Stronţiu

Stronțiul este un element chimic din categoria metalelor alcalino-pămîntoase, care are numărul
atomic 38. Simbolul chimic este Sr. Masa atomica: 87.62 uam, punctul de topire: 769.0 °C
,punctul de fierbere: 1384.0 °C numarul de protoni/electroni: 38 ,numarul de neutroni: 50 ,
,densitatea la 293 K: 2.54 g/cm3. Acesta a fost descoperit de către Adair Crawford și William
Cruickshank în anul 1790. Denumirea acestuia a fost dată după orașul scoțian Strotian. Stronțiul
este un element foarte reactiv de consistență moale de culoare metalică, alb-argintie și galbenă în
cazul în care acesta intră în contact cu aerul. Stronțiul se regăsește în natură în celestină și
stronțianit. În timp ce stronțiul natural este stabil, izotopul sintetic al acestuia 90Sr este
radioactiv, se găsește în deșeurile radioactive și are un timp de înjumătățire de 28,90 ani.

Stronțiul este un metal gri, argintiu care este mai moale decât calciul și cu mult mai reactiv
decât apa, cu care reacționează formând hidroxidul de stronțiu și Hidrogen gazos. Datorită
faptului că acesta este extrem de reactiv în contact cu aerul sau apa, acest element apare în mod
normal în natură doar în compuși cu alte elemente, cum ar fi minerale precum stronțianitul și
celestita. Stronțiul este păstrat sub o hidrocarbură lichidă cum ar fi kerosenul sau uleiul mineral
pentru a preveni oxidarea. Strontiul metalic fin, sub formă de pulbere este foarte piroforic,
aprinzându-se spontan în aer la temperatura camerei. Sărurile de stronțiu dau o culoare roșu
aprins în flăcări motiv pentru care sunt utilizate în pirotehnie și în producția de rachete de
semnalizare.

STRONŢIUL ÎN NATURĂ

Stronţiul este prezent în apă în concentraţii de 0.5-1.5mg/L cu creşteri în zonele cu depozite de

celestit (SrSO4). Concentraţia stronţiului stabil în sol este de 240mgSr/kg dar în terenurile
agricole creşte până la 610mgSr/kg datorită fertilizării cu fosfaţi. Deoarece stronţiul este similar
din punct de vedere chimic cu calciul, este preluat din sol de fructe şi legume, ajungând să aibă
în fructe oconcentraţie de 0.0416-2.232μg/L. Cantitatea de stronţiu din organism estede
aproximativ 4.6ppm, 99% fiind localizatîn oase şi dinţi. Concentraţia sanguină deStronţiu este de
20-31μg/L.

UTILIZAREA STRONŢIULI

Se utitlizeaza în : Pirotehnie, Fizica nuclear, Medecină, Producerea magneţilor.

STRONŢIUL ÎN MEDICINĂ Acesta este unul dintre elementele cu eficacitate crescută în

prevenirea şi trata- mentul osteoporozei sau a altor afecţiuni osoase. Datorită similarităţii sale cu
calciul, stronţiul poate înlocui calciul în diferite procese biochimice din organism, incluzând
înlocuirea în proporţie mică a calciului din cristalele de hidroxiapatită din ţesuturile osoase şi în
special din oase şi dinţi. Stronţiul (Sr) s-a impus recent ca supliment nutritiv “natural” cu efecte
benefice în tratamentul osteoporozei postmenopauză şi în reducerea riscului de fracture
vertebrale şi de şold sub formă de renelat de stronţiu. Efectul Sr asupra ţesutului osos este
asemănător cu al calciului (Ca), un mineral cu valoare biologic cunoscută.
 Fluorul
Fluorul este un element chimic din grupă halogenilor. În stare elementară formează molecule
compuse din doi atomi F2, care este singura legătură posibilă dintre cei doi atomi. Este cel mai
electronegativ dintre toate elementele. Are următoarele proprietăţi chimice: număr atomic: 9
masă atomică: 18,9984 g/mol ,densitate, (la 20 °C): 1,696 kg/m3 electronegativitate (pe scala
Pauling): 3,98, punct de topire: -220 °C ,punct de fierbere: -188 °C ,stare: gazoasă.
Fluorul se găseşte în stare naturală sub formă de fluorură de calciu în sol, în sursele de apă
minerală naturală, în unele alimente şi chiar în tranpiraţia noastră, şi în stare artificială sub
formă de fluorură de sodiu. Aceasta din urmă este o substanţă chimică, obţinută pe cale
industrială şi care, din nefericire, are capacitatea de a creşte potenţialul altor substanţe toxice.

