oltenia, câştigată prin Tratatul de la Passarowitz în 1718, Valahiei (controlată de otomani),
stabilind linia de demarcaţie de-a lungul râurilor Sava şi Dunăre. Retragerea habsburgică a forţat Rusia să accepte pacea prin
Tratatul de la Nissa punând capăt astfel războiului ruso-turc, obţinând însă permisiunea de a construi un port la Marea Azov,
dorinţă mai veche a ei.
4. Tratatul de la Nissa este un tratat de pace semnat pe 3 octombrie 1739 la Nissa (vechea Nyssa, din Cappadocia) de către
Imperiul Otoman pe de o parte şi Imperiul Rus de cealaltă. Războiul ruso-turc, 1735-1739 a fost provocat de dorinţa Rusiei
de a câştiga Azov şi Crimea ca un prim pas în încercarea ei de a domina Marea Neagră. După mai multe raiduri conduse de
Mareşalul Munich, ruşii au spart rezistenţa Hanatului Crimeei, au trecut Nistrul în Moldova, iar în 1739 au mărşăluit spre
capitala Moldovei, Iaşi pe care au cucerit-o. Imperiul Habsburgic a intrat în război în 1737, de partea Rusiei, dar au fost
forţaţi să facă o pace separată cu otomanii, prin Tratatul de la Belgrad, predând Serbia de Nord şi Oltenia, şi permiţând
otomanilor să reziste presiunii ruseşti. În schimb sultanul l-a recunoscut pe împaratul habsburgilor drept protector oficial al
chestiunilor creştine din Imperiul Otoman, poziţie pretinsă şi de Imperiul Rus. Retragerea austriacă a forţat Rusia să accepte
Pacea de la Nissa, renunţând astfel la pretenţiile sale legate de Crimea şi Moldova, permiţându-i-se să îşi ridice un port la
Marea Azov, dar fără vreo fortificaţie sau flotă la Marea Neagră.
5. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi a fost semnat la 21 iulie 1774, de Imperiul Rus şi Imperiul Otoman după înfrângerea
acestuia din urmă în războiul din 1768-1774.Tratatul era o lovitură extrem de umilitoare primită de atotputernicul Imperiu
Otoman. Otomanii au cedat teritoriul regiunii Yedisan dintre râurile Nipru şi Bugul de Sud. Acest teritoriu includea portul
Cherson şi oferea Rusiei primul său acces direct la Marea Neagră. Prin tratat, Rusiei îi mai erau cedate porturile Kerci şi
Enikale din Crimea, precum şi regiunea Kabarda din Caucaz.Otomanii au pierdut şi Hanatul Crimeii, căruia au fost forţaţi să
îi recunoască independenţa. Hanatul, deşi oficial independent, era în realitate sub controlul Rusiei, care l-a anexat în 1783.
Tratatul a acordat Rusiei şi alte beneficii. A eliminat restricţiile privind accesul Rusiei la Marea de Azov, Rusia primea şi o
serie de drepturi economice şi politice în Imperiul Otoman, între care permisiunea acordată creştinilor ortodocşi din Imperiul
Otoman de a naviga sub steagul Rusiei, respectiv permisiunea acordată Rusiei de a ridica o biserică ortodoxă în Istanbul
(care nu a fost însă construită vreodată). Rusia a interpretat tratatul ca dându-i dreptul de a proteja creştinii ortodocşi din
Imperiu şi a folosit această prerogativă mai ales în Principatele Danubiene (Moldova şi Ţara Românească), intervenind în
timpul ultimei domnii fanariote şi după Războiul Grec de Independenţă.Tratatul dădea califului otoman dreptul de a proteja
credincioşii musulmani din Rusia (între care cei din Crimeea).
6. Tratatul de la Constantinopol, în completarea celui de la Kuciuc Kainargi, era semnat în 7 mai 1775 şi confirma
anexarea Bucovinei de către Habsburgi
7. Tratatul de la Iaşi, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, la sfârşitul războiului ruso-turc din 1787-1792, confirma
creşterea puterii ruseşti în zona Mării Negre. Tratatul a fost semnat la 9 ianuarie 1792 de către marele vizir Iusuf Paşa şi
prinţul Bezborodko şi a recunoscut anexarea Hanatului Crimeei de către Imperiul Rus, a transferat Yedisanul acestei ţări,
făcând din Nistru frontiera ruso-turcă în Europa. Frontiera asiatică, pe râul Kuban, a rămas neschimbată.
