CAPITOLUL IX

GENUL STAPHYLOCOCCUS

Genul Staphylococcus cuprinde coci Gram pozitivi, cu diametrul de

0.8-1.5 microni, imobili, nesporulaţi, în general necapsulaţi, dar pot fi şi
capsulaţi, grupaţi tipic în ciorchine, datorită separării incomplete a
celulelor fiice în urma diviziunii care are loc în planuri succesive
perpendiculare între ele.

Fig. IX.1. Stafilococi – microscopie electronică – după K.Todar

Stafilococii sunt aerobi, facultativ anaerobi, mai rar microaerofili.
Peretele celular conţine peptidoglican şi acizi teichoici. Sunt catalază
pozitivi.
Genul Staphylococcus este format din 20 de specii, din care mai
frecvent izolate la om sunt: S. aureus, S. Epidermidis şi
S.saprophyticus.
Staphylococcus aureus este o specie inclusă în categoria
microorganismelor condiţionat patogene. Termenul de “stafilococ
patogen” este folosit în mod special pentru specia Staphylococcus
aureus. Implicarea unei tulpini de stafilococ într-un proces infecţios
trebuie argumentată pe baza unor criterii:
- prezenţa caracterelor de patogenitate, dintre care cel mai
important este coagulaza ,
- criteriile cantitative şi relaţia cu ceilalţi constituenţi ai florei
normale.
Cele mai multe specii de stafilococ ce aparţin florei endogene a
pielii şi mucoaselor nu produc coagulazã. Aceste specii (S. epidermidis,
S.hominis, S. haemolyticus, S. lentus, S. warneri, S capitis, S.
saccharoliticus, S. auricularis), au fost denumite cu termenul de
stafilococi-coagulază negativi (SCN) şi sunt considerate saprofite, sau
având potenţial patogen foarte scăzut.

CARACTERE DE PATOGENITATE
Caracterele de patogenitate ale stafilococilor sunt reprezentate de:
1. Capacitatea de aderenţă. Capacitatea de a adera la mucoase,
epitelii şi endotelii este rezultanta mai multor caracteristici structurale şi
biochimice.
- Prezenţa acidului lipoteichoic, cu rol în aderenţa la epitelii.
- Receptorul pentru fibronectină, cu structură proteică, situat la
nivelul peretelui celular.
- Clumping factorul (coagulaza legată), receptor pentru fibrinogen.
2. Activitatea antifagocitară a unor componenete celulare
(numite şi agresine): structuri capsulare, proteina A, alte proteine
hidrofobe, coagulaza legată.
3. Capacitatea hipersensibilizantă a unor componente ale
peretelui celular, cum sunt proteina A, acizii teichoici, ce pot determina
hipersensibilizarea, care explică în mare măsură caracterul frecvent
recidivant al infecţiilor stafilococice.
4. Prezenţa plasmidelor de rezistenţă la antibiotice (factori R).
- grupul heterogen de factori R responsabili de sinteza -
lactamazei
- asocierea mai multor plasmide la tulpinile stafilococice cu
polirezistenţă.
5. Enzime şi toxine, extrem de numeroase, pe care
Staphylococcus aureus le elibereazã în mediu:
a) Enzime
1). COAGULAZA LIBERĂ
- Activeazã o globulină plasmatică asemănătoare protrombinei
(coagulase reacting-factor).
- Determinã coagularea plasmei umane şi de iepure recoltată pe
anticoagulant: heparină, citrat, EDTA.
2) COAGULAZA LEGATĂ (CLUMPING FACTOR)
- Insolubilã –“legatã” de suprafaţa corpului bacterian (face parte
din structura acestuia)
 - Se leagă de fibrinogen
- Favorizeazã depunerea de fibrinã pe suprafaţa bacteriei, cu rol
antifagocitar
- Coaguleazã fibrina în jurul leziunii şi în vasele limfatice, formând
un perete ce limiteazã procesul infecţios.
3). FIBRINOLIZINA (STAFILOKINAZA)
- Activator al plasminogenului
- Lizeazã cheagul de fibrinã poate juca un rol în formarea de
embolusuri septice.
4). HIALURONIDAZA hidrolizeazã acidul hialuronic, fluidificând
substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv, scade pH, creşte
permeabilitatea tisulară.
5) NUCLEAZA TERMOREZISTENTÃ (TERMONUCLEAZA)
distruge nucleii celulari.
6) LIPAZELE descompun lipidele din membranele celulare şi
lipidele tegumentare, scad pH, au rol în tropismul cutanat.
7) LECITINAZA A scindeazã lecitinele din membranele celulare.
8) CATALAZA inactivează peroxidul de hidrogen produs de
neutrofilul activat, cu rol bactericid (îl descompune în apă şi O2).
b) Toxine
1). HEMOLIZINE:
ALFATOXINA (- HEMOLIZINA), cea mai importantă, are un efect
citotoxic şi citolitic asupra mai multor tipuri de celule: hematii de om,
iepure, berbec, leucocite, fibroblaşti. Se inseră în membrana
citoplasmatică a celulelor ţintă şi formează pori.
Alte hemolizine stafilococice sunt:
BETATOXINA (-HEMOLIZINA)
GAMA-TOXINA(-HEMOLIZINA)
DELTA TOXINA(DELTA –HEMOLIZINA)

2) LEUCOCIDINE
Au o acţiune citoliticã selectivã asupra polimorfonuclearelor
neutrofile şi macrofagelor. Inhibă chemotactismul leucocitelor.
 3) ENTEROTOXINE
Inhibă reabsorţia apei din lumenul intestinal şi stimulează
receptorii emetici de la nivelul mucoasei digestive, fiind implicate în
toxiinfecţiile alimentare.

4) TOXINA EPIDERMOLITICĂ ŞI EXFOLIANTÃ

(EPIDERMOLIZINA)

Induce la distanţã de focarul infecţios clivarea intraepidermică la

nivelul stratului granulos al tegumentului prin distrugerea cimentului
intercelular, aflux lichidian şi ruperea desmozomilor.

5) TOXINA ŞOCULUI TOXIC STAFILOCOCIC – TSST.

Produce erupţie cutanată eritematoasă, cu sau fără descuamare,

hipotermie, hipotensiune arterială, mialgii , vãrsãturi, diaree, şoc.

EPIDEMIOLOGIE

Stafilococii se dezvoltã în populaţii bogate pe pielea mamiferelor şi

pe suprafeţele cu care acestea vin în contact.

Stafilococul auriu: omul reprezintã principalul rezervor de

stafilococ auriu, habitatul natural primar fiind considerat vestibulul nazal
(unde este prezent la 30-40% dintre indivizii sănătoşi).

Se întâlneşte, de asemenea în alte regiuni ale organismului:

perineu, tract intestinal, cavitate bucalã, faringe.

Anumite categorii profesionale: medici, asistente, personal auxiliar

din spitale sunt mai frecvent purtători de Stafilococ auriu. De asemenea
diabeticii, bolnavii hemodializaţi şi, în general, bolnavii cu imunodepresie
au o ratã mai mare a portajului decât populaţia generalã.

Stafilococii sunt bine echipaţi pentru a creşte pe tegument la

concentraţii mari de săruri şi lipide. În laborator ei pot creşte pe medii
conţinând până la 10% NaCl.

Stafilococii coagulazo-negativi (SCN) formeazã microcolonii în

jurul deschiderii foliculului pilos, şi uneori pe canalele glandelor sebacee.

- Stafilococcus epidermidis se situeazã pe primul loc pe tegument

(la 85-100% dintre indivizi), de asemenea predominând în zonele calde
şi umede. Unele au ca habitat preferenţial pielea capului (S. capitis), în
special scalpul şi fruntea, zone cu glande sebacee numeroase, bine
dezvoltate.

Înte S.aureus şi stafilococii coagulazo-negativi existã o relaţie

cantitativă inversă, SCN constituind alături de micrococi şi de
difteromorfi principalii constituenţi ai florei cutanate.
Transmiterea
Transmiterea este în special interumană directă (contact direct,
transmitere prin intermediul mâinilor, în special de la nivelul nasului), sau
indirectă, prin intermediul alimentelor, sau mediului înconjurãtor.
Sursele de infecţie sunt:
- leziuni stafilococice deschise
- vestibulul nazal.
Mediul spitalicesc oferã condiţiile cele mai bune pentru apariţia
unor tulpini de Staphylococcus aureus cu virulenţă crescut şi
diseminarea acestora.
FACTORI GENERALI CARE FAVORIZEAZĂ INFECŢIA STAFILOCOCICĂ:
Malnutriţia (carenţele proteice şi vitaminice), diabetul, etilismul
Deficite imune: congenitale, câştigate: tumori, tratament cu
citostatice, imunosupresoare, tratament cu corticsteroizi.

PATOGENITATE
Stafilococul auriu determină infecţii superficiale şi profunde, fiind
considerate prototipul infecţiei piogene: produce un puroi gros,
cremos, gălbui.
I . Infecţii localizate
- Cutanate superficiale: pustule, foliculita, impetigo
- Cutanate profunde: furuncule, abcese, flegmoane
- Hidrosadenita (infecţia glandelor sudoripare)
-Infecţii ale unghiilor
- Infecţii de plagă
- Conjunctivite
- Sinuzite, otite, mastoidite
II. Bacteriemie sau septicemie
 III. Localizări metastatice (secundare): osoase, pulmonare,
cardiace, renale
B. Boli produse de toxine:
Toxiinfecţii alimentare, după consumul de alimente
contaminate.
Epidermoliza buloasă a nou-născutului (sindrom Lyell infecţios,
sindromul de piele oparită al nou născutului).
Sindromul de şoc toxic stafilococic, descris pentru prima oară
în 1978, la femeile care utilizează tampoane intravaginale.
Stafilococii coagulază - negativi pot determina următoarele
infecţii:
- infecţii de catater
- infecţii oculare după intervenţii chirurgicale oftalmologice
- endocardite pe valve artificiale
- infecţii urinare (la femei)
- infecţii la subiecţi imunodeprimaţi.

Diagnosticul de laborator
Examenul direct.
Din produsele patologice se pot efectua frotiuri colorate Gram,
care se examineazã la microscopul optic, cu obiectivul 100 x cu imersie.
Stafilococii sunt coci Gram pozitivi, cu diametrul de 0.8-1
micrometri, izolaţi sau grupaţi tipic în grãmezi şi în ciorchine.
Caractere de culturã
Stafilococii sunt bacterii nepretenţioase, care cresc şi pe geloză
simplă, nutritivă, dar se preferă geloza sânge pentru observarea
hemolizei.
Nu este indicată la prima izolare folosirea unui mediu selectiv
(Chapmann sau Baird -Parker), care ar putea falsifica rezultatele prin
selectarea exclusivă a S.aureus, chiar în cantitate mică, neputându-se
face deosebirea dintre o colonizare şi un proces infecţios real.
Dacă produsul patologic este lichid de vărsătură, materii fecale,
sau alimente, în cazurile de toxiinfecţie alimentară, atunci este indicată
folosirea mediilor selective hiperclorurate Chapmann lichid şi solid.
 După o incubaţie de 18-24h la 37oC se obţine o cultură abundentă
şi caracteristică.
Cultura pe geloză -sânge: colonii cu diametrul de 1-3 mm, de tip S
(smooth), bombate, lucioase, opace, cu consistenţa cremoasă.
Pigmentul auriu, caracteristic speciei S. aureus apare după 24 sau 48h.
S. epidermidis formează colonii albe, opace. Alte specii care pot
produce colonii pigmentate sunt: S. saprophiticus (citreus), S. hominis,
S. haemoliticus şi S. hyicus, subsp. chromogenes. Pigmenţii sunt
carotenoizi, iar culoarea variază de la galben la oranj. Există tulpini de S.
aureus nepigmentate sau care şi-au pierdut capacitatea de a produce
pigment datorită unor factori nefavorabili din mediu. De aceea testul
coagulazei este obligatoriu.
Hemoliza: pe mediul geloză - sânge, coloniile de S.aureus pot fi
înconjurate de o zonă clară de hemoliză completă.
Identificarea biochimică poate fi făcută pe galerii cu citire
automată (API, VITEK).
Teste de evidenţiere a caracterelor de patogenitate.
1. Coagulaza.
Coagulaza legatã (clumping factor) - se determinã printr-o
reacţie de aglutinare pe lamã.
Coagulaza liberã se determinã printr-o reacţie de coagulare în
tuburi.
2. Prezenţa proteinei A
Proteina A se identificã printr-o reacţie de latex-aglutinare, singurã
sau împreună cu clumping factor.
3. Determinarea DNA-azei termostabile
Metoda clasicã - printr-o reacţie de culoare - se utilizează geloza
cu adaus de ADN şi albastru de toluidinã ca indicator de pH;

Punerea în evidenţã a toxinelor: Cele 7 enterotoxine

(A,B,C1,C2,C3,D,E) sunt antigenice şi pot fi diferenţiate serologic, prin
tehnici de imuno-difuzie, aglutinare, RIA, ELISA.
 Exfoliatinele A şi B se pot determina prin metode imunologice:
CIEF (contraimunoelectroforeza), ELISA.
Leucocidina se poate determina prin metode imunologice, ex.
latex-aglutinare.
Tratamentul infecţiilor stafilococice
Tratamentul cu antibiotice se face conform antibiogramei.
Stafilococul auriu posedă mai multe mecanisme de rezistenţă la
antibiotice, în special producerea de beta-lactamază şi rezistenţa la
meticilină / oxacilină. Există tulpini cu rezistenţă multiplă.
Infecţiile profunde beneficiază în primul rând de tratament
chirurgical. Se pot administra peniciline semisintetice, cefalosporine,
eritromicina, clindamicina, sau asocieri peniciline semisintetice plus o
aminoglicozidă.
Antibioticele considerate antistafilococice de rezervă sunt
vancomicina şi teicoplanina.
Imunoterapia cu stock – vaccin şi auto-vaccin stafilococic este
eficientă în infecţiile recidivante.
 CAPITOLUL X
GENUL STREPTOCOCCUS

Streptococii sunt coci gram pozitivi, dispuşi în lanţuri, imobili,

nesporulaţi, uneori capsulaţi. Sunt coci aerobi, facultativ anaerobi, unii
fiind strict anaerobi.

HABITAT. Streptococii sunt germeni ubiquitari, habitând peste tot

pe tegumente şi mucoase.

CLASIFICARE. În cazul streptococilor nu există o schemă care să

fie pe deplin satisfăcătoare. În mod uzual clasificarea se face după
aspectul hemolitic, grupul Lancefield sau numele speciei.

HEMOLIZA. Streptococii se comportă diferit pe medii de sânge cu

agar-agar, împărţindu-se în:

 streptococi β-hemolitici duc la apariţia unei hemolize totale,

caracteristică speciilor patogene;
 streptococi α-hemolitici ce produc o zonă de hemoliză parţială,
imprimând o tentă verzuie pe mediile cu agar, caracteristică
streptococilor viridans şi pneumococilor;
 streptococi α‫׳‬-hemolitici care produc hemoliza incompletă;
 streptococi γ-hemolitici, denumiţi impropriu aşa întrucât nu produc
hemoliza.

CLASIFICAREA LANCEFIELD. Streptococii β-hemolitici pot fi

clasificaţi după sistemul Lancefield, o clasificare serologică bazată pe
reacţia antiserurilor specifice cu antigenele hidrocarbonate, componente
ale peretelui celular. Această clasificare a fost introdusă de Rebecca
Lancefield şi reprezintă cea mai importantă clasificare din punct de
vedere clinic şi epidemiologic.

Au fost identificate până în prezent serogrupurile notate de la A la

T. Din punct de vedere al patogenităţii cele mai importante serogrupuri
sunt A (Streptococcus pyogenes) şi B (Streptococcus agalactiae).
 Fig. X. 1: Streptococi în microscopie electronică

STREPTOCOCCUS PYOGENES

MORFOLOGIE

Sunt coci gram pozitivi, dispuşi în lanţuri, saprofiţi, patogeni sau

saprofiţi condiţionat patogeni. Dimensiunile celulare sunt cuprinse între
0,5 şi 1μ. Peretele bacterian conţine o concetraţie mare de mureină.
Câteodată pot prezenta o capsulă răspunzătoare de virulenţa tulpinii
respective.

CARACTERE DE CULTURĂ

Streptococii sunt microorganisme relativ pretenţioase, necesitând

medii îmbogăţite pentru a creşte în laborator.
Pe mediile lichide (bulion glucozat) cresc sub formă de flocoane şi
duc la apariţia unui depozit pe fundul eprubetei. Streptococii capsulaţi
determină turbiditatea omogenă a mediului.
 Pe mediile solide streptococii duc la apariţia coloniilor de tip S,
incolore, hemolitice sau M, în cazul streptococilor capsulaţi.
STRUCTURĂ

Suprafaţa celulei bacteriene este incredibil de complexă şi variată

din punct de vedere chimic. Componentele antigenice includ capsula
polizaharidică C, peptidoglicanul şi acidul lipoteicoic, o mare varietate de
proteine de suprafaţă, incluzând proteina M, proteina F, etc.

Membrana citoplasmatică a S. pyogenes conţine anumite antigene

similare cu cele din cordul uman, muşchii netezi şi scheletici,
fibroblastele valvelor cardiace, ţesuturile neuronale.

În cazul streptococilor de grup A, proteinele R şi T sunt folosite ca

markeri epidemiologici, rolul lor în virulenţa bacteriei nefiind încă
cunoscut.

Proteina M este un factor clar de virulenţă, fiind implicată atât în

colonizare, cât şi în rezistenţa la fagocitoza. Au fost identificate peste 50
de tipuri de proteina M ce participă la specificitatea antigenică. Proteina
M din fimbrii leagă fibrinogenul seric şi blochează legarea
complementului la peptidoglican. Acest lucru conferă supravieţuirea
microorganismului prin inhibarea fagocitozei.

Capsula S. pyogenes este non-antigenică, întrucât conţine acid

hialuronic, similar din punct de vedere chimic cu acela din ţesutul
conjunctiv al gazdei. Aceasta permite bacteriei să-şi ascundă antigenele
proprii şi să devină de nerecunoscut de către gazdă. Capsula previne şsi
fagocitoza de către neutrofile şi macrofage.

Colonizarea ţesuturilor de către S.pyogenes se datorează unei

breşe în sistemul de apărare al gazdei, ceea ce permite fixarea bacteriei
la nivelul porţii de intrare, acolo unde se produce şi multiplicarea
bacteriană şi determinarea apariţiei unei leziuni purulente inflamatorii.

Este cunoscut faptul ca S. pyogenes produce multiple adezine cu

specificităţi variate: acidul lipoteichoic, proteina M şi multiple proteine
legate de fibronectina. Acizii teichoici sunt ancoraţi pe proteinele de pe
suprafaţa bacteriană, incluzând proteina M. Proteina F mediază
aderenţa streptococică la extremitatea aminică a fibronectinei de pe
suprafeţele mucoaselor.

Colonizarea tractului respirator şi faringitele acute pot duce la

infecţii ale urechii medii, sinuzite sau pneumonii. De la nivelul urechii
medii şi sinusurilor, infecţia se propagă la meninge, ducând la
meningite.Tot la meninge ajunge infecţia de la nivelul focarului
pulmonar, prin intermediul circulaţiei sangvine. Bacteriemia poate duce
la infecţii ale oaselor (osteomielite ) sau ale articulaţiilor (artrite).

În majoritatea cazurilor, invazinele streptococice şi toxinele

proteice interacţionează cu sângele gazdelor şi cu componentele
tisulare, ducând la distrugerea celulelor gazdei şi provocând un răspuns
inflamator.Toxinele streptococice au fost studiate intens. Streptolizina O
este o leucocidina oxigen-labilă. Hialuronidaza poate digera acidul
hialuronic din ţesutul conjunctiv al gazdei. Streptokinaza participă la liza
fibrinei. Streptodornazele A-D posedă activitate deoxiribonucleică. Acest
larg repertoriu de produse este important în patogeneza infecţiilor cu
S.pyogenes. Invazinele streptococice lizează celulele eucariote,
incluzând hematiile şi fagocitele; lizează, de asemenea,
macromoleculele gazdei, enzime şi molecule informationale; permit
bacteriei să se împrâştie în ţesuturi prin dizolvarea fibrinei gazdei şi a
substanţelor intercelulare.