SURSELE DE FLUOR
Surse naturale

Fluorul este foarte raspândit în natură dar, fiind elementul chimic cu cea mai mare
reactivitate, nu se găseşte în mod natural în formă elementară, moleculară (F2), ci sub forma
compuşilor anorganici şi a ionului fluorură, în concentraţii diferite în funcţie de solubilitatea
compusului şi de condiţiile chimice ale mediului. Ionul fluorură este prezent aproape universal în
sol şi apă, dar, în general, în concentraţii reduse.
Fluorul intră în atmosferă prin actiune vulcanică şi revine pe suprafaţa pământului prin
depunere sub forma de praf, ploaie, zapadă sau ceaţă.
În hidrosferă fluorul intră prin infiltrare din sol şi minerale în pânza freatică, şi apoi în
apele de suprafaţă.
O altă sursă naturală de fluor din zilele noastre este fluorul din atmosferă sub forma
particulelor de praf sau gaz emanate de îngrăşământul plantelor, clădirile din cărămidă,
rafinăriile de aluminiu şi construcţiile din oţel.
Fluorul este prezent în soluri în concentraţii medii de 250 ppm, găsindu-se practic în toate
plantele şi ţesuturile animale.
Fluorul din apa de băut se află sub formă ionică.
În mod normal concentraţia fluorului din pânza freatică este cuprinsă între 0,2 şi 2,0 ppm
F/l, dar în unele zone ale globului sunt întâlnite şi concentraţii mai mari: 29,5 ppm/l în unele ape
adânci naturale din Arizona, peste 40 ppm în foraje în Kenya, peste 60 ppm F/l în alte zone ale
S.U.A.
Apa mării conţine între 1,2 şi 1,4 ppm F/l. Concentraţia se poate modifica local prin
activitatea vulcanilor subacvatici. Fluorul este prezent în apă în principal în forma sa ionică
liberă.
Apele de suprafaţă conţin în general concentraţii reduse de fluor - mai puţin de 0,2
ppm F/l. În râuri concentraţia fluorului este cuprinsă între 0,1 şi 1,0 ppm /l.
Datorită disponibilităţii din sol şi apă, fluorul este prezent în toate alimentele şi
băuturile, fiind practic imposibil de preparat o dietă fără fluor care să fie nutriţional adecvată.
Concentraţia relativ crescută de fluor din apa de mare face ca peştele (în special somonul
şi sardina), fructele de mare şi scoicile să fie alimentele cele mai bogate în fluor. În peşte fluorul
se găseşte mai ales în piele şi oase, ce devin comestibile prin conservare, astfel încât peştele
conservat poate conţine până la 9 ppm F. Totuşi, aportul de fluor prin dietă poate deveni
important numai în condiţiile în care peştele formează partea majoritară a dietei.
Dintre băuturi, ceaiul, unele ape minerale şi vinuri conţin cantităţi însemnate de fluor.
Prin infuzie, din frunzele de ceai se extrage aproximativ 90% din cantitatea de fluor conţinută. În
funcţie de marcă şi tăria infuziei, ceaiul conţine între 0,5 şi 4 ppm F/l.
 Totuşi, chiar şi în ţările în care consumul de ceai este ridicat, nu există dovezi privind
efectele benefice ale acestui consum asupra sănătăţii dentare a populaţiei, probabil datorită
îndulcirii ceaiului cu zahăr. Doar indivizii care consumă o cantitate foarte mare de ceai
neîndulcit pot beneficia de efectele carioprotectoare ale fluorului din acest produs.
Laptele conţine cantităţi nesemnificative de fluor. Concentraţia fluorului în laptele de
vacă este de 0,1 ppm F/L, iar în cel uman de 0,05 ppm F/l, creşterea aportului sistemic de fluor al
mamei neavând un efect semnificativ asupra nivelului de fluor din lapte.
În zonele în care apa potabilă este fluorizată, sugarii şi copiii mici hrăniţi cu lapte praf
primesc de 30 ori mai mult fluor decât cei hrăniţi natural.

Surse artificiale

Principalele surse artificiale de fluor sunt apa fluorizată voluntar, produsele fluorurate pentru
utilizare sistemică şi cele pentru administrare topică. Fluorizarea apei este realizată de către
specialişti prin adăugarea controlată de fluorură de sodiu, silico-fluorură de sodiu sau acid hidro-
fluoro-silicic. Tabletele, sarea şi laptele cu fluor reprezintă sursele artificiale cel mai frecvent
utilizate pentru administrare sistemică a fluorului. Tabletele cu fluor ce conţin 1 mg sau ¼ mg F
sub forma fluorurii de sodiu, de calciu sau de magneziu sunt frecvent utilizate şi sunt disponibile
sub diferite denumiri comerciale. Tot în cadrul surselor artificiale de fluor sunt incluşi agenţii
fluoruraţi pentru utilizare topică: apele de gură, soluţiile fluorurate, gelurile şi lacurile cu fluor şi
pastele de dinţi.