8. Tratatul de la Bucureşti - 1812.După înfrângerea armatelor otomane la Ruse şi Slobozia, ruşii au înaintat propuneri de
pace ce prevedeau ca "principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică şi Basarabia" să se alipească "pe veci la Imperiul Rus,
cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor", specificându-se că "fluviul Dunărea va
fi de acum înainte graniţa dintre cele două Imperii". Mediatorii britanici şi francezi au încercat să tărăgăneze cât mai mult
tratativele de pace iar, în acelaşi timp, din partea ţaristă, Mihail Kutuzov depunând toate eforturile pentru încheierea păcii
mai înainte de previzibila invazie napoleoniană.Înalta Poartă s-a opus propunerilor iniţiale ţariste, Rusia declarându-se
mulţumită şi cu ocupare "doar" a teritoriului dintre Siret şi Nistru. Evoluţiile militare şi politice i-a determinat pe unii
politicieni şi generali ruşi să ceară guvernului ţarist să accepte doar ocuparea Bugeacului (viitoarele judeţe Cahul, Ismail şi
Cetatea Albă). Odată cu îmbunătăţirea situaţiei de pe front, Imperiul Ţarist a cerut ferm cedarea întregului teritoriu dintre
Prut şi Nistru.Tratatul de pace a fost semnat pe 16/28 mai 1812 la Bucureşti, în hanul agentului rus Manuc Bei. Tratatul avea
16 articole publice şi două articole secrete.Prin articolele 4 şi 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630
km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate. Au trecut în componenţa Imperiului Rus ţinuturile Hotin,
Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ţinutului Iaşilor şi
Bugeacul. Autorităţile ţariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată "Bessarabia ". Articolul 6 prevedea retrocedarea
către Imperiul Otoman a oraşelor Anapa, Poti şi Akhalkalaki, dar ocuparea de către Rusia a portului Suhumi şi altor
localiutăţi din Caucaz.La Bucureşti s-au pus bazele independenţei Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, fapt
care a dus la primele iniţiative de sârbizare a românilor timoceni. Printr-un manifest emis la încheierea tratatului de pace,
Imperiul Rus s-a obligat să-şi retragă trupele din Moldova. De asemenea, ţarul garanta locuitorilor de pe ambele maluri ale
Prutului dreptul ca, timp de un an, să se mute de ce parte a noi graniţe ar fi dorit şi să-şi vândă averea după propriul interes.
Dacă, la început, ţarul Alexandru I a încercat să câştge simpatia noilor supuşi prin asigurarea unor condiţii de dezvoltare
autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populaţia fiind supusă politicii de

44
rusificare.
9. Tratatul de pace de la Adrianopol, a fost încheiat la încheierea războiului ruso-turc din 1828-1829 dintre Imperiul Rus
şi Imperiul Otoman, fiind semnat pe 14 septembrie 1829 .Imperiul Otoman dădea Rusiei acces la gurile Dunării şi fortăreţele
Akhaltsikhe şi Akhalkalaki din Georgia. Sultanul recunoştea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei, (cu Imereti, Mingrelia,
Guria), şi a hanatelor Erevanului şi Nahicevanului, care fuseseră cedate ţarului de Persia prin Tratatul de la Turkamanciai
semnat cu un an mai înainte.Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele şi Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel
comerţul cu cereale, animale vii şi lemn. A fost nevoie să mai treacă însă ceva timp, până la semnarea tratatului de la Hünkâr
İskelesi (1833) care să rezolve în sfârşit problema strâmtorilor . Sultanul garanta autonomia Serbiei, promitea autonomie
Greciei şi permitea Rusiei să ocupe Valahia şi Moldova până când Imperiul Otoman reuşea să plătească o uriaşa despăgubire
de război. Pentru Principatele Române, tratatul prevedea recunoaşterea domniei pe viaţă a principilor aleşi, fixa hotarul
dintre Imperiul Otoman şi Muntenia pe tavlegul Dunării şi restituia raialele Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele. Prin acest
tratat se consfinţea scăderea considerabilă a puterii Sublimei Porţi asupra Ţărilor Române în favoarea celei ţariste.
10. Convenţia strâmtorilor. În 1833, Rusia a semnat cu Imperiul Otoman Tratatul de la Hünkâr İskelesi. Cele mai
importante puteri europene au crezut în mod greşit că tratatul conţinea o clauză secretă care ar fi permis Rusiei să trimită
corăbii de război în Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Prin Convenţia strâmtorilor din 1841, puterile
europene au reafirmat dreptul la control deplin al turcilor asupra strâmmtorilor şi a interzis tuturor puterilor, inclusiv Rusiei,
să trimită vreo flotă prin strâmtori.
