Religia Evreilor - Iudaismul PDF

19
RELIGIA EVREILOR
IUDAISMUL
In religia evreilor se deosebesc două perioade principale: una pînă la dărîmarea

Ierusalimului (an. 70 d. Hr.) şi alta după aceea pînă în vremea noastră. In cea de-a doua
perioadă, religia evreilor a suferit unele modificări care nu sînt nicidecum lipsite de
interes.
A. pINA LA DARIMAREA IERUSALIMULUI

(an. 70)
1. SCHIŢA ISTORICA
Palestina biblică, în care s-a desfăşurat istoria antică a poporului evreu, se află pe
ţărmul răsăritean al Mării Mediterane, avînd în nord munţii Liban, iar către est şi sud
întinsele stepe şi deşerturi ale Siriei şi ale Arabiei. Clima Palestinei este caldă şi mai mult
uscată. Apele sînt puţine şi cu debit redus. Rîul Iordan, care formează în cursul său
lacurile Merom şi Ghenizaret, vărsîndu-se apoi în Marea Moartă, este o adevărată bine-
facere pentru acest ţinut arid. Bogăţiile naturale ale Palestinei sînt puţine. Un mare
avantaj l-a format aşezarea la răscrucea drumurilor care leagă cele trei continente: Asia,
Africa şi Europa; drumuri ale caravanelor comerciale şi ale schimburilor culturale, dar şi
ale marilor cuceritori: babiloneni, asirieni, egipteni, hitiţi, perşi.
In ceea ce priveşte populaţia, pămîntul Palestinei a fost locuit încă din paleolitic.
Mai tîrziu, în perioada marilor mişcări de populaţii, s-au scurs pe aici numeroase triburi
care veneau dinspre nord şi nord-est, coborind către valea fertilă a Nilului sau stahilin-
du-se pe ţărmul mării, pe podişuri, pe malurile Iordanului. Aşa au fost: canaaniţii,
ararneii, filistenii - aceştia din urmă dînd şi numele Palestinei - şi în BÎtrşit evreii.
In istoria veche a evreilor se pot deosebi trei mari perioade: perioada care se întinde
de la Avraam pînă la Samuel şi care cuprinde aproape întregul mileniu al IT-lea î. Hr.;
regatul (sec. XI-VI î. Hr.) şi perioada dintre exil şi dărîmarea Ierusalimului (597 Hr.-
î.
70 d. Hr.).
a) De la Avraam pînă la Samuel. La începuturile ei, istoria poporului evreu a constat
dintr-o serie de emigrări şi peregrinări prin ţinuturile de stepe şi deşerturi dintre valea
Eufratului şi valea Nilului. In valea Eufratului, în centrul şi sudul Mesopotamiei, trăiau
în mileniul al ITI-lea î. Hr. diferite neamuri semite. Către aceste ţinuturi fertile se
îndreptau necontenit alte valuri de semiţi, veniţi din afară, care se mişcau apoi, de-a
lungul Eufratului, către Golful Persic.
356 ISTORIA RELIGIILOR
De aici, din oraşul caldeean Ur, Iahve l-a chemat pe Avraam, făgăduindu-i că va
ridica din el un popor mare şi că prin el se vor binecuvînta toate neamurile pămîntului
(Fac. XII, 2_3)1. La porunca lui Iahve, Avraam a părăsit UruI împreună cu toată casa sa,
pornind spre Canaan, pămîntul făgăduit lui şi urmaşilor lui. După peregrinări care i-au
dus pînă în valea Nilului, în Egipt, ei s-au stabilit în Canaan către sfîrşitul secolului al
XIX-lea Hr.2 . Aici, noii veniţi au început să fie numiţi evrei (Fac. XIV, 13), nume care
î.
însemna probabil "nomazi", "emigranţi". O nouă migraţie îi duce din nou în Egipt, unde
se înmulţesc şi prosperă în timpul anarhiei şi al dominaţiei hicsoşilor (1730-1562 î.
Hr.), probabil ei înşişi semiţi sau semitizaţi. Alungarea hicsoşilor din Egipt a fost urmată
însă de violente persecuţii îndreptate împotriva evreilor, persecuţii care aveau să ducă la
emigrarea lor şi la întoarcerea în Canaan.
Ieşirea evreilor din Egipt după 5-6 secole (430 de ani după Biblie, leş. XII, 40)
a avut loc probabil în secolul al XIII-lea î. Hr., în' timpul celei de a XIX-a dinastii de
faraoni. Sub conducerea lui Moise, evreii au trecut în mod miraculos Marea Roşie,
scăpînd de armatele egiptene care îi urmăreau şi rătăcind apoi prin deşert timp de 40
de ani, în drumul lor spre Canaan. Este timpul cînd se formează o nouă generaţie, străină
de unele influenţe nocive suferite de părinţii lor. Acum populaţiile dezbinate ieşite din
Egipt se contopesc Într-un popor unitar, conştient de chemarea sa ca "popor ales", şi se
pun bazele teocraţiei ehraice prin legile promulgate de Moise şi rezumate în Decalog
(leş. XX, 1-17).
Sub conducerea lui Iosua, evreii cuceresc Canaanul, după aproximativ şapte ani de
lupte grele. In urma cuceririi acestui teritoriu, se produc în viaţa triburilor evreieşti mari
transformări. De la viaţa de păstori nomazi, evreii trec treptat la agricultură şi la viaţa
sedentară. In ceea ce priveşte organizarea politică, dacă greutăţile vieţii în pustiu şi
nevoile luptei pentru cucerirea Canaanului au impus unirea triburilor într-un singur popor,
aşezarea în pămîntul făgăduinţei, dezvoltarea economică şi bunăstarea care i-a urmat
au avut drept consecinţă dezbinarea evreilor şi slăbirea conştiinţei de unitate etnică. Cele
12 triburi ale evreilor îşi au acum fiecare teritoriul său şi se dezvoltă deosebit, conform
condiţiilor speciale şi intereselor proprii.
In afară de toate acestea, evreii încep să sufere şi influenţa canaaniţilor, incontes-
tabil superiori în ce priveşte civilizaţia materială şi cultura, Această influenţă se face
simţită nu numai pe plan economic şi cultural, ci şi pe plan religios, cu toată superiorita-
1. Comentînd conţinutul acestor versete, Mircea Eliade scoate în evidenţă caracte-

rul special al chemării lui Avraam faţă de tot ce se poate întîlni în religiile Orientului
Apropiat din mileniul al II-lea Hr. Este vorba de "mesajul personal al lui Dumnezeu şi
î,
urmările acestui mesaj. Fără să fie invocat în prealabil, Dumnezeu se revelează unei fiinte
omeneşti şi îi face o serie de cereri urmate de făgăduieli uimitoare" lHistoire, 1, p_184).
2. Cu privire la această epocă îndepărtată şi prea puţin cunoscută din istoria evrei-
lor, renumitul arheolog francez Andre Parrot spune: "în rezumat, tot ce ştim despre
epocă şi mediu, datorită documentării istorice şi arheologice, extrabiblice, se acordă
perfect cu tradiţia biblică consemnată în Geneză" (Abraham et son temps, Delachaux &
Niestle, Neuchâtel, 1962, p_ 84 - BIT). Cf. Pr. Atanasie Negoiţă, Istoria poporului
Bibliei după cercetările mai noi, în ,,Mitropolia Banatului"; XI (1961), nr. 7-12, p. 22-
37; idern, Cadrul istoric al Bibliei, în ,,Mitropolia Banatului", XIX (1969). nr. 9-10,
p.630-641.
RELIGIA EVREILOR. IUDAISMUL 357
tea evreilor din acest punct de vedere sau tocmai din cauza acestei superiorităţi. Religia
canaaniţilor, plină de senzualism, cu sărbătorile ei zgomotoase însoţite de muzică şi
dans, cu sacrificii spectaculoase şi prostituţia socotită sacră, i-a atras pe evrei. S-a ajuns
astfel la un sincretism religios, la o religie populară, în cadrul căreia evreii îşi împărţeau
adoraţia între Dumnezeul părinţilor lor şi zeităţile canaanite.
Salvarea din această situaţie aveau soo încerce mai întîi judecătorii. Aceştia,
concentrind în mîna lor puterea militară şi judecătorească, dar şi pe aceea de şefi
religioşi, au reuşit să unească triburile mai întîi în lupta împotriva canaaniţilor, care
ocupau încă oraşele şi principalele puncte strategice, apoi împotriva filistenilor, din ce în
ce mai primejdioşi. De asemenea, din punct de vedere religios, judecătorii au reuşit să
menţină în rîndurile poporului amintirea legămîntului lui Avraam cu Iahve, reînnoit apoi
pe muntele Sinai, şi conştiinta evreilor ca popor al lui Iahve. Activitatea judecătorilor a
fost însă temporară. Ei au apărut în momente de primejdie politică, piersîndu-şi apoi
autoritatea, iar triburile revenind la vechea lor autonomie. Anarhia politică, incursiunile
populaţiilor din afară şi mai ales primejdia pe care o prezentau filistenii au făcut necesară
unirea triburilor într-un stat, sub conducerea unui rege.
b) Regatul: Adevărata unitate politică se realizează prin întemeierea regatului,
parţial sub Saul, apoi înglobînd toate triburile sub David şi Solomon. Sub David (c.
1013-973 î. Hr.), evreii îi înfrîng definitiv pe filisteni şi cuceresc Ierusalimul, care va
deveni centrul politic şi religios al statului teocratic. Teritoriul Palestinei atinge acum cea
mai mare întindere a sa. Solomon (c. 973-933 î. Hr.) continuă opera tatălui său, întărind
unitatea statului şi desăvîrşind sistemul de apărare. De asemenea, el stabileşte o nouă
organizare administrativă şi pune bazele unui larg schimb comercial cu ţările vecine.
Dar numele lui Solomon este legat mai ales de construirea templului din Ierusalim.
După moartea lui Solomon începe declinul politic al evreilor. Statul unitar se
împarte în două regate (c. 926 Hr.), al lui Iuda şi al lui Israel, în permanentă luptă între
î.
ele şi cu popoarele vecine. Frămîntările interioare contribuie şi ele la slăbirea continuă a

celor două state, care se vor prăbuşi sub loviturile marilor imperii vecine. Cel dintîi cade
Israelul (721 î. Hr.), cucerit de Sargon al IT-lea,regele Asiriei. Un mare număr de israeliţi
sînt deportaţi în Mesopotamia, iar teritoriul cucerit este colonizat cu o populaţie adusă
din afară; ceea ce va avea drept rezultat un mare amestec de populaţii şi de credinţe
religioase. In anul 597 este cucerit şi regatul lui Iuda de către Nabucodonosor al IT-lea,
regele Babilonului. In anul 586 î. Hr., Ierusalimul este distrus şi cea mai mare parte a
iudeilor sînt deportaţi la Babilon3 .
c) De la exil pînă la dărîmarea Ierusalimului. Perioada exilului a însemnat pentru
iudei un lung şir de suferinţe materiale şi morale, dar şi începutul unei renaşteri
religioase, care a fost mai ales opera profeţilor, a acelui "duh nou" (lez. Xl, 19) adus de
profeţi. Prăbuşirea celui de-al doilea Imperiu babilonean sub loviturile militare ale
perşilor (538 Hr.) şi expansiunea acestora în tot Orientul Apropiat vor schimba situaţia
î.
politică a iudeilor. Palestina intră sub dominaţie persană, iar iudeii din exil se întorc în
patrie. Revenirea din exil s-a făcut în trei etape, între anii 538 î. Hr. şi 398 Hr. Cei
î.
3. Andre Parrot, Babylone et l'Ancien Testament, Delachaux & Niestle , Neuchâtel-

Paris, 1956, 141 p. (BIT).
repatriaţi s-au aşezat în ludeea, pe un teritoriu restrîns în jurul Ierusalimului, formînd

o comunitate religioasă, în locul vechii comunităţi etnice şi politice.
Micul stat iudeu creat sub dominaţie persană cunoaşte o scurtă perioadă de restau-
rare. Se reconstruieşte templul şi se refac zidurile Ierusalimului, se restabileşte cultul
central organizat. Dominaţia persană este înlocuită curînd de cea egipteană, apoi de cea
siriană şi greco-macedoneană (332 î. Hr.). Prin dezmembrarea imperiului lui Alexandru
cel Mare, Palestina va intra în statul elenistic al Seleucizilor. Persecuţiile îndreptate
împotriva iudeilor de Antioh al IV-lea Epifaniu (175-163 î. Hr.), care a încercat să
distrugă monoteismul şi să elenizeze cu forţa pe iudei, au provocat însă lupta de eliberare
a acestora. Sub conducerea Macabeilor, se obţine independenţa politică şi are loc o nouă
restaurare religioasă: templul, profanat de sirieni, este purificat şi cultul restabilit. Se
reface regatul, dar acesta va avea o viaţă scurtă. In anul 63 î. Hr. începe dominaţia
romană, exercitată mai întîi prin păstrarea regilor locali, apoi prin sistemul procuratorilor.
Iudeii reiau lupta de eliberare, care va culmina cu războiul dintre anii 66 şi 70. Iudeii
sint înfrînţi. In anul 70 Ierusalimul este distrus, iar templul ars.
2. IZVOARE
Ca şi celelalte religii, religia evreilor este studiată pe baza izvoarelor arheologice şi a

celor scrise. Cele dintîi, studiate în cadrul arheologiei biblice, cuprind rezultatele cercetă-
rilor efectuate nu numai pe teritoriul Palestinei, ci şi pe teritoriile ţărilor vecine, cu care
evreii au avut legături: Mesopotamia, Egiptul, Fenicia4 . Aceste izvoare sînt preţioase prin
vechimea lor şi prin faptul că ele confirmă şi ilustrează datele din Biblie. Sînt însă puţine
şi se referă mai mult la vechile populaţii ale Palestinei, decît la evrei. Aşa că numai în
chip indirect aflăm din ele cîte ceva despre viaţa religioasă a evreilor.
Izvoarele scrise, în afară de Biblie, sînt de asemenea sărace , Ele cuprind cîteva
inscripţii, corespondenţă, documente diplornatice , unele scrieri cu caracter istoric, între
care în primul rînd scrierile lui Iosif Flaviu (c. 37-95), Antichităţi iudaice şi Războiul
iu.daic'", precum şi cele filosofice ale lui Filon din Alexandria (c. 25 î. Hr.-c. 40 d. Hrl.
Trebuie amintite aici, pentru noutatea şi valoarea lor, faimoasele manuscrise de la Marea
Moartă, din secolele 11-1 î. Hr., descoperite în grotele de la Qumrân, Murabba 'at şi
Khirbet al Mird, despre care s-a scris mult în lumea întreagă şi la noi în ţară 7.
4. VI. Prelipceanu, Textele din Ras Şamra şi raportul lor cu Vechiul Testament,
în "Candela", L-LII (1939-1941), p. 538-567 şi extras (BA, BIT).
5. Flavius Josephe, Histoire ancienne des [uifs et La guerre des [uifs contre les
Romains 66-67 ap: J.-C., trad. A. Lidis, Paris, 1968-1973, XXVI+954 p. (BIT).
6. J. Danielou, Philon d'Alexandrie, ed. a IV-a, A. Fayard, Paris, 1958, Avant·
Propos, p. 7 (BA).
7. încă din anul 1962 se puteau număra 4459 de titluri de lucrări despre descope-
ririle de la Marea Moartă. Bibliografia mai veche la: Pr. praf. Grigorie Marcu, Lumină de
la răsărit. Zece ani de la descoperirea manuscriselor străvechi din depresiunea Mării
Moarte, în "Studii Teologice", X (1958), nr. 1-2,p. 126-136;Pr. Sabin Verzan, Crono-
logia manuscriselor de la Marea Moartă, în "Studii Teologice", XII (1960), nr. 1-2,
p. 40-59; 1. Săbăduş, Descoperirile de la Marea Moartă şi raportul lor cu Noul Testa-
ment, în "Studii Teologice", XVII (1965), ne. 3-4, p. 219-240.
Dar cel mai preţios izvor, nu numai pentru cunoaşterea religiei evreilor, ci şi pentru
istoria lor, îl reprezintă fără îndoială acele cărţi recunoscute de evrei şi de creştini ca
fiind revelate'' şi care formează Biblia, Sfînta Scriptură. In Biblie, Vechiul Testament,
care ne interesează îndeosebi pentru istoria evreilor şi a religiei lor", cuprinde cărţile
sacre scrise înainte de venirea Mîntuitorului. Canonul iudaic, fixat probabil în timpul lui
Ezdra, după întoarcerea iudeilor din exil, cuprinde 39 de cărţi. Biserica Ortodoxă şi
protestanţii menţin acelaşi număr de cărţi canonice ale Vechiului Testament, aşa cum s-a
transmis dealtfel prin Sfinţii Părinţi. Biserica Romano-Catolică, pe baza hotărîrilor
Conciliului de la Trident, numără 46 de cărţi. După sinodul iudaic de la jamnia
(c.90-100); care se pare că a închis în mod oficial canonul iudaic, Biblia cuprinde urmă-
toarele colecţii de cărţi:
Legea (Torăh], formată din cele cinci cărţi ale lui Moise (Facerea, Ieşirea, Leviticul,
Numerii şi Deuteronomul), cuprinde o serie de texte legislative prezentate în contexul
istoric al principalelor evenimente prin care au trecut evreii de la Avraam pînă la moartea
lui Moise.
Profeţii [Nebni'îm}, colecţie care cuprinde, după canonul iudaic, aşa-numiţii
profeţi anteriori (Iosua, Judecătorii, Regii) şi profeţii posteriori, împărţiţi în profeţi
mari (Isaia, Ieremia, lezechiel) şi profeţi mici (Osea, Amos, Miheia, loil, Avdie, Iona,
Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi).
"Scrierile" (Kethubhim, "celelalte"), colecţie din care fac parte toate celelalte cărţi
canonice ale Vechiului Testament, unele cu conţinut istoric (Cronici, Ezdra, Neemia) sau
profetic (Daniel), iar cele mai multe cu conţinut sapienţial sau poetic.
Vechimea acestei împărţiri este confirmată şi de cărţile Noului Testament, în care
se vorbeşte despre ,,Moise şi prooroci" (Luc. XXIV, 27) sau despre ,,Legea lui Moise,
prooroci şi psalmi" (Luc. XXIV, 44).
In ceea ce priveşte limba Vechiului Testament, acesta este scris în cea mai mare
parte în limba ebraică, afară de cîteva mici fragmente scrise în limba aramaică. Scrierea
folosită a fost alfabetul consonantic fenician, care a trecut însă printr-o serie de transfor-
mări. In cele din urmă, în Palestina s-a introdus aşa-numita scriere pătrată, adusă de iudei
din Mesopotamia şi în· care au fost transcrise treptat toate cărţile sacre ale canonului
iudaic.
Din numeroasele studii cu privire la descoperirile de la Marea Moartă şi în special

la esenieni, publicate de Pr. Atanasie Negoiţă şi de orientalistul Const. Daniel în diferite
reviste străine şi româneşti (mai ales cele ale BisericiiOrtodoxe Române), am identificat
20 de titluri pe seama celui dintîi şi 14 pe seama celui de-al doilea. Este o contribuţie
substanţială, care merită să fie remarcată. Ar fi însă fastidios să înşirăm aici titlurile
acestor studii cu locul şi anul apariţiei.
Din bibliografia străină mai nouă menţionăm numai: H. Bardtke (ed.}, Qumran-
Probleme. Vortrăge des Leipziger Symposions liber Qumran-Probleme vom 9. bis 14
Oktober 1961. Akademie-Verlag, Berlin, 1963, VIlI+369 p. (BA); R. de Vaux, Les
Manuscrits de la Mer Marte, în voI. Bible et Orient, Les Ed. du Cert, Paris, 1967, p. 317-
375 (BIT).
8. VI. Prelipceanu, Inspiraţia Sfintei Scripturi, în "Ortodoxia", XII (1962), nr, 4,
p.463-488.
9. Idern, Importanţa Vechiului Testament, în "Candela", XLVIII (1937), nr. 1-2,
p. 116-140 (BIT, extras BA).
3. RELIGIA EVREILOR
Deşi religia evreilor a urmat foarte de aproape linia dezvoltării istorice a acestui
popor, totuşi, din punct de vedere religios, se poate vorbi de patru perioade în loc de trei,
şi care sînt în acelaşi timp patru etape ale revelaţiei: perioada patriarhilor, în care are loc
chemarea lui Avraam; perioada exodului, dominată de personalitatea lui Moise şi în care
se pun bazele teocraţiei; perioada profeţilor, a căror activitate începe încă din timpul
regalităţii şi se va întinde pînă tîrziu, după revenirea iudeilor din exil, şi, în sfîrşit,
iudaismul, în care iudeii întorşi din captivitatea bahilonică se adună în jurul Ierusalimului
şi se transformă intr-o comunitate religioasă.
a) Perioada patriarhilor. Istoria religiei evreilor începe deci cu chemarea lui Avraam,
ales de Dumnezeu din mijlocul populaţiilor semite, politeiste şi idolatre, care trăiau în
oraşul caldeean Ur din sudul Mesopotamiei. Această chemare a însemnat şi începutul
revelaţiei, care va continua în timpul migraţiei către Canaan şi care va fi primită apoi de
urmaşii lui Avraam, Isaac şi Iacov. Adevărurile revela te sînt puţine şi simple, dar ele
reprezintă germenul înaltelor descoperiri care vor urma.
Desigur, nu se poate vorbi de o teologie a epocii patriarhale, ci numai de cîteva
învăţături esenţiale, fundamentale. Principala trăsătură caracteristică este monoteismul.
Dumnezeul lui Avraam, apoi al lui Isaac şi Iacov, este unic. El este desemnat prin termenul
ebraic EI şi prin derivatele sale Elohoh şi Elăhirn. Acest termen se întîlneşte la majoritatea
popoarelor semite şi înseamnă Dumnezeu, divinitate, avînd în acelaşi timp şi sensul de
"puternic", ,,atotputernic" 1 o. Forma de plural Elohim, mult discutată, reprezintă un
plural de maiestate, care, de cele mai multe ori, este însoţit de atribute şi verbe la singu-
lar. Denumirea EI este însoţită uneori de un determinativ, care se referă fie la un loc de
cult anume, fie la atributele divinităţii, fie la unele fapte Il.
In ceea ce priveşte raporturile dintre divinitate şi om în epoca patriarhală, acestea
sînt precis reglementate, luînd forma unui contract, a unei alianţe solemne (berîth) între
Dumnezeu şi Avraam (FaC. XV, 18). Dumnezeu intervine necontenit în viaţa aleşilor Săi:
îi călăuzeşte în drumurile lor, îi apără de primejdii, pedepseşte răul şi răsplăteşte binele,
comunică direct cu ei prin teofanii şi prin vise. Omul, la rîndul său, se manifestă prin
viaţă curată şi prin împlinirea riturilor.
Morala patriarhală reiese limpede din cartea Facerii. Omul îi datorează lui
Dumnezeu, în cadrul legămîntului încheiat cu Avraam, ascultare şi respect. Dumnezeu
pedepseşte pe cei răi (Fac. xxxvrn, 7) şi îi apără pe cei drepţi (Fac. XVIII, 23-33).
Curăţenia inimii şi nevinovăţia sînt de asemenea răsplătite (Fac. XX, 4-7), dreptatea şi
generozitatea lăudate (Fac. XX, 14-18), adulterul, prostituţia şi păcatele contra firii sînt
condamnate şi pedepsi te grav. Familia este privită aproape ca o instituţie sacră; ea are
10. Septuaginta îl traduce prin 1TaJJTOKpaTwp.

11. Astfel, Dumnezeul patriarhilor este numit: El-Beth-el ("Dumnezeu din Bethel ",
Fac. XXXI, 13), El-shaddaj ("Dumnezeu atotputernic", Fac. XXVIII, 3; leş. VI, 3),
El-olam ( ••Dumnezeu cel veşnic", Fac. XXI, 33), El-elyon ("Dumnezeu cel prea-înalt",
Fac. XIV, 18), El-roi (••Dumnezeu atotvăzător", Fac. XVI, 13).
origine divină şi este creată de Dumnezeu monogamă (Fac. II, 24). Femeia este respecta-
tă şi îşi are drepturile ei. Este admisă însă poligamia şi practicată chiar de patriarhi
(Fac. XVI, 1-4; XXV, 1). De asemenea, sclavia nu este interzisă. Ba chiar şi minciuna
este uneori justificată (Fac. Xll, 13; XX, 2) şi înşelătoria tolerată (Fac. XXVII). Acestea
însă îşi găsesc explicaţia în stadiul primitiv de dezvoltare în care se găseau evreii, în
convieţuirea cu celelalte popoare şi în influenţele inevitabile ale unora asupra altora.
Revelaţia începe să germineze în împrejurări sociale, politice, culturale şi religioase care
erau ale lumii de atunci şi ale timpului respectiv.
Cultul din vremea patriarhilor este asemănător în multe privin ţe cu ceea ce întîlnim
la popoarele vecine.
Astfel, locurile de cult erau în aer liber) cu altare simple sau însemnate cu pietre
(Fac. XII, 7-8). In peregrinările continui cu turmele lor, în stadiul de civilizaţie în care
se găseau şi în împrejurările de viaţă în care trăiau, evreii nu aveau cum să înalţe sanctua-
re. Locurile de cult erau legate de obicei de teofanii, aşa cum s-a întîmplat de exemplu
cu piatra pe care Iacov a ridicat-o la Betel şi pe care el însuşi a numit-o "casa lui Dumne-
zeu" (Fac. XXVIII, 18-19,22).
In ceea ce priveşte săuîrşitorii cultului, nu se poate vorbi în perioada patriarhală de
un sacerdoţiu organizat. Actele de cult erau săvîrşite de capul familiei, care împlinea
astfel funcţia de preot.
Ca rituri, evreii chemau numele lui Dumnezeu, se rugau (Fac. XX\' , 21), se
prosternau (Fac. XXIV, 52), făceau lihaţii şi ofrande şi aduceau sacrificii de animale.
însuşi legămîntul pe care Dumnezeu îl încheie cu Avraam este pecetluit în mod solemn
printr-o jertfă (Fac. XV, 9-10). Sacrificiul omenesc însă, atît de mult practicat în acea
vreme la alte popoare, este oprit de Dumnezeu (Fac. XXII, 12--13).
Un rit practicat de majoritatea popoarelor semite, dar care capătă altă semnificaţie
la evrei, este circumciziunea, care devine semnul distinctiv al alianţei dintre Dumnezeu şi
poporul Său ales. Sensul circumciziunii este deci profund religios la evrei.
Eshatologia epocii patriarh ale este vag exprimată în cartea Facerii. Dar, dacă nu
găsim aici o doctrină bine precizată, actele de cult şi unele referiri indirecte duc la
concluzia că exista totuşi credinţa în nemurire şi chiar intr-o răsplată a faptelor din viaţa
pămîntească. In cadrul legămîntului încheiat de Dumnezeu cu Avraam, acestuia i se
făgăduieşte: ,,Iar tu vei trece la părinţii tăi în pace" (Fac. XV, 15). Moartea însăşi nu
este o dispariţie totală, ci o "trecere" la părinţi, o "adăugare" la propriul popor (Fac.
XXV, 8,17).
b) Perioada exodului: Lunga perioadă egipteană din istoria poporului evreu este
aproape complet necunoscută, deoarece Biblia nu ne-a transmis decît foarte puţine ştiri.
Se poate deduce însă că urmaşii patriarhilor au reuşit să păstreze depozitul sacru al
revelaţiei şi amintirea vie a legămîntului încheiat de Iahve cu Avraam.
Odată cu ieşirea evreilor din Egiptl2 , începe să se desfăşoare prodigioasa activitate
a lui Moise, cu care revelaţia intră intr-o etapă superioară. Dumnezeu se arată lui Moise
12. După îndelungi controverse, cercetătorii sînt în general de acord cu fixarea
datei exodului pe la 1230 î. Hr., sub faraonul Menephtah (E. Drio ton , La date de L'Ex o de,
în La Bible et I'Orient, Traveaux du premier Congres darcheologie et d'orientalisme
pe muntele Horeb (leş. III, 1-2), descoperindu-se celui nou chemat ca ,,Dumnezeul lui
Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov" (leş. III, 6) şi dezvăluindu-şi
pentru prima dată numele: ,,Eu sînt Cel ce sint" (leş. IIl, 14). Este cuvintul ebraic
Iahve, care va deveni numele propriu al Dumnezeului lui Israel. Într-o nouă teofanie,
Dumriezeu va reveni asupra acestui nume, precizînd chiar că lui Avraam, lui Isaac şi lui
Iacov li s-a descoperit ca El-Şaddaj, ca Dumnezeu Atotputernic, dar că acestora nu li s-a
făcut cunoscut cu numele Său de Iahve (leş. VI, 2_3)13 . Prin toate acestea se subliniază
atît continuitatea revelaţiei începută prin Avraam, cît şi trecerea acestei revelaţii pe o
treaptă superioară. Descoperirea numelui lui Dumnezeu reprezintă şi începutul unei noi
perioade în istoria religioasă a evreilor: religia patriarhilor devine acum religia lui Iahve,
iar Iahve devine Dumnezeul lui Israel.
Misiunea încredinţată de Dumnezeu lui Moise are trei aspecte: scoaterea evreilor
din robia egipteană, unificarea şi organizarea lor pentru a forma poporul ales al lui Iahve
şi, în sfîrşit, călăuzirea acestui popor către Canaan, către pămîntul făgăduit, în care
trebuia împlinită înalta sa menire.
Constituirea poporului lui Iahve se va face pe baze teocratice, Dumnezeu însuşi
fiind conducătorul poporului Său ales. Alianţa încheiată cu Avraam trece pe o treaptă
superioară şi este minuţios reglementată. Pe muntele Sinai, în noi şi repetate teofanii,
Moise primeşte de la Iahve legislaţia, mai întîi în forma concentrată a Decalogului (leş.
XX, 1-17), apoi în forma amplificată şi amănunţită cuprinsă în aşa-numita "Carte a
legămîntului" (leş. XXIV, 7).
Ideea de Dumnezeu este precizată şi aprofundată în perioada exodului. Descoperi-
rea numelui lui Iahve, fără să reprezinte o definire a lui Dumnezeu, care rămîne inefabil,
exprimă totuşi veşnicia , transcendenţa, omniprezenţa divină. Iahve este unicul Dumne-
zeu ("Să nu ai alţi dumnezei afară de mine !", leş. XX, 3) şi nu numai al lui Israel,
ci şi al întregii lumi (,Al meu este tot pămîntul", leş. XIX, 5). Moise precizează din nou
acest lucru la sfîrşitul activităţii sale, cînd spune poporului său, înainte de intrarea în
Canaan: ,,Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu sus în cer şi jos pe pămînt şi nu mai
este altul afară de El" (Deut. IV, 39), iar în altă parte: ,,Domnul Dumnezeul nostru este
singurul Domn" (Deut. VI, 4). Pentru a feri poporul ales de idolatria care îl ameninţa,
Iahve interzice orice reprezentare, nu numai a divinită ţii, ci chiar şi a obiectelor materiale
şi a animalelor (leş. XX, 4). Aşa cum se revelează în timpul exodului, Iahve este nu
numai puternic, "cu mînă tare" şi "cu braţ înalt" (leş. XIII, 3; Deut. IV, 34), ci şi
"iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, care
păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri" (leş. XXXIV, 6-7).
biblique, PUF, Paris, 1955, p. 49 - BA). Cf.: Pr. At. Negoiţă, Cronologia biblică, În
"Glasul Bisericii", XXXIII (1974), nr , 3-4, p. 262; Gh. D. Burtan, Eliberarea poporului
evreu din robia egipteană în cercetările istorice şi arheologice mai noi, în "Glasul
Bisericii", XXXIV (1975), nr. 5-6, p. 551.
13. Un studiu aprofundat asupra numelui divin Iahve: J. Kinyongo, Origine et signi-
jication du nom divin Yahoe ala lumiere de rec ents trauau x et de traditions semitico-
bibliques (Ex.III, 13-15 et VI, 2-8), Peter Hanstein Verlag CMBH Bonn, 1970, XX+152
p. (BA).
Morala perioadei exodului este înaltă, bine precizată şi reglementată prin acel cod
moral care este Decalogul'" şi prin toate celelalte prescripţii morale ale lui Moise.
Dumnezeu cere de la poporul Său ales dreptate şi milă faţă de străin (,,să-I iubiţi ca pe
voi înşivă", Lev. XIX, 34; "să nu-l strîmtorezi, nici să-I apeşi", leş. XXII, 21), faţă de
robi ("să nu dai pe rob în mîinile stăpînului său" şi ,,să nu-l strîmtorezi", Deut. XXIII,
15-16), faţă de toţi cei neajutoraţi, săraci, orfani, văduve (Deut. XXIV, 19-21).
In ceea ce priveşte morala familială, deşi poligamia se menţine în continuare, sînt
ocrotite femeile, este păzită fidelitatea conjugală, copiii trebuie crescuţi în frica de
Dumnezeu şi respectarea legilor morale.
Morala socială este la evrei încă de pe acum superioară faţă de tot ce se poate
întîlni În celelalte religii ale antichităţiil5. Sclavul nu poate fi omorît de stăpînul său, iar
orice vătămare a sclavului prin lovire este urmată de eliberarea acestuia (leş. XXI, 26-
27). Sclavul de acelaşi neam trebuie eliberat în anul al şaptelea, fără plata unei răscumpă-
rări (leş. XXI, 2). Judecătorilor li se cere aplicarea dreaptă a legilor, fără părtinire, atît
pentru fraţi cît şi pentru străini, pentru cel mare şi pentru cel mic, pentru că ,Judecata
este a lui Dumnezeu" (Deut. 1, 16-17). Camăta este interzisă Între evrei, iar haina luată
zălog de la sărac trebuie înapoiată pînă la asfinţitul soarelui, căci ,,in ce va dormi el ?"
(leş. xxn, 25-27). Sînt oprite de asemenea omorul, furtul, adulterul, mărturia falsă şi
chiar rîvnirea bunurilor altuia. Valoarea acestor legi morale este astfel apreciată de Moise
însuşi: "Este vreun popor mare care să aibă astfel de aşez ăminte şi legi drepte '!" (Deut.
IV, 8).
Cultul este rînduit În perioada exod ului pînă În cele mai mici amănunte. Apare un
sacerdoţiu bine organizat, preoţii (kirhanim] Îndeplinind în primul rînd rolul de mijlo-
citori între om şi Dumnezeu şi de Îndrumători spirituali ai credincioşilor. Ei sînt însă ~i
săvirşitorii cultului public, cei ce aduc ofrandele şi sacrificiile. Începînd chiar din timpul
lui Moise, preoţii vor fi aleşi numai din rîndurile membrilor tribului lui Levi.
Cu toate greutăţile create de rătăcirea prin deşert, evreii au acum un sanctuar,

Cortul adunării, precum şi obiecte de cult, cel mai important fiind Arca alian ţei sau
Chivotul Legii, care nu este o reprezentare a lui Dumnezeu, ci semnul văzut al alianţei
(berith) dintre Iahve şi Israel16 . In Chivotul Legii, construit după indicaţiile amănunţite
14. VI. Prelipceanu, Decalogul, lege morală universală şi permanentă, în ,.Mitropo-

tia Moldovei şi Sucevei", XXXII (1956), nr. 5, p. 246-258; M. Chialda, Îndatoriri moral-
sociale după Decalog, în ••Studii Teologice" , VIII (1956), nr. 9-10, p. 603-621; Gh.
Bogdaproste, Cinstirea aproapelui după Decalog, În ••Studii Teologice", XXI (1969),
nr. 9-10, p. 699-714.
15. VI. Pretipceanu, Probleme sociale în Vechiul Testament, În ••Studii Teologice",
1 (1949). nr. 1-2, p. 55-68; idern , Viaţa religios-morală după concepţia Vechiului
Testament, în ••Mitropolia Olteniei", XIX (1962), nr. 5-6, p. 271-283; At. Negoiţă,
Instituţii sociale în' Vechiul Testament, în ••Studii Teologice", II (1950), nr. 9-10, p.
569-589; V. Caloianu, Datoriile faţă de aproapele după Legea Mozaică, în ••Studii
Teologice", XXVII (1975), nr. 1-2, p. 109-115.
16. Un studiu aprofundat asupra ideii de ••Alianţă" în iudaismul din ultimii 250 de
ani înainte de venirea Mîntuitorului: Annie Jaubert, La notion d'Alliance dans le [u daisrne
aux ab ords de 1'ere chretienne, Ed. du Seuil, Paris, 1963, 542 p. (BA).
ale lui Iahve, se păstrau tablele Legii. Cortul adunării, care era portativ, şi Arca alianţei
au însoţit poporul evreu în toate rătăcirile sale prin pustiu şi de asemenea în Canaan.
In cadrul cultului se aduceau ofrande de obiecte şi sacrificii de animale, care erau
înjunghiate şi arse pe rug. Se instituie Sabatul (ShabfJth) ca zi de odihnă, de care se
bucură şi sclavii şi chiar vitele. Ziua a şaptea este însă, în acelaşi timp, ziua pe care
Domnul însuşi a binecuvîntat-o şi a sfinţit-o (leş. XX, 11), ziua pe care oamenii trebuie
să o consacre lui Dumnezeu: ,,Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti", căci
"este odihna Domnului Dumnezeului tău" (leş. XX, 8,10). Sînt organizate, de asemenea,
sărbători publice anuale, cea mai solemnă fiind Pastile sau Sărbătoarea azimelor, în
care se comemora ieşirea din Egipt (leş. XXlll, 15). Se sărbătorea începutul primăverii
prin jertfirea unui miel şi consumarea de azimă timp de şapte zile.
Din toate acestea reiese importanţa deosebită a perioadei exodului, pe care o putem
numi tot atît 'de propriu şi perioada mozaică, datorită rolului covîrşitor pe care l-a avut
Moise. Poporul evreu, format prin unirea celor 12 triburi, are acum o religie proprie, cu
dogme bine precizate , cu instituţii religioase, cu un sacerdoţiu constituit, cu sărbători
şi cu un cult bine organizat, din care unele elemente au trecut şi în cultul creştin 17. Toate
acestea vor face posibilă evoluţia religioasă care a urmat.
c) Perioada profeţilor. Activitatea profeţilor18 se întinde de fapt pe aproape
întreaga istorie a poporului evreu. Pentru că, în sensul cel mai larg al cuvîntului, şirul
profeţilor începe cu Avraam, cel dintîi transmiţător al revelaţiei, şi se încheie cu Sfîntul
Ioan Botezătorul, care va pregăti "calea Domnului" (Mat. III, 3)19.
Profetismul ebraic este un fenomen cu totul deosebit în istoria religioasă a omenirii,
el reprezentînd ultima treaptă a revelaţiei vechi-testamentare, Înainte de revelaţia desăvîr-
şită făcută prin însuşi Fiul lui Dumnezeu.
In ceea ce priveşte religia profeţilor, aceasta este fără îndoială mai bogată şi mai
profundă decît aceea a patriarhilor sau a lui Moise. ideea de Dumnezeu este dezvoltată
de profeţi, care pun acum accentul pe universalism. Iahve nu mai este Dumnezeul unic al
lui Israel, ci unicul Dumnezeu, în sensul absolut al acestui cuvînt20 . Acei "alţi dumnezei",
despre care se mai vorbeşte încă în epoca exodului şi de care Moise căuta să-i apere pe
17. V. Chiţ u, Raportul dintre cultul Vechiului Testament şi cultul creş tin, în
"S·tudii Teologice ", XIII (1961), nr. 5-6, p. 297-320; Gh. Bogdaproste, Elemente din
cultul mozaic în cultul creş tin, în "Studii Teologice", XXII (1970), nr. 9-10, p. 723-
739.
18. Termenii folosiţi în Vechiul Testament pentru a desemna înalta misiune a profe-
tului sînt mai întîi roeh sau hozeh, apoi nabhi, cei doi dintîi cu sensul de "cel ce vede"
ceea ce este ascuns, vizionar, iar cel de-al treilea, nabhi, care cu vremea va lua locul
celorlalţi, cu sensul de "cel ce vesteşte", "cel ce vorbeşte" în numele Domnului. Profetul
era deci vestitorul, crainicullui Iahve, "grăitor din partea lui Dumnezeu" (leş. IV, 16).
19. Profeţii sînt împărţiţi, pentru a fi mai uşor studiaţi, în profeţi "vechi" şi
profeţi "noi" sau "scriitori", aceştia din urmă lăsîndu-ne profeţii scrise. De asemenea,
după epoca în care au trăit, putem deosebi profeţii anteriori captivităţii, profeţii din
timpul captivităţii babilonice şi cei de după captivitate.
20. Profeţii secolului al VIII-lea î. Hr., spune A. Lods, o somitate în materie, ,,au
pus bazele, pentru prima dată în istoria lumii, unei religii universaliste " (Israel des origines
au milieu du VI/l-e siecle, La Renaiss. du Livre , Paris, 1930, p. 5.65 - BA).
evrei, devin acum "idoli" şi "lucrul mîinilor" oamenilor, "făcuţi de degetele lor" (Is. II,
8), "vînare de vînt" (Is. XLI, 29), "lemne lipsite de orice înţelegere", "fără minte şi fără
pricepere" (Ier. X, 8), "chipuri turnate", care nu sînt decît "minciună" (Ier. X, 14).
Teologia profeţilor este însă caracterizată mai ales prin accentuarea mesianismului,
prezent în perioadele anterioare doar ca o nădejde într-o remisiune, într-o binecuvîntare
prin Israel a tuturor neamurilor pămîntului. Profeţii vestesc pe Mîntuitorul şi venirea
Îrnpără ţiei lui Dumnezeu. Mîntuitorul se va numi Mesia (Mâshiah, cel "uns", cuvînt
tradus în greceşte prin Hristosj i ' . EI va face parte din neamul lui David, va fi precedat
de un înainte-mergător (Mal. III, 23), va fi preţuit 30 de arginţi (Zah. XI, 12-13), va fi
ucis şi străpuns (Zah. XII, 10). EI este născut din Dumnezeu ("Fiul Meu eşti Tu, Eu
astăzi Te-am născut", Ps. II, 7) şi este veşnic, ca Dumnezeu însuşi (" ... obîrşia Lui este
dintru început, din zilele veşniciei", Mih. V, 1). Împărăţia mesianică, descrisă în mod
metaforic de Isaia (cap. XI), "profetul mesianic prin excelenţă" 22, va fi o împără ţie a
păcii, în care "pacea Lui nu va avea hotar" (Is. IX, 6) şi în care "nici un neam nu va mai
ridica sabia împotriva altuia" (ls. II, 4). Ea va însemna în acelaşi timp domnia dreptăţii
şi a sfinţeniei: "Cei smeriţi se vor bucura ... , cei săraci se vor veseli ... , apăsătorul nu va
mai fi, cel batjocoritor va pieri, distruşi vor fi cei ce pîndeau să facă rău" (Is. XXIX, 19,
20). Legămîntul încheiat de Iahve cu Avraam şi cu Moise va fi un "legămînt nou" (Ier.
XXXI, 31), în cadrul căruia Dumnezeu "va ridica steag pentru neamuri" (Is. XI, 12;
XLIX, 22). Toţi oamenii vor cunoaşte atunci pe Dumnezeu: II' ••toţi de la sine Mă vor
cunoaşte, de la mic pînă la mare" (Ier. XXXI, 34). ,Jn vremea aceea - spune şi profetui
Isaia - cei surzi vor auzi cuvintele cărţii şi ochii celor orbi vor vedea fără umbră si fără
întuneric" (XXIX, 18)23.
Morala este deosebit de înaltă. Profeţii pun accentul nu pe împlinirea exactă a
riturilor, ci pe credinţ şi pe căutarea lui Dumnezeu, pe efortul de a-Lcunoaşte , ,,Dacă nu
ă
credeţi, veţi fi zdrobiţi", spune Isaia (VII, 9), iar Avacurn proclamă: ,,Dreptul din
credinţă va fi viu" (II, 4). Această credinţă trebuie exprimată prin căutarea lui Dumne-
zeu. "Căutaţi-Mă şi veţi fi vii !" spune Iahve către Israel prin profetul Amos (V, 5). Iar
Sofonie lămureşte ce înseamnă această căutare a lui Dumnezeu: "Căutaţi dreptatea,
căutaţi smerenia" (lI, 3). Profeţii predică smerenia, mila, dreptatea. "Invăţaţi să faceţi
binele - spune Isaia - căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului,
apăraţi pe văduvă !" (ls. 1, 17). Profeţii condamnă formalismul sacrificiilor şi al riturilor
în general. Iahve respinge prin profeţii Săi toate riturile împlinite cu mîini care nu sînt
curate: "Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre? .. M-am săturat de arderile de
tot. .. , nu mai aduceţi daruri zadamice ... , urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sînt
pentru Mine o povară. Ajunge !" (Is. 1, 11-14). Iahve cere jertfă lăuntrică: ,,Milă voiesc,
21. Identitatea de sens a celor doi termeni o certifică însuşi Sf. Evanghelist Ioan:
,,Mesia, care se tîlcuieşte Hristos" (1,41; IV, 25).
22. Studiul Vechiului Testament, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti,1955,p. 137 (BIT).
23. L. Dennefeld, Le Messianisme, Letouzey et Ane , Paris, 1929, IV+301 p. (BIT);
N. Neaga, Profeţii mesianic e în Vechiul Testament, Sibiu, 1929, 95 p. (BA); idem,
Profeţii m esianic e în cartea Facerii, Sibiu, 1930,31 p. (BA).
iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decît arderile de tot" (Os. VI, 6).
Această jertfă sufletească cerută de profeţi în numele lui Iahve este ridicată în Psalmi pe
cele mai înalte culmi ale frumuseţii de simţire şi de exprimare poetică, iar psalmul 50
este una dintre cele mai frumoase rugăciuni pe care le-a creat pietatea omenească din
toate timpurile şi de pretutindeni. Legătura cu Dumnezeu este socotită aici bucurie şi
veselie, mîntuirea însăşi este suprema bucurie duhovnicească: ,,Dă-mi mie bucuria
mîntuirii Tale" (Ps. L, 13)24.
Morala socială a profeţilor este, de asemenea, pe măsura misiunii lor. Ei nu se sfiesc
să-i mustre pe cei mari şi să-i ameninţe cu mînia lui Dumnezeu. li osîndesc chiar pe' regii
vinovaţi de nedreptate, de fărădelegi şi de idolatrie. Profeţii condamnă pe cei bogaţi:
"Vai vouă care clădiţi casă lîngă casă şi grămădiţi ţarini lîngă ţarini" (Is. V, 8), arătînd
în acelaşi timp zădărnicia acestor eforturi: ". .. aceste case multe, mari şi frumoase, vor
fi pustii şi nimeni nu va mai locui în ele" (ls. V, 9). Ei condamnă luxul (ls. III, 16-23;
Am. VI, 4-6), desfrîul (Is. V, 11-12), lăcomia, luarea de mită şi camăta (Iez. xxn, 12,
13), propovăduind mila, dreptatea, iubirea aproapelui" .
In ceea ce priveşte cultul, acesta a cunoscut în vremea regilor o mare strălucire
exterioară, dar în acelaşi timp a degenerat în formalism şi a primit influenţe nocive din
afară. Pînă la construirea templului din Ierusalim, principalul loc de cult era acela unde
se găsea Chivotul Legii, transportat de David la Ierusalim, care va deveni, pe lîngă centru
politic, şi centrul religios al evreilor. Templul lui Solomon, principalul sanctuar consacrat
lui Iahve, a fost construit din piatră şi lemn preţios şi a fost împodobit cu aur, argint şi
fildeş. Soarta lui a fost însă tristă. Distrus de Nahucodonosor în 586 î. Hr., el a fost
reconstruit după întoarcerea evreilor din exil şi apoi mărit şi înfrumuseţat de Irod cel
Mare în anul 18 î. Hr. In această formă, templul a fost distrus in anul 70, odată cu
dărîmarea Ierusalimului.
Sacrificiul rămîne centrul cultului, pe lîngă care continuă să se aducă ofrande din
făină, piine, ulei, vin. Sărbătorile devin mai spectaculoase, dar pierd în ceea ce priveşte
valoarea lor spirituală. Preoţimea creşte ca număr şi ca organizare, dar aceasta în dauna
rolului ei de îndrumător spiritual. Rolul acesta îl vor lua profeţii, care îl vor exercita în
numele lui Iahve. Ei condamnă formalismul exterior, pompa, spectacolul, punînd
accentul pe cultul lăuntric, pe inima curată, pe căutarea lui Dumnezeu, pe adevărata
pietate.
Eshatologia profeţilor este mai limpede decît a perioadelor precedente. Locuinţa
morţilor este numită Şeol şi este socotită ca fiind o lume a umbrei, o "ţară de întuneric
şi neorînduială, unde lumina e totuna cu bezna" (Iov X, 22). Morţii sînt închipuiţi ca
umbre care rătăcesc în acest întuneric din care nu se mai pot întoarce. Ideea de sancţiune
morală este încă destul de vagă. La Isaia totuşi se pare că acest Şeol este un fel de iad,
de vreme ce acolo "se vor cobori mărirea Sionului şi gloatele sale, chiotele de veselie"
24. Mircea Basarab, Psalmul LI/L. Ideea de rugăciune şi jertfă, în "Studii Teolo-
gice", XIII (1961). nr. 7-8, p. 410-426; Gh. Bogdaproste, Valoarea moral-socială a
cărţii Psalmilor, în "Studii Teologice ", XXII (1970), nr. 1-2, p. 104-117.
25. VI. Prelipceanu, Aspecte sociale În scrierile profe ţilor Vechiului Testament,
Iaşi, 1940,24 p. (BIT); T. M. Burcuş, Aspecte sociale În predica profeţilor Vechiului
Testament, în "Studii Teologice", XVIII (1966). nr. 9-10, p. 575-583.
(V, 14). El vorbeşte chiar despre un ,,foc mistuitor" şi despre ,Jarul cel de veci" (XXXIII,
14). Iar în cartea lui Iov străhate nădejdea într-o înviere a trupului (" ... Răscumpărăto-
rul. .. în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulhere această piele a mea ce se destra-
mă", XIX, 25) şi chiar într-o răsplătire a celor drepţi, care se vor învrednici de bucuria
de a vedea pe Dumnezeu: "Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El îl voi
vedea şi ochii mei Il vor privi, nu ai altuia" (XIX, 26-27).
Perioada profeţilor reprezintă în istoria religioasă a evreilor un însemnat pas
înainte, o nouă treaptă a revelatiei/" . Monoteismul profeţilor este absolut. Se accentuea-
ză universalismul, se întăresc şi se limpezesc profeţiile mesianice. Religia exterioară face
loc treptat unui înalt spiritualism, unei religii scrise nu în legi, ci în inimi. Dar revelaţia
continuă să rămînă bunul unui singur popor. Era necesar un nou legămînt, la care să fie
chemate toate neamurile. Acesta se va realiza însă prin venirea lui Mesia şi prin propovă-
duirea Evangheliei.
d) Perioada iudaismului. Inceputul îndepărtat al iudaismului poate fi plasat curînd
după cucerirea Ierusalimului de către Nahucodonosor (586 î. Hr.), cînd încetează să mai
existe ultimul rest de independenţă politică a evreilor şi cînd începe de fapt împrăştierea
("diaspora") lor cam peste tot în lumea antică şi mai ales în Asia Mică, Siria, Armenia,
Mesopotamia, Arabia şi Egipt 2 7. Este de asemenea perioada în care activează din plin
profeţii şi în care revelaţia continuă prin ei, atingînd cea mai înaltă treaptă înainte de
venirea Mîntuitorului. In acelaşi timp însă, după formarea comunităţii religioase iudaice.
se va accentua şi noua orientare. care va face ca iudaismul să devină treptat o altă religie.
deosehită de creştinism 28.
Marile frămîntări care au avut loc după revenirea iudeilor din exil au avut puternice
repercusiuni şi asupra religiei lor. In cadrul re~rganizării religioase s-a ajuns la realizări
de o valoare deosebită. Astfel, în această perioadă se fixează canonul biblic iudaic, în
care sînt cuprinse 39 de cărţi sacre, socotite ca inspirate. La acestea, iudeii din diaspora şi
în special iudeii elenistici din Alexandria adăugau şi cărţile necanonice sau anaginosco-
mene (bune de citit), care au trecut şi în creştinism, odată cu Biblia grecească29.
Un alt eveniment religios deosehit de important a fost traducerea Bibliei în limba
greacă pentru iudeii din diaspora, care nu mai cunoşteau limba ebraică. Este vorha de
26_ A. Causse , Israel et la vlS!on de L'hu manite, Librairie Istra, Strasbourg-Paris,

1924,152 p , (BIT).
27. Se consideră că populaţia evreiască din Imperiul roman era de 4 milioane,
dintre care 1 milion în Egipt şi circa 1 milion şi un sfert în Siria (H. Ringgren, La religion
d'Israel, trad. L.Jospin, Payot, Paris, 1966, p. 357 - BP).
28. Izvoarele istorice pentru cunoaşterea acestei perioade sînt În primul rînd cărţile
canonice ale Vechiului Testament scrise acum (Ezdra, Neemia, Ester , ultimii profeţi),
majoritatea cărţilor necanonice, precum şi apocrifele Vechiului Testament. O importanţă
documentară deosebită au şi scrierile lui Iosif Flaviu şi cele ale lui Filon din Alexandria,
care poate fi socotit filosoful iudaismului. •
29. M. Chialda, Cărţile anaginoscomena ale Vechiului Testament în Biserica
Ortodoxă, În .,Ortodoxia", XIV (1962). nr. 4, p. 489-539; D. Abrudan, Cărţile anagi-
noscomene ale Vechiului Testament după traducerile româneşti, în "Studii Teologice ",
XIV (1962), nr.'9-10, p. 541-548.
Septuaginta, cea mai veche traducere a Bibliei, importantă şi pentru faptul că sub această
formă textui biblic a fost folosit la început şi de Biserică.
In sînul iudaismului apar noi instituţii religioase, între care în primul rînd sinagoga,
înfiinţată în timpul exilului la Babilon, apoi răspîndită atît în dispora, cît şi în Palestina.
Sinagoga este o casă de adunare, în care sacrificiile de la templu sînt înlocuite cu
rugăciuni, lecturi din cărţi sacre etc. Apar, de asemenea, scribii şi urmaşii lor, rabinii,
erudiţi care interpretează Legea şi care mai tîrziu vor lua locul preoţilor. Ei au pus bazele
acelei tradiţii iudaice care va fi fixată mai tîrziu in Talmud. În sfîrşit, în urma deschiderii
iudaismului către influenţele din afară, cea elenistică în special, începe şi prozelitismul
iudaic, prin care se pregătea calea pentru răspîndirea creştinism ului.
Sub raport doctrinar, după renaşterea religioasă care a urmat revenirii din exil,
iudeii trec printr-o perioadă de frămîntări care vor duce Ia apariţia unor direcţii
deosebite, a unor curente contradictorii. Aşa, de exemplu, fariseii, ostili faţă de influen-
ţele elenistice şi faţă de orice influenţă străină, erau apărătorii Legii mozaice , dar
acceptau şi legea orală a scribilor, acea tradiţie care a îmbogăţit iudaismul. Ei reprezen-
tau curentul popular, opus celui aristocratic al saduceilot , care erau favorabili elenismului,
dar erau foarte conservatori şi limitaţi din punct de vedere religios. Ei nu acceptau decît
Legea scrisă şi erau refractari oricăror înnoiri. Un alt curent il reprezentau esenienii, care
au ajuns să formeze o adevărată confrerie, o sectă influenţată de idei religioase străine,
iraniene, egiptene şi pitagoreice i". Ei trăiau în jurul Mării Moarte, aveau o doctrină
secretă şi practicau un fel de ascetism. Condamnau sacrificiile singeroase, sclavia, folosirea
armelor. Recomandau cumpătarea; celibatul, deşi unii dintre ei se căsătoreau, şi aplicau
comunitatea bunurilor3]. In sfîrşit, curentul reprezentat de zelo ţi, rigorişti, bigoţi,
proveniţi dintre farisei. Ei s-au remarcat prin zelul lor pentru apărarea teocraţiei, fiind
principalii animatori ai răscoalei din anul 66, care a dus la cumplitul război iudaic şi la
dezastrul din anul 70.
30. A. Dupont - Sommer, Le probleme des influences etrangeres sur la secte juive
de Qumriîn, în La Bible et L'Orient, traveaux du premier Congres darcheologie et
d'orientalisme biblique, PUF, Paris, 1955, p. 75-92 (BA); F. M. Braun, Le Man deisme
et la secte essenienne de Qumran, în L'A ncien Testament et 1 'Orient, Etudes presentees
aux VI-e Joumees Bibliques de Louvain (11-13 sept. 1954), Louvain , 1957, p. 193-
230 (BA).
31. Asemănarea unora dintre comportările esenienilor şi cele ale primilor creştini
a făcut pe unii cercetători să susţină teza influenţei eseniene asupra creştinismului.
"Această influenţă - spune renumitul specialist romano-catolic R. de Vaux - se referă
la puncte secundare şi aceste împrumuturi sînt transformate pentru că sînt puse în
serviciul unui dat nou. Nimic la Qumrăn nu corespunde nici nu pregăteşte pentru hristo-
logia Noului Testament, care este esenţialul mesajului creştin" (Qumran, în voI. Bible
et Orient, Les Editions du Cerf', Paris. 1967. p , 375 - BIT). "Desigur - spune şi orienta-
listul român Const. Daniel - menţionarea esenienilor în Noul Testament, arătaţi ca mari
adversari ai lui Iisus Hristos, face să fie cu totul neîntemeiate tezele despre presupusa
influenţă eseniană asupra creştinism ului" (Un esenian menţionat în Faptele Apostolilor:
Var-Iisus, în "Studii Teologice" , XXI (1969), nr. 9-10, p . 685). Cf. J- Danielou, Les
manuscrits de la Mer Morte et les origines du Christianisme, Editions de I'Oran te , Paris,
1957,passim (BCS).
Cu toată această dezbinare, iudaismul păstrează încă tezaurul revelatiei, revelaţie

care continuă să se desfăşoare pînă aproape de începutul crestinismului. Teologia iudaică
păstrează în centrul ei monoteismul, accentuînd mesianismul şi universalismul, acesta din
urmă trecînd şi pe teren practic, prin începutul prozelitismului. Se dezvoltă mult
anghelologia şi demonologia. In morală se întăreşte ideea de responsabilitate, de răsplăti-
re a faptelor, dar şi de nesfîrşită milă a lui Dumnezeu. Această milă se va întinde şi
asupra păgînilor, care nu mai sînt excluşi de la mîntuire. In eshatologie întîlnim acum
Învăţături mult mai limpezi decît în perioadele anterioare. Sufletele celor drepţi se vor
bucura de odihnă şi fericire, vor fi ,,în mîna lui Dumnezeu" şi vor străluci ,,în ziua
răsplătirii ca nişte scîntei" (Inţel. III, 1-7). Cei drepţi "vor fi vii în veacul veacului"
(Îrrţel. V, 15) În "impărăţia frumuseţii" (Înţel. V, 16). Dimpotrivă, cei răi îşi vor primi
pedeapsa meritată. Învierea trupurilor este, de asemenea, precis afirmată: ,.... Impăratul
lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă
veşnică" (II Mac. VII, 9). De asemenea, va exista o judecată din urmă în acea "zi a răs-
plătirii".
In întreaga revelaţie din această perioadă, locul cel mai important îl ocupă
profe ţiile mesianice , din ce în ce mai bogate şi mai precise. Idealul mesianic al iudeilor
este însă pervertit. Ei aşteaptă din ce în ce mai mult un rege În sensul pămîntesc al cuvîn-
tului, un erou naţional care îi va elibera de sub dominaţia străină ~i ii va ridica pe culmile
puterii32. De aceea ei nu vor înţelege mesajul Mîntuitorului, cu toată prevenirea făcută
de profeţi, care vesteau un Împărat "drept şi biruitor", dar ,,smerit" (Zah. IX, lJ), care "nu
va striga, nici nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va auzi glasul lui" ~18.XLII. 2). Umilinţa
patimilor şi suferinţa răstignirii au contravenit şi mai mult idealului mesianic al iudaismu-
lui, care s-a închis mesajului Mintuitorului.
Mesajul Legii vechi se încheia. începea noua epocă a revelaţiei, noul legămînt33 .
Acest lucru a fost perfect înţeles de ,,Apostolul neamurilor": ,,Sfîrşitul legii este Hristos"
(Rom. X, 4).
B. DUPĂ DĂRIMAREA IERUSALIMULUI

(an, 70)
1. SCHIŢ A ISTORICA
În anul 70 d. Hr., Ierusalimul a fost atacat de generalul roman Titus, cucerit,

templul incendiat şi oraşul distrus. Se pare că Titus ar fi încercat să oprească incendierea
templului, dar intervenţia sa a rămas zadarnică. Obiectele sacre ale templului aveau să
facă parte din trofeele victoriei sale, iar în locul măreţului templu al lui Iahve avea să se
clădească templul păgîn al lui Iupiter Capitolinus. Oraşul nu va fi fost cu totul pustiit,
cum pretinde Iosif Flaviu, dar înflorirea lui apusese.
Inainte însă de acest dezastru, evreii se risipiseră cam peste tot în lumea antică şi
mai ales în Asia Mică, Siria, Armenia, Mesopotamia, Arabia şi Egipt, formînd aşa-numita
32. VI. Prelipceanu, Mesianismul lui' Iisus in raport cu mesianismul iudaic, În

"Mitropolia Moldovei şi Sucevei", XLV (1969), nr. 1-2, p. 21-35.
33. D. Stăniloae, Revelaţia ca dar şi ca făgăduinţă, în "Ortodoxia", XXI (1969),
nr. 2,p. 179-196.
24 - Istoria Religiilor - cd.130

diaspora (galut, "ţările imprăştierii evreilor")34 . Aceşti evrei se eliberase treptat de for-
malismul legii idaice, de jertfe îndeosebi, indreptîndu-şi atenţia spre învăţătura legii,
spre respectarea Torei. .
In timpul mişcărilor evreieşti care duseseră la dezastrul din anul 70, cărturarii evrei,
care în general se ţinuseră departe de aceste mişcări, se refugiaseră la romani şi obţinuse-
ră din partea împăratului Vespasian dreptul de a locui în oraşele palestiniene Lydda şi
jamnia. Aici, la Jamnia, Johanan ben Zakkai, fost membru al sinedriu lui , a întemeiat,
împreună cu alţi cărturari şi farisei, un Bet-din, un tribunal, care urma să înlocuiască
sinedriul in atribuţiile sale judecătoreşti, in fixarea datei sărbătorilor etc. In legătură cu
acest nou sinedriu, s-a întemeiat şi un Bet-nomidroş, o şcoală rabinică. Aceasta căuta
să apropie între ele şcoala lui Hillel şi pe aceea a lui Şammai, şcoli juridico-religioase ,
dintre care prima reprezenta o direcţie liberală, iar a doua o direcţie rigoristă.
După moartea lui johanan ben Zakkai, pe la 80 sau 85, a urmat Gamaliel al II-lea,
nepot al lui Gamaliel ben Simon, dascălul Sfintului Apostol Pavel. Acesta, recunoscut
pare-se şi de romani ca şef al evreilor, a organizat cultul iudaic şi a ţinut sinodul de la
jarnnia (90-100), unde, 'din cauza spiritului particularist, au fost inlăturate din canon
scrierile Înţelepciunea , Ecclesiastul, Macabeii, Iudit şi Tobit.
La moartea lui Gamaliel al II-lea, sub împăratul Traian (98-117), evreii au ajuns
să-şi refacă oarecum unitatea, avînd în fruntea lor un şef (nazi, un fel de patriarh), care
strîngea un impozit special (aurum. coronarium} pentru nevoile acestui patriarhat iudaic.
Liniştea pe care o dobîndiseră acum evreii nu a fost însă de lungă durată. Nădejdile lor
de eliberare şi de restaurare politică s-au înteţit din nou, datorită între altele mesianis-
mului întreţinut de scrieri ca a IV-a carte a lui Ezdra, apocalipsele lui Baruh, Avraam,
Ilie, Sofonie, cartea a IV-a a Macabeilor, Testamentul celor' doisprezece patriarhi etc.
Către sfîrşitul domniei lui Traian au reinceput răscoalele evreieşti, mai ales în Egipt,
pentru a se intensifica sub Adrian (117-138), cînd au durat trei ani (132-135).
Principalul personaj al revoltei evreilor a fost acum Akiba ben J oseph, "părintele
rabinismului". Om inteligent, dar strîmt interpret al textelor, acesta a salutat cu numele
de ,,Mesia" pe un oarecare Simon de Koziba, supranumit Bar-Kohba (,,fiul stelei"), care
se declara gata să lupte impotriva rornanilor+". Entuziasrnaţi, evreii pornesc la luptă,
recuceresc Ierusalimul şi, pentru cîtva timp, îşi refac statul. Adrian trimite însă împotriva
lor pe Iulius Sever, unul dintre cei mai buni generali ai săi, care ii învinge în anul 134, iar
în anul 135 pune de se trage cu plugul peste Ierusalim şi întemeiază un nou oraş, Aelia
Capitolina, O jumătate de milion de evrei îşi pierd acum viaţa. Evreii nu mai au voie să
intre în Ierusalim, Koziba moare în lupte. Akiba ben joseph şi alţi rabini SÎnt martirizaţi.
Cultul iudaic este interzis. Centrul de studii de la Jamnia este dizolvat. Nu mai este
îngăduit evreilor nici chiar să posede vreun exemplar din Tora.
Succesorul lui Adrian, Antoninus Pius (138-161), s-a arătat indulgent faţă de
evrei, dîndu-le voie să-şi reorganizeze cultul, să-şi practice riturile, să studieze Tora. Un
34. A. Causse, Les disperses d 'Israel. Les origines de la diaspora et son râie dans la
formation du f udaisme, F. Alcan, Paris, 1929, 166 p. (BIT).
35. Benjamin Pin, Essai sur les origines de la guerre de Bar Kochba et la riualite
ju deo-ro maine en Mediterranee orientale, Librairie Lipschutz, Paris, 1939, 187 p. (BFI).
sinod ţinut la Usşa, în Galileea, a restabilit tribunalele evreieşti şi patriarhatui. Simon,

fiul lui Gamaliel, a urmat tatălui său şi a căutat să evite conflictele cu romanii. Acum
începe o epocă de înflorire a teologiei iudaice. Iuda 1 devine patriarh şi exercită preroga-
tivele unui adevărat monarh al tuturor evreilor din diaspora. Sub Caracalla (211-217),
evreii devin "cetăţeni privilegiati" ai statului roman, deoarece suportă numai în parte
sarcinile obligatorii pentru cetăţenii romani. Succesorii patriarhului Iuda I devin
adevăraţi regi evrei, se îmbracă în purpură, duc viaţă luxoasă, pun impozite grele pe
supuşii lor, făcînd ca romanii să intervină şi să le reducă privilegiile.
Cînd ajung la putere împăraţi creştini, situaţia evreilor din Imperiul roman nu se
schimbă pentru moment. Edictul de la Milan (313) le dă şi lor aceeaşi libertate religioasă
ca şi celorlalte culte din imperiu. împăraţii creştini ajung însă cu vremea să restrîngă în
oarecare măsură libertăţile evreilor. Astfel, propaganda iudaică este interzisă. Evreii nu
mai au voie să ia în căsătorie femei creştine şi nu au voie să aibă sclavi decît dintre evrei.
Măsurile acestea n-au fost însă respectate pretutindeni. Iulian Apostatul (361-363) s-a
arătat favorabil evreilor, promiţîndu-Ie să le reclădească templul. Dar, deşi lucrările de
reconstruire au început, ele nu au putut fi continuate. În Galileea se înmulţiseră dealtfel
creştinii atît de mult, încît evreii deveniseră din ce în ce mai strîmtoraţi. Cînd patriarhul
Gamaliel al VI-lea moare fără descendent, împăratul Teodosie al Il-lea desfiinţează
patriarhatul evreilor. Din acest moment, centrul religios al iudaismului se mută în Meso-
potamia, la Babilon, unde exista o veche comunitate iudaică de pe timpul deportărilor
suferite de evrei. Conducătorul religios al evreilor de aici, Roş Ga/utha ("şeful cap tivi-
lăţii"), se socotea descendent al lui David şi .pentru un timp, toţi evreii din diaspora I-au
socotit drept conducătorul lor. "Şeful captivită tii" se ocupa numai de chestiunile civile,
pentru cele religioase existînd şcoli celebre, cu maeştri renumiţi. Regii persani, adepţi ai
zoroastrismului, devenind stăpîni ai Babilonului, au persecutat din cînd în cînd pe evrei,
ale căror şcoli au avut perioade de înflorire, dar şi de decadenţă. Apoi, sub stăpînirea
arabă, evreii şi-au pierdut autonomia, iar şcolile lor din Palestina şi din Babilon s-au
închis. Epoca Talmudului era închisă.
2. IZVOARELE DE CREDINŢĂ
ALE IUDAISMULUI
a) Tora. In înţelesul restrîns al cuvîntului, Tarah, cartea sacră prin excelenţă a

iudaismului, este Pentateuhul, dar, în sens larg, şi cărţile profetice şi hagiografele fac
parte din Tora36. După concepţia rabinică, Dumnezeu a revelat lui Moise pe muntele
Sinai atît Tora, cărţile profetice şi hagiografele, cît şi Mişna şi Talmudul. Ar exista deci
o Toră scrisă şi una orală, la fel de inspirată şi aceasta din urmă, dar fixată în scris tîrziu,
după ce a fost multă vreme tradiţie orală. Saduceii nu acceptau Tora orală, ci numai pe
cea scrisă, a lui Moise, Pentateuhul, profeţii şi hagiografele.
După concepţia rabinică, Tora nu este o simplă carte sau lege divină, ci un fel de
fiinţă divină, creată de Dumnezeu cu două mii de ani înainte de crearea lumii şi avînd
36. Pentru o prezentare simplă a principalelor idei cuprinse în Vechiul Testament:

A. Gelin, Les idees m aîtress es de ['Ancien
Testament, Les Ed. du Cerf, Paris, 1968.127.
p. (BIT).
rolul de sfătuitor al lui Dumnezeu la crearea lumii. Ceva asemănător gîndesc dealtfel şi
musulmanii despre Coran. Tora propriu-zisă (Pentateuhul) este socotită de evrei ca defini-
tivă.
De timpuriu s-au ivit însă în sînul iudaismului curente Iiberale, care au dat din ce în
ce Ulai multă importanţă raţiunii în materie de interpretare a conţinutului Torei. Filon
(c. 25 î. Hr.-c. 40 d. Hr.), Maimonide (1135-1204), Spinoza (1632-1677), Mendels-
sohn (1729-1786) sînt numai cîteva nume celebre ale acestui curent, care se situa pe linia
interpretării a1egorice a unor pasaje din Tora. In secolul al XIX-lea, după un timp de
expectativă, teologi evrei ca Ahraharn Geiger (1810-1874) au admis concluziile criticii
hiblice. Acestui curent liberal i s-a opus însă curentul conservator reprezentat, prin
Samson Raphael Hirsch (1808-1888), curentul conservator dovedindu-se totdeauna mai
puternic decît cel liberal.
b) Literatura rabinică. După întoarcerea din robia babilonică, evreii observaseră că
Tora nu mai era suficientă pentru a face faţă tuturor necesităţilor juridice ale teocraţiei
pe care ei voiau s-o instaureze. Rabinii încep să strîngă explicaţii ale Sfintei Scripturi, care
se transmit din generaţie în generaţie, socotite cu vremea ca provenind de la Moise însuşi
şi avînd putere de lege ca şi Tora. Munca exegetică a rabinilor, începută cu mult înainte
de dărîmarea Ierusalimului, s-a continuat cu deosebit zel, dînd ceea ce se cheamă literatu-
ra rabinică. Nu era vorba, desigur, de o muncă exegetică în înţelesul de astăzi al cuvîntu-
lui, ci de un fel de comentarii cu pnvire la partea legislativă şi la partea istorică şi morală
a cărţilor sfinte.
Pe vremea Mintuitorului, comentariile făcute de 'rabini la textele Sfintei Scripturi
nu erau fixate în scris, ci se păstrau ca tradiţii orale cu putere de lege şi se completau
necontenit cu noi interpretări de la caz la caz. După multe ezitări, au început să se
redacteze şi în scris aceste comentarii, aceste Mişnah, formînd adevărate coduri de legi
juridico-religioase iudaice. Cea mai celebră Mişna, care le-a pus în umbră pe toate celelal-
te. a fost aceea a lui Iuda cel Sfînt, Iuda Ha-Nasi (164--217), şeful şcolii din Tiberiada.
În alcătuirea ei, această Mişna are mai multe împărţiri, privind sărbătorile, obiectele
sfinte, purificările , chestiunile matrimoniale, prejudiciile etc.
Cu vremea, Mişna a devenit pentru evrei o a doua Lege şi încă mai importantă decît
cea dintîi, lucru pentru care Mîntuitorul îi certa (Mat. XV, 2-3; Mare. vn, 5-8). Desigur,
era firesc ca erudiţii iudaismului să caute a da explicaţii pentru modul cum trebuie
aplicată Legea mozaică în practică, dar aceste explicaţii au ajuns să fie atît de amănunţi-
te, încît au transformat Mişna Într-un cod formalist complicat şi imposibil de aplicat în
totul în practică. Mişna reprezintă însă pentru noi, pentru creştini, un important izvor
pentru cunoaşterea vieţii religioase a evreilor din primele două secole.
In Mişna redactată de Iuda Ha-Nasi n-au intrat toate tradiţiile orale care circulau,
ci numai cele mai importante dintre ele. Cele rămase sub formă de note au fost, de
asemenea, adunate intr-o altă lucrare, numită Teosephta ("adăugare", "supliment"),
În care materialul era orînduit tot cam la fel cu cel din Mişna.
În secolele al III-lea şi al IV -lea, conţinutul Mişnei a fost supus unor noi şi amănun-
ţite comentarii şi interpretări de către aşa-numiţii amoraim, doctori ai iudaismului.
Comentariile acestora poartă numele Chemara şi, Împreună cu Mişna, formează Talmu-
dul. fie cel din Palestina, fie cel din Babilon, după provenienţa Ghemarei. Talmudul de
la Ierusalim, numit şi "palestinian", a fost redactat la sfîrşitul secolului al V -lea şi incepu-

tul secolului al VI-lea. Talmudul a fost scris în limba aramaică. Cel de la Babilon este de
patru ori mai mare decît cel de la Ierusalim şi este mult mai important decît acela, fiind
cel mai adesea citat. .
Cele două Talmuduri ale iudaismului sînt opere de mari proporţii, cu caracter
juridic, în care, sub o formă adesea prea concisă şi chiar obscură, sînt tot felul de discuţii,
amestecate cu legende, povestiri, date ştiinţifice etc. Talmudul a avut o influenţă
profundă asupra iudaismului în general.
Pe lîngă scrierile de mai sus, evreii au şi alte comentarii la Sfînta Scriptură (Midra.
şim] şi traduceri ale Bibliei din limba ebraică în aramaică (Targumim, "traduceri",
"interpretări"), care uneori nu sînt însă simple traduceri, ci parafrazări şi interpretări.
De asemenea, există o literatură iudaică sectară , ca aceea a saduceilor şi a unor
organizaţii sectare, cum este "Noua Alianţă", din ale cărei scrieri unele au fost descoperi-
te în apropiere de Marea Moartă.
3. DOCTRINA
a) Formarea teologiei iu.daice. Nu există un sistem dogmatic bine închegat al

iudaismului. Există însă un număr de credinţe şi principii fundamentale iudaice, care se
degajează din cele două rugăciuni principale ale iudaismului, Şema Israel (,,ascultă
Israele") şi Şemone-Ezre ("optsprezece" binecuvîntări). Din aceste rugăciuni se poate
deduce o teologie iudaică monoteistă, dar această teologie nu s-a constituit În vremurile
mai vechi, cînd accentul se punea mai mult pe credinţă şi pe respectarea practicilor
religioase decît pe concepţii metafizice. Numai mai tîrziu, În evul mediu, şi din pricina
filosofiei arabe şi a concurenţei cu islamismul şi creştinismul, teologii evrei au simţit
nevoia unei sistematizări dogmatice. Primul formular de credinţă al iudaismului a fost
alcătuit, în 13 articole, de marele teolog evreu Moise Maimonide. Deşi bine primit şi
devenit regulă de credinţă a iudaismului, un fel de crez, formularul lui Maimonide are
multe defecte şi a fost corectat de mai mulţi teologi de după el, ca Hasdai Cresca (sec.
XIV), ]oseph Abo (m. 1444), Max L. Margolis (rn. 1904), cînd adăugîndu-i-se articole
noi, cînd reducîndu-se la mai puţin de 13.
De fapt, pînă în secolul al XVIll-lea, rabinii iudei n-au realizat aproape nimic
important în teologie, mărginindu-se la simple comentarii. Numai cîteva nume de teologi
sint mai importante şi, între acestea, numele lui Maimonide. In secolul al XVIII-lea apare
însă Moise Mendelssohn, ale cărui încercări de a adapta învăţătura iudaică la cerinţele
civilizaţiei moderne au pus iudaismul pe calea modernismului, liberalismului şi reformis-
mului, mergînd pînă la necredinţă (]. Darmesteter, Th. Reinach etc.). Alţi reprezentanţi
ai iudaismului n-au mers atît de departe şi, în 1912, rabinii reformişti din Germania au
publicat o declaraţie de principiu în şase puncte, exprimînd, cu oarecare moderaţie,
punctul de vedere reformist. Intre cele două extreme, marele rabin]. Weill (1865-1947)
a căutat să menţină afirmaţiile dogmatice ale vechilor formulare, dar admiţind abroga-
rea părţii din Legea mozaică privitoare la sacrificii, legi de curăţenie rituală, zeciuieli etc.
b) Monoteismul. Dogma fundamentală a iudaismului este monoteismul. Dumnezeu
nu este pentru credinciosul evreu o realitate metafizică, ci Dumnezeul patriarhilor, aspru
şi bun în acelaşi timp. EI este cunoscut prin revelaţia pe care a făcut-o lui Moise şi profe-
ţilor, nu pe calea raţionamentelor filosofice. Totuşi, sub influenţa filosofiei arabe din
evul mediu, Maimonide a admis folosirea raţiunii ca mijloc de cunoaştere a lui Dumnezeu.
Iudaismul conservator vede însă în speculaţia filosofică o primejdie pentru credinţă.
Iudaismul afirmă nu numai unitatea lui Dumnezeu, ci şi unicitatea Lui. Adică,
pentru iudaism, Dumnezeu nu numai că este singurul Dumnezeu, pe lîngă care nu mai
există alte divinităţi sau principii supreme, ci este unic în Fiinţa Sa, neadmiţîndu-se două,
trei sau mai multe ipostaze în fiinţa divină. Dumnezeu este conceput în iudaism ca fiind
atotputernic şi creator, iar minunile sînt socotite ca posibile şi vrednice de atotputernicia
lui Dumnezeu, .ca şi în creş tinism. Chiar dacă unii teologi evrei fac rezerve cu privire la
unele minuni din Sfînta Scriptură, iudaismul admite, în general, intervenţia lui Dumnezeu
în creatură. Spiritualitatea lui Dumnezeu este atestată în iudaism, deşi teologia conserva-
toare iudaică 'face unele concesii concepţiei antropomorfice cu privire la fiinţa divină.
Eternitatea, omniprezenţa, atotştiin ţa , sfinţenia, bunătatea, dreptatea sînt de asemenea
atribute recunoscute lui Dumnezeu de către teologii iudaismului, ca şi în creştinism.
Trebuie să amintim însă un reproş care se face uneori iudaismului, anume acela că
Dumnezeu este conceput ca un judecător aspru, neingăduitor , de care credinciosul
trebuie să se teamă. Intr-adevăr, în literatura rabinică există un puternic curent care tinde
să îndepărteze pe Dumnezeu de lume şi de oameni. Distanţa dintre Dumnezeu şi oameni
a fost mărită şi prin interdicţia de a se pronunţa numele lui Dumnezeu, interdicţie care
apare limpede în Septuaginta, unde textul din Levitic XXIV, 16: .Hulitorul numelui
Domnului să fie omorît neapărat", a fost tradus prin: "Cel ce va pronunţa numele
Domnului să fie pedepsit cu moarte ": Prin urmare, încă din această epocă era interzisă
pronunţarea numelui lui Dumnezeu, nume înlocuit cu atribute: Cel Prea Inalt, Cel
Veşnic, Stăpînul Cerului etc. Interdicţia şi ţinerea ascunsă a adevăratului nume al lui
Dumnezeu a dus în iudaism la mistica în jurul acestui nume, ce se întîlneşte în cabalistică.
În vremea mai nouă însă, iudaismul a evoluat în ce priveşte teama de Dumnezeu, interpre-
tind această teamă ca respect, venerare şi iubire a lui Dumnezeu.
In concepţia vechi-testamentară, Dumnezeu are în vedere în special "poporul ales",
dar, la profeţi mai ales, apare limpede şi iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii.
Iudaismul însă, angajîndu-se pe calea exclusivismului religios,a considerat pe Dumnezeu ca
binevoitor numai faţă de "poporul ales". Acest exclusivism se accentuează în primele
secole creştine , apărînd clar în literatura rabinică. Iudaismul a fost astfel sărăcit de conţi-
nutul său înalt. Revelaţia divină vechi-testamentară a fost considerată ca apanajul unui
anumit popor, iar celelalte popoare au fost excluse şi considerate ca "prozeliţi ai porţii".
Dar şi această idee a mai evoluat cu vremea în iudaism.
c) Alte puncte de doctrină. Teologia iudaică admite existenţa îngerilor buni şi a

îngerilor răi, creaturi ale lui Dumnezeu şi subordonate Lui. Vechiul Testament aminteşte
în mai multe locuri despre îngeri, dar nu insistă prea mult, aşa cum se insistă în scrierile
apocrife iudaice, în Mişna şi în Talmud şi mai ales în speculaţiile cabalistice medievale.
Începînd însă cu Maimonide, cultul spiritelor şi speculaţiile asupra lor au scăzut, pentru
ca în prezent să nu se mai vorbească despre spirite nici chiar în catehismele elementare.
In problema antropologică, teologia iudaică admite că păcatul strămoşesc a avut o
rea înrîurire asupra neamului omenesc, dar tocmai ceea ce este esenţial în păcatul strărno-
şesc, consecinţele dezastruoase spirituale pentru urmaşii lui Adam, nu face parte din
teologia rabinică.
Erudiţii iudaismului recunosc libertatea spirituală a omului, dar şi necesitatea
harului divin. De asemenea, ei socotesc păcatul ca o abatere de la legile divine. Nu insistă
însă prea mult asupra păcatului, iar atunci cînd vorbesc despre el, o fac pentru a afirma
posibilitatea ispăşirii lui prin anumite merite. Se observă deci în doctrina iudaismului
un fel de optimism.
Intr-adevăr, după doctrina iudaică, nu există păcat care să nu poată fi iertat, chiar
şi apostazia, dacă, bineînţeles, păcătosul se pocăieşte, mai ales la sărbătoarea lom Kipur
(Yom Kippiir] şi În ceasul morţii. Pocăinţa trebuie să fie însoţită de mărturisirea păcate-
lor şi de fapte de milostenie.
Păcatele şi meritele prin care acestea se isp ăşesc sînt calculate cu amănuntul de
către rahini, existînd chiar, În credinţa iudaică, un fel de "carte a vieţii'37 , În care sînt
trecute toate faptele omului, bune sau rele. Despre această carte se vorbeşte în cultul
iudaic la Anul Nou şi la sărbătoarea Expierii. Răsplata faptelor bune se face şi pe pămînt.
dar mai ales în cer.
In vremea Mîntuitorului, saduceii, care formau înaltul cler iudaic, nu admiteau
nemurirea sufletului şi învierea morţilor. Fariseii, în schimb, erau pe linia justă a
revelaţiei divine, adică admiteau nemurirea sufletului şi învierea morţilor, dar nu erau
lămuriţi dacă învierea morţilor avea să fie generală sau parţială, pentru toate neamurile
sau numai pentru evrei. In secolele următoare a prevalat tendinţa de a nu admite la viaţa
veşnică pe cei care nu mărturiseau credinţa iudaică; În schimb, nici un evreu nu era
condamnat pe veci.
Iudaismul modern, Înclinat spre raţionalism şi modernism, nu mai admite chinurile
veşnice ale iadului. Rabinii învaţă că orice om, prin strădaniile sale sau prin acelea ale
rudelor rămase în viaţă, se va bucura de viaţă veşnică în Paradis. Paradisul este ,,grădina
fericirii" (Con Eden), în care a fost aşezat Adam, dar teologii evrei moderni şi contem-
porani sînt destul de reţinuţi cînd este vorba să precizeze în ce constă fericirea edenică
şi ce este Paradisul însuşi, afirmînd că este vorba numai de răsplătirea faptelor, iar
descrierile amănunţite care aveau curs odinioară în iudaism le consideră ca simple
produse ale fanteziei.
Invierea morţilor, care constituie un important articol de credinţă pentru evreii
pioşi, a dispărut aproape cu totul în teologia iudaică, fiind socotită ca împotriva raţiunii.
Evreii liberali au făcut să dispară din cărţile lor de rugăciuni cererile cu privire la învierea
morţilor. Poporul credincios nu renunţă însă la vechea credinţă în învierea morţilor.
4. MORALA
Morala iudaică este cuprinsă în Vechiul Testament şi rezumată în Decalog. Totuşi

Decalogul a dispărut cu vremea din cultul iudaic. Morala iudaică are un caracter religios
37. "Dacă vrei să ştii ce este mai sus de tine, dacă vrei să afli sensul legii morale,
să fii convins că în pennanenţă există un ochi care vede, o ureche care aude şi că toate
faptele sînt scrise în cartea vieţii" (Tractatul Avot, cap. II. Citat după Şef rabin dr.
Moses Rosen, In lurnina.Torei, ed. a II-a, Bucureşti, 1971, p. 13 - BA, BCS).
şi legalist. Deşi teologii evrei se silesc să arate că iudaismul este o disciplină raţională,
totuşi morala iudaică se prezintă ca o obligaţie divină şi canonică.
In morala iudaică se observă caracterul negativ al comandamentelor: nu face cutare
lucru. In Sfînta Evanghelie, dimpotrivă, se spune: iubeşte pe aproapele tău. Deci coman-
dament pozitiv. De asemenea, în morala iudaică se insistă asupra dreptăţii, a dreptului
(din). Cazuistica talmudică este străbătută de un suflu de dreptate.
Morala iudaică se mai remarcă şi prin opoziţia ei faţă de ascetism l". După morala
iudaică, viaţa este bună şi trebuie trăită păstrînd calea de mijloc şi dragostea de viaţă,
cu respectarea legilor morale. Deci nu sînt recomandate mortificările. Totuşi postul este
recomandat de morala iudaică. De asemenea rugăciunea şi milostenia. Rugăciunea trebuie
făcută neapărat dimineaţa şi seara. Postul era respectat în timpul Mîntuitorului lunea şi
joia. Astăzi evreii nu mai postesc decît în zilele de post ritual.
Căsătoria a fost totdeauna socotită ca sfîntă şi ca poruncă religioasă, iar celibatul
n-a fost niciodată bine privit în iudaism. Familiile de evrei în care se respectă preceptele
religioase au de obicei mulţi copii, iar copiii sint foarte respectuoşi faţă de bătrîni.
Totuşi femeia şi copiii, ca şi sclavii de odinioară, nu trebuie să recite rugăciunea Şemâ.
Faţă de aproapele, evreii au în ziua de astăzi aceleaşi datorii pe care le au şi
creştinii, dar a fost o vreme cînd rabinii interpretau strîmt preceptul iubirii aproapelui,
socotind că au datorii de dreptate numai faţă de evrei. Sînt însă în literatura iudaică şi
prescrip ţii de înaltă moralitate faţă de străini.
Milostenia este în mare cinste la evrei. Rabinii au organizat asistenţa publică în
comunităţile iudaice. Operele de caritate poartă numele Ţedoqali ("dreptate"), deoarece
ele sînt socotite că aduc din partea lui Dumnezeu o răsplată dreaptă, în raport cu faptele
bune.
Pe lîngă milostenie, evreului i se recomandă, ca şi creştinului, o serie de opere de
binefacere ca: vizite la bătrîni şi bolnavi, asistenţă văduvelor şi orfanilor etc.
Patriotismul este, de asemenea, recomandat de morala iudaică. La toale marile
congrese ale rabinilor s-a recomandat evreilor loialitate faţă de statele pe unde sînt
răspîndiţi.
5. MISTICA
Încă de pe vremea Mîntuitorului exista la evrei un anumit fel de misticism, o inter-

pretare secretă, superioară, a Sfintei Scripturi. Acest misticism era mult preţuit în afara
cercurilor oficiale ale fariseismului, care cultiva formalismul cel mai sec. Iudaismul primise
în Sfinta Scriptură unele indicaţii pentru viaţa religioasă intimă, pentru rugăciune şi
pentru năzuinţa spre unirea cu Dumnezeu, dar aceşti germeni de misticism n-au fost
dezvoltaţi de iudaismul oficial, care a pus mai mult preţ pe legalism, pe formulări
dogmatice. Şi, în general, dispreţul iudaismului pentru ascetism şi tendinţa acestuia spre
raţionalism arată că iubirea de Dumnezeu şi dorinţa arzătoare de a se uni cu El nu găsesc
un teren favorabil în iudaismul oficial, moştenitor al fariseismului şi rabinismului.
38. "Iudaismul - spune dr. Moses Rosen - neagă asceza, se situează pe poziţie
pozitivă în faţa drepturilor trupului de a se înfrupta din plăcerile vieţii" (op. cit., p. 25).
Aceasta nu înseamnă însă că iudaismul n-a avut personalităţi cu o înaltă viaţă

spirituală, mai ales în evul mediu. Aceste personalităţi încep să se afirme de prin secolul
al IX-lea, dar abia în secolul al Xill-lea se ajunge la o mare înflorire a misticii iudaice, cu
publicarea "Cărţii splendorii" (Sepher ha Zăhar] de către Moise de Leon (1250-1305)_
Această carte, în care sînt strînse tradiţiile ezoterice ale iudaismului din cele mai vechi
timpuri, poartă numele de Kabbala (Kabbălăh, "tradiţie", de la evreiescul qibbel, "a
primi instrucţiunea"). In Kabbala se arată cum Dumnezeu, Fiinţa Supremă, incognoscibi-
lă şi infinită, S-a limitat pe Sine, dînd lumii fiinţă sub forma a două sfere de existenţă,
una a "lumii emanaţiei", compusă din zece sfere [sefirot}, şi alta a "lumii inferioare",
alcătuită de asemenea din zece sfere. Aceste două lumi sînt paralele. Prin rugăciune şi
virtute, omul poate ajunge să urce scara acestor sfere şi să dobîndească puteri magice
deosebite. Invăţătura Kabbalei ar fi cuprinsă în Sfînta Scriptură, dar nu oricine poate s-o
înţeleagă, ci numai cei iniţiaţi. Acestora li se descoperă o înţelegere deosebită nu numai
a cuvintelor Sfintei Scripturi, ci şi a literelor, care au semnificaţie divină şi toate nu fac
decît să repete, sub diferite forme, numele ascuns al lui Dumnezeu.
Zoharul a avut şi are o importanţă foarte mare în iudaism, fiind venerat de cabalişti
în aceeaşi măsură în care este venerată Tora. Chiar savanţi creştini, ca Pico della Mirando-
la (1463-1494), s-au lăsat iniţiaţi în ştiinţa ezoterică a Zoharului, crezînd că pot
descoperi în aceasta argumente pentru credinţa lor.
Cabalismul a luat însă o mare dezvoltare în Orient prin Moise Cordovero (1522-
1570), care insista asupra laturii speculative a cabalismului, şi prin Isaak Luