Departamentul de Studii pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă

(DIFRED-FA)

SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ
Anul IV

Şef lucr.dr. Maria TOADER

AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ

Bucureşti
- 2014 -
© Copyright 2014: Reproducerea integrală sau parţială a textului sau a ilustraţiilor din această carte
prin orice mijloace este posibilă numai cu acordul scris al autorului. Toate drepturile rezervate.

1
 Cuvânt inainte

Grija şi conştientizarea populaţiei globului cu privire la conservarea mediului, la pericolele

pentru sănătate datorate utilizării pesticidelor şi a îngrăşămintelor chimice de sinteză în mod excesiv,
precum şi preferința consumatorilor pentru produse alimentare obţinute în condiții de siguranță și
libere de pericol sunt factori majori care conduc la creşterea interesului tuturor celor implicaţi în forme
alternative de agricultură în lume, aşa cum este agricultura ecologică.
Agricultura ecologică este una dintre metodele de producție cu spectru larg care susține şi
protejează mediul înconjurător. Cererea de produse ecologice este în continuă creștere atât în țările
dezvoltate cât și țările în curs de dezvoltare, cu o rată medie anuală de creștere de 20-25%. Agricultura
ecologică, fără îndoială, este unul dintre sectoarele cu cea mai rapidă creștere a producției agricole.
Sistemele de producție ecologică se bazează pe standarde specifice exact formulate pentru
producția de alimente și vizează obținerea acestora într-un mod durabil atât din punct de vedere social
cât şi material. Acest sistem trebuie privit ca fiind parte integrantă a strategiilor de dezvoltare durabilă
şi ca o alternativă viabilă pentru agricultura convenţională.
Astfel, metoda de producție ecologică joacă un dublu rol social, deoarece, pe de o parte,
alimentează o piață specifică ce răspunde cererii consumatorilor de produse ecologice, iar, pe de altă
parte, furnizează bunuri publice, contribuind la protecția mediului și la bunăstarea animalelor, precum
și la dezvoltarea rurală.
Prin urmare, agricultura ecologică se impune astăzi ca o practică modernă, cu rezultate care au
la bază date ştiinţifice ce creează o nouă concepţie despre viaţă, muncă şi agricultură, cu eficienţă
sporită şi care poate asigura produse în concordanţă cu cerinţele exigente ale consumatorilor.
În acest context a fost conceput şi manualul de faţă care are ca scop familiarizarea studenţilor
Facultăţii de Agricultură, specializarea Agricultură Frecvenţă Redusă, asupra contribuţiei majore ale
acestui sistem de agricultură la dezvoltarea durabilă, la creşterea activităţilor economice cu o
importantă valoare adăugată şi la sporirea interesului pentru spaţiul rural.
Cunoaşterea elementelor esențiale ale sistemului de gestionare a producției ecologice vegetale
şi animale (legislaţie, principii şi practici de cultivare şi de creştere a animalelor în sistem ecologic,
impactul asupra mediului şi biodiversităţii) de către studenţi vor conduce la utilizarea adecvată a
noţiunilor specifice agriculturii ecologice, precum şi la dezvoltarea unor acţiuni responsabile faţă de
utilizarea şi conservarea resurselor de mediu, faţă de aplicarea cadrului legislativ privind certificarea
fermelor şi a produselor ecologice, precum şi faţă de definirea elementelor tehnico-economice şi de
management care stau la baza organizării şi funcţionării unei ferme/exploataţii ecologice.

Şef lucr.dr. Maria Toader

2
 Cuprins

INTRODUCERE ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ............................................................. 5

Tema nr 1. Importanţă. Evoluţia agriculturii ecologice. Impactul asupra mediului.............. 5
1.1. Importanţă. Istoric. Definiţii.................................................................................................. 4
1.2. Evoluţia agriculturii ecologice................................................................................................ 9
1.3. Impactul agriculturii ecologice asupra mediului..................................................................... 12

LEGISLAŢIA ŞI CERTIFICAREA FERMELOR ECOLOGICE.......................................... 15

Tema nr. 2. Legislaţie şi standarde în agricultura ecologică………………………….............. 15
2.1. Legislaţia naţională şi internaţională din domeniul agriculturii ecologice................................ 15
2.2. Etichetarea produselor ecologice.............................................................................................. 21
2.3. Certificarea fermelor ecologice................................................................................................. 22

PRINCIPIILE GENERALE ALE AGRICULTURII ECOLOGICE...................................... 25

Tema nr. 3. Principii şi practici în agricultura ecologică…………………………………...... 25
3.1. Principiile generale ale agriculturii ecologice.......................................................................... 26
3.2. Principii şi practici specifice aplicabile producţiei vegetale.................................................... 29
3.3. Principii şi practici specifice aplicabile producţiei animale..................................................... 30
3.4. Principii şi practici specifice aplicabile procesării alimentelor ecologice............................... 32
3.5.Principii şi practici specifice aplicabile procesării hranei pentru animale............................... 33

PRINCIPII SPECIFICE PRODUCŢIEI VEGETALE ECOLOGICE..................................... 36

Tema nr. 4. Tehnologii de cultivare a plantelor în sistem ecologic…………………………… 36
4.1. Tehnologia cadru de cultivare a plantelor în sistem ecologic................................................... 36
4.1.1. Rotaţia culturilor şi asolamentul.................................................................................. 37
4.1.2. Fertilizarea (administrarea îngrăşămintelor)................................................................. 37
4.1.3. Lucrările solului............................................................................................................ 40
4.1.4. Sămânţa şi semănatul........................................................................................... ……. 42
4.1.5. Lucrările de îngrijire. Managementul protecţiei integrate............................................. 42
4.1.6. Recoltarea...................................................................................................................... 50
4.2. Culturi agricole alternative în sistemul de agricultură ecologică............................................. 52

3
PRINCIPII SPECIFICE PRODUCŢIEI ANIMALIERE ECOLOGICE................................. 59
Tema nr. 5. Tehnologii de creştere a animalelor în sistem ecologic………………………….. 59
5.1. Tehnologia de creştere a animalelor în sistem ecologic........................................................... 59
5.1.1. Reguli specifice în creşterea animalelor......................................................................... 59
5.1.2. Rase de animale recomandate în agricultura ecologică................................................. 63
5.1.3. Furajarea animalelor în agricultura ecologică............................................................... 66
5.2. Apicultura ecologică....................................................................................................... ……. 67
5.3. Acvacultură ecologică.............................................................................................................. 69

MARKETINGUL PRODUSELOR ECOLOGICE.................................................................... 73

Tema nr. 6 - Managementul fermelor şi marketingul produselor ecologice. Logo şi
etichetare. Produse tradiţionale............................................................................... 73
6.1. Strategii de management şi marketingul produselor ecologice................................................. 73
6.1.1. Managementul fermelor ecologice................................................................................. 73
6.1.2. Marketingul produselor alimentare ecologice............................................................... 75
6.2. Logo şi etichetare...................................................................................................................... 77
6.3. Cerinţe specifice de control....................................................................................................... 78
6.3.1. Cerințe specifice de control pentru plante și produse vegetale obținute din
producția agricolă sau din colectarea plantelor spontane............................................... 80
6.3.2. Cerințe specifice de control pentru animale și produse animaliere din
activitatea de creștere a animalelor................................................................................. 82
6.3.3. Cerinţele de inspecţie pentru unităţile de preparare a produselor vegetale şi
animaliere şi a alimentelor compuse din produse vegetale şi animaliere....................... 83
6.4. Produse tradiţionale.................................................................................................................. 83

ANEXE CONFORM LEGISLAŢIEI ÎN VIGOARE NECESARE ÎNREGISTRĂRII

OPERATORILOR ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ........................................................... 89
Anexa nr 1. Fişa de înregistrare a producătorilor în agricultura ecologică.............................. 89
Anexa nr.2. Fişa de înregistrare a unităţilor de producţie de acvacultură ecologică............... 91
Anexa nr.3. Fişa de înregistrare a procesatorilor în agricultura ecologică.............................. 94
Anexa nr.4. Fişa de înregistrare a operatorilor din agricultura ecologică, floră
spontană..................................................................................................................... 96
Anexa nr.5. Fişa de înregistrare a importatorilor de produse ecologice.................................. 101
Anexa nr.6. Fişa de înregistrare a exportatorilor de produse ecologice................................... 103
Anexa nr.7. Fişa de înregistrare a comercianţilor de produse ecologicie................................ 105

4
Anexa nr.9. Declaraţie pe propria răspundere pentru deţinerea documentelor
necesare înscrierii în agricultura ecologică............................................................. 107
Anexa nr.11. Declaraţie pe propria răspundere pentru exonerarea unor comerciaţi
de la sistemul acordarea deţinerea documentelor necesare înscrierii în
agricultura ecologică.................................................................................................. 109
Anexa nr.12. Procedură aplicabilă aplicabilă comercianților exonerați de la
înregistrarea în sistemul de agricultură ecologică.................................................. 110
Anexa nr.13. Declaraţie pe propria răspundere pentru modificarea fişei de
înregistrarea pentru agricultura ecologică depusă iniţial..................................... 111

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................... 113

5
 INTRODUCERE ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ
Tema nr. 1
Importanţă. Evoluţia agriculturii ecologice. Impactul asupra mediului

Unităţi de învăţare:
 Importanţă. Istoric. Definiţii.
 Evoluţia agriculturii ecologice.
 Impactul asupra mediului.
Obiectivele temei:
- să cunoşti motivele pentru care a apărut acest sistem de agricultură alternativ ca metodă de producție
agricolă cu spectru larg care susține şi protejează mediul înconjurător;
- să conştientizezi importanţa agriculturii ecologice pentru producerea de hrană mai curată, mai
potrivită metabolismului uman, în deplină corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Truţa Alina Maria, Popescu Elena Mirela,
Başa A.Gh., 2008 - Principii şi practici de bază în agricultura ecologică. Editura „Alpha MDN”.
2. Roman Gh.V., Toader Maria, Epure Lenuţa Iuliana, Ion V., Băşa A. Gh., 2008 – Cultura plantelor
medicinale şi aromatice în sistem ecologic. Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Toader Maria, Roman Gh.V., 2014 – Agricultură generală. Editura „Terra Nostra”, Iaşi.
4. Toncea I., 2002 – Ghid practic de agricultură ecologică. Editura „AcademicPres”, Cluj-Napoca.
5. www.madr.ro

1.1. Importanţă. Istoric. Definiţii.

Importanţă
◊ grija şi conştientizarea populaţiei globului cu privire la conservarea mediului, la pericolele
pentru sănătate datorate utilizării pesticidelor şi a îngrăşămintelor chimice de sinteză în mod excesiv,
precum şi preferința consumatorilor pentru produse alimentare obţinute în condiții de siguranță și
libere de pericol sunt factori majori care conduc la interesul în creștere a tuturor celor implicaţi pentru
forme alternative de agricultură în lume, aşa cum este agricultura ecologică.
◊ agricultura ecologică (denumită şi organică sau biologică) a apărut în Europa ca urmare a
unor experienţe negative determinate de utilizarea exagerată a produselor chimice de sinteză, generate
de tehnologiile agricole de tip intensiv, industriale, bazate pe mecanizarea şi automatizarea excesivă a
tehnologiilor de producţie, precum şi datorită folosirii în cantităţi mari a pesticidelor pentru protecţia
plantelor şi a biostimulatorilor în alimentaţia animalelor (antibiotice, hormoni, etc.) (M. Decun, 2004).

6
 ◊ spre deosebire de agricultura convenţională, care reprezintă un sistem energo-intensiv,
costisitor pentru societate, cu potenţial dăunător asupra mediului înconjurător şi sănătăţii populaţiei (L.
Lampkin, 1990), conceptul agriculturii ecologice se bazează pe ideea că natura este percepută mai
mult decât elementele componente, considerate individual, şi permite soluţionarea unei dileme care
marchează lumea contemporană: poluarea sau scăderea eficienţei economice (IFOAM).

Agricultura ecologică este una dintre metodele de producție cu spectru larg care susțin şi
protejează mediul înconjurător. Cererea de produse ecologice este în continuă creștere atât în țările
dezvoltate cât și țările în curs de dezvoltare, cu o rată medie anuală de creștere de 20-25%. Agricultura
ecologică, fără îndoială, este unul dintre sectoarele cu cea mai rapidă creștere a producției agricole.
Sistemele de producție ecologică se bazează pe standarde specifice exact formulate pentru
producția de alimente și vizează obținerea acestora într-un mod durabil atât din punct de vedere social
cât şi material. Acest sistem trebuie privit ca fiind parte integrantă a strategiilor de dezvoltare durabilă
şi ca o alternativă viabilă pentru agricultura convenţională.

Istoric
Părintele acestui sistem alternativ de agricultură a fost Rudolf Steiner, care în anul 1924 a fost
primul care a utilizat termenul de ecosistem în descrierea principiilor agriculturii biodinamice.
În plină expansiune industrială, profesorul elveţian Rush-Muller (1932) a pus bazele ştiinţifice
ale unei noi agriculturi care să asigure subzistenţa populaţiei, fără a afecta potenţialul productiv al
agriculturii şi care să se bazează exclusiv pe resursele reciclabile. Pentru a menţine humusul la nivelul
solului, acesta a propus realizarea unui compost obţinut din materie organică proaspătă şi aplicarea sa
la suprafaţa solului, nefiind încorporat decât după fermentare.
Termenul de agricultură ecologică a fost utilizat pentru prima dată de Lord Northbourne.
Termenul derivă din conceptul “ferma ca organism” fiind explicat în cartea sa “Priveşte spre pământ”
(1940) unde descrie o abordare holistică şi ecologică a fermei (http://en.wikipedia.org).
Fermierul japonez Masanobu Fukuoka a practicat în anii 1940 ceea ce el denumeşte
“agricultura în care nu faci nimic - fără arat, fără fertilizat, fără control al ierburilor şi fără pesticide”.
Cu această metodă, el a putut cultiva cereale cu producţii comparabile cu cele de la culturile intensive.
Această metodă nu numai că ajută pământul să susţină organismele sale naturale specifice, dar
Fukuoka considera că este superioară economic chiar şi metodelor moderne. Cele mai cunoscute cărţi
ale sale sunt “Modul natural de a face agricultură” şi “Revoluţia cu un pai” (Viorica Boboc, 2005).
În anul 1943, Lady Eve Balfour a publicat lucrarea “The Living Soil” care a contribuit la
dezvoltarea agriculturii ecologice în Marea Britanie (http://en.wikipedia.org).
Sir Albert Howard (1947-1973), numit uneori fondatorul mişcării “ecologice” a influenţat
mult, la începutul secolului XVIII, înţelegerea fertilităţii solului şi importanţa asupra productivităţii
7
acestuia. Urmând o abordare agro-ecologică, el a observat importanţa crucială a managementului
humusului în sol. El a lucrat timp de 25 de ani în calitate de cercetător agricol în India, unde a
dezvoltat procesul de compostare şi a explicat pe baze ştiinţifice arta tradiţională a compostului. Cele
mai cunoscute cărţi ale sale sunt “Testament agricol” şi “Agricultură şi grădinărit pentru sănătate şi
boli” (Viorica Boboc, 2005).
Primele Standarde ale agriculturii ecologice au apărut în anul 1967, elaborate de „Asociaţia
Solului” din Marea Britanne.
În anul 1972 a fost înfiinţată „Federaţia Internaţională a Mişcărilor de Agricultură Organică”
(IFOAM) la Versaille, Franţa, iar în anul 1973, a fost înfiinţat „Institutul de Cercetare pentru
Agricultura Organică” (FiBL) din Elveţia, care este, în prezent, cel mai mare institut de cercetare
pentru agricultura ecologică din lume.
În anii ‛80 au fost înfiinţate majoritatea asociaţiilor şi organizaţiilor pentru agricultură
ecologică şi au fost publicate standardele de bază ale IFOAM.
În anul 1990 a avut loc prima expoziţie de agricultură ecologică în Germania, la Nüremberg,
iar în anul 1991 apare primul Regulament European pentru agricultură ecologică - Reglementarea CE
nr. 2092/91 - care devine lege în anul 1993. În 1992, apare Reglementarea CE nr. 2078/92 care
prevede măsuri de sprijin financiar pentru agricultura ecologică în UE şi sunt puse bazele programului
IFOAM de acreditare.
În anul 1999, Global Codex Alimentarius al FAO cuprinde şi agricultura ecologică.
Informaţiile din Codex sunt menite să îndrume şi să promoveze agricultura organică, cerinţele de
etichetare a alimentelor organice, să contribuie la uniformizarea lor şi, prin aceasta, să protejeze
consumatorii şi să înlesnească comerţul internaţional.
Măsurile de sprijin financiar pentru agricultura ecologică sunt adoptate în anul 2000, în cadrul
Agendei 2000 de la Conpenhaga, iar anul 2001 este legiferat Primul Plan European de acţiune
pentru agricultură ecologică.
În anul 2002, Departamentul Statelor Unite pentru Agricultură (USDA) a stabilit prin
intermediul „Programului Organic Naţional (PON)”, o serie de standarde de producţie, care
reglementează utilizarea comercială a termenului de “agricultură organică”.
La data de 28 septembrie 2005 „Adunarea Generală IFOAM” a publicat „Principiile
agriculturii ecologice”, iar oraginzaţia FAO, a înfiinţat „Sistemul de Management Informaţional
pentru Agricultura Ecologică” care cuprinde informaţii din fiecare ţară în ceea ce priveşte agricultura
ecologică (cadrul legal şi instituţional, informaţii despre instituţii şi experţi în domeniu, ş.a.).
În România, oficial, agricultura ecologică a fost recunoscută în anul 2000, dar în practică s-a
aplicat începând cu anul 2001, când au apărut normele de aplicare ale Ordonanţei de Urgenţă 34/2000.

8
 Definiţii
Un număr mare de ţări şi o multitudine de organizaţii private de certificare au dat definiţii
agriculturii ecologice. În trecut, diferenţele dintre aceste definiţii erau foarte mari, dar cerinţele din
comerţul internaţional şi organismele implicate în procesele de acreditare au dus la o uniformizare
evidentă.
Astfel, Federaţia Internaţională a Mişcărilor pentru Agricultură Organică (IFOAM), defineşte
agricultura ecologică ca fiind „o abordare holistă a sistemului de management al producţiei, care
promovează şi întreţine dezvoltarea sănătoasă a agro-ecosistemelor, incluzând biodiversitatea,
ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului”. Iar acest concept şi principiile care stau la baza
dezvoltării acestui tip de agricultură sunt adoptate de cele 108 ţări care au aderat la Federaţia
Internaţională a Mişcărilor pentru Agricultură Organică (Gh.V. Roman şi colab, 2008).
Conform definiţiei dată de Organizaţia pentru Alimente şi Agricultura (FAO - Food and
Agriculture Organization) şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) în "Codex Alimentarius",
agricultura ecologică reprezintă un "sistem integral de gestionare a procesului de producţie, care
contribuie la sprijinirea şi consolidarea rezistenţei agroecosistemului, incluzând biodiversitatea,
ciclurile biologice şi activitatea biologică a solului”. Agricultura ecologică pune accent pe folosirea
unor practici de gestionare corespunzătoare, în loc de introducerea unor produse fabricate în afara
fermei respective şi ia în consideraţie faptul că, fiecare regiune în parte necesită sisteme bine adaptate
specificului acestei regiuni. Acest lucru poate fi realizat prin aplicarea, acolo unde este posibil, a
metodelor agronomice, biologice şi mecanice în loc de utilizarea materialelor sintetice pentru anumite
operaţii în cadrul sistemului (www.fao.org).

! ! ! În conformitate cu Regulamentul 834/2007, Agricultura ecologică este definită ca „un sistem

global de gestiune agricolă şi de producţie alimentară care combină cele mai bune practici de
mediu, un nivel înalt de biodiversitate, conservarea resurselor naturale, aplicarea unor
standarde înalte privind bunăstarea animalelor şi o metodă de producție care respectă
preferinţele anumitor consumatori pentru produse obţinute cu ajutorul unor substanţe şi
procese naturale”.

Astfel, metoda de producție ecologică joacă un dublu rol social, deoarece, pe de o parte,
alimentează o piață specifică ce răspunde cererii consumatorilor de produse ecologice, iar, pe de altă
parte, furnizează bunuri publice, contribuind la protecția mediului și la bunăstarea animalelor, precum
și la dezvoltarea rurală. Prin aceasta, se doreşte aplicarea principiilor agriculturii ecologice pentru
dezvoltarea sistemului de management al agriculturii durabile şi integrarea activităţilor agricole în
cadrul comunităţilor rurale.

9
 Agricultura ecologică se impune astăzi ca o practică modernă, cu rezultate care au la bază date
ştiinţifice ce creează o nouă concepţie despre viaţă, muncă şi agricultură, cu eficienţă sporită şi care
poate asigura produse în concordanţă cu cerinţele exigente ale consumatorilor.

1.2. Evoluţia agriculturii ecologice

Evoluţia agriculturii ecologice la nivel mondial
Sectorul ecologic se dezvoltă rapid în lume, populaţia manifestând un real interes privind
reducerea riscurilor pe care le-ar putea provoca practicile agricole asupra sănătăţii oamenilor şi asupra
mediului (V. Ion şi colab., 2005).
În ultima perioadă, agricultura ecologică a cunoscut o dezvoltare rapidă la nivel global, fiind
practicată în peste 164 de ţări, iar suprafeţele cultivate în sistem ecologic sunt în continuă creştere
(H.Willer, 2014).
Dacă în anul 2005, suprafaţa însuma circa 29 mil. ha, în anul 2011, aceasta a fost de 32 mil.
ha. La nivel de continente, proporţia suprafeţelor ecologice raportate la întreaga suprafaţă agricolă este
mai mare în Australia/Oceania (2,6%), urmată de Europa (1,38%). După cum se pot observa şi în
figura 1, suprafeţele cultivate în sistem ecologic au avut un curs ascendent, pe toate continentele.

Fig. 1. Evoluţia suprafeţelor cultivate ecologic pentru principalele continente

(după Helga Willer şi Julia Lernoud, 2014)

Conform ultimelor studii în domeniu realizate de Fundaţia pentru Ecologie şi Agricultură din
Germania (SÖEL, 2014), la nivel mondial, aproximativ 37,4 mil. ha sunt cultivate în sistem ecologic,
fiind înregistrate circa 2 mil. de ferme ecologice, iar piaţa de produse ecologice înseamnă circa 73,8
miliarde dolari.

10
 Fig. 2. Suprafeţe cultivate în sistem ecologic la nivel mondial
(după Helga Willer şi Julia Lernoud, 2014)

Evoluţia sistemului de agricultură ecologică la nivel European

Începând cu anii 1990, agricultura ecologică s-a extins şi pe continentul european, creşterea
suprafeţelor exploatate în sistem ecologic fiind semnificativă. Acest lucru este rezultatul suportului
politic oferit pentru realizarea agriculturii ecologice de către guvernele fiecărei ţări şi de Uniunea
Europeană, dar şi datorită cererilor tot mai mari pentru produsele agricole ecologice din partea
consumatorilor.
În Europa, la sfârşitul anului 2005, au fost înregistrate 6,9 mil. ha cultivate în sistem ecologic
şi aproximativ 190.000 ferme ecologice. Conform datelor publicate de Comisia Europeană, în UE,
suprafaţa destinată agriculturii ecologice a crescut de la 0,7 mil. ha în 1993, la 3,3 mil. ha în 1999
(aproximativ 2,6% din suprafaţa totală cultivată), pentru a ajunge la 22,9 mil. ha în anul 2012. Spania
şi Italia sunt ţările cu cele mai mari suprafeţe exploatate în sistem ecologic (1,2-1,6 mil. ha) şi cu un
număr însemnat de ferme ecologice (31-44 mii ferme) (Fibl-IFOAM, 2014) (figura 3).

11
 Fig. 3. Situaţia agriculturii ecologice la nivel European
(după Helga Willer şi Julia Lernoud, 2014)

Evoluţia sistemului de agricultură ecologică în România

Pentru România, potrivit statisticilor Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, suprafaţa
totală cultivată în sistem ecologic a crescut de peste 26% în ultimii ani, de la 97 mii ha în anul 2006, la
280 mii ha în anul 2012 (tabelul 1).
Tabelul 1
Evoluţia agriculturii ecologice în România
(după MADR, 2014)
Indicator 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Număr operatori înregistraţi în 3.409 3.834 4.191 3.228 3.155 9.703 15.544
agricultura ecologică
Suprafaţa cultivata în agricultura 45.605 65.112 86.454 110.014,4 148.033,5 147.581,55 174.643,95
ecologică, culturi pe teren arabil (ha)

Suprafaţa cultivata în agricultura 51.200 57.600 46.006,5 39.232,8 31.579,11 78.197,51 105.835,57
ecologică, culturi permanente (ha)
păşuni şi fâneţe
Suprafaţa cultivată în agricultura 294 954 1.518 1.869,4 3.093,04 4.166,62 7.781,33
ecologică, culturi permanente (ha)
livezi şi viţă de vie
Colectare din flora spontană (ha) 38.700 58.728 81.279 88.883,4 77.294,35 338.051 1.082.138

12
 1.3. Impactul agriculturii ecologice asupra mediului
Impactul asupra schimbărilor climatice şi biodiversităţii
Activităţile agricole reprezintă surse importante de agenţi poluanţi, ce au condus în timp la
degradarea sau distrugerea unor ecosisteme, au contribuit la schimbările climatice prin utilizarea
combustibililor fosili, atât direct în fermă, dar și în procesul de fabricație a pesticidelor și a
îngrășămintelor și, prin degradarea solului, care eliberează carbon. Epuizarea carbonului organic din
sol prin agricultură convențională a limitat capacitatea de fertilitate și reținerea apei, rezultând
sărăturarea şi deşertificarea pământurilor din zonele irigate şi până la compactizarea solului datorită
folosirii maşinilor agricole grele şi poluării prin utilizarea excesivă a pesticidelor (combaterea
dăunătorilor) şi îngrăşămintelor (folosite la fertilizarea solurilor). Starea mediului ambiant şi utilizarea
eficientă a resurselor naturale influenţează condiţiile de creştere economică, nivelul şi calitatea vieţii
populaţiei. Un raport al FAO afirmă că, în sistemul de agricultură ecologică, „emisiile de CO2 la
hectar sunt cu 48%-66% mai mici decât în sistemul convenţional” şi că „agricultura ecologică este
mai eficientă la hectar decât cea convenţională, atât în ceea ce priveşte consumul direct de energie
(combustibil şi ulei) cât şi consumul indirect (îngrăşăminte şi produse de combatere a organismelor
dăunătoare).
Trei peisaje ipotetice ilustrează tipurile şi multitudinea de servicii asociate cu diferite tipuri de
ecosisteme. Ecosistemele naturale pot sprijini multe servicii ale ecosistemului la niveluri ridicate, dar
nu pentru producerea hranei. Un teren agricol cultivat intensiv produce hrană din abundenţă, dar mai
puţin comparativ cu alte servicii. Un teren agricol gestionat ecologic poate sprijini o gamă largă de
servicii asupra ecosistemului (J.A. Foley şi colab., 2005) (figura 4).

Fig. 4. Impactul agriculturii ecologice asupra ecosistemului comparativ cu cel intensiv

(după J.A Foley şi colab., 2005)
13
 Impactul asupra solului
O mare parte a acestor activităţi agricole se bazează pe lucrări ale solului sau pe transformarea
lui. Aceste procese au avantaje ce privesc aerarea, reducerea numărului de buruieni, încorporarea
materiei organice sau încălzirea acestuia. Cu toate acestea, lucrările solului pot provoca eroziunea prin
vânt și apă.
Eroziunea solului ocupă detaşat primul loc în ceea ce priveşte degradarea pământurilor
datorită păşunatului intensiv, prin exploatările neraţionale ale fondului forestier şi funciar (pentru
mărirea suprafeţelor arabile şi a păşunilor), dar şi a aplicării unui sistem tehnologic total
necorespunzator în special pe terenurile aparţinând gospodăriilor mici şi mijlocii.
Arăturile pe pante, executate perpendicular pe curbele de nivel, duc la degradarea solurilor,
diminuarea potenţialului de producţie şi schimbarea mediului exterior prin ravenare în urma unor ploi
abundente ce pot determina scoaterea din zona agricolului şi trecerea lor la terenuri neproductive, cu
efecte negative asupra viitorului agricol al zonei respective. Irigaţia şi drenajul incorect, asociate cu
alte practici necorespunzătoare, duc la intensificarea degradării fizice a solului (destructurare,
compactare, crustificare, eroziune eoliană şi hidrică) şi la accentuarea poluării mediului înconjurător.
Aplicarea principiilor agriculturii ecologice, care fac referire la rotaţia culturilor, utilizarea
biofertilizatorilor, promovarea lucrărilor de îmbunătăţire calitativă a solului reprezintă premizele
asigurării unei dezvoltări durabile a acestui sector. Reducerea, până la eliminare, a impactului negativ
al proceselor de degradare, creşterea capacităţii de producţie şi restaurarea stării de calitate a solului
reprezintă principii importante ale agriculturii ecologice.
Îmbunătăţirea compoziţiei solului prin reciclarea deşeurilor şi a produselor secundare de la
plante şi animale nu doar intensifică activitatea biologică în sol şi impiedică eroziunea acestuia, ci
poate să contracareze schimbările climatice prin refacerea nivelurilor de materii organice şi deci a
concentraţiei de carbon din sol. Cele mai bune practici de management în fermele ecologice pot
creşte conţinutul materiei organice din sol şi pot îmbunătăţi calitatea solului, având efect benefic
asupra aerului, calităţii apei şi productivităţii solului (figura 5).

Fig. 5. Impactul agriculturii ecologice asupra ecosistemului prin comparaţie cu agricultura intensivă
(după Natural Resources Conservation Service Soils, SUA, 2009)

14
 TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care este obiectivul principal al agriculturii ecologice?
Răspuns:
Obiectul principal îl constitue obţinerea de produse alimentare libere de pericol şi în condiții de
siguranță, în concordanţă cu protecţia mediului.

2. Care este rolul agriculturii ecologice din punct de vedere social?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care este motivul principal pentru promovarea agriculturii ecologice la nivel mondial:
a) protecţia mediului şi bunăstarea animalelor.
b) producţii ridicate la unitatea de suprafaţă.
c) utilizarea cu precădere a pesticidelor.
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Impactul agriculturii ecologice asupra solului se referă la:
a) Îmbunătăţirea calitativă a însuşirilor solului.
b) Provocarea unor fenomene de eroziune prin apă şi vânt.
c) Mărirea suprafeţelor arabile şi a păşunilor.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
INTRODUCERE ÎN AGRICULTURĂ ECOLOGICĂ
1. Importanţă. Istoric. Definiţii. Evoluţia agriculturii ecologice. Impactul asupra mediului
1.1. Importanţă. Istoric. Definiţii
a) Importanţă
b) Istoric
c) Definiţii
1.2. Evoluţia agriculturii ecologice
a) Evoluţia agriculturii ecologice la nivel mondial
b) Evoluţia agriculturii ecologice la nivel European
c) Evoluţia agriculturii ecologice în România
1.3. Impactul agriculturii ecologice asupra mediului
a) Impactul asupra schimbărilor climatice şi biodiversităţii
b) Impactul asupra solului

15
 LEGISLAŢIA ŞI CERTIFICAREA FERMELOR ECOLOGICE
Tema nr. 2
Legislaţie şi standarde în agricultura ecologică

Unităţi de învăţare:
 Legislaţia naţională şi internaţională din domeniul agriculturii ecologice. Standarde.
Conversia.
 Etichetarea produselor ecologice.
 Certificarea fermelor ecologice.
Obiectivele temei:
- să aprofundezi cunoaşterea regulilor specifice care reglementează sectorul de agricultură ecologică;
- să cunoşti aplicarea cadrului legislativ privind certificarea fermelor şi a produselor ecologice.
Timpul alocat temei: 1 oră
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., V. Ion, Lenuţa Iuliana Epure, Maria Toader, Alina Maria Truţa, Elena Mirela Popescu,
A.Gh. Başa, 2008 - Principii şi practici de bază în agricultura ecologică. Editura „Alpha MDN”.
2. Roman Gh.V., Toader Maria, Epure Lenuţa Iuliana, Ion V., Băşa A. Gh., 2008 – Cultura plantelor
medicinale şi aromatice în sistem ecologic. Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Toncea I., 2002 – Ghid practic de agricultură ecologică. Editura „AcademicPres”, Cluj-Napoca.
4. Toader Maria, Roman Gh.V., 2014 – Agricultură generală. Editura „Terra Nostra”, Iaşi.

2.1. Legislaţia naţională şi internaţională din domeniul agriculturii ecologice

În scopul asigurării protecției consumatorilor dar şi pentru prevenirea şi eliminarea fraudelor
prin substituirea produselor ecologice cu cele convenționale (mai ieftine), de-a lungul timpului au
apărut reglementări specifice în numeroase țări, iar apoi s-a trecut la elaborarea și aplicarea de
standarde internaționale, care urmăresc respectarea unor reguli stricte în producerea, prelucrarea,
transportul și comercializarea produselor ecologice.
Importanţa reglementării, ţinând cont că multe State Membre şi instituţii private pot să aibă
propriile standarde aplicabile, constă în aceea că stabileşte cerinţe comune pe tot cuprinsul Uniunii
Europene şi nu face discriminari între diferitele regiuni sau organisme. Aceasta oferă o mai mare
încredere consumatorilor atunci când cumpără produse ecologice şi din alte State Membre ale UE.
Obiectivele, principiile şi normele aplicabile producţiei ecologice sunt cuprinse în legislaţia
comunitară şi naţională din acest domeniu. Aceste norme, alături de definirea metodei de producţie în
sectorul de producţie vegetală, animalieră şi de acvacultură reglementează şi următoarele aspecte

16
legate de sistemul de agricultură ecologică: procesarea, etichetarea, comerţul, importul, inspecţia şi
certificarea.
Legislaţia românească din acest domeniu preia integral legislaţia comunitară, respectiv
Regulamentul Consiliului (CEE) nr.834/2007 (consolidat şi amendat) privind modul de producţie şi
etichetare a produselor agro-alimentare ecologice.
În afara Regulamentului European, la nivel naţional pentru agricultura ecologică au fost
elaborate o serie de regulamente specifice dintre care putem aminti următoarele:
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice,
aprobată prin Legea nr. 38/2001, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 28, alin. (1),
lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului privind producţie agricolă ecologică şi
etichetarea produselor ecologice, precum şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2092/91, în
temeiul Hotărârii Guvernului nr. 8/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.
 Ordinul nr. 1253 din 6 noiembrie 2013 pentru aprobarea regulilor privind înregistrarea
operatorilor în agricultura ecologică.
 Ordinul nr. 383 din 23 mai 2013 privind modificarea anexei nr. 8 la Ordinul ministrului agriculturii
şi dezvoltării rurale nr. 181/2012 pentru aprobarea regulilor privind organizarea sistemului de
inspecţie şi certificare în agricultura ecologică.
 Hotarârea nr. 131 din 27 martie 2013 pentru stabilirea măsurilor şi sancţiunilor necesare în
vederea respectării prevederilor Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007
privind producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice, precum şi de abrogare a
Regulamentului (CEE) nr. 2.092/91.
 Ordinul nr. 181 din 16 august 2012 pentru aprobarea regulilor privind organizarea sistemului de
inspecţie şi certificare în agricultura ecologică.

Conform legislaţiei naţionale, în cadrul Ministerului Agriculturii, Direcţia Îmbunatăţiri

Funciare şi Organizări de Piaţă în Sectorul Vegetal funcţionează Compartimentul de Agricultură
Ecologică şi Produse Procesate care supraveghează şi organizează toate activităţile acestui sector. De
asemenea, îndeplineşte următoarele atribuţii specifice:
a) propune actualizarea şi armonizarea legislaţiei naţionale din domeniul de activitate cu cerinţele
Uniunii Europene în colaborare cu alte instiuţii competente;
b) înregistrează, în fiecare an, solicitările de înscriere a operatorilor, persoane fizice şi/sau juridice,
care produc, procesează, depozitează, comercializează sau importă produsele ecologice şi elaborează
în fiecare an lista operatorilor din agricultura ecologică;
c) aprobă organismele de inspecţie şi certificare din domeniu, care fac dovada conformităţii cu
prevederile legislaţiei în vigoare;
17
d) acordă derogări privind prelungirea sau reducerea perioadei de conversie, la propunerea
organismelor de inspecţie şi certificare, în conformitate cu prevederile legislaţiei comunitare şi
naţionale în vigoare;
e) acordă individual operatorilor exceptări de la regulile de producţie, cuprinse în legislaţia
comunitară, fixează proceduri pentru eventualele excepţii de la aceste reguli;
f) elaborează şi administrează baza de date pentru seminţe sau material vegetativ săditor şi acordă
derogări pentru utilizarea de seminţe care nu provin din agricultura ecologică;
g) autorizează importul produselor ecologice din ţări terţe, inclusiv al celor procesate, în conformitate
cu legislaţia comunitară şi naţională în vigoare;
h) aprobă cererile solicitanţilor, inclusiv a procesatorilor, pentru utilizarea siglei naţionale „ae”
specifică sistemului de agricultură ecologică;
i) asigură, ori de câte ori este nevoie, comunicarea cu Organismul Naţional de Acreditare din
România sau cu orice alt organism de acreditare echivalent din Uniunea Europeană şi participă, în
calitate de observator, la acţiunile specifice acreditării, efectuate de organismele de acreditare;
j) participă la elaborarea regulilor specifice pentru acreditarea organismelor de inspecţie şi certificare;
k) participă la auditul la sediu al organismelor de inspecţie şi certificare aprobate de Ministerul
Agriculturii şi Dezvoltării Rurale;
l) asigură legătura cu organismele interne şi internaţionale din domeniu;
m) organizează programe de informare şi de pregătire cu părţile interesate în vederea promovării
conceptului de agricultură ecologică;
n) participă la întâlnirile organizate de structurile europene din domeniu (grupuri de lucru);
o) elaborează anual baza de date statistice şi transmite informaţiile solicitate la Comisia Europeană şi
la Eurostat, la termenele stabilite de legislaţia comunitară.
p) formulează răspunsuri la sesizări, interpelări, îndeplineşte şi alte sarcini ce-i revin prin acte
normative sau care îi sunt repartizate de către structurile administrative superioare.
Pe durata întregului lanţ de obţinere a unui produs ecologic, operatorii trebuie să respecte
permanent regulile stabilite de Regulamentul (CEE) nr. 834/2007 al Consiliului. Ei trebuie să-şi
supună activitatea din exploataţie, unor vizite de inspecţie, realizate de organisme de inspecţie şi
certificare în scopul controlului conformităţii cu prevederile legislaţiei în vigoare privind producţia
ecologică.

Standardele agriculturii ecologice

Standardele din domeniul agriculturii ecologice sunt reglementări stricte, documentate care
stabilesc metodele şi practicile specifice aplicabile obţinerii producţiei ecologice. Aceste standarde
oferă garanţia că produsele şi serviciile sunt potrivite cu scopurile pentru care au fost create, sunt
comparabile şi compatibile. Armonizarea standardelor reprezintă adoptarea acelor caracteristici care
18
sunt obligatorii în Uniunea Europeană sau în alte state care practică agricultură ecologică şi unde
securitatea şi inofensivitatea produselor se reglementează foarte strict. Pentru autorităţile de control
competente fiecărei ţări contează mult calităţile produsului pentru sănătatea consumatorului şi cer ca
eticheta să reflecte conţinutul şi nivelul calităţii fiecărui produs.
Astfel, pentru agricultura ecologică există la nivel internaţional o serie de standarde legiferate
care se aplică obligatoriu şi care certifică că produsele obţinute sunt întocmai cu regulile aplicabile
agriculturii ecologice. Cea mai importantă organizaţie la nivel mondial, Federaţia Internaţională a
Mişcărilor de Agricultură Ecologică (IFOAM), a elaborat primele standarde de producţie şi de
prelucrare a alimentelor ecologice în anul 1980, pe care le-a dezvoltat în colaborare cu partenerii săi
ONU, Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO), Comisia Codex Alimentarius și
Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD), transformându-se în Familia de
Standarde IFOAM. Acesta este cunoscut sub numele de COROS (Common Objectives and
Requirements of Organic Standards - Obiectivele și Cerințele Comune Standardelor Ecologice).
Aceste standarde includ în prezent standardele de producție cu reglementările majore prezente în
Regulamentul UE 834/2007, precum şi alte standarde, circa 50, printre care cele mai importante
amintim: Programul Naţional Organic al SUA, Standardele pentru Agricultură din Japonia, ş.a. De
asemenea, se oferă cadrul pentru elaborarea standardelor naţionale şi regionale şi a programelor
organismelor de inspecţie şi certificare şi organizaţiilor de standardizare din întreaga lume şi se
previne folosirea standardelor naţionale ca bariere comerciale. Standardele naţionale şi regionale pot fi
utilizate numai după aprobarea de către IFOAM. Aprobarea se bazează pe o evaluare tehnică detaliată
a fiecărui standard și urmează o procedură definită cu sistemul de garantare a IFOAM pentru producţia
ecologică.

! ! ! Operatorii care produc, procesează, depozitează, comercializează şi/sau importă dintr-o ţară
terţă produse agroalimentare certificate şi/sau în conversie ecologice, înainte de a le introduce pe
piaţă trebuie să îşi supună activitatea unităţii/fermei de producţie sistemului de inspecţie şi
certificare.

Pentru agricultura ecologică, organismele de certificare pot aplica standardele internaționale

de voluntariat și/sau standardelor naționale obligatorii și să fie acreditate de către “autoritatea
competent”. La nivel internațional, Serviciul Internaţional de Acreditare Ecologică (SIAO) acreditează
organismele de certificare în conformitate cu criteriile Programului de Acreditare IFOAM prin
aplicarea logo-ul "IFOAM acreditat". Serviciul Internaţional de Acreditare Ecologică este un organism
independent care asigură echivalență la nivel mondial programelor de certificare prin armonizarea
standardelor, luând în considerare diferențele locale. La nivel național, guvernele sau organismele
naționale de acreditare acreditează organisme de certificare care operează în țara lor, în cazul în care
19
există legislație privind agricultura ecologică. Atât organismele publice cât și cele private trebuie să
adere la Organizația Internațională de Standardizare a standardelor de bază pentru acreditarea
certificatorilor (ISO 65), în plus față de cerințele lor specifice.

! ! ! Acreditarea reprezintă procedura prin care o instituţie autorizată evaluează şi recunoaşte

Etichetarea produselor ecologice
formal un program de certificare, în conformitate cu standardele instituţiei respective.

În România, controlul şi certificarea produselor ecologice este asigurată în prezent, de

organisme de inspecţie şi certificare private şi care sunt înregistrate la „Compartimentul pentru
agricultură ecologică şi produse procesate” din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Acestea sunt aprobate pe baza criteriilor de independenţă, imparţialitate şi competenţă stabilite în
Ordinul nr. 181/2012. Aprobarea de către MADR a organismelor de control este precedată, în mod
obligatoriu, de acreditarea acestora, în conformitate cu norma europeană EN ISO 45011:1998 şi
cerinţele documentului obligatoriu EA-3/12 M:2013–EA Policy for the Accreditation of Organic
Production Certification emisă de un organism abilitat în acest scop. În România, autoritatea pentru
acreditarea organismelor de inspecţie şi certificare ecologică este RENAR.

Schema pentru sistemul de control

Ministerul Agriculturii si
Dezvoltarii Rurale
(Autoritate competenta)

Inregistrare

Raport Monitorizare Legislatie

Aprobare

Organisme de inspectie

Asociatia
,,RENAR” Certificare

Control
Operator/
produs

Fig. 6. Schema pentru sistemul de control al organismelor de inspecţie şi certificare

Conversia
Trecerea de la sistemul convențional la sistemul ecologic, constă într-o serie de măsuri
manageriale, tehnico-economice și administrative prin care ferma (terenul, animalele, culturile

20
agricole) sunt pregătite pentru exploatarea în sistem ecologic. Toate aceste măsuri sunt ordonate și
înregistrate în conformitate cu un plan bine stabilit care să respecte legislația în vigoare care
reglementează procesul de conversie.

! ! ! Conversia la producția ecologică reprezintă perioada de timp în care se face trecerea de la

un sistem de agricultură convențional la sistemul de agricultură ecologică, rezultând un sistem
de exploatare durabil.

Scopul conversiei este de a realiza un agroecosistem echilibrat, în care resursa umană este
factorul responsabil și integrator al tuturor mijloacelor, metodelor și măsurilor în mod sistematic,
asigurând astfel autoreglarea care determină sustenabilitatea acestuia.
Obiectivele conversiei au în vedere schimbarea elementelor, caracteristicilor și funcțiilor
sistemului în conformitate cu standardele agriculturii ecologice, într-o perioadă de timp bine stabilită.
Astfel, factorul tehnologic care suferă cele mai mari schimbări este fertilizarea culturilor, fiind
interzisă folosirea produselor chimice de sinteză (îngrășăminte chimice de sinteză, pesticide ce conțin
substanțe chimice de sinteză), precum și hormoni de creștere, Organisme Modificate Genetic (OMG-
uri), etc.
Chiar dacă în fermă (exploatație agricolă), până la conversie, nu s-au utilizat substanțe chimice
de sinteză, interzise în sistemul agriculturii ecologice, producția ecologică are standarde precise,
prevăzute de lege și nu se acceptă certificarea decât dacă se face dovada neutilizării produselor
interzise în sistemul agriculturii ecologice.
După perioada de conversie, culturile agricole pot fi certificate ecologic și ca atare numai în
aceste condiții producătorii pot beneficia de prevederile sistemului de agricultură ecologică, deținând
dreptul de a valorifica producția obținută la nivele de calitate specifice și prețuri proprii produselor
ecologice.
Perioada de conversie durează între 2 și 5 ani și de regulă nu trebuie să depășească un ciclu de
rotație a culturilor agricole, fiind de doi ani pentru culturile de câmp anuale și de trei ani pentru
culturile perene (plantații).
Animalele pentru reproducție din rasele ameliorate pot fi aduse din ferme cu tehnologie
convențională cu un raport maxim de 10% anual din efectivul speciei respective, existent în
crescătorie. Acestea pot fi considerate ca fiind corespunzătoare normelor și cerințelor sistemului de
agricultură ecologică după 24 luni pentru taurine și 12 luni pentru oi, porci și păsări.
Producția ecologică va fi certificată atunci când toate cerințele standard au fost respectate.
Important este de reținut că orice fermier (producător agricol), ce desfășoară activități care au la
bază sistemul agriculturii ecologice, trebuie să-și înregistreze activitatea la Compartimentul de

21
Agricultură Ecologică din cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și să se supună
controlului unui organism de inspecție și certificare.

2.2. Etichetarea produselor ecologice

Prevederile privind etichetarea produselor obținute din agricultura ecologica, stabilite în
Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului privind producția ecologică și etichetarea produselor
ecologice și în Regulamentul (CE) nr. 889/2008 al Comisiei de stabilire a normelor de aplicare a
Regulamentului (CE) nr. 834/2007 sunt foarte precise și au în vedere oferirea încrederii depline a
consumatorilor în produsele ecologice, ca produse obținute și certificate în conformitate cu reguli
stricte de producție, procesare, inspecție și certificare.
În urma controalelor efectuate de organismele de inspecție și certificare, operatorii care au
respectat regulile de producție vor primi certificatul de produs ecologic și își vor putea eticheta
produsele cu mențiunea ”ecologic”. Pe eticheta aplicată unui produs ecologic sunt obligatorii
următoarele mențiuni: referire la producția ecologică, siglele, numele și codul organismului de
inspecție și certificare care a efectuat inspecția și a eliberat certificatul de produs ecologic.
Sigla naționala “ae”, specifică produselor ecologice, alături de sigla comunitară sunt folosite
pentru a completa etichetarea, în scopul identificării de către consumatori a produselor obținute în
conformitate cu metodele de producție ecologică (figura 7). Aplicarea logo-ului Uniunii Europene pe
produsele alimentare preambalate este obligatorie începând cu data de 1 iulie 2010. Utilizarea acestuia
rămâne opțională pentru produsele importate. Folosirea logo-ului comunitar trebuie să fie însoțită de
indicarea locului de producere a materiilor prime agricole. Această indicație poate fi de forma “UE”,
“non-UE” sau/și numele statului membru UE sau din afara UE, unde a fost obținut produsul sau
materiile prime ale acestuia. Logo-ul comunitar oferă recunoașterea produselor certificate ecologic în
întreaga Uniune Europeană.
Sigla “ae”, proprietate a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, garantează că
produsul, astfel etichetat, provine din agricultura ecologică și este certificat de un organism de
inspecție și certificare aprobat. Regulile de utilizare a siglei ”ae” sunt cuprinse în Anexa nr.1
la Ordinul comun pentru modificarea și completarea Anexei la Ordinul Ministrului Agriculturii și
Dezvoltării Rurale nr. 317/2006 și al Președintelui Autorității Naționale pentru Protecția
Consumatorilor nr. 190/2006 pentru aprobarea Regulilor specifice privind etichetarea produselor
agroalimentare ecologice.
Dreptul de utilizare a siglei “ae” pe produsele, etichetele și ambalajele produselor ecologice îl
au producătorii, procesatorii și importatorii înregistraţi la Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.
În vederea obţinerii dreptului de utilizare a siglei “ae” de certificare și a siglei “ae” de comunicare,
solicitanţii vor completa cererile de solicitare.

22
 Fig. 7. Sigla comunitară (partea stângă) și națională (partea dreaptă), utilizate în etichetarea
produselor certificate ecologic
(după MADR, 2014)

2.3. Certificarea fermelor ecologice

Inspecţia operatorilor şi certificarea produselor agroalimentare ecologice se fac în România de
către organisme de inspecţie şi certificare, persoane juridice din sectorul public sau privat, acreditate
pentru domeniul certificare produs de către organismul naţional de acreditare din România sau de alt
organism de acreditare echivalent din Uniunea Europeană, semnatare ale acordului de recunoaştere
multilaterală a acreditării europene (EA-MLA), şi aprobate de MADR. În cazul în care organismul de
certificare îndeplineşte criteriile, RENAR acreditează acel program de certificare. Pentru a se asigura
că organismul de certificare este competent să efectueze inspecţii şi certificare, este nevoie ca
organisme autorizate la nivel naţional sa evalueze cu regularitate programele de certificare şi să
verifice buna lor funcţionare prin evaluarea conformităţii.

! ! ! Evaluarea conformității înseamnă procesul prin care se evaluează dacă s-a demonstrat
îndeplinirea cerințelor specificate pentru un produs, un proces, un serviciu, un sistem, o persoană sau
un organism.
! ! ! Organism de evaluare a conformității înseamnă un organism care efectuează activități de
evaluare a conformității, inclusiv etalonare, încercare, certificare și inspecție.

! ! ! Procedura prin care organismele de inspecţie şi certificare acreditate furnizează o atestare

scrisă din care să rezulte că produsele ecologice sau sistemele de control ale acestora sunt
conforme cu metodele folosite în agricultura ecologică.

Indicația numărului de cod al autorității sau al organismului de control începe cu acronimul

care indică statul membru sau țara terță, astfel cum se prevede în standardul internațional pentru
codurile naționale din două litere în conformitate cu ISO 3166 (Coduri pentru reprezentarea numelor
de țări și a subdiviziunilor acestora). Conține un termen care face referire la metoda de producție

23
ecologică, conform legislatiei in domeniu. Include un număr de referință stabilit de autoritatea
competentă. Se amplasează imediat sub sigla comunitară, în cazul în care sigla comunitară este
aplicată pe etichetă.
Certificarea ecologică reprezintă asigurarea că un produs este cu adevarat ecologic. În esenţă,
certificarea ecologică este un simplu concept. Certificatorii ecologici desemnează inspectori care să
realizeze vizite în ferme, unităţi de ambalare şi procesare şi care să întocmească rapoarte cu toţi
fermierii, procesatorii, transportatorii care sunt în legatură cu produsele ecologice. Se verifică astfel
fiecare lanţ în parte pentru a se confirma dacă sunt respectate standardele de calitate.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Cine efectuează certificarea fermelor ecologice în România?
Răspuns:
Certificarea fermelor ecologice este efectuată de către organisme de inspecţie şi certificare, persoane
juridice din sectorul public sau privat, acreditate pentru domeniul de certificare produs de către
organismul naţional de acreditare din România sau de alt organism de acreditare echivalent din
Uniunea Europeană, semnatare ale Acordului de Recunoaştere Multilaterală a Acreditării Europene
(EA-MLA) şi aprobate de MADR.

2. Ce este conversia?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cerinţele principale ale standardelor ecologice se referă la:
a) Metode şi practici specifice producţiei ecologice
b) Utilizarea pesticidelor de sinteză
c) Sisteme intesive de cultivare a plantelor.
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Inspecţia operatorilor şi certificarea produselor agroalimentare ecologice se fac în
România de către:
a) organisme de inspecţie şi certificare
b) MADR
c) RENAR
Rezolvare:

24
 REZUMATUL TEMEI
LEGISLAŢIE ŞI STANDARDE ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ
2.1. Legislaţia naţională şi internaţională din domeniul agriculturii ecologice
a) Legislaţia naţională şi internaţională din domeniul agriculturii ecologice
b) Standardele agriculturii ecologice
c) Conversia
2.2. Etichetarea produselor ecologice
2.3. Certificarea fermelor ecologice

25
 PRINCIPIILE GENERALE ALE AGRICULTURII ECOLOGICE
Tema nr. 3
Principii şi practici în agricultura ecologică

Unităţi de învăţare:
 Principiile generale ale agriculturii ecologice
 Principii şi practici specifice aplicabile producţiei vegetale
 Principii şi practici specifice aplicabile producţiei animaliere
 Principii şi practici specifice aplicabile procesării alimentelor ecologice
 Principii specifice şi practici aplicabile procesării hranei ecologice pentru animale

Obiectivele temei:
- să aprofundezi cunoaşterea regulilor specifice care reglementează sectorul de agricultură ecologică;
- să percepi sistemul de agricultură ecologică ca parte integrantă a strategiilor de dezvoltare durabilă şi
ca o alternativă viabilă pentru agricultura convenţională.
Timpul alocat temei: 6 ore
Bibliografie recomandată:
1. Boboc Viorica, 2005 - Managementul fermelor avicole ecologice. Editura „Cartea Universitară”, Bucureşti.
2. Brumă I.S., 2004 - Tehnologii ecologice pentru producţia vegetală şi creşterea animalelor. Editura „Terra
Nostra”, Iaşi.
3. Duşa (Popescu) Elena Mirela, 2009 - Cercetări privind culturile agricole intercalate pentru sistemul de
agriculră ecologică în zona de sud a României. Teză de doctorat. Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi
Medicină Veterinară – Bucureşti.
4. Ionescu (Truţa) Alina Maria, 2009 - Cercetări privind culturile agricole alternative în sistemul de
agricultură ecologică pentru zona de sud a României. Teză de doctorat. Universitatea de Ştiinţe Agronomice
şi Medicină Veterinară – Bucureşti.
5. Roman Gh.V., V. Ion, Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Truţa Alina Maria, Popescu Elena Mirela, A.Gh.
Başa, 2008 - Principii şi practici de bază în agricultura ecologică. Editura „Alpha MDN”.
6. Roman Gh.V., Toader Maria, Epure Lenuţa Iuliana, Ion V., Băşa A. Gh., 2008 - Cultura plantelor medicinale
şi aromatice în sistem ecologic. Editura „Ceres”, Bucureşti.
7. Toader Maria, Roman Gh.V., 2014 - Agricultură generală. Editura „Terra Nostra”, Iaşi.
8. Toncea I., 2002 - Ghid practic de agricultură ecologică. Editura „AcademicPres”, Cluj-Napoca.