11. Tratatul de la Paris din 1856 a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, şi o
alianţă a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez şi Regatului Unit al Marii Britanii
şi Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a fost semnat la 30 martie 1856, principalele lui prevederi privind transformarea Mării
Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare, pe ţărmul mării fiind interzise construirea de fortificaţii sau prezenţa
armamentelor de orice fel. Tratatul a marcat un uriaş pas înapoi pentru Rusia şi pretenţiile sale de dominaţie a regiunii.De
asemenea, era stabilită libera circulaţie pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării. Alte prevederi priveau
statutul Principatelor Dunărene – Moldova şi Valahia – care rămâneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană, dar
cărora li se acorda dreptul de a avea propriile constituţii şi adunări legislative şi care aveau să fie puse sub supravegherea
puterilor victorioase. A fost stabilită organizarea unui referendum în chestiunea dorinţei de unire a populaţiei celor două
principate şi înfiinţarea Adunărilor ad-hoc la Iaşi, respectiv, la Bucureşti. Basarabia rămânea, în continuare, în stăpânirea
Imperiului Rus, dar partea sa sudică (Cahul, Bolgrad şi Ismail şi, implicit, controlul asupra gurilor Dunării) era
retrocedată Moldovei.Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizare Insulelor Åland din Marea Baltică, care aparţineau
Marelui Ducat al Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus. Fortăreaţa Bomarsund fusese distrusă de forţele franco-
britanice în 1854.Pacea de la Paris a confirmat eşecul politicii ţarului Nicolae I: Rusia a pierdut controlul asupra gurilor
Dunării; Rusia a fost obligată să abandoneze pretenţiile de protecţie a intereselor creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman
(rol pe care îl păstra Franţa); Rusia şi-a pierdut influenţa asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un
grad de independenţă sporit.
12. Tratatul cu Imperiul Rus - 1877. În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre Imperiul Rus şi
Imperiul Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul român a apreciat că era imperios necesar să se
ajungă la o înţelegere cu cel dintâi. Cu toate insistenţele Domnitorului Carol şi ale marelui om politic Ion C. Brătianu de a
încheia un tratat general care să cuprindă nu numai probleme militare, ci care să asigure şi recunoaşterea independenţei
României şi să garanteze integritatea tuturor fruntariilor ţării, dorinţa Rusiei a fost de a semna doar un tratat limitat care să
evite chestiunile politice şi să permită armatei ţariste să traverseze teritoriul României, ceea ce a dus la încheierea Convenţia
din 4/16 aprilie 1877, care obliga guvernul imperial să respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale
României. Ratificarea Convenţiei a fost urmată la scurt timp de implicarea decisă a ţării noastre în evenimente, prin
declaraţia de război adresată Imperiul Otoman, urmare a generării unei stări conflictuale „de facto” de către acesta pe
întreaga linie a Dunării.
13. Tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin. Românii aduseseră un aport militar foarte important, în anumite
momente hotărâtor pentru campania antiotomană, în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună,
care a uşurat şi a scurtat durata războiului. Cu toate acestea, delegatul guvernului român nu a fost admis să participe la
negocierile de armistiţiu şi de pace, care s-au încheiat prin Tratatul ruso-turc de la San Stefano, lângă Constantinopol, la 19
februarie 1878. Principatele Unite Române, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a
devenit autonomă. Totodată se hotăra autonomia administrativă a Bosniei şi Herţegovinei. Pentru o parte a despăgubirilor de
război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă îşi rezerva dreptul
de a o schimba cu partea Basarabiei, pierdută pe nedrept, în opinia Curţii de la Sankt-Petersburg, la 1856.Tratatul de la
San Stefano, prin modul în care fusese încheiat şi prin prevederile sale, leza interesele Marilor Puteri europene, creând un
dezechilibru strategic în regiune în beneficiul Imperiului Ţarist, îndeosebi prin apariţia unui aşa-numit Principat autonom al
Bulgariei, în realitate un cap de pod al tradiţionalelor interese ruseşti în zona Strâmtorilor, căruia i se atribuise cea mai mare
parte a fostelor provincii otomane din Peninsula Balcanică. Astfel s-a impus reluarea negocierilor de pace în numele păstrării
echilibrului de forţe paneuropean.Ca urmare, în iulie 1878 avea loc Congresul de Pace de la Berlin. Principatele Unite
Române (şi Serbia) nu erau admise să participe decât cu rol consultativ pe motiv că independenţa acestora nu fusese încă
recunoscută "de jure". Primul-ministru român, Ion C. Brătianu şi ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu au reprezentat
România la Berlin şi au susţinut poziţia ţării conform "dreptului cel vechi" şi jertfelor făcute în război. Expunerea delegaţilor
români nu a fost luată însă în consideraţie.Prin Tratat s-a recunoscut independenţa României în a cărei componenţă intrau
Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea până la linia de la est de Silistra - sud de Mangalia. Opoziţia categorică a
delegaţiei ţariste, lesne de înţeles prin prisma intereselor sale urmărite sub stindardul înşelător al panslavismului, a dus la
eşecul intenţiei puterilor europene de a stabili frontiera Dobrogei la sud de Silistra, traseul definitiv la frontierei româno-
bulgare urmând a fi stabilit abia în 1880 de către o comisie internaţională. Cele trei judeţe româneşti din sudul Basarabiei -
Cahul, Bolgrad şi Ismail - reveneau Rusiei, însă Tratatul de la Berlin nu a pus în legătură revenirea Dobrogei la România cu
cedarea celor trei judeţe mai sus-amintite. O va face însă Curtea imperială de la Sankt-Petersburg, prin forţarea unui
"schimb" de teritorii, care nu i-au aparţinut niciodată de drept, stârnind revolta unanimă a clasei politice româneşti faţă de
cedarea Bugeacului în schimbul Dobrogei de Nord, stare de fapt speculată ulterior de istoriografia bulgară pentru a
demonstra aşa-zisa lipsa de dorinţă a românilor pentru a prelua teritoriul "eminamente bulgăresc" dintre Dunăre şi Marea
Neagră, posesiune politică românească pe vremea lui Mircea cel Bătrân.
