Sunteți pe pagina 1din 91

CUPRINS

INTRODUCERE .............................................................................................................................................. 2
CAPITOLUL I – SURSE DE DATE PRIVIND REALIZAREA UNEI IMAGINI ASUPRA
PERFOMANTELOR FIRMEI ........................................................................................................................ 4
I.1 BILANŢUL ŞI CONTUL DE REZULTATE ÎN VIZIUNEA INTERNAŢIONALĂ ..................... 4
I.1.1 VIZIUNEA IAS 1 ASUPRA BILANŢULUI .............................................................................. 11
I.1.2 PREZENTARE DIRECTIVĂ A IV-A ....................................................................................... 13
I.2 SISTEMUL FINANCIAR ................................................................................................................... 15
I.3. ANALIZA PERFORMANŢELOR UNEI ÎNTREPRINDERII ..................................................... 18
CAPITOLUL II – PREZENTAREA SOCIETĂŢII COMERCIALE ........................................................... 25
II.1. PREZENTREA SOCIETĂŢII COMERCIALE “REP - IMPEX S.R.L.” ................................... 25
II.2. PRINCIPALELE SURSE DE INFORMAŢII FINANCIARE .................................................. 30
II.3. DETERMINAREA SITUAŢIEI FINANCIARE PE BAZA BILANŢULUI
FINANCIAR ŞI A BILANŢULUI FUNCŢIONAL ........................................................................... 35
CAPITOLUL III - ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE PE BAZA SOLDURILOR
INTERMEDIARE DE GESTIUNE ............................................................................................................. 46
III.1. PREZENTARE GENERALĂ A ŞOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE ............ 46
III.1.1. MARJA COMERCIALĂ ........................................................................................................ 47
III.1.2. PRODUCŢIA EXERCIŢIULUI ............................................................................................ 48
III.1.3. VALOAREA ADĂUGATĂ ..................................................................................................... 49
III.1.4. EXCEDENTUL BRUT DE EXPLOATARE (EBE) ............................................................. 52
III.1.5. REZULTATUL EXPLOATĂRII ........................................................................................... 54
III.1.6. REZULTATUL CURENT ...................................................................................................... 55
III.1.7. REZULTATUL EXCEPŢIONAL .......................................................................................... 55
III.1.8. REZULTATUL NET ............................................................................................................... 55
III.2. SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE – STUDIU DE CAZ......................................... 56
CAPITOLUL IV - ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII PE
BAZA RAPOARTELOR................................................................................................................................ 62
IV.1. CONSIDERAŢII GENERALE ...................................................................................................... 62
IV.2. RATE DE RENTABILITATE ....................................................................................................... 63
IV.2.1. RATELE DE RENTABILITATE COMERCIALĂ ........................................................... 63
IV.2.2. RATELE DE RENTABILITATE ECONOMICĂ ............................................................. 65
IV.2.3. RATELE DE RENTABILITATE FINANCIARĂ ............................................................. 65
IV.3. RATELE STRUCTURII FINANCIARE .................................................................................... 67
IV.3.1. RATELE ECHILIBRULUI FINANCIAR ............................................................................. 67
IV.3.2. RATELE DE ÎNDATORARE ............................................................................................... 70
IV.3.3. RATELE PRIVIND STRUCTURA ACTIVULUI ŞI PASIVULUI .................................... 72
IV.4. RATELE PRIVIND ROTAŢIA CAPITALURILOR................................................................ 74
IV.5. ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERI PE BAZA RAPOARTELOR. STUDIU
DE CAZ........................................................................................................................................................... 77
CONCLUZII ................................................................................................................................................... 84
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................................ 86
ANEXE ........................................................................................................................................................... 88
INTRODUCERE
Activitatea oricărei întreprinderi este orientată spre obţinerea de profit din
valorificarea bunurilor produse şi serviciilor prestate. Acest lucru face ca fiecare
întreprindere să se confrunte cu o incertitudine în ceea ce priveşte viitorul său. Incertitudinea
provine din faptul că mediul economic este caracterizat de o perioadă de schimbare şi
modificare, activităţile economice cunoscând o evoluţie fluctuantă în timp. În aceste condiţii,
fiecare firmă este pusă în situaţia de a se adapta cât mai rapid şi mai eficient la schimbările
intervenite în mediul economic. De această adaptare la nevoile date ale mediului economic,
la noua configuraţie a pieţei, la nevoile şi preferinţele cumpărătorilor, depinde succesul
viitor al său.
Reuşita acestui proces de adaptare depinde de la o întreprindere la alta, în funcţie de
situaţia prezentă a acestora, de capacitatea de a face faţă concurenţei, de poziţia de piaţă, de
cota de piaţă, de abilitatea managerială. În acest context, o bună cunoaştere a situaţiei
financiare a întreprinderii este indispensabilă pentru orice manager, reprezentând o bază
solidă pentru încercarea de a îmbunătăţi, în viitor, rezultatele acesteia.
Această problemă se pune cu acuitate şi în prezent când marea majoritate a
întreprinderilor se confrunta cu probleme, mai mici sau mai mari, în activitate. Depăşirea
acestor dificultăţi presupune o bună cunoaştere a situaţiei financiare prezente, pentru a
depista problemele cu care se confruntă, ceea ce constituie o premieră absolut necesară
pentru elaborarea unor programe de redresare.
De asemenea, cunoaşterea întreprinderii şi a managementului sau financiar este
obligatorie pentru cei care împrumuta sau investesc. Nu se poate înveşti într-o întreprindere
cu scopul de a pierde. Faptele caritabile fac obiectul de activitate al altor persoane fizice şi
juridice.
Întreprinderea nu este numai un centru de profit, ea este şi o creatoare de bunăstare
pentru cei care acţionează în legătură cu ea: investitori (acţionari, asociaţi), salariaţi,
creditori, furnizori, clienţi, stat. În cazul în care obiectivele sale sunt orientate spre profit şi
bunăstare, întreprindere are şanse să respecte un principiu major al său, cel al continuităţii
activităţii.
Când fluxurile încetează, structura economică a întreprinderii intra în zona degradării
acesteia, ceea ce are ca finalitate diminuarea activităţii sau chiar falimentul entităţii.
De aceea, determinarea zonelor în care se afla întreprinderea, pe baza fluxurilor şi
respectiv a mărimii acestora la un moment dat, permite formularea celor mai adecvate soluţii
de evitare a stării de faliment, de redresare a situaţiei financiare a întreprinderii.

2
Actualitatea temei: Lucrarea prezintă terminologia, conceptele, principiile şi
tehnicile de bază care definesc şi caracterizează analiza financiar - patrimoniala a
întreprinderii pe baza bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierderi.
Gradul de studiere a problemei: Se pune un accent deosebit atât pe conceptele
teoretice fundamentale — care permit studiul sistematic, cât şi pe abordări pragmatice de
anvergură - care oferă posibilitatea găsirii de soluţii la problemele concrete ce apar şi se cer
a fi soluţionate.
Scopul lucrării: Scopul lucrării a fost acela de a aborda şi răspunde la un cerc de
probleme specifice analizei patrimoniale. Analiza lichiditate – exigibilitate, numită în
practică ţărilor occidentale analiza patrimoniala, are meritul de a pune în evidenţă riscul
de insolvabilitate a întreprinderii. Pentru evaluarea acestui risc, analiza funcţională studiază,
în vederea confruntării, gradul de exicibilitate a elementelor de pasiv (însuşirea lor de a
deveni scadente la un anumit termen) şi gradul de lichiditate al elementelor de activ
(posibilitatea acestora de a fi transformate în bani). În acest context, riscul de insolvabilitate
presupune imposibilitatea întreprinderii de a face faţă pasivului exigibil cu activul sau
disponibil. Datele necesare acestui tip de analiza sunt preluate din bilanţul
financiar. Constuctia bilanţului financiar, pornind de la elementele conţinute în bilanţul
contabil necesita o tratare prealebila a posturilor de activ şi pasiv după criteriile de
exigibilitate – lichiditate.
Importanta teoretică a lucrării: O apreciere cât mai corectă şi mai relevantă a
situaţiei financiare a întreprinderii impune necesitatea utilizării unor instrumente de
măsurare a rezultatelor susceptibile să traducă realitatea economică şi financiară a activităţii
desfăşurate într-o manieră mai semnificativă decât cea oferită de indicatorii contabili
obişnuiţi.

3
CAPITOLUL I – SURSE DE DATE PRIVIND REALIZAREA UNEI
IMAGINI ASUPRA PERFOMANTELOR FIRMEI

I.1 BILANŢUL ŞI CONTUL DE REZULTATE ÎN VIZIUNEA


INTERNAŢIONALĂ

BILANŢUL CONTABIL
Structurile calitative folosite pentru modelarea situaţiei patrimoniului sunt cele de
activ şi pasiv Ele se explică şi definesc simultan prin prisma ecomnomicului, juriticului şi
financiarului.
Din punct de vedere juridic activul, prin compoziţia lui grupează elementele în
bunuri reale şi creanţe(drepturi asupra persoanelor)iar pasivul în capital propriu şi datorii.
Prin prisma economică în subdiviziunile activului şi pasivului trebuie să se facă
distincţie între structurile privind activitatea de imvestitie şi activitatea de exploatare,astfel
activul se împarte în activ de imvestitie şi în activ de exploatare (stocuri creanţe ,lichidităţi),
iar pasivul în capitaluri şi datorii, din care, datorii financiare şi datorii de exploatare.
Perspectiva financiară grupează activele în fuctie de lichiditatea acestora ,iar pasivul,
în funcţie de exigibilitatea lor (termen de plată).
Astfel putem deprinde în structura activului active durabile stocuri active realizabile
şi disponibile(lichidităţii)iar cea a pasivului în capitaluri permanente (pe termen lung )şi pe
termen scurt.În situaţia în care obiectul modelarii bilanţiere este fundamentat pe categoria
resurse economice ,activul desemnează utilizarea resurselor în activitatea economică sau
socială iar pasivul ,originea resurselor(provenienţa acestora).
În cadrul activului sunt delmitate utilizări permanente sau durabile de resurse sub
formă de bunuri de imvestitie ,utilizări temporare sau curente sub formă de stocuri ,creanţe
şi valori mobiliare de plasament.
Pasivul prin structura sa delimiteraza cele trei modalităţi de formare a resurselor şi
anume:
Resurse permanente sau pe termen lung ,furnizate de proprietar (individual sau
asociaţii), resurse temporare curente,asigurate de terţi (furnizori, bănci, obligatari), şi resurse
rezultat,sub forma profiturilor realizate în cadrul fiecărui exerciţiu financiar.
Astfel, privind în genere, putem spune că activul,prin componenţa sa evidentieaza
destinaţia şi lichiditatea bunurilor economice, iar pasivul clasificarea surselor de finanţare în
funcţie de modul de constituire (surse proprii-straine)şi exigibilitatea lor.

4
Analizat prin prisma teoriei modelarii,bilanţul contabil este simultan un model
structural şi global, prin intermediul căruia se asigura o reprezentare a patrimoniului pornind
de la părţile sale componente către caracteristicile de ansamblu.
Astfel în cadrul bilanţului contabil.patrimoniul este reprezentat prin prisma activului
şi pasivului, în cadrul activului, elementele mulţimii de activ fiind grupate în raportul
destinaţiei bunurilor economice utilizate şi gradul de lichiditate în active
imobilizate,circulante, şi active de regularizare şi asimilate .La rândul lor activele
imobilizate sunt diferenţiate în imobilizări necorporale corporale şi financiare ,cele
circulantre sunt împărţite în raport de forma pe care o îmbrăca în stocuri de producţie în curs
de execuţie ,creanţe ,plasamente şi disponibilităţi băneşti.1
Cât priveşte pasivul, elementele mulţimii de pasiv sunt grupate în raport de căile de
formare a surselor de finanţare în capitaluri proprii,provizioane pentru riscuri şi cheltuieli şi
pasive de regularizare precum şi în funcţie de gradul lor de exigibilitate, permanente şi
curente.
Dispunerea activului în cadrul bilanţului contabil este de regulă cea imversa
lichidităţii activelor, de la cele mai puţin lichide, cum sunt imobilizările necorporale,până
la cele mai lichide,adică către disponibilităţile băneşti,care,îmbraca deja formă de
bani.Analizând elementele pasivului putem observa dispunerea acestora imvers exigbilitatii
surselor de finanţare începând cu elementele capitalului propriu, continuând cu datoriile pe
termen lung şi cu cele curente sau pe termen scurt.
Astfel, structura bilanţiera poate prezenta mai multe forme(abordări) folosind
elementele patrimoniale în mai multe abordări:
Prima dintre acestea se bazează pe conceptul de patrimoniu ,definit ca ansamblul
bunurilor corporale şi necorporale , al drepturilor şi obligaţiilor ce caracterizează situaţia
unei entităţi patrimoniale la un moment dat.Astfel, pornind de la acest concept bilanţul poate
fi privit în mai multe moduri:
 ECONOMIC
 JURIDIC

1
Conf.Prof.Dr. Traian Nicolae-Bazele Contabilitatii

5
PARTEA ECONOMICĂ pune în fata utilizările cu resursele,generând următoarea
ecuaţie:
UTILIZĂRI = RESURSE

ACTIV = PASIV

sau

Acest tip de bilanţ permite să răspundă unor întrebări,cum ar fi:


- de unde provin fondurile necesare finanterii necesitaitlor inteprinderii ?
- care sunt necesităţile şi care a fost utilizarea data resurselor de care
întreprinderea a dispus?
Astfel de întrebări oferă posibilitatea unei previzionări şi dezvoltării viitoare a
societăţii.
A doua şi ultima abordare bilanţieră “patrimoniala” ABORDAREA JURIDICĂ
prezintă bilanţul ca o listă de drepturi de proprietate şi creanţe înscrise în activ,şi de obligaţii
către terţi care sunt înscrise în pasiv
Această abordare are la bază o relaţie care este următoarea:
SN = A-D

SN-situatia netă(capitalurii propri)


A-active
D-datorii faţă de terţi

STRUCTURI PRIVND SITUAŢIA PATRIMONIULUI


ACTIV PASIV

1)ACTIVE IMOBILIZATE 1)CAPITALURI PROPRII


-imobilizari - necorporale -capital
-corporale -rezerve
-financiare -rezultat (profitul cu +;pierderea cu -)
2)ACTIVE CIRCULANTE -alte capitaluri proprii
-stocuri de producţie în curs de execuţie 2)PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ŞI
-creante CHELTUIELI

6
-disponibilitatii 3)DATORII
3)ACTIVE DE REGULARIZARE ŞI -imprumuturi şi datorii financiare
ASIMILATE -alte datorii
4)PASIVE DE REGULARIZARE

Concluziv, indiferent de modul ales pentru ierarhizarea elementelor patrimoniale în activul


şi pasivul bilanţului,necesar este ca în această ordine să se asigure o corelaţie între
lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor.

BILANŢUL CONTABIL
Încheiat la data………
-in lei-
PASIV
ACTIV
-mijloace fixe…………500 000 -capital social………….500.000
-materii prime………...100 000 -rezerve…………………50.000
-productie în curs de -rezultatul exerciţiului…..42.000
execuţie………………..50 000 -credite bancare
-produse finite………....30 000 pe termen lung………...200.000
-clienti………………….40 000 -credite bancare
-efecte comerciale de pe termen scurt………….50.000
primit…………………..20 000 -furnizori………………..30.000

Schema prezentată mai sus este cunoscută sub formă de tablou bilanţier, sau bilanţ cu
secţiuni separate.
Ea se întemeiază pe ecuaţia fundamentală:
Activ=Capital Propriu+Datorii

Un alt gen de abordare se bazează pe finalitatea bilanţului de a răspunde nevoilor


analizei economico-financiare.
7
Astfel, modelul de bilanţ lansat de noul sistem contabil românesc prevede o
structurare a activelor după destinaţia lor ,iar a pasivelor după originea lor.Plecând de la
acest model,printr-o regruparea posturilor bilanţiere,se poate ajunge la o abordare de tip
FUNCŢIONAL.
Prezentarea funcţională a bilanţului este următoarea:
FUNCŢIA DE INVESTIŢII
ACTIV IMOBILIZAT CAPITALURI PROPRII

STOCURI+CREANTE
-CLIENTI-DATORII
FURNIZORI DATORII
TITLURI DE FINANCIARE
PLASAMENT
FUNCŢIA DE EXPLOATARE FUNCŢIA DE FINANŢARE
În această perspective criteriile de lichiditate-exigibilitate suntcriterii secundare de
clasificare,activele fiind clasificate în ordinea crescătoare a lichidităţilor,iar pasivele ,în
ordinea descrescătoare a exigibilităţii lor.2

Printr-o prelucrare adecvată a bilanţului funjctional se poate face trecerea la bilanţul


financiar.Pentru aceasta,elementele de active şi pasiv trebuie reclasificate după criteriul
duratei:elemente cu o durată de peste un an şi elemente cu o durată de sub un an.
Astfel,sub aspectul financiar,orice bilanţ se descompune în trei mari grupe:
1. FONDUL DE RULMENT(FR), care reprezintă totalul capitalurilor
permanente (adică capitaluri proprii+împrumuturi pe termen lung)diminuate
cu activele imobilizate.
2. NECESARUL ÎN FOND DE RULMENT(NFR),care reprezintă stocuri şi
creanţe din exploatare şi în afară explatarii –datorii din exploatare şi din afară
exploatării
3. TREZOERIA(T)care este egală cu disponibilitatii-imprumuturi pe termen
scurt şi conturi bancare creditoare
Aceşti trei indicatori informează asupra echilbrului financiar al inteprinderii prin
relaţia:
FR-NFR=T

2
Octavian Bojian - Bazele Contabilitatii

8
Această relaţie de echilibru, rod al abordării de tip financiar, evidentieaza faptul ca
echilibrul financiar al inteprinderii este consecinţa deciziilor luate de inteprindere pe termen
scurt(privind gestiunea stocurilor,politica de credit comercial faţă de clienţi, relaţiile de
deconectare cu furnizorii e.t.c) cât şip e termen lung(privind imvestitiile şi acoperirea lor cu
resurse de finanţare permanente).

CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE


Bilanţul contabileste considerat documentul ce descrie poziţia a unei inteprinderi la
un moment dat,indicând şi mărimea rezultatului .Apare însă necesară prezenţa unui alt
instrument de modelare coontabila care să explice modul de constituire a rezultatului şi a
permită desprinderea unor concluzii legate de performanţele activităţii inteprinderii.Acest
instrument este cea de-a doua componena a situaţiilor financiare şi anume contul de profit şi
pierdere.
În această optică,inteprinderea devine un centru de calcul economic,calculul având
la bază:
- valorile produse şi vândute pe piaţa clienţilor,denumite genericVENITURI;
- valorile utilizate pentru obţinerea unor venituri, care sunt constituite în
costuri angajate pe alte pieţe, denumite cheltuieli.Aceasta reprezintă, în fapt,
renumerarea factorilor de producţie
Din comparară celor două mărimi valorice se obţine un rezultat. Acesta poate fi o
mărime valorică pozitivă,denumită profit, atunci când veniturile sunt mai mari decât
cheltuielile,sau o mărime valorică negativă, denumită pierdere, atunci când veniturile sunt
mai mici decât cheltuielile.
În contextul economiei de piaţă, inteprinderea are ca obiectiv obţinerea
profitului.Astfel, profitul poate fi considerat o îmbogăţire, deci o resursă, pe când pierderea
este o sărăcie, fiind asimilata unor utilizări fără asigurarea unui contraechivalent valoric.
În prezentarea contului de profit şi pierdere sunt conturate două modele de expunere
a cheltuielilor şi veniturilor: unul ia în considerare natură economică a acestora,celălalt
pleacă de la funcţiile sau activităţile unei interprinderi (deci de la destinaţia veniturilor şi
cheltuielilor).3
Ca formă, contul de profit şi pierdere se poate prezenta astfel:

3
Negescu Ion - Bazele Contabilitatii

9
- sub formă de tabel bilateral sau formă de cont(schema orizontală)
- sub formă de listă(schema verticală)
Contul de profit şi pierdere sintetizează fluxurile economice, respectiv veniturile şi
cheltuielile perioadei de gestiune.
Veniturile cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogăţire a întreprinderii legate sau
nu de activitatea sa normală şi curentă. Partea preponderenţă a veniturilor o reprezintă cifra
de afaceri realizată de inteprindere în cursul exerciţiului.
Cheltuielile constituie ansamblul elementelor de costuri suportate de inteprindere în
cursul exerciţiului.
Dacă bilanţul contabil permite o cunoaştere a poziţiei financiare a
întreprinderii,contul de profit şi pierdere oferă informaţii asupra activităţii inteprinderii,a
modului cum aceasta îşi gestionează afacerile prin dimensiunea veniturilor,cheltuielilor şi
rezultatelor pe care le generează.

Structura contului de profit şi pierdere în normalizarea contabilă internaţională:


Organismul internaţional de normalizare contabilă (IASC) , considera contul de
rezultate ca un component al ansamblului de situaţii financiare destinate procesului de
informare financiară.
În “Cadrul de pregătire şi prezentare a situaţiilor financiare” denumit uzual Cadru
conceptual, IASC a definit elementele care măsoară performanta întreprinderii:
- veniturile
- cheltuielile
Veniturile sunt creşteri de avantaje economice în cursul perioadei de gestiune
(exerciţiul financiar) sub formă de creşteri de active sau de diminuări de datorii care au ca
rezultat creşterea capitalurilor proprii, sub alte forme decât noile aporturi de capital. Astfel
spus un venit este orice creştere de capitaluri proprii sub alte forme decât noile capitaluri.
Astfel spus, un venit este orice creştere de capitaluri proprii, alta decât creşterea capitalului.
În această definiţie se cuprind veniturile care provin din activitatea curentă a
întreprinderii sau venituri propriuzise (vânzări, onorarii, comisioane, dobânzi, etc) cât şi alte
venituri şi plusuri de valori sau câştiguri (plusurile de valoare din reevaluarea activelor,
profiturile din cedarea imobilizărilor, etc)
Cheltuielile sunt definite de cadrul conceptual al IASC ca diminuări de avantaje
economice, în cursul unui exerciţiu sub forma diminuării activelor sau creşterii datoriilor şi
care au generat o scădere de capitaluri proprii alta decât distribuirile către proprietarii de

10
capital. Deci orice diminuare de capitaluri proprii alta decât reducerea de capitaluri social
sau distribuirea de dividende constituie o cheltuială. Se pot distinge:
- cheltuieli propriu-zise care rezultă din activitatea curentă (cum sunt costul
vânzărilor, cheltuielile de personal, etc.
- pierderile şi minusurile de valoare (rezultând din catastrophe naturale, din
vânzarea activelor imobilizate, din variaţia cursului imobiliar, etc) şi care pot
să rezulte sau nu din activităţi curente ale întreprinderii.
Pentru că rezultatul contabil să măsoare corect performanta întreprinderii este
necesară respectarea principiului conectării cheltuielilor la venituri, adică din momentul
contabilizării unui venit în contul de rezultate trebuie să se contabilizeze şi toate cheltuielile
care au contribuit la obţinerea venitului respectiv.