În ceea ce priveşte toxinele pyrogenice streptococice, acestea

sunt cunoscute sub denumirea de toxine eritrogenice, şi sunt de trei
tipuri A, B şi C. Aceste toxine acţionează ca nişte superantigene, printr-
un mecanism asemănător acelora de la stafilococi. Ca şi antigene, nu
necesită procesul de prezentare a antigenelor de către celule. În plus,
stimulează celulele T prin legarea de moleculele MHC clasa II, direct şi
nespecific. Prin intermediul superantigenelor, peste 20% din celulele T
pot fi stimulate. Numele toxinei eritrogenice se datorează asocierii cu
scarlatina, aceasta apărând atunci când toxina este eliberată în
sânge.Toxina aceasta este implicată şi în sindromul toxico-septic,
asemănător celui datorat stafilococului. Şi nu în ultimul rând, datorită
toxinei, streptococul pyogen mai poartă şi denumirea de“bacteria
mâncătoare de carne”.
 INFECŢII STREPTOCOCICE

Streptococcus pyogenes este o bacterie invazivă, toxigenă şi

sensibilizantă, gravitatea infecţiilor depinzând de poarta de intrare,
factorii de virulenţă şi de răspunsul imun al organismului afectat.

INFECŢII LOCALIZATE. Cea mai frecventă infecţie localizată este

angina streptococică, caracterizată prin durere în gât, febră şi frisoane,
indispoziţie, uneori fiind însoţită de simptome abdominale şi vărsături.
Mucoasa faringiană este hiperemică şi edematiată, cu exsudat purulent
la nivelul peretelui exterior al faringelui şi pilierilor amigdalieni. Frecvent
faringita exsudativă este însoţită de ganglioni limfatici cervicali anteriori
măriţi de volum şi dureroşi.

Culturile de control au demonstrat că în anumite populaţii peste

20% din indivizi pot prezenta colonizare faringiană asimptomatică cu
streptococi de grup A. Studiile asupra stării de purtător asimptomatic au
arătat că riscul de a dezvolta reumatism articular acut, cât şi cel de a
transmite infecţia sunt mult mai mici la acest grup de indivizi decât la
persoanele cu faringită simptomatică.

Fig. X. 2: Aspectul faringitei streptococice

 Infecţiile tractului respirator inferior, cum sunt pneumoniile, apar rar
şi urmează de regulă unei infecţii virale care scade imunitatea
organismului.

Infecţiile localizate ale pielii sunt reprezentate de impetigo, apărut

mai ales la copiii mici ce trăiesc în condiţii precare, cu tendinţa de a
apărea mai ales în timpul lunilor călduroase. Studiile au arătat că
apariţia infecţiei clinice este precedată de colonizarea tegumentelor
integre cu streptococi de grup A. Locurile afectate sunt de obicei faţa, în
jurul nasului şi a gurii, şi picioarele, dar leziunile pot avea şi alte
localizări. Leziunile iniţiale apar sub formă de paule roşii care se
transformă rapid în vezicule şi apoi în pustule care se sparg, cu aspect
de cruste galbene în fagure de miere.

INFECŢII INVAZIVE. În acest tip de infecţii, o importanţă deosebită

o are poarta de intrare. Infecţia este difuză, diseminează rapid implicând
ţesuturile învecinate şi limfaticele regionale.

 Erizipelul - este o inflamaţie edematoasă a pielii, caracterizată prin

leziuni cutanate sub formă de platou, bine delimitate de
tegumentul normal înconjurător; localizările infecţiei sunt zona
malară a feţei şi membrele inferioare;
 Fasciita necrozantă - este o infecţie care afectează fasciile
superficiale şi profundeale muşchilor unei extremităţi sau ai
trunchiului. Starea generală a bolnavului se deteriorează rapid şi
modificările cutanate devin din ce în ce mai evidente, având
aspect de eritem marmorat. Tratamentul constă în drenaj şi
debridări largi;
 Septicemia - apare ca urmare a complicaţiilor infecţiilor localizate;

INFECTII TOXIGENE

 Scarlatina - este o infecţie streptococică, în special faringiană,

asociată unui rash characteristic (papule mici) ce apare datorită
uneia din cele trei toxine pirogene streptococice A, B sau C.
Tipică este şi limba zmeurie şi paloarea periorală;
 Sindromul toxico – septic - apare în urma producţiei de
eritrotoxina A; cea mai frecventă infecţie asociată este infecţia
ţesuturilor moi.
 SECHELELE POSTSTREPTOCOCICE

Infecţiile cu Streptococcus pyogenes pot duce la sechele serioase

nonsupurative; reumatismul articular acut şi glomerulonefrita acută.
Acestea apar la 1-3 săptămâni de la boala acută streptococică.

Reumatismul articular acut este o complicaţie doar a infecţiilor

faringiene, însă glomerulonefrita poate apărea şi în cazul infecţiilor pielii.
Deşi nu există o explicaţie a patogenezei reumatismului articular acut,
un răspuns imun anormal pare esenţial. Reumatismul articular acut
poate duce la distrugerea valvelor cardiace. Răspunsul mediat imun
este mai intens la pacienţii cu RAA decât la pacienţii cu faringite
necomplicate. Celulele mediate imun par a juca un rol în patologia RAA.

Glomerulonefrita se produce prin depunerea complexelor antigen-

anticorp pe membrana bazală a glomerulilor renali.

DIAGNOSTICUL DE LABORATOR

Diagnosticul bacteriologic constă în izolarea şi identificarea

streptococului, urmată de stabilirea apartenenţei de grup.

Diagnosticul serologic se bazează pe evidenţierea şi titrarea

anticorpilor antistreptolizina O (ASLO).

ANTIBIOTERAPIA

Streptococcus pyogenes şi - a păstrat sensibilitatea la peniciline. În

caz de alergii, tratamentul se face cu eritromicina.

STREPTOCOCCUS AGALACTIAE (GR.B)

HABITAT

Streptococcus agalactiae este parte componentă a florei

comensale umane, izolarea sa făcându-se din vagin, uretră, rect, mai rar
din faringe şi de pe tegumente.

MORFOLOGIE

Sunt coci gram pozitivi, dispuşi în lanţuri sau in diplo.

STRUCTURA
 Au în perete polizaharidul C, care îl defineşte ca grup, dar îi
lipsesc proteinele M, T şi R. Sunt încapsulaţi, fapt care duce la
împărţirea speciei în tipuri antigenice.

PATOGENITATEA

Factorii de virulenţă sunt mai puţin cunoscuţi faţă de cei ai

streptococilor piogeni. Capsula este responsabilă de invazia tulipinilor.
Aceşti coci afectează în special femeile gravide şi nou-născuţii. La nou-
născuţi există două tipuri de infecţii – infecţii cu debut precoce ce apare
imediat după naştere şi infecţii cu debut tardiv ce apar la sugari având
între o săptămână şi trei luni. La femei, acest tip de streptococ duce la
avort, septicemie post - partum sau post - abortum.

DIAGNOSTICUL DE LABORATOR

Se face bacteriologic şi este o urgenţă în cazul infecţiilor

neonatale. Diagnosticul constă în examen microscopic direct, izolarea
germenului, stabilirea grupului şi antibiograma.

ANTIBIOTERAPIA

Streptococii grupului B sunt sensibili la penicilina G şi amoxicilina,

precum şi la macrolide şi tetracicline.
 Fig. X. 3: Aspectul streptococilor gr.B în microscopie directă

Fig. X. 4: Aspectul coloniilor de streptococi gr. B pe agar-sânge

 ENTEROCOCII ŞI STREPTOCOCII DE GRUP D

Grupul D include enterococii şi streptococii de grup D non -

enterococici. Enterococii diferă de streptococii de grup D prin
caracteristicile lor biochimice. Principalele specii non - enterococice de
interes medical sunt Streptococcus equinus şi Streptococcus bovis,
specii implicate în bacteriemiile asociate cu endocardita şi carcinom la
intestinului gros.

ENTEROCOCCUS

Speciile enterococice patogene pentru om sunt E. faecalis şi

E.faecium.

PATOGENITATEA

Enterococii sunt frecvent implicaţi în infecţii intraspitaliceşti şi

bacteriemii apărute la imunodeprimaţi.

Sunt responsabili de 10-20% din cazurile de endocardită

bacteriană atât pe valvele native cât şi pe cele protezate.

De asemenea, pot duce la infecţii urinare, în special la persoanele

tratate cu antibiotic.

În infecţiile abdominale, biliare, peritoneale, ale plăgilor chirurgicale

se asociază frecvent enterobacteriilor sau germenilor anaerobi, care pot
creşte patogenitatea lor.

HABITAT

Colonizează de obicei intestinul şi vaginul. Prezenţa lor în apă se

consideră a fi urmarea poluării fecale.

DIAGNOSTICUL DE LABORATOR

Constă în izolarea şi identificarea enterococilor din diverse

produse patologice şi efectuarea antibiogramei.

În cazul infecţiilor cu enterococi este indicată folosirea combinaţiei

de penicilină sau ampicilină cu un aminoglicozid. Enterococii devin
extrem de rapid rezistenţi la antibioticele uzuale, inclusiv vancomicina,
precum şi la cefalosporinele de generaţie III.
 Fig. X. 5: Aspectul enterococului faecalis

STREPTOCOCII NEGRUPABILI

Streptococii viridans cuprind un număr mare de specii α-

hemolitice, comensali ai mucoasei orofaringiene, dar şi ai celei
intestinale şi genitale. Speciile cu rol în patologia umană sunt: S.mitis,
oralis, sanguis, salivarius, mutans, milieri.