14.Tratatul de la Bucureşti - 1913, semnat pe 10 august 1913 a fost un tratat de pace semnat între Bulgaria pe de-o parte
şi România, Serbia, Muntenegru şi Grecia, pe de alta.Dat fiind faptul că Bulgaria fusese complet izolată în al doilea război
balcanic, fiind ameninţată la frontierele nordice de Regatul României, la cele vestice de armatele aliate greco-sârbe iar la cele

45
sudice de armata otomane, ea a fost obligată să accepte termenii tratatului de pace impus de statele învingătoare. Toate
înţelegerile importante privitoare la rectificarea liniilor controversate de frontieră au fost perfectate în întâlnirile comitetelor
de specialitate, fiind încorporate în protocoale separate, ratificate oficial de adunarea finală a delegaţilor la tratativ.
România. În conformitate cu prevederile tratatului de pace, Bulgaria ceda României porţiunea cunoscută ca Dobrogea de
Sus (Cadrilaterul), de la vest de Tutrakan (Turtucaia) până la malul vestic al Mării Negre, la sud de Kranevo (Ecrene).
Cadrilaterul avea o suprafaţă de aproximativ 6.960 km², o populaţie de circa 286.000 de locuitori şi includea fortăreaţa
Silistra şi oraşele Turtucaia (port la Dunăre şi Balcic (port la Marea Neagră).În plus, Bulgaria se obliga să distrugă toate
fortăreţele existente şi să nu construiască altele la Ruse ori la Şumen, sau în orice altă locaţie dintre aceste două puncte, sau
pe o rază de 20 km în jurul Balcicului. Serbia. Frontiera estică a Sebiei avea să fie trasată de la piscul Patarika, de pe vechea
frontieră, de-a lungul cursului râurilor Vardar şi Struma, până la frontiera bulgaro-elenă, cu excepţia cursului superior al
râului Strumica, care rămânea în partea bulgărească a frontierei. Teritoriul pe care îl câştiga Serbia cuprindea Macedonia
centrală, înclusiv Ohrid, Bitola, Kosovo, Štip şi Kočani şi partea răsăriteană a sangiacului Novi Pazar. Prin acest aranjament,
Serbia a câştigat aproximativ 39.470 km² Şi în jur de 1.500.000 de locuitori. Grecia. Frontiera dintre Grecia şi Bulgaria a
fost trasată de la vârful Belasiţa spre vărsarea râului Mesta (Nestos) în Marea Egee. Această concesiune teritorială, la care
Bulgaria s-a opus cu fermitate, aflată însă în conformitate cu directivele din notele prezentate la negocieri de Imperiul Rus şi
Austro-Ungaria, îi asigura Greciei o mărire a teritoriului cu 4.395.000 km². Acest teritoriu câştigat de Grecia cuprindea
Epirul, Macedonia sudică, Salonicul, Kavala şi litoralul Mării Egee până la vărsarea râului Mesta (Nestos), lăsându-i
Bulgariei o ieşire al Marea Egee de numai 113 km, de la vărsarea râului Nestos până la gura râului Mariţa şi acesul la portul
de importanţă secundară Alexandroupolis (Dedeagaci). Grecia şi-a extins şi frontiera nordică incluzând fortăreaţa Ianina. (În
plus, Creta a fost atribuită în mod definitiv Greciei şi a fost luată în stăpânire pe 14 decembrie acelaşi an). Bulgaria.
Bulgaria a căpătat în urma tratatului de pace o parte a Macedoniei, inslusiv oraşul Strumiţa, Tracia de vest şi 70 de mile (113
km) de litoral la Marea Egee, în total 25.027 km² şi o populaţie de 129.490 de locuitori. Aprecierea tratatului. Termenii
foarte duri ai păcii împuse Bulgariei au contrastat cu ambiţiile guvernului de la Sofia din momentul declanşării războiului: nu
s-a reuşit cucerirea Macedoniei, (care fusese pricipalul obiectiv al războiului, în special oraşele Ohrid şi Bitolia). Rămânând
doar cu o ieşire neînsemnată la Marea Egee şi cu doar un port de mică importanţă (Dedeagaci), ţara a fost obligată să
abandoneze proiectele pentru instaurarea hegemoniei bulgare în Balcani. În ciuda faptului că s-a aflat în tabăra
învingătorilor, cucerind importantul oraş Salonic, Grecia a fost puternic nemulţumită. Grecia primise şi portul Kavala şi
teritoriul la est de acesta în urma insistenţelor regelui Constantin I şi a şefilor armatei greceşti, în ciuda sfaturilor date de
primul ministru Eleftherios Venizelos. Grecia a trebuit să facă faţă opoziţiei Italiei atunci când a ridicat pretenţii asupra
sudului Albaniei şi asupra Insulelor Egeene. La sfârşitul războiului, Grecia mai avea pretenţii asupra unor teritorii locuite în
acel moment de aproximativ 3.000.000 de greci.
15. Tratatul (Pacea) de la Bucureşti - 1918 a fost un tratat de pace semnat de România la 7 mai 1918, obligată de către
Imperiul German, după încheierea campaniei româneşti din primul război mondial din 1916-1917. Printre altele, condiţiile
tratatului prevedeau: România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (Cadrilaterul) şi să cedeze o parte a Dobrogei de nord
Bulgariei, în timp ce restul regiunii, deşi în proprietatea nominală a României, urma să rămână sub controlul Puterilor
Centrale; România urma să cedeze Austro-Ungarie controlul asupra trecătorilor Munţilor Carpaţi; România concesiona pe 90
de ani Germaniei toate exploatările petroliere. Totuşi, tratatul nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României sau
promulgat de Regele României, iar după ce Puterile Centrale au fost învinse în noiembrie 1918, înţelegerile au fost anulate
de guvernul Marghiloman.
16. Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la Conferinţa
de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forţele Aliate (Franţa, Anglia,
SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) şi cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria,
Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul stipula ca Germania să-şi asume completa responsabilitate pentru declanşarea
războiului şi să plătească mari compensaţii (reparaţii de război) trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în
faţa ţărilor vecine, suferea o severă limitare a forţelor militare şi a fost deposedată de coloniile sale africane şi cele de dincolo
de ocean. Reprezentanţii noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligaţi de către învingători să semneze
acest tratat, altfel luptele aveau să înceapă iarăşi. În Germania, tratatul a cauzat un şoc; deseori, resimţit ca o traumă sau un
complex anti-Versailles, care, eventual, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933, şi la accederea lui Adolf
Hitler la putere.Tratatul prevedea crearea Ligii Naţiunilor, un ţel important pentru preşedintele american Woodrow Wilson.
Liga Naţiunilor avea să arbitreze conflictele dintre naţiuni înainte ca ele să fi ajuns la război. Nu toate cele "14 puncte" ale
preşedintelui Wilson au fost realizate, spre exasperarea atât a germanilor, cât şi a lui Wilson. Cu alte cuvinte, principiul
naţionalităţilor s-a aplicat inconsecvent, doar atunci când convenea aliaţilor victorioşi. În cazul unor teritorii locuite în
majoritate de populaţie germană s-a aplicat principiul istoric, nu cel naţional. Satisfacerea revendicărilor din partea Franţei a
fost obiectivul principal în acest tratat. Alte prevederi includeau cedarea unor colonii aflate sub dominaţie germană şi
pierderea unor teritorii anexate sau cucerite de către Germania în trecutul recent:Alsacia-Lorena (aparţinând Franţei, din
secolul XVII până în 1871), prin politica expansionistă a lui Ludovic al XIV-lea, a fost redată Franţei (14.522 km²,
1.815.000 locuitori, (în 1905)); Nordul Schleswigului, zona Tønder în Schleswig-Holstein, după Plebiscitul Schleswig, a fost
redat Danemarcei (3.228 km² sau 3.938km²); majoritatea teritoriului din Marea Poloniei ("Provinz Posen") şi estul regiunii
Pomerania (Prusia de Vest), pe care Prusia îl cucerise în Glasvandul Poloniei, au fost redate Poloniei după Marea Răscoală
Poloneză (53.800 km² cu 4.224.000 locuitori (în 1931), inclusiv 510 km² şi 26.000 locuitori din Silezia Superioară); zona
Hulczyn din Silezia Superioară, a fost acordată Cehoslovaciei (316 sau 333 km² şi 49.000 locuitori); Estul Sileziei
Superioare, după plebiscit, a fost redat Poloniei (3.214 km² cu 965.000 locuitori); zona oraşelor germane Eupen şi Malmedy
a fost acordată Belgiei; zona Soldau din Prusia de Est, incluzând (calea ferată pe ruta Varşovia-Gdansk) a fost acordată
Poloniei (492 km²). Inconsecvenţa aplicării principiilor de drept, respectiv recurgerea la argumentul naţional doar în
detrimentul Germaniei, nu şi în cazul teritoriilor cu majoritate germană aflate în dispută, a dus la frustrările care au constituit
sămânţa celui de-Al Doilea Război Mondial.
17. Tratatul de pace de la Saint Germain en Laye, cunoscut sub numele de Tratatul de la Saint Germain a reprezentat
tratatul de pace încheiat între Aliaţii din Primul război mondial şi noii creeate Republici a Austriei. Tratatul a fost semnat la
data de 10 septembrie 1919 de către reprezentanţii Austriei şi reprezentanţii diplomatici ai 17 state. Prin tratat, s-a recunoscut
independenţa Republicii Austria (numită Austria Germană pentru a se marca diferenţa faţă de Austro-Ungaria), a fost
recunoscută de jure dezmembrarea Dublei Monarhii, prin constituirea statelor Polonia, Cehoslovacia şi a Regatul Sârbilor,
Croaţilor şi Slovenilor, apartenenţa Bucovinei la România şi a Tirolului de Sud la Italia. Tratatul este divizat în 14
părţi.Prima parte este formată din Pactul Ligii Naţiunilor, care reprezintă o parte comună a tratatelor de pace incheiate după
Primul război mondial.Partea a doua defineşte frontierele Republicii Austria cu statele vecine: Elveţia, Liechtenstein,

46
Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Statul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia) şi Italia. Tratatul
consfinţeşte independenţa Cehoslovaciei (Cehia făcuse parte din Transleithania, partea austriacă a fostei monarhii),
încorporarea Tirolului de Sud în teritoriul statului italian şi a Burgenlandului (regiune care în perioada Monarhiei făcuse
parte din Transleithania, partea ungară dar populată în special de etnici de limbă germană) în Austria. Frontiera cu Statul
Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor era stabilită doar în mod parţial, regiunea Klagenfurt urmând să fie atribuită unuia din cele
două state în urma unui plebiscit.Partea a treia intitulată clauze politice pentru Europa conţine în principal o serie de
prevederi referitoare la relaţiile bilaterale ale Austriei cu statele succesoare ale Dublei Monarhii. Austria se angaja să
recunoască independenţa Cehoslovaciei şi Statului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, precum şi a teritoriilor care aparţinuseră
Rusiei la data de 1 august 1914 (statele baltice, Finlanda, Polonia).Secţiunea a patra (articolele 59-61) consacră renunţarea
Austriei în favoarea României la orice drepturi şi titluri asupra părţilor fostului Ducat al Bucovinei aflate în componenţa
României. Formularea este ambiguă şi a fost utilizată deoarece frontierele dintre România, Cehoslovacia şi Polonia a fost
stabilită ulterior încheierii tratatului de pace de la Saint Germain însă constituie recunoaşterea internaţională a unirii
Bucovinei cu România.De asemenea, această secţiune defineşte zona Klagenfurt în care populaţia era mixtă (slovenă şi
germană) în care a fost organizat un plebiscit pentru a se stabili voinţa majorităţii populaţiei de a aparţine fie Austriei fie
Statului sârbo-croato-sloven.De o deosebită importanţă era articolul 88, care prevedea că independenţa Austriei este
inalienabilă, cu excepţia cazului în care Consiliul Ligii Naţiunilor ar fi consimţit în acest sens. Din acest motiv, se solicita
Austriei să se abţină de la orice acţiuni care ar fi compromis suveranitatea sa. Acest articol avea menirea de a interzice unirea
Austriei cu Germania (alt stat învins în război).Partea a patra (interesele austriece în exteriorul Europei) prevedea renunţarea
de către Republica Austria la o serie de tratate şi drepturi ale fostei monarhii austro-ungare în relaţiile cu Marocul, Egiptul,
Siamul (Thailanda) şi China.Partea a cincea (clauze militare) prevedea limitarea capacităţii militare a Austriei la 30.000 de
militari, inclusiv ofiţerii.Celelalte nouă părţi ale tratatului cuprindeau dispoziţii referitoare la despăgubirile pe care Austria
urma să le plătească, la regimul navigaţiei pe Dunăre, la organizarea transporturilor feroviare între Austria şi celelalte state.
Frontierele Austriei cu statele vecine au fost delimitate în anii imediat următori. Teritoriul Burgenlandului a intrat în
componenţa Austriei, dar în oraşul Sopron (în germană Odenburg), împreună cu alte opt sate, s-a organizat în anul 1921 un
nou referendum în care s-a decis rămânerea în Ungaria.Plebiscitul organizat în zona Klagenfurt a arătat că majoritatea
locuitorilor doreau să rămână în cadrul Austriei.Ca urmare a crizei economice care a urmat încheierii războiului, statul
austriac nu a fost capabil să plătească despăgubirile fixate prin tratatul de pace.Austria, spre deosebire de toate celelalte state
învinse în primul război mondial, nu a urmărit contestarea tratatului de pace şi revenirea la situaţia anterioară. Majoritatea
populaţiei şi a clasei politice ar fi preferat, în primii ani de după război, să se unească cu statul german, însă această
posibilitate a fost interzisă de către învingători, care nu doreau să întărească Germania.Problema unirii cu Germania a rămas
pe agenda politică internă austriacă până în 1938, când Austria a fost anexată de Germania nazistă a lui Adolf Hitler.
18. Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în primul război mondial
şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în primul război mondial. Tratatul a fost
semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România) pe de o parte şi de Ungaria de
altă parte.Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele între statele succesoare ale Austro-Ungariei: Austria, Ungaria,
Regatul Sârbilor Croaţilor şi Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), Cehoslovacia, precum şi între România şi Ungaria.
Tratatul este divizat în patru părţi. Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace
încheiate după primul război mondial).Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. În
principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secţiunea a doua a
articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria).În principiu, Tratatul consfinţea includerea teritoriului
Croaţiei-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul
Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din
Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în
cadrul Republicii Austriei.Partea a treia (articolele 36-78) intitulată "Clauze politice pentru Europa", conţinea o serie de
clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice
privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor
naţionale.Partea a patra (articolele 79-101), intitulată "Interesele Ungariei în afara Europei" conţinea prevederi referitoare la
renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi
China. Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat au fost delimitate în anii imediat următori.
Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit ţinut la data
de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei.Dispoziţiile tratatului referitoare la minorităţile din Ungaria au fost
aplicate parţial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai
omogene etnic din Europa. Tratatul de la Trianon a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, ideal al
revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârşit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu
în frontierele imaginate de aceştia. În ciuda acestui fapt Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv
maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfârşitul
regatului sfântului rege Ştefan, regat care de facto dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács şi divizarea
teritoriilor sale între Imperiul otoman şi Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, în 1867, Dubla Monarhie,
Austro-Ungaria), dar care formal a continuat să existe, împăraţii de la Viena purtând până la sfârşit şi titlul de regi apostolici
ai Ungariei.Tratatul de la Trianon a consfinţit trecerea către statele succesoare a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea
ungară a Dublei Monarhii) şi a 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritatea ei alcătuită din etnici ne-maghiari.Tratatul
nu a ocupat un rol la fel de important în conştiinţa populaţiei statelor succesoare; în principiu, pentru acestea Tratatul de la
Trianon a consfinţit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei
Monarhii) şi a consfinţit o realitate existentă pe teren (majoritatea teritoriilor fuseseră deja ocupate de către forţele armate ale
României, Cehoslovaciei, Statului sârbilor, croaţilor şi slovenilor).Deşi istoriografia maghiară şi unii oameni politici
maghiari au susţinut că Dubla Monarhie reprezentase o soluţie mai echitabilă pentru minorităţi şi că slovacii, croaţii, rutenii,
românii din Transilvania ar fi fost mai favorizaţi în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din
Dubla Monarhie nu a susţinut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război mondial. Deşi în perioada 1938-1941
s-a reuşit anexarea unor teritorii care aparţinuseră Dublei Monarhii (1938 sudul Slovaciei, 1939 Ucraina subcarpatică, 1940
nordul Transilvaniei, 1941 teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfinţite din
nou în anul 1947, prin tratatul de pace din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile aliate şi Ungaria.
19. Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine a fost semnat la data de 27 noiembrie 1919 între Puterile Aliate, învingătoare
în primul război mondial (inclusiv România) şi Bulgaria, ţară învinsă în război. Tratatul este divizat în 13 capitole. Primul
capitol parte este reprezentată de Pactul Societăţii Naţiunilor. Al doilea defineşte frontierele Bulgariei.Frontiera cu Regatul

47
sârbilor, croaţilor şi slovenilor urma traseul frontierei din 1913 dintre Bulgaria şi Serbia, cu excepţia a 4 teritorii atribuite
Statului sârbo-croato-sloven. De asemenea, Bulgaria a recunoscut acest stat. Frontiera cu Grecia şi frontiera cu Turcia (la
momentul respectiv teritoriul Turciei europene de azi nu fusese atribuit nici unui stat) era trasată astfel încât Bulgaria pierdea
accesul la Marea Egee, recunoscut în anul 1913. În privinţa României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în
Tratatul de pace de la Bucureşti din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum şi părţi din Dobrogea de Nord reintră în
componenţa României).Tratatul cuprinde de asemenea, o serie de dispoziţii referitoare la limitarea forţelor armate ale
Bulgariei, predarea materialului militar, navigaţia pe Dunăre etc. Pentru Bulgaria, care era în război începând din 1912,
dispoziţiile tratatului au fost considerate deosebit de severe, astfel că tratatul a fost considerat o catastrofă naţională.