I.1.1 VIZIUNEA IAS 1 ASUPRA BILANŢULUI


Standardul Internațional de Contabilitate IAS 1 care face referire la Prezentarea Situațiilor Financiare
are drept obiectiv prescrierea bazei pentru prezentarea situațiilor financiare generale, pentru a asigura
compatibilitatea, atât cu situațiile financiare ale întreprinderii pentru perioadele precedente cât și cu situațiile
financiare ale altor întreprinderi. Pentru a realiza acest obiectiv, acest Standard prevede considerente generale
pentru prezentarea situațiilor financiare, recomandări pentru structura acestora și cerințe minime privind
conținutul situațiilor financiare. Recunoașterea, evaluarea și evidențierea tranzacțiilor și evenimentelor
specifice sunt tratate în Standardele Internaționale de Contabilitate. (Standardele Internaționale de
Contabilitate )
Situațiile financiare reflectă poziția financiară a unei întreprinderi și a tranzacțiilor efectuate de
aceasta.Situațiile financiare generale oferă informații despre poziția financiară a întreprinderii, performanța și
fluxurile de numerar care sunt utile pentru utilizatori în luarea deciziilor economice.Pentru a atinge acest
obiectiv, situațiile financiare oferă informații despre: active, datorii, capitaluri proprii, venituri/cheltuieli și
fluxurile de numerar ale întreprinderii.
Un set complet al situațiilor financiare include următoarele component: bilanțul, contul de profit și
pierdere, o situație care reflectă fie toate modificările capitalurilor proprii, fie modificările capitalurilor proprii,
altele decât acelea provenind din tranzacții de capital cu proprietarii și distribuția către proprietari, situația
fluxurilor de numerar, politicile contabile și notele explicative. (Standardele Internaționale de Contabilitate )
În abordarea Standardului Internațional de Contabilitate IAS 1 conținutul bilanțului trebuie să aibă
un minim de informații, fără a prescrie formatul standard și ordinea în care trebuie prezentate elementele în
situațiile financiare anuale. (CECCAR, 2010)
IAS 1 prescrie minimul de elemente care trebuie să apară în bilanţ. Acestea sunt:

11
a) imobilizări corporale
b) active necorporale
c) active financiare, mai puţin valorile de la punctele (d), (f) şi (g)
d) investiţii contabilizate utilizându-se metoda punerii în echivalentă
e) stocuri
f) creanţe comerciale şi similare
g) numerar şi echivalente de numerar
h) datorii comerciale şi similare
i) datorii şi active fiscale în conformitate cu IAS 12
j) provizioane
k) datorii pe termen lung purtătoare de dobândă
l) interes minoritar (numai pentru situaţii financiare ale grupului)
m) capital emis şi rezerve.
Conformitatea cu formatul de bilanţ stabilit în volumul de Reglementări contabile
armonizate cu directiva a IV-a a CEE şi cu IAS va asigura în mod normal satisfacerea acestor
cerinţe.
Informaţii ce trebuie prezentate în bilanţ sau în note:
Raţionamentele privind prezentarea separată în bilanţ a altor elemente au la baza 3
criterii:
1. natura şi lichiditatea activelor precum şi pragul lor de semnificaţie
conducând la prezentarea separată a fondului comercial şi a activelor provenind din
cheltuielile de dezvoltare, a activelor monetare şi nemonetare, precum şi a activelor
curente şi a celor imobilizate.
2. funcţia activelor în cadrul întreprinderii conducând la prezentarea separată a
activelor financiare şi de exploatare, a stocurilor, a creanţelor, numerarului şi a
echivalentelor de numerar.
3. suma, natura şi delimitarea în timp a datoriilor
conducând la prezentarea separată a datoriilor purtătoare şi nepurtătoare de dobândă
şi a provizioanelor, clasificate în curente şi pe termen lung.
IAS 1 cere unei întreprinderi să prezinte alte subclasificări ale elementelor-randuri
prezentate într-o manieră corespunzătoare activităţii întreprinderii. Astfel de subclasificări
posibile sunt discutate în paragraful 73 din IAS 1. De fapt, volumul de Reglementări
contabile armonizate cu directiva a IV-a a CEE şi cu IAS cere prezentarea unor astfel de
subclasificări.

12
IAS 1 cere subclasificări specifice pentru capitalul social: o întreprindere trebuie să
prezinte în bilanţ sau în note, pentru fiecare clasă de capital social:
 numărul de acţiuni subscrise
 numărul de acţiuni emise şi vărsate integral şi emise dar nevărsate integral;
 valoarea nominală pe acţiune sau să precizeze faptul că acţiunile nu au valoare
nominală
 o reconciliere a numărului de acţiuni existente la începutul şi la sfârşitul anului
 drepturile, preferinţele şi restricţiile ataşate clasei respective inclusiv restricţiile
asupra repartizării dividendelor şi rambursării capitalului
 acţiunile în întreprindere deţinute de întreprinderea însăşi sau de filiale sau societăţi
asociate ale întreprinderii
 acţiunile rezervate pentru emitere în baza opţiunilor de conversie şi contractelor de
vânzare, inclusiv termenele şi sumele.

I.1.2 PREZENTARE DIRECTIVĂ A IV-A


Directiva a IV-a a Uniunii Europene, elaborată la 25 iulie 1978 şi revizuită la 8
noiembrie 1990, a vizat cu predilecţie coordonarea dispoziţiilor naşionale referitoare la
structura şi conţinutul conturilor anuale, şi ale raportului de gestiune, normele de evaluare a
elementelor patrimoniale, cât şi publicarea acestor documente pentru societăţile de
capitaluri. Prevederile acestei directive se sprijină pe standardele publicate de organismele
internaţionale (Uniunea Europeană a Experţilor Contabili Economici şi Financiari - UEC) şi
Internaţional Accounting Standards Committee (IASC).
Directiva a IV-a „standardizează” două scheme de bilanţ:
 Schema de bilanţ orizontal (sub formă de cont sau secţiuni separate) – având la
bază structurarea activului bilanţier în funcţie de criteriul lichidităţii crescătoare
a activelor patrimoniale, iar a pasivului bilanţier în ordinea exigibilităţii
crescătoare a pasivelor patrimoniale – pune accentul pe corespondenţa între
resurse (pasiv) şi utilizări (activ), ilustrând egalitatea:
Activ = Pasiv sau Activ = Capitaluri proprii + Datorii
Ordonarea posturilor bilanţiere4 se face, de regulă, în funcţie de criteriul lichidităţii
activului (perioada de timp în care un activ poate fi transformat în bani), respectiv
exigibilităţii pasivului (termenul de decontare a pasivelor). Mai exact, ordonarea posturilor

4
Lichiditatea activului – perioadă de timp în care un activ poate fi transformat în bani ;

13
de activ se face în ordinea inversă a lichidităţii lor (de la cele mai puţin lichide, cum este
cazul activelor imobilizate, către cele mai lichide, cum este cazul disponibilităţilor băneşti),
iar a posturilor de pasiv, în ordinea inversă a exigibilităţii lor (de la cele mai puţin exigibile,
cum este cazul capitalurilor, către cele mai exigibile, cum este cazul datoriilor curente).5
 Schema de bilanţ vertical (sub formă de listă: activele, apoi datoriile şi
capitalurile proprii) pune accentul pe capitalurile proprii, fiind axată pe ecuaţia
generală de echilibru.
Forma listă de prezentare a bilanţului, agreată în mod deosebit de ţările anglo-saxone,
prezintă, faţă de forma bilaterală, anumite detalieri şi anume:
 prezintă datoriile pe două categorii de exigibilitate: datorii ce trebuie plătite
într-o perioadă de un an şi datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare
de un an.
 pune în evidenţă anumiţi indicatori precum: „necesarul în fond de rulment”
şi „capitaluri permanente”, pe baza cărora întreprinderile pot proceda la
calcule de analiză complete, ce pot determina solvabilitatea, lichiditatea şi
rentabilitatea.
Tocmai de aceea, acest model de bilanţ a fost şi este considerat superior modelului
sub forma bilaterală, fiind deschis spre analiză financiară a firmei. 6
Ambele formede bilanţ prevăd un număr considerabil de informaţii. Cu toate acestea,
prin articolele 2-59, Directiva prezintă dispoziţii prin care, o serie de informaţii
complementare, ce prezintă o importanţă semnificativă (care ar putea afecta evaluările sau
deciziile utilizatorilor de informaţie contabilă), vor trebui prezentate în anexă (dispoziţiile
sunt valabile atât pentru bilanţ cât şi la contul de profit şi pierdere).

5 Feleagă, L., Feleagă, N., Contabilitate financiară: o abordare europeană şi internaţională, Vol. I, Editura Infomega,
Bucureşti, 2005.
6 Paraschivescu, M.D., Contabilitate financiară, Editura Moldavia, Bacău, 2003.

14
I.2 SISTEMUL FINANCIAR
Conceptul de sistem financiar are un conţinut foarte complex, putând fi interpretat
sub mai multe aspecte, şi anume:
 ca un sistem de relaţii economice, în expresie bănească, prin care se
vehiculează resurse financiare;
 ca un sistem de instituţii care participă la organizarea relaţiilor, la
constituirea şi distribuirea fondurilor, precum şi la elaborarea, executarea şi
controlul planurilor financiare.
 ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie în economie la
anumite eşaloane şi se utilizează în scopuri precis determinate;
 ca un sistem de finanţare a economiei;
 ca un sistem de planuri financiare (instrumente de conducere şi reglare), care
reflectă anumite procese prevăzute a se produce în economie, în cursul unei
perioade de timp determinate;
Independent de aceste nuanţări ale conceptului de sistem financiar, acesta
reprezintă un ansamblu de elemente sau categorii financiare, caracterizat prin legături
organice între componentele sale, care-i imprima un caracter unitar, de sistem.
Prin prisma conţinutului economic, sistemul financiar se prezintă ca un ansamblu de
relaţii financiare ce se manifestă în procesul complex de constituire, distribuire şi utilizare a
fondurilor banesti-financiare.
Se disting doua mari subsisteme financiare:
1. subsistemul financiar public, care reprezintă ansamblul relaţiilor financiare prin care
se constituie, distribuie şi utilizează fondurile băneşti publice, având, în prim plan,
ca participanţi cu rol determinant, autorităţile publice care administrează în interes
public aceste fonduri
2. subsistemul financiar privat, considerat ca ansamblu de relaţii financiare prin care se
constituie, distribuie şi utilizează fondurile financiare private, având în prim plan, ca
participanţi, entităţile şi persoanele private ce administrează în interes privat
fondurile respective
Diferenţierile între cele două mari subsisteme ale sistemului financiar au în vedere atât
formă de proprietate în care se administrează patrimoniile respective (publică sau privată),
cât şi tipul de interese (obiective) ce se satisfac prin aceste relaţii financiare. Astfel, pentru
relaţiile financiare din subsistemul financiar public apar caracteristice proprietatea comună,
publică şi caracterul public al intereselor satisfăcute, în timp ce relaţiilor financiare din
15
subsistemul financiar privat le sunt caracteristice proprietatea privată şi natura privată a
intereselor ce se satisfac.
Prin prisma componentelor principale pe care le înglobează, subsistemul financiar
public se structurează pe următoarele subsisteme principale:
- bugetul de stat;
- bugetele locale;
- asigurările sociale de stat;
- creditul (cu participarea unor entităţi publice);
- asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă (prin societăţi cu capital de
stat);
- finanţele întreprinderilor şi altor entităţi publice;
Primele două subsisteme (bugetul de stat, bugetele locale) reprezintă relaţiile de
redistribuire a produsului intern brut privind constituirea fondurilor bugetare, precum şi
distribuirea şi utilizarea acestor fonduri pentru satisfacerea nevoilor publice, de interes
naţional mai larg, respectiv local. La aceste relaţii financiare participa, pe de o parte,
autorităţile publice, iar pe de alta parte persoanele fizice şi juridice, în ipostaza de
contribuabili la constituirea fondurilor şi/sau de beneficiari ai bunurilor şi serviciilor publice
finanţate pe seama acestor resurse.
Asigurările sociale exprima relaţiile prin care se constituie, distribuie şi utilizează, în
principiu, fondurile destinate protecţiei celor ce îşi pierd capacitatea de muncă. Participanţii
la aceste relaţii sunt autorităţile publice ce administrează fondurile de asigurări sociale de
stat şi persoanele fizice şi juridice aflate în ipostaza de contribuabili la constituirea acestor
fonduri, respectiv numai persoanele fizice ca beneficiari ai sumelor utilizate din aceste
fonduri. Procesul de colectare a resurselor financiare destinate acţiunilor de asigurări sociale
de stat şi de repartizare a acestora pe destinaţii îşi găseşte reflectarea în bugetul asigurărilor
sociale de stat, dar şi în bugetul asigurărilor de sănătate, în bugetul fondurilor pentru ajutorul
de şomaj, în bugetul fondului pentru plata pensiei suplimentare etc. Relaţii financiare
specifice asigurărilor sociale pot lua naştere şi în cadrul subsistemului financiar privat, prin
implicarea unor autorităţi private care constituie, administrează şi utilizează fonduri private
de asigurări sociale (de exemplu, fonduri private de pensii); în ipostaza de contribuabili la
formarea fondurilor şi beneficiari ai resurselor de la aceste fonduri se regăsesc tot persoanele
fizice şi juridice, respectiv numai persoanele fizice.
Tot ca o componentă a subsistemului financiar public, poate fi considerată şi cea
abugetelor fondurilor speciale. Deşi prin conţinutul economic acestea se integrează în

16
bugetul public consolidat, ele se particularizează ca relaţii financiare de constituire,
distribuire şi utilizare a fiecărui fond special, cu reflectare într-un buget distinct. Participanţii
la relaţiile financiare respective se diferenţiază, de la un fond la altul, în raport cu scopul
distinct urmărit în administrarea acelui fond ( de exemplu, se pot constitui fonduri speciale
pentru risc şi accident, modernizarea punctelor de control şi trecere a frontierei, pentru
modernizarea drumurilor publice etc.) Tot ca o particularitate a acestor relaţii financiare
apare modul specific de reprezentare a caracterului public, la administrarea fiecărui fond
participând o anumită instituţie publică (de exemplu, un minister care administrează distinct
un anumit fond special).
Considerată ca o componentă deosebită a subsistemului financiar
public, creditulexprima relaţiile financiare caracteristice constituirii şi utilizării unor fonduri
de creditare, diferenţiindu-se de subsistemele financiare prezentate anterior prin faptul caau
la baza principiul rambursabilitatii şi platii de dobânzi ca preţ al folosirii resurselor
împrumutate. Aceasta componenta exprima, aşadar, relaţii financiare de redistribuire
temporară a disponibilităţilor băneşti pentru satisfacerea necesităţilor suplimentare de
resurse financiare publice.
Participanţi la relaţiile de credit sunt, pe de o parte, persoanele fizice şi juridice şi ,
pe de alta parte, autorităţile publice, în ipostaza de creditori sau de debitori, dupacum
cedează disponibilităţile băneşti proprii sau primesc şi utilizează resurse băneşti. Sunt tipice
acestuia relaţiile de credit public, dar se includ aici şi acele relaţii la care participă diferitele
instituţii financiar-bancare cu capital de stat în raporturi cu alte persoane fizice şi juridice,
reprezentând o formă distinctă a creditului denumită generic credit bancar.
La rândul lor, asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă, se considera ca
subsistem financiar, particularizat prin specificul relaţiilor de constituire, distribuire şi
utilizare a unui fond specific numit de asigurare. La aceste relaţii financiare
participainstitutiile de asigurări cu capital de stat specializate în astfel de activităţi, pe de o
parte, şi persoanele fizice şi juridice că asiguraţi, pe de alta parte. Derularea acestor relaţii
financiare este legată direct de manifestarea unor evenimente cu impact negativ în viaţa
economică şi socială (generatoare de pierderi) denumite generic riscuri.
Un alt subsistem financiar public este reprezentat de finanţele întreprinderilor şi
altor entităţi economico-sociale, publice. Un asemenea subsistem exprima relaţiile
financiare prin care se constituie, distribuie şi utilizează capitalurile, respectiv fondurile
băneşti administrate de aceste entităţi. Participanţii la aceste relaţii sunt, principial,
întreprinderile sau entităţile economice şi sociale publice, pe de o parte, şi diversele persoane

17
fizice sau juridice care concura la constituirea, distribuirea şi utilizarea resurselor băneşti
necesare lor, pe de alta parte.

I.3. ANALIZA PERFORMANŢELOR UNEI ÎNTREPRINDERII


Poziţia financiară a întreprinderii reprezintă totalitatea activelor şi capitalurilor asupra
cărora întreprinderilor îşi exercită controlul. Principalii factori ai poziţiei financiare sunt:
 activele întreprinderii;
 structura financiară;
 lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii;
 flexibilitatea şi adaptabilitatea la schimbările mediului economic.
Activele , care pot fi: corporale şi necorporale (mărci, licenţe, know-how ), reprezintă
potenţialul pentru degajarea de fluxuri financiare din utilizarea lor.
Structura financiară este esenţială pentru definirea şi implementarea strategiilor şi
politicilor de dezvoltare ale întreprinderii .
Lichiditatea şi solvabilitatea întreprinderii – întreprinderea activează în cadrul unui
circuit care-i permite producerea de mărfuri şi transformarea acestora în numerar.
Lichiditatea este capacitatea întreprinderii de a transforma activele în numerar.
Solvabilitatea este capacitatea întreprinderii de a plăti la scadenţă datoriile.
Flexibilitatea şi adaptabilitatea la schimbările mediului economic exprimă
capacitatea întreprinderii de a face faţă schimbărilor ce intervin în mediul economic , cum
ar fi:
 recesiune său avânt economic;
 modificarea condiţiilor pe pieţele externe;
 modificarea tehnologiilor.
Poziţia financiară în sine nu poate rezolva problemele întreprinderii deoarece
,rezultatele sau performanţa se obţine din utilizarea capitalurilor şi patrimoniului existent.
Performanţele întreprinderii se pot aprecia pe baza unor indicatori, cum ar fi:
 ratele de rentabilitate;
 marja profitului;
 rata profitului;
 volumul absolut al cifrei de afaceri şi a profitului.
De reţinut este faptul că, orice decizie economică porneşte de la poziţia financiară a
întreprinderii şi îşi propune realizarea unui anumit nivel de performanţă.

18
Ca documente financiare pentru analiza poziţiei şi a performanţelor întreprinderii se
utilizează documentele sintetice , care sunt:
 bilanţul contabil;
 contul de profit şi pierdere;
 notele explicative.
Interpretarea financiară a contului de profit şi pierdere concentrează o complexitate
de operaţii economice şi financiare, care se reflectă în documentele contabile de sinteză sub
forma fluxurilor şi stocurilor.
Dacă bilanţul contabil exprimă starea patrimonială la încheierea exerciţiului financiar, contul
de profit şi pierdere exprimă, în parte, cum s-a ajuns la această stare.
Fluxurile au o influenţă imediată asupra rezultatului, în timp ce stocurile prezintă un impact
variabil în timp asupra echilibrului financiar al întreprinderii .
Veniturile, conform OMFP nr.1752/2005, sunt creşteri de avantaje economice în
cursul exerciţiului financiar ce au ca rezultat o creştere a capitalurilor proprii diferite de cea
care provine din contribuţiile proprietarilor capitalului. Formele pe care o pot
îmbrăca veniturile:
Creşteri de activ: lichidităţi, creanţe, bunuri, servicii, obţinute în schimbul bunurilor
şi serviciilor pe care le furnizează întreprinderea.
Diminuarea datoriilor: din bunurile şi serviciile furnizate de întreprindere pentru
acoperirea unui împrumut.
Cheltuielile , conform aceluiaşi act normativ, reprezintă reduceri de avantaje economice
ca urmare a diminuării capitalurilor proprii diferite de cea care provine din distribuirile în
favoarea proprietarilor de capital (dividende, restituiri de capital etc). Formele în care se
prezintă cheltuielile sunt:
 Ieşiri sau diminuări de valoare a activelor (mărfuri, amortizare).
 Creşteri de datorii (salarii, impozite, furnizori etc).
Diferenţa dintre venituri şi cheltuieli reprezintă rezultatul financiar al exerciţiului.
Aceste diferenţieri rezultă din faptul că, din punct de vedere contabil predomină
viziunea patrimonială, iar optică financiară se exprimă în termeni de lichiditate, exigibilitate
şi solvabilitate.

19
VENITURILE 1. Fluxuri de lichiditate generate de CA brută.
1. Sunt considerate venituri din producţia 2. Un flux real de lichiditate (o creştere a
vândută (CA) şi cele din producţia stocată. trezoreriei) constituie intrare.
2. O vânzare reprezintă un venit chiar dacă nu 3. Un flux de lichiditate (o creştere a
se încasează, inclusiv într-un exerciţiu trezoreriei).
financiar următor. 4. Un flux negativ care diminuează resursele
3. O creanţă încasată în cursul exerciţiului de trezorerie.
anterior nu creează venit. 5. O sumă calculată care nu diminuează
CHELTUIELILE trezoreria, dar are impact fiscal.
4. Achitarea unui furnizor în exerciţiul 6. Nu au nici un fel de influenţă, singurul
următor nu generează o nouă cheltuială. lucru de luat în seamă în calcul este sub
AMORTIZAREA – repartizarea valorii unui aspectul incidenţelor fiscale.
activ imobilizat asupra duratei de utilizare 7. Nu reprezintă un flux financiar real.
estimată. Afectează valorile ratelor de rentabilitate.
5. Este cheltuiala de exploatare ( IAS 4).
PROVIZIOANELE (IAS 37 - datorii a căror
scadenţă sau mărime este nesigură)
6. Sunt cheltuieli care afectează rezultatul dar
fără consecinţe asupra trezoreriei nete.
7. REEVALUAREA elementelor de activ
imobilizat reprezintă o creştere a valorii
acestora şi corespunzător o creştere a
capitalurilor proprii (rezerve din reevaluare)

Fluxurile economice sunt generate de activitatea ordinară structurată pe trei domenii


de activitate:
Activitatea de exploatare, care este activitatea de bază ce vizează formarea
profitului întreprinderii din sectoarele industrial, comercial şi prestări servicii.
Activitatea financiară privind participaţiile la capitalul altor societăţi (participare
strategică 20 – 40%, participare de control >40%).
Activitatea excepţională (extraordinară), care cuprinde operaţiuni de gestiune şi
capital şi care nu sunt legate de activitatea normală/curentă a întreprinderii.
Activităţile prezentate şi rezultatele lor sunt reflectate în contul de profit şi pierdere, iar
structura acestuia permite calculul unor şolduri de acumulări băneşti potenţiale destinate să

20
îndeplinească o anumită funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a
activităţii viitoare , denumite şolduri intermediare de gestiune (SÂG).
Şolduri intermediare de gestiune (SÂG)
Soldurile intermediare de gestiune (SÂG) reprezintă paliere succesive în formarea
rezultatului final; construcţia indicatorilor se realizează în cascadă , pornindu-se de la
exerciţiul financiar sau marja comercială , şi încheindu-se cu cel mai sintetic indicator care
este rezultatul net.
Calculul lor se face pentru perioada de gestiune curentă şi pe mai mulţi ani.
În acest mod se evidenţiază tendinţele evolutive ale acestora; se pot face comparaţii cu
întreprinderi similare, cu media pe sector, cu întreprinderi care aplică politici de producţie
comercială, de gestiune, diferite, etc.
Marja comercială ( adaosul comercial ) este proprie întreprinderilor comerciale şi
cu activitate mixtă.
Pentru acest tip de întreprindere constituie principalul indicator, indicatorul de apreciere a
performanţelor.
Permite comparaţii în timp şi comparaţii cu întreprinderi similare sau media pe sector.
Analiza se face având în vedere :
 cât reprezintă CA;
 la producţia stocată şi la imobilizări, trebuie avute în vedere dacă acestea sunt la nivel
de optim.
Valoarea adăugată (VA)

Valoarea adăugată = producţia exerciţiului + marja comercială – consumul de la terţi

Valoarea adăugată exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor


de producţie, îndeosebi cu forţa de muncă şi a capitalului, peste valoarea bunurilor şi
serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii curente.

M = cumpărări de materii prime variaţia stocurilor de materii prime + alte cheltuieli externe

Unde , M reprezintă consumul de la terţi.


Valoarea adăugată nu este evidenţiat ca atare în contul de profit şi pierdere, dar acesta conţine
elementele necesare pentru determinarea să.
Deoarece , în calculul valorii adăugate se pleacă de la producţia exerciţiului, se preia
caracterul eterogen al acesteia, iar valoarea ei brută se descompune în valoare adăugată din
producţia vândută şi valoare adăugată aferentă producţiei stocate şi producţiei în curs.

21
Dacă valoarea adăugată este pozitivă ( un rezultat favorabil ), aceasta constituie sursa
de acumulare bănească pe care întreprinderea o poate utiliza pentru remunerarea
participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea sa (salariaţi, acţionari, creditori, stat,
întreprindere etc).
Valoarea adăugată (VA) evidenţiază , prin modul de remunerare, atât factorii
sociali , cât şi obiectivul întreprinderii - care este maximizarea averii acţionarilor.
Valoarea adăugată prezintă interes, deoarece:
 realizează legătura dintre micro şi macro economie, adică suma valorilor adăugate
ale întreprinderii constituie PIB;
 măsoară aportul specificat al întreprinderii la realizarea producţiei sale;
 este criteriul de apreciere a creşterii întreprinderii;
 măsoară gradul de integrare pe verticală al întreprinderii , exprimat prin raportul:
VA/CA , şi cu cât acest raport este mai mare , cu atât întreprinderea este mai integrată, adică
îşi poate asigura un număr mare de faze de fabricaţie fără să recurgă la serviciile altor
întreprinderi.
Această politică este rentabilă pe termen scurt, dar pe termen lung determină creşterea
riscului de exploatare datorită cheltuielilor fixe cu investiţiile. Reflectă gradul de utilizare a
factorilor de producţie; pentru acelaşi nivel al VA şi cu structuri de exploatare identice,
utilizarea factorilor de producţie poate fi diferită.
Această diferenţă este dată de randamentul cu care se utilizează forţa de muncă şi
echipamentele productive:
η = VA/ Nr. Salariaţi = A dir. Produtive / Nr. Salariaţi= VA / A dir. Produtive
(randamentul (gradul de înzestrare (randamentul
Muncii) tehnică a muncii ) echipamentelor)
Excedentul brut de exploatare (EBE)

EBE = VA + subvenţii de exploatare – ( cheltuieli cu personalul + taxe + impozite)

EBE exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, admiţând că


amortizarea şi provizioanele sunt doar cheltuieli calculate nu şi plătite, şi reprezintă resursa
principală cu influenţă hotărâtoare asupra rentabilităţii economice şi capacităţii de
autofinanţare a investiţiilor.
Din perspectiva analizei financiare, rolul EBE poate fi urmărit sub 3 aspecte:
 Este o măsură a performanţelor economice ale întreprinderii, adică prin rentabilitatea
exploatării = EBE/ A de exploatare şi prin marja brută de exploatare = EBE / CE.

22
 Este independent de politica financiară, de cea de investiţii, de repartizarea profitului,
de politica fiscală sau de politica de amortizare. Este oglinda fidelă a ceea ce
înseamnă activitatea de exploatare şi pune în evidenţă deficienţele structurale la
nivelul activităţii de producţie.
 Reprezintă sursa financiară fundamentală a întreprinderii în sensul că, este o resursă
de trezorerie potenţială.
În ceea ce priveşte insuficienţa brută de exploatare , aceasta reprezintă pierderi la nivelul
exploatării, pierderi care pot proveni , din:
 conjunctura economică;
 scăderea vânzărilor;
 dintr-o politică comercială necorespunzătoare;
 dintr-o calitate îndoielnică a produsului;
 din costuri prea mari.
Rezultatul exploatării (RE)

RE = EBE + venituri din reluarea de provizioane din exploatare + alte venituri de exploatare –
cheltuieli cu amortizare şi provizioane de exploatare – alte cheltuieli

Rezultatul exploatării (RE) exprimă mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de


exploatare. Exprimat în formă relativă ( RE/AE) , serveşte la realizarea de comparaţii între
întreprinderile care promovează politici de amortizare diferite. Aceasta trebuie să acopere
toate cheltuielile de exploatare. Dacă RE 0 – înseamnă o situaţie normală (trebuie efectuată
o comparaţie cu întreprinderile similare) iar dacă, RE 0 – veniturile nu se realizează pe piaţă.
Se impune o analiză a gestiunii costurilor.
Rezultatul curent (RC)

RC = RE + Rezultatul financiar

Se ia în calcul şi incidenţa costurilor, prin care s-au analizat capitalurile folosite la exploatare.
Dacă RC < 0 - pot fi probleme de rentabilitate , urmare a :
 politicii financiare inadecvate (costuri mai mari decât se pot suporta);
 politicii de investiţii – deficitul este temporar; punerea în funcţiune a investiţiei va
genera venituri care să acopere cheltuielile iniţiale.
Dacă RC = 0 , se ajunge la pragul de rentabilitate (veniturile şi cheltuielile financiare şi de
exploatare fiind egale). Dacă RC > 0 , activitatea este rentabilă; se analizează veniturile şi

23
cheltuielile de exploatare şi financiare, prin referinţă la nivelul optim şi prin comparaţie cu
alte întreprinderi, media pe ramură sau ca perioada precedentă.
Rezultatul net (RN)

RN = RC + Rezultatul excepţional – impozitul profit

Rezultatul net reflectă rentabilitatea generală a întreprinderii diminuată cu incidenţa fiscală


, şi reprezintă sursă pentru autofinanţare şi remunerare a proprietarilor.
EBIT
EBIT exprimă potenţialul de remunerare a furnizorilor de capital şi se determină ,
astfel:

EBIT = Impozitul pe profit + ∑ Dobânzii + Profitul net

Sau, EBIT – Impozitul pe profit = Profitul net + ∑ Dobânzii, unde EBIT – Impozitul pe
profit reprezintă profitul brut de gestiune, respectiv rezultatul activităţilor de exploatare ,
financiare şi excepţionale/extraordinare.

24
CAPITOLUL II – PREZENTAREA SOCIETĂŢII COMERCIALE
II.1. PREZENTREA SOCIETĂŢII COMERCIALE “REP - IMPEX
S.R.L.”
Scurt istoric
Societatea comercială “S.C. REP - IMPEX S.R.L.” SRL, a fost înfiinţată în anul
2002.
Începând cu data de 1.01.2002, întreprinderea a fost organizată pe două structuri
principale:
- Secţia de reparaţii piese de schimb;
- Secţia de vânzări.
Societatea comercială S.C. REP - IMPEX S.R.L., cu sediul în Municipiul Ploieşti ,
s-a înfiinţat prin H.G. nr.307/5.06.1992.
Este organizată şi funcţionează în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990
privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale,
H.G. nr.307/5.06.1992 privind înfiinţarea societăţii comerciale S.C. REP - IMPEX S.R.L.,
precum şi prin statutul societăţii.
Societatea îşi coordonează întreaga activitate economică şi ia măsuri pentru
realizarea programului de producţie şi de eficienta economică din domeniul său de activitate.
Societatea comercială S.C. REP - IMPEX S.R.L., asigura în activitatea sa aplicarea
legilor şi hotărârilor Guvernului României.
Structura organizatorică a firmei
În îndeplinirea atribuţiilor sale, societatea comercială S.C. REP - IMPEX S.R.L., are
în subordine compartimentele funcţionale de lucru, subunităţi de producţie, sector de
transporturi.
Activitatea societăţii se desfăşoară conform structurii organizatorice prin:
a) Director general, care coordonează direct:
- Compartimentul management şi juridic;
- Biroul personal, învăţământ şi probleme sociale;
- Biroul administrativ, paza şi securitate;
- Sector de relaţii şi servicii pentru public.
b) Director tehnic, care coordonează:
- Serviciul, pregătirea şi urmărirea producţiei
- Biroul mecanico-energetic, investiţii şi metrologie;
- Compartimentul protecţia muncii şi a mediului;

25
- Compartimentul C.T.C. – Laboratoare;
- Atelierul de proiectare produse şi tehnologii;
- Subunităţi de producţie.
c) Director comercial, care coordonează:
- Biroul de desfacere şi marketing;
- Biroul aprovizionare-depozite;
- Biroul de transport.
d) Contabil şef, care coordonează:
- Biroul preţuri şi analize economice;
- Biroul financiar;
- Biroul contabilitate;
- Oficiul de calcul.
Directorul general, este numit de împuterniciţii mandataţi, să reprezinte interesele
capitatului de stat, în conformitate cu Legea 31/1990.
Directorul tehnic, directorul comercial şi contabilul şef sunt numiţi de consiliul de
administraţie.
Şefii compartimentelor funcţionale şi ai compartimentelor de producţie sunt
numiţi de consiliul de administraţie, la propunerea directorului general.
Salariaţii din cadrul compartimentelor funcţionale şi ai subunităţilor de producţie
sunt angajaţi de directorul general.
Organele de conducere ale societăţii comerciale.
Conducerea societăţii comerciale este asigurată prin:
a) Consiliul de administraţie.
b) Directorul general.
c) Comitatul director.
a) Consiliul de administraţie
Este organul care hotărăşte în problemele de bază ale activităţii societăţii, stabileşte
măsuri pentru realizarea programelor de fabricaţie, dezvoltarea societăţii, respectarea
prevederilor legale în toate domeniile de activitate.
Modul de organizare şi funcţionare şi principalele atribuţii ale consiliului de
administraţie :
Consiliul de administraţie este organul de conducere care hotărăşte strategia
activităţii economice, stabileşte direcţiile pentru îndeplinirea obiectivelor de producţie şi de

26
dezvoltare a societăţii în condiţiile respectării prevederilor legale în toate domeniile de
activitate.
Organizarea consiliului de administraţie:
Consiliul de administraţie este numit prin ordinul 3248/29.07.1992 emis de
Ministerul Industriilor şi este compus din trei persoane.
Preşedintele Consiliului de administraţie este directorul general al societăţii şi a fost
ales prin Hotărârea consiliului de administraţie nr. 1 din 18.07.1992 şi confirmat prin Ordinul
Ministerelor industriilor nr.3255 din 30.07.1992.
Membrii Consiliului de administraţie sunt numiţi potrivit legii pe o perioadă de 4
ani, iar jumătate din membrii pot fi înlocuiţi la fiecare 2 ani la propunerea departamentului
de ramura.
Conform Legii nr.15/1990 Consiliul de administraţie poate propune organului care l-
a numit înlocuirea unui membru necorespunzător.
b) Directorul general.
Directorul general conduce operativ activitatea curentă a societăţii, asigura şi
răspunde de îndeplinirea tuturor atribuţiilor ce revin societăţii, organizează buna funcţionare
a Consiliului de administraţie, a Comitetului de direcţie, ia măsuri pentru îndeplinirea
tuturor sarcinilor ce revin acestora.

Directorul general are următoarele atribuţii:


- Ia măsuri pentru pregătirea din timp a documentelor ce se supun dezbaterii
Consiliului de administraţie, urmărind că documentele de analiza să fie difuzate în
timp util, celor interesti.
- Informează Consiliul de administraţie, la începutul fiecărei şedinţe asupra
stadiului realizării hotărârilor adoptate anterior şi modul în care au fost rezolvate
cerinţele formulate de salariaţi în întruniri, greve, proteste şi prin scrisori şi audienţe.
- Ia măsurile necesare pentru realizarea indicatorilor şi soluţionarea
problemelor care condiţionează programelor de fabricaţie şi răspunde pentru
realizarea măsurilor stabilite de Consiliul de administraţie.
- Stabileşte măsuri operative pentru aprovizionarea ritmică cu materii prime
şi materiale, desfacerea producţiei, valorificarea intensivă a întregului potenţial
productiv şi administrarea cu eficientă a patrimoniului societăţii.

27
- Stabileşte măsuri operative care să asigure îmbunătăţirea activităţii de
cercetare ştiinţifică, proiectare tehnologică şi de produse, investiţii, aprovizionare,
desfacere şi a celorlalte activităţi ce se execută în societate.
- Asigura elaborarea de studii şi analize privind problema producţiei şi a
muncii şi supune aprobării Consiliului de administraţie structura organizatorică a
societăţii, Regulamentul de organizare şi funcţionare a societăţii şi al Consiliului de
administraţie, încadrarea în grade de organizare a subunităţilor de producţie, măsuri
de perfecţionare a sistemului informaţional.
- Urmăreşte împreună cu contabilul şef, controlul activităţii economico –
financiare şi gestionare de fond a societăţii, răspunde pentru luarea măsurilor
necesare asigurării integrităţii patrimoniului, bună gospodărire a fondurilor materiale
şi băneşti, respectarea normelor de disciplină a muncii şi da dispoziţii în limita
competentelor legale pentru recuperarea pagubelor produse.
- Asigură întocmirea proiectului bugetului de venituri şi cheltuieli, analiza
execuţiei acestuia şi reprezentarea societăţii în problemele de folosire eficientă a
mijloacelor circulante şi fondurilor fixe.
- Supune spre aprobare Consiliului de administraţie studii şi analize de
fundamentare a politicii de credite şi alte surse de finanţare a societăţii.
- Încadrează, eliberează din funcţie şi concediază personal de execuţie,
personal de conducere şi muncitorii din societate.
- Urmăreşte ca fiecare membru al Consiliului de administraţie să participe
activ la rezolvarea problemelor, să îndeplinească sarcinile ce-i sunt încredinţate.
- Informează activ membrii Consiliului de administraţie asupra desfăşurării
activităţii societăţii.
- Organizează prin compartimentul de management, controlul îndeplinirii
sarcinilor în cadrul societăţii şi aplicarea măsurilor aprobate şi informează Consiliul
de administraţie despre măsurile luate pe parcurs.
- Ia măsuri pentru cunoaşterea de către toţi salariaţii a hotărârilor şi actelor
normative ce vizează societatea şi asigură aplicarea întocmai a acestora.
Directorul general reprezintă societatea în relaţiile cu organele statului, persoane
fizice şi juridice. De asemenea, poate da prin dispoziţie scrisă, împuternicire de reprezentare
în acest scop şi altor persoane din societate, după caz.
c) Comitetul de direcţie.

28
Este organul de lucru consultativ al directorului general, prin care se asigura
conducerea curentă a societăţii, între şedinţele Consiliului de administraţie.
Obiectul şi profilul firmei
S.C. REP - IMPEX S.R.L. are următorul obiect de activitate:
1. comercializarea de corpuri de iluminat.
2. fabricarea şi comercializarea de bunuri de larg consum din metal şi mase plastice
necesare populaţiei.
3. execuţia lucrărilor de întreţinere, service, reparaţii şi recondiţionări la utilajele
proprii.
4. execuţia unor activităţi industriale, de cercetare-proiectare, construcţii,
aprovizionare, comerţ exterior, socio-culturale precum şi alte activităţi necesare
realizării obiectului sau de activitate.
În realizarea obiectului sau de activitate S.C. REP - IMPEX S.R.L. are următoarele
atribuţii principale:
 pregăteşte elementele necesare negocierii cu partenerii a volumului producţiei în
condiţiile asigurării bazei materiale direct de pe piaţa liberă ori prin repartizări
de stat pentru materialele dirijate sau din import prin asigurarea fondurilor
valutare;
 asigura programarea şi urmărirea producţiei;
 controlează respectarea tehnologiilor de fabricaţie şi asigură protecţia
angajaţilor, utilajelor şi instalaţiilor, utilizarea acestora cu eficienţă;
 urmăreşte activitatea de aprovizionare;
 prospectează piaţa internă şi externă în verederea producţiei şi serviciillor la
nivelul capacităţilor de producţie;
 asigura cercetarea tehnologică şi proiectarea uzinală în vederea diversificării şi
modernizării producţiei;
 organizează activitatea de revizii şi reparaţii a utilajelor proprii;
 analizează şi fundamentează politica de credite şi a altor surse de finanţare a
societăţii;
 programează şi urmăreşte executarea activităţii economico-financiare,
întocmirea proiectelor de venituri şi cheltuieli;
 constituie fondurile de dezvoltare, negociază, contractează şi garantează credite
pentru dezvoltare;

29
 este titularul de sarcini pentru întreaga activitate, având relaţii cu bugetul
statului;
 realizează sistemul informaţional pe baza tehnicilor moderne de înregistrare şi
prelucrare a datelor;
 asigura studiile de normare, salarizare, recompensare şi stimulare a personalului;
 negociază convenţii cu organizaţia sindicală, privind contractul colectiv de
muncă;
 urmăreşte şi asigură condiţii sociale pentru angajaţi;
 stabileşte relaţii de asociere cu alţi parteneri.
Bunurile de larg consum, produsele prelucrate din mase plastice şi produsele prin
cooperare, nu sunt produse specifice activităţii de bază a întreprinderii, contribuind la
lărgirea gamei de produse şi servicii oferite de S.C. REP - IMPEX S.R.L., pe piaţa locală şi
naţională.
Este necesar să se acorde atenţie deosebită realizării unor noi linii moderne automate,
în primul rând în sectoarele unde se cer eforturi mai mari şi sunt condiţii mai grele de muncă.

II.2. PRINCIPALELE SURSE DE INFORMAŢII FINANCIARE


BILANŢUL – INSTRUMENT DE REFACERE A ECHILIBRULUI FINANCIAR
Conţinutul şi utilizarea bilanţului :
Patrimoniul unei entităţi organizaţionale ce desfăşoară o anumită activitate
economico-socială, denumită generic entitate patrimonială, constituie materia de reflectare
în contabilitatea financiară. Cuantificarea patrimoniului, la nivel global şi structural, se
realizează prin bilanţul contabil.
În lucrarea “Lexicon de finanţe, credit, contabilitate şi informatică financiar-
contabila”, bilanţul contabil este definit ca reprezentând “o situaţie întocmită sub forma
contabila şi după un anumit plan, cuprinzând elemente de activ şi de pasiv patrimonial,
precum şi rezultatul final destinat să sporească sau să micşoreze patrimoniul întreprinderii
sau ca un cont final care să servească la lichidarea conturilor de activ şi de pasiv precum şi
a conturilor de rezultate.”
Se poate defini bilanţul contabil ca fiind un document de sinteză cel mai important,
care asigura centralizarea şi generalizarea datelor agenţilor economici, într-o formă

30
sistematica şi unitară, care permite o prezentare de ansamblu şi un control al activităţii
derulate şi a rezultatelor obţinute la sfârşitul ficarei perioade de gestiune7.
Aşa cum prevede Legea contabilităţii numărul 82/1991, cu modificările ulterioare,
documentul oficial folosit pentru finalizarea oricărui exerciţiu financiar este bilanţul
contabil8, pe baza căruia se asigura atât cunoaşterea situaţiei financiare, cât şi a rezultatelor
exerciţiului. Bilanţul contabil, prin structura sa şi implicit prin datele pe care le conţine,
reflecta, după normele metodologice generale şi în comparaţie cu exerciţiul precedent,
sintetizat şi sistematizat, toate elementele de activ şi de pasiv ale unităţii patrimoniale la
sfârşitul exerciţiului, precum şi în alte situaţii cum sunt: fuziunea, încetarea activităţii, etc.
Bilanţul contabil are o importanţă deosebită datorită proprietăţilor sale informative. În
realizarea rolului său informaţional deosebit, bilanţul contabil îndeplineşte o serie de funcţii,
şi anume:
 de reflectare şi generalizare;
 de control şi analiză
 de asigurare a echilibrului economico-financiar;
 de decontare a patrimoniului;
 de previziune.
În contextul celor prezentate putem defini bilanţul contabil ca fiind: un raport
financiar – contabil care reflectă, în general, la 31. XII, atât bunurile posedate de
întreprindere (activ) şi datoriile contractate pentru finanţarea acestor bunuri (pasiv), cât şi
şoldul dintre cele două, respectiv câştigul sau pagubă proprietarilor întreprinderii. El
sintetizează starea (situaţia) patrimoniala a întreprinderii la un moment dat.
Sub aspect juridic, bilanţul contabil sintetizează starea patrimonială, repectiv
ansamblul drepturilor şi angajamentelor existente la un moment dat9.
Drepturile patrimoniale cuprind drepturile de proprietate şi cele de creanţa şi
conferă titularilor o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate), sau posibilitatea
obţinerii unor prestaţii din partea altor persoane (drepturi de creanţa)[4].
Drepturile de proprietate se concretizează în posibilitatea utilizării bunurilor (usus)
în scopul consumului, producţiei, sau fructificării acestuia pentru obţinerea unor venituri
(usus – fructus). În general, o întreprindere deţine anumite drepturi de proprietate asupra

7
Feleaga N., Malciu L. – Politici si optiuni contabile, Editura Economica, Bucuresti, 2002, 340p.
8
Legea contabilitatii nr. 82/1991, republicata in M.Of. nr. 454/18 iunie 2008
9
Lungu Camelia Iuliana – Teorie si practici contabile privind intocmirea si prezentarea situatiilor financiare,
CECCAR, 2007, p. 284

31
unui ansamblu variat de bunuri materiale cum sunt: terenurile, clădirile, stocurile de
mărfuri, de materii prime, de produse finite, cât şi nemateriale reprezentate de brevete,
licenţe, mărci de fabrică şi alte elemente necorporale.
Drepturile de creanţă, adică drepturi asupra terţilor, constau în angajamente
contractate de anumiţi parteneri, cum sunt clienţii a căror termene de plată, convenite în
avans, au o scadentă ulterioară livrării bunurilor sau serviciilor, precum şi debitării
întreprinderii, în calitatea lor de beneficiari ai unor împrumuturi, pentru angajamentele de
rambursare în viitor a capitalului şi costul aferent acestuia sub formă de dobândă. Drept
urmare, conturile de imobilizări, clienţi şi debitori, corespunzătoare drepturilor de
proprietate şi de creanţa se vor regăsi în activul bilanţului10.
Angajamentele patrimoniale corespunzătoare obligaţiilor pe care întreprinderea
trebuie să le onoreze la o anumită scadenta, sunt înregistrate în pasivul bilanţul contabil.
În funcţie de originea lor, angajamentele pot fi consecinţa unor decizii voluntare sau a
unor obligaţii impuse întreprinderii.
De asemenea, angajamentele patrimoniale pot fi diferenţiate în funcţie de efectele
lor, în angajamente corespunzătoare datoriilor şi corespunzătoare capitalurilor proprii. Cele
aferente datoriilor implica, în general, pentru întreprindere obligaţia de plată a dobânzilor şi
de rambursare a datoriilor, în funcţie de modalitatea şi scadenta convenită în contract.
Angajamentele corespunzătoare capitalurilor proprii apar în legătură cu renumerarea
proprietarilor fondurilor puse la dispoziţia întreprinderii sub formă de aport iniţial la
constituirea capitalului social, fie pentru aportul nou cu ocazia unei creşteri de capital, fie
pentru acceptarea menţinerii profiturilor nedistribuite,care, în fapt, reprezintă rezerve ce vor
majoră capitalul propriu, prin incorporarea lor în cuantumul acestuia.
Capitalurile proprii exprima valoarea drepturilor pe care proprietarii le deţin asupra
întreprinderii, cu toate că angajamentele de remunerae şi de rambursare luate de această faţă
de proprietarii săi sunt, în general, nesigure11.
Astfel proprietarii nu beneficiază de nici o garanţie fermă care să le asugure recuperarea
fondurilor investite şi nici de o certitudine în ceea ce priveşte data unei eventuale recuperări.
În legătură cu remunerarea capitalurilor investite, exista riscul de nedistribuire a
dividendelor, în ipoteza în care rezultatele obţinute de întreprindere vor fi slabe. În
compensarea riscurilor care decurg din această nedeterminare proprietarii pot beneficia de

10
Feleaga N., Malciu L., Bunea S. – Bazele contabilitatii, O abordare europeana si internationala, Editura
Economica, Bucuresti, 2002, p. 575
11
Malciu Liliana, Feleaga Niculae – Reglementari si practici de consolidare a conturilor, CECCAR, 2008, p.495

32
trei avantaje majore, şi anume: dividende superioare, dacă întreprinderea are o evoluţie
financiară favorabilă şi degajă rezultate bune la sfârşitul exerciţiului contabil, creşterea
valorii capitalurilor proprii, deci a bogăţiei pe care proprietarii o deţin în întreprindere, şi
dreptul de participare la deciziile majore din viaţa întreprinderii.
Dacă studiul juridic permite prezentarea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale,
prezentarea juridică pune în evidenţă relaţia dintre sursele fondurilor (resursele) şi nevoile
(utilizărilor) cărora le sunt alocate fondurile.12 Astfel, pasivul apare ca o sinteză a
angajamentelor contractate (optică juridică) sau o inventariere a surselor de finanţare (optică
financiară), în timp ce elementele înscrise în activ corespund unor drepturi patrimoniale (sub
aspect juridic), sau unor alocări de fonduri pentru achiziţionarea acestor drepturi (sub aspect
financiar).
Această dublă reprezentare a posturilor de activ şi de pasiv din bilanţul întreprinderii
se prezintă astfel:
Tabel 2.1 - Reprezentarea posturilor bilanţului
Prezentarea Elementele patrimoniului
bilanţului
Contabila Activ Pasiv
Juridică Drepturi : Angajamente faţă de :
- de proprietate ; - proprietari (capitaluri proprii);
- de creanţa ; - terţi (datorii) ;
Financiară Utilizarea fondurilor Sursele fondurilor
încredinţate întreprinderii încredinţate întreprinderii
(Nevoi) (Resurse)
Bilanţul contabil constituie documentul principal care stă la baza evaluării
patrimoniale a întreprinderii. Indiferent de momentul la care se încheie bilanţul contabil,
menţinerea egalităţii între sumele totale înscrise în activul şi pasivul sau constituie o regulă
ce trebuie strict respectată la întocmirea bilanţul contabil, ea reprezentând, de fapt,
principiul financiar fundamental care susţine constituirea patrimoniului unei întreprinderi.13