Streptococcus mutans secretă dextrani în cantitate mare, ce

formează matricea ce stă la baza formării plăcii dentare. Este foarte
frecvent asociat cariilor dentare.

Streptococcus milieri este un agent important în infecţiile

purulente, precum şi a infecţiilor neonatale.

Streptococii orali sunt sensibili la penicilina G şi macrolide.

 Fig. X. 4: Streptococii viridans în coloraţie Gram

STREPTOCOCCUS PNEUMONIAE

S.pneumoniae colonizează nazo - faringele dar poate fi şi un

important agent patogen uman. Stă la baza a 80% din pneumoniile
bacteriene, produce infecţii ale urechii medii, ale sinusurilor, traheei,
bronhiilor şi plămânilor.

STRUCTURA

Pneumococii sunt coci gram - pozitivi, încapsulaţi, nesporulaţi,

având un diametru cuprins între 0,5 şi 1,2μ, ovalari sau lanceolaţi,
dispuşi în perechi sau lanţuri scurte. Ei produc α-hemolizina, toxina ce
desface hemoglobina într-un produs de degradare verzui şi produce α-
hemoliza în agar-sânge. Peste 98% din pneumococi sunt sensibili la
optochin.

Tulpinile virulente prezintă o capsulă polizaharidică, pe baza căreia

s-au identificat principalele tipuri serologice, până acum descoperindu-
se 80 de serotipuri.
 Peretele celular conţine peptidoglican identic cu cel al cocilor gram
pozitivi. De asemenea, conţine acid teichoic bogat în glucozamine,
fosfaţi şi coline. Colina participă la hidroliza peretelui celular. La nivelul
peretelui celular, acidul teichoic se împarte în acid teichoic de suprafaţă
şi acid teichoic legat de lipidele membranei plasmatice.

PATOGENITATEA

PNEUMONIA. Este localizată de obicei la nivelul lobului inferior al

plămânului (pneumonie lobară). Tratată, boala se vindecă în 2-3
săptămâni. La 25% din cazurile de pneumonie pneumococică apare
invazia pleurală. Mortalitatea apare la bătrâni şi la pacienţii cu
bacteriemie în antecedente.

SINUZITE ŞI OTITE MEDII. Acest tip de afecţiuni apare după o

infecţie virală a tractului respirator superior. Otitele medii sunt mai des
întâlnite la copii în timp ce sinuzitele pot apărea la orice vârstă.

MENINGITELE. Pot apărea la orice vârstă. Meningita apare fie

prin extindere directă a infecţiei de la sinusuri sau urechea medie, fie ca
rezultat al bacteriemiei.

DIAGNOSTICUL DE LABORATOR. În pneumonii este important

aspectul sputei, ruginie.

La examenul microscopic pneumococii apar dispuşi in diplo,

ovalari sau lanceolaţi, gram pozitivi.

Detectarea capsulei constă în teste imunoenzimatice şi latex-

aglutinare.

Mediile de cultură folosite sunt cele selective, incubarea făcându-

se în atmosferă de CO2.

Identificarea se face pe baza caracterelor culturale,

morfotinctoriale şi a testelor de diferenţiere cu streptococii viridans: testul
la optochin şi biloliză, ambele pozitive în cazul Streptococcus
pneumoniae.
 ANTIBIOTERAPIA

Marea majoritate a tulpinilor sunt sensibile la penicilina şi

eritromicină. Antibiograma este totuşi necesară.

Mortalitatea în cazul afecţiunilor pneumococice este ridicată, în

special în cazul persoanelor vârstnice, imunocompromişi sau persoane
debilitate. Din această cauză se practică o imunizare cu vaccinul
polizaharidic polivalent. Vaccinul asigură o protecţie de lungă durată
(până la 5 ani). În cazul tulpinilor rezistente la penicilina se impune
modificarea atitudinii terapeutice, cu administrarea cefalosporinelor de
generaţia III.

Fig. X. 6: Aspectul pneumococilor într-un frotiu colorat Gram

(sputa)
 CAPITOLUL XI
GENUL NEISSERIA

Bacteriile din genul Neisseria sunt caracterizate de un aspect

morfologic particular: diplococi Gram negativi, cu formă de boabe de
cafea sau cu una dintre feţe aplatizată. Două dintre specii sunt patogene
pentru om: N. meningitidis, agentul etiologic al meningitei cerebrospinale
şi N. gonorrhoeae, agentul etiologic al gonoreei sau al blenoragiei.
Această boală cu transmitere sexuală poate conduce la complicaţii
grave soldate de multe ori cu sterilitate, mai ales în cazul femeilor.
Majoritatea speciilor din acest gen sunt comensale şi au fost izolate din
flora orofaringiană.
Clasificarea principalelor specii ale familiei Neisseriaceae
importante pentru patologia umană:
Genul Neisseria: - specii patogene – N.gonorrhoeae (specia tip)
 N.meningitidis
 N. lactamica
 N. polysacchareae

- Specii comensale – N. sicca

- N. subflava, N. flava,
N. perflava
- N. mucosa
- N. cinerea
- Specii excepţionale – N. flavescens
Genul Kingella: K. kingae, K. denitrificans
Genul Eikenella
Genul Simonsiella
Grupele EF-4 şi M5 (CDC)
În afară de acestea s-au mai descris trei genuri (Branhamella,
Moraxella, Acinetobacter) a căror încadrare nu este definitivă.
Neisseriile sunt bacterii pretenţioase, care necesită pentru
dezvoltare medii îmbogăţite, sunt foarte sensibile la variaţii de
temperatură, se dezvoltă la 35-37oC şi sunt strict aerobe, având nevoie
însă pentru dezvoltare de o atmosferă cu CO2.
 Neisseriile au un autolizant care se activează în momentul în care
temperatura coboară. Pot fi conservate la -80oC în glicerol. Pentru
transport există medii speciale care sunt incubate 16-18 ore la 37oC
înainte de expediţie.

N. meningitidis (meningococul)
N. meningitidis are ca habitat mucoasa căilor aeriene superioare
(aproximativ 10% din populaţie) şi se transmite mai ales aerogen. Local
determină rinofaringite, dar în condiţiile unei imunodepresii poate
produce o bacteriemie cu localizări secundare meningeale. În cursul
bacteriemiei este caracteristică apariţia rashului peteşial.

Fig XI. 1. Daniel G: Bacterial meningitis

Meningita bacteriană este o boală cu evoluţie severă care, fără

tratament, evoluează spre deces. Chiar şi în cazul unui tratament
antibiotic meningita bacteriană reprezintă o urgenţă medicală şi o cauză
importantă de morbiditate şi mortalitate. Meningita meningococică se
întâneşte mai frecvent la copii şi adolescenţi care trăiesc în colectivităţi.
Sursa este reprezentată de persoanele care prezintă meningococ
la nivelul nazofaringelului (10-25%). Calea de infecţie este respiratorie
prin picăturile Pflüge. Incubaţia este scurtă, în jur de 3 zile.
Meningita se manifestă prin cefalee severă însoţită de frison,
febră, şi stare generală alterată. Debutul este deseori brusc cu greţă,
varsături, fotofobie, apatie, iritabilitate şi mai rar convulsii. Apar semne
de iritaţie meningeală: redoare de ceafă şi semnul Kernig. Pe măsură ce
boala evoluează pot apare mialgia, apneea şi tulburările motorii.
Peteşiile (puncte hemoragice cutanate) sau purpura (hemoragia
intradermică) apar în primele trei zile de la debut. Leziunile pot fi mai
proeminente în zonele supuse presiunii cum ar fi: axila, zona dorsală.
Infecţiile sistemice se dezvoltă la pacienţii care nu prezintă
anticorpi IgM şi IgG faţă de antigenele bacteriene capsulare şi ale
peretelui bacterian sau la pacienţii cu deficite ale componentelor
complementului (C5, C6, C7 sau C8). Anticorpii apar la purtătorii de N.
meningitidis, N. lactamica, alte specii de Neisseria, dar şi prin reacţii
încrucişate cu alte specii, de exemplu, E. coli. Integritatea epiteliului
faringian şi respirator este foarte importantă pentru protecţia împotriva
invaziei bacteriene. Factori predispozanţi pot fi şi iritaţia cronică a
mucoasei datorită prafului sau umidităţii scăzute sau chiar leziunile
mucoasei în urma infecţiilor respiratorii intercurente.
Pentru diagnosticul de laborator este foarte important transportul
rapid până la laborator, la o temperatură de aproximativ 37°C. examenul
microscopic este foarte important pentru diagnostic: se observă
numeroase leucocite polimorfonucleare şi coci Gram negativi reniformi,
aranjaţi in diplo, intra- şi extraleucocitari.

Fig. XI.2. Teste rapide pentru diagnosticul meningitelor

(Oxoid)
 Menigococii sunt bacterii pretenţioase care se dezvoltă pe medii
îmbogăţite, geloză-sânge, geloză chocolat, Müller-Hinton, în atmosferă
de 5-10% CO2. Coloniile formate sunt mici, cu diametrul de 1-2 mm,
translucide, incolore, nehemolitice.
Tratamentul se poate face cu Penicilină, care penetrează cu
uşurinţă membrana inflamată hematoencefalică. La persoanele alergice
la Penicilină se mai pot folosi cefalosporine de generaţia a treia
(cefotaxime ori ceftriaxone), dar numai sub formă injectabilă. La
persoanele din focarul epidemiologic se face profilaxia cu sulfamide sau
Rifamicină.
Se studiază obţinerea unui vaccin universal pentru meningita
meningococică, dat tulpinile de N. meningitidis prezintă un nivel ridicat
de variaţia proteinelor antigenice de suprafaţă sub presiunea factorilor
de mediu. Dintre clasele 2 şi 3 de proteine ale membranei externe, Por A
este preferată ca pentru obţinerea de vaccin pentru că anticorpii anti-Por
A sunt o componentă majoră a imunităţii anti - meningococice. Secvenţa
aminoacizilor Por A în regiunea de fixare a anticorpilor diferă de la
tulpină la tulpină. Por A are câteva regiuni circulare care depăşesc
suprafaţa membranei şi care reprezintă ţintele pentru fixarea anticorpilor.
N. gonorrhoeae (gonococul)
N. gonorrhoeae este agresivă pentru orice tip de mucoasă:
genitală, rectală, faringiană, conjuctivală şi determină infecţii acute cu
tendinţă la invazie tisulară. Bacteria aderă de epiteliu prin intermediul
pililor, apoi penetrează în spaţiul sub epitelial. Endotoxina pare să fie
factorul major al patogenităţii.

Fig XI.3. Neisseria gonorrhea, intra şi extracelulari (Imagine CDC)

 Debutul este acut, manifestat prin prezenţa unei secreţii purulente
galben verzui însoţită de disurie şi micţiuni frecvente. La femei infecţia
este mai frecvent asimptomatică. De la locul regiunea infectată iniţial
bacteriile difuzează spre prostată, epididim sau, în cazul femeilor, spre
trompele uterine. Netratate, infecţiile gonococice evoluează spre
cronicizare cu fibroze care pot conduce la infertilitate. Alte complicaţii
mai mari sunt artrita, peritronita sau chiar meningite şi septicemii datorită
răspândirii pe cale hematogenă.
Oftalmia gonococică a nou născutului poate apare prin
contaminare în cursul naşterii. Profilaxia infecţiei se face prin
administrarea tuturor nou născuţilor de instilaţii cu azotat de argint.
Cultivarea se face imediat după recoltare pe mediu preîncălzit la
37 C sau se utilizează un mediu de transport (Amies cu cărbune activat
o

sau Stuart). De la recoltă până la cultivare nu trebuie depăşite 6 ore.

Pe preparatul microscopic se notează prezenţa celulelor
inflamatorii şi a cocilor Gram negativi, dispuşi in diplo, reniformi, imobili,
înconjuraţi de o structură capsulară comună, situaţi intra- şi
extraleucocitar.
Pentru cultură se utilizează medii selective (agar Muller-
Hinton+supliment HYL sau Thayer-Martin cu Vancomicină, Colistin,
Trimetoprim şi Nistatin) sau neselective (geloză sânge, geloză chocolat).
Cultura se dezvoltă după 24-48 ore. Condiţiile sunt stricte: 5-10% CO2 şi
37oC.
Coloniile sunt de tip S, 0,5-1 mm sau M, rotunde, cu marginile
regulate, netede, transparente sau opace. Pe aceeaşi placă pot apărea
până la 5 tipuri diferite de colonii. Dacă după 72 ore nu se dezvoltă
colonii, placa este eliminată.
Identificarea se face în funcţie de:
 caractere morfotinctoriale – se poate utiliza şi coloraţia
fluorescentă.
 Caractere de cultură – colonii.
 Caractere biochimice – metabolizarea glucidelor (numai
glucoza prin acidifierea mediului), citocrom-oxidazo pozitiv,
catalază intens pozitiv, identificare exoenzimatică pe
sisteme API (NH), Quad Ferm+, RIM, Minitek, Gonochek II
etc.
 Caractere antigenice – LPZ cu 6 serotipuri (pot exprima
simultan mai multe structuri antigenice diferite), coaglutinare
 din produsul patologic (ac antimembrană externă),
imunofluorescenţă indirectă (cu ac monoclonali).
 Prin biologie moleculară cu sonde nucleotidice, PCR, LCR
(Ligase Chain Reaction) – sensibilitate şi specificitate foarte
bune, dar cost ridicat.
Antibiograma este recomandată de rutină pentru că au apărut
tulpini rezistente la Penicilină (plasmid care codifică o betalactamază tip
TEM sau cromozomial - penAB, mtrRCDE, ampABCD.
Tratamentul infecţiei se poate face cu administrare de antibiotice
(în funcţie de rezultatul antibiogramei) în doză unică: ampicilină sau
amoxicilină, ciprofloxacin, spectinomicină. Majoritatea tulpinilor de
gonococ sunt sensibile la penicilină, dar s-a observat apariţia a două
tipuri de tulpini rezistente:
 rezistenţă scăzută – tulpini care au rămas sensibile la
concentraţii crescute de penicilină.
 rezistenţă înaltă – datorită unei plasmide producătoare de β-
lactamză rezistenţa la penicilină este totală.
Tulpinile rezistente la penicilină pot fi tratate cu cefuroxim,
cefotaxim, aztreonam sau spectinomicină. Spectinomicina e utilizată
numai pentru tratamentul gonoreei.
 CAPITOLUL XII
GRUPUL PARVOBACTERIACEAE

Grupul Parvobacteriaceae conţine bacterii patogene pentru om,

care produc boli foarte diferite şi care necesită pentru izolare şi
identificare medii de cultură îmbogăţite cu substanţe nutritive.
Următoarele genuri mai importante aparţin acestui grup:
 Familia Pasteurellaceae
 Genul Haemophilus
 Genul Pasteurella
 Familia Brucellaceae
 Genul Brucella
 Familia Alcaligenaceae
 Genul Bordetella
 Afiliaţie incertă
 Genul Francisella

Genul Haemophilus
Genul Haemophilus este încadrat în Familia Pasteurellaceae,
având strânse înrudiri cu genurile Actinobacillus şi Pasteurella. În
prezent genul cuprinde peste 15 specii, unele dependente de factorii X
şi V, confirmate ca hemofili (H. haemoglobinophilus, H. parasuis, H.
paragallinarum), altele nu (H. somnus, H. Agni). Speciile a căror creştere
este dependentă numai de factorul V, exceptând H. segni, sunt numite
cu ajutorul sufixului para - H. parainfluenzae etc.
H.influenzae a fost descris pentru prima oară de către Pfeiffer, fiind
considerat în mod greşit agentul etiologic al pandemiei de gripă din
perioada 1890-1892, motiv pentru care se mai numeşte şi “bacilul
Pfeiffer”.
Caractere generale:
Genul Haemophilus cuprinde cocobacili, Gram negativi, cu un
polimorfism accentuat, imobili, nesporulaţi, aerobi, facultativ anaerobi,
care atacă fermentativ zaharurile, dependenţi de factorii de creştere X
(hemina şi alte porfirine) şi/sau V (NAD sau NADP) prezenţi în sânge.
Habitat:
Unele dintre speciile genului Haemophilus au habitat uman, altele
sunt găzduite de diverse animale. Hemofilii izolaţi la om sunt saprofiţi,
condiţionat patogeni ai tractului respirator, dar pot fi prezenţi şi la nivelul
intestinului, vaginului sau uretrei anterioare. H aegyptius şi H. ducreyi,
patogeni ai mucoasei conjunctivală, respectiv genito-urinară, nu au fost
izolaţi la persoane sănătoase.
Hemofilii colonizează tractul respirator din a 4-a zi până la 2 ani
după naştere, când constituie 10 % din flora orofaringiană, fiind
reprezentaţi în special de tulpinile neîncapsulate; numai în 5% din
subiecţi sunt colonizaţi cu tulpini încapsulate, în condiţii normale.
În nazofaringe găzduim frecvent H.influenzae şi mai rar H.
haemolyticus. În cavitatea bucală şi faringe sunt uzual prezenţi H.
parainfluenzae şi H. parahaemolyticus. Membri frecvenţi ai plăcii dentare
sunt: H. aphrophilus, H. paraphrophilus şi H.segni. În microflora vaginală
apare ocazional H. parainfluenzae.
Diagnostic de laborator
Produsele patologice sunt diferite în funcţie de localizarea
infecţiei: exsudat nazofaringian, secreţie conjunctivală, spută, L.C.R,
sânge, lichid sinovial, lichid pleural, secreţie otică, secreţie urogenitală.
Prelevarea probelor se face în recipiente sterile prevăzute cu
capac sau cu ajutorul unui tampon steril, iar transportul acestora se
face rapid, fie în recipientele în care au fost recoltate (spută, L.C.R, etc),
fie în mediu universal de transport Stuart sau Amies (cele recoltate pe
tampon). Până în momentul însămânţării, probele pot fi păstrate pentru
scurt timp la temperatura camerei, nu în frigider.
Caractere microscopice:
În frotiurile din produsele patologice hemofilii sunt sub forma
unor cocobacili gram-negativi, polimorfi, nesporulaţi, imobili.
Caractere de cultură:
Hemofilii sunt bacterii pretenţioase, care pot fi izolate pe medii de
cultură îmbogăţite cu sânge, geloză chocolat, geloză Levinthal, geloză
Fildes sau Hemophilus Test Medium; prin adaos de antibiotice mediile
pot deveni selective. Sângele din geloză este hemolizat prin încălzire
treptată, până la 800C, timp de 30 min. Cultura poate apare târziu, până
la 48 de ore de la incubare la 370C, în atmosferă de CO2 5-10%.
Bacteriile acestui gen necesită prezenţa în mediu a factorilor
esenţiali de creştere:
Factorul X (hemina, protoporfirina IX) - termostabil (rezistă
45 de min. la 1200C)
Factorul V-termolabil (rezistă 15 min. la 900C); are în
componenţa sa fie NAD, fie NADP.