Teritoriul Bulgariei era aproape acelaşi ca şi la începutul războaielor balcanice, iar pierderile umane fuseseră deosebit de
ridicate.Bulgaria, ca şi celelalte state învinse în primul război mondial a urmărit să revizuiască Tratatul de la Neuilly,
apropiindu-se de Germania şi Italia în perioada interbelică. În anul 1940 în contextul prăbuşirii frontierelor României,
Bulgaria a obţinut prin Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul.În anul 1941, în alianţă Cu Germania,
Bulgaria a ocupat teritoriile anexate de către Regatul Sârbo-Croato-Sloven (devenit în 1929 Iugoslavia), Tracia Occidentală
şi Insula Thasos din Marea Egee. După al doilea război mondial, ieşirea la Marea Egee a fost din nou pierdută, iar "regiunile
occidentale" au intrat în componenţa Iugoslaviei, ca urmare a unui acord bilateral încheiat în anul 1947.Singurul câştig
teritorial recunoscut prin Tratatele de pace de la Paris încheiate cu statele învinse în al doilea război mondial a fost
menţinerea Cadrilaterului în cadrul statului bulgar
20. Conferinţa de Pace de la Paris (29 iulie - 15 octombrie 1946) şi Tratatele de Pace semnat pe 10 februarie 1947 dintre
Aliaţi şi statele Axei, în urma celui de-al doilea război mondial.Părţile implicate au fost de partea aliaţilor Statele Unite,
Marea Britanie, Franţa, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia şi Cehoslovacia şi de partea aliaţilor înfrânţi ai Axei,
Italia, România, Ungaria, Bulgaria, şi Finlanda. Tratatele au permis Italiei, României, Ungariei, Bulgariei, şi Finlandei să îşi
reasume responsabilităţile ca şi state suverane în relaţiile internaţionale.Au fost incluse o serie de clauze care defineau
despăgubirile de război, drepturile minorităţilor şi ajustări teritoriale incluzând sfârşitul imperiului colonial al Italiei din
Africa şi modificări ale frontierelor Ungaro-Slovace, Româno-Ungare, Sovieti-Române, Bulgaro-Române şi Sovieto-
Finlandeze.Clauzele stipulau că semnatarii vor lua toate măsurile necesare "pentru a asigura tuturor persoanelor de sub
jurisdicţia sa indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, drepturile umane şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de
expresie, a presei, a religiilor, a opiniei politice şi a întâlnirilor publice".Fiecare guvern se obliga să împiedice renaşterea
fascismului sau a oricărei organizaţii "politice, militare sau semi-militare, al căror scop ar fi acela de a împiedica accesul la
drepturile democratice." Transferuri teritoriale. Finlanda pierdea aproximativ 10% din suprafaţa sa în favoarea Rusiei.
Această cerere a sovieticilor a fost privită ca o mare nedreptate în rândul aliaţilor, mai ales datorită simpatiei de care se
bucura Finlanda, după războiul pe care l-a avut cu Uniunea Sovietică din 1939 - 1940. România îşi primea înapoi
Transilvania de Nord transferată de Hitler Ungariei prin Dictatul de la Viena, dar pierdea Bucovina de Nord şi Basarabia
în favoarea Uniunii Sovietice. Italia ceda localităţile Tende şi La Brigue Franţei, Zadar (actual pe teritoriul Croaţiei) şi
regiunea Istria (actual pe teritoriul Croaţiei şi Sloveniei) Iugoslaviei şi arhipelagul Dodecanez Greciei. Daunele de război.
Uniunea Sovietică a emis pretenţiile maxime din partea adversarilor, cu excepţia Bulgariei, cu care avea cea mai bună relaţie
dintre vechii adversari. În cazurile României şi a Ungariei însă, pretenţiile au fost foarte mari. Daunele de război, la valorile
din 1938erau: $360,000,000 de la Italia($115,000,000 către Iugoslavia, $105,000,000 către Grecia, $100,000,000 către
Uniunea Sovietică, $25,000,000 către Etiopia, $5,000,000 către Albania); $300,000,000 de la Finlanda către Uniunea
Sovietică; $300,000,000 de la Ungaria($200,000,000 către Uniunea Sovietică, $100,000,000 către Cehoslovacia şi
Iugoslavia); $300,000,000 de la Romania către Uniunea Sovietică; $70,000,000 de la Bulgaria($45,000,000 către Grecia,
$25,000,000 către Iugoslavia).
Declaraţia de unire a Basarabiei cu România (27 martie 1918)
„în numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele
dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută şi mai bine de ani din trupul
Vechii Moldove. În virtutea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi
hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România. Această unire de face pe
următoarele baze: 1. Sfatul Tării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi
cererile norodului, aceste hotărâri se vor recunoaşte de Cuvernul Român...
6. Respectul drepturilor minorităţilor din Basarabia...
7. Toate alegerile din Basarabia... se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct."
Declaraţia de unire a Bucovinei cu România (15/28 noiembrie 1918)
„... Noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în
numele Suveranităţii Naţionale, Hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la
Ceremuş, Colaciu şi Nistru cu Regatul României."
Hotărârea prezentată şi votată la 1 Decembrie 1918 la Alba-lulia conţine la articolul III principiile fundamentale care
urmau să stea la baza alcătuirii noului stat român
„1. Deplina libertate naţională, pentru toate popoarele conlocuitoare.
2. Egala îndreptăţire şi deplină libertate-autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.
3. înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate trenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret,
pe comune în mod proporţional pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori
parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reformă agrară radicală...
6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje care sunt legiferate în cele mai avansate state
industriale din apus."

48
49