12
Gisberto-Chitu Alberta – Contabilitatea micro si macroeconomica, editia a II-a, CECCAR, 2003, p. 423
13
Esnault B., Hoarau C. – Comptabilité financière. Presses Universitaires de France, Paris, 1994, p. 645

33
Egalitatea bilanţieră este necesară, nu pentru raţiuni tehnice sau convenţionale ci,
pentru că transpune o identitate fundamentală între activ şi pasiv, care sunt de fapt două
reprezentări diferite ale aceleaşi mărimi economice.14
Deoarece pasivul reflecta sursele fondurilor constituite în întreprindere, iar activul
grupează utilizările cărora le sunt afectate aceste fonduri, înseamnă că nici o resursa nu
poate rămâne fără o alocare, după cum nu poate exista nici o nevoie de finanţare fără resurse
de fonduri. În aceste condiţii egalitatea între suma activului şi cea a pasivului reprezintă de
fapt egalitatea necesară între valoareas nevoilor de finanţare şi cea a resurselor de care
dispune întreprinderea.
Posturile bilanţiere provin din agregarea soldurilor conturilor sintetice, iar schemele
de bilanţ pot fi mai mult sau mai puţin dezvoltate, în funcţie de mărimea societăţilor.
Ordonarea posturilor de bilanţ se face, de regulă, în funcţie de criteriul lichidităţii
activului şi exigibilităţii pasivului.15
Pentru moment, schema simplificată a bilanţul contabil din România este următoarea:
Tabel 2.2 - Schema de bilanţ simplificata
Activ Pasiv
1. Active imobilizate 1. Capitaluri proprii
- Imobilizări necorporale - Capital social
- Imobilizări corporale - Rezerve
- Imobilizări financiare - Rezultatul exerciţiului
- Fonduri
2. Active circulante 2. Provizioane pentru riscuri şi
- Stocuri cheltuieli
- Alte active circulante
3. Conturi de regularizări şi 3. Datorii
asimilate - împrumuturi şi datorii asimilate
- Furnizori şi conturi asimilate
- Avansuri de la clienţi
- Alte datorii
4. Prime privind 4. Conturi de regularizare şi asimilate
rambursarea obligaţiunilor

14
Cristea H., Pirtea M., Enache C. - Determinarea situatiei financiare a intreprinderii. Studii si probleme.
Editura Mirton, Timisoara, 2000, p. 286
15
Needles B., Anderson H. – Principiile de baza ale contabiltatii, Editia a V-a, Editura ARC, 2000,p. 421

34
TOTAL ACTIV TOTAL PASIV
Atât activul cât şi pasivul bilanţier suporta un dublu criteriu de ordonare:
 Criteriul major: pentru active, natură economică a acestora, iar pentru
elementele de pasiv, natura lor juridică;
 Criteriul minor: pentru active, lichiditatea (crescătoare) a axestora, iar
pentru elementele de pasiv, exigibilitatea lor (crescătoare)
Trebuie menţionat că noţiunea de bilanţ contabil, în accepţiunea organismului de
nominalizare contabilă din tara noastră este mai largă, incluzând, pe lângă bilanţul contabil
propriu-zis, contul de rezultate şi anexe. Se poate opinia ca o astfel de formulare poate crea
o stare de ambiguitate terminologică, o formulă mai clară fiind aceea propusă de Directiva a
patra europeană prin care bilanţul contabil, contul de profit şi pierdere şi anexele
sunt conturile anuale ale unei societăţi comerciale.16

II.3. DETERMINAREA SITUAŢIEI FINANCIARE PE BAZA


BILANŢULUI FINANCIAR ŞI A BILANŢULUI FUNCŢIONAL
BILANŢUL FINANCIAR
Analiza lichiditate – exigibilitate, numită în practică ţărilor occidentale analiza
patrimoniala, are meritul de a pune în evidenţă riscul de insolvabilitate a întreprinderii.
Pentru evaluarea acestui risc, analiza funcţională studiază, în vederea confruntării, gradul de
exicibilitate a elementelor de pasiv (însuşirea lor de a deveni scadente la un anumit termen)
şi gradul de lichiditate al elementelor de activ (posibilitatea acestora de a fi transformate în
bani). În acest context, riscul de insolvabilitate presupune imposibilitatea întreprinderii de a
face faţă pasivului exigibil cu activul sau disponibil. Datele necesare acestui tip de analiza
sunt preluate din bilanţul financiar. Constuctia bilanţului financiar, pornind de la elementele
conţinute în bilanţul contabil necesita o tratare prealebila a posturilor de activ şi pasiv după
criteriile de exigibilitate – lichiditate.
Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate
începând din partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă opţiunea unui activ
de a se transforma, fără termen, în monedă, dar şi fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se
vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale,
corporale şi financiare), numite şi nevoi sau întrebuinţări permanente datorită rotaţiei

16
Standardul profesional nr. 21: Misiunea de tinere a contabilitatii, intocmirea si prezentarea situatiilor
financiare. Ghid de aplicare, editia a II-a, revizuita si adaugita. Colectia Standarde profesionale, CECCAR,
2007, p. 357

35
lente a capitalurilor investite. Se înscriu apoi activele circulante, având un grad mai mare de
lichiditate decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite şi nevoi.
Această grupare a posturilor de activ, presupune fără îndoială, nişte riscuri de
clasament arbitrar legate de:
- încadrarea imobilizărilor în afară exploatării în categoria nevoilor
permanente, deşi, în realitate sunt elemente uşor vandabile şi în consecinţă, mai
lichide;
- încadrarea unor elemente mai puţin lichide în categoria stocurilor sau chiar
a creanţelor, deşi în realitate pot fi asimilate imobilizărilor.
Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate. Astfel
se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii, provenite de la asociaţi sau acţionari, cât şi din
reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit nerepartizat) iar apoi capitalul din
surse publice (subvenţii, provizioane reglementate şi alte fonduri).
Practic, aceste resurse nu au o anumită scadenta deci, nu sunt exigibile (decât în
situaţii extreme de faliment) şi de aceea pot fi numite şi resurse permanente sau capitaluri
permanente.
Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt
împrumuturile pe termen mediu şi lung cu scadenta mai mare de un an.
Această grupare în funcţie de exigibilitate conţine, de asemenea, riscuri de clasament
arbitrar al postului de pasiv, în una din cele două mari grupe, riscuri legate de încadrarea
necorespunzătoare a creditelor bancare curente în categoria resurselor temporare, în situaţia
în care acestea sunt acordate relativ continuu întreprinderii.Cuprinderea lor în categoria
resurselor permanente ar fi mult mai realistă, având în vedere exigibilitatea mai mare de un
an generată de caracterul cvasipermanent al creditelor bancare curente.
Construcţia bilanţului lichiditate – exigibilitate, plecând de la elementele conţinute
în bilanţul contabil, necesita parcurgerea a două etape:
a. retratarea elementelor din bilanţul contabil;
b. regruparea elementelor corectate în funcţie de gradul de lichiditate sau
exigibilitate real;
a. Retratarea elementelor din bilanţul contabil
Această operaţie presupune :
1. Eliminarea elementelor de natura activelor fictive care sunt considerate
nonvalori deoarece prin vânzarea lor nu se realizează un flux de numerar.

36
Pentru menţinerea egalităţii bilanţului, atunci când elementele de activ fictiv sunt eliminate
este necesară reducerea cu aceeaşi sumă şi a pasivului bilanţului:
Tabel 2.3
Active non-valori Posturi de pasiv de unde
- cheltuieli de constituire şi de cercetare - se deduc din capitalurile proprii
– dezvoltare - se deduc din capitalurile proprii
- decontări cu asociaţii privind capitalul - se deduc din capitalurile proprii
- cheltuielile înregistrate în avans - se deduc din provizioanele pentru riscuri
- diferenţele de conversie activ şi cheltuieli constituite în acest sens
- primele de rambursare a obligaţiunilor - se deduc din datoriile pe termen lung
2. Majorarea capitalurilor proprii cu diferenţele de conversie pasiv, care la
momentul construcţiei bilanţului financiar sunt considerate rezultat favorabil;
3. Includerea veniturilor înregistrate în avans la capitaluri proprii deoarece
privite static, aceste venituri pot fi asimilate rezultatului exerciţiului;
4. Reclasificarea provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli prin trecerea lor la
“datorii” în situaţii foarte clare, astfel:
· provizioanele pentru cheltuieli sunt trecute la datorii atunci când:
- au un scop şi o valoare bine precizate
- exista o mare probabilitate de utilizare a lor
- cheltuială pe care o acoperă provizioanele este depistata înainte de
încheierea exerciţiului financiar
· provizioanele pentru riscuri sunt trecute la datorii în situaţia în care sunt
destinate acoperirii riscurilor identificate ca inevitabile pentru activitatea
întreprinderii.
Dacă provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi
trecute la datorii atunci ele se include în rezultatul exerciţiului, după o prealabilă impozitare.
5. Reducerea capitalului propriu cu valoarea dividendelor ce revin acţionarilor din
profitul net nerepartizat şi majorarea datoriilor mai mici de un an.
6. Reducerea capitalurilor proprii cu datoria fiscală generată de reintegrarea
provizioanelor reglementate şi a subvenţiilor pentru investiţii virate în contul de rezultate, a
creşterii capitalurilor proprii ca urmare a diferenţelor de conversie pasiv şi a reluării
provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli.

37
b. Regruparea elementelor corectate
Această operaţiune are ca obiect obţinerea unor mărimi omogene din punct de
vedere al lichidităţii şi al exigibilităţii17. Principalele corecţii care se fac precum şi grupele
care rezultă sunt:
1. Activ imobilizat net se obţine din activul imobilizat înscris în bilanţul contabil
efectuând următoarele operaţii:
1.1) Diminuări ale activului imobilizat cu:
- activele imobilizate fictive (non- valori)
- imobilizările financiare cu termen de lichiditate mai mic de un an, acestea
transformându-se în grupa “Activ circulant net”.
1.2) Majorări ale activului imobilizat cu:
- partea activelor circulante nete cu termen de lichiditate mai mare de un an
(de exemplu, creanţe – clienţi cu scadenta mai mare de un an)
- partea cheltuielior înregistrate în avans (aflate în grupa “Conturi
de regularizare şi asimilate – Activ” din bilanţul contabil), având termen de
lichiditate mai mare de un an.
2. Activ circulant net
2.1) Diminuări ale activului circulant cu valoarea activelor circulante nete
având termenul de lichiditate mai mare de un an
2.2) Majorări ale activului circulant cu:
- imobilizările financiare cu termen de lichiditate sub un an
- partea de cheltuieli înregistrate în avans, având termen de lichiditate
sub un an.
3. Capitaluri permanente
3.1) Diminuări ale capitalurilor permanente din bilanţul contabil cu:
- valoarea activelor fictive
- partea din profitul net ce urmează a fi repartizată (dacă se utilizează
un bilanţ înainte de repartizarea profitului)
3.2) Majorarea capitalurilor permanente cu:
- veniturile înregistrate în avans având termen de exigibilitate mai
mare de un an

17
Malciu Liliana, Feleaga Niculae – Reglementari si practici de consolidare a conturilor, CECCAR, 2008, p.495

38
- şoldul diferenţelor de conversie stabilit că diferenţa între şoldul
contului “Diferenţe de conversie – pasiv” şi al contului “Diferenţe de
conversie – Activ”. Dacă acest este negativ el va diminua, cu valoarea
corespunzătoare, capitalurile permanente.
4. Datorii cu scadenta sub un an includ:
- datoriile de orice natură (financiară, nefinanciara) cu exigibilitate mai
mică de un an. Aceasta impune delimitarea creditelor bancare curente (datorii
financiare cu scadenta sub un an) din totalul datoriilor financiare;
- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli reale mai mici de un an;
- partea din rezultatul net distribuit sub formă de dividende;
- venituri constatate în avans, având termen de exigibilitate mai mic de
un an.
În analiza financiară patrimoniala se recomanda utilizarea unui bilanţ după
repartizarea profitului, dar dacă aceasta nu este cunoscută, la momentul analizei, trebuie
făcută o ipoteză de repartizare în funcţie de informaţiile disponibile referitoare la politica de
dividend a întreprinderii.18
Când sursele permanente sunt mai mari decât necesităţile permanente de alocare a
fondurilor băneşti, întreprinderea dispune de un fond de rulment. Acest excedent de resurse
degajat de ciclul de finanţare al imobilizărilor poate imobilizat sau “rulat” pentru reînnoirea
activelor circulante. Deci fondul de rulment apare ca o marja de securitate financiară care
permite întreprinderii să facă faţă fără dificultate riscurilor diverse care apar pe termen
scurt.19 Această marjă de securitate garantează solvabilitatea întreprinderii, permiţând
acesteia, în caz de probleme comerciale sau la nivelul ciclului financiar al exploatării
(reducerea temporară a vânzărilor, întârzierea plăţilor de către clienţi, accelerarea plăţilor
către furnizori), conservarea unei anumite autonomii, respectiv a unei independente
financiare faţă de creanţierii săi.
Noţiunea de fond de rulment poate avea mai multe formulări, însă două dintre ele
prezintă interes deosebit şi merită reţinute drept concepte fundamentale ale analizei
financiare. Este vorba despre fondul de rulment net sau permanent, pe de o parte şi fondul
de rulment propriu, pe de altă parte.

18
Isfanescu A., Robu V. – Analiza economico-financiara, Editura ASE, 2002, p. 547
19
Tugui I. – Contabilitatea fluxurilor de trezorerie, Editura Economica, Bucuresti, 2002, p. 321

39
Fondul de rulment permanent, determinat pe baza bilanţului financiar constituie
un fond de rulment lichiditate sau un fond de rulment financiar (FRF) şi poate fi stabilit prin
două modalităţi:
1. FRF = Capitaluri permanente – Nevoi permanente
(exclusiv amortizări (în valoare netă)
şi provizioane)
În această ipoteză, fondul de rulment financiar este o parte a capitalurilor permanente
degajată de etajul superior al bilanţului pentru a acoperi nevoi de finanţare din partea de jos
a bilanţului.
2. FRF = Activ circulant net - Datorii pe termen scurt
În această accepţiune, fondul de rulment financiar evidenţiază surplusul activelor
circulante nete în raport cu datoriile temporare sau partea activelor circulante nefinanţata de
datoriile pe termen scurt.O valoare pozitivă a fondului de rulment financiar arata că resursele
permanente finanţează o parte din activele circulante, după finanţarea integrală a
imobilizărilor nete. Această situaţie pune în evidenţă fondul de rulment financiar ca expresie
a realizării echilibrului financiar pe termen lung şi a contribuţiei acestuia la înfăptuirea
echilibrului financiar pe termen scurt.
Valoarea negativă FRF reflecta absorbirea unei părţi din resursele temporare pentru
finanţarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanţare: nevoilor permanente li
se aloca resurse permanente. Această situaţie generează un dezechilibru financiar, care
trebuie analizat în funcţie de specificul activităţii desfăşurate de întreprinderea respectivă.
Dezechilibrul poate fi considerat o situaţie periculoasă, alarmantă, în cazul în care
întreprinderile cu activitate industrială, fiind o situaţie permisă întreprinderilor cu profil
comercial, pentru care datoriile faţă de furnizorii de mărfuri (fiind un volum mare şi şi
reinnoibile continuu) pot fi asimilate resurselor permanente. Situaţia întreprinderilor
industriale poate fi considerată critică atât sub aspectul nevoii de rambursare a datoriilor pe
termen scurt, care au finanţat parţial imobilizările, înainte ca acestea să intre în funcţiune,
sau înainte de degajarea surplusului monetar din vânzări, cât şi sub aspectul costului ridicat
de procurare a creditelor pe termen scurt renegociate în mod constant, uneori în condiţii de
dobândă, rambursare şi garantare mai puţin avantajoase în raport cu cele pe termen lung.
Formula care pune în discuţie etajul inferior al bilanţului financiar prezintă interes pentru
faptul că evidenţiază în termeni mai concreţi problema olvabilitatii viitoare a întreprinderii.
Determinat prin confruntarea directă dintre lichidităţile previzibile pe termen scurt (activele
circulante) şi angajamentele imediat exigibile ( datoriile pe termen scurt), indicatorul FRF

40
capăta semnificaţia unui excedent de lichidităţi potenţiale, sau marja sau marja de
securitate faţă de riscurile activităţii economice.
Stabilirea FRF pe baza maselor bilanţiere din etajul superior al bilanţului financiar
este şi ea importantă deoarece pune în evidenţă influenta structurii de finanţare asupra
constituirii fondului de rulment financiar.
Fondul de rulment financiar poate fi analizat în funcţie de structura capitalurilor
permanente (capitaluri proprii şi datorii pe termen mediu şi lung) analiza care pune în
evidenţă gradul în care echilibrul financiar se asigura prin capitalurile proprii.20 Indicatorul
care releva acest grad de autonomie financiară este fondul de rulment propriu, adică
excedentul capitalurilor proprii în raport cu imobilizările nete, conform relaţiei:
FONDUL DE RULMENT PROPRIU = CAPITALURI PROPRII – IMOBILIZĂRI NETE

Rezultatul negativ al acestei relaţii de calcul, denumit fond de rulment împrumutat,


reflecta măsura îndatorării pe termen lung, pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt.

FONDUL DE RULMENT împrumutat = FRF – FR propriu


Pornind de la un anumit echilibru, care trebuie să existe între nevoile temporare şi
resursele temporare, bilanţul patrimonial pune în evidenţă un alt indicator de echilibru
financiar denumit nevoia de fond de rulment .
NFR = (Nevoi temporare – Disponibilităţi)–(Resurse temporare – Credite bancare
pe termen scurt)
Dacă nevoia de fond de rulment este pozitivă, easemnifica un surplus de nevoi
temporare, în raport cu resursele temporare posibile de mobilizat. Situaţia în care nevoia
de fond de rulment este pozitivă, poate fi considerată normală, numai dacă este rezultatul
unei politici de investiţii privind creşterea nevoii dela finanţare a ciclului de exploatare. În
caz contrar, nevoia de fond de rulment poate evidenţia un decalaj nefavorabil între lichidarea
stocurilor şi creanţelor, pe de o parte, şi exigibilitatea datoriilor de exploatare, pe de altă
parte, respectiv încetinirea încasărilor şi urgentarea plăţilor.
Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, ea semnifică un surplus de resurse
temporare, în raport cu nevoia corespunzătoare de capitaluri circulante, sau necesităţi
temporare mai mici decât sursele temporare posibile de mobilizat. Asemenea situaţie poate

20
Mihai I. (coordonator) – “Analiza situatiei financiare a intreprinderii”, Ed. Mirton, Timisoara, 1997,p. 423

41
fi apreciatafavorabil dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi al angajării
de datorii cu scadente mai mari, adică s-au urgentat încasările şi s-au relaxat plăţile.
În cadrul analizei patrimoniale21, diferenţa dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de
rulment reprezintă trezoreria netă.
TN = FR - NFR

Dacă trezoreria netă este pozitivă (FR > NFR), atunci excedentul de finanţare,
expresia cea mai concludentă a desfasuraii unei activităţi eficiente, se va regăsi sub forma
disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în casă. Această situaţie favorabilă se
caracterizează într-o îmbogăţire a trezoreriei, pentru că întreprinderea dispune din
abundenţă de lichidităţi care îi permit, atât rambursarea datoriilor pe termen scurt, cât şi
efectuarea diverselor plasamente eficiente şi în deplină siguranţă pe piaţa monetară şi/sau
financiară. Se poate vorbi în acest caz chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.
Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea exerciţiului
contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi credite pe termen scurt. Această
situaţie evidenţiază dependenta întreprinderii de resursele financiare externe. În acest
caz, se urmăreşte obţinerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea
mai multor surse de astfel de capital (credite de trezorerie, credite de scont). Situaţia de
dependenţa, sau de tensiune asupra trezoreriei, în care lichidităţile sau cvasilichiditatile sunt
insuficiente pentru rambursarea creditelor pe termen scurt, limitează autonomia financiară
pe termen scurt.
BILANŢUL FUNCŢIONAL
Concepţia funcţională a bilanţului are meritul de a oferi o imagine asupra modului de
funcţionare economică a întreprinderii, punând în evidenţă stocurile şi resursele
corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare.
Analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţii realizate de
întreprindere în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor, de unde şi originea expresiei
“analiza funcţională”.
Bilanţul funcţional este utilizat de analistul financiar datorită următoarelor
caracteristici:

21
Bailesteanu Gh. - “Diagnostic, risc si eficienta in afaceri”, Ed. Mirton, Timisoara, 1998, p. 436

42
- permite realizarea unei analize dinamice deoarece pleacă de la premisa de
continuitate a activităţii, iar elementele de activ şi de pasiv sunt privite ca structuri supuse
unei permanente schimbări pe parcursul evoluţiei financiar – patrimoniale a întreprinderii;
- face posibilă identificarea nevoilor de finanţare pe care le are întreprinderea
precum şi a surselor de finanţare disponibile.22
Bilanţul funcţional se structurează în funcţie de apartenenţa posturilor din bilanţul
contabil la diferite cicluri de operaţiuni, cum ar fi:
-
ciclul de investiţii – care cuprinde ansamblul de decizii privind
achiziţionarea de active fixe, corporale sau financiare, finanţarea acestor
investiţii trebuind să se realizeze din surse stabile;23
-
- ciclul de exploatare – presupune derularea unor operaţiuni specifice de
aprovizionare, producţie, stocare, vânzare în urma cărora se degaja atât un
flux material (de produse, lucrări sau servicii) cât şi un flux financiar (de
încasări şi plăti);
- ciclul de finanţare – cuprinde operaţiunile derulate între întreprindere şi
proprietarii de capitaluri (acţionari şi creditori) şi permite eliminarea
decalajelor dintre fluxul de lichidităţi de intrare şi de iesiredegajat de ciclul
de exploatare.
Legătura dintre cele trei cicluri de operaţiuni este evidenţiată de următoarea schema
restrânsă a bilanţului contabil:
Tabel 2.4 - Schema restrânsă a bilanţului contabil
Activ Utilizări Pasiv Resurse
Active aciclice sau stabile Ciclul de Surse aciclice sau stabile Ciclul de
investiţii finanţare
Active ciclice Ciclul de Surse ciclice Ciclul de
exploatare exploatare
Trezorerie de activ Surplus monetar Trezorerie de pasiv Deficit
monetar

22
Cabariu L. – Analiza si evaluarea societatilor comerciale, Editura Expert, Bucuresti, 2002, p. 287
23
Dinu E. – Strategia firmei, Teorie si practica, Editura Economica, Bucuresti, 2000, p. 324

43
Pentru întocmirea bilanţului funcţional se utilizează valoarea de origine a elementelor
care îl compun. Valoarea de origine este cea care a servit la înregistrarea elementelor în
momentul intrării în patrimoniu.
Etapele de realizare a bilanţului funcţional sunt:
a) tratarea posturilor din bilanţul contabil şi din afara lui;
b) ordonarea posturilor de activ şi pasiv pe cicluri de operaţiuni.
a) Tratarea posturilor din bilanţul contabil presupune următorii paşi:
- elementele de activ se înregistrează la valoarea brută pentru a reconstitui
investiţia iniţială care s-a făcut în momentul achiziţionării lor;
- conceptul de non-valoare sau de “activ fictiv” nu se mai utilizează tocmai
pentru că patrimoniul este privit în mod dinamic.
- mijloacele fixe deţinute în lesing se asimilează activelor imobilizate
sporind nivelul acestora cu valoarea de contractare iar în contrapartidă
pentru pasiv se majorează împrumuturile pe termen mediu şi lung cu
partea rămasă de achitat şi capitalul propriu cu partea amortizată.
- partea de cheltuieli înregistrate în avans care privesc mai multe exerciţii
viitoare (cheltuieli cu reparaţii capitale) sunt asimilate investiţiilor şi
majorează valoarea activelor imobilizate, iar cheltuielile care privesc
strict exerciţiul următor se asimilează creanţelor.
- primele de rambursare a obligaţiunilor se elimină din activ, iar în
contrapartidă se diminuează împrumutul pe termen mediu şi lung.
- diferenţele de conversie activ şi pasiv nu de mai înregistrează iar pentru
revenirea la valoarea de origine se procedează astfel: cu valoarea
diferenţelor de conversie activ se majorează creanţele sau se diminuează
obligaţiile respectiv cu valoarea diferenţelor de conversie pasiv se
micşorează creanţele sau se majorează obligaţiile.
- titlurile de plasamemt sunt asimilate creanţelor, fiind excluse din
trezoreria de activ datorită gradului diferenţiat al lichidităţii acestora.
- veniturile înregistrate în avans sunt asimilate datoriilor de exploatare
pentru că din perspectiva continuităţii activităţii în contul acestora
întreprinderea trebuie să ofere ceva.

44
b) Ordonarea posturilor de activ şi pasiv pe cicluri de operaţiuni poate fi sintetizată
astfel:

Tabel 2.5 - Ordonarea posturilor de activ şi pasiv pe cicluri de operaţiuni


Activ Pasiv
Active imobilizate (la valoarea brută) Capital propriu
+ mijloace fixe în leasing (valoare de + provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
cumpărare) + amortizarea imobilizărilor proprii
+ cheltuieli de repartizat + amortizarea imobilizărilor în leasing
Datorii financiare pe termen mediu şi lung
+ valoarea neachitată a mijloacelor în leasing
- prime de rambursare a obligaţiunilor
Total de active (stabile) Total resurse aciclice (stabile)
Stocuri Furnizori şi conturi asimilate
Creanţe Clienţi creditori
+ cheltuieli înregistrate în avans Alte datoirii de exploatare
+ diferenţe de conversie activ Datorii de exploatare – total
- diferenţe de conversie pasiv + venituri înregistrate în avans
+ titluri de plasament + diferenţe de conversie pasiv
- diferenţe de conversie activ
Total active ciclice Total resurse ciclice
Disponibilităţi băneşti (la banca sau în Credite pe termen scurt
casierie) Şoldul creditor al contului curent la bancă
Trezorerie de activ Trezorerie de pasiv
La rândul lor, activele ciclice pot fi diferenţiate în active ciclice de exploatare (ACE)
şi active ciclice în afară exploatării (ACAE). Raţionamentul este similar şi pentru resursele
ciclice, existând datorii de exploatare (DE) şi datorii în afară exploatării (DAE).
Prin compararea mărimilor precizate rezulta doi indicatori utili analizei financiare24:
necesarul de fond de rulment de exploatare (NFRE) şi necesarul de fond de rulment în afară
exploatării (NFRAE): NFRE = ACE – DE şi NFRAE = ACAE – DAE

24
Isfanescu A., Stanescu C., Baicusi A. – Analiza economico-financiara, Editura Economica Bucuresti, 1999,
p. 543

45
Suma celor două componente ne arată mărimea necesarului de fond de rulment totală
a întreprinderii: NFRT = NFRE + NFRAE
Surplusul resurselor durabile în raport cu valorile imobilizate reprezintă fondul de
rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRNG). El se determina după
următoarea relaţie:
FRNG = Resurse durabile – Nevoi stabile (activ imobilizat brut)

CAPITOLUL III - ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE PE BAZA


SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE
III.1. PREZENTARE GENERALĂ A SOLDURILOR INTERMEDIARE
DE GESTIUNE
O apreciere cât mai corectă şi mai relevantă a situaţiei financiare a întreprinderii
impune necesitatea utilizării unor instrumente de măsurare a rezultatelor susceptibile să
traducă realitatea economică şi financiară a activităţii desfăşurate într-o manieră mai
semnificativă decât cea oferită de indicatorii contabili obişnuiţi.
Structura contului de profit şi pierdere pe cele trei tipuri de activităţi permite
degajarea unor şolduri de acumulări băneşti potenţiale, destinate să îndeplinească o
anumită funcţie de remunerare a factorilor de producţie şi de finanţare a activităţii viitoare,
denumite solduri intermediare de gestiune (SIG)25. Realizarea acestui obiectiv
presupune o tratare prealabilă a contului de rezultate pentru a pune în evidenţă modul de
funcţionare şi rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producţie a exerciţiului,
valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent şi
rezultat net al exerciţiului.
Şoldurile intermediare de gestiune reprezintă, de fapt, palierele succesive în
formarea rezultatului final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă, pornind de la
cel mai cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comercială) şi încheind cu cel mai
sintetic (rezultatul net al exerciţiului). Fiecare şold intermediar reflecta rezultatul gestiunii
financiare la respectivul nivel de acumulare.

25
Budugan, D.; Georgescu, I.; Berheci, I.; Betianu L. – Contabilitatea de gestiune, CECCAR, 2007, p. 328

46
III.1.1. MARJA COMERCIALĂ
Primul indicator furnizat de tabloul soldurilor intermediare de gestiune este marja
comercială. Aceasta împreună cu producţia exerciţiului, reprezintă mai mult o măsură a
fluxului global al activităţii decât un adevărat indicator de rezultat.26
Marja comercială (adaosul comercial) vizează în exclusivitate întreprinderile
comerciale, sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă
(industrială şi comercială). Excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de
cumpărare al acestora reprezintă marja comercială.
Costul de cumpărare a mărfurilor vândute (revândute) includepretul de cumpărare
(fără TVA) majorat cu cheltuielile accesorii de cumpărare şi corectat cu variaţia stocurilor
de mărfuri.
Nivelul marjei comerciale este principalul indicator de apreciere a performanţelor
unei activităţi comerciale. Dacă cifra de afaceri este un indicator de volum al activităţii,
suma marjei comerciale, generată de cifră de afaceri realizată, este indicatorul
indispensabil pentru aprecierea gestiunii unei întreprinderi comerciale. Practica
demonstrează că, doua întreprinderi cu activitate comercialapot realiza, cu aceeaşi cifră de
afaceri, marje comerciale diferite. Analiza tendinţei în timp a ratei marjei comerciale
(marja comercială/cifra de afaceri) şi compararea acesteia cu cele înregistrate de alte
întreprinderi, din acelaşi sector, constituie elemente de bază în evaluarea performanţelor
financiare ale întreprinderilor de acest profil.
Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcţie de tipul
politicii de vânzare promovată de întreprindere. De pildă, marjele comerciale ridicate
corespund, în general, întreprinderilor specializate în comerţ de lux sau comerţ tradiţional
care asigura şi service după vânzare. Din contră, întreprinderile care dispun de suprafeţe
comerciale mari şi practica metode de vânzare prin autoservire, vor înregistra marje
comerciale mai reduse.
Pentru aprecierea oportunităţii politicii comerciale promovată de întreprindere
marja comercială trebuie descompusa pe produse sau evidenţiata pe ramuri de activitate.
De asemenea, variaţia marjei comerciale trebuie explicată în funcţie de rotaţia stocurilor,
ştiut fiind faptul că reducerea marjei ar trebui, în mod normal, să fie compensata printr-o
creştere a vânzărilor, care conduce, în principiu, la o reorientare a politicii comerciale.

26
Vintila Georgeta – “Gestiunea financiara a intreprinderii”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2000,
p.348

47
În fine, marja comercială se constituie ca un indicator de bază pentru studiile previzionale,
permiţând determinarea pragului de rentabilitate, sau punctul critic al activităţii comerciale
(cheltuieli fixe/marja comercială unitară).
În mod similar şi cu semnificaţie economică apropiată, întreprinderile industriale şi
de service pot calcula un indicator denumit marja asupra consumurilor materiale, că
diferenţa între producţia exerciţiului şi consumurile materiale (cumpărări de materii prime
şi materiale minus creşterea, sau plus diminuarea, stocurilor de materii prime şi materiale
în cursul perioadei de gestiune). Această marjă este cu atât mai semnificativă cu cât
producţia imobilizată este mai redusă şi consumul de materiale mai important.

III.1.2. PRODUCŢIA EXERCIŢIULUI


Producţia exerciţiului (este cazul activităţilor industriale)include valoarea
bunurilor şi serviciilor “fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate
pentru nevoile proprii. Drept urmare, producţia exerciţiului va include trei
elemente: producţia vândută (care reflecta cifra de afaceri industrială), producţia
stocată (care exprimă variaţia stocului de produse intermediare, în curs de producţie,
produse finite dar încă nevândute) şi producţia imobiliară (care reprezintă lucrările
executatede întreprindere în beneficiu propriu).
Producţia exerciţiului, fiind conceptul central în calculul soldurilor intermediare de
gestiune, alături de marjă comercială, merita diferenţiat de indicatorul cifra de afaceri. La
întreprinderile cu activitate mixtă, cifra de afaceri evidenţiază vânzările de mărfuri şi
producţia vândută, în timp ce la întreprinderile industriale acestea reflectă doar producţia
vândută. Ignorând anumite aspecte esenţiale privind activitatea întreprinderii, cum ar fi
decalajele dintre momentul fabricării şi cel al facturării antrenând variaţia stocurilor ca şi
producţia imobilizată care uneori pot înregistra valori semnificative, cifra de afaceri poate
să genereze o imagine deformată asupra activităţii întreprinderii. Dimpotrivă, producţia
exerciţiului oferă o imagine mai fidelă a activităţii reale a întreprinderii pe durata perioadei
de gestiune.
Producţia exerciţiului este un indicator inevitabil, dar ambiguu[23], intru-cat este
constituit din elemente foarte eterogene: unele sunt evaluate la preţ de vânzare (producţia
vândută), iar altele la cost de producţie (producţia stocată şi cea imobilizata). În plus,
nivelul rezultatelor se poate modifica în funcţie de metoda reţinută pentru evaluarea
stocurilor. Datorită acestui fapt, valoarea producţiei nu poate să reflecte o realitate
financiară.

48
III.1.3. VALOAREA ADĂUGATĂ
Valoarea adăugată (primul intermediar de gestiune) exprima creşterea de valoare
rezultată din utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a forţei de muncă şi capitalului,
peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii curente a
întreprinderii.
Valoarea adăugată se calculează pornind de la producţia exerciţiului majorata cu
marjă comercială şi diminuată cu consumurile de bunuri şi servicii furnizate de terţi pentru
această producţie.
Valoarea adăugată = Producţia exerciţiului + Marja comercială - Consumuri de
la terţi care:
Consumuri de la terţi = Cumpărări de materii prime şi materiale ± Variaţia
stocurilor de materii prime şi materiale + Alte cheltuieli şi cumpărări externe
Valoarea adăugată nu este evidenţiata în contul de profit şi pierdere, dar acesta din
urmă, conţine elemente necesare pentru determinarea sa, în special, pentru stabilirea
consumurilor provenind de la terţi. Aceste consumuri conţin două categorii esenţiale:
aprovizionări consumate (cumpărări de materii prime şi alte aprovizionări + variaţia
stocurilor + cumpărări nestocate) şi alte cumpărări externe consumate (lucrări şi servicii
executate de terţi).
Tabloul soldurilor intermediare de gestiune evidenţiază prima metodă de calcul a
valorii adăugate – metoda deductivă. Valoarea stabilită astfel este o valoare adăugată
brută, care nu ţine cont de deprecierea activului imobilizat sub forma amortizărilor şi
provizioanelor calculate.
Fundamendandu-se pe producţia exerciţiului, valoarea adăugată brută păstrează
caracterul eterogen al conceptului de producţie. Această limită poate fi depăşită prin
descompunerea şoldului (VA) în două componente corespunzătoare structurii producţiei.
Se obţine astfel, valoarea adăugată vândută corespunzătoare producţiei vândute
şi valoarea adăugată produsă, aferenta producţiei imobilizate şi stocate.
Sub aspect financiar, noţiunea de valoare adăugată brută nu prezintă interes
deosebit, analiza financiară preocupându-se în special, de fluxurile monetare
corespunzătoare valorii adăugate vândute, sub rezerva luării în seama a decalajelor privind
creanţele şi datoriile aferente operaţiilor care au generat această valoare adăugată vândută.
În Franţa, au fost elaborate mai multe variante de calcul al valorii adăugate.27

27
Colasse B. – Comptabilité générale, 7e edition, Economica, 2001, p. 547

49
Varianta de bază este cea elaborată conform Planului Contabil General (PCG),
varianta prezentată deja. Pe lângă acestea au mai fost fundamentate:
a) valoarea adăugată a costului factorilor (sau valoarea adăugată CDB)
calculată astfel:
Valoarea adăugată PCG
+ Subvenţii de exploatare
+ Redevenţe leasing
+ Cheltuieli cu personalul exterior

- Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate


= Valoarea adăugată a costului factorilor (CDB)

b) valoarea adăugată globală, calculată astfel:


Valoarea adăugată PCG
+ Subvenţii de exploatare
- Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
- Cheltuieli de personal
+ Venituri financiare
- Cheltuieli financiare
+ Venituri din reluări de provizioane
- Donaţii cu amortizări şi provizioane
+ Venituri excepţionale şi alte venituri
- Cheltuieli excepţionale şi alte cheltuieli
- Participarea salariaţilor la profit
- Rezultatul distribuit
- Rezultatul nedistribuit

= Valoarea adăugată globală


Curent utilizată în practică financiară, această marjă de acumulare bănească (VA)
prezintă interes pentru că:
a) realizează legătura între nivelul micro şi macroeconomic. Prin agregarea
valorilor adăugate ale întreprinderilor la nivel macroeconomic se obţine produsul intern
brut (PIB).

50
b) reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al
întreprinderii la realizarea producţiei sale. Valoarea adăugată este un indicator mai
sintetic decât cifra de afaceri şi producţia. Cifra de afaceri evidenţiază performanta
comercială a întreprinderii, respectiv capacitatea sa de vânzare. Dar, cifra de afaceri nu este
un indiciu pertinent pentru aprecierea dimensiunii unei întreprinderi (cu instalaţii reduse, o
firmă poate realiza o cifră de afaceri importantă, dacă utilizează în proporţii semnificative
subansamble de la terţi pentru obţinerea producţiei sale).
c) este criteriul de apreciere a creşterii întreprinderii. Rata creşterii cifrei de
afaceri este adesea nerealistă. Numai rata privind creşterea valorii adăugate permite
evaluarea creşterii reale a întreprinderii (în caz de inflaţie, rata de creştere trebuie
deflatata) măsoară gradul de integrare al întreprinderii prin raportul valoare adăugată /
producţie (CĂ). Cu cât rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult întreprinderea
este integrată, adică îşi poate asigura ea însăşi, un număr mare de faze de fabricaţie,
mergând de la materiile prime, până la elaborarea produselor finite, fără a recurge la
serviciile altor întreprinderi (pentru executarea unor lucrări sau furnizarea unor
subansamble). Se remarcă de asemenea că pe măsură ce gradul de integrare creşte se
aşteaptă o creştere
d) semnificativă a nevoii de fond de rulment pentru exploatare, pentru care
trebuie căutate noi surse de finanţare;
e) evidenţiază structura exploatării prin intermediul ratelor de repartizare a
valorii adăugate. Raportând remunerarea fiecărui participant (cheltuieli cu personalul,
cheltuieli financiare, impozite şi taxe, autofinanţare) la valoarea adăugată se poate face o
evaluare a distribuţiei veniturilor globale către partenerii întreprinderii;
f) reflecta gradul de utilizare a factorilor de producţie. Se poate constata că
pentru acelaşi nivel al valorii adăugate, şi cu structuri de exploatare identice, utilizarea
factorilor de producţie poate fi diferită. Această diferenţiere este determinată de
randamentul diferit al utilizării forţei de muncă şi al echipamentelor productive afectată
efectiv activităţii de exploatare (valoarea adăugată / număr de personal; valoarea adăugată /
imobilizări de exploatare). Legătura dintre cele două rapoarte este asigurată de raţă
intensităţii capitalistice (echipament pe salariat).
g) permite, în condiţii de funcţionare identice, realizarea anumitor clasificaţii
sectoriale. Astfel, la o extremitate, se vor situa întreprinderile comerciale care revând ceea
ce ele cumpăra, cu o valoare adăugată slabă, iar la cealaltă extremitate, firmele de
consultanţă, care cumpără puţin şi vând (materie cenuşie), cu o valoare importanta. Între

51
cele două şi sectorul industrial, se întâlnesc, pe de o parte, întreprinderi de înaltă
tehnologie, cu valoare adăugată ridicată, iar pe de altă parte, industria constructoare de
maşini cu o valoare adăugată modestă. Eficienta informaţiilor furnizate de noţiunea de
valoare adăugată se fundamentează pe o interpretare a indicatorului. De pildă, creşterea
valoarii adăugate nu este neapărat un semn de prosperitate pentru întreprindere, în măsura
în care această creştere poate fi însoţită de o scădere bruscă a performanţelor comerciale şi
de o înrăutăţire a trezoreriei. În legătură cu rolul valoarii adăugate în interpretarea structurii
de exploatare a unei întreprinderi, se pot prezenta două aspecte: majorarea cheltuielilor cu
personalul poate angaja o creştere a valoarii adăugate, în timp ce rezultatul şi rentabilitatea
firmei se pot reduce brusc; creşterea valorii adăugate poate fi rezultatul stocurulor de
produse finite fabricate la costuri foarte ridicate pe care piaţa va fi incapabilă să le
absoarbă datorită preţurilor de vânzare pe care ar trebui să le practice. Aceste aspecte ne
obliga la o interpretare prudentă a valorii adăugate în raport cu factorii care au generat-o.

III.1.4. EXCEDENTUL BRUT DE EXPLOATARE (EBE)


Excedentul brut de exploatare (EBE) sau, după caz, Insuficienta brută de
exploatare, se stabileşte că diferenţa între valoarea adăugată (+ subvenţiile de exploatare)
pe de o parte, şi impozitele, taxele şi cheltuielile de personal, pe de altă parte.
EBE = Valoarea adăugată + Subvenţii de exploatare – Cheltuieli cu
personalul –Impozite, Taxe şi vărsăminte asimilate.
Excedentul brut de exploatare exprima acumularea brută din activitatea de
exploatare (operaţii strict legate de producţia industrială, de activitatea comercială sau
prestări servicii), resursa principală a intreprindereii, cu influenţa hotărâtoare asupra
rentabilităţii economice şi a capacităţii potenţiale de autofinanţare a investiţiilor (din
amortizări, provizioane, profit). Rolul excedentul brut de exploatare în analiza financiară
poate fi urmărit sub trei aspecte:
1. Excedentul brut de exploatare este o măsură a performanţelor economice
ale întreprinderii. Sub acest aspect, indicatorul va fi reţinut în calculul rentabilităţii
economice (EBE / Capital economic), sau al ratei marjei brute de exploatare (EBE / CĂ).
Un EBE suficient de mare va permite întreprinderilor reînnoirea imobilizărilor sale prin
amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite şi asigurarea finanţării sale
care antrenează cheltuieli financiare, iar diferenţa va fi distribuită statului (impozit pe
profit), acţionarilor (dividende) şi/sau conservată prin auto finanţare.

52
2. Excedentul brut de exploatare este independent de politica financiară a
întreprinderii ( nu este influenţat de veniturile şi cheltuielile financiare dependente de
structura financiară a întreprinderii), de politica de investiţii ( nu ţine cont de deciziile
întreprinderii privind modalitatole de calcul a amortizării), de politica de dividend (
deciziile conducerii firmei privind repartizarea profitului net), de politica fiscală şi de
elementele excepţionale (nu ia în calcul impozitul pe profit şi rezultatul excepţional).
Acest şold intermediar de gestiune nefiind perturbat de politica întreprinderii în
materie de finanţare, provizioane, investiţii, fiscalitate furnizează informaţii semnificative
cu privire la performanţele industriale şi comerciale, fiind de aceea recomandat în studiile
de previziune şi analize comparative ale întreprinderilor aparţinând aceluiaşi sector de
activitate. El poate să pună în evidenţă, mai bine decât rezultatul final, o deficientă
structurală a întreprinderii în plan pur industrial şi comercial.28
3. Excedentul brut de exploatare reprezintă o resursă financiară
fundamentală pentru întreprindere. Sub rezerva producţiei imobilizate şi a decalajelor
generatoare de creanţe, stocuri şi datorii cu consecinţe asupra trezoreriei, excedentul brut
de exploatare constituie resursa financiară fundamentală care va fi utilizată pentru
menţinerea sau creşterea capacităţilor de producţie, plata cheltuielilor financiare, a
impozitului pe profit şi dividendelor, rambursarea imprumuurilor angajate anterior. Dar,
această sursă financiară fundamentală, nu este decât o resursă de trezorerie potenţială, un
cash-flow potenţial degajat de exploatare ( cash-flow brut al exploatării), susceptibil de a
se transforma în lichidităţi pe măsură reglementarii decalajelor dintre nevoile şi resursele
exploatării. Acest aspect decurge chiar din metodologia de calcul a excedentul brut de
exploatare:
EBE = Venituri din - Cheltuieli pentru
exploatare exploatare plătibile
Pornind de la veniturile şi cheltuielile incasabile, respectiv plătibile, şi având în
vedere diferitele decalaje care se produc la nivelul creditelor acordate clientoilor şi
creditelor furnizor, sau la nivelul stocurilor, antrenând un veritabil fenomen de retenţie a
fluxurilor monetatre, se poate arăta ca o parte din excedentul brut de exploatare se va
regăsi imobilizat în variaţia nevoii de fond de rulment pentru exploatare.
EBE = Venituri din + Venituri din + Cheltuieli pentru -
exploatare încasate exploatare de încasat exploatare plătite

28
Cabariu L. – Analiza si evaluarea societatilor comerciale, Editura Expert, Bucuresti, 2002, p. 287

53
(în cursul exerciţiului) (în exerciţiul următor) (în cursul exerciţiului)
- Cheltuieli pentru
exploatare de plătit
(în exerciţiul următor)
de unde rezultă:
EBE = Excedent de trezorerie + Venituri din - Cheltuieli pentru
al exploatării (ETE) exploatare de încasat exploatare de plătit
sau, altfel exprimat:
EBE = ETE + DNFRE + Producţia imobilizată
Iar
ETE = EBE + DNFRE + Producţia imobilizată
Aşadar, excedentul brut de exploatare exprima fluxul real de trezorerie al
exploatării (ETE) rezultat după acoperirea variaţiei de fond de rulment pentru exploatare.
Excedentul brut de exploatare reprezintă primul nivel al analizei privind formarea
trezoreriei globale a întreprinderii, deci punctul de plecare în tabloul fluxurilor de
trezorerie.

III.1.5. REZULTATUL EXPLOATĂRII


Rezultatul exploatării priveşte activitatea de exploatare şi pe cea curentă a
întreprinderii. Prin deducerea cheltuielilor cu amortizările ( doar amortizările economice
justificate, normale, ale imobilizărilor, surplusul fiind transferat la cheltuieli excepţionale)
şi provizioanele din excedent brut al exploatări, acesta devine un rezultat net al exploatării:
Excedentul brut din exploatare
+ Alte venituri din exploatare
- Alte cheltuieli din exploatare
+ Venituri din provizioane şi amortizări
- Cheltuieli cu provizioane şi amortizări
= Rezultatul exploatării
Rezultatul exploatării exprima mărimea absolută a rentabilităţii activităţii de
exploatare, obţinută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi calculabile) din
veniturile exploatării (incasabile sau calculate).
Exprimarea sub forma relativă (Rezultatul exploatării/Active de exploatare) a
rentabilităţii activităţii de exploatare serveşte la realizarea unor comparaţii între diverse
întreprinderi care promovează politici de amortizare diferite.

54
III.1.6. REZULTATUL CURENT
Rezultatul curent reprezintă rezultatul operaţiunilor normale şi obişnuite ale
întreprinderii, fiind excluse operaţiunile excepţionale. Se obţine prin adăugarea la
rezultatul exploatării a rezultatului financiar, conform relaţiei:
Rezultatul exploatării
+ Venituri financiare

- Cheltuieli financiare
= Rezultat curent
Relevantă acestui indicator poate fi perturbată de faptul că se iau în consideraţie
toate elementele financiare, chiar şi elementele financiare excepţionale, ceea ce ar conduce
la distorsionarea rezultatului obţinut.
Acest şold permite, în lipsa elementelor perturbatoare care ar falsifica realismul
unor calcule, compararea performanţelor între întreprinderi, sau a performanţelor de la un
exerciţiu la altul.

III.1.7. REZULTATUL EXCEPŢIONAL


Rezultatul excepţional reflecta incidenta unor evenimente excepţionale, favorabile
să nefavorabile, generatoare de rezultat asupra cărora întreprinderea nu dispune, cel mai
adesea, decât de o posibilitate de control limitat. Relaţia de calcul este :
Rezultatul excepţional = Venituri excepţionale – Cheltuieli excepţionale

III.1.8. REZULTATUL NET


Rezultatul net apare într-o dublă ipoteza:
 ca indicator relativ al eficacităţii de care întreprinderea a dat dovadă în
activitatea sa industrială şi / sau comercială.
 ca instrument de măsurare a fluxului de resurse adiţionale create de
întreprindere (profit) sau distruse în timpul exerciţiului (pierdere).
Rezultatul curent
+ Rezultatul excepţional
- Impozit pe profit
- Participarea salariaţilor la profit

55
= Rezultatul net
Rezultatul net al exerciţiului exprima mărimea absolută a rentabilităţii financiare,
cu care vor fi remuneraţi acţionării pentru capitalurile proprii subscrise.
Acest profit net trebuie să fie susţinut de existenţa unor disponibilităţi monetare
reale, altfel el va rămâne doar un potenţial de finanţare. Rezultatul net urmează să se
distribuie sub forma dividendelor sau / şi să se reinvestească în întreprindere. Profitul net
nerepartizat constituie sursa de finanţare proprie sau element de autofinanţare generat de
însăşi activitatea întreprinderii.

III.2. ŞOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE – STUDIU DE


CAZ
Calculul soldurilor intermediare de gestiune se va face pe baza datelor furnizate de
conturile de profit şi pierdere ale societăţii comerciale S.C REP - IMPEX S.R.L. ,
prezentate în anexa, firma care activează în comercializarea echipamentelor electrice .
Pentru a asigura posibilitatea de observare a tendinţelor generale de evoluţie se
calculează şoldurile intermediare de gestiune pentru 3 ani consecutivi. Punerea în evidenţă
a variaţiilor între ani se va face sub forma indiciilor de variaţie. Având în vedere că
întreprinderea îşi desfăşoară activitatea într-un mediu inflaţionist, pentru a asigura
comparabilitatea valorilor obţinute pentru cei 3 ani a fost calculată şi variaţia reală, luând
în considrare influenta inflaţiei. Rata anuală a inflaţiei în anul 2014 a fost considerată de
44% iar cea pentru anul n 40%.
Variaţia nominală se va calcula cu formula:
In – In-1
DIn =
In-1

In – In-1 (1+i)
DIr =
In-1 (1+i)

56
Tabel 3.1 – Marja comercială
NR. Specificaţie 2013 2014 2015
Crt.
1. Vânzări de mărfuri 612,8219 2048,8224 232,5837
2. Cumpărări de mărfuri 379,4242 140,8938 182,9266
3. Marja comercială (1-2) 233,3977 63,9886 49,6571
4. Variaţia nominală - 71,88% - 20,14%
5. Variaţia reală - 81,86% - 43,87%
Tabel 3.2 - Calculul producţiei exerciţiului
Nr. Specificaţie 2013 2014 2015
crt
1 Producţia vândută 4243,6023 11857,1149 11884,5520
2 Producţia vândută 1709,6282 2667,8717 3105,8649
3 Producţia realizată 14,4801 13,5827 82,9427
4 Producţia exerciţiului (1+2+3) 5967,7106 14538,5693 15073,3596
5 Variaţia nominală 143,62% 3,68%
6 Variaţia reală 69,18% - 25,94%

Tabel 3.3 - Calculul valorii adăugate


Nr. Specificaţie 2013 2014 2015
crt.
1 Marja comercială 23,3977 63,9886 49,6581
2 Producţia exerciţiului 5967,7106 14538,5693 15073,3596
3 Consumul intermediar 2353,8111 5465,9253 6615,0863
4 Valoarea adăugată 3847,2972 9136,6326 8507,9324
5 Variaţia nominală 137,8% - 6,88%
6 Variaţia reală 64,92% - 33,49%

57
Tabel 3.4 - Calculul excedentului brut de exploatare
Nr. Specificaţie 20013 2014 2015
crt.
1 Valoarea adăugată 3847,2972 9136,6326 8507,9324
2 Subvenţii de exploatare 0 0 0
3 Impozite, taxe, vărsăminte 53,1586 102,0303 149,7109
4 Cheltuieli de personal 2152,8558 4090,3353 5838,5307
5 EBE 1641,2828 49442,6770 2519,6908
6 Variaţia nominală 201,24% - 49,05%
7 Variaţia reală 109,2% - 63,6 %

Tabel 3.5 - Determinarea rezultatului de exploatare


Nr. Specificaţie 2013 2014 2015
Crt.
1. Excedentul brut de exploatare 1641,2828 4944,2670 2519,6908
2. Alte venituri de exploatare 3,6837 4,8153 0,8239
3. Alte cheltuieli de exploatare 1,8156 6,5596 0,1109
4. Cheltuieli cu amortizări, provizioane 124,0559 362,5063 163,5913
5. Rezultatul exploatării 1519,0949 4580,0164 2356,8107
6. Variaţia nominală 201,5% - 45,54%
7. Variaţia reală 109,37% - 63,24%

Tabel 3.6 - Determinarea rezultatului curent


Nr. Specificaţie 2013 2014 2015
Crt.
1. Rezultatul exploatării 1519,0949 4580,0164 2356,8107
2. Venituri financiare 691,2721 1029,0300 814,7152
3. Cheltuieli financiare 1328,5112 1411,4883 5401,6442
4. Rezultatul curent 881,8558 4197,5582 2631,3618
5. Variaţia nominală 376% - 37,31%
6. Variaţia reală 230,55% - 55,22%

58
Tabel 3.7 - Determinarea rezultatului net
Nr. Specificaţie 2013 2015 2015
Crt.
1. Rezultatul curent 881,8558 4197,5582 2631,3618
2. Venituri excepţionale 1,0365 32,0215 115,9513
3. Cheltuieli excepţionale 860,7444 26671,2287 4818,5411
4. Impozit pe profit 9,0847 1559,9272 952,1848
5. Participarea salariaţilor 0 0 0
6. Rezultatul net 22,3932 2,5238 - 3023,4129
7. Variaţia nominală - 88,73% - 119896%
8. Variaţia reală - 92,17% - 85668%
Interpretarea rezultatelor obţinute
Valorile modeste înregistrate de marjă comercială arata o slabă preocupare pentru
activitatea comercială desfăşurată de întreprindere. Se observă o scădere continuă a
indicatorului, activitatea comercială suferind un puternic regres de la un an la altul, cu
remarca că pentru anul 2015 ritmul de scădere este mai lent, atât nominal cât şi real.
În anul 2014 se constată o creştere în termeni nominali, spectaculoasă a producţiei,
cu 143%, în termeni reali înregistrându-se o creştere cu 69%.
Acesta este, indubitabil, un semn pozitiv în activitatea întreprinderii, dar care
trebuie tratat cu rezerve întrucât se observă o creştere destul de importantă a producţiei
stocate, ceea ce arata deficienţe şi dificultăţi în comercializarea producţiei, poate chiar o
reducere a competitivităţii. În anul 2014 se înregistrează o creştere nominală a producţiei
totale cu 3,68% dar care, în termeni reali, se traduce printr-o scădere de 25,94%.
Aceasta scădere este determinată, în principal, de faptul că producţia vândută
înregistrează o diminuare puternică constituind un semnal de alarmă cu privire la situaţia
dificilă în care se afla întreprinderea.
În anul 2014 valoarea adăugată produsă de întreprindere creşte, în termeni
nominali cu 137,8% (în termeni reali doar cu 64,92%), ceea ce reprezintă un element
pozitiv, o premisă pentru o bună desfăşurare a activităţii pe viitor. Dar, în anul 2015, se
constată un declin destul de accentuat: scădere de –6,88% şi scădere în termeni reali de –
33,49%. Aceasta reducere severă arata o organizare productivă precară, o scădere a
productivităţii muncii şi implicit, o reducere a capacităţii întreprinderii de a asigura
remunerarea factorilor de producţie, de a onora obligaţiile faţă de furnizori, de creditori şi

59
faţă de acţionari. Scăderea valorii adăugate este un indiciu cert al faptului că întreprinderea
se afla într-o fază de recesiune, confruntându-se cu grave deficienţe în activitate, datorate,
în special scăderii vânzărilor şi prăbuşirii productivităţii muncii.
În anul 2014, excedentul brut de exploatare creşte cu 201,24% , depăşind cu mult
rata inflaţiei, ceea ce demonstrează că firma dispune, în continuare, de resurse pentru
dezvoltare. Dar în anul următor, s-a înregistrat un declin real al excedentului brut de
exploatare de 63,6% , datorat creşterii excesive, nejustificate economic, a cheltuielilor de
personal şi a creşterii fiscalităţii.
Rezultatul exploatării a crescut, în termeni reali, în anul 2014, cu 109,37%, ceea ce
reprezintă o variaţie pozitivă foarte importantă, ceea ce demonstrează că întreprinderea
deţine încă resurse pentru desfăşurarea unei activităţi rentabile. Totuşi, în anul următor, s-a
înregistrat un recul destul de puternic ( în termeni reali de – 63,24%), proband foarte clar
evoluţia negativă a întreprinderii în acest an. Aceasta reducere are o influenţă negativă
asupra echilibrului financiar, diminuându-se capacitatea întreprinderii de a face faţă
obligaţiilor sale de plată.
În ceea ce priveşte rezultatul curent, acesta înregistrează o creştere reală cu
230,55% pentru anul 2014, creştere realizată pe seama reducerii pierderilor din activitatea
financiară. Pentru anul 2015, deşi din activitatea financiară se obţine profit, după mulţi ani
în care la acest capitol se înregistrau pierderi majore, datorită scăderii accentuate a
rezultatului exploatării se constată că rezultatul curent suferă o diminuare cu 55,22%, în
termeni reali. Problema întreprinderii este legată de activitatea de exploatare, mai exact de
valorificarea produselor rezultate în urma exercitării acestei activităţi.
Echilibrul financiar al întreprinderii este perturbat, în principal, de insuficienta
încasărilor din vânzări, profitul din activitatea financiară neputând fi compensator.
Un aspect particular al acestei întreprinderi, cu consecinţe negative importante, îl
reprezintă activitatea excepţională a sa. Aceasta înregistrează pierderi semnificative care,în
plus, cresc vertiginos de la un an la altul. Cauza o reprezintă majorările de întârziere,
penalităţile şi amenzile datorate pentru neplata în termen a obligaţiilor către bugetul de stat.
Practic, societatea a atins stadiul în care, plăteşte doar penalităţi de întârziere pentru
neplata la timp a obligaţiilor şi nu mai reuşeşte să-şi achite obligaţiile curente de plată la
bugetul de stat şi la cel al asigurărilor sociale.În anul n-1 se înregistrează o scădere
semnificativă a rezultatului net, profitul net al exerciţiului fiind de 2.5238 mii lei, ceea ce
este o sumă infimă în raport cu dimensiunile societăţii şi capacităţile întreprinderii.
Pierderea pieţelor tradiţionale de desfacere, insuficienta contractelor de desfacere la care s-

60
a ajuns în urma sistemului centralizat de comenzi, tehnologii uzate din punct de vedere
moral, productivitatea muncii foarte scăzută, sunt probleme specifice întreprinderilor foste
de stat, în perioada de tranziţie la economia de piaţă. În plus, pierderea din anul n se ridică
la o sumă apreciabilă: 3023,4129 mii lei.
Pierderea rezultată din activitatea întreprinderii poate fi doar temporară sau se poate
menţine o perioadă îndelungată, dar, declinul accentuat al rezultatelor obţinute de
întreprindere indica, totuşi o criză destul de profundă.

61
CAPITOLUL IV -
ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII PE
BAZA RAPOARTELOR
IV.1. CONSIDERAŢII GENERALE
Cunoaşterea gradului de independenţa economică şi financiară, detectarea la
momentul oportun a diferitelor cauze care generează schimbări nedorite în activitatea
întreprinderii presupun diagnosticarea financiară, printr-un sistem de rate de eficientă.29
Ratele se stabilesc sub forma unor rapoarte semnificative între două elemente comparabile,
şi în general, legate între ele printr-o relaţie cauza – efect. Formă de exprimare a ratelor
este variată, principalele modalităţi fiind: exprimarea printr-un coeficient (un număr),
printr-un procent sau printr-un număr de zile ( durată).
Matematic, exista posibilitatea formulării unui număr mare de rate ca efect al
diferitelor combinaţii posibile între posturile de bilanţ sau informaţiilor conţinute în
situaţiile de sinteză. Selecţia ratelor trebuie făcută în funcţie de poziţia pe care se plasează
analistul, cât şi problemele ce urmează a fi rezolvate. În fond, metoda ratelor este o tehnică
de analiza folosia, atât de analiştii financiari din întreprindere, cât şi de organele bancare şi
cele de studii financiare. Astfel, analistul va trebui să procedeze cu multă atenţie la
alegerea şi interpretarea ratelor ce compun “bateria “ aptă de a aprecia gestiunea unei
întreprinderi şi starea de sănătate financiară a acesteia. De aceea, utilizarea ratelor în
analiza financiară presupune selecţia acelor rate semnificative, independente şi omogene.
Valorile raportate trebuie să fie comparabile între ele sub aspectul conţinutului şi al
prezentării monetare, ştiut fiind faptul că succesul analizei prin rate este asigurat în
condiţiile în care ratele calculate pe mai multe exerciţii succesive sunt comparabile.
Principalele obiective în cadrul analizei pe baza ratelor constau în studierea succesivă a cel
puţin trei dimensiuni financiare ale întreprinderii: rentabilitate, lichiditate, structura
financiară.30
Ratele posibil de determinat fiind numeroase, iar gruparea lor omogena şi ruguroasa
fiind greu de realizat, se vor prezenat cele mai semnificative rate circumscrise celor trei
dimensiuni financiare, şi grupate pe următoarele trei coordonate:
- rate de renatbilitate

29
Isfanescu A., Robu V. – Analiza economico-financiara, Editura ASE, 2002, p. 547
30
Vintila Georgeta – “Gestiunea financiara a intreprinderii”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2000,
p.348

62
- rate de structură a capitalurilor
- rate privind rotaţia capitalurilor.
Pentru efectuarea diagnosticului financiar se face apel la datele contabiele din bilanţ
şi din contul de profit şi pierdere, cât şi la informaţiile conţinute în bilanţul financiar şi în
bilanţul funcţional.

IV.2. RATE DE RENTABILITATE


Ratele de rentabilitate evidenţiază caracteristicile economice şi financiare ale
întreprinderilor, permiţând compararea performanţelor şi industriale şi comerciale ale
acestora.31 În general, ratele de rentabilitate se determina ca raport între efectele economice
şi financiare obţinute (diferite marje de acumulare) şi eforturile depuse pentru obţinerea lor
(total activ, capital învestit, capital economic, etc ).
Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obtinite în raport cu activitatea
întreprinderii (rentabilitatea comercială şi a mijloacelor economice ( rentabilitatea
economică) sau financiare (rentabilitatea financiară).
Din cele arătate rezultă că rentabilitatea întreprinderii va fi analizată prin cele trei
categorii de rate:
- rate de rentabilitate comercială;
- rate de rentabilitate economică;
- rate de rentabilitate financiară.

IV.2.1. RATELE DE RENTABILITATE COMERCIALĂ


Ratele marjelor beneficiare sau ratele de rentabilitate comercială apreciază
randamentul diferitelor stadii ale activităţii întreprinderii la formarea rezultatului, fiind
determinate ca raport între marjele de acumulare şi cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
Există următoarele categorii de date:
1. Rata marjei comerciale, utilizată îndeosebi în întreprinderile cu activitate
comercială.

31
Cristea H., Pirtea M., Enache C. - “Determinarea situatiei financiare a intreprinderii. Studii si probleme”,
Ed. Mirton, Timisoara, 2000, p. 286

63
Această rată pune în evidenţă strategia comercială a întreprinderii analizate.32
Astfel, o marjă comercială redusă (insuficientă) implica cheltuieli generale riguroase şi
daci recurgerea la la formă de distribuire a mărfurilor care permit reducerea costurilor
privind personalul şi economii asupra cheltuielilor de transport, stocaj, etc. Din contră,
marja comercială ridicată (importantă) reclama cheltuieli generale sporite şi deci servicii
mai bune către clienţi.
2. Rata marjei brute de exploatare, sau raţa EBE, măsoară nivelul rezultatului brut de
exploatare independent de politica financiară, politica de investiţii, de incidenta fiscalităţii
şi a elementelor excepţionale.

Această rată indica aptitudinea proprie a activităţii de exploatare de a egaja profit.


Valoarea ridicată a ratei marjei brute de exploatare da posibilitatea financiară de reînnoire
a echipamentelor întreprinderii.33 O ameliorare a ratei marjei brute de exploatare exprima o
creştere a productivităţii, în măsura în care rata nu este simplă consecinţă a creşterii ratei
marjei comerciale, iar scăderea ei, în raport cu o rată a marjei comercială stabilă, dovedeşte
o împovărare referitoare la costurile exploatării.
3. Rata marjei nete exprima eficienta globală a întreprinderii, respectiv
capacitatea sa de a realiza profit şi de a rezista concurenţei.

Această rată prezintă facilităţi de calcul, deoarece nu presupune o pregătire


prealabilă a datelor, fiind recomandată în analizele financiare vizând perioade scurte dar şi
întreprinderi mici.34 Aceasta recomandare este justificată de faptul că rezultatul net nu
exprima în exclusivitate un rezultat al activităţii de exploatare ci el poate fi generat de de
rezultatul unor operaţii de dezinvestire ( operaţii excepţionale ) sau a unor plasamente
financiare ( operaţii financiare ). De aceea, pentru perioade mai lungi şi în special în marile
întreprinderi, evaluarea activităţii de exploatare ( comercială, industrială ) este mai bine
făcută cu ajutorul ratei privind rentabilitatea exploatării.

32
Bailesteanu Gh. - “Diagnostic, risc si eficienta in afaceri”, Ed. Mirton, Timisoara, 1998, p. 436
33
Dinu E. – Strategia firmei, Teorie si practica, Editura Economica, Bucuresti, 2000, p. 324
34
Cabariu L. – Analiza si evaluarea societatilor comerciale, Editura Expert, Bucuresti, 2002, p. 287

64
IV.2.2. RATELE DE RENTABILITATE ECONOMICĂ
Rata rentabilităţii economice are o accepţiune mai largă vizând, în esenţă, eficienta
capitalului economic alocat activităţii productive a întreprinderii. Ea se exprimă prin
raportul:

Rezultatul econmic, excluzând elementele financiare şi cele excepţionale,


favorizează comparaţiile întreprinderilor aparţinând aceluiaşi sector de activitate.
În exprimarea rentabilităţii economice, la numărătorul fracţiei se poate utiliza fie rezultatul
exploatării, fie excedentul brut de exploatare, iar la numitor activul total sau o parte a
acestuia.35 Activul total, sau capitalul angajat, cuprinde capitalul economic, imobilizările
înafara exploatării şi financiare, nevoia de fond de rulment în afară exploatării şi
disponibilităţile băneşti, în timp ce capitalul învestit, parte a activului economic, cuprinde
doar capitalul economic şi imobilizările în afară exploatării.

IV.2.3. RATELE DE RENTABILITATE FINANCIARĂ


Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit net prin
capitalurile proprii angajate în activitatea sa.36
Rentabilitatea financiară reflecta scopul final al acţionarilor unei întreprinderi,
exprimat prin rata de remunerare a investiţiei de capital făcută de aceştia în procurarea
acţiunilor ei, sau a reinvestirii totale/parţiale a profiturilor ce le revin de drept. De aceea, la
numitorul raportului vor figura capitalurile proprii, sau media acestora în măsura în care în
cursul exerciţiului au avut loc modificări sensibile ale capitalului propriu prin aporturi noi
în numerar. La numărător figurează, de obicei, rezultatul net (profitul net) sau rezultatul
curent înainte de impozitare, care prezintă, în raport cu profitul net, avantajul de a fi mai
apropiat de realitatea financiară întrucât elimina incidenta activităţii excepţionale.
Deşi foarte utilizată în analiza financiară,37 această rată trebuie să ţină cont de
metodologia determinării profitului net, respectiv de regimul de calcul al amortizărilor şi
provizioanelor, al cheltuielilor deductibile şi nedeductibile avute în vedere la determinarea
bazei de calcul a impozitului pe profit.

35
Mihai I. (coordonator) – “Analiza situatiei financiare a intreprinderii”, Ed. Mirton, Timisoara, 1997, p. 423
36
Cristea H., Pirtea M., Enache C. - “Determinarea situatiei financiare a intreprinderii. Studii si probleme”,
Ed. Mirton, Timisoara, 2000, p. 286
37
Bailesteanu Gh. - “Diagnostic, risc si eficienta in afaceri”, Ed. Mirton, Timisoara, 1998, p. 436

65
Rentabilitatea financiară remunerează acţionarii, fie prin acordare de dividende, fie
sub forma afectării (majorării) rezervelor care, în fapt, reprezintă o creştere a averii
proprietarilor, prin incorporarea lor în capital, şi deci o creştere a valorii intrinsece a
acţiunii.
Acţionarii majoritari făcând adesea un plasament pe termen lung, nu solicită o
rentabilitate imediată pe acţiune şi deci un dividend important, fiind preocupaţi, în special,
de un rezultat satisfăcător chiar dacă acesta este conservat de întreprindere, întrucât vă
genera o creştere a valorii acţiunilor. De aceea, ei sunt interesaţi de cunoaşterea
rentabilităţii capitalurilor proprii, rentabilitate determinată prin raportul: Profit net al
exerciţiului/Capitaluri proprii. Pentru această categorie de acţionari, aprecierea
rentabilităţii nete pe acţiune, sau aprofitului pe acţiune, ca expresie directă a
profitabilităţii întreprinderii, poate fi realizată cu ajutorul raportului:

Această rată, determinată pentru fiecare societate pe acţiuni, nu oferă posibilitatea


comparaţiilor între acestea, datorită dificultăţilor de interpretare ale diferenţelor observate
de la o societate la alta. Astfel, doua firme de aceeaşi talie cu capitaluri proprii şi profit net
de aceeaşi mărime, deci cu rentabilităţi ale capitalurilor proprii egale, pot avea profituri pe
acţiune diferite în funcţie de numărul acţiunilor emise.
Acţionarul minoritar este de obicei preocupat de o rentabilitate pe termen scurt şi
deci, de un dividend imediat. Aprecierea dividendului pe acţiune se face prin raportul:

Ultimele două raţe exprima un venit sub forma profitului sau dividendului pe
acţiune. Acest venit poate fi, de asemenea, apreciat în funcţie de capitalurile investite. În
situaţia în care capitalurile investite include alături de capitalurile proprii şi împrumuturi pe
termen lung şi mediu, se poate calcula şi rentabilitatea financiară a capitalurilor
permanente.
Rentabilitatea astfel exprimată remunerează capitalurile proprii prin acordarea
dividendelor, având şi o dimensiune pentru remunerarea împrumuturilor prin plata
dobânzilor. Rentabilitatea financiară este deci influenţată de sursa de provenienţa a
capitalurilor investite fiind de aceea sensibilă la structura financiară a întreprinderii,
respectiv la situaţia îndatorării acesteia. În general, când nu se precizează capitalurile în
raport cu care se calculează rentabilitatea financiară, este vorba de rentabilitatea
capitalurilor proprii.

66
IV.3. RATELE STRUCTURII FINANCIARE
Aceste rate caracterizează modalităţile de realizare a echilibrului financaiar pe
termen lung ;indicatorul termen scurt, apreciază importanta îndatorării asupra gestiunii
financiare a întreprinderii, evidenţiind şi principalele mutaţii intervenite în structura
mijloacelor şi surselor generate de schimbările interne şi de4 interacţiunea cu mediul
economico-social.
Ratele structurii financiare cuprind, în sinteză, trei grupe:
- ratele de echilibru financiar;
- ratele de îndatorare;
- ratele privind structura activului şi pasivului.

IV.3.1. RATELE ECHILIBRULUI FINANCIAR


Ratele echilibrului financiar sunt de fapt expresia realizării echilibrului financiar pe
termen lung şi scurt şi a echilibrului funcţional, evidenţiind existenţa sau inexistentă
fondului de rulment( FR ), a necesarului de fond de rulment ( NFR ) şi a trezoreriei nete (
TN ) ( indicatorii de echilibru financiar ).
Din această categorie fac parte ratele de finanţare şi ratele de lichiditate.
A. Ratele de finanţare pun în evidenţă modalităţile de finanţare a investiţiilor
întreprinderii, investiţii care pot fi: strategice, de exploatare şi de echilibru.
1. Rata de finanţare a imobilizărilor sau Raţa fondului de rulment evidenţiază
condiţiile de finanţare ale imobilizărilor. Poate fi exprimată prin două modalităţi, după cum
fondul de rulment este determinat în optică funcţională ( fond de rulment funcţional: FRF,
sau fond de rulment net global: FRNG ), sau în optica analizei lichiditate – exigibilitate (
fond de rulment net: FRN sau financiar).
2. Rata autofinanţării investiţiilor ( RAF ) măsoară partea investatiilor
autofinantate şi poate fi exprimată cu ajutorul raportului:

unde:
CAF = capacitatea de autofinanţare
IE = investiţiile exerciţiului
NFRE = variaţia necesarului de fond de rulment

67
Dacă valoarea raportului este mai mare decât 1, înseamnă că întreprinderea are
capacitatea de autofinanţare suficientă pentru a finanţa noile investiţii precum şi creşterea
necesarului de fond de rulment pentru exploatare generată de acestea.
3. Rata de investire ( Rinv ), determina, mai exact decât precedenta ( RAF ),
proporţia de investire a întreprinderii, în cursul exerciţiului, făcând posibilă aprecierea
creşterii întreprinderii în raport cu politica de investiţii promovată.

4. Rata finanţării activului economic ( RAE ), comparând valoarea capitalului


financiar, pune în evidenţă echilibrul financiar funcţional, dacă valoarea sa este
supraunitara.

Această rată trebuie analizată în strânsă corelaţie cu rata de finanţare a


imobilizărilor. Astfel, dacă rata finanţării activului economic este subunitara, iar rata de
finanţare a imobilizărilor este supraunitara, întreprinderea trebuie să recurgă la credite
bancare pentru a putea finanţa excedentul nevoilor de fond de rulment pentru exploatare în
raport cu resursele durabile.
5. Analiza echilibrului funcţional ( RAE) poate fi completată cu rata de finanţare a
necesarului de fond de rulment pentru exploatare ( RNFRE ), care evidenţiază proporţia
corespunzătoare din fondul de rulment funcţional ce finanţează partea cea mai stabilă a
necesarului de fond de rulment legate de exploatare ( stocurile ).

Raportul se considera satisfăcător dacă necesarul de fond de rulment funcţional


reprezintă 2/3 din stocuri. Această rată reprezintă, în general, marele inconvenient de a
compara un element static ( fondul de rulment ) cu un element fluctuat ( stocurile ).
6. Rata de finanţare bancară a exploatării sau raţa creditelor de terzorerie (
RCT), complementara cu rata de finanţare a necesarului de fond de rulment pentru
exploatare, măsoară gradul în care întreprinderea angajează credite bancare pe termen
cascurt pentru a suplini capacitatea de autofinanţare a investiţiilor de exploatare.

B. Ratele de lichiditate sau de trezorerie caracterizează situaţia financiară a


întreprinderii, pornind de la structura bilanţului financiar ( etajul inferior al acestuia ). În

68
fapt, ratele măsoară capacitatea de plată a întreprinderii, respectiv solvabilitatea pe termen
scurt.
Ratele de lichiditate sunt semnificative în cazuzl unei comparaţii între întreprinderi
din acelaşi sector sau între ratele cronologice realizate de aceeaşi întreprindere.
Gradul în care întreprinderea poate face faţă datoriilor pe termen scurt, este dat de
un sistem de rate de lichiditate, care cuprinde:
- rata lichidităţii generale ( globale );
- rata lichidităţii reduse;
- rata lichidităţii immediate.
1. Rata lichidităţii generale ( RLG ), sau raţa capacităţii de plată a ciclului de
exploatare, reprezintă un mod de exprimare relativă a fondului de rulment financiar.
Lichiditatea generală reflecta posibilitatea componentelor patrimoniale curente de
a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plată
exigibile. Lichiditatea globală se apreciază favorabilă atunci când rata lichidităţii generale
are o mărime supraunitară ( cuprinsă între 2 şi 2,5% ).

2. Rata lichidităţii reduse ( RLR ) exprima capacitatea întreprinderii de a-şi onora


datoriile, pe termen scurt, din creanţe şi disponibilităţi.

Valoarea supraunitară a ratei evidenţiază faptul că stocurile nu sunt finanţate prin


datorii pe termen scurt ( cel puţin prin avansuri şi prin aconturi primite de la clienţi). În
general, raportul este subunitar şi nu produce dificultăţi, în condiţiile în care întreprinderea
dispune de stocuri sănătoase şi previziuni de trezorerie corecte. În teoria economică, sunt
păreri potrivit cărora o rata cuprinsă între 0,8 şi 1 ar reprezenta situaţia optimă în ceea ce
priveşte solvabilitatea parţială.
3. Rata lichidităţii immediate ( RLI ) sau raţa capacităţii de plată imediată,
caracterizează capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor, ţinând cont de încasările (
disponibilităţile existente ). Ea asigură interfaţa elementelor cele mai lichide ale activului
cu obligaţiile imediat exigibile ale pasivulu.

69
IV.3.2. RATELE DE ÎNDATORARE
Ratele de îndatorare, dimensionate în optica analizei lichiditate-exigibilitate,
evidenţiază importanta îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii. Comparând
finanţarea externă prin datorii, cu ondurile proprii, ratele pun în evidenţă componenta
datoriilor din pasiv, dar şi repartiţia capitalurilor permanente între fondurile proprii şi cele
împrumutate pe termen mediu şi lung.
Se pot stabili următoarele rate de îndatorare:
1. Coeficientul total de îndatorare sau “raţa levierului” (Lichiditatea) reflectă
gradul în care capitalurile proprii asigura finanţarea activităţii întreprinderii. Acest
indicator poate fi interpretat şi că o rată a autonomiei financiare a întreprinderii, indicând
gradul în care angajamentele sale, pe termen lung şi scurt, sunt garantate de capitalurile
proprii ale întreprinderii

Şi cât rata levierului este mai mare decât 1, cu atât întreprinderea va depinde mai
mult de creanţierii săi. Dacă levierul este subunitar, banca va acorda în continuare
împrumuturi în condiţii de garanţie sigură.38
2. Rata datoriilor financiare ( RDF ) exprima gradul de îndatorare pe termen
lung.

Întreprinderea poate beneficia în continuare de credite bancare pe termen lung şi


mediu, dacă rata datoriilor financiare este mai mică decât 0,5.
3. Rata independenţei financiare a întreprinderii (RIF), complementara cu rata
datoriilor financiare, măsoară ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor
permanente.

În general, rata trebuie să fie superioară sau cel puţin egală cu 0,5 din aceleaşi
considerente impuse de normele bancare în relaţiile de credit cu întreprinderea.
4. Rata capacităţii de împrumut (RCI) compară resursele proprii cu împrumuturile
contractate pe termen lung.

38
Crecana C. – Analiza afacerilor, Editura Economica, Bucuresti, 2002, p. 346

70
În cazul în care resursele proprii sunt mai mici decât datoriile la termen, respectiv
RCI <1, capacitatea teoretică de împrumut a întreprinderii este saturată. De aceea, normele
bancare recomanda un raport supraunitar.
5. Rata capacităţii de rambursare, sau raţa acoperirii creditelor, exprima,
teoretic, în număr de ani, capacitatea întreprinderii de a rambursa în totalitate
împrumuturile contractate pe termen lung (RCRTL)

6. Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (RPC) pune în evidenţă capacitatea


de plată a costului îndatorării, separând întreprinderile sănătoase de cele falimentare.

Dacă raportul este mai mare decât 0,6 întreprinderea analizată se confrunta cu
dificultăţi de gestiune financiară riscând să intre în satre de faliment.
7. Costul îndatorării, sau raţa medie a dobânzii (RDOB), poate fi exprimat prin
raportul:

În măsura în care rata medie a bobanzii este inferioară ratei de rentabilitate


economică a întreprinderii analizate, îndatorarea favorizează finanţarea prin împrumuturi.
În această situaţie apare efectul de levier cu influenţa benefică asupra rentabilităţii
capitalurilor proprii.
8. Ponderea creditelor curente în îndatorarea globală (RCC) exprima alegerea
realizată de întreprindere între împrumuturile pe termen mediu şi lung şi creditele bancare
curente (credite pe termen scurt).

O proporţie mare a creditelor bancare curente în îndatorarea întreprinderii poate


semnifică o situaţie de vulnerabilitate care ţine de tipul acestor resurse şi de costul lor
ridicat.

71
IV.3.3. RATELE PRIVIND STRUCTURA ACTIVULUI ŞI PASIVULUI
Ratele referitoare la structura bilanţului contabil, sau ratele de structura
patrimoniala, stabilesc ponderea fiecărui post sau grupe de posturi de activ sau pasiv în
totalul bilanţului oferind posibilitatea exprimării bilanţului în procente. Importanţa acestui
demers consta în aceea că permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii
bilanţului şi oferă date cu privire la evoluţiile cele mai semnificative în timp. Informaţiile
privind situaţia financiară a întreprinderii vor fi edificatoare, mai ales, în cazul analizelor
comparative în timp şi spaţiu.
A) Ratele privind structura activului sunt expresia simplificată a structurii
productive a întreprinderii. Cele mai semnificative ca valoare informativă dar şi frecvent
recomandate 39de literatură de specialitate sunt:

1. Rata activelor imobilizate (RAI) măsoară ponderea elementelor patrimoniale


aflate la dispoziţia întreprinderii în mod permanent, în totalul activului.

Datorită structurii diferite a activelor imobilizate, deci a gradului de investire a


capitalului diferit, teoria şi practica economică recomanda determinarea unor rate analitice:
a) Rata imobilizărilor corporale (RIC), are o mărime determinată, în general, de
natura activităţii întreprinderii:

Fiind dependenta de specificul activităţii cât şi de caracteristicile tehnice ale


întreprinderii rată va înregistra valori diferite de la o ramură la alta. Astfel, în ramurile
industriei grele şi în cele care solicita echipamente importante ca volum, rata înregistrează
valori ridicate, în timp ce în ramurile cu dotare tehnică slabă, rata imobilizărilor corporale
este relativ redusă. Chiar şi pentru întreprinderile aparţinând aceleiaşi ramuri, rata este
diferită ea depinzând de strategia financiară a fiecăreia precum şi de condiţiile concrete în
care-şi desfăşoară activitatea. Datorită incidentei diferiţilor factori asupra ratei
imobilizărilor corporale, este foarte dificil de stabilit o mărime de referinţă, o rata optimă.
Cu toate acestea specialiştii apreciază ca pentru întreprinderii comparabile rata
imobilizărilor corporale arata în ce măsură firmă va putea rezista unei crize economice
ştiut fiind faptul că o imobilizare foarte ridicată a capitalului în active fixe implica riscul

39
Isfanescu A., Robu V. – Analiza economico-financiara, Editura ASE, 2002, p. 547

72
netransformarii rapide a caestora în lichidităţi. Cu cât valoarea raportului este mai mare cu
atât mai greu întreprinderea va putea să opereze o conversie în caz de schimbare bruscă a
tehnicii sau a cerinţelor pieţei, a preferinţelor consumatorilor, etc.
b) Rata imobilizărilor financiare (RIF), dependenta de legăturile financiare pe
care întreprinderea analizată le întreţine în special cu întreprinderile la care ea deţine
participaţii la capitalul social, se determina prin raportul:

Ca măsură a politicii de investiţii financiare, mărimea indicatorului este strâns


legată de mărimea întreprinderii. În practică financiară occidentală aceasta se explica, prin
valorile mici înregistrate de raţă imobilizărilor financiare la întreprinderile mici, respectiv
valorile foarte ridicate în cazul holdingurilor.
c) Rata activelor circulante (RAC), complementara cu rata activelor imobilizate, se
calculează astfel:

În procesul decizional 40sunt operative ratele analitice privind activele


circulante: rata stocurilor, rata creanţelor comerciale, rata activelor de
trezorerie (disponibilităţi, valori mobiliare de plasament, etc.).
B. Ratele privind structura pasivului, furnizând informaţii referitoare la structura
resurselor întreprinderii, definesc politica de finanţare a întreprinderii. Două caracteristici
majore ale politicii de finanţare reţin în mod deosebit etentia, respectiv stabilitatea
resurselor şi autonomia financiară globală a întreprinderii.
1. Rata care pune în evidenţă structură pe termen a pasivului este dată de raportul
dintre capitalurile permanente şi pasivul total (ansamblul resurselor) şi este un indicator
global referitor la stabilitatea finanţării, purtând denumirea de rata stabilităţii financiare.

2. Pe de altă parte, repartiţia între resursele proprii şi datoriile din pasivul bilanţului
este apreciată prin următoarele rate:
a. Rata autonomiei financiare globale ( RAFG ) este un indicator global referitor la
autonomia financiară a întreprinderii apreciată în ansamblul finanţării sale.

*100

40
Dinu E. – Strategia firmei, Teorie si practica, Editura Economica, Bucuresti, 2000, p. 324

73
Fiind rezultatul politicii financiare promovate de fiecare întreprindere valoarea
indicatorului poate să difere de la o întreprindere la alta făcând dificilă stabilirea unui
raport optim, a unei rate de referinţă. Cu toate acestea, specialiştii recomanda ca
satisfăcătoare o rata mai mare sau cel puţin egală cu 1/3, iar băncile folosesc ca prag minim
o rată de 30% a activului net ( capitaluri proprii ) faţă de totalul pasivului.
b. Complementar cu aceasta se calculează rata de îndatorare globală ( RIG ) care
măsoară ponderea datoriilor, indiferent de durată şi originea lor, în patrimoniul
întreprinderii:

Această rată prin natura ei este subunitara, şi pe măsură ce valoarea ei se


diminuează îndatorarea se reduce, respectiv autonomia financiară creşte.
Întrucât ultimele două raţe ( a şi b ) dau o apreciere globală asupra independenţei
financiare a întreprinderii, pentru a spori eficacitatea analizei se recomanda completarea lor
cu ratele de îndatorare.

IV.4. RATELE PRIVIND ROTAŢIA CAPITALURILOR


Analiza patrimoniala, deşi evidenţiază indicatori semnificativi pentru aprecierea
lichidităţii ( FR, NFR, TN =, prezintă enumite limite, întrucât ea oferă informaţii statice cu
valoare descriptivă insuficientă pentru o judecată de fond şi nu furnizează nici o indicaţie
privind comportamentul elementelor din structura necesarului de fond de rulment.
Ratele de rotaţie, furnizând cele mai importante informaţii calitative privind analiza
bilanţului financiar, sunt recomandate în analiza lichidităţii, pentru completarea ratelor de
trezorerie. Studiul lor este logic în optica analizei lichiditate-exigibilitate care recomandă o
marjă de securitate, sub forma fondului de rulment financiar, pentru absorbirea decalajelor
(întârzierilor şi accelerărilor ) ce pot apare la nivelul activelor şi pasivelor sub un an.
Analiza ratelor de rotaţie permite aprecierea comportamentului fiecărei componente
a necesarului de fond de rulment, deoarece ratele măsoară ritmul de reînnoire a elementelor
patrimoniale, respectiv lichiditatea stocurilor şi a creanţelor comerciale pe de o parte şi
exigibilitatea datoriilor de exploatare pe de altă parte. Ori avoluarea lichidităţii activelor şi
a exigibilităţii datoriilor reprezintă un element esenţial şi pentru aprecierea fondului de
rulment.
Pentru analiza activelor şi pasivelor mai mici de un an, pot fi utilizate rate de
rotaţie exprimate în număr de rotaţii ( Kr = coeficient de rotaţie) dar şi în număr de zile ( D

74
= durata unui circuit de rotaţie a capitalurilor prin cifra de afaceri ). Relaţia de legătură
între cele două forme ale vitezei de rotaţie este dată de raportul:

, în care Vz reprezintă viteza exprimată în număr de zile


Cifră de afaceri incorporează elementele valorice necesare pentru acoperirea
cheltuielilor de fabricaţie, reînnoirea stocurilor de materiale, pentru plata furnizorilor de
materiale, plata salariilor, rambursarea creditelor, cât şi pentru acoperirea altor nevoi de
dezvoltare şi stimulare a personalului, asociaţilor sau acţionarilor după caz. Drept urmare,
fiecare element de activ va fi reînnoit într-un interval de timp specific prin cifra de afaceri,
iar fiecare datorie va fi achitata într-un anumit timp prin componenta valorică
corespunzătoare din cifra de afaceri, timpi numiţi durate de rotaţie a capitalurilor prin
cifra de afaceri.
Durata de rotaţie globală a capitalurilor ( DR ) exprima numărul de zile în care cifra
de afaceri totală sau anuală reînnoieşte activele sau achita datoriile, fiind data de relaţia:

Ratele exprimate printr-un coeficient de rotaţie compara fluxurile înregistrate în


contul de rezultate cu şoldurile de bilanţ. Rotaţia de ansamblu a capitalurilor în raport cu
cifra de afaceri este dată de raportul:

Kr = viteza de rotaţie globală exprimată în număr de rotaţii pe an.


Viteza de rotaţie ( numărul de rotaţii ) calculat pentru fiecare element corespunzător
activelor circulante, respectiv datoriilor de exploatare ( în cea mai mare parte către
furnizări ) se prezintă în continuare:
1. Pentru stocuri se poate calcula o viteză de rotaţie globală ( Vr ), în funcţie de
cifră de afaceri şi valoarea stoculi mediu global reflectată în bilanţ:

2. Viteza de rotaţie a creanţelor ( coeficientul ) pune în evidenţă numărul


reînnoirilor portofoliului mediu de creanţe, prin fluxul anual de vânzări.

75
Pentru a asigura comparabilitatea celor două mărimi luate în calcul, atât vânzările
cât şi creanţele vor fi exprimete în preţuri care include taxele ( în special TVA ).
3. Viteza de rotaţie a datoriilor către furnizori evidenţiază numărul de rotaţii ale
creditelor furnizori, respectiv de reînnoire (achitate) a datoriilor către furnizori, generate
prin fluxuri de aprovizionare.
Ratele exprimate în coeficienţi de rotaţie au o putere informativă redusă, rămânând
totuşi sub aspectul conţinutului nişte mărimi abstracte care nu redau în termeni concreţi
realitatea economică.
Aceste limite pot fi depăşite dacă în analiza financiară se utilizează ratele de
rotaţie exprimate în număr de zile. Fiind exprimate sub formă de mărimi concrete
(durata de rotaţie a stocurilor, durata de încasare a clienţilor, de achitare a furnizorilor, ale
celorlalte datorii ale întreprinderii) şi oferind un grad ridicat de comparabilitatea mărimilor
realizate în perioadele anterioare sau cu cele realizate de întreprinderi aparţinând diferitelor
sectoare de activitate, ratele exprimate sub forma duratelor de rotaţie au o putere
informativă superioară tuturor indicatorilor financiari utilizaţi în analiză (exprimaţi în
mărimi absolute dar şi relative).
Elementele de activ sau de datorie necesare dimensionării ratelor cinetice reprezintă
mărimi medii ale şoldurilor din bilanţ, iar componentele valorice ale cifrei de afaceri se
preiau din contul de profit şi pierdere.
Duratele de rotaţie ale capitalurilor întreprinderii în raport cu cifra de afaceri se
prezintă de asemenea pe principalele grupe bilanţiere: stocuri, clienţi, furnizori, alte
elemente patrimoniale.

76
IV.5. ANALIZA SITUAŢIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERI PE
BAZA RAPOARTELOR. STUDIU DE CAZ
Tabel 4.1. - Ratele de rentabilitate
Nr. Raţa Mod de calcul 2013 2014 2015
crt.
1. Rata marjei 3,93% 0,63% 0,51%
comerciale
2. Rata valoarii 75,13% 74,69% 71,18%
adăugate
3. Ponderea amortizării 3,9% 4,07% 1,88%
în valoarea adăugată
4. Ponderea 53,16% 45,17% 69,14%
cheltuielilor de
personal în valoarea
adăugată
5. Randamentul mâinii 11.893 23.105 23.070
de lucru
6. Rata excedentului 31,70% 39,19% 21,89%
brut de exploatare
7. Rata rezultatului 30,15% 38,06% 18,33%
exploatării
8. Rata rezultatului 17,39% 35,67% 20,72%
curent
9. Rata rezultatului net 0,38% 0,03% -23,87%

Comentarii:
Rata marjei comerciale înregistrează valori foarte scăzute, ceea ce arata o slabă
eficientă a activităţii comerciale. Aceste performanţe modeste se datorează şi ponderii
scăzute a activităţii comerciale în activitatea globală desfăşurată de întreprindere. Un
aspect demn de remarcat este ca rata marjei comerciale înregistrează un declin puternic în
anul 2014, scăzând de 6 ori.
Rata valorii adăugate, care are valori importante, indica o activitate productivă
semnificativă, precum şi faptul că activitatea de exploatare desfăşurată de întreprindere
generează o plus – valoare importanta.

77
Nivelul în scădere al ponderii amortizării în valoarea adăugată reflecta o slabă
activitate investiţională (nu au mai fost achiziţionate noi active imobilizate). Se observă o
tendinţă de reducere a ponderii în care valoarea adăugată realizată este utilizată pentru
acoperirea cheltuielilor cu personalul, în anul 2014, urmată de o creştere în anul n, având
drept cauză încetinirea procesului de restructurare al întreprinderii. Aceasta, coroborata cu
scăderea valorii adăugate şi creşterea cheltuielilor de personal, trădează un nivel destul de
scăzut al productivităţii muncii.
Randamentul mâinii de lucru este relativ scăzut, abia depasined valoarea
cheltuielilor de personal anuale pe cap de salariat. Se evidenţiază o stagnare a
randamentului mâinii de lucru în anul n, ceea ce arata că întreprinderea are un număr de
angajaţi mai mare decât ar fi justificat de performanţele sale economice.
După ce în anul 2014, rata excedentului brut de exploatare creşte cu 25% , în anul
următor se constată o scădere accentuată, cu 49% a indicatorului, ceea ce relevă deficienţe
situaţiei financiare a întreprinderii în anul 2015 faţă de anul 2014. Nivelele derizorii ale
raţei profitului net în primii doi ani ai analizei prefigurează pierderea serioasă înregistrată
în al treilea an.
Tabel 4.2. - Rapoarte privind rezultatele
Nr. Raţa Mod de calcul 2013 2014 2015
crt.
1. Rentabilitatea 0,19% 0.02% -39,18%
capitalului propriu
2. Rentabilitatea 0,21% 0,03% -37,28%
capitalului permanent
3. Rentabilitatea 7,99% 17,56% 6,91%
economică
4. Rentabilitatea 0,28% 0,31% -15,84%
cheltuielilor
Comentarii :
Rentabilitatea capitalurilor proprii este mult sub cea minimă. În primii doi ani ai
analizei valorile înregistrate sunt extrem de reduse, existând şi problema dacă activitatea
întreprindere se mai justifică din punct de vedere economic. În al treilea an, pierderea
înregistrată este una importantă, reprezentând 39,18% din capitalurile proprii. O evoluţie

78
asemănătoare cu cea a rentabilităţii capitalurilor proprii înregistrează şi rentabilitatea
capitalurilor permanente.
Rentabilitatea economică, după ce are un trend pozitiv în anul 2014, scade în anul
2015 la 6,91% din activ. De remarcat este faptul că şi în anul n, rentabilitatea economică
este pozitivă, deşi întreprinderea a înregistrat o pierdere semnificativă. Acesta este un
element care dovedeşte faptul că întreprinderea are încă o activitate de exploatare
acceptabilă.
Rentabilitatea cheltuielilor se situează pe aceeaşi linie descendentă, având valori
insignifiante în primii doi ani. În anul 2015, s-a înregistrat o pierdere de 15,84 lei la 100 lei
cheltuieli, cifră ce reprezintă un serios semnal de alarmă pentru viitorul activităţii, care
începe să-şi piardă din raţionalitatea economică.

Tabel 4.3 - Rapoarte de structură


Nr. Raţa Mod de calcul 2013 2014 2015
crt.
1. Ponderea imobilizărilor 44,83% 32,18% 28,96%
corporale
2. Ponderea imobilizărilor 0,97% 1,05% 3,78%
financiare
3. Ponderea stocurilor 30,17% 33,44% 38,15%

4. Ponderea creanţelor 14,93% 23,85% 23,29%

5. Ponderea 2,13% 2,56% 0,44%


disponibilităţilor
6. Ponderea capitalurilor 52,12% 37,91% 26,13%
proprii
7. Ponderea capitalurilor 56,08% 41,60% 27,12%
permanente
8. Ponderea datoriilor 42,37% 57,64% 72,70%

79
9. Ponderea datoriilor pe 36,63% 33,93% 71,69%
termen scurt
10. Ponderea capitalurilor 92,41% 93,38% 92,90%
proprii în capitalul
permanent
11. Ponderea DTML în 7,59% 6,62% 7,10%
capitaluri permanente

Comentarii:
Valorile ridicate ale ponderii imobilizărilor corporale arata foarte clar profilul
industrial al activităţii întreprinderii. Tendinţa de scădere se datorează şi faptului că
activele imobilizate nu au mai fost reevaluate din 2005, în timp ce valoarea celorlalte
elemente de activ a crescut datorită eroziunii monetare (inflaţiei). Ponderea
nesemnifivativa a imobilizărilor financiare indiva o slabă preferinţa pentru plasamente
financiare, determinată şi de faptul că întreprinderea nu dispune de resurse de trezorerie
permanent excedentare care constituie condiţia de bază pentru efectuarea de investiţii
financiare.
Ponderea stocurilor este relativ mare, această creştere reliefând dificultăţi în
desfacere sau orientarea fabricaţiei pe stoc şi nu spre cererea pieţei. Se observă o creştere a
ponderii creanţelor deţinute de societate în ulitimii doi ani. Această valoare ridicată ar
putea ascunde o situaţie de dificultate în asigurarea lichidităţilor, antrenând o acumulare de
plăţi restante.
Raportat la valoarea activului, ponderea disponibilităţilor este foarte redusă, şi în
continuă scădere. Diminuarea ponderii disponibilităţilor se datorează lipsei unei gestiuni
optime a trezoreriei întreprinderii.
Se observa, de asemenea, o scădere accentuată a ponderii în totalul surselor de
finanţare a capitalurilor aflate pe termen lung la dispoziţia întreprinderii, ceea ce va pune
sub semnul întrebării finanţarea viitoare a activităţii. În contrapartidă, se înregistrează o
creştere vertiginoasă a datoriilor pe termen scurt angajate de societate. Ponderea ridicată a
datoriilor curente, la care se adauga şi ponderea în creştere a creanţelor clienţi,
demonstrează starea gravă în care se găseşte întreprinderea din punct de vedere al
lichidităţii.
80
Se înregistrează diminuarea ponderii capitalurilor proprii în totalul surselor de
finanţare, prefigurând deteriorarea situaţiei financiare a firmei. În paralel, creşte ponderea
datoriilor în total pasiv, ceea ce denotă faptul că întreprinderea apelează din ce în ce mai
mult la surse de finanţare externă.
Tabel 4.4 - Rapoarte de finanţare
Nr. Indicator 2013 2014 2015
crt.
1. 121,57% 119,12% 76,5%

2. 112,44% 111,52% 72,85%

3. 33,63% 21,42% -19,37%

4. 22,5% 12,12% -13,21%

Comentarii
Se constată o tendinţă descrescătoare a gradului în care capitalurile permanente
asigura finanţarea activelor imobilizate. În al treilea an valoarea raportului scade sub 100%
fapt ce indică deteriorarea gravă a situaţiei financiare a întreprinderii care, din resursele pe
care le are la dispoziţie, nu mai poate asigura nici finanţarea activelor imobilizate şi
desigur, nici finanţarea activelor circulante de care are nevoie în desfăşurarea activităţii
sale de exploatare (fondul de rulment este negativ).
Fondul de rulment al întreprinderii acoperă necesităţile de finanţare a stocurilor
într-o proporţie insuficientă, într-o continuă scădere.
Tabel 4.5 - Rapoarte de trezorerie
Nr. Denumire indicator 2013 2014 2015
crt.
1. Rata lichidităţii generale 134,67% 180,19% 88,14%
2. Rata lichidităţii relative 51,85% 80,73% 35,05%
3. Rata lichidităţii imediate 6,26% 8,89% 0,48%
4. Rata solvabilităţii 90,68% 94,2% 95,3%
Comentarii
În primii doi ani, rata lichidităţii generale, înregistrează valori destul de
satisfăcătoare, dar, scăderea din ultimul an indica o diminuare sensibilă a capacităţii

81
întreprinderii de a-şi asigura lichidităţile necesare pentru a satisface obligaţiile de plată
exigibile. În ceea ce priveşte lichiditatea relativă, aceasta este nesatisfăcătoare, reflectând
problemele cu care se confrunta întreprinderea. Având în vedere faptul că societatea îşi
recuperează creanţele cu mare întârziere, indicatorul calculat nu va mai avea suficientă
relevanta. Valorile lichidităţii imediate sunt infime, reflectând aspectul că întreprinderea se
confrunta cu o serioasă criză de trezorerie.
Conform valorii indicatorului de solvabilitate calculat, situaţia întreprinderii pare a
fi bună, dar, trebuie să se ţină cont şi de faptul că o mare parte din bunurile aflate în
proprietatea întreprinderii sunt foarte greu sau deloc vandabile.

În cazul practic de fata vom calcula duratele de rotaţie (DR) pentru diferitele
elemente patrimoniale, aşa cum rezultă ele din conturile anuale ale întreprinderii.
Tabel 4.6 - Rapoarte de rotaţie
Nr. 2013 2014 2015
crt. Durata de rotaţie a: Mod de calcul
1. Stocurilor totale 0, 0421 0,0249 0,0359

2. Stocurilor de materii 0,0164 0,0143 0,0197


prime
3. Stocurilor produse 0,0157 0,0078 0,0128
finite
4. Creditelor clienţi 0,0176 0,0151 0,0175

5. Creditelor – furnizor 0,0196 0,0175 0,0213

6. Capitalurilor proprii 0,0718 0,0285 0,0219

7. Capitalurilor 0,0775 0,0305 0,0236


permanente
8. Imobilizărilor nete 0,0632 0,0253 0,0308

9. Activelor circulante 0,0684 0,0460 0,0587

82
Comentări
Viteza de rotaţie a stocurilor este foarte scăzută, lucru datorat în exclusivitate
vânzărilor în scădere continua. Rotaţia materiilor prime suferă o ameliorare în anul 2014,
dar în anul n viteza de rotaţie a acestora încetineşte, fapt ce atestă deteriorarea activităţii de
exploatare.
Stocurile de produse finite au fost rulate destul de bine în anul 2014,
dar în anul următor
s-a înregistrat o tendinţă de înrăutăţire, demonstrându-se încă o dată în plus, că
întreprinderea se confrunta cu dificultăţi serioase de desfacere.
Viteza de rotaţie a creditelor clienţi are o tendinţă de reducere de-a lungul celor trei
ani analizaţi, mai accentuată decât cea a creditelor furnizori, ceea ce în termeni de
trezorerie înseamnă un aspect negativ. Încasările de la clienţi se realizează din ce în ce mai
rar, ajungându-se la o durată de rotaţie a creditelor clienţi de 175 de zile în anul n, faţă de
151 de zile în anul precedent. Plata furnizorilor se face de asemenea într-o perioadă mai
mare de timp, ajungându-se în anul n la 213 zile.
În ciuda faptului că durata de rotaţie a creditului clienţi este inferioară duratei de
rotaţie a creditului furnizori, decalajul între acestea se reduce treptat. Valorile ridicate ale
duratelor de rotaţie indica situaţia de blocaj financiar în care se afla întreprinderea,
înregistrându-se importante plati restante.
Datorită taliei mări a societăţii vitezele de rotaţie a capitalurilor proprii, respectiv
permanente au valori reduse. Deşi se manifestă o importanţă tendinţa de ameliorare,
aceasta se datorează în principal inflaţiei, care a condus la o creştere artificială a cifrei de
afaceri în raport cu capitalurile angajate.

83
CONCLUZII
Bilanţul contabil, prin structura sa şi implicit prin datele pe care le conţine,
reflecta, după normele metodologice generale şi în comparaţie cu exerciţiul precedent,
sintetizat şi sistematizat, toate elementele de activ şi de pasiv ale unităţii patrimoniale la
sfârşitul exerciţiului, precum şi în alte situaţii cum sunt: fuziunea, încetarea activităţii,
falimentul, etc.
Concepţia funcţională a bilanţului are meritul de a oferi o imagine asupra modului
de funcţionare economică a întreprinderii, punând în evidenţă stocurile şi resursele
corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare.
O apreciere cât mai corectă şi mai relevantă a situaţiei financiare a întreprinderii
impune necesitatea utilizării unor instrumente de măsurare a rezultatelor susceptibile să
traducă realitatea economică şi financiară a activităţii desfăşurate într-o manieră mai
semnificativă decât cea oferită de indicatorii contabili obişnuiţi.
Fiecare firmă este pusă în situaţia de a se adapta cât mai rapid şi mai eficient la
schimbările intervenite în mediul economic. De această adaptare la nevoile date ale
mediului economic, la noua configuraţie a pieţei, la nevoile şi preferinţele cumpărătorilor,
depinde succesul viitor al său.
Reuşita acestui proces de adaptare depinde de la o întreprindere la alta, în funcţie de
situaţia prezentă a acestora, de capacitatea de a face faţă concurenţei, de poziţia de piaţă, de
cota de piaţă, de abilitatea managerială. În acest context, o bună cunoaştere a situaţiei
financiare a întreprinderii este indispensabilă pentru orice manager, reprezentând o bază
solidă pentru încercarea de a îmbunătăţi, în viitor, rezultatele acesteia.
Această problemă se pune cu acuitate şi în prezent când marea majoritate a
întreprinderilor se confrunta cu probleme, mai mici sau mai mari, în activitate. Depăşirea
acestor dificultăţi presupune o bună cunoaştere a situaţiei financiare prezente, pentru a
depista problemele cu care se confruntă, ceea ce constituie o premieră absolut necesară
pentru elaborarea unor programe de redresare.
Investigarea clasică a riscului de faliment prin metodele enunţate în lucrare, permite
evidenţierea performanţelor trecute a întreprinderii, chiar şi a riscurilor de exploatare,
financiar, de îndatorare, informând în mică măsură asupra viitorului acesteia şi neevaluand
global riscul de faliment. Întrucât rezultatele financiare se degradează în timp, apare tot
mai evidentă necesitatea unor informaţii mai precise cu privire la viitor, la riscul de
faliment.

84
Societatea aleasă pentru aplicarea acestui demers este una cu capital majoritar de
stat (care a început la sfârşitul anului 2000 procesul de privatizare ), care se confrunta cu
dificultăţi caracteristice: pierderea pieţelor de desfacere, slabă capacitate de a face faţă
concurenţei impuse de economia de piaţă. De aceea, riscul de faliment ridicat este
rezultatul mai multor factori cum ar fi:
 stagnarea producţiei vândute şi implicit a cifre de afaceri;
 creşterea producţiei stocate;
 lipsă acută de lichidităţi, care dă naştere la datorii tot mai mari neachitate la
termen;
 cheltuieli cu personalul disproporţionate în raport cu productivitatea muncii;
 importante amenzi şi penalităţi plătite pentru neonorarea în termen a
obligaţiilor de plată către bugetul de stat, bugetul local şi către diferite
fonduri;
 incompetenta managerială;
Situaţia financiară dificilă în care se găseşte întreprinderea se poate rezolva prin:
- promovarea unei politici de restructurare, prin reduceri de personal,
închirieri de capacităţi ce funcţionează în pierdere şi identificarea şi
sussinerea centrelor de profit;
- reeşalonarea sau ştergerea unei părţi din datoriile către stat;
- reducerea îndatorărilor către bănci, care antrenează cheltuieli semnificative
cu dobânzile;
- continuarea privatizării pentru schimbarea managementului de stat,
dezinteresat şi uneori incompetent, cu unul privat mult mai interesat şi
performant.

85
BIBLIOGRAFIE
1. Anghel I. - “Previziunea falimentului întreprinderii”, în “Piaţa financiară” nr.
10/2000;
2. Bailesteanu Gh. - “Diagnostic, risc şi eficientă în afaceri”, Ed. Mirton, Timişoara,
1998, p.436;
3. Budugan, D.; Georgescu, I.; Berheci, I.; Betianu L. – Contabilitatea de gestiune,
CECCAR, 2007, p.328;
4. Cabariu L. – Analiza şi evaluarea societăţilor comerciale, Editura Expert,
Bucureşti, 2002, p.287;
5. Colasse B. – Comptabilité générale, 7e edition, Economică, 2001, p.547 ;
6. Conf.Prof.Dr. Traian Nicolae - Bazele Contabilităţii;
7. Crecana C. – Analiza afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.346;
8. Cristea H., Pârtea M., Enache C. - Determinarea situaţiei financiare a întreprinderii.
Studii şi probleme. Editura Mirton, Timişoara, 2000, p.286;
9. Dinu E. – Strategia firmei, Teorie şi practică, Editura Economică, Bucureşti, 2000,
p.324;
10. Dutescu Adriana – Politici contabile de întreprindere, CECCAR, 2003, p. 358;
11. Esnault B., Hoarau C. – Comptabilité financière. Presses Universitaires de France,
Paris, 1994, p.645;
12. Feleagă, L., Feleagă, N., Contabilitate financiară: o abordare europeană şi
internaţională, Vol. I, Editura Infomega, Bucureşti, 2005;
13. Feleaga N. – Sisteme contabile comparate, Ediţia a II-a, volumul II,
Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p.375;
14. Feleaga N., Malciu L., Bunea S. – Bazele contabilităţii, O abordare europeană şi
internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.575;
15. Feleaga N., Malciu L. – Politici şi opţiuni contabile, Editura Economică,
Bucureşti, 2002, p. 340;
16. Gisberto-Chitu Alberta – Contabilitatea micro şi macroeconomica, ediţia a II-a,
CECCAR, 2003, p.423;
17. Halpern P., Weston J.F., Brigham E.F. - “Finanţe manageriale”, Ed. Economică,
Bucureşti, 1998, p.542;
18. Isfanescu A., Robu V. – Analiza economico-financiara, Editura ASE, 2002, p.547;
19. Isfanescu A., Stănescu C., Baicusi A. – Analiza economico-financiara, Editura
Economică Bucureşti, 1999, p.543;

86
20. Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicata în M.Of. nr. 454/18 iunie 2008;
21. Lichiditatea activului – perioadă de timp în care un activ poate fi transformat în
bani;
22. Lungu Camelia Iuliana – Teorie şi practici contabile privind întocmirea şi
prezentarea situaţiilor financiare, CECCAR, 2007, p. 284;
23. Malciu Liliana, Feleaga Niculae – Reglementări şi practici de consolidare a
conturilor, CECCAR, 2008, p.495;
24. Mihai I. – “Analiza situaţiei financiare a întreprinderii”, Ed. Mirton, Timişoara,
1997, p.423;
25. Needles B., Anderson H. – Principiile de bază ale contabiltatii, Ediţia a V-
a, Editura ARC, 2000, p.421;
26. Negescu Ion - Bazele Contabilităţii;
27. Octavian Bojian - Bazele Contabilităţii;
28. Paraschivescu, M.D., Contabilitate financiară, Editura Moldavia, Bacău, 2003;
29. Standardul profesional nr. 21: Misiunea de tinere a contabilităţii, întocmirea şi
prezentarea situaţiilor financiare. Ghid de aplicare, ediţia a II-a, revizuita şi
adăugita. Colecţia Standarde profesionale, CECCAR, 2007, p.357;
30. Ţugui I. – Contabilitatea fluxurilor de trezorerie, Editura Economică, Bucureşti,
2002, p.321;
31. Vintila Georgeta – “Gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2000, p.348;

87
ANEXE
Bilanţul societăţii alese pentru demersul nostru (S.C. REP - IMPEX S.R.L.) arata
astfel :
Activ 2013 2014 2015
Active imobilizate 0 0 0

Terenuri 9,6452 9,6452 9509,8907


Clădiri 3735,9595 36528,7700 3624,6385
Construcţii speciale 1134,2427 1101,9723 10709,6854
Msini, utilaje 2500,5167 2421,6585 2267,4381
Alte imob. corporale 336,7683 3241,8119 430,7014
Imob. corp. în curs 689,0781 840,1906 871,5042
TOTAL 8406,2105 8351,5185 9216,2398
Imobilizări financiare – total 187,8247 295,5774 1308,3589
Activ imobilizat – total 8594,0351 8647,0959 10524,5987
Mat. prime, mat. ob. de inventar 547,1301 922,5416 1485,1173
Stocuri aflate la terţi 2,3859 37,9681 40,6230
Prod. în curs de execuţie 31863,2237 4937,7918 6322,6868
Semifabricate, produse finite 1925,2288 2715,6817 4374,0819
Ambalaje 8,7245 20,5673 20,9194
TOTAL STOCURI 5691,2660 8634,5505 12243,4285
Furnizori debitori 146,8729 38,5851 102,8572
Clienţi 2905,3311 62009,9195 7484,9351
Alte creanţe 23,4929 25,6720 23,3395
Conturi în bănci în lei 191,3167 308,0016 31,3880
Conturi în bănci în devize 49,1491 140,0877 31,2621
Casa în lei 0,2970 0,4315 1,2699
Acreditive în devize 267,1729 229,7411 11,9210
Valori de încasat 4,0093 1,8575 0,2347
Alte valori 9,7429 5,9567 4,5768
TOTAL 3597,3847 6960,2528 7691,7843
Active circulante – total 9288,6507 15594,8033 19935,2127

88
Cheltuieli înregistrate în avans 1,9050 3,9090 2,4892
Decontări din op. în curs de cl. 7,1312 42,5730 144,1850
Diferenţe de conversie – activ 421,7121 701,9061 334,0562
Conturi de regularizare – TOTAL 430,7483 748,3881 480,7304
TOTAL ACTIV 18313,4341 24990,2873 30940,5418

Pasiv 2013 2014 2015


Cpitaluri proprii 9034,7452 9034,7452 9072,5417
Capital subcris vărsat
Rezerve 158,5053 113,2996 113,2996
Profit nerepartizat 20558
Profit 22,3932 2,5238
Pierdere 3023,4129
Repartizarea profitului 22,3932 0,4680
Alte fonduri 555,9227 556,7743 1368,6285
TOTAL CAPITALURI PROPRII 9749,1732 9706,8749 7533,1127
Provizioane pt. riscuri şi cheltuieli 312,0266 293,3439
Datorii 1245,8282 1112,9504 1308,7245
Împrumuturi şi datorii asimilate
Furnizori 1394,1647 2375,2914 2611,8775
Clienţi creditori 185,4983 192,1574 541,2632
Alte datorii 4816,5952 10429,5119 18145,9031
DATORII – TOTAL 7642,0864 14109,9111 22607,7683
Venituri înregistrate în avans 494,4272 504,6756 263,6333
Decontări din operaţii în curs 6,0353 1,6427 28,8125
Diferenţe de conversie – pasiv 109,6855 373,8390 507,2151
Conturi de regularizare – total 610,1479 880,1573 799,6609
TOTAL PASIV 18313,4341 24990,2873 30940,5418

89
Contul de profit şi pierdere al societăţii arata astfel:
SPECIFICAŢIE 2013 2014 2015
Venituri din exploatare
V. din vânzarea mărfurilor 612,8219 204,8824 232,5837
Producţie vândută 4243,6023 11857,1149 11884,5520
Cifră de afaceri 4856,4242 12061,9973 12117,1357
V. din producţia stocată 1709,6282 2667,8717 3105,8649
V. din producţia imobilizată 14,4801 15,3827 82,9427
Producţia exerciţiului 5967,7106 14338,5693 15073,3596
Alte venituri din exploatare 3,6837 4,8153 0,8239
Venituri din exploatare – TOTAL 6584,2162 14748,2670 15306,7672
Cheltuieli de exploatare
Cheltuieli privind mărfurile 379,4242 140,8938 182,9266
Cheltuieli cu materiile prime 1165,6131 2229,9117 2630,6199
Cheltuieli cu materiile consumabile 195,6849 446,4457 687,4635
Cheltuieli cu energia şi apă 595,4863 1905,0605 2163,1667
Alte cheltuieli materiale 39,1647 90,0645 135,8337
Cheltuieli materiale - total 1995,9490 4671,4824 5619,0838
Cheltuieli cu lucrări de la terţi 357,8621 794,4429 996,0025
Cheltuieli cu impozite, taxe şi 53,1586 102,0303 149,7109
vărsăminte asimilate
Cheltuieli cu personalul 1637,6549 3110,2200 4341,2142
Cheltuieli privind asigurările şi 515,2009 980,1153 1497,3165
protecţia socială
Cheltuieli de personal total 215,2858 4090,3353 5838,5307
Alte cheltuieli de exploatare 1,8156 6,5596 0,1109
Cheltuieli cu amortizarea şi 124,0559 362,5063 163,5913
provizioanele
Total cheltuieli de exploatare 5065,1213 10168,2506 12949,9565
Rezultatul de exploatare 1519,0949 4580,0164 2356,8107
Venituri financiare
Venituri din diferenţe de curs valutar 295,0631 858,0014 501,1823

90
Venituri din dobânzi 2,5851 15,5775 20,1890
Venituri din provizioane 393,6231 155,4511 293,3439
Venituri financiare – total 691,2721 1029,0300 814,7152
Cheltuieli financiare
Cheltuieli din diferenţe de curs valutar 763,0769 815,3775 249,2555
Cheltuieli cu dobânzile 330,7735 459,3423 290,9087
Amortizări şi provizioane 234,6608 136,7685
Cheltuieli financiare – total 1328,5112 1411,4883 540,1642
Rezultatul financiar -637,2391 -382,4582 274,5511
Rezultatul curent 881,8558 4197,5582 2631,3618
Venituri excepţionale – total 10,3635 32,0215 115,9513
Cheltuieli excepţionale – total 860,7444 2667,1287 4818,5411
Rezultatul excepţional -850,3779 -2635,1072 -4702,5898
Total venituri 7285,8548 15809,3185 16237,4337
Total cheltuieli 7254,3769 14246,8675 18308,6618
Rezultatul brut 31,4779 1562,4510 -2071,2281
Impozit pe profit 9,0847 1559,9272 952,1848
Rezultatul net 22,3932 2,5238 -3023,4129

91