Haemophilus influenzae
Epidemiologie
Bacteriile sunt transmise pe cale respiratorie, prin intermediul
picăturilor Pflugge sau prin contact direct cu secreţiile infectate ale
tractului respirator. Receptivitatea este prezentă la orice vârstă.
Structura antigenică
Antigene capsulare
H.influenzae posedă antigene capsulare polizaharidice, care
reprezintă suportul esenţial al virulenţei manifestate în cursul proceselor
invazive. Tulpinile încapsulate au fost clasificate în 6 serotipuri: a, b, c, d,
e şi f. Tipul b este cel mai frecvent implicat în apariţia meninigitei şi a
epiglotiei la copil. Prezintă înrudiri antigenice cu Streptococcus
pneumoniae, Streptococcus pyogenes, Staphylococcus aureus,
Staphylococcus epidermidis, Enterococcus faecium şi E.coli K1.
Antigene lipooligozaharidice (LOSs) - pe baza cărora se fac
subtipările
Proteinele membranei externe
Proteine fimbriale(pilii)
Patogenitate
Bacteria este patogenă prin capacitatea de multiplicare la poarta
de intrare şi prin toxigeneză, datorită eliberării endotoxinei. Principalii
factori de virulenţă sunt reprezentaţi de polizaharidele capsulare, pilii de
adeziune şi IgA proteazele.
Infecţiile produse de H.influenzae sunt mai frecvente la copii, însă
pot apare, cu o frecvenţă mai scăzută, şi la adulţi, în special la vârstnici
şi imunodeprimati. Acestea debutează, de obicei, ca o rinofaringită
acută, probabil în asociere cu o infecţie virală la nivelul tractului
respirator, urmate de epiglotită, laringotraheită, otită, sinuzită, mai rar de
pneumonie dar şi de meningită acută purulentă la copiii mici, prescolari.
Prin extensie locală pot fi afectate sinusurile sau urechea medie.
Meningita reprezintă una dintre cele mai severe afecţiuni întâlnită
la copiii cu vârsta cuprinsă între 6 luni şi 3 ani, provocată de forma
încapsulată, H.influenzae tip b. Forma clasică este precedată, de obicei,
de semnele unei infecţii ale căilor respiratorii superioare. H. influenzae
împreună cu Streptoccocus pneumoniae şi Neisseria meningitidis
constitue principalele cauze de meningită bacteriană.
Epiglotita, întâlnită la copiii cu vârsta cuprinsă între 2-7 ani, poate
fi fatală prin fenomenele obstructive produse de către inflamaţia locală şi
edem.
Bacteriemia poate să apară la copii cu vârsta cuprinsă între 6-36
de luni, în special la cei splenectomizaţi.
Ocazional, H.influenzae serovarul b, biotipul I este implicat în
producerea celulitei, osteomielitei sau a artritelor septice.
Tulpinile netipabile de Haemophilus influenzae au fost izolate în
otite medii acute, sinuzite la copii şi au fost asociate infecţiilor tractului
respirator (pneumonii, bronhopneumonii,etc) la copii şi adulţi.
Diagnostic de laborator
Caractere microscopice
În frotiurile din lichid cefalorahidian H. influenzae prezintă
polimorfism, majoritatea bacteriilor fiind localizate extraleucocitar.
Formele neîncapsulate din spută au aspect filamentos.
Pe frotiurile colorate Gram realizate din culturile de izolare şi
identificare, apare sub forma unor cocobacili gram-negativi, bacili scurţi,
subţiri, drepţi, rar încurbaţi, de 0,5-0,8 µm, uneori polimorfi, cu sau fără
filamente, care pot fi încapsulaţi (halou clar în jurul bacteriei). În culturile
vechi se pierde capsula şi apar probleme de diagnostic diferenţial
microbiologic.
Caractere de cultură
Pe mediile de cultură: îmbogăţite cu sânge, geloză chocolat (fig.
XII. 1), geloza Levinthal (conţine factorii X şi V), geloza Fildes sau
Hemophilus Test Medium, incubate la 370C, în atmosferă de CO2 5-
10%, după 24 h se formează colonii mici (1-2mm), semiopace, gri,
nehemolitice, de tip S. Pe geloză - sânge se poate observa fenomenul
de satelitism în jurul coloniilor de stafilococ, H.influenzae formând colonii
de dimensiuni descrescânde pe măsură ce se îndepartează de acesta.
(fig. XII. 2).

Fig. XII. 1 Haemophilus influenzeae – mediu chocolat agar

(sursa - Color Atlas of Diagnostic Microbiology - Luis M. de la Maza,
Marie T. Pezzlo, Ellen Jo Baron)

Fig. XII. 2 Haemophilus influenzeae - fenomenul de satelitism în

jurul coloniilor de stafilococ – mediu geloză - sânge
(sursa - de.academic.ru )

Identificarea se bazează pe determinarea necesităţilor pentru

dezvoltare de factor X şi V, precum şi evidenţierea caracterelor
biochimice şi enzimatice bacteriene: producerea de catalază, urează,
indol, ornitin - decarboxilază, fermentarea zaharurilor.
Diagnosticul imunologic
Metoda imunologică are ca principiu detecţia antigenelor genului
Haemophilus în produsul patologic. Detecţia se poate face prin reacţii de
latex-aglutinare, imunoprecipitare, imunoradiotestare, Western Blot,
electroforeză în gel de poliacrilamidă,etc.
Studiile genetice (amplificarea genică, folosirea endonucleozelor
de restricţie, etc) oferă informaţii valoroase despre diferitele specii din
genul Haemophilus.
Tratament
Tratamentul în infecţiile cu H. influenzae se realizează sub
controlul antibiogramei şi al detectării beta-lactamazelor.
Tratamentul recomandat este cu ampicilină, pentru tulpinile care
nu produc β-lactamză (25% produc β lactamaze sub control plasmidic) şi
cu cefalosporine de generaţia a III-a administrate parenteral sau
cloramfenicol pentru tulpinile penicilinorezistente.
Profilaxia se bazează pe creşterea rezistenţei nespecifice.
Profilaxia specifică se realizează prin vaccinare sau / şi în
anumite situaţii (copii cu vârsta mai mică de 2 ani) prin chimioprofilaxie
(rifampicină).
Haemophilus ducreyi
Epidemiologie
Bacteriile sunt transmise pe cale sexulă, sursa de infecţie fiind
reprezentată de omul bolnav, existând receptivitate la orice vârsta.
Structură antigenică
Prezintă antigen capsular, antigen somatic şi endotoxina.
Patogenitate
Haemophilus ducreyi este agentul etiologic al şancrului moale, o
boală cu transmitere sexuală, prezentă mai ales în zonele tropicale şi
subtropicale, caracterizată prin ulceraţie genitală şi adenopatie
inghinală. După o perioadă de incubaţie de durată variabilă, de la o
săptamână până la 15-30 de zile, leziunea debutează sub forma unei
pustule, care evoluează cu o ulceraţie dureroasă, neîndurată, cu
marginile elevate, neregulate.
Abilitatea bacteriei de a determina boala depinde de capacitatea
sa de a adera la celulele epiteliale genitale, de a distruge celulele gazdă
şi de a evita fagocitoza. Astfel, patogenitatea este dată prin multiplicare
şi toxigeneză, bacteria neavând capacitate invazivă.
Diagnosticul de laborator
Caractere microscopice
În frotiurile din exsudatul ulceraţiilor şancroide, H. ducreyi apare
sub formă de cocobacili, localizaţi intra - şi extracelular, dispuşi în lanţuri
scurte sau în grămezi (aspectul “lanţului de bicicletă” sau al “bancului de
peşte”).
În frotiurile din cultura obţinută în prealabil, H.ducreyi se prezintă
sub forma unor bacili fini, subţiri de 0,5 µm / 1,5-2 µm, gram negativi,
dispuşi în perechi sau lanţuri.
Caractere de cultură
H. ducreyi este o bacterie pretenţioasă, care necesită pentru
izolare şi identificare medii de cultură îmbogăţite cu sânge, geloză
chocolat, geloza Levinthal, geloza Fildes sau Hemophilus Test Medium.
Dacă se adaugă vancomicină şi polimixină, mediul devine selectiv.
Incubarea se realizează la 330-350C, în atmosferă de CO2 5-10% (în
absenţa acestuia nu creşte pe mediile de cultură), timp de 2-5 zile (se
poate prelungi până la 9 zile).
H. ducreyi creşte greu pe mediile de cultură şi formează colonii
plate, netede, gri lucioase; pe mediile cu sânge produc hemoliză.
Identificarea se bazează pe determinarea necesităţilor pentru
dezvoltare de factor X.
Diagnosticul imunologic
Pentru H. ducreyi se utilizează anticorpi monoclonali pentru
identificarea receptorului pentru hemoglobină (HgbA).
Tratament
Tratamentul se realizează sub controlul antibiogramei, 2/3 dintre
izolatele de H. ducreyi producând β-lactamază. Rezultate clinice
excelente s-au obţinut prin administrarea eritromicinei, toate izolatele
fiind sensibile in vitro la acest antibiotic. H. ducreyi răspunde şi la
administrarea de biseptol, streptomicină, cefalosporine generaţia a III-a.
Nodulii limfatici inghinali supuraţi pot necesita drenaj.
Profilaxia este nespecifică şi presupune realizarea educaţiei
sexuale corespunzătoare, identificarea şi tratarea sursei de infecţie.