26
 3.1. Principiile generale ale agriculturii ecologice
Producția ecologică se bazează pe principii care sprijină practicile sănătoase. Aceste principii
au ca scop sporirea calităţii și durabilităţii mediului prin metode de gestionare și de producție
specifice, care presupun:
 protejarea mediului, reducerea degradării și eroziunii solului, reducerea poluării cu scopul
de a optimiza productivitatea biologică și pentru de a promova o stare de sănătate şi
bunăstare pentru animale;
 menținerea pe termen lung a fertilității solului, prin optimizarea condițiilor pentru o mai
bună activitate biologică în sol;
 menținerea diversității biologice în cadrul ecosistemului;
 reciclarea materialelor și a resurselor în cea mai mare măsură să fie posibilă în cadrul
exploataţiei;
 oferirea unor servicii de îngrijire atentă care promovează sănătatea și satisfacerea nevoilor
comportamentale ale animalelor;
 prepararea produselor ecologice, subliniind prelucrarea atentă şi metode de manipulare
sigure pentru a menţine integritatea ecologică și calitățile esențiale ale produselor în toate
etapele de producție;
 utilizarea resurselor regenerabile în cadrul sistemelor agricole organizate pe plan local.
Într-un sistem de agricultură ecologică, trebuie avută în vedere dezvoltarea unor exploataţii
agricole durabile şi productive, cu obligaţia de a proteja mediul înconjurător. Tehnologiile de cultivare
trebuie să restabilească şi apoi să menţină stabilitatea ecologică a exploataţiei agricole şi a mediului
înconjurător. Fertilitatea solului este menţinută şi îmbunătăţită printr-un sistem de măsuri care
favorizează activitatea biologică maximă în sol, precum şi conservarea resurselor solului. Controlul
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor se realizează prin metode de control integrate, precum şi prin
lucrările solului, rotaţia culturii, împrăştierea insectelor utile pentru a crea un echilibru între prădători
şi insectele dăunătoare, promovând diversitatea biologică.
Într-un sistem de agricultură ecologică, animalele beneficiază de condiţii de creştere şi de o
densitate a animalelor conforme cu necesităţile lor comportamentale, precum şi de furaje ecologice şi
de metode de creştere care reduc nivelul de stres, favorizează o mai bună stare de sănătate a animalelor
şi previn îmbolnăvirile.
Principalul obiectiv al agriculturii ecologice este de a obţine produse agricole sănătoase şi
sigure pentru consumatori, având în vedere şi protecţia mediului. Menţiunea de "Produs ecologic"
garantează că acel produs este rezultatul unui mod de producţie care exclude utilizarea produselor
chimice de sinteză şi protejează mediul înconjurător. Pentru a putea fi comercializate, toate produsele
agriculturii ecologice trebuie să fie controlate şi să obţină certificarea din partea unui organism
autorizat în acest sens (I. Toncea, 2003.)
27
 Principiile IFOAM referitoare la agricultura ecologică atestă că agricultura ecologică
constituie o garanţie a procesului de producţie care respectă regulile de agro-mediu şi reprezintă o
modalitate de creştere a competitivităţii bazată pe gestionarea eficientă a resurselor naturale şi o
dezvoltare teritorială echilibrată.
Astfel pricipiile de bază IFOAM sunt:
 principiul sănătăţii;
 principiul ecologic;
 principiul corectitudinii;
 principiul administrării.

Principiul sănătăţii
Agricultura ecologică trebuie să asigure şi să sporească sănătatea solului, plantelor,
animalelor, oamenilor şi a întregii planete, ca tot unitar şi indivizibil. Acest principiu relevă faptul că
sănătatea indivizilor şi a comunităţilor nu poate fi separată de sănătatea ecosistemelor – solurile
sănătoase produc culturi sănătoase care susţin sănătatea animalelor şi a oamenilor. Sănătatea înseamnă
plenitudinea şi integritatea sistemelor vii. Aceasta nu înseamnă doar simpla absenţă a bolilor, ci şi
menţinerea stării de bine sub aspectele condiţiei fizice, mentale, sociale şi ecologice. Trăsăturile
esenţiale ale acestui concept sunt: imunitatea, elasticitatea şi regenerarea. Rolul agriculturii ecologice
în producţie, proces are, distribuţie sau consum, este de a asigura şi spori sănătatea ecosistemelor şi
organismelor, de la cele microscopice existente în sol până la fiinţele umane (Gh.V. Roman şi colab.,
2008).
În mod deosebit, agricultura ecologică este destinată producerii de alimente cu o calitate
nutritivă superioară, care contribuie la prevenirea bolilor şi la întreţinerea stării de bine. În acest sens,
trebuie evitată utilizarea îngrăşămintelor, pesticidelor, medicamentelor şi aditivilor alimentari, care pot
avea efecte dăunătoare asupra sănătăţii (preluat după principiile IFOAM, 2004).

Principiul ecologic
Agricultura ecologică trebuie să se bazeze pe sisteme şi cicluri ecologice vii, să lucreze cu
acestea, să încerce să le stimuleze şi să le susţină. Acest principiu precizează locul agriculturii
ecologice în cadrul sistemelor ecologice vii. Conform acestuia, producţia se bazează pe procese
ecologice şi pe reciclare. Alimentaţia şi starea de bine se realizează prin ecologizarea mediului specific
de producţie. De exemplu, în cazul culturilor agricole, mediul specific este solul; în cazul animalelor,
acesta este ecosistemul fermei; în cazul peştilor şi organismelor marine, acesta este mediul acvatic.
Sistemele de agricultură ecologică, păstorit şi de recoltare a produselor din natură trebuie să
corespundă ciclurilor şi echilibrelor ecologice din natură. Aceste cicluri sunt universale, însă
funcţionarea lor are un specific local. Managementul ecologic trebuie adaptat condiţiilor locale, sub
28
aspect ecologic, metodelor de cultivare şi locului ocupat de aceasta. Este necesară reducerea
inputurilor, prin refolosirea, reciclarea şi managementul eficient al materialelor şi energiei, cu scopul
menţinerii şi îmbunătăţirii calităţii mediului, precum şi pentru conservarea resurselor. Agricultura
ecologică trebuie să ajungă la un echilibru ecologic prin organizarea sistemelor de producţie agricolă,
gospodărirea habitatelor şi întreţinerea diversităţii genetice şi agricole. Este necesar ca toţi cei care
produc, procesează, comercializează sau consumă produse ecologice să protejeze şi să ajute mediul
înconjurător care aparţine tuturor, inclusiv peisajul, clima, habitatele, biodiversitatea, aerul şi apa
(preluat după Principiile IFOAM, 2004).

Principiul corectitudinii
Agricultura ecologică trebuie să dezvolte relaţii care să asigure corectitudinea în privinţa
mediului înconjurător comun şi a condiţiilor de viaţă. Corectitudinea este exprimată prin echitate,
respect, dreptate şi consideraţie faţă de lumea înconjurătoare, atât în relaţiile dintre oameni, cât şi în
relaţiile dintre oameni şi alte fiinţe vii. Acest principiu subliniază faptul că toţi cei implicaţi în
agricultura ecologică trebuie să dezvolte relaţii umane într-o manieră care să asigure corectitudinea, la
toate nivelurile, faţă de toţi cei implicaţi – fermieri, muncitori, procesatori, distribuitori, comercianţi şi
consumatori. Agricultura ecologică trebuie să asigure tuturor celor implicaţi o calitate bună a vieţii şi
să contribuie la independenţa alimentară a acestora şi la reducerea sărăciei. Scopul agriculturii
ecologice este de a produce o cantitate suficientă de alimente şi alte produse de bună calitate. Acest
principiu insistă asupra faptului că animalelor trebuie să li asigure condiţii de viaţă în conformitate cu
caracteristicile lor fiziologice, comportamentul natural şi starea de bine. Resursele naturale şi de
mediu, utilizate pentru producţie şi consum, trebuie să fie gestionate într-o manieră corectă, din punct
de vedere social şi ecologic, şi trebuie să ţină cont de responsabilitatea faţă de generaţiile viitoare.
Corectitudinea necesită sisteme de producţie, distribuţie şi comercializare oneste şi echitabile, care să
ţină cont de costurile reale sociale şi de mediu (preluat după Principiile IFOAM, 2004).

Principiul administrării
Agricultura ecologică trebuie administrată într-o manieră prudentă şi responsabilă, pentru a
proteja sănătatea şi bunăstarea generaţiilor actuale şi vitoare, şi a mediului. Agricultura ecologică este
un sistem viu şi dinamic, care răspunde cerinţelor şi condiţiilor interne şi externe. Cei care practică
agricultura ecologică pot spori eficienţa şi productivitatea, însă nu cu riscul de a pune în pericol
sănătatea şi bunăstarea organismelor vii. Ca urmare, trebuie să fie evaluate noi tehnologii, iar metodele
existente trebuie revăzute. Trebuie avut grijă ca înţelegerea ecosistemelor şi a agriculturii să nu fie
incompletă. Acest principiu stabileşte că prudenţa şi responsabilitatea reprezintă elementele esenţiale
ale strategiilor de management, dezvoltare şi alegere a tehnologiilor în agricultura ecologică. Este
necesar ca ştiinţa să se asigure că agricultura ecologică este sănătoasă, sigură şi validă din punct de
29
vedere ecologic. Totuşi, cunoştinţele ştiinţifice singure nu sunt de ajuns. Experienţa practică,
înţelepciunea acumulată şi cunoştinţele tradiţionale şi locale oferă soluţii viabile, verificate în timp.
Agricultura ecologică trebuie să prevină apariţia unor riscuri majore, prin adoptarea unor tehnologii
corespunzătoare şi evitarea celor nesigure, precum ingineria genetică. Deciziile trebuie să reflecte
valorile şi cerinţele tuturor celor care ar putea fi afectaţi, prin procese transparente şi participative
(IFOAM, 2004).

3.2. Principii şi practici specifice aplicabile producţiei vegetale

Conform legislaţiei privind agricultura ecologică, „producția vegetală” înseamnă producția de
produse agricole vegetale, incluzând recoltarea produselor vegetale sălbatice în scop comercial.
Totodată, elementele esențiale ale sistemului de gestionare a producției ecologice vegetale
sunt gestionarea fertilității solului, selecționarea de specii și varietăți, rotația multianuală a culturilor,
reciclarea materialelor ecologice și tehnicile de cultivare. Îngrășămintele, amelioratorii de sol și
produsele de protecție vegetală suplimentare trebuie folosite doar dacă sunt compatibile cu obiectivele
și principiile producției ecologice.
Producția vegetală ecologică trebuie să contribuie la menținerea și ameliorarea fertilității
solului, precum și la prevenirea eroziunii solului. De preferință, plantele ar trebui hrănite prin
ecosistemul solului, și nu prin îngrășăminte solubile adăugate solului.
Speciile şi soiurile cultivate în sistemele de agricultură ecologică sunt selectate în funcţie de
adaptabilitatea lor la condiţiile locale de sol şi climă, precum şi de toleranţa la atacul dăunătorilor şi
bolilor. De asemenea:
- tot materialul semincer şi pentru plantat trebuie să fie certificat ecologic;
- este necesar să fie cultivată o gamă variată de specii şi soiuri pentru a spori valoarea,
durabilitatea, independenţa şi biodiversitatea fermelor ecologice;
- soiurile de plante trebuie alese astfel încât să fie menţinută diversitatea genetică;
- este de dorit să fie folosite soiuri produse ecologic şi soiuri cunoscute ca fiind adecvate pentru
cultivarea ecologică;
- operatorii trebuie să folosească soiuri produse în sistem ecologic;
- trebuie folosit material semincer şi de plantat din soiuri corespunzătoare şi de calitate. În cazul
în care acesta nu este disponibil în comerţ, organizaţiile care definesc standardele vor stabili
date limită pentru utilizarea seminţelor şi materialului de plantat produs în condiţii de
agricultură convenţională (neecologice);
- dacă materialul ecologic semincer şi de plantat nu este disponibil, poate fi utilizat material
convenţional, numai dacă acesta nu a fost tratat cu pesticide interzise de standarde;
- dacă nu este disponibil materialul semincer şi de plantat convenţional netratat, pot fi folosite
seminţe şi material de plantat tratate chimic. Organismul de certificare va stabili termenele
30
 limită şi condiţii pentru cazurile excepţionale care permit utilizarea oricărui material semincer
şi de plantat tratat chimic (FAO, 2004).
În producţia ecologică se interzice utilizarea OMG-urilor. Din motive de claritate și coerență,
un produs nu ar trebui să poată fi etichetat ca fiind ecologic atunci când conține OMG-uri, constă în
OMG-uri sau este obținut din OMG-uri.
Producția vegetală ecologică are la bază hrănirea plantelor în principal prin ecosistemul
solului. În consecință, este necesară interzicerea culturii hidroponice, în care plantele cresc cu
rădăcinile într-un substrat inert și sunt hrănite cu minerale și elemente nutritive solubile.
Producția vegetală ecologică implică diverse practici de cultivare și utilizare limitată de
îngrășăminte și fertilizatori cu solubilitate scăzută; în consecință, este necesară specificarea acestor
practici. În principal, trebuie stabilite condițiile de utilizare a anumitor produse nesintetice.

!!! Fertilitatea şi activitatea biologică a solului trebuie menţinute şi ameliorate prin:

- cultivarea de plante leguminoase, plante pentru îngrăşăminte verzi sau plante cu
înrădăcinare adâncă, în cadrul unui asolament corespunzător;
- încorporarea de substanţe ecologice în sol, sub formă de compost, provenind de la
unităţile producătoare, în conformitate cu regulile de producţie ecologică.
! ! ! Pot fi utilizate produse derivate provenind din fermele de animale, precum ar fi
bălegarul de curte, dacă acestea provin din unităţile de creştere a animalelor care respectă
regulile naţionale existente sau, în absenţa acestora, practicile internaţionale recunoscute
referitoare la producţia animalieră ecologică.
! ! ! Creşterea fertilităţii solului se realizează prin practici culturale cum ar fi: rotaţia
culturilor; îngrăşăminte verzi; culturi ascunse; culturi intercalate; reziduuri vegetale şi
animale reciclabile; păşunat prin rotaţie; lucrări ale solului.

3.3. Principii şi practici specifice aplicabile producţiei animale

Producția animală este fundamentală pentru organizarea producției agricole în exploatații
ecologice, dacă aceasta furnizează materia organică și nutrienții necesari terenurilor cultivate și
contribuie în mod corespunzător la ameliorarea solului și la dezvoltarea agriculturii durabile.
Pentru a evita poluarea mediului, în special a resurselor naturale precum solul și apa, producția
animală ecologică ar trebui să asigure, în principiu, o legătură strânsă între producția de acest tip și sol,
practici multianuale adecvate de rotație și hrănirea animalelor cu produse vegetale ecologice produse
în propria exploatație sau în exploatații ecologice învecinate.
Din moment ce activitatea de creștere ecologică a animalelor de fermă este legată de teren,
animalele ar trebui să aibă acces, ori de câte ori este posibil, la zone în aer liber și la zone de pășunat.

31
 Creșterea ecologică a animalelor în fermă ar trebui să respecte standardele înalte în materie de
bunăstare a animalelor și să răspundă cerințelor comportamentale specifice fiecărei specii, iar
gestionarea sănătății animalelor ar trebui să fie orientată către prevenirea bolilor. În această privință, ar
trebui acordată o atenție deosebită condițiilor de adăpostire, practicilor de creștere și densității
efectivelor de animale. De asemenea, în selecționarea raselor ar trebui să se țină seama de capacitatea
acestora de adaptare la condițiile locale.
Sistemul ecologic de producție animală ar trebui să vizeze completarea ciclurilor de producție
a diferitelor specii de animale cu animalele crescute ecologic. Prin urmare, acesta ar trebui să
încurajeze creșterea diversității genetice a animalelor ecologice, să diminueaze gradul de dependență,
asigurând astfel dezvoltarea sectorului.
Abordarea holistică a agriculturii ecologice impune o producție animalieră în strânsă legătură
cu terenul, unde gunoiul de grajd produs se folosește ca îngrășământ în producția vegetală. În
producția animalieră ecologică, alegerea raselor trebuie să țină cont de capacitatea acestora de a se
adapta la condițiile locale, de vitalitatea lor și de rezistența la boli; este necesară încurajarea unei mari
diversități biologice.
Activitatea de creștere ecologică a animalelor trebuie să garanteze satisfacerea nevoilor
comportamentale specifice ale animalelor. În această privință, adăposturile tuturor speciilor trebuie să
satisfacă nevoile animalelor în ceea ce privește aerisirea, lumina, spațiul și confortul și trebuie să ofere
spațiu corespunzător suficient, pentru a permite libertatea de mișcare necesară fiecărui animal și pentru
a dezvolta comportamentul social natural al animalului. Trebuie stabilite condiții specifice de
adăpostire și practici de creștere în ceea ce privește anumite animale, printre care albinele. Aceste
condiții specifice de adăpostire trebuie să ofere un nivel ridicat de bunăstare pentru animale, ceea ce
constituie o prioritate în producția animalieră ecologică, și pot, în consecință, să depășească
standardele comunitare privind bunăstarea animalelor care se aplică agriculturii în general. În scopul
evitării poluării resurselor naturale, cum ar fi solul sau apa prin elemente nutritive, este necesară
stabilirea unei limite superioare pentru utilizarea îngrășămintelor naturale pe hectar și pentru numărul
de animale din efectiv pe hectar. Această limită trebuie legată de conținutul de azot din îngrășământ,
maxim 170 kg/ha.
Trebuie interzise mutilările, care conduc la stres, daune, boli sau suferința animalelor, inclusiv
în momentul sacrificării. Efectivul de animale trebuie hrănit cu iarbă, nutreț și produse obținute în
conformitate cu regulile de agricultură ecologică, de preferință cele care provin de la exploatația
proprie, luând în considerare nevoile fiziologice ale acestora. De asemenea, pentru a îndeplini cerințele
nutriționale de bază ale efectivului, ar putea fi necesar ca anumite minerale, oligoelemente și vitamine
să fie folosite în condiții bine definite.
Gestionarea sănătății animalelor trebuie să se bazeze în principal pe prevenirea bolilor. De
asemenea, este necesar să se aplice măsuri specifice de curățare și dezinfectare. Utilizarea preventivă a
32
medicamentelor alopatice chimice de sinteză nu este permisă în agricultura ecologică. Cu toate
acestea, în caz de boală sau accidentare a unui animal, care necesită tratament imediat, utilizarea
medicamentelor alopatice chimice de sinteză trebuie limitată la strictul necesar. De asemenea, bolile
sunt tratate imediat pentru a se evita orice suferință a animalului; se pot folosi produse medicinale
veterinare alopate chimice de sinteză, inclusiv antibiotice, atunci când acest lucru este necesar și în
condiții stricte, în cazul în care nu este adecvată utilizarea produselor fitoterapeutice, homeopatice sau
de altă natură.
În privința reproducerii, se folosesc metode naturale de reproducere şi nu poate fi indusă prin
tratament hormonal sau substanțe similare, decât ca formă de tratament terapeutic veterinar, în cazul
unui exemplar individual. Nu pot fi folosite alte forme de reproducere artificială, precum clonarea sau
transferul embrionar şi sunt selecționate rase adecvate. Selecționarea raselor contribuie, de asemenea,
la prevenirea oricărei suferințe și la evitarea oricărei necesități de a mutila animalele.

3.4. Principii şi practici specifice aplicabile procesării alimentelor ecologice

! ! ! Conform legislaţiei în vigoare - Procesarea înseamnă operațiunile de conservare și/sau

procesare a produselor ecologice, inclusiv sacrificarea și tranșarea, în cazul produselor de
origine animală, precum și ambalarea, etichetarea și/sau modificarea etichetelor privind
modul de producție ecologic.

Produsele procesate ecologic trebuie să fie obținute prin utilizarea de metode de procesare ce
garantează că, pe parcursul tuturor stadiilor din lanțul de producție, se mențin integritatea ecologică și
calitățile esențiale ale produsului.
Procesarea ecologică se bazează pe un număr de principii şi practici, ca de exemplu:
- producerea de cantităţi suficiente de alimente, fibre şi alte produse de calitate superioară;
- producerea alimentelor ecologice din ingrediente agricole ecologice, cu excepția cazului în
care un ingredient nu este disponibil pe piață sub formă ecologică;
- limitarea utilizării aditivilor alimentari, a ingredientelor neecologice cu funcții principale
tehnologice și organoleptice și micronutrienţilor şi a auxiliarilor tehnologici, astfel încât aceștia să fie
utilizați în cea mai mică măsură și doar în cazul unei nevoi tehnologice esențiale sau în scopuri
nutriționale speciale;
- excluderea substanțelor și a metodelor de procesare ce pot induce în eroare în privința
adevăratei naturi a produsului;
- activitate compatibilă cu ciclurile şi sistemele naturale vii, prin intermediul solului, plantelor
şi animalelor, din întregul sistem de producţie;

33
 - recunoaşterea impactului social şi ecologic mai larg al sistemului de producţie şi procesare
ecologic şi în cadrul acestuia;
- utilizarea, pe cât posibil, a resurselor regenerabile în sistemele de producţie şi procesare şi
evitarea poluării şi deşeurilor;
- stimularea producţiei şi desfacerii la nivel local sau regional;
- utilizarea materialelor de ambalare biodegradabile, reciclabile şi reciclate;
- furnizarea, către toţi cei implicaţi în producţia şi procesarea ecologică, a unei calităţi care să
le satisfacă nevoile fundamentale, în cadrul unui mediu de muncă sigur şi sănătos;
- sprijinirea formării unui întreg lanţ de producţie, procesare şi distribuţie, just din punct de
vedere social şi responsabil din punct de vedere ecologic;
- procesarea atentă a hranei, de preferință prin metode biologice, mecanice și fizice;
- recunoaşterea importanţei cunoştinţelor locale şi sistemelor de agricultură tradiţionale,
protejarea acestora şi desprinderea de învăţăminte din acestea.
Alimentele procesate trebuie etichetate ca fiind ecologice doar atunci când toate sau
majoritatea ingredientelor lor de origine agricolă sunt ecologice. Cu toate acestea, sunt stabilite
dispoziții speciale de etichetare pentru alimentele procesate care conțin ingrediente agricole ce nu pot
fi obținute în mod ecologic, așa cum este cazul produselor de vânat și pescuit. De asemenea, cu scopul
de a informa consumatorii, de a asigura transparența pieței și de a promova utilizarea ingredientelor
ecologice, trebuie menționată lista de ingrediente şi modul de producție ecologic.
Producția de alimente ecologice procesate este separată în timp și spațiu de producția de
alimente neecologice.

3.5. Principii şi practici specifice aplicabile procesării hranei pentru animale

Obținerea hranei pentru animale se face în principal din exploatația în care sunt crescute
acestea sau din alte exploatații ecologice din aceeași zonă. Animalele trebuie hrănite cu hrană
ecologică pentru animale ce satisface cerințele nutriționale ale animalelor în diverse etape de
dezvoltare. O parte din rație poate să conțină hrană din exploatații care se află în procesul de conversie
la agricultura ecologică. Efectivele de animale au acces permanent la pășuni sau furaj grosier.
Materiile prime neecologice de origine vegetală, animală sau minerală destinate hranei
animalelor, aditivii pentru hrana animalelor, anumite produse utilizate în nutriția animalieră și
auxiliarii tehnologici se folosesc numai dacă utilizarea acestora în producția ecologică a fost autorizată
de către organismele de inspecţie şi certificare. De asemenea, în hrana animalelor nu se folosesc
factori de creștere și aminoacizi de sinteză, iar mamiferele neînțărcate sunt hrănite cu lapte natural, de
preferință matern.
Pe lângă principiile generale enumerate mai sus, producția de hrană ecologică procesată pentru
animale se bazează pe următoarele principii specifice:
34
 - producerea hranei ecologice pentru animale din materii prime ecologice destinate
animalelor, cu excepția cazului în care un ingredient nu este disponibil pe piață sub formă ecologică;
- limitarea utilizării aditivilor destinați animalelor și a auxiliarilor tehnologici, astfel încât
aceștia să fie utilizați în cea mai mică măsură și doar în cazul unei nevoi tehnologice sau zootehnice
esențiale sau în scopuri nutriționale speciale;
- excluderea substanțelor și a metodelor de procesare ce pot induce în eroare în privința
adevăratei naturi a produsului;
- procesarea atentă a hranei pentru animale, de preferință prin metode biologice, mecanice și
fizice.
De asemenea, producția de hrană ecologică procesată pentru animale este separată în timp și
spațiu de producția de hrană neecologică procesată. Materiile prime ecologice destinate hranei pentru
animale sau materiile prime destinate hranei pentru animale, obținute din producția în conversie, nu
sunt utilizate în compoziția produselor ecologice destinate hranei pentru animale împreună cu materii
prime produse prin mijloace neecologice.

! !! Se interzice transformarea cu ajutorul solvenților de sinteză a oricărei materii prime

destinate hranei pentru animale utilizate sau procesate în producția ecologică.
! ! ! Se interzice utilizarea de substanțe și tehnici care reconstituie proprietățile pierdute în
timpul procesării sau depozitării hranei ecologice pentru animale, care corectează rezultatele
neglijenței în timpul procesării sau care pot induce în eroare în orice alt fel în privința
adevăratei naturi a acestor produse.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt principiile generale IFOAM aplicabile în agricultura ecologică?
Răspuns:
Principiile generale IFOAM sunt: principiul sănătăţii, principiul ecologic, principiul corectitudinii şi
principiul administrării.

2. Ce se înţelege prin producţia vegetală conform normelor în vigoare?

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. La cultivarea plantelor se recomandă:
a) Tot materialul semincer şi pentru plantat trebuie să fie certificat ecologic
35
b) Materialul semincer şi pentru plantat trebuie să provină din culturi tradiţionale
c) Soiurile şi hibrizii trebuie să provină din culturi intensive

Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Fertilitatea şi activitatea biologică a solului trebuie menţinute şi ameliorate prin:
a) Cultivarea leguminoaselor şi utilizarea îngrăşămintelor organice
b) Utilizarea îngrăşămintelor chimice
c) Utilizarea culturilor conveţionale
Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
PRINCIPII ŞI PRACTICI ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ
3.1. Principii generale ale agriculturii ecologice
a) Principiul sănătăţii
b) Principiul ecologic
c) Principiul corectitudinii
d) Principiul administrării
3.2. Principii şi practici specifice aplicabile producţiei vegetale
3.3. Principii şi practici specifice aplicabile producţiei animaliere
3.4. Principii şi practici specifice aplicabile procesării alimentelor ecologice
3.5. Principii şi practici specifice aplicabile procesării hranei ecologice pentru animale

36
 PRINCIPII SPECIFICE PRODUCŢIEI VEGETALE ECOLOGICE
Tema nr. 4
Tehnologii de cultivare a plantelor în sistem ecologic

Unităţi de învăţare:
 Tehnologia cadru de cultivare a plantelor în sistem ecologic. Managementul protecţiei
integrate pentru diferite culturi.
 Culturi agricole alternative. Plante cu rol în menţinerea şi îmbunătăţirea fertilităţii solului.

Obiectivele temei:
- să aprofundezi fundamentele ştiinţifice, teoretice şi practice, care stau la baza elaborării şi aplicării
tehnologiilor de producţie vegetale ecologice;
- să cunoşti particularităţíle tehnologiilor de cultivare a plantelor în sistem ecologic;
- să cunoşti importanţa diversificării sortimentului de culturi agricole pentru agricultura ecologică.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Alina Maria Ionescu, 2009 - Cercetări privind culturile agricole alternative în sistemul de agricultură
ecologică pentru zona de sud a României. Teză de doctorat. Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină
Veterinară – Bucureşti.
2. Roman Gh.V., V. Ion, Lenuţa Iuliana Epure, Maria Toader, Alina Maria Truţa, Elena Mirela Popescu, A.Gh.
Başa, 2008 - Principii şi practici de bază în agricultura ecologică. Editura „Alpha MDN”.
3. Roman Gh.V., Toader Maria, Epure Lenuţa Iuliana, Ion V., Băşa A. Gh., 2008 - Cultura plantelor medicinale
şi aromatice în sistem ecologic. Editura „Ceres”, Bucureşti.
4. Toader Maria, Roman Gh.V., 2014 – Agricultură generală. Editura „Terra Nostra”, Iaşi.
5. Toncea I., 2002 – Ghid practic de agricultură ecologică. Editura „AcademicPres”, Cluj-Napoca.