Genul Pasteurella
Genul Pasteurella este încadrat în Familia Pasteurellaceae şi
prezintă înrudiri cu membri ai genului Actinobacillus.
Microorganismele din genul Pasteurella sunt responsabile de boli
ale animalelor, transmise ocazional omului. Louis Pasteur este cel care
a identificat una dintre speciile genului responsabilă de producerea
holerei la găini, realizând şi un vaccin împotriva acesteia.
Cea mai comună specie asociată cu zoonoze este Pasteurella
multocida, însă interes medical prezintă şi P.haemolytica, P.dagmatis şi
P.ureae.
Caractere generale:
Genul Pasteurella cuprinde cocobacili Gram-negativi, oxidazo-
pozitivi, facultativ anaerobi, imobili, nesporulaţi, care pot fi încapsulaţi.
Habitat
Bacteriile acestui gen sunt întâlnite, cu o frecvenţă înaltă, la nivelul
cavităţii bucale şi al căilor respiratorii superioare la numeroase specii de
animale, importante surse de infecţie pentru om fiind câinele şi pisica.
Persoanele care vin în contact strâns cu aceste animale pot fi purtătoare
ale bacteriei la nivelul nazo-faringelui.
Epidemiologie
Incapabilă să supravieţuiască pentru mult timp în mediul extern,
Pasteurella este, în general, transmisă la om în urma muşcăturii de către
un animal sau pe cale respiratorie, prin inhalarea particulelor infectate.
Adiţional, o parte din infecţiile cu Pasteurella se produc în absenţa unui
contact direct cu animalele, probabil prin transmitere de la om la om.
Structură antigenică
Pasteurella multocida prezintă antigene capsulare, care au
permis clasificarea în 5 serotipuri (A, B, C, E, F), tulpinile implicate în
patologia umană aparţinând tipului A şi mai rar tipului D, antigene
somatice şi lipopolizaharidul, constituent al membranei externe, care
se comportă ca endotoxină.
Patogenitate
P. multocida este patogenă în special prin multiplicare şi
invazivitate, însă există tulpini capabile să producă o citotoxină
dermonecrotică şi osteolitică. Microorganismul prezintă capacitatea de a
se multiplica atât intra - cât şi extracelular.
Produce boli grave la animale.
La om produce:
Pasteurelloza de inocular - apărută după muscătura sau lingerea
unei plăgi de către animalul infectat. Manifestările locale, după
aproximativ 6-24 h de incubare, debutează cu durere locală,
însoţită de inflamaţie, limfangită, adenopatie. Semnele locale
scad în intensitate în câteva ore, însă adenopatia poate persista
câteva săptămâni. Dacă muşcăturile sunt profunde şi nu se
administrează tratament leziunea poate evolua spre osteită sau
artrită supurată.
Infecţii respiratorii - sub formă de rinite atrofice, farigite, sinuzite,
bronşite, pneumonii, etc.
Infecţie generalizată – apărută la pacienţii imunocompromişi, în
special la cei cu afecţiuni hepatice severe.
Diagnosticul de laborator
Produsele patologice sunt reprezentate de puroi, spută, lichid
pleural, sânge pentru hemocultură, L.C.R.
Caractere microscopice
În frotiul din produsul patologic pot fi observaţi cocobacili, Gram-
negativi, nesporulaţi, coloraţi bipolar, polimorfi, de 1-2 µm / 0,3-0,4 µm
(pot fi întâlnite şi forme lungi de 3-5 µm), care pot fi încapsulaţi.
Caractere de cultură
Pasteurella creşte pe medii de cultură simple sau îmbogăţite cu
5% sânge de berbec, la o temperatură cuprinsă între 220 - 440C, cu o
valoare optimă la 370C. După incubare în atmosferă de CO2, pentru 24-
48 h, formează colonii mici, de 1-2 mm, strălucitoare, uneori mucoase
(speciile încapsulate).( fig.XII. 3).
 Fig. XII. 3. Pasteurella multocida-mediu – geloză sânge de
berbec 5% (sursa- Color Atlas of Diagnostic Microbiology-Luis M.
de la Maza, Marie T. Pezzlo, Ellen Jo Baron)

Identificarea se bazează pe evidenţierea caracterelor biochimice

şi enzimatice bacteriene: fermentarea zaharurilor, prezenţa oxidazei,
catalazei, nitrat-reductazei,etc.
Diagnosticul imunologic nu are valoare.
Intradermoreacţia pastereulină pune în evidenţă o reacţie de
sensibilizare specifică după 8-10 zile de la infecţie.
Tratament
Tratamentul este local, al plăgii şi sistemic, cu antibiotice -
betalactamine, cicline, imidazol, fluorochinolone, macrolide şi
aminoglicozide.
Profilaxia este nespecifică, constând în limitarea contactului cu
animalele domestice sau sălbatice.

Genul Brucella
Genul Brucella face parte din Familia Brucellaceae şi cuprinde 6
specii: B.melitensis, B. abortus, B.suis, B. canis, B.neotomae şi B.ovis.
Primele trei specii sunt implicate în patologia umană, producând
antropozoonoze.
 Caractere generale
Bacteriile genului Brucella sunt cocobacilli Gram-negativi, imobili,
uneori încapsulaţi, nesporulaţi, care se colorează bipolar, strict aerobi,
catalazo-pozitivi, oxidazo-negativi.
Habitat
Habitatul brucellelor este reprezentat de organismul animalelor
bolnave (ovine, caprine, porcine, bovine, etc), la care determină
bacteriemii urmate de localizări în sistemul monocito-fagocitar şi la
nivelul tractusului genital. La animalele gestante determină avorturi
spontane, urmate de secreţia de brucelle prin lapte un timp îndelungat.
Epidemiologie
Principala sursă de infecţie o constituie animalele infectate, omul
putându-se contamina accidental prin contact direct sau indirect cu
acestea (contactul cu produse contaminate, ingestia de lapte infectat,
ape contaminate cu Brucella, etc.) sau prin inhalarea aerosolilor ce
conţin brucelle. Bruceloza este o boală profesională, apărând în general
la cei care lucrează cu animale.
Structură antigenică
Cele trei specii implicate în patologia umană se remarcă printr-o
structură antigenică relativ complexă: un antigen capsular, un antigen
lipopolizaharidic, care prezintă două fracţiuni, A şi M, a căror proporţie
este diferită în funcţie de specie - la B.melitensis predomină fracţiunea
M, la B.abortus predomină fracţiunea A, iar la B. suis cele două fracţiuni
sunt egale, precum şi un antigen L asemănător antigenului Vi de la
Salmonella. Ag O diferă de cel al altor bacterii Gram-negative prin
compoziţia sa în acizi graşi şi prin faptul că este strâns legat de proteine.
Patogenitate
Patogenitatea este dată prin multiplicare şi invazivitate.
Bacteriile genului Brucella sunt microorganisme capabile să
determine infecţii acute, cronice sau inaparente. Cronicizarea depinde
de capacitatea de multiplicare intracelulară, putând persista un timp
îndelungat în organismul infectat, în special la nivelul sistemului reticulo-
endotelial. Au afinitate pentru placentă şi ţesuturile fetale ale animalelor
gestante, metabolizând eritriolul prezent la acest nivel.
La om determină bruceloza, o septicemie de origine limfatică.
Leziunile determinate sunt de tip granulomatis.
 De la poarta de intrare, reprezentată de tegumentul lezat sau
tractul digestiv, mai rar de conjunctivă sau de calea respiratorie, bacteria
ajunge la nivelul nodulilor limfatici unde se multiplică, apoi, pe cale
sangvină sau limfatică, ajunge în sistemul reticulo-endotelial.
După o perioadă de incubaţie de 2-4 săptămâni, boala debutează
de obicei insiduos.
Forme clinice:
Forma inaparentă - fără semne clinice de boală, depistată
numai prin determinarea anticorpilor specifici
Forma septicemică - caracterizată prin febră ondulantă
„sudoro-algică”, accesele febrile fiind însoţite de frisoane,
oboseală, scădere în greutate, artralgii, adenopatie şi
splenomegalie.
Forma localizată - localizările pot fi multiple: osteoarticulare
(vertebrale, artrite seprice, etc), la nivelul endocardului,
neuro-meningeale, pulmonare, hepatice, splenice, cutanate.
Forma cronică - apărută datorită rezistenţei la antibiotice, prin
capacitatea de multiplicare intracelulară.
Diagnosticul de laborator
Produsele patologice sunt reprezentate de material de puncţie
ganglionară, sânge pentru hemocultură, lichid cefalorahidian, lichid
sinovial, bilă, urină, puroi. La animale se examinează avortonul.
Caractere microscopice
Brucellele pot fi detectate greu microscopic; sunt cocobacili, Gram-
negativi, imobili, nesporulaţi, izolaţi sau dispuşi în perechi, cu lungimea
de 1 µm şi lăţimea de 0,3 µm, coloraţi bipolar. (fig. XII. 4)
Caractere de cultură
Brucella este o bacterie pretenţioasă, cu multiplicare lentă, care
necesită pentru izolare şi identificare medii de cultură speciale, cu
extract de ficat, geloză îmbogăţită cu eritritol, geloza-sânge; pentru
hemoculturi se foloseşte sistemul bifazic Castaneda. Pentru produsele
bogate în flora de asociaţie se folosesc medii selective (cu polimixină,
bacitracină, ciclohexidină).
 Culturile sunt incubate la 370C, în atmosferă de 5-10% CO2, pentru
4-6 săptămâni. Coloniile sunt mici (0,5 mm diametrul), nepigmentate,
transparente, de tip S.

Fig. XII. 4 Brucella izolată din hemocultură - coloraţie Gram (sursa -

Color Atlas of Diagnostic Microbiology - Luis M. de la Maza, Marie
T. Pezzlo, Ellen Jo Baron)

Identificarea presupune testarea pentru fermentarea zaharurilor

(glucoză, lactoză, etc), producerea de oxidază, catalază şi hidroliza
semicantitativă a ureei.
Identificarea definitivă se face prin teste specifice, în laboratoare
speciale:
 Producerea de CO2
 Producerea de H2S
 Creşterea în prezenţa tioninei şi fucsinei bazice
 Sensibilitatea la fagul “Tbilisi”
 Sonde ADN
 Aglutinarea cu antiseruri monospecifice
Diagnostic imunologic
Diagnosticul serologic constă în reacţia de aglutinare pe lamă
(reacţia Huddleson, reacţie calitativă), prin care se identifică anticorpii de
tip Ig G şi Ig M din sânge şi care este confirmată ulterior prin
cuantificarea aglutininelor anti-Brucella în tuburi (reacţia de aglutinare
Wright, reacţie cantitativă). Un titru mai mare de 1/100 certifică prezenţa
bolii.
Alte teste imunologice: reacţia de fixare a complementului,
imunofluorescenţa indirectă, ELISA, etc.
Intradermoreacţia Burnet depistează sensibilitatea de tip
întârziat la brucelină. Se inoculează intradermic, pe faţa anterioară a
antebraţului 0,1 ml filtrat de cultură de B. abortus / B. melitensis, iar pe
celălalt antebraţ se inoculează 0,1 ml de martor (bulion care s-a utilizat
la obţinerea brucelinei / melitinei). Rezultatul testului se citeşte după 24 -
48 h, măsurând diametrul zonei infiltrativ-eritematoase: diametrul de 10
mm indică o reacţie slab pozitivă, de 30 mm o reacţie pozitivă, iar de 60
mm intens pozitivă. Lipsa reacţiei la testul martor permite citirea
rezultatului. IDR la brucelină se pozitivează după 14-30 de zile de la
debutul bolii sau după vaccinarea cu vaccin viu atenuat şi persistă mult
timp.
Tratament
Deoarece Brucella este o bacterie care se multiplică facultativ
intracelular, tratamentul este dificil şi de lungă durată, putându-se
înregistra recăderi şi sub antibioterapie. Antibioticele administrate trebuie
să penetreze intracelular.
World Health Organisation recomandă asocierea de antibiotice:
doxiciclină în asociere cu rifampicină sau streptomicină. Alte antibiotice
care pot fi folosite în tratamentul Brucellei includ gentamicina,
trimethoprim / sulphametoxazole şi fluorochinolonele.
Profilaxia nespecifică constă în identificare sursei de infecţie,
dezinfectarea aerului şi a obiectelor contaminate, creşterea rezistenţei
nespecifice.
Profilaxia specifică se bazează pe administrarea vaccinului cu
bacterii vii atenuate şi se adresează în special populaţiei cu risc crescut
de îmbolnăvire.

Genul Bordetella
Genul Bordetella face parte din Familia Alcaligenaceae şi cuprinde
nouă specii: B.pertussis, B.parapertussis, B.bronchiseptica, B.avium,
B.hinzii, B.holmesii, B.petrii, B.trematum şi B.ansorpii.
 Importanţă în patologia umană au B.pertussis, agentul etiologic al
tusei convulsive, B.parapertussis şi B.bronchiseptica, care produc forme
uşoare de tuse convulsivă.
Caractere generale
Bacteriile din genul Bordetella sunt cocobacili Gram-negativi,
nesporulaţi, imobili (4 specii) sau mobili (5 specii), dispuşi izolaţi sau în
lanţuri scurte, strict aerobi.
Habitat
Bordetelele implicate în patologia umană sunt microorganisme cu
tropism pentru epiteliul respirator, întâlnite la animalele cu sânge cald,
inclusiv la om. B.pertussis şi B.parapertussis sunt agenţi infecţioşi
specific umani, pe când B.bronchiseptica a fost localizată la animale,
păsări şi la om.
Bordetella pertussis
Epidemiologie
Izvorul de infecţie este exclusiv uman, fiind reprezentat de
bolnavul cu forme tipice sau atipice de boală. Transmiterea se
realizează pe cale aeriană, prin picături Pflugge, receptivitatea fiind
mare, în special în primii trei ani de viaţă.
Structură antigenică
Structura antigenică este complexă, incluzând:
 Antigen capsular
 Hemaglutinină fimbrială de natură proteică, implicată în aderenţa
la celulele epiteliale
 Antigen somatic termostabil, corespondent endotoxinei
În afară de aceste antigene , B. pertussis mai prezintă:
 Toxina pertussis - toxină de natură proteică care determină
limfocitoză.
 Adenilat ciclaza calmodulin - dependentă, care prezintă activitate
hemolitică.
 Toxina dermonecrotică, teromolabilă.
 Citotoxina traheală.
 Patogenitate
Patogenitatea este dată prin multiplicare şi toxigeneză.
Bordetella pertussis determină boala cunoscută sub denumirea de
tuse convulsivă, afecţiune cu evoluţie uşoară la adult, dar severă la
copii.
După o perioadă de incubaţie de 7-12 zile, debutează
manifestările clinice, care vor evolua în trei etape:
 Stadiul cataral sau de colonizare a epiteliului
respirator, în care manifestările clinice sunt uşoare,
necaracteristice: strănut, catar, tuse, febră. În acest stadiu, cu
durata de aproximativ 10 zile, pacienţii sunt contagioşi.
 Stadiul convulsiv caracterizat prin alterarea
progresivă a stării generale şi apariţia acceselor de tuse
spasmodică, epuizantă la care se adaugă cianoza, convulsiile,
vărsăturile. Pe parcursul acestui stadiu, a cărui durată este de
2-4 săptămâni, apare limfocitoza periferică şi hipoglicemia.
Bacteria este rareori izolată în această fază, iar tratamentul cu
antibiotoc nu influenţează progresia bolii.
 Convalescenţa, cu durata de cca 4 săptămâni, în care
accesele de tuse scad în intensitate.
Diagnostic de laborator
Produsele patologice sunt reprezentate secreţie nazală,
prelevată cu un tampon steril, spută, picături traheobronşice prelevate
pe “placa tuşită”. Acestea se transportă cât mai rapid la laborator sau,
dacă nu se inoculează plăcile la patul bolnavului, se foloseşte mediul de
transport Amies.
Caractere microscopice
Bordetella pertussis este un cocobacil Gram-negativ, încapsulat,
nesporulat, imobil, colorat bipolar, mai bine observaţi după prelungirea
până la 2 minute a colorării cu fucsină bazică.
Prin metoda imunofluorescenţei se poate detecta un număr mic de
bacili în produsul patologic.
Caractere de cultură
Bordetella pertussis este un bacil pretenţios care creşte numai pe
medii de cultură îmbogăţite (mediul Bordet - Gengou – mediu cu cartof
glicerat şi sânge; geloză – sânge – cazeină - cărbune activat). Incubarea
se face la 35-370C pentru 3-7 zile, în atmosferă umedă.
Coloniile sunt mici, transparente, perlate, cu strălucire metalică,
înconjurate de o zonă de hemoliză difuză.
Identificarea presupune testarea mobilităţii, producerii de
cartalază, oxidază, urează, reducerea nitraţilor la nitriţi, utilizarea
citratului.
Diagnostic imunologic
Diagnosticul imunologic constă în reacţii de aglutinare pe lamă cu
seruri specifice, reacţia de fixare a complementului, ELISA, etc.
Tratament
Antibioticele folosite în tratamentul tusei convulsive sunt
reprezentate de eritomicină, cloramfenicol, tetraciclină. Terapia
medicamentoasă trebuie completată tratamentul simptomatic, în special
cu susţinerea funcţiei respiratorii.
Profilaxia nespecifică constă în izolarea sursei de infecţie şi
creşterea rezistenţei nespecifice.
Profilaxia specifică, la noi în ţară, constă în administrarea
vaccinului DTP, care conţine anatoxină difterică, tetanică şi vaccin
corpuscular pertussis inactivat.

Genul Francisella
Genul Francisella, a cărui încadrare taxonomică este incertă, este
format din două specii: F.tularensis şi F.philomiragia.
F.tularensis, descoperită de Mac Coy şi Chapin în 1911, este
agentul etiologic al antropozoonozei tularemia.
Caractere generale
Bacteriile genului Francisella sunt cocobacili Gram-negativi,
aerobi, facultativ anaerobi, imobili, încapsulaţi, polimorfi, care necesită
pentru creştere cisteină şi cistină.
Habitat
F.tularensis cunoaşte o largă răspândire în rândul animalelor, fiind
întâlnită în special la rozătoare şi la animalele mici.
 Epidemiologie
Sursa de infecţie este reprezentată de animalele bolnave,
transmiterea la om producându-se accidental în urma contactului direct
cu acestea, înţepăturii de către insecte hematofage (căpuşe, în
organismul cărora bacteria poate persista 2-3 ani, ţânţari, tăuni), sau prin
apă, aer, alimente contaminate.
Structură antigenică
Bacteria prezintă în structura sa antigenul capsular, antigenul
somatic O (endotoxina), antigene a căror structură proteică este
asemănătoare cu antigenele aglutinante ale tulpinilor de Brucella şi
Yersinia enterocolitica O:3.
Patogenitate
F.tularensis este un microorganism facultativ intracelular, ai cărui
factori de patogenitate nu sunt foarte bine definiţi, însă un rol important
este acordat capsulei bacteriene şi endotoxinei.
După 4 - 6 zile de incubare, la nivelul inoculării bacteriene
(cutanat, ocular, faringian), prin multiplicarea microorganismului, se
dezvoltă eritem local, care evoluează spre papulă, pustulă, ulceraţie.
Infecţia ajunge, pe cale limfatică, la nivelul ganglionilor locali, unde
formează bubonul tularemic, apoi, în urma bacteriemiei tranzitorii, este
diseminată în organism formând noduli granulomatoşi, la nivelul
organelor parenchimatoase, care se pot necroza.
Forme clinice:
 Forma ulcero-ganglionară este cea mai frecventă, întâlnită
de obicei la nivelul membrelor superioare, asociată cu leziuni
veziculare şi adenopatie regională voluminoasă. Alte
manifestări clinice: frison, febră, cefalee, greaţă, vărsături,
afectarea stării generale.
 Forma oculară – rară, manifestată prin conjunctivită
unilaterală dureroasă şi adenopatie preauriculară.
 Forma orofaringiană manifestată prin stomatită, faringită cu
adenopatie cervicală
 Forme severe – abdominală şi tifoidică
Diagnostic de laborator
 Produsele patologice sunt reprezentate de: exsudat din ulcerul
cutanat, aspirat ganglionar, secreţie conjunctivală, exsudat faringian,
spută, sânge pentru hemocultură.
Caractere microscopice
Pe frotiurile din cultură, F.tularensis apare ca un cocobacil Gram-
negativ, de 0,7-1 µm / 0,3µm, polimorf, slab colorat bipolar.
Caractere de cultură
F.tularensis creşte pe medii de cultură îmbogăţite: mediul Francis
(geloză- sânge cu glucoză şi cistină), sau Mac Coy (mediu cu gălbenuş
de ou coagulat în pantă). Cultivarea se realizează la 370C, în aerobioză.
După 48-72 h se formează colonii mici, transparente, lucioase.
Identificarea constă în evidenţierea producerii de catalază,
oxidază, de H2S, fermetarea zaharurilor (glucoză şi maltoză),
producerea de citrulinureidază şi fermentarea glicerolului.
Diagnostic serologic
Se practică aglutinarea în tuburi, hemaglutinarea sau reacţii de tip
ELISA.
Tratament
Speciile genului sunt sensibile la diferite antibiotice de tipul
aminoglicozidelor, teraciclinei, fluorochinolonelor sau a cloramfenicolului.
Profilaxia presupune evitarea contactului cu animalele infectate,
iar la persoanele cu risc crescut se poate administra intradermic un
vaccin viu atenuat. Răspunsul imun umoral persită 3-5 ani, iar cel celular
un timp mai îndelungat după vaccinare.