4.1. Tehnologia cadru de cultivare a plantelor în sistem ecologic

Tehnologia cadru de cultivare a plantelor în sistemul de agricultură ecologic presupune
următoarele verigi tehnologice:
- Rotaţia culturilor şi asolamentul.
- Fertilizarea (administrarea îngrăşămintelor).
- Lucrările solului.
- Sămânţa şi materialul de plantat (materialul biologic).
- Lucrările de îngrijire
- Recoltarea şi condiţionarea.

37
 4.1.3. Rotaţia culturilor şi asolamentul
În orice fermă ecologică se recomandă să fie cultivate mai multe plante, pentru ca activitatea
acelei ferme să devină cât mai echilibrată. În cadrul fermei poate exista un asolament special sau un
asolament mixt, care să cuprindă, pe lângă speciile de bază şi alte plante, ţinând cont de faptul că, în
agricultura ecologică solul se află în centrul preocupărilor fiind considerat ca un mediu viu, complex,
care interacţionează strâns cu plantele şi animalele.
Prin rotaţia culturilor şi asolament se are în vedere intensificarea activităţii microbiologice a
solului, menţinerea şi creşterea fertilităţii acestuia.
Culturile agricole sunt alese în funcţie de anumite criterii, care privesc, condiţiile socio-
economice din zonă, tipul de sol, clima, cerinţele biologice ale plantelor, disponibilul de forţă de
muncă. De asemenea, se va ţine cont de existenţa unor dotări pentru condiţionarea, uscarea şi
depozitarea recoltei, precum şi spaţii sau instalaţii pentru uscare, dar şi de bolile şi dăunătorii specifici
fiecărei culturi în parte.
Numeroase studii efectuate în diferite condiţii, au evidenţiat importanţa asolamentului de
menţinere şi sporire a fertilităţii solului, de luptă împotriva buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, de
sporire a eficacităţii celorlalte măsuri pedoameliorative şi agrofitotehnice, de obţinere a unor producţii
mari şi de calitate superioară.
Asolamentul influenţează evoluţia solului prin structura şi succesiunea culturilor, fiecare din
acestea având un efect specific prin resturile vegetale ce rămân în sol şi indirect prin sistemele proprii
de fertilizare, lucrare şi irigare a solului.

! ! ! În fermele ecologice sunt recomandate spre cultivare ca plante premergătoare,

circa 20%, specii din grupa leguminoaselor care fixează azotul atmosferic şi lasă
terenul curat de buruieni, sau alte plante care pot constitui îngrăşăminte verzi (rapiţă,
muştar) sau alte plante cu înrădăcinare adâncă cu rol în sporirea şi menţinerea
fertilităţii solului.
! ! ! De asemenea, se recomandă asolamente de cel puţin 3 ani, cu scopul ţinerii sub
control al organismelor dăunătoare.

4.1.2. Fertilizarea (administrarea îngrăşămintelor)

Fertilitatea solului în cadrul sistemului de agricultură ecologică trebuie să fie menţinută şi
ameliorată printr-un sistem de măsuri care să favorizeze activitatea biologică maximă a solului,
precum şi conservarea resurselor acestuia. Astfel, fertilitatea şi sănătatea solului sunt menţinute prin
practici biologice, precum: rotaţia culturilor, lucrări manuale, prăşit, compostare şi mulcire. Prin
folosirea îngrăşămintelor organice în agricultura ecologică, se menţine şi se măreşte procentul de
materie organică din sol.
38
 De asemenea, prin cultivarea plantelor leguminoase care fixează azotul atmosferic şi lasă
terenul curat de buruieni, prin plante care pot constitui îngrăşăminte verzi sau alte plante cu
înrădăcinare adâncă, pot fi create condiţii optime pentru nutriţia plantelor, prin punerea la dispoziţia
acestora a unor substaţe utilizate fie direct (azotul) sau prin microorganismele prezente în sol (bacterii,
ciuperici), care descompun materia organică şi au efecte pozitive asupra sistemului radicular sau
asupra fotositezei.
Însă, în agricultura ecologică, baza fertilizării o constituie îngrăşămintele organice naturale,
pregătite după o tehnică specială, certificate, precum şi îngrăşămintele minerale naturale. Pentru
reuşita agriculturii ecologice, materiile organice necesare pregătirii composturilor ecologice ar trebui
să provină din exploataţiile agricole ce practică agricultura ecologică.
Îngrăşămintele organice, prin încorporare, au efecte favorabile asupra fertilităţii, dezvoltării
micro-populaţiilor din sol, formării de humus nou, regimului aero-hidric al acestuia, stării fizice, etc.
Refacerea humusului este un proces care, în condiţii normale, este în echilibru cu cel de descompunere
şi, de aceea trebuie să existe în sol materia organică primară.
Principalul îngrăşământ organic este gunoiul de grajd. Alte îngrăşăminte organice sunt:
composturile, mraniţa, turba, îngrăşămintele verzi, gunoiul de păsări, resturile vegetale rămase la
recoltarea culturilor, etc.
Gunoiul de grajd este considerat un îngrăşământ complex şi poate fi constituit din amestec de
bălegar şi materii vegetale. Acesta conţine azot (5 kg/t gunoi), fosfor (2,5 kg/t gunoi), potasiu (6
kg/gunoi) şi calciu (5 kg/t gunoi). Calitatea şi cantitatea gunoiului depind de mai mulţi factori: specia
şi vârsta animalelor de la care provine gunoiul, furajele folosite şi felul aşternutului din grajduri,
metoda şi perioada de păstrare a gunoiului. Acest tip de îngrăşământ se aplică de obicei toamna,
încorporat fiind apoi prin arătură, având un efect complex asupra solului, influenţând însuşirile
acestuia. Astfel, solurile care conţin argilă în cantitate mai mare devin mai permeabile, mai afânate,
cele nisipoase devin mai structurate, mai legate, iar conţinutul în humus, component important al
fertilităţii, creşte. De asemenea, este îmbunătăţită activitatea biologică a microorganismelor şi a
microfaunei din sol (Gh.V. Roman, Maria Toader, 2007).
Pregătirea şi păstrarea gunoiului se efectuează la platforma de gunoi. Aceasta se prezintă sub
forma unui loc special amenajat, departe de grajduri şi fântâni, pentru a nu răspândi mirosul sau
diferite boli. Înălţimea stratului de gunoi în platformă poate fi de 2,5-3 m şi acesta se acoperă cu
resturi vegetale sau cu pământ până în momentul administrării, pentru a fi evitate pierderile de
amoniac, respectiv de azot. Transportul în câmp şi împrăştierea trebuie să fie corelate cu lucrările
solului, iar efectul gunoiului se poate constata şi la 2-3 ani de la aplicare. Dozele în care se aplică se
încadrează între 10 şi 30 de t/ha, în funcţie de specia cultivată, condiţiile climatice şi fertilitatea
naturală a terenului (Gh.V. Roman, Maria Toader, 2007).

39
 În zonele umede şi răcoroase şi pe soluri grele se recomandă doze cuprinse între 25 şi 35 t/ha,
iar gunoiul poate fi folosit şi mai puţin fermentat decât în zonele călduroase în care se manifestă
seceta.
Un alt tip de îngrăşământ organic este compostul. Acesta poate fi considerat un îngrăşământ
rezultat al fermentării aerobe (în prezenţa oxigenului din aer), a unui amestec de deşeuri vegetale şi
animale (frunze, coceni, paie, alte ierburi, mustul şi gunoiul de grajd), resturi menajere, nămoluri
orăşeneşti sau zootehnice rezultate din epurarea apelor reziduale.
În practica obişnuită, compostul se obţine prin aşezarea în straturi succesive a materiilor
vegetale şi a gunoiului de grajd, pe un sol afânat la suprafaţă şi permeabil. Descompunerea acestor
componente durează de la câteva săptămâni până la câteva luni, în funcţie de natura materiei organice
şi de condiţiile climatice. De asemenea, este necesară udarea periodică a grămezii şi acoperirea cu un
strat de pământ sau de paie. Pentru a fi evitate unele pierderi de nutrienţi, compostul trebuie folosit
imediat ce s-a încheiat procesul de fermentare, iar doza de aplicare va fi de 10-12 t/ha, datorită faptului
că, este mai sărac în azot, dar mai bogat în elemente precum fosfor, potasiu şi calciu. Compostul
trebuie aplicat prin împrăştiere pe teren şi poate fi încorporat în sol fie prin arătură, fie cu grapa cu
discuri.
Mraniţa reprezintă un gunoi de grajd foarte bine descompus, fiind mai bogată în elemente
nutritive decât acesta, iar cantităţile utilizate pentru diverse culturi sunt de 6-10 t/ha. Se poate aplica
direct pe sol, sau doar la plantatul răsadurilor, putând fi utilizată şi în vegetaţie, deoarece se
descompune repede, punând la dispoziţia plantelor elementele nutritive necesare. Poate fi utilizată şi în
răsadniţe pentru obţinerea de răsaduri pentru specii precum: mentă, busuioc, cimbru de cultură,
tomate, ardei, varză.
Turba este, de asemenea, un îngrăşământ organic recomandat a fi folosit pentru fertilizarea
diverselor culturi. Înainte de a fi utilizată, turba este extrasă din turbării, respectiv din zonele umede
unde se formează, şi se păstrează în grămezi circa 6 luni, după care se utilizează drept îngrăşământ,
asemănător gunoiului de grajd.
Gunoiul de păsări este un îngrăşământ foarte concentrat, care provine de fermele de păsări
ecologice şi se descompune repede în sol, având o acţiune rapidă şi favorabilă pentru plante.
Îngrăşămintele verzi provin de la plante cultivate ce se încorporează prin arătură în sol, în
momentul în care ajung la maximum de cantitate de masă verde. Ele se descompun în sol şi reprezintă
o sursă bună de elemente nutritive. Sunt bine reprezentate de plante precum leguminoasele (lupin,
sulfină, măzăriche, trifoi) sau altele precum rapiţă şi muştar, care lasă în sol o mare cantitate de azot şi
alte elemente nutritive. De asemenea, sunt recomandate pe solurile nisipoase, sărace în humus, şi unde
nu există alte posibilităţi de fertilizare organică, pentru a crea o structură stabilă solului, a reduce
eroziunea solului prin vânt şi apă, a preveni levigarea elementelor nutritive, în special a nitraţilor.

40
 Referitor la resturile vegetale rămase după recoltarea diverselor plante, în producţie sunt foarte
dese cazurile când majoritatea acestora se îndepărtează de pe câmp pentru a fi utilizate ca aşternut la
animale, la fabricarea celulozei, etc. sau se practică arderea miriştei, pentru a uşura executarea
lucrărilor solului (procedeu interzis de legislaţia actuală din domeniul protecţiei mediului).
O practică curentă în fermele ecologice o reprezintă tocarea cât se poate de mărunt,
împrăştierea uniformă pe teren şi încorporarea în sol a resturilor vegetale (paie, coceni, vreji, tulpini şi
calatidii de floarea-soarelui, muştar, ş.a.). De precizat că, acolo unde terenul este lucrat superficial,
fără aratură, se recomandă împrăştierea resturilor vegetale fără încorporare. În acest fel, este realizat
un strat de mulci, care protejează suprafaţa solului de eroziunea prin vânt, de impactul picăturilor de
ploaie şi de pierderea umidităţii, iar descompunerea materialului organic are loc la suprafaţa solului, în
condiţii aerobe.
Pe lângă îngrăşămintele organice, în agricultura ecologică sunt acceptate şi îngrăşămintele de
origine minerală naturale. Conform legislaţiei în domeniu, în cadrul sistemului de agricultură
ecologică sunt acceptate următoarele îngrăşăminte minerale:
- îngrăşăminte minerale cu azot: azotatul de Chile (16% N);
- îngrăşăminte minerale cu fosfor: fosfat natural cu conţinut inferior sau egal cu 90 mg/kg de
P2O5 şi cadmiu; fosfat aluminocalcic cu conţinut inferior sau egal cu 90 mg/kg de P 2O5 şi
cadmiu (utilizare limitată pe solurile bazice (pH>7,5); zguri de fosfaţi (zgura lui Thomas);
făina de oase;
- îngrăşăminte minerale cu potasiu: sare brută de potasiu (kainit, silvinit); sulfat de potasiu care
conţine sare de magneziu (derivat al sării brute de potasiu); cenuşile din lemne fără amestec de
cărbune de mină; cenuşa obţinută din arderea resturilor vegetale; gunoiului păios;
- îngrăşăminte minerale cu calciu şi magneziu: carbonat de calciu de origine naturală (calcar,
piatră de var, roci calcice, cretă, cretă fosfatată); soluţie de clorură de calciu; carbonat de
calciu şi magneziu de origine naturală (cretă magnezică, roci calcice şi magnezice măcinate);
sulfat de calciu (ghips), numai de origine naturală; sulfat de magneziu (kieserit), numai de
origine naturală;
- îngrăşăminte minerale cu siliciu: silicaţi fin măcinaţi (cuarţ, feldspat, bazalt, ortoclas);
- alte îngrăşăminte minerale: sulf elementar; clorură de sodiu numai sare din mină; pudră de
roci; produse reziduale de la fabricarea zahărului; drojdii de la distilare exclusiv distilatele
amoniacale; oligoelemente (bor, cupru, fier, magneziu molibden, zinc).

4.1.3. Lucrările solului

Lucrările solului cuprind operaţiunile ce sunt executate cu diferite maşini şi utilaje asupra
solului şi sunt practicate cu scopul de a afâna, mărunţi, nivela solul, de a încorpora îngrăşămintele şi

41
amendamentele şi de a combate prin metode preventive buruienile, bolile şi dăunătorii din culturile de
plante medicinale şi aromatice.
O altă contribuţie semnificativă a acestor lucrări ale solului o reprezintă faptul că, semănatul
sau respectiv plantatul vor fi efectuate în condiţii optime, iar plantele vor avea condiţii bune de
creştere şi dezvoltare şi va fi obţinută, în final, o recoltă bună şi de calitate superioară.
În cadrul tehnologiilor de cultură, lucrările solului reprezintă o verigă importantă şi de aceea
este necesar să fie efectuate în cele mai bune condiţii. Astfel, fermierul trebuie să cunoască unele
particularităţi ale terenului, tipul de sol, prezenţa buruienilor problemă, unele carateristici ale speciei
cultivate, pentru punerea la punct a metodelor de lucru, a utilajelor necesare şi a indicilor de execuţie.
Pe terenurile în pantă, lucrările vor fi efectuate de-a curmezişul pantei pentru a nu apărea erodarea
odată, cu apa, a stratului fertil de sol. De asemenea, resturile vegetale trebuie mărunţite foarte bine
înainte de aratură cu o grapă cu discuri, pentru nu îngreuna efectuarea arăturii şi a lucrărilor ulterioare.
Lucrările solului trebuie să fie efectuate pe cât posibil, în intervalul de umiditate optimă, pentru a avea
un minimum de consumuri energetice.
În funcţie de specia cultivată, vor fi executate mai multe lucrări ale solului. Numărul de lucrări
şi ordinea de executare a acestora reprezintă sistemul de lucrări ale solului. Cea mai importantă lucrare
este arătura, care poate fi efectuată, de obicei la 15-20 cm adâncime, iar pentru unele specii trebuie
executată mai adânc, la 20-30 cm.
Lucrările solului trebuie să cuprindă obligatoriu un dezmiriştit, imediat după recoltarea plantei
premergătoare, executat cu grapa cu discuri, pentru mărunţirea resturilor vegetale şi a buruienilor.
Arătura de bază, efectuată vara sau toamna, este o lucrare obligatorie, în sistemele de lucrări
clasice; uneori din timpul anului, sunt necesare lucrări de arat pentru înfiinţarea unor culturi succesive,
dar acestea pot fi înlocuite cu trecerea cu grapa cu discuri grea, care mobilizează solul pe o adâncime
de 15-18 cm. De asemenea, atunci când solul este prea uscat după recoltarea plantei premergătoare, în
toamnă, poate fi înlocuită arătura cu lucrări cu grapa cu discuri grea.
Întreţinerea arăturii şi nivelarea terenului pot fi executate, imediat după arătură sau primăvara,
concomitent cu pregătirea patului germinativ.
Pregătirea patului germinativ se realizează chiar înainte de semănat, pentru a nu crea condiţii
de pierdere a apei din sol. Acestă lucrare poate fi efectuată cu un combinator, pentru mărunţirea foarte
bună a terenului, mai ales pentru speciile care au seminţe foarte mici (muştar alb, salvie, negrilică),
precum şi cu grapa cu discuri în agregat cu o grapă cu colţi reglabili. În practica curentă este
recomandat combinatorul.
Tăvălugitul trebuie efectuat atunci când terenul este prea afânat înainte de semănat sau atunci
când seminţele speciei cultivate sunt mici şi trebuie semănat foarte superficial.

42
 După cum s-a precizat anterior, agricultura ecologică promovează renunţarea la arătură şi
înlocuirea acesteia prin lucrări superficiale de grăpat. În asemenea cazuri, solul poate fi afânat adânc,
fără întoarcerea brazdei, cu utilaje speciale (cizel, scarificator).

4.1.4. Sămânţa şi semănatul

Epoca de semănat/plantat diferă în funcţie de specia de plante, soiurile şi hibrizii utilizaţi, de
condiţiile ecologice locale şi de destinaţia recoltei (panificaţie, masă verde, furajare, fructe, vin).
Semănatul la epocă optimă asigură răsărirea plantelor la timp şi o perioadă de vegetaţie
corespunzătoare.
La stabilirea epocii de semănat se are în vedere temperatura minimă de germinaţie a fiecărei
specii. Data de începere a semănatului depinde şi de condiţiile de climă şi sol: ca de exemplu, în
zonele de şes, solul se încălzeşte mai devreme decât în zonele colinare, solurile nisipoase se încălzesc
mai repede decât cele argiloase, ş.a.
Materialul de înmulţire, trebuie să fie produs, conform legii, din culturi semincere sau răsaduri
obţinute prin metode de producţie ecologică şi să nu provină din organisme modificate genetic sau
orice produse derivate din astfel de organisme. Seminţele sau materialul săditor trebuie să corespundă
standardelor sub aspectul germinaţiei, purităţii, componenţei botanice, stării sanitare. De asemenea,
trebuie să provină din recolta precedentă, deoarece se poate pierde facultatea germinativă. Metodele de
producţie ecologică pentru seminţe şi răsaduri trebuie să respecte următoarele condiţii: să nu fie tratate
la însămânţare decât cu produse admise pentru producţia ecologică şi să provină de la un productor
care a practicat tehnicile de producţie ecologică.

4.1.5. Lucrările de îngrijire. Managementul protecţiei integrate

Combaterea integrată reprezintă un sistem de reglare a populaţiilor de organisme dăunătoare
care, ţinând seama de mediul specific şi de dinamica speciilor luate în considerare, foloseşte toate
tehnicile şi metodele corespunzătoare într-un mod cât se poate de compatibil, pentru a menţine
dăunătorii la un nivel la care să nu producă daune economice.
Prin cercetările efectuate în diferite ţări, s-a ajuns la concluzia că lupta integrată nu trebuie să
se bazeze pe organisme izolate dintr-un ecosistem, ci pe toate organismele vegetale şi animale (flora şi
fauna) ce populează agrobiocenoza respectivă, cu toate legăturile reciproce existente între ele. Numai
în acest fel se pot dirija interrelaţiile existente, în defavoarea organismelor dăunătoare şi în favoarea
celor utile.
Cunoscându-se legăturile reciproce dintre organismele unei agrobiocenoze, prin acest
procedeu se urmăreşte reducerea populaţiei dăunătorului la o densitate minimă, practic inofensivă,
care nu justifică efectuarea unor cheltuieli cu aplicarea tratamentelor. În consecinţă, veriga de bază a
luptei integrate o constituie principiul prin care nu se urmăreşte eradicarea totală a dăunătorului în
43
urma aplicării diferitelor mijloace de combatere, ci menţinerea lui la un nivel la care să nu producă
pagube (sub pragul economic de dăunare - p.e.d.). Acest procedeu prezintă avantajul că evită
efectuarea unor cheltuieli inutile şi, în acelaşi timp, asigură supravieţuirea duşmanilor naturali (paraziţi
şi prădători), care au un rol determinant în evoluţia dăunătorului.
Combaterea integrată reuneşte o serie de metode preventive şi curative care conduc la
eliminarea riscului diminuării cantitative şi calitative ale produselor agricole, ca urmare a frecvenţei
atacului agenţilor patogeni, insectelor şi, ca urmare a riscului îmburuienării.
Dintre principiile combaterii integrate pot fi enumerate:
 Optimizarea măsurilor profilactice – agricultorul este obligat să utilizeze toate mijloacele
şi măsurile posibile la un moment dat, pentru a limita riscurile de dăunare asupra culturilor
agricole.
 Minimizarea riscurilor economice – costurile de producţie să fie mai mici decât veniturile.
Pragul economic de dăunare – pragul de la care se pot aplica tratamente, astfel încât
costurile tratamentului să fie mai mici decât veniturile obţinute din vânzarea producţiei.
 Respectarea florei şi faunei sălbatice (ecosisteme naturale) şi a faunei antagoniste
(antagoniştii sunt organisme care nu dăunează culturilor, dar care reprezintă o verigă în
lanţul trofic a cărei nutriţie se bazează tocmai pe dăunătorii culturilor).
 Minimizarea riscurilor privind mediul înconjurător – considerate în ansamblu, principiile
menţionate anterior reunesc toate posibilităţile şi căile de punere în aplicare a acestui
principiu, respectiv reducerea riscurilor pentru mediul înconjurător, în ansamblul său.

 Combaterea buruienilor în sistemul de agricultură ecologică

Buruienile reprezintă plante care nu sunt dorite în culturile agricole şi pot constitui o problemă
serioasă în cadrul sistemului de agricultură ecologică, deoarece combatarea chimică este interzisă. Ele
pot produce pagube, atât cantitative cât şi calitative asupra recoltelor, concurând plantele de cultură
pentru apă, elemente nutritive şi lumină. Totodată, buruienile sunt cele care pot fi gazde pentru diverşii
agenţi patogeni sau pentru dăunătorii prezenţi în culturi, iar unele pot fi chiar toxice (de exemplu,
zârna).
Controlul buruienilor în sistemul de agricultură ecologică se realizează printr-o serie de măsuri
care integrează atât măsuri preventive, cât şi măsuri curative şi biologice.

Măsurile preventive
Lucrările de îngrijire cuprind toate lucrările care se fac de la semănat şi până la recoltat, cu
scopul de a crea cele mai favorabile condiţii de viaţă pentru plantele de cultură (asigurarea cu apă şi
substanţe nutritive, protecţia împotriva bolilor, dăunătorilor şi combaterea buruienilor). Aceste lucrări
se aplică diferenţiat, în funcţie de condiţiile pedoclimatice, specie, măsurile agrofitotehnice.
44
 În funcţie de cultură şi epoca de semănat se pot distinge: lucrări de îngrijire a culturilor din
toamnă, din primăvară şi din vară, pentru prăşitoare şi neprăşitoare şi lucrări speciale de îngrijire a
culturilor.
Au drept scop împiedicarea apariţiei şi răspândirii buruienilor. Din cadrul acestor măsuri pot fi
enumerate:
- Carantina fitosanitară se referă la unele norme şi convenţii internaţionale care prevăd controlul
tuturor transporturilor de produse agricole şi interzicerea exportului, importului sau a tranzitului
acelor loturi care conţin anumite specii dăunătoare (seminţe de buruieni, germeni patogeni, ouăle
şi larvele sau adulţii unor insecte), socotite drept periculoase. Reglementările sunt îmbunătăţite
periodic, de obicei prin lărgirea listei (I. Toncea, R. Stoianov, 2002).
- Asolamentul şi rotaţia culturilor. Unele buruieni, specifice unor culturi, pot fi combătute prin
rotaţie, ceea ce conduce la apariţia dezvoltării unor buruieni problemă într-un număr mai mic şi
este evitată, astfel, înmulţirea lor exagerată, aşa cum se întâmplă în cazul monoculturii sau al
culturii repetate.
- Aplicarea de îngrăşăminte şi amendamente poate contribui, de asemenea, la micşorarea
numărului de buruieni. Astfel, există specii de buruieni care se dezvoltă la o reacţie a solului acidă
(de exemplu, coada-calului, piciorul-cocoşului, măcrişul mărunt), iar altele la o reacţie alcalină (de
exemplu, peliniţa, păpădia, cicoarea, zămoşiţa). De asemenea, gunoiul de grajd aplicat direct
culturii, conţine un număr mare de seminţe de bururieni care şi-au păstrat capacitatea de
germinaţie, deci poate fi îmburuienată şi mai mult cultura. În aceste condiţii, se recomandă
aplicarea de amendamente care pot corecta reacţia solului şi îngrăşăminte organice, bine
fermentate sau compost.
- Lucrările solului pot, influenţa de asemenea, gradul de îmburuienare. Prin efectuarea de arături
adânci sunt create condiţii propice de epuizare a rădăcinilor sau seminţelor de buruieni deoarece
acestea sunt introduse în adâncime, sunt lipsite de oxigen şi mor. Efectuarea de lucrări după arat şi
până în momentul semănatului poate contribui la reducerea numărului de buruieni. Buruienile pot
fi combătute mai uşor dacă se află în primele faze de vegetaţie şi nu ajung la maturitate, pentru a
fructifica sau a dezvolta organe de înmulţire vegetativă.
- Material biologic certificat şi condiţionat. Pentru semănat şi plantat este necesar să fie utilizat
material biologic certificat. Acesta reprezintă o garanţie a purităţii biologice şi a faptului că
materialul este condiţionat, adică nu prezintă în componenţa sa seminţe de buruieni care pot
deveni surse de îmburuienare a culturii.
- Semănatul în epoca optimă. Orice abatare de la epoca optimă de semănat poate duce la obţinerea
unor densităţi nesatisfăcătoare ale culturilor, la un răsărit neuniform, cu goluri, care poate favoriza
apariţia buruienilor. Un covor vegetal bine încheiat, cu plante viguroase şi bine dezvoltate care pot

45
 lupta cu buruienile pentru factorii de vegetaţie, poate duce la înăbuşirea buruienilor şi la
micşorarea numărului acestora.
- Distrugerea focarelor de buruieni de pe terenurile necultivate. Această metodă este foarte
importantă deoarece terenurile necultivate pot fi surse de răspândire şi de apariţie a buruienilor.
Marginile de lanuri, de drumuri, taluzurile, canalele de irigaţii, zonele limitrofe perdelor de
protecţie sau a pădurilor pot constitui surse reale de îmburuienare. Acestea sunt, totodată, şi locuri
pentru a fi asigurată biodiversitatea şi areale pentru speciile de faună utilă. De aceea, conform
cerinţelor agriculturii ecologice, pentru combatere trebuie să se ţină cont şi de aceste aspecte, şi se
recomandă a fi distruse doar speciile de buruieni problemă.
- Curăţirea maşinilor agricole înainte de schimbarea parcelei. Acest lucru se impune pentru a nu
impurifica sămânţa destinată semănatului cu seminţe de buruieni, precum şi evitarea transferului
acestora de la o parcelă la alta.

Măsuri curative
Prin aceste metode sunt ţinute sub control buruienile deja apărute în cultură.
Metode fizico–mecanice. Din cadrul acestor măsuri se remarcă combaterile manuală,
mecanică, termică şi prin inundare a buruienilor.
Una dintre măsurile utilizate în mod frecvent în tehnologiile de cultură ale plantelor cultivate
în sistem ecologic o constituie plivitul manual. Acesta presupune îndepărtarea buruienilor din cultură
prin smulgere, cu rădăcină pentru a fi evitată prinderea la loc a acestora.
Plivitul cu oticul sau săpăliga reprezintă o lucrare care poate fi folosită mai ales la culturi
semănate în rânduri dese şi la care plivitul manual nu mai este posibil. Buruienile sunt tăiate la 1-3 cm
de la nivelul solului, şi îndepărtate, fiind evitate pe cât posibil rănirea sau călcarea plantelor.
Prăşitul cu sapa (manual) este executat cu ajutorul unei sape, care taie şi distruge buruienile,
dar mai contribuie şi la afânarea solului, la distrugerea crustei, la îmbunătăţirea condiţiilor de aerare,
temperatură şi umiditate de la nivelul solului. De obicei, numărul praşilelor poate fi de 1-3, dar se
poate face ori de câte ori este necesar, în funcţie de specia de plantă sau de condiţiile climatice.
Cositul este, de asemenea, o lucrare prin care sunt îndepărtate buruienile înainte de a forma
seminţe, cu ajutorul unei coase. Se recomandă a se efectua pentru combaterea buruienilor de la
marginea lanurilor, a drumurilor, de pe pajişti, sau în golurile din culturi.
Plivitul mecanic se execută de obicei cu o grapă cu colţi reglabili sau cu sapa rotativă, când
plantele şi-au format sistemul radicular, solul este reavăn, iar buruienile sunt răsărite.
Prăşitul mecanic se poate face cu un cultivator sau cu o prăşitoare cu tracţiune animală, care
acţionează între rândurile de plante. Lucrarea se poate executa de 2-3 ori pe rând, în funcţie de gradul
de îmburuienare, de condiţiile pedoclimatice.

46
 Combaterea termică este utilizată de către agricultori pe suprafeţe mici şi se bazează pe
folosirea flăcării dată de un arzător al unei butelii de aragaz. Buruienile care au răsărit, sau cele în curs
de apariţie, sunt distruse din stratul superficial de sol. Acesta practică este total diferită de arderea
miriştii care este interzisă conform principiilor agriculturii ecologice.
Metode biotehnice. Mulcirea solului. Datorită proprietăţilor plantelor de a rămâne inactive la
absenţa luminii, una dintre metodele utilizate pentru combaterea buruienilor este mulcirea solului.
Această practică foloseşte: paie, resturi vegetale, frunze, rumeguş, compost, pentru a acoperi solul.
Uneori poate fi utilizată şi mulcirea cu folie de plastic, de culoare închisă. Fără lumină buruienile
dispar şi, totodată, este conservată mai bine apa în sol şi este protejată activitatea microorganismelor.
Pregătirea terenului pe întuneric sau cu utilaje acoperite. Unii cercetători recomandă ca
pregătirea terenului pentru semănat să fie efectuată noaptea, pentru că unele seminţe de buruieni sunt
inhibate de absenţa luminii şi nu mai germinează. Se recomandă, de asemenea, acoperirea utilajelor de
arat şi de pregătire a patului germinativ cu prelate de culoare închisă, astfel încât buruienile să nu ia
contact cu lumina.
Forţarea germinaţiei seminţelor. Această metodă, recomandată de literatura de specialitate, se
referă la faptul că, seminţele de buruieni sunt stimulate să germineze şi să răsără şi apoi sunt distruse
cu o lucrare superficială cu grapa cu discuri, apoi sunt încorporate sub arătură. Metoda se aplică în
afara perioadei de vegetaţie a culturilor şi mai este cunoscută sub numele de dezmiriştit.
Metoda epuizării. Principiul acestei metode constă în distrugerea buruienilor perene, care se
înmulţesc prin seminţe sau organe vegetative şi care îşi reiau vegetaţia pe baza rezervelor de materii
organice din sol. Prin prăşit sau prin discuiri repetate ori de câte ori lăstarii apar la suprafaţa solului,
aceştia sunt distruşi şi astfel sunt epuizate substaţele de rezervă şi nu mai poată fi reluată vegetaţia.
Metode biologice. Combaterea cu ajutorul insectelor se bazează pe utilizarea unor specii de
insecte pentru a distruge buruienile. Acestă metodă este mai puţin utilizată deoarece pot apărea
dezechilibre ecologice.
Folosirea mijloacelor microbiologice de combatere. Aceasta se bazează pe proprietatea unor
agenţi patogeni de a distruge buruienile. Pot fi citate următoarele exemple: combaterea pălămidei
(Cirsium arvese) cu ajutorul ruginii Puccinia punctiformis (S. Slovoski şi colab., 1998); combaterea
cruciuliţei (Senecio vulgaris) cu ajutorul ciupercii Puccinia lagenophorae (Al. Ionescu, 2001).
Combaterea alelopatică. Conform „Dicţionarului botanic” (C. Vaczy, 1980), alelopatie
înseamnă „influenţa reciprocă asupra dezvoltării plantelor care cresc alături”. Deci, prin fenomenul
de alelopatie, plantele interacţiunează şi eliberează în mediu anumite substanţe rezultate ale
metabolismului (substanţe alelopatice), care pot avea acţiune intraspecifică sau interspecifică. Ca
expresie a relaţiilor intraspecifice, amintim unele fenomene cu impact asupra produţiei şi calităţii
acesteia: autorărirea până la dispariţia temporară a culturii (de exemplu, muşeţel); depresiunea

47
continuă a recoltei în cazul monoculturii, care culminează cu mult discutata „oboseală a solului”,
cunoscută şi sub numele de „autotoxiciate” sau „autopoluare” (I.Toncea, R. Stoianov, 2002).
Metode biodinamice. Aceste metode au la bază principiile conceptului de agricultură
biodinamică iniţiat în 1924 de către Rudolf Steiner. Conform acestor principii, apariţia noilor buruieni
este inhibată de introducerea în sol a cenuşii obţinute din arderea propriilor seminţe. Sunt
recomandate, de asemenea, şi alte tehnici practice, cum ar fi: obţinerea de cenuşă prin arderea
seminţelor şi diluarea ei cu nisip sau pământ uscat în părţi egale şi apoi împrăştierea pe sol, uniform, în
vetrele de unde au fost recoltate seminţele.

 Combaterea bolilor (agenţilor patogeni)

Ca şi pentru combaterea buruienilor, controlul asupra bolilor cuprinde mai multe metode, ca
de exemplu: metode preventive, metode curative şi metode biologice.

Metode preventive
Ca şi în cazul combaterii buruienilor, metodele preventive se referă la: carantină fitosanitară,
condiţionarea materialului semincer şi a celui de plantat, distrugerea buruienilor problemă şi, în plus,
prognoza şi avertizarea.
Carantina fitosanitară. Măsurile de carantină fitosanitară sunt obligatorii pentru orice
tranzacţie comercială cu produse agricole, material semincer sau pentru plantat. De asemenea, pentru
importul şi exportul de produse rezultate de la diferitele culturi agricole, este necesar certificatul
fitosanitar prin care este atestat faptul că sunt libere de agenţi patogeni.
Condiţionarea materialului semincer şi a celui de plantat. Aceste măsuri se referă la
examinarea cu atenţie a materialului biologic folosit pentru infiinţarea unei noi culturi şi eliminarea
celui care prezintă diferite simptome de atac (pete, îngălbeniri, necroze, brunificări). Datorită faptului
că agenţii patogeni sunt de mărimi microscopice uneori este foarte dificilă depistarea acestora. Agenţii
patogeni pot fi observaţi mai uşor la culturile care sunt înfiinţate prin răsaduri, aşa cum sunt: speciile
legumicole (tomate, ardei, vinete), plantele medicinale şi aromatice (menta, lavanda, cimbrul de
cultură, busuiocul).
Distrugerea buruienilor din flora spontană care pot fi gazda unor agenţi patogeni trebuiesc
efectuate imediat.
Prognoza şi avertizarea. În cazul acţiunilor de protecţia plantelor, Serviciile de specialitate
eliberează buletine de prognoză şi avertizare care îi ajută pe agricultori să prevină sau să combată
apariţia diverşilor agenţi patogeni. Aceste avertizări apar în funcţie de evoluţia condiţiilor climatice şi
se referă la apariţia iminentă a unor boli în culturile de plante medicinale şi aromatice.
O altă serie de măsuri se referă la detalii privind: rotaţia culturilor; alegerea terenului; epoca
de executare a arăturii imediat după planta premergătoare; administrarea de îngrăşăminte; folosirea de
48
material semincer certificat; epoca de semănat; densitatea optimă; recoltarea la timp şi în bune
condiţiuni.

Măsuri curative
Ca măsuri curative pentru combaterea bolilor se recomandă: arderea resturilor vegetale
infestate cu boli; îndepărtarea părţilor din plantă (frunze, flori, fructe), care au fost atacate de diverşii
agenţi patogeni (rugini, făinări, mană, putregaiuri); solarizarea pentru dezinfectarea seminţelor şi
fructelor atacate şi constă în expunerea lor la soare şi apoi lopătarea periodică.
Una dintre măsurile importante o constituie şi combaterea biologică, care are la bază stropirea
plantelor cu diverse preparate obţinute din ciuperci şi bacterii şi care distrug ciupercile fitopatogene ce
produc pagube. Un exemplu în acest sens îl constituie preparatul „Trichodermin” ce conţine spori ai
ciupercii Trichoderma lignorum, şi este utilizat pentru combaterea unor ciuperci ca: Phytium sp.
(căderea plăntuţelor), Fusarium sp. (fuzarioza), Rhizoctonia solani (rizoctonioza).

Metode genetice
Aceste metode au în vedere obţinerea, prin ameliorare genetică, a unor soiuri de plante care
prezintă toleranţă sau o oarecare rezistenţă la atacul diverşilor agenţi patogeni.

Metode biochimice
Conform legislaţiei în vigoare, în cazul combaterii bolilor sunt admise în agricultura ecologică
spre utilizare, următoarele:
- produse pe bază de cupru: zeamă bordeleză, cupru sub formă de hidroxid de cupru,
oxiclorură de cupru, sulfat de cupru (tribazic) sau oxid cupros pentru combaterea manei, fuzariozelor,
putregaiurilor;
- produse pe bază de sulf: sulf muiabil sau zeamă sulfocalcică pentru combaterea făinărilor;
- silicatul de sodiu este un produs lichid ce este utilizat pentru combaterea putregaiurilor,
sclerotiniei şi căderii plantuţelor;
- extractul de compost se utilizează pentru combaterea făinării.

 Combaterea dăunătorilor
Ca dăunători (organisme animale care atacă plantele şi produsele vegetale) pot fi exemplificaţi
următorii: acarienii, nematozii, insectele, moluştele, păsările şi mamiferele.
Pentru controlul acestor dăunători, ca şi pentru agenţii patogeni, sunt recomandate măsuri
preventive, curative şi biologice.
În plus, este indicată instalarea de plase şi garduri pentru a proteja culturile de eventualele
atacuri de iepuri, rozătoare sau păsări.
49
 În cazul măsurilor preventive sunt valabile aceleaşi metode ca şi în cazul combaterii
buruienilor şi a bolilor.

Măsuri curative
Poate fi practicată combaterea mecanică prin colectarea şi distrugerea insectelor dăunătoare,
prin folosirea de şanţuri, plante şi brâie capcană, sau stropiri cu apă rece pentru combaterea afidelor.
Condiţiile generale pentru utilizarea acestora presupun următoarele: capcanele şi/sau
distribuitoarele trebuie să prevină răspândirea substanţelor în mediu şi contactul direct dintre substanţe
şi culturi, iar după utilizare ele se adună şi se îndepărtează pentru a elimina orice risc de poluare.
Produsele admise pentru confecţionarea capcanelor sunt: feromonii, piretroizii naturali, metaldehida şi
fosfatul diamonic. De asemenea, mai poate fi amintit efectul repelent al mazării pentru unii dăunători.

Măsuri chimice
Se recomandă: utilizarea alaunului (piatra acră) sau a săpunului de potasiu pentru combaterea
păduchilor de frunze; făina de bazalt pentru acţiunea directă, mecanică asupra ochilor, corpului şi
traheelor insectelor.
Dintre produsele utilizate pentru combaterea dăunătorilor mai pot enumerate: uleiurile
vegetale (mentă, chimen, in), uleiul de parafină sau uleiurile minerale.

Măsuri biologice
Acestea cuprind o serie de metode de combatere bazate pe utilizarea de insecte prădătoare şi
microoganisme, precum şi unele specii de plante care pot combate dăunătorii. De asemenea, mai pot fi
utilizate şi microorganisme, precum: viruşi, bacterii, ciuperci, protozoare şi nematozi.
Combaterea cu ajutorul insectelor se referă la utilizarea unor prădători (specii care se hrănesc
cu alte specii) şi paraziţi (specii care se dezvoltă în stadiu de larvă hrănindu-se cu alţi indivizi din alte
specii). Exemplu de prădător este buburuza (Coccinella 7 punctata) pentru combaterea păduchilor de
frunze.
Biopreparatele virotice au în componenţa lor viruşi (genul Baculovirus) ce combat insectele
dăunătoare, acţionând în special asupra lepidopterelor (fluturi). Preparatele pe bază de bacterii
(Bacillus thuringiensis) sunt utilizate pentru a ţine sub control lepidopterele. Există şi preparate pe
bază de ciuperci entomopatogene (genul Verticilium) pentru combaterea afidelor.
În concluzie, combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor au comune anumite măsuri
utilizate în practica agricolă, iar ideea care trebuie să fie susţinută conform principiilor agriculturii
ecologice este aceea a protecţiei integrate, prin îmbinarea următoarelor măsuri: alegerea de specii şi
soiuri tolerante sau rezistente, asigurarea unui asolament şi a unei rotaţii corespunzătoare, procedee

50
mecanice, fizice, biologice şi chimice de combatere, protejarea entomofaunei utile prin asigurarea de
condiţii favorabile (garduri vii, lansare de prădători, arderea cu flacără a buruienilor).
În afară de atragerea faunei utile, combaterea biologică foloseşte şi metode de semănat sau
plantat a unor plante sanitare:
- usturoiul – apără plantele învecinate de făinare, rugină, iar bulbilii îndepărtează păsările;
- crăiţele – îndepărtează nematodele;
- gălbenelele – îndepărtează musculiţa albă;
- levănţica – îndepărtează păduchii de frunză;
- cimbrul – protejează fasolea împotriva păduchilor de frunză;
- pelinul, salvia – îndepărtează albiniţa şi musca morcovului;
- pătrunjelul şi menta – îndepărtează puricii de pământ şi albiniţa;
- hreanul – îndepărtează afidele şi are efect repelent împotriva gândacului din Colorado.
Aceste plante se folosesc sub formă de benzi de protecţie, în culturi asociate sau ca plante
premergătoare.

 Irigarea
Această lucrare de îngrijire este obligatorie pentru zonele în care se manifestă seceta, dar şi
pentru unele specii care necesită, din punct de vedere al ecologiei, zone umede şi răcoroase, dar
datorită importanţei sale se cultivă şi în zona de stepă uscată sau nisipuri. Momentele optime de udare
sunt diferite în funcţie de specia cultivată, dar şi de condiţiile climatice. Astfel, trebuie avute în vedere,
cu prioritate udările din lunile aprilie, iunie sau iulie, care de obicei sunt secetoase în condiţiile ţării
noastre.
Ca metode de udare în mod frecvent sunt utilizate udarea pe brazde sau prin aspersiune. Una
dintre metodele mai moderne o constituie udarea prin picurare. Această metodă are avantajul că
repartiţia apei se face în zona radiculară a plantelor, prevenindu-se astfel tasarea şi spălarea solului,
precum şi prin faptul că, se reduce drastic cantitatea de apă consumată, udările fiind corelate cu
evoluţia factorilor biologici ai plantei şi cu cei climatici.

4.1.6. Recoltarea
Recoltarea reprezintă o ultimă verigă în complexul de lucrări necesare obţinerii producţiei
agricole. Dacă nu este executată la timp şi în condiţii bune, pot apărea pierderi de producţie şi
deprecierea produselor agricole. În sistemul de agricultură ecologică, recoltarea trebuie facută separat,
pentru producţia convenţională şi pentru producţia ecologică.
Procesul de recoltare cuprinde lucrările de pregătire a recoltării şi recoltarea propriu-zisă.
Recoltarea se poate face manual sau mecanizat.

51
 Lucrările pregătitoare fac referire la: verificarea şi repararea maşinilor de recoltat şi proba
acestora; dezinfecţia depozitelor; aprovizionarea cu carburanţi; evaluarea recoltei.
Recoltarea propriu-zisă se face la maturitatea culturii. Există o maturitate biologică şi una
economică. La maturitatea biologică se recoltează cerealele pentru boabe, inul pentru seminţe (ulei),
floarea-soarelui, leguminoasele pentru boabe, etc. La maturitatea economică se recoltează porumbul
siloz (boabe în lapte-ceară), cânepa pentru fuior (la sfârşitul înfloritului plantelor mascule), ş.a.
Pentru legume, momentul recoltării este dat de gradul de maturare (coacere) şi momentul
optim de recoltare, în funcţie de destinaţia producţiei şi modul de consum agreat de cumpărător:
maturitatea de recoltare corespunde momentului în care produsele legumicole au atins mărimea,
forma, pigmentaţia, luciul, cuprinse în normele de calitate, cum ar fi culoarea la legumele solano-
fructoase; maturitatea de consum (tehnică sau industrială), corespunde momentului în care produsele
legumicole au realizat însuşirile cerute pentru consum imediat sau pentru prelucrare, ca de exemplu
dovleceii în floare, mazărea şi fasolea păstăi cu boabe nemature; maturitatea fiziologică, când sămânţa
este capabilă să germineze şi să dea naştere la o nouă plantă, ca la pepenii verzi.
Pentru fructe, multitudinea speciilor şi a soiurilor existente în cultură fac ca producţia de fructe
să se caracterizeze prin coacere şi recoltare eşalonate, grade diferite de perisabilitatea şi variabilitate în
ceea ce priveşte mărimea, forma, culoarea, modul de valorificare şi durata de păstrare. Datorită acestor
particularităţi, recoltarea şi condiţionarea fructelor devine un proces tehnologic complex, ce hotărăşte
în final însăşi eficienţa culturii.
Recoltarea fructelor se efectuează atunci când gradul lor de utilitate, exprimat prin suma
tuturor proprietăţilor fizice, chimice, tehnologice, cât şi capacitatea de a rezista la transport şi păstrare,
satisfac pe deplin cerinţele consumului.
Momentul optim de recoltare a fructelor are un caracter dinamic, fiind determinat de destinaţia
producţiei: consum imediat în stare proaspată, depozitare pentru păstrare mai îndelungată sau
industrializare.
Însuşirile gustative şi tehnologice ale fructelor, cât şi mărimea producţiei obţinute, sunt mult
influenţate de momentul recoltării. Astfel, fructele culese prea devreme sunt mai mici, au un colorit
slab, sunt tari, acre, astringente, fără parfum, slab suculente şi cu un grad redus de conservabilitate. În
timpul păstrării, se sbârcesc, scad mult în greutate şi sunt predispuse la diferite boli fiziologice.
Culesul strugurilor pentru vin se execută la maturitatea tehnologică, ce diferă în funcţie de
tipul de vin care urmează a se obţine. Între parametrii specifici, în baza cărora se stabileşte momentul
culesului, importanţă au conţinutul strugurilor în zahăr, aciditate, antociani, compuşi de aromă, ş.a.
Recoltarea strugurilor pentru vin are loc într-o singură etapă, cu eşalonare pe o perioadă de
timp cât mai scurtă. Ca regulă generală, recoltatul strugurilor de vin se face pe soiuri, cu păstrarea
integrităţii strugurilor, într-un ritm corelat cu capacitatea de prelucrare la cramă şi în condiţii adecvate
de igienă. Recoltarea se face manual, semimecanizat şi mecanizat.
52
 Strugurii de masă se recoltează toamna, la maturitatea de consum, sau cu cel mult 2-3 zile
înainte, adică atunci când bobiţele au căpătat culoarea, gustul şi aroma caracteristice soiurilor de masă,
sunt destul de tari şi crocante (adică troznesc când sunt mâncate).
Recoltarea se face pe timp uscat şi răcoros, după ce s-a ridicat roua, sau la 1-2 zile după
ploaie. Dacă strugurii se culeg pe timp ploios, sau foarte călduros, se păstrează mai greu şi cu pierderi
mari.
Recoltarea diverselor specii mai devreme determină pierderi la recoltare, deprecierea
producţiei şi păstrarea în condiţii grele. Recoltarea cu întârziere determină pierderi prin scuturare
(cereale, mazăre, fasole), prin degradarea cartofilor sau prin scăderea conţinutului de zahăr la sfecla
pentru zahăr.
Eliberarea terenului trebuie executată concomitent cu recoltatul culturilor de vară şi toamnă
pentru a efectua la timp lucrările de dezmiriştit, fertilizat, pregătirea terenului pentru semănăturile de
toamnă, sau pentru încheierea arăturilor de toamnă până la sfarşitul lunii noiembrie.
Maşinile pentru recoltarea culturilor agricole sunt destinate pentru strângerea produselor
principale (de exemplu, boabele de grâu, porumb, floarea-soarelui, etc.) şi secundare (subprodusul, de
exemplu, paiele, cocenii, vrejii) de pe câmp, cu pierderi minime şi fără vătămări. Aceste maşini se
clasifică în: maşini pentru recoltarea culturilor de cereale păioase; maşini pentru recoltarea culturilor
de porumb pentru boabe; maşini pentru recoltarea leguminoaselor pentru boabe; maşini pentru
recoltarea culturilor furajere; maşini pentru recoltarea cartofilor; maşini pentru recoltarea culturilor de
sfeclă; maşini pentru recoltarea culturilor de legume sau fructe; maşini pentru strângerea de pe câmp a
producţiei secundare.
Recoltarea de plante sălbatice și de părți ale acestora, ce cresc în mod spontan în zone
naturale, păduri și zone agricole, este considerată drept o metodă de producție ecologică, dacă:
- pentru o perioadă de cel puțin trei ani înainte de recoltă, zonele respective nu au fost tratate
cu alte produse decât cele autorizate în vederea utilizării în producția şi procesarea ecologică;
- recoltarea nu afectează stabilitatea habitatului natural sau prezervarea speciilor din zona de
recoltare.

4.2. Culturi agricole alternative în sistemul de agricultură ecologică

În prezent, în cadrul Politicilor Agricole la nivel mondial este evidenţiată ideea că sistemul de
agricultură convenţională în formele sale cele mai intensive, degradează chimic, biologic şi fizic
mediul înconjurător. Printre efectele negative se numără şi diminuarea biodiversităţii, prin reducerea
numărului culturilor agricole şi, în consecinţă, restrângerea gamei de produse alimentare şi a
compuşilor nutriţionali ai alimentelor mai frecvent utilizate.
Tehnicile intensive au înlocuit, de-a lungul timpului, diversitatea naturală şi culturile
tradiţionale. Din cele 70 de plante cultivate în mod curent pe întreaga suprafaţă arabilă mondială
53
(1.412 mil. ha), doar 12 specii (în principal, cereale) reprezintă baza pentru obţinerea de alimente (C.
Fowler şi P. Mooney, 1990).
Securitatea alimentară la nivel global a devenit din ce în ce mai dependentă de un număr
restrâns de culturi agricole. Peste 50% din cerinţele la nivel global pentru proteine şi calorii sunt
acoperite doar de trei culturi agricole: porumb, grâu şi orez.
De asemenea, numai circa 150 culturi sunt comercializate la nivel global.
În acelaşi timp, schimbarea dietei de către consumatori a generat apariţia unor noi pieţe pentru
produsele agricole alternative cu o compoziţie chimică îmbunătăţită şi valoare nutritivă ridicată.

Fig. 8. Efectele agriculturii intensive asupra biodiversităţii

(după J. Tomanio, 2012)

54
 Fig. 9. Factori care au condus la diversificarea culturilor agricole în ultimii ani

Experienţele cu culturi agricole alternative implică riscuri dar şi oportunităţi, atât din punct de
vedere al producţiei cât şi al pieţei. O cultură alternativă poate aduce o contribuţie pozitivă la creşterea
diversităţii veniturilor în cadrul fermei, împiedicând apariţia riscurilor, reducând lipsurile care pot să
apară în sistemul fermei, sau lărgind baza operaţiunilor. Diversificarea fermelor prin introducerea în
cultură a plantelor agricole alternative necesită o planificare şi o cercetare amănunţită, de la evaluarea
resurselor disponibile din cadrul fermei, până la selectarea potenţialului real al culturilor şi explorarea
pieţei culturilor respective (www.attra.ncat.org).
În lumea contemporană, atenţia specialiştilor se îndreaptă tot mai mult spre studierea unor
plante mai puţin cunoscute şi mai puţin cultivate în mod curent, dar care pot constitui o alternativă a
speciilor deja utilizate. Astfel, unele plante oleaginoase (de exemplu: şofrănelul, camelina, dovleacul,
etc.), cât şi unele leguminoase pentru boabe (de exemplu: linte, bob, năut, etc.) mai puţin cultivate în
România pot deveni o alternativă prin rolul pe care îl pot avea în dezvoltarea şi diversificarea
producţiei agricole, a gamei de produse alimentare, în general, dar şi pentru dezvoltarea unei
agriculturi durabile, spre care să tindă şi agricultura românească, în contextul agriculturii europene şi
mondiale (Alina Maria Ionescu, 2009).
Într-un sens strict, “alternativ” înseamnă un “nou” produs, o nouă cultură care poate fi
introdusă într-o anumită regiune în vederea divesificării acelei zone.

! ! ! Plantele alternative sunt: “specii care sunt cultivate pe arii restrânse pentru
fructele lor comestibile sau pentru alte părţi ale plantei, care nu cresc în mod curent
într-o anumită regiune geografică şi care crează noi oportunităţi pentru piaţă. Ele pot
fi culturi tradiţionale sau importate ori culturi care au retrezit interesul populaţiilor
locale”.

55
 Astfel, putem definii plantele alternative ca: “specii care sunt cultivate pe arii restrânse pentru
fructele lor comestibile sau pentru alte părţi ale plantei, care nu cresc în mod curent într-o anumită
regiune geografică, şi care crează noi oportunităţi pentru piaţă. Ele pot fi culturi tradiţionale sau
importate ori culturi care au retrezit interesul populaţiilor locale” (www.attra.ncat.org).
Importanţa acestor specii derivă în special din compoziţia chimică pe care o au, uleiurile
vegetale ale acestor plante fiind importante în alimentaţie, datorită puterii calorice ridicate, a gustului,
mirosului şi culorii plăcute, a conţinutului în acizi graşi nesaturaţi. Pe lângă aceste grăsimi, seminţele
acestor plante au un conţinut ridicat în proteine, fapt care conferă şroturilor o valoare furajeră ridicată
(Gh. V. Roman şi colab. 2007).
De asemenea, aceste culturi au importanţă deosebită şi din punct de vedere economic,
deoarece pot deveni o rezolvare a dezvoltării unei agriculturi durabile în ţările ale căror resurse
naturale se depreciază, iar populaţia este în continuă creştere. Conţinutul ridicat al acestor specii în
proteine, în aminoacizi esenţiali şi în substanţe minerale conduc la îmbunătăţirea compoziţiei
nutriţionale a produselor obţinute în urma prelucrării acestora. Valorificarea potenţialului agricol se
poate realiza şi prin încurajarea unor culturi de plante tehnice, de exemplu rapiţa, în vederea asigurării
unei surse energetice alternative de combustibil pentru tractoare şi maşini agricole autopropulsate, ce
reprezintă un deziderat energetic actual, cu largi perspective de dezvoltare. Ţările din Europa de Est,
care se află în procesul de integrare în Comunitatea Europeană, dispun de suprafeţe cu potenţial
agricol ridicat. În condiţiile unor producţii medii agricole comparabile cu cele din Comunitatea
Europeană, acest potenţial ar putea fi folosit pentru producerea de culturi cu un real potenţial
energetic. În această situaţie se află şi România care, în urma integrării în Uniunea Europeană şi a
diminuării importului de produse energetice, trebuie să dezvolte o nouă categorie de combustibili, care
se regenerează an de an, spre deosebire de combustibilii din hidrocarburi, ce, odată scoşi din scoarţa
Terrei, de la adâncimi din ce în ce mai mari, nu se mai regenerează (Alina Maria Ionescu, 2009).
Aceste plante alternative pot constitui o oportunitate şi pentru fermieri datorită faptului că pot
reprezenta surse de venituri suplimentare, faţă de culturile de plante clasice având un preţ mai ridicat.
Un alt avantaj ar fi că acestea nu necesită inputuri mari, deorece condiţiile de cultură nu sunt
pretenţioase şi pot supravieţui unor climate mai aspre. Nu sunt pretenţioase la fertilizare, şi, de
asemenea, sunt tolerante la boli şi dăunători, putând deveni o soluţie şi pentru cei care practică
agricultura ecologică (organică). În acelaşi timp, pot contribui la creşterea şi diversificarea gamei de
produse şi a producţiei agricole, în general, dar şi la conservarea şi protecţia mediului înconjurător.
De asemenea, aceste plante agricole alternative joacă un rol deosebit de important în rotaţia
culturilor, metodă cunoscută din cele mai vechi timpuri şi care a apărut ca o necesitate în dezvoltarea
agriculturii, având un rol esenţial în cadrul sistemului de agricultura ecologică. Importanţa acesteia
constă în contribuţia la sporirea fertilităţii solului cu însuşi ajutorul plantelor cultivate pe teren,
56
orânduite după un plan special în acest scop. Necesitatea rotaţiei rezultă din cerinţele fiziologice
diferite ale plantelor de cultură, influenţa lor asupra solului şi asupra culturilor postmergătoare,
volumul şi diversitatea produselor cerute pe piaţă şi, nu în ultimul rând, din marja de profit ce se poate
obţine.
Plantele agricole alternative cuprind: cereale, pseudocereale, leguminoase, oleaginoase, plante
textile. În tabelul de mai jos sunt enumerate câteva din plantele agricole alternative din aceste
categorii:
Tabelul 3
Clasificarea plantelor agricole alternative
(după P. Sauer şi P. Sullivan, 2000)
Categoria Cultura
Cereale şi pseudocereale Triticale, Spelta*, Alac**, Tenchi***, Hrişcă, Amaranth, Quinoa,
Coada vulpii, Mei, Teff****, Fonio*****, Orez sălbatic, Sorg
Leguminoase Mazăre, Fasole, Linte, Bob, Năut, Fasoliţă
Plante oleaginoase Camelină, Rapiţă de primăvară (Canola), Rapiţa de toamnă, Şofrănel
Plante industriale Muştar alb, Rapiţă, In
Plante textile In pentru fibre, Cânepă, Bumbac
Spelta* - Triticum spelta Tenchi*** - Triticum dicoccum
Alac** - Triticum monococcum Teff**** - Eragrostis tef
Fonio***** - Digitaria exilis

Prin culturile agricole alternative ne referim la plantele agricole folositoare care:

- în mod curent nu sunt cultivate sau sunt cultivate la scară foarte mică;
- reprezintă specii de plante vechi sau specii care au fost introduse în cultură relativ recent
sau care sunt utilizate în alte ţări sau regiuni.
Practibilitatea acestor culturi specifice depinde de un număr mare de factori, incluzând
adaptabilitatea culturilor la condiţiile locale de creştere, climă, caracteristicile solului, precum şi
problemele cauzate de apariţia bolilor care pot afecta productivitatea acestor culturi.
Plantele agricole alternative care se pretează cel mai bine condiţiilor pedoclimatice ale ţării
noastre, şi care ar putea fi introduse cu succes şi în cadrul sistemului de agricultură ecologică sunt:
triticale, bob, năut, linte, şofrănel, dovleac, rapiţă, sorg zaharat, fasoliţă, muştar alb.
În concluzie, avem o paletă foarte largă de culturi care să ne asigure alimente proteice
ecologice de înaltă calitate, concomitent cu producerea azotului biologic atât de necesar practicării
agriculturii ecologice. Totul este ca aceste culturi să întâlnească cele mai potrivite condiţii de sol şi
climat, completate de o tehnologie de cultură adecvată şi o valorificare corespunzătoare.

57
 TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi patru metode preventive pentru combaterea organismelor dăunătoare în fermele
ecologice?
Răspuns:
Metodele preventive de combatere a organismelor dăunătoare sunt: carantina fitosanitară, rotaţia şi
asolamentul, lucrările solului, semănatul în epoca optimă.

2. Enumeraţi trei tipuri de îngrăşăminte de origine minerală naturale permise spre utilizare
conform normelor în vigoare?
Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care dintre următoarele specii pot fi considerate plante alternative recomandate pentru
cultivarea în sistem ecologic:
a) Hrişcă
b) Quinoa
c) Năut
d) Toate răspunsurile sunt corecte

Rezolvare: d
De rezolvat:
2. Care din următorii factori au condus la diversificarea sortimentului de culturi agricole în
ultimii ani:
a) Cunoaşterea tehnologiilor de cultivare
b) Noi oportunităţi de piaţă şi preţuri mai bune pentru producători
c) Diminuarea resurselor de hrană

Rezolvare:

58
 REZUMATUL TEMEI
TEHNOLOGIA CADRU DE CULTIVARE A PLANTELOR
4.1. Tehnologia cadru de cultivare a plantelor în sistem ecologic
4.1.1. Rotaţia culturilor şi asolamentul
4.1.2. Fertilizarea (administrarea îngrăşămintelor)
4.1.3. Lucrările solului
4.1.4. Sămânţa şi semănatul
4.1.5. Lucrările de îngrijire. Managementul protecţiei integrate
a) Combaterea buruienilor în sistemul de agricultură ecologică
- Măsuri preventive
- Măsuri curative
b) Combaterea bolilor în sistemul de agricultură ecologică
- Măsuri preventive
- Măsuri curative
c) Combaterea dăunătorilor în sistemul de agricultură ecologică
- Măsuri preventive
- Măsuri curative
d) Irigarea
4.1.6. Recoltarea
4.2. Culturi agricole alternative în sistemul de agricultură

59
 PRINCIPII SPECIFICE PRODUCŢIEI ANIMALIERE ECOLOGICE
Tema nr. 5
Tehnologii de creştere a animalelor în sistem ecologic

Unităţi de învăţare:
 Tehnologii de creştere a animalelor în sistem ecologic. Rase de animale recomandate în
agricultura ecologică. Furajarea.
 Apicultură ecologică
 Acvacultură ecologică

Obiectivele temei:
- să aprofundezi fundamentele ştiinţifice, teoretice şi practice, care stau la baza elaborării şi aplicării
tehnologiilor ecologice de creştere a animalelor;
- să cunoşti particularităţile şi caracteristicile apiculturii ecologice;
- să cunoşti particularităţile şi caracteristicile acvaculturii ecologice
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Boboc Viorica, 2005 - Ghid practic pentru creşterea puilor de carne şi a găinilor ouătoare în ferme
ecologice. Editura „Cartea Universitară” Bucureşti.
2. Brumă S., 2004 - Tehnologii ecologice pentru producţia vegetală şi animală şi creşterea animalelor.
Editura „Terra Nostra”, Iaşi.
3. Toader Maria, Roman Gh.V., 2014 - Agricultură generală. Editura „Terra Nostra”, Iaşi.

5.1. Tehnologia de creştere a animalelor în sistem ecologic

5.1.1. Reguli specifice în creşterea animalelor
Creşterea animalelor are importanţă deosebită în cadrul exploataţiilor ecologice, deoarece o
mare parte din produsele rezultate acestei activităţi sunt utilizate în cadrul exploataţiei, realizând astfel
integrarea producţiei agricole vegetale cu cea animalieră, prin utilizarea gunoiului de grajd pentru
fertilizarea plantelor de cultură.
Fermierii care produc în sistem ecologic trebuie să se asigure că populează fermele cu animale
sănătoase, de origine cunoscută, adaptate la condiţiile locale, care să producă satisfăcător pe perioade
lungi. De asemenea, trebuie să se asigure că au condiţiile de adopstire, de adihnă şi de mişcare
conform noremelor, specifice categoriei de animale pe care o exploatează, pot asigura inputurikle
necesare şi de calitate pen întreaga perioadă de producţie (Boboc Viorica, 2005).

60
 ! ! ! Se interzice priponirea sau izolarea animalelor, cu excepția unor anumite exemplare
pentru o perioadă limitată de timp, dacă aceasta se justifică din motive de siguranță,
bunăstare sau veterinare.
! ! ! Mamiferele neînțărcate sunt hrănite cu lapte natural, de preferință matern.

! ! ! Se reduce la minimum durata transportului animalelor.

Animalele crescute în mod ecologic se țin separate de celelalte. Cu toate acestea, pășunatul
animalelor crescute în mod ecologic pe un teren comun și pășunatul animalelor care nu au fost
crescute în mod ecologic pe un teren ecologic sunt permise, cu respectarea anumitor condiții
restrictive.
Animalele neecologice pot fi prezente pe exploatație cu condiția să fie crescute în unități în
care clădirile și parcelele sunt separate în mod clar de unitățile care produc în conformitate cu regulile
de producție ecologică și cu condiția să fie din specii diferite.

! ! ! În agricultura ecologică sunt restricţionate tăierea sau scurtarea:

 Cozilor - la oi, porci etc.
 Ciocurilor - la găini, curcani, etc.
 Coarnelor - la vite, oi, capre.
Dintre principiile specifice producţiei animeliere ecologice pot fi enumerate unele mai
importante, precum:

 Privind originea animalelor ecologice

În selecționarea raselor și a liniilor se iau în considerare capacitatea animalelor de a se adapta
la condițiile locale, vitalitatea și rezistența acestora la boli. Se recomandă utilizarea raselor locale,
indigene. Animalele neecologice pot fi introduse într-o exploatație în scopul creșterii, numai în cazul
în care nu există suficiente animalele ecologice disponibile şi există aprobarea organismelor de
inspecţie şi certificare.
Mamiferele tinere neecologice, în cazul în care un șeptel sau un efectiv este constituit pentru
prima dată, se cresc în conformitate cu regulile de producție ecologică imediat după ce au fost
înțărcate. Mai mult, se aplică următoarele restricții la data la care animalele intră în șeptel:
- bivolii, vițeii și mânjii vor avea mai puțin de șase luni;
- mieii și iezii vor avea mai puțin de 60 de zile;
- purceii vor cântări mai puțin de 35 kg.
Mamiferele adulte neecologice, masculi și femele nulipare aduse în scopul reînnoirii unui
șeptel ori a unui efectiv, se cresc ulterior în conformitate cu regulile de producție ecologică.
61
 Aceste animale și produsele acestora pot fi considerate ca fiind ecologice după respectarea
perioadei de conversie.

 Privind condițiile de adăpostire

Practicile de creștere, inclusiv densitatea efectivelor, precum și condițiile de adăpostire
satisfac atât nevoile de dezvoltare, cât și cele fiziologice și etologice ale animalelor. Adăpostirea
animalelor nu este obligatorie în regiunile cu condiții climatice care permit animalelor să trăiască
afară. Izolarea, încălzirea și aerisirea clădirii garantează faptul că circulația aerului, nivelul de praf,
temperatura, umiditatea relativă a aerului și concentrația de gaze sunt menținute în limite care nu sunt
dăunătoare pentru animale. Clădirea trebuie să permită o aerisire naturală abundentă și pătrunderea din
abundență a luminii.
Tabelul 5
Suprafaţa minimă a adăposturilor pentru animalele ecologice
(după Regulamentul UE 889/2008)
Specia Suprafaţa interioară Suprafaţa exterioară
Greutatea vie (m2/cap) (m2 de suprafață
(kg) disponibilă în
rotație/cap)
(fără păşuni)
(m2/cap)
Bovine şi cabaline pentru Până la 100 1,5 1,1
reproducere şi îngrăşat Până la 200 2,5 1,9
Până la 350 4 3
Peste 350 5 3,7
Vaci pentru lapte 6 4,5
Tauri pentru reproducţie 10 30
Oi şi capre 1,5 şi 0,35/miel, ied 2,5 şi 0,5/miel, ied
Scroafe cu purcei de până 7,5 2,5
la 40 de zile
Porci la îngrăşat Până la 50 0,8 0,6
Până la 85 1,1 0,8
Până la 110 1,3 1
Peste 110 1,5 1,2
Purcei Peste 40 de zile până 0,6 0,4
la 30 kg
Porci pentru reproducere 2,5 - femele 1,9
6 masculi 8
în cazul boxelor
destinate montei
naturale: 10 m2/vier
Găini ouătoare 7 găini ouătoare pe cuib sau, în 4
(6 capete/m2) cazul cuiburilor
comune, 120 cm2/pasăre
Păsări pentru carne cu Maximum 21 kg 10 4 pentru pui pentru carne
adăposturi fixe 4,5 - pentru raţe
10 - pentru curcani
15 - pentru gâşte
Păsări pentru carne cu Maximum 30 kg 2,5
adăposturi mobile
62
 Densitatea animalelor în clădiri trebuie să ofere confort, bunăstare și să respecte nevoile
specifice ale animalelor, care depind în principal de specia, rasa și vârsta animalelor.

Tabelul 6
Densitatea animalelor ecologice
(după Regulamentul UE 889/2008)
Grupa sau specia Încărcătura de animale,
echivalent a 170 kg azot/ha/an
Cabaline în vârstă de peste 6 luni 2
Viţei pentru îngrăşăt 5
Alte bovine în vîrstă de mai puţin de 1 an 5
Bovine între 1 şi 2 ani - masculi 3,3
Bovine între 1 şi 2 ani - femele 3,3
Bovine în vârstă de peste 2 ani – masculti 2
Juninci de reproducţie 2,5
Tineret femel bovin pentru îngrăşare 2,5
Vaci pentru lapte pentru reformă 2
Vaci pentru lapte 2
Iepuri femele de reproducţie 100
Oi 13,3
Capre 13,3
Purcei 75
Scroafe de reproducţie 6,5
Porci pentru îngrăşat 14
Găini pentru carne 580
Găini ouătoare 230

Personalul de îngrijire trebuie să dispună de cunoștințe de bază și de aptitudini necesare în

ceea ce privește nevoile de sănătate și de bunăstare ale animalelor. Practicile de creștere, inclusiv
densitatea efectivelor, precum și condițiile de adăpostire satisfac atât nevoile de dezvoltare, cât și cele
fiziologice și etologice ale animalelor; animalele au acces permanent la zone în aer liber, de preferință
pășuni, ori de câte ori condițiile meteorologice și starea solului permit acest lucru, cu excepția
cazurilor în care se impun restricții și obligații legate de protecția sănătății umane și animale în temeiul
legislației comunitare.
Trebuie, de asemenea, să se ia în considerare nevoile comportamentale ale animalelor, care
depind în special de dimensiunea grupului și sexul animalelor. Densitatea va asigura bunăstarea
animalelor, oferindu-le suficient spațiu pentru a sta confortabil în picioare, a se așeza ușor, a se
întoarce, a se ghemui, pentru a le permite orice poziție și orice mișcare firească, cum ar fi întinderea
sau bătaia de aripi.
Adăposturile animalelor trebuie să aibă podele netede, dar nu alunecoase. Cel puțin jumătate
din suprafața interioară prevăzută trebuie să fie solidă, adică neacoperită cu grătare sau grilaje.
Adăpostul trebuie să fie prevăzut cu o suprafață de odihnă confortabilă, curată și uscată, de
dimensiuni suficiente, constând în construcții fără grilaje. Zona de odihnă va cuprinde o suprafață
uscată suficient de mare pe care se va așterne material de litieră. Litiera va fi formată din paie sau alte

63
materiale naturale adecvate. Litiera poate fi îmbunătățită și îmbogățită cu oricare dintre produsele
minerale permise regulametului în vigoare.

 Privind prevenirea bolilor și a tratamentului veterinar

Prevenirea bolilor se bazează pe creșterea animalelor în condiții optime prin selectarea
amplasamentului corespunzător, conceperea optimă a exploatațiilor, aplicarea de bune practici de
gestionare și creștere, inclusiv curățirea și dezinfectarea periodică a instalațiilor, asigurarea hranei de
calitate superioară pentru animale, densitatea adecvată a efectivelor, precum și selecția
reproducătorilor și a liniilor.
Bolile sunt tratate imediat, pentru a se evita orice suferință a animalului; se pot folosi produse
medicinale veterinare alopate chimice de sinteză, inclusiv antibiotice, atunci când acest lucru este
necesar și în condiții stricte, în cazul în care nu este adecvată utilizarea produselor fitoterapeutice,
homeopatice sau de altă natură. Sunt permise utilizarea de medicamente veterinare imunologice şi
tratamente pentru protecția sănătății umane și animale impuse pe baza legislației comunitare.
În privința curățirii și dezinfecției, se folosesc produse de curățire și dezinfecție a iazurilor, a
cuștilor, a clădirilor și a instalațiilor numai dacă utilizarea acestora în producția ecologică a fost
autorizată.

 Privind reproducerea
În agricultura ecologică se interzice utilizarea inducției poliploide artificiale, hibridizarea
artificială, clonarea și producția de linii monosex, cu excepția selecționării manuale. De asemenea, se
recomandă să fie selecționate doar linii adecvate, prin stabilirea condițiilor specifice pentru fiecare
specie în ceea ce privește gestionarea genitorilor, reproducerea și producția de efective tinere.

5.1.2. Rase de animale recomandate în agricultura ecologică

 Rase de taurine
Rasele de taurine pot fi clasificate după următoarele criterii: provenienţă locală sau importate;
gradul de ameliorare: primitive, ameliorate şi perfecţionate; caracterul producţiei: de lapte, de carne
sau mixte.
Pentru agricultura ecologică se recomandă mai ales rasele neameliorate, locale, dar sunt
acceptate şi rasele ameliorate, conform regulamantelor în vigoare.
Rasele neameliorate sunt: Vaca de munte şi Sura de stepă, răspândite în toată ţara.
Vaca de munte (Mocăniţa) este răspândită în zona de munte, atât în Banat cât şi în Bucovina.
Are o culoare galbenă, brunie, plumburie; de talie mică; cu o greutate de 250-300 kg.

64
 Sura de stepă se caracterizează prin culoarea specifică sură, cu nuanţe albe-cenuşii spre vânăt.
Animalele au capul mare, cu coarne lungi, cu greutatea de 300-500 kg. În cadrul acestei rase se
întâlnesc mai multe varietăţi, şi anume:
- varietatea moldovenească, răspândită mai mult în Moldova;
- varietatea dobrogeană;
- varietatea transilvăneană, caracterizată prin talie înaltă, culoare deschisă, corp lung şi îngust;
- varietatea dunăreană (ialomiţeană).
Rasele ameliorate cuprind rasele: Bălţata Românească, Rasa Brună, Rasa Pinzgau de
Transilvania, Rasa Roşie de Dobrogea.
Rasele importate au fost aduse în ţară pentru a ameliora rasele de taurine existente, pentru
ridicarea producţiei de carne. Rasele importate sunt: rasa Hereford, Santa-Gertruda, Holstein.

 Rase de ovine şi caprine

Ovinele şi caprinele se clasifică dupa mai multe criterii, dintre care amintim: origine,
particularităţile morfologice; aptitudini economice; gradul ameliorarii.
Rase de ovine autohtone:
 Cu lână fină - Merinos de Palas, Transilvănean, Spancă.
 Cu lână semifină - Ţigaie.
 Cu lână groasă - Ţurcană.
Rase de ovine importate:
 Rase specializate cu lână fină - Merinosul Sovietic, Merinosul Australian, Merinosul de
Groznensk.
 Rase mixte pentru lână - carne - Merinosul Caucazian, Merinosul de Stavropol.
 Rase mixte pentru carne - lână - Ille de France, Polwarth, Corriedalle, Merinolandschaf.
 Rase specializate pentru carne - Englezeşti.
 Rase pentru pielicele şi lapte - Karakul.
 Rase pentru lapte - Friză şi Awasi.
 Rase prolifice - Landrace Finlandez şi Romanov.

Rase de caprine autohtone:

 Rase pentru lapte şi carne - Carpatina.
 Rase pentru lapte şi carne - Alba de Banat.
Rase de caprine importate:
 Rase pentru carne - rasele Kiko şi Boier.
 Rase pentru lână - Mohair şi Kashmir.

65
  Rase pentru lapte - Anglo Nubier, Nobilă Germană Albă, Nobilă Germană colorată,
Saanen, Alpina franceză şi Toggenburg.

 Rase de porcine
Rase de porcine neameliorate:
 Bazna, Mangaliţa şi Alb de Ruşetu.
Rase de porcine importate:
 Marele Alb, Landrace, Duroc, Hampshire şi Linia sintetică 345 Periş.

 Rase de păsări
Rase de găini

Rase pentru ouă:

 Leghorn, La Bresse, La Fleche, Dominicană, etc.
Rase mixte:
 Rhode-Island, Sussex, Plymouth-Rock, Wyandotte, Gât Golaş de Transilvania, etc.
Rase pentru carne:
 Brahma, Cochinchina, Faverolles, Dorking, etc.

Rase pentru ornament (decorative):

 Paduana, Olandeză, Houdan, Phoenix
 formele pitice ale celorlalte rase - Cochinchina
 rasele pitice propriu-zise: Mii de flori, Chabo, Sebrint, Bantam, etc.
Rase combatante
 Combatanta malaeză, engleză, de Ascel, indiană.

Rase de raţe
Rase pentru ouă:
 Campbell kaki şi Alergatoarea indiană
Rase pentru carne:
 Pekin, Rouen, Aylesbury, Leşească, etc.
Rase pentru ornament (decorative):

 Mandarină, Cayuga, Labrador, sau rasele de Raţe Pitice.

Rase de gâşte
Rase uşoare:

66
  Frizată de Dunăre – Danubiană, Chinezească Leşească
Rase semigrele:
 Pomerană, Rin
Rase grele:
 Toulouse, Emden, Holmogor, etc.

Rase de curci
Rase bronzate:
 Bronzată Ameliorată, Bronzată cu Piept Lat (Mammoth), etc.
Rase negre:
 Neagră de Norfolk şi de Sologne
Rase albe:
 de Olanda, de Belstwill

5.1.3. Furajarea animalelor în agricultura ecologică

Conţinutul de substanţe minerale din furaje este influenţat de compoziţia botanică a furajului,
stadiul de vegetaţie, fertilitatea solului, ingrăşămintele aplicate, condiţiile climatice etc, iar
concentraţia de substanţe minerale uscate din dejecţii variază în principal cu fenofaza de vegetaţie a
plantelor şi cu categoria de animale.
Cantitatea de furaje neecologice sub formă de iarbă sau altă formă de vegetație pe care pasc
animalele, în această perioadă, nu poate să depășească 10% din rația totală anuală de furaje. Această
cifră este calculată ca un procent din materia uscată de furaje de origine agricolă.
Animalele ecologice pot fi păscute pe teren comunal, cu condiția ca: terenul să nu fi fost tratat
cu produse neautorizate pentru producția ecologică, în decursul ultimilor trei ani.
În perioada de transhumanță, animalele pot pășuna pe teren neecologic în cazul în care sunt
mutate pe jos de pe o suprafață de pășunat pe alta.
În cazul erbivorelor, cu excepția perioadei anuale de transhumanţă cel puțin 50% din furaje
provin din unitatea proprie sau, dacă nu este posibil, sunt produse în cooperare cu alte exploatații
agricole ecologice în principal situate în aceeași regiune.
Toate mamiferele tinere vor fi hrănite cu lapte matern, pe o perioadă minimă de trei luni
pentru bovine, 45 de zile pentru ovine și caprine și 40 de zile pentru porcine.
Sistemele de creștere pentru erbivore au la bază utilizarea maximă a pășunilor pentru păscut în
funcție de disponibilitatea pășunilor în diferitele perioade ale anului. Cel puțin 60% din materia uscată
din rațiile zilnice ale erbivorelor constă în furaje grosiere, furaje proaspete sau uscate ori din furaje

67
însilozate. Este permisă o reducere la 50% pentru animalele din producția de lapte pentru o perioadă
maximă de trei luni la începutul perioadei de lactație.
Furajele grosiere, furajele proaspete sau uscate ori furajele însilozate se adaugă la rația zilnică
a porcilor și păsărilor de curte. Se interzice ținerea animalelor într-o stare care poate favoriza anemia
sau supunerea acestora la regimuri care pot favoriza anemia. Practicile de îngrășare vor fi reversibile
în orice etapă a procesului de creștere. Se interzice hrănirea forțată.
Până la 30% din formula nutritivă a rațiilor în medie poate conține furaje în conversie. În cazul
în care furajele în conversie provin dintr-o unitate proprie a exploatației, acest procent poate fi majorat
la 100%.
Până la 20% din cantitatea medie totală de hrană oferită animalelor poate proveni din păscutul
sau recoltarea pășunilor permanente sau a parcelelor cu furaje perene sau culturi probiotice
însămânțate în conformitate cu gestionarea ecologică a terenurilor în primul an de conversie, cu
condiția să facă parte din exploatația în sine și să nu fi făcut parte dintr-o unitate de producție
ecologică a exploatației în cauză în ultimii cinci ani. În cazul în care se utilizează atât furaje în
conversie, cât și furaje de pe parcele aflate în primul an de conversie, procentul total combinat al unor
astfel de furaje nu trebuie să depăşească 30%.

5.2. Apicultura ecologică

Creşterea albinelor sau apicultura este ştiinţa care are ca obiect de studiu viaţa,
comportamentul şi activitatea albinelor melifere, în scopul obţinerii de produse apicole şi polenizarea
culturilor. Apicultura ecologică respectă normele stabilite de legislaţia în vigoare privind regulile de
creştere a albinelor şi de obţinere a produselor apicole.
În apicultura ecologică, se recomandă pentru stupine, utilizarea rasei Apis mellifera sau a altor
ecotipuri locale ale acestora.
Dintre regulile specifice aplicabile apiculturii ecologice se numără:
 Pentru reînnoirea stupinelor, 10% pe an din regine și din roiuri pot fi înlocuite cu regine și
roiuri neecologice în unitatea de producție ecologică, cu condiția ca reginele și roiurile să fie
amplasate în stupi cu faguri sau fundații de faguri care provin din unități de producție ecologică.
 Exploatațiile apicole se amplasează în zone în care se asigură resurse de nectar și polen
provenite în principal din culturi produse în mod ecologic sau, după caz, din flora spontană sau din
păduri, ori culturi gestionate în mod neecologic care sunt tratate doar prin metode cu impact scăzut
asupra mediului.
 Exploatațiile apicole sunt ținute la distanță de surse ce pot conduce la contaminarea
produselor apicole sau la afectarea sănătății albinelor.
 Stupii și materialele folosite în apicultură se confecționează în principal din materiale
naturale.
68
  Se interzice distrugerea albinelor în faguri ca metodă asociată recoltării produselor apicole.
 Amplasarea stupinelor este astfel încât, pe o rază de 3 km de la aceasta, sursele de nectar și
polen sunt formate în mod esențial din culturi produse conform regulilor agriculturii ecologice și/sau
vegetație spontană și/sau din culturi tratate prin metode cu impact ecologic scăzut, care nu pot
influența calitatea produsului apicol obținut din agricultura ecologică.
 Statele membre pot desemna regiuni sau suprafețe în care nu se poate practica apicultura în
conformitate cu regulile de producție ecologică.
 Stupii sunt realizați în principal din materiale naturale care nu prezintă niciun risc de
contaminare pentru mediu sau pentru produsele apicole.
 Ceara de albine pentru noile fundații de faguri provine din unități de producție ecologică.
 În stupi pot fi folosite numai produsele naturale cum ar fi propolisul, ceara și uleiurile
vegetale pot fi folosite în stupi.
 Utilizarea insectifugilor sintetici chimici este interzisă pe parcursul operațiilor de extragere
a mierii.
 Utilizarea fagurilor cu larve pentru extragerea mierii este interzisă.
 În cazul albinelor, la sfârșitul sezonului de producție stupii sunt lăsați cu rezerve suficiente
de miere și polen pentru a supraviețui peste iarnă. Hrănirea coloniilor de albine este permisă numai în
cazul în care supraviețuirea stupilor este pusă în pericol datorită condițiilor climatice și numai între
ultima recoltă de miere și cu 15 zile înainte de începerea următoarei perioade de producție de miere.
Hrana trebuie să conțină miere ecologică, sirop de zahăr ecologic sau zahăr ecologic.
 Tratamentele fizice pentru dezinfecția stupinelor prin aburi sau flacără directă sunt permise.
 Practica distrugerii masculilor tineri este permisă doar în vederea limitării contaminării cu
Varroa destructor.
 În cazul în care, în ciuda tuturor măsurilor preventive, coloniile se îmbolnăvesc sau sunt
infestate, acestea trebuie tratate imediat și, dacă este necesar, coloniile pot fi amplasate în stupine
izolate.
 Produsele medicamentoase veterinare pot fi utilizate în apicultura ecologică în măsura în
care utilizarea este autorizată în statul membru în conformitate cu dispozițiile comunitare sau cu
dispozițiile naționale pertinente adoptate în conformitate cu legislația comunitară.
 Se pot folosi, în cazul infestării cu Varroa destructor, acidul formic, acidul lactic, acidul
acetic și acidul oxalic, precum și mentolul, timolul, eucaliptolul sau camforul.
 În cazul în care se aplică un tratament cu produse medicamentoase veterinare alopatice
chimice de sinteză, pe parcursul unei astfel de perioade, coloniile tratate vor fi amplasate în stupine
izolate și toată ceara va fi înlocuită cu ceară care provine din apicultura ecologică. Ulterior, se aplică
coloniilor în cauză perioada de conversie de un an conform normelor.

69
 5.3. Acvacultura ecologică
Operatorii din sectorul acvaculturii și al culturii de alge marine utilizează de preferință surse
de energie regenerabilă și reciclează materialele. De asemenea, elaborează, ca parte a planului de
gestionare durabilă, un calendar de reducere a cantității de deșeuri care urmează să fie aplicat de la
intrarea în activitate. În măsura posibilului, utilizarea căldurii reziduale se limitează la energia
provenind din surse regenerabile.
Principiile specifice acvaculturii ecologice fac referire la:
 În producția de acvacultură, menținerea biodiversității ecosistemelor naturale acvatice, a
unei sănătăți permanente a mediului acvatic și a calității ecosistemului înconjurător, acvatic și terestru.
 Hrănirea organismelor acvatice trebuie efectuată cu hrană provenită din exploatarea
durabilă a resurselor de pescuit, prin conservarea și exploatarea durabilă a resurselor piscicole în
conformitate cu politica comună în domeniul pescuitului sau cu hrană ecologică alcătuită din
ingrediente agricole obținute din agricultura ecologică și cu substanțe naturale neagricole.
 Acvacultura ecologică se bazează pe creșterea efectivelor tinere obținute din genitori de
origine ecologică și din exploatații ecologice. Atunci când nu sunt disponibile efective tinere obținute
din genitori de origine ecologică sau din exploatații ecologice, se pot introduce în exploatație animale
de origine neecologică, în anumite condiții.
 Personalul de îngrijire dispune de cunoștințele de bază și aptitudinile necesare în ceea ce
privește nevoile de sănătate și bunăstare ale animalelor.
 Practicile de creștere, inclusiv hrănirea, conceperea instalațiilor, densitatea efectivelor și
calitatea apei satisfac atât nevoile de dezvoltare, cât și cele fiziologice și etologice ale animalelor.
 Practicile de creștere reduc la minimum impactul negativ al exploatației asupra mediului,
inclusiv evadarea din exploatație a anumitor exemplare din efectivele de creștere.
 Animalele crescute în mod ecologic se țin separate de restul animalelor de acvacultură.
 Se asigură menținerea bunăstării animalelor pe parcursul trasportului şi se reduce la
minimum orice suferință a animalelor, inclusiv în momentul sacrificării.
 Se interzice utilizarea inducției poliploide artificiale hibridizarea artificială, clonarea și
producția de linii monosex, cu excepția selecționării manuale.
 Se selecționează linii adecvate şi se stabilesc condiții specifice pentru fiecare specie în ceea
ce privește gestionarea genitorilor, reproducerea și producția de efective tinere.
 Pentru pești și crustacee, acestea trebuie hrănite cu hrană ce satisface cerințele nutriționale
ale animalelor în diverse etape de dezvoltare.
 Componenta vegetală a hranei provine din filieră ecologică, iar componenta din hrană
derivată din animale acvatice provine din exploatarea durabilă a resurselor de pescuit.
 În cazul materiilor prime neecologice de origine vegetală, animală sau minerală folosite ca
hrană pentru animale, aditivii destinați hranei pentru animale, anumite produse utilizate în nutriția
70
animală, precum și auxiliarii tehnologici se utilizează numai dacă au fost autorizați conform legislaţiei
în vigoare.
 Prevenirea bolilor se bazează pe creșterea animalelor în condiții optime prin selectarea
amplasamentului corespunzător, conceperea optimă a exploatațiilor, aplicarea de bune practici de
gestionare și creștere, inclusiv curățirea și dezinfectarea periodică a instalațiilor, asigurarea hranei de
calitate superioară pentru animale, densitatea adecvată a efectivelor, precum și selecția
reproducătorilor și a liniilor. Bolile sunt tratate imediat, pentru a se evita orice suferință a animalului;
se pot folosi produse medicinale veterinare alopate chimice de sinteză, inclusiv antibiotice, atunci când
acest lucru este necesar și în condiții stricte, în cazul în care nu este adecvată utilizarea produselor
fitoterapeutice, homeopatice sau de altă natură.
 Este permisă utilizarea de medicamente veterinare imunologice şi sunt permise tratamente
pentru protecția sănătății umane și animale impuse pe baza legislației comunitare.
 În privința curățirii și dezinfecției, se folosesc produse de curățire și dezinfecție a iazurilor,
a cuștilor, a clădirilor și a instalațiilor numai dacă utilizarea acestora în producția ecologică a fost
autorizată în conformitate cu legislaţia în vigoare.
 Pentru producția de animale de acvacultură în iazuri piscicole, în cisterne sau canale
(sisteme raceway), fermele sunt echipate cu straturi de filtrare naturală, bazine de decantare, filtre
biologice sau filtre mecanice pentru colectarea deșeurilor de nutrienți sau utilizează alge marine și/sau
animale (bivalve și alge) care contribuie la ameliorarea calității efluenților. Monitorizarea efluenților
se realizează la intervale regulate, după caz.
 Autoritatea competentă poate permite, în cazul instalațiilor de reproducere artificială și de
incubare și al pepinierelor, să se crească în aceeași exploatație efective tinere, atât ecologice cât și
neecologice, cu condiția ca unitățile să fie separate distinct din punct de vedere fizic și să existe un
sistem de distribuire separată a apei.
 Se utilizează speciile crescute la nivel local, iar reproducerile au drept scop să furnizeze
soiuri care sunt mai adaptate la condițiile de creștere, sănătoase și apte să valorifice bine resursele
alimentare.
 Mediul în care cresc animalele de acvacultură este conceput, în conformitate cu nevoile
specifice speciei, astfel încât:
 animalele de acvacultură au spațiu suficient pentru calitatea vieții lor;
 animalele de acvacultură sunt ținute în apă de calitate bună cu suficient oxigen;
 animalele de acvacultură sunt ținute în condiții de temperatură și de lumină conforme cu
cerințele pentru specia respectivă și ținând seama de situarea geografică;
 în cazul peștilor de apă dulce, fundul apei reproduce cât mai aproape posibil condițiile
naturale;
 în cazul crapilor, fundul apei este format din pământ natural.
71
  Regimurile alimentare trebuie concepute având în vedere următoarele priorități:
 sănătatea animalelor;
 produse de înaltă calitate, inclusiv în ceea ce privește compoziția nutrițională care
asigură calitatea înaltă a produsului final pentru consum;
 impact redus asupra mediului înconjurător.
 Hrana pentru animalele de acvacultură carnivore se procură ținându-se seama de
următoarele priorități:
 alimente ecologice de origine acvicolă;
 făină și ulei de pește obținute din subproduse provenind din acvacultura ecologică;
 făină și ulei de pește, precum și ingrediente pe bază de pește derivate din subproduse
provenind de la pești capturați deja pentru consumul uman ca urmare a exploatării
durabile a resurselor piscicole;
 materii prime ecologice de origine vegetală și animală sunt în conformitate cu
normele în vigoare.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi cel puţin trei principii specifice creşterii animalelor în sistem ecologic:
Răspuns:
a. Se recomandă utilizarea raselor locale, indigene.
b. Clădirea trebuie să permită o aerisire naturală abundentă și pătrunderea din abundență a
luminii.
c. Animalele au acces permanent la zone în aer liber, de preferință păşuni.

2. Enumeraţi trei principii aplicabile creşterii albinelor în sistem ecologic:

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care dintre următoarele rase de păsări se recomandă pentru creştere în sistem ecologic:
a) Gât golaş de Transilvania
b) Bazna
c) Merinos de Palas
d) Mangaliţa

Rezolvare: a
De rezolvat:
72
2. Care din următoarele rase de porcine sunt recomnadate pentru creşterea în sistem ecologic:
a) Sura de Stepă
b) Mii de flori
c) Mangaliţa
d) Albă de Banat

Rezolvare:

REZUMATUL TEMEI
TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A ANIMALELOR ÎN SISTEM ECOLOGIC
5.1. Tehnologia de creştere a animalelor în sistem ecologic
5.1.1. Reguli specifice creşterii animalelor
a) Privind originea animalelor ecologice
b) Privind condițiile de adăpostire
c) Privind prevenirea bolilor și a tratamentului veterinar
d) Privind reproducerea
5.1.2. Rase de animale recomandate în agricultura ecologică
a) Rase de taurine
b) Rase de ovine şi caprine
c) Rase de porcine
d) Rase de păsări
- Rase de găini
- Rase de raţe
- Rase de gâşte
- Rase de curci
5.1.3. Furajarea animalelor în agricultura ecologică
5.2. Apicultura ecologică
5.3. Acvacultură ecologică

73
 MARKETINGUL PRODUSELOR ECOLOGICE
Tema nr. 6
Managementul fermelor şi marketingul produselor ecologice.
Logo şi etichetare. Produse tradiţionale

Unităţi de învăţare:
 Managementul şi marketingul produselor ecologice
 Logo şi etichetare
 Produse tradiţionale

Obiectivele temei:
- să înţelegi structura pieţei de produse ecologice şi politicile comunitare ce privesc acest sector;
- să percepi o perspectivă despre tendinţele şi provocările viitoare ale pieţei de produse ecologice;
- să cunoşti diferenţele şi asemănările dintre produsele ecologice şi cele tradiţionale.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Dobay Krisztina Melinda, 2005 - Managementul ecofermelor şi marketingul produselor ecologice.
Editura „Terra Nostra” Iaşi.
2. Gruia R., 1994 - Managementul eco-fermelor. Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Buliga V., Stoleru Z., 2009 – Iniţiative de marketing pentru produsele agricole ecologice.
http://www.univagro-iasi.ro/PT/Centru_pilot/ro/materiale%20publicate/brosura.pdf

6.1. Strategii de management şi marketingul produselor ecologice

6.1.1. Managementul fermelor ecologice
Agricultura ecologică, urmăreşte să ofere o soluţie pentru problemele cu care se confruntă în
momentul de faţă lumea contemporană, datorate limitărilor de mediu, ca de exemplu: resurse naturale
pe cale de epuizare, creşterea populaţiei, creşterea economică pentru a ţine pasul cu creşterea
demografică, schimbările globale și poluarea mediului.
Ferma ecologică se află într-o relaţie specială cu societatea de consum, având ca scop
furnizarea de produse agroalimentare suficiente şi de calitate, un mediu favorabil şi nepoluant, loc de
odihnă şi de recreere pentru activităţi culturale şi accesul neîngrădit, uşor şi rapid. Diverisificarea
funcţională a recoltei poate aduce multe beneficii din punct de vedere agronomic şi ecologic, păstrând
în acelaşi timp eficienţa producţiei.

74
 Sistemul de agricultură ecologică este o soluţie viabilă, ce rezolvă impactul negativ al
agriculturii asupra mediului şi al calităţii produselor. În locul substanţelor chimice de sinteză ca
fertilizanţi şi amelioratori ai solului, pesticide, ingrediente pentru prepararea alimentelor se folosesc
composturi, produse organice şi minerale naturale, produse biologice precum şi alte mijloace
tehnnologice de conservare a ecosistemelor.
Agricultura ecologică este un sector al agriculturii europene care a cunoscut o creştere
constantă în ultimii ani, constituind o garanţie a procesului de producţie care respectă regulile de agro-
mediu şi reprezintă o modalitate de creştere a competitivităţii bazată pe gestionarea eficientă a
resurselor naturale şi o dezvoltare teritorială echilibrată.
Agricultura ecologică diferă de celelalte moduri de producţie agricolă, pentru că, ea pune pe
primul loc resursele neconvenţionale şi reciclarea, restituind astfel solului elementele nutritive din
deşeuri.
Elementele nutritive utilizate de către plante sunt realocate solului din surse de elemente
nutritive provenind chiar din exploataţia agricolă (de exemplu: resturi vegetale, îngrăşăminte organice,
îngrăşăminte verzi). Prin utilizarea resurselor naturale care pot fi reînnoite - gunoiul de grajd, culturi
de leguminoase şi culturi furajere - sistemul de culturi /ferme de animale şi sisteme de păşunat, asigură
păstrarea fertilităţii solului şi ameliorarea acestuia pe termen lung şi contribuie la dezvoltarea unei
agriculturi durabile. Fermierii produselor ecologice pure tind de a utiliza la nivel maxim reziduurile
agricole vegetale (paie, păstăi şi alte părţi necomestibile) direct sub formă de compost sau indirect ca
bălegar animal. Eliminarea utilizării îngrăşămintelor azotate sintetice, micşorează enorm riscul
contaminării nitrogene a apei.
Rotaţia culturilor contribuie la diversificarea culturilor utilizate, creşterea productivităţii lor şi
conservarea resurselor genetice ale plantelor. Integrarea zootehniei aduce venit suplimentar prin
realizarea de carne ecologică, ouă şi produse lactate, cât şi prin utilizarea forţei de tracţiune animală.
Pomicultura integrată în acest sistem asigură hrană, venit, combustibil şi lemn. În diverse sisteme de
agricultură ecologică pot fi întâlnite structuri integrate agro-acvatice.
În agricultura ecologică se renunţă la o specializare îngustă şi la o exploatare intensivă,
unilaterală. Organizarea unei exploataţii agricole trebuie să se facă cu respectarea strictă a legilor
biosferei, avându-se tot timpul în vedere conservarea şi sporirea fertilităţii solului. Fiecare nivel
costitutiv al biosferei se înobilează în contact cu cel imediat superior lui: în contact cu planta, roca se
transformă în sol fertil; plantele care cresc în solul tratat cu îngrăşăminte organice de bună calitate sunt
mai viguroase şi mai sănătoase (V. Ion şi colab. 2005).
Se ştie că agricultura modernă, intensivă, foloseşte pentru sporirea producţiei numeroase
substanţe chimice obţinute pe cale industrială. Chiar şi atunci când respectă regulile de folosire rămân
pe plante, pe fructe anumite reziduuri din substanţele cu care s-au făcut tratamentele. În sistemele
agricole ecologice se urmăreşte obţinerea de producţii optime, în condiţiile protecţiei mediului, a
75
produselor agricole şi conservării resurselor neregenerabile. Astfel, chiar dacă prin practicarea
agriculturii ecologice recoltele obţinute sunt mai mici ele vor fi compensate prin faptul că alimentele,
datorită calităţii biologice superioare, au valoare nutritivă crescută.
Practicarea agriculturii ecologice presupune utilizarea acelor procedee şi tehnologii de
cultivare a plantelor şi creştere a animalelor care se apropie foarte mult de legile naturii, de legile
ecologice sau acelea a căror aplicare nu lezează aceste legi - nici prin modificare şi nici prin eliminarea
lor.
Astfel, lucrările de bază ale solului, ca şi cele de întreţinere, se fac cu maşini moderne, la
momentul cel mai potrivit pentru lucrare generat de tipul de sol şi umiditatea lui, urmărindu-se o
trecere cât mai redusă a maşinilor pe teren în vederea conservării structurii solului şi a raportului
apă/aer. Carburanţii sunt de preferat a fi de "calitate ecologică", adică să provină din prelucrarea
seminţelor de rapiţă sau alte materiale organice.
Agricultura ecologică capătă o importanţă din ce în ce mai mare, devenind tot mai însemnată
în ţările care o practică şi câştigă noi adepţi în ţări unde nu a fost practicată încă.
În mod strategic obiectivul calitativ al sectorului este poziţionarea agriculturii ecologice în
centrul agriculturii naţionale, ca un pivot pentru dezvoltarea de durată în mediul rural. Agricultura
ecologică are în vedere obiective orientate către promovarea de metode de producţie prietenoase cu
mediul, capabile să satisfacă cererea în creştere a consumatorilor, atât calitativ cât şi cantitativ. În plus,
agricultura ecologică are o contribuţie majoră la dezvoltarea durabilă a agriculturii şi constituie
elementul esenţial în drumul către ameliorarea mediului, prin conservarea solului, ameliorarea calităţii
apei, biodiversitate şi protecţia naturii (www.ccir.ro).
Agricultura ecologică poate contribui la promovarea unei economii rurale viabile prin
creşterea activităţilor economice cu o importantă valoare adăugată şi cu o mare intensitate a ocupării
poplaţiei din mediul rural şi cu contribuţii la sporirea interesului pentru spaţiul rural.
De asemenea, cererile tot mai mari pentru produsele agricole ecologice din partea
consumatorilor, la care se adaugă cererile societăţii umane pentru o dezvoltare agricolă durabilă oferă
noi debuşee pentru produsele ecologice şi o largă perspectivă de dezvoltare a acestui sistem de
agricultură.

6.1.2. Marketingul produselor alimentare ecologice

Unul dintre principalele scopuri ale agriculturii ecologice este producerea de alimente cu gust,
textură şi calităţi autentice şi atractive. Acest lucru se obţine în etapa producţiei la fermă prin
interzicerea strictă a folosirii organismelor modificate genetic (OMG- uri) şi prin restricţii drastice
privind folosirea: pesticidelor chimice sintetice (erbicide, fungicide); îngrăşăminte chimice de sinteză;
antibiotice. Fermierii obţin produse de calitate înaltă şi prin: rotaţia multi-anuală a culturilor; timp mai
lung lăsat plantelor şi animalelor ca să ajungă la maturitate; folosirea unor soiuri şi varietăţi de plante
76
şi animale autohtone; în faza de procesare, se continuă urmărirea acestui scop de calitate superioară
prin stricta interzicere a folosirii OMG-urilor şi restricţii drastice privind aditivii (ingredientele) şi
substanţele complementare de procesare, precum şi alte input-uri sintetizate chimic.
Faptul că produsele ecologice au un gust mai bun este un avantaj ce se bazează pe o percepţie
subiectivă; totuşi, fermierii din sistemul de agricultură ecologică sunt cunoscuţi pentru că folosesc un
număr mai mare de soiuri şi varietăţi de plante şi de specii de animale. Aceasta oferă consumatorilor
oportunitatea de a încerca noi gusturi şi de a avea noi experienţe culinare.
Pe lângă furnizarea de alimente gustoase şi autentice, agricultura ecologică are ca scop şi
obţinerea de produse diversificate, care corespund preferinţelor şi abilităţilor culinare ale
consumatorului modern. Aceasta însemnă că produsele ecologice moderne nu sunt numai proaspete,
livrate direct de la ferma, ci ele acoperă şi produse de fiecare zi care implică metode sofisticate de
procesare, produse printre care se numără vinul, berea, pastele făinoase, iaurtul, alimentele preparate,
brânzeturile etc. La fel ca omologii lor din agricultura convenţională, nonecologică, fermierii şi
procesatorii din sistemul ecologic monitorizează tendinţele în consumul de alimente pentru a se
asigura că produsele lor ţin pasul cu orice schimbare în gusturile sau cererea consumatorilor.
În comercializarea produselor provenite din agricultura ecologică se preferă distanţele scurte
pentru transportul produselor la piaţă şi se pune accent pe producţia de alimente de sezon. Canalele de
distribuţie pot fi locale, în locul unde se află ferma, unde produsele au fost obţinute sau pot fi pieţe
locale ale fermierilor şi amplasamente stradale. Desigur aceste principii şi beneficiile rezultate sunt
asigurate în plus de sigla şi etichetarea UE a agriculturii ecologice şi sistemele de certificare
echivalente folosite în propria ţară.
Potrivit ultimei înregistrări a producţiei şi consumului ecologic, volumul vânzărilor globale de
alimente şi băuturi ecologice a crescut cu 43% faţă de anul 2011, la 45,5 miliarde Euro, în anul 2012.
Agricultura ecologică contribuie, de asemenea, la o implicare mai mare a comunităţilor rurale
în lanţul de distribuţie alimentar. Aceasta se realizează datorită:
• Folosirii unor canale de piaţă variate - de exemplu, vânzarea la poarta fermei, prin magazinele
şi pieţele fermierilor, precum şi prin schemele de livrare pe internet;
• Oportunităţi noi şi variate de piaţă;
• Preferinţa pentru distanţe mai mici de transport până la piaţă.
De fapt, membrii lanţului de producţie şi distribuţie a produselor ecologice sunt adesea
implicaţi activ în mai mult decât o singură verigă a acestuia. Fermierii sunt foarte mândri şi manifestă
un interes emoţional pentru produsele lor ecologice participând, adesea, la activităţile de procesare şi
marketing. Aceasta înseamnă că, de multe ori, fermierii discută direct cu consumatorii despre
produsele pe care aceştia le cumpără, ajutându-i să înţeleagă exact cum au fost ele obţinute şi
prezentându-le numeroasele beneficii ale unei abordări durabile a producţiei alimentare. În acest mod,

77
ei măresc gradul de conştientizare al consumatorilor, dându-le sfaturi despre implicaţiile consumării
unor alimente şi băuturi.

6.2. Logo şi etichetare

Pentru a arăta cumpărătorilor din piaţă sau din magazin că produsul este ecologic este nevoie
de etichete sau de mărci de certificare. La fel ca şi numele de mărci, etichetele sunt înregistrate şi
protejate şi pot fi folosite numai de producătorii şi procesatorii autorizaţi, certificaţi (www.maap.ro).
Etichetarea produselor ecologice se face cu respectarea următoarelor reguli:
• numele şi adresa producătorului sau prelucrătorului;
• denumirea produsului, inclusiv metoda de producţie ecologică utilizată;
• numele şi codul organismului de inspecţie şi certificare care a efectuat inspecţia şi a eliberat
certificatul de produs ecologic, sigla ,,ae” şi sigla comunitară;
• condiţiile de păstrare;
• termenul minim de valabilitate;
• interzicerea depozitării în acelaşi spaţiu a produselor ecologice alături de alte produse.
Etichetele vor conţine şi o siglă specifică produselor ecologice controlate, înregistrată la
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, emisă şi aplicată pe baza sistemului de certificare, indicând că
produsul respectiv este conform cu regulile de producţie ecologică. De asemenea, pe eticheta unui
produs agroalimentar ecologic poate apărea şi menţiunea „Agricultură ecologică Ecorom – Sistem de
control RO”, numai dacă produsele îndeplinesc următoarele cerinţe:
• au fost obţinute prin metode de producţie ecologică;
• au făcut obiectul inspecţiei pe tot parcursul ciclului de producţie, preparare şi comercializare;
• au fost produse sau preparate de operatori de produse agroalimentare care au fost supuşi
controlului de către organismele de inspecţie şi certificare acreditate;
• sunt ambalate şi transportate la punctul de comercializare în ambalaje închise
(www.renar.ro).
De asemenea, pe etichetă, pe lângă numărul de cod al ţării de origine, trebuie menționat şi
codul autorității sau al organismului de control care reglementează activitatea operatorului care a
desfășurat cea mai recentă operație de producție sau procesare;
În cazul în care se utilizează sigla Comunității, o indicație a locului unde s-a cultivat materia
primă agricolă din care se compune produsul apare în același câmp vizual cu sigla, sub una dintre
următoarele forme, după cum este cazul:
— „Agricultură UE”, atunci când materia primă agricolă a fost cultivată în UE;
— „Agricultură non-UE”, atunci când materia agricolă primă a fost cultivată în țări terțe;
— „Agricultură UE/non-UE”, atunci când o parte din materia agricolă primă a fost cultivată
pe teritoriul Comunității, iar altă parte a fost cultivată în țări terțe.
78
 Indicația „UE” sau „non-UE” poate fi înlocuită sau completată cu numele unui stat, în cazul în
care întreaga materie primă agricolă din care se compune produsul a fost cultivată în statul respectiv.
Pentru indicația „UE” sau „non-UE” de mai sus, cantități reduse de ingrediente, măsurate după
greutate, pot fi omise, cu condiția ca întreaga cantitate de ingrediente omise, măsurată după greutate,
să nu depășească 2 % din cantitatea totală de materii prime de origine agricolă.
Indicația „UE” sau „non-UE” de mai sus nu se diferențiază prin culoare, dimensiune sau stil
de descrierea comercială a produsului.
Sigla comunitară pentru producție ecologică poate fi utilizată în etichetarea, prezentarea și
promovarea produselor ce răspund exigențelor enunțate în regulamentele în vigoare şi nu este utilizată
în cazul produselor de conversie.
Siglele naționale și private pentru producție ecologică pot fi utilizate în etichetarea,
prezentarea și promovarea produselor ce răspund exigențelor enunțate în legislaţie.
În conformitate cu standardele ecologice, Comisia prevede criterii specifice în privința
prezentării, compoziției, mărimii și aspectului siglei comunitare pentru:
- hrană ecologică pentru animale;
- produse de conversie de origine vegetală;
- material de înmulțire vegetativ și semințe pentru cultivare.
În etichetarea sau promovarea produselor agricole vii sau neprocesate se pot folosi termeni
referitori la metoda de producție ecologică doar atunci când, ca cerință suplimentară, toate
ingredientele respectivului produs au fost de asemenea create în conformitate cu cerințele prevăzute
pentru agricultură ecologică.
În privința produselor alimentare procesate cel puțin 95% din totalul ingredientelor de origine
agricolă trebuie să fie ecologice.

6.3. Cerinţe specifice de control

Statele membre UE instituie un sistem de controale și desemnează una sau mai multe autorități
competente responsabile pentru controale în privința obligațiilor stabilite prin prezentele regulamente
în vigoare.

! ! ! În cadrul sistemului de control, operatorii trebuie să își comunice activitatea autorității

competente, inclusiv informațiile privind organismele de control corespunzătoare, și să
semneze o declarație conform căreia respectă, în cadrul producției, normele ecologice și
acceptă aplicarea măsurilor corespunzătoare în cazul încălcării acestora sau în caz de
nereguli.

Având în vedere experiența dobândită la punerea în aplicare a sistemului de control și în

interesul sectorului ecologic, este necesară stabilirea unui număr minim de eșantioane care să fie
79
prelevate și analizate de autoritățile sau de organismele de control în fiecare an, pe baza unei evaluări
generale a riscului de nerespectare a normelor de producție ecologică.
În cazul în care autoritățile sau organismele de control suspectează că se folosesc produse care
nu sunt autorizate pentru producția ecologică, ele ar trebui să preleveze și să analizeze eșantioane din
produsele în cauză. În astfel de cazuri, nu ar trebui să se aplice numărul minim de eșantioane. De
asemenea, autoritățile sau organismele de control pot preleva și analiza eșantioane în orice alte cazuri
în vederea detectării nerespectării cerințelor ecologice ale Uniunii.
Numărul eșantioanelor care trebuie prelevate și analizate de către autoritatea sau organismul
de control în fiecare an trebuie să corespundă unui procent de cel puțin 5 % din numărul de operatori
pe care îi controlează. Selectarea operatorilor de la care se prelevează eșantioane se bazează pe
evaluarea generală a riscului de nerespectare a normelor de producție ecologică. Evaluarea generală
ține seama de toate etapele de producție, preparare și distribuție.

Procedura de analiză a riscului este concepută în așa fel încât:

 rezultatul analizei riscului să furnizeze baza pentru determinarea intensității inspecțiilor și
vizitelor anuale neanunțate sau anunțate;
 să se efectueze vizite suplimentare de control prin sondaj, pentru cel puțin 10% dintre
operatorii sub contract, conform categoriei de risc căreia îi aparțin;
 cel puțin 10% dintre toate inspecțiile și vizitele efectuate să fie neanunțate;
 selectarea operatorilor supuși unor inspecții și vizite neanunțate să fie efectuată pe baza
analizei riscurilor, iar inspecțiile și vizitele respective să fie planificate în funcție de nivelul de risc.
Autoritățile competente care deleagă sarcini de control organismelor de control verifică dacă
personalul organismelor de control are cunoștințe suficiente, inclusiv referitoare la elementele de risc
care pot afecta statutul ecologic al produselor, calificări, formarea și experiența necesare în ceea ce
privește producția ecologică în general și normele corespunzătoare ale Uniunii în special și, de
asemenea, dacă există reguli adecvate privind rotația inspectorilor.
Autoritățile competente dispun de proceduri documentate pentru delegarea sarcinilor către
organismele de control conform Regulamentului (CE) nr. 834/2007 și pentru supraveghere, cu
detalierea informațiilor care trebuie prezentate de către organismele de control.

Inspecția anuală a organismelor de control se efectuează de către autoritățile competente

care verifică în special următoarele:
 respectarea procedurii standard de control a organismului de control, astfel cum a fost
transmisă de către organismul de control autorității competente în temeiul Regulamentului (CE) nr.
834/2007;

80
  dacă organismul de control dispune de suficient personal calificat și cu experiență
corespunzătoare şi dacă formarea privind riscurile care pot afecta statutului ecologic al produselor a
fost pusă în practică;
 dacă organismul de control are și urmează proceduri și modele documentate pentru:
- analiza anuală a riscului;
- pregătirea unei strategii de eșantionare pe baza riscurilor, efectuarea prelevării de
eșantioane și analiza de laborator;
- schimbul de informații cu alte organisme de control și cu autoritatea competentă;
- controalele inițiale și de urmărire a operatorilor pe care îi controlează;
- aplicarea și urmărirea catalogului de măsuri care trebuie puse în practică în caz de
încălcări sau nereguli;
- respectarea cerințelor de protecție a datelor cu caracter personal ale operatorilor pe care îi
controlează, conform celor stabilite de statele membre în care acționează autoritatea
competentă.

Statele membre se asigură că planurile lor de control naționale multianuale includ

supravegherea controalelor efectuate cu privire la producția ecologică și că raportul anual cuprinde
date specifice referitoare la supraveghere, numite în continuare „datele de natură ecologică”. Datele de
natură ecologică se bazează pe informații privind controalele efectuate de organismele și/sau
autoritățile de control și pe auditurile efectuate de autoritatea competentă.

Operatorul trebuie:
 să ofere autorității sau organismului de control, în vederea controlului, acces la toate părțile
unității și la toate locațiile, precum și la situația contabilă și la documentele justificative
pertinente;
 să ofere autorității sau organismului de control informațiile necesare în vederea controlului;
 să prezinte, la cererea autorității sau a organismului de control, rezultatele propriilor
programe de asigurare a calității.

6.3.1. Cerințe specifice de control pentru plante și produse vegetale obținute din
producția agricolă sau din colectarea plantelor spontane

 În cazul în care măsurile de control sunt puse în aplicare pentru prima oară, operatorul trebuie
să inițieze și să mențină ulterior:
 o descriere completă a unității și/sau a localurilor și/sau a activității;

81
  toate măsurile practice care trebuie întreprinse la nivelul unității și/sau al locațiilor și/sau al
activității care să asigure respectarea regulilor de producție ecologică;
 măsurile de precauție care trebuie întreprinse pentru a reduce riscul contaminării cu produse
sau substanțe neautorizate și măsurile de curățenie care trebuie întreprinse în amplasamentele
de stocare și prin lanțul de producție al producătorului.

 Operatorul notifică următoarele informații autorității competente:

 numele și adresa;
 amplasamentul locațiilor și, dacă este cazul, parcelele (datele de înregistrare a terenului) pe
care sunt întreprinse acțiunile;
 natura operațiunilor și a produselor;
 declarația de angajament a operatorului de a întreprinde operațiunile în conformitate cu
legislatia in vigoare;
 în cazul unei exploatații agricole, data la care producătorul a încetat să folosească produse
neautorizate pentru producția ecologică pe parcelele în cauză;
 numele organismului omologat căruia operatorul i-a încredințat controlul.

Declaraţia operatorului se redactează chiar și în cazul în care operatorul își limitează

activitatea la colectarea de plante spontane.
 Se indică locațiile de depozitare și producție și parcelele de teren și/sau zonele de
colectare și, dacă este cazul, locurile în care au loc anumite operațiuni de procesare și/sau
ambalare;
 Se specifică data ultimei aplicări pe parcelele și/sau zonele de colectare în cauză a
produselor ale căror utilizare nu este compatibilă cu regulile de producție ecologică.
 Înregistrările privind producția vegetală se compilează sub forma unui registru și se păstrează
la dispoziția autorităților sau a organismelor de control în orice moment la localurile
exploatației.
 În ceea ce privește cumpărarea inputurilor agricole: data, tipul, cantitatea de produs
cumpărată.
 În ceea ce privește utilizarea produselor de protecție a plantelor: motivul, data
tratamentului, tipul produsului, metoda de tratament.
 În ceea ce privește recolta: data, tipul, cantitatea producției vegetale ecologice sau în
conversie.

82
 6.3.2. Cerințe specifice de control pentru animale și produse animaliere din
activitatea de creștere a animalelor

 Când inspecţia are loc pentru prima oară, operatorul completează descrierea unităţii/fermei cu
următoarele documente:
 o descriere completă a adaposturilor de creştere a animalelor, a paşunilor, a suprafeţelor de
exerciţiu în aer liber, a traseelor exterioare etc. şi, acolo unde este cazul, a spaţiilor de
abatorizare a animalelor, precum şi a spaţiilor de depozitare, şi ambalare a produselor
animaliere, a materiilor prime şi a inputurilor;
 o descriere completă a instalaţiilor de depozitare a gunoiului de grajd provenit din creşterea
animalelor;
 un plan de împrăştiere a gunoiului de grajd, stabilit de comun acord cu organismul de
inspecţie şi certificare, şi o descriere completă a suprafeţelor destinate producţiei vegetale;
 după caz, contractele încheiate cu alţi producători pentru distribuirea gunoiului de grajd
provenit din creşterea animalelor;
 un plan de producţie pentru unitatea de creştere ecologică a animalelor.

 Animalele se identifică în permanenţă prin tehnici adaptate fiecărei specii, individual pentru
mamifere mari şi individual sau pe lot pentru păsări şi mamifere mici.
 Înregistrarea animalelor se face în registrul de creştere a animalelor care ramâne la
dispoziţia organismelor de inspecţie şi certificare în orice moment, la sediul unităţii/fermei.
 Registrele de creştere a animalelor conţin o descriere completă a sistemului de management al
fermei care include:
a) evidenţa, pe specii, cu privire la intrarea animalelor: originea, data intrării, perioada de
conversie, marca de identificare şi antecedentele veterinare;
b) evidenţa, pe specii, cu privire la ieşirea animalelor: vârsta, numărul, greutatea la tăiere,
marca de identificare şi destinaţia;
c) evidenţa animalelor pierdute şi motivele pierderii acestora;
d) evidenţa în ceea ce priveşte furajarea: tipul furajului, inclusiv suplimentele furajere,
proporţia diferitelor componente ale raţiei, perioadele de acces la suprafeţele de exerciţiu în
aer liber, perioadele de transhumanţă, daca există restricţii la acestea;
e) evidenţa cu privire la prevenirea bolilor, tratamentul şi la asistenţa veterinară: data
tratamentului, diagnosticul, tipul produsului administrat, modalităţile de tratament şi reţeta
eliberată de medicul responsabil cu asistenţa veterinară, o dată cu prezentarea motivelor şi a
termenului de aşteptare impus înainte de comercializarea produselor animaliere.

83
 6.3.3. Cerinţele de inspecţie pentru unităţile de preparare a produselor vegetale şi
animaliere şi a alimentelor compuse din produse vegetale şi animaliere

 Cerinţele de inspecţie se referă atât pentru unităţile de ambalare şi/sau de reambalare a

produselor cât şi pentru unităţile pentru etichetarea şi/sau re-etichetarea produselor.
 Descrierea completă a unităţii va fi completată de o prezentare a instalaţiilor utilizate pentru
recepţia, procesarea, ambalarea, etichetarea şi depozitarea produselor agricole şi a măsurilor
luate pentru transportul produselor.

 Unităţile de preparare care utilizează produse provenite din agricultura ecologică şi produse
care nu provin din aceasta trebuie:
 să dispună de spaţii complet separate pentru depozitarea produselor,
 operaţiunile să se efectuează în mod continuu până când este completată seria de producţie,
separată în timp şi în spaţiu,
 evitarea cu orice amestec de produse care nu provin din agricultura ecologică (spăplarea
instalaţiilor, etc).

 Declarația se verifică de organismul sau de autoritatea de control care emite un raport de

identificare a eventualelor deficiențe și nerespectări ale regulilor de producție ecologică.
 Operatorul contrasemnează acest raport și întreprinde măsurile corective necesare.
 Produsele alimentare care conțin ingrediente ecologice în proporție mai mică de 95% nu pot fi
etichetate drept ecologice, deși producătorul poate menționa ingredientele ecologice în lista de
ingrediente, specificând totodată în mod clar pe etichetă procentul total al acestora.
 Conform regulamentelor UE privind alimentele și agricultura ecologică, numărul de aditivi
sau de adjuvanți tehnologici alimentari aprobați care pot fi utilizați la fabricarea alimentelor
ecologice este strict limitat, în timp ce toate aromele și toți coloranții artificiali, precum și
toate ingredientele modificate genetic sunt complet interzise.

6.4. Produse tradiţionale

Conform legislaţiei în vigoare produsul tradițional este produs alimentar fabricat pe teritoriul
național și pentru care se utilizează materii prime locale, care nu are în compoziția lui aditivi
alimentari, care prezintă o rețetă tradițională, un mod de producție și/sau de prelucrare și un procedeu
tehnologic tradițional și care se distinge de alte produse similare aparținând aceleiași categorii.

84
 Fig. 10. Logo-ul naţional pentru produse tradiţionale
(după MADR, 20014)

Tradiționalitatea este elementul sau ansamblul de elemente prin care un produs se distinge de
alte produse similare aparținând aceleiași categorii; tradiționalitatea nu poate să se limiteze la o
compoziție calitativă sau cantitativă ori la un mod de producție stabilit printr-o reglementare
comunitară sau națională ori prin standarde voluntare; totuși această regulă nu se aplică dacă
reglementarea sau standardul respectiv a fost stabilit în vederea definirii tradiționalității unui produs;
Registrul naţional al produselor tradiţionale este un registru înfiinţat şi administrat de
Direcţia Generală Industrie Alimentară, prin compartimentul de specialitate cu atribuţii în domeniul
produselor tradiţionale din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Pentru a figura în acest Registru, produsul tradiţional trebuie să fie fabricat din materii prime
locale; să prezinte o reţetă tradiţională specifică locului de prelucrare, prin care să reflecte un tip
tradiţional de producţie şi/sau de prelucrare, să aibă în procesul de obţinere a produsului şi operaţiuni
de prelucrare realizate manual şi să dovedească un mod de lucru tradiţional.
Oficiul Naţional al Produselor Tradiţionale şi Ecologice Româneşti este instituţia publică,
cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale care asigură:
- promovarea conceptului „Produse de calitate” precum şi a conceptului „Produse
ecologice”
- asistenţă tehnică producătorilor/procesatorilor în elaborarea documentaţiei conform
legislaţiei comunitare şi naţionale pentru a solicita protecţia indicaţiilor geografice,
denumirilor de origine şi specialităţilor tradiţionale garantate ale produselor agricole sau
alimentare româneşti, la nivel naţional şi comunitar;
- promovarea imaginii produselor tradiţionale şi ecologice româneşti;
- promovarea conceptului "Produs de calitate" precum şi a conceptului "Produse ecologice";
- asistenţă tehnică în elaborarea de proiecte pentru promovarea produselor tradiţionale şi
ecologice româneşti;
- verificarea conformităţii documentaţiei elaborate pentru a solicita protecţia denumirii de
origine ale produselor agricole sau alimentare româneşti la nivel naţional şi comunitar, cu
prevederile legislaţiei comunitare şi naţionale ;

85
 - diseminarea prevederilor legislaţiei naţionale şi comunitare privind produsele tradiţionale
şi ecologice româneşti în rândul producătorilor agricoli şi procesatorilor;
- organizarea de seminarii, cursuri şi acţiuni de formare şi informare pentru grupul de
producători sau procesatori, fermieri, asociaţii profesionale.
În conformitate cu Ordinul nr. 690/2004 pentru aprobarea “Normei privind condiţiile şi
criteriile pentru atestarea produselor tradiţionale”, în perioada 2005-2013 (30 iunie 2013) au fost
înregistrate în Registrul de atestare a produselor tradiţionale, la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării
Rurale – 4402 produse tradiţionale. Din totalul de 4402 de produse tradiţionale atestate şi înregistrate
la nivel naţional numărul cel mai mare este deţinut de produsele din carne (1541), urmat de produsele
din lapte (1535), produsele de panificaţie şi patiserie (750). La categoria băuturi sunt înregistrate
(285), din legume-fructe (dulceţuri, gemuri) – 193 iar produse tradiţionale din peşte - (11).

"Denumirea de origine protejată" este o denumire care identifică un produs:

a) originar dintr-un anumit loc, regiune sau, în cazuri excepţionale, ţară;
b) a cărui calitate sau ale cărui caracteristici se datorează în principal sau exclusiv unui anumit
mediu geografic cu factori naturali şi umani proprii;
c) ale cărui etape de producţie se desfăşoară, toate, în zona geografică delimitată.

"Indicaţia geografică" este o denumire care identifică un produs:

a) originar dintr-un anumit loc, regiune sau ţară;
b) în cazul căruia o anumită calitate, reputaţie sau o altă caracteristică poate fi atribuită în
principal originii geografice a produsului;
c) atunci când cel puţin una dintre etapele de producţie se desfăşoară în zona geografică
delimitată.

O denumire de origine protejată sau o indicaţie geografică protejată trebuie să fie conformă cu
un caiet de sarcini care să includă cel puţin:
a) denumirea care urmează a fi protejată ca denumire de origine sau indicaţie geografică,
astfel cum este folosită în limbajul comercial sau în limbajul comun, şi numai în limbile care sunt sau
au fost folosite în mod tradiţional în descrierea unui produs specific în zona geografică delimitată;
b) descrierea produsului, inclusiv materiile prime, dacă este cazul, precum şi principalele
caracteristici fizice, chimice, microbiologice sau organoleptice ale produsului;
c) dovada faptului că produsul este originar din zona geografică delimitată;
d) descrierea metodei de obţinere a produsului şi, după caz, a metodelor locale autentice şi
invariabile, precum şi a informaţiilor legate de ambalare, atunci când grupul solicitant stabileşte şi
oferă o justificare suficientă, specifică produsului, pentru care ambalarea trebuie să aibă loc în zona
86
geografică delimitată în scopul de a păstra calitatea, de a garanta originea sau de a asigura controlul,
ţinând seama de legislaţia Uniunii, în special de legislaţia privind libera circulaţie a mărfurilor şi libera
furnizare a serviciilor;
e) elemente care să stabilească: legătura dintre calitatea sau caracteristicile produsului şi
mediul geografic sau după caz, legătura dintre o anumită calitate, reputaţia sau o altă caracteristică a
produsului şi originea geografică;
f) numele şi adresa autorităţilor sau, dacă sunt disponibile, numele şi adresa organismelor
care verifică respectarea dispoziţiilor caietului de sarcini, precum şi sarcinile precise ale acestora;
g) orice normă specifică de etichetare a produsului în cauză.
Denumirile de origine protejate şi indicaţiile geografice protejate pot fi utilizate de orice
operator care comercializează un produs conform cu caietul de sarcini corespunzător.

Produsele agricole ori alimentare care poartă o indicaţie geografică protejată (I.G.P.), o
denumire de origine protejată (D.O.P.) sau specialitate tradiţională garantată (S.T.G.) îndeplinesc
criteriile cuprinse în caietul de sarcini trebuie să fie certificate de organisme private de inspecţie şi
certificare a produselor agricole sau alimentare, similar cu produsele ecologice, conform standardului
european EN 45011 sau a standardului ISO/CEI 65.

Fig. 11. Logo pentru indicaţie geografică protejată (I.G.P.), o denumire de origine
protejată (D.O.P.) sau specialitate tradiţională garantată (S.T.G.)
(după MADR, 2014)

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin Direcţia generală de industrie alimentară cu

atribuţii în înregistrarea indicaţiilor geografice protejate, a denumirilor de origine protejate şi a
specialităţilor tradiţionale garantate, transmite Comisiei Uniunii Europene lista cu organismele
recunoscute, precum şi competenţele acestora, pentru a fi publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene.

87
 Certificatul de recunoaştere acordat unui organism privat de inspecţie şi certificare este valabil
4 ani şi se vizează anual de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în urma controlului şi
supravegherii activităţii organismului privat de inspecţie şi certificare.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Ce trebuie să cuprindă declaraţia operatorului ecologic către organismul de inspecţie şi
certificare:
Răspuns:

Declaraţia operatorului trebuie să cuprindă, printre altele: locațiile de depozitare și producție și

parcelele de teren și/sau zonele de colectare și, dacă este cazul, locurile în care au loc anumite
operațiuni de procesare și/sau ambalare.

2. Care sunt cerinţele de control pentru producţia animală:

Răspuns:

Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Înregistrarea animalelor în fermele ecologice se face:
a) În registrul de creştere a animalelor din fermă
b) Prin Direcţia Sanitar-Veterinară
c) În planul de producţie

Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Produsele tradiţionale sunt produsele care:
a) conţin ingrediente sintetice
b) se vând la poarta fermei
c) se produc pe baza unui procedeu tehnologic tradițional specific

Rezolvare:

88
 REZUMATUL TEMEI
MARKETINGUL PRODUSELOR ECOLOGICE
6.1. Strategii de management şi marketingul produselor ecologice
6.1.1. Managementul fermelor ecologice
6.1.2. Marketingul produselor alimentare ecologice
6.2. Logo şi etichetare
6.3. Cerinţe specifice de control
6.3.1. Cerințe specifice de control pentru plante și produse vegetale obținute din producția
agricolă sau din colectarea plantelor spontane
6.3.2. Cerințe specifice de control pentru animale și produse animaliere din activitatea de
creștere a animalelor
6.3.3. Cerinţele de inspecţie pentru unităţile de preparare a produselor vegetale şi
animaliere
şi a alimentelor compuse din produse vegetale şi animaliere
6.4. Produse tradiţionale

89
 ANEXE CONFORM LEGISLAŢIEI ÎN VIGOARE NECESARE ÎNREGISTRĂRII
OPERATORILOR ÎN AGRICULTURA ECOLOGICĂ

Anexa nr 1. Fişa de înregistrare a producătorilor în agricultura ecologică

90
91
Anexa nr.2. Fişa de înregistrare a unităţilor de producţie de acvacultură ecologică

92
93
94
Anexa nr.3. Fişa de înregistrare a procesatorilor în agricultura ecologică

95
96
Anexa nr.4. Fişa de înregistrare a operatorilor din agricultura ecologică, floră spontană

97
98
99
100
101
Anexa nr.5. Fişa de înregistrare a importatorilor de produse ecologice

102
103
Anexa nr.6. Fişa de înregistrare a exportatorilor de produse ecologice

104
105
Anexa nr.7. Fişa de înregistrare a comercianţilor de produse ecologicie

106
107
Anexa nr.9. Declaraţie pe propria răspundere pentru deţinerea documentelor
necesare înscrierii în agricultura ecologică

108
109
Anexa nr.11. Declaraţie pe propria răspundere pentru exonerarea unor comerciaţi
de la sistemul acordarea deţinerea documentelor necesare înscrierii în
agricultura ecologică

110
Anexa nr.12. Procedură aplicabilă aplicabilă comercianților exonerați de la
înregistrarea în sistemul de agricultură ecologică

111
Anexa nr.13. Declaraţie pe propria răspundere pentru modificarea fişei de
înregistrarea pentru agricultura ecologică depusă iniţial

112
113
 BIBLIOGRAFIE
1. Bălăşcuţă N., 1993 – Protecţia plantelor de grădină cu deosebire prin mijloace naturale.
Editura „Tipocart” Braşov.
2. Boboc Viorica, 2005 - Managementul fermelor avicole ecologice. Editura „Cartea
Universitară”, Bucureşti.
3. Brumă I.S., 2004 - Tehnologii ecologice pentru producţia vegetală şi creşterea animalelor.
Editura „Terra Nostra”, Iaşi.
4. Brumă I.S., 2013 - Economia producţiei de legume în Moldova. Editura „Terra Nostra”, Iaşi.
5. Buliga V., Stoleru Z., 2009 – Iniţiative de marketing pentru produsele agricole ecologice.
http://www.univagro-iasi.ro/PT/Centru_pilot/ro/materiale%20publicate/brosura.pdf
6. Decun M., 2004 - Stadiul agriculturii ecologice în România. Revista Ferma (Timişoara), nr.6
(32).
7. Denniston D., 1985 - High Priorities: Conserving Mountain Ecosystems and Cultures.
Worldwatch Paper No. 123, Washington: Worldwatch Institute.
8. Dobay Krisztina Melinda, 2005 - Managementul ecofermelor şi marketingul produselor
ecologice. Editura „Terra Nostra” Iaşi.
9. Duşa (Popescu) Elena Mirela, 2009 - Cercetări privind culturile agricole intercalate pentru
sistemul de agriculră ecologică în zona de sud a României. Teză de doctorat. Universitatea de
Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară – Bucureşti.
10. Gruia R., 1994 - Managementul eco-fermelor. Editura „Ceres”, Bucureşti.
11. Foley J.A, Monfreda C., Patz J.A., Ramankutty N., 2009. Agriculture, Land Use and the
Tranformation of Planet Earth. În: The Princeton Guide to Ecology (S. A. Levin, S. R.
Carpenter, eds.), 724-730.
12. Ion V., Bucată Lenuţa Iuliana, Diaconescu Ştefan, Jochem G., Wilfried W., 2003 -
Agricultură ecologică. Editura „Alma Mater”, Bucureşti.
13. Ionescu (Truţa) Alina Maria, 2009 - Cercetări privind culturile agricole alternative în
sistemul de agricultură ecologică pentru zona de sud a României. Teză de doctorat.
Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară – Bucureşti.
14. Hernández Bermejo J.E., León J., 1992 - Neglected crops 1492 from a different perspective.
FAO Plant Production and Protection Series, no. 26. ISBN 92-5-103217-3.
15. Rădulescu Carmen Valentina, 2007 - Produsele agroalimentare ecologice şi securitatea
alimentară. Lucrare CD/ASE.
16. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu
(Truţa) Alina Maria, Băşa A. Gh., 2009 - Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic
pentru cereale. Editura „Alpha MDN”, Buzău.

114
17. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Băşa A. Gh., Ionescu (Truţa)
Alina Maria, Duşa Elena Mirela, 2009 - Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic
pentru plante tehnice. Editura „Alpha MDN”, Buzău.
18. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Truţa Alina Maria, Popescu Elena
Mirela, Başa A.Gh., 2008 - Principii şi practici de bază în agricultura ecologică. Editura
„Alpha MDN”.
19. Roman Gh.V., Toader Maria, 2008 - Culturi agricole alternative - pseudocerealele. Editura
„Ceres”, Bucureşti.
20. Roman Gh.V., Toader Maria, Epure Lenuţa Iuliana, Ion V., Băşa A. Gh., 2008 – Cultura
plantelor medicinale şi aromatice în sistem ecologic. Editura „Ceres”, Bucureşti.
21. Roman Gh.V., Toader Maria, Ionescu (Truţa) Alina Maria, Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, Duşa
Elena Mirela, Băşa A. Gh., 2009 - Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
plante alternative. Editura „Alpha MDN”, Buzău.
22. Toader Maria, Roman Gh.V., 2014 – Agricultură generală. Editura „Terra Nostra”, Iaşi.
23. Toncea I., 2002 – Ghid practic de agricultură ecologică. Editura „AcademicPres”, Cluj-
Napoca.
24. Sauer Patricia, Sullivan P., 2000 – Alternative Agronomic Crops. Agronomy Series, ATTRA,
SUA.
25. Toader Maria, Roman Gh.V., 2014 - Agricultură generală. Editura „Terra Nostra”, Iaşi.
26. Tomanio J., 2012 – Nature Serve Report. Revised Edition of National Center for Ecological
Analysis and Synthesis, SUA.
27. Toncea I., 2002 - Ghid practic de agricultură ecologică. Editura „AcademicPres”, Cluj-
Napoca.
28. Toncea I., Stoianov R., 2002 – Metode ecologice de protecţie a plantelor. Editura “Ştiinţelor
Agricole”, Bucureşti.
29. ***2001, Codex Alimentarius – Organically Produced Foods. Food and Agriculture
organisation of the United Nations and World Health Organization. Rome.
30. ***ORDIN nr. 1253 din 6 noiembrie 2013 pentru aprobarea regulilor privind înregistrarea
operatorilor în agricultura ecologică.
31. ***ORDIN nr. 383 din 23 mai 2013privind modificarea anexei nr. 8 la Ordinul ministrului
agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 181/2012 pentru aprobarea regulilor privind organizarea
sistemului de inspecţie şi certificare în agricultura ecologică.
32. ***HOTĂRÂRE nr. 131 din 27 martie 2013pentru stabilirea măsurilor şi sancţiunilor
necesare în vederea respectării prevederilor Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al Consiliului
din 28 iunie 2007 privind producţia ecologică şi etichetarea produselor ecologice, precum şi
de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2.092/91.
115
33. ***REGULAMENTUL DE PUNERE ÎN APLICARE (UE) NR. 567/2013 AL COMISIEI din
18 iunie 2013 de rectificare a Regulamentului (CE) nr. 1235/2008 de stabilire a normelor de
aplicare a Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al Consiliului în ceea ce privește regimul de
import al produselor ecologice din țări terțe
34. ***REGULAMENTUL DE PUNERE ÎN APLICARE (UE) NR. 392/2013 AL COMISIEI din
29 aprilie 2013 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 889/2008 în ceea ce privește sistemul
de control al producției ecologice.
35. ***REGULAMENTUL (CE) NR. 834/2007 AL CONSILIULUI din 28 iunie 2007 privind
productia ecologica si etichetarea produselor ecologice, precum si de abrogare a
Regulamentului (CEE) nr. 2092/91.
36. ***REGULAMENT (CE) NR. 889/2008 AL COMISIEI din 5 septembrie 2008 de stabilire a
normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al Consiliului privind productia
ecologica si etichetarea produselor ecologice in ceea ce priveste productia ecologica,
etichetarea si controlul.
37. ***www.organic-edunet.eu
38. ***www.ob.moleportal.eu
39. ***www.bioagro.ro
40. ***www.madr.ro
41. ***Natural Resources Conservation Service Soils, SUA, 2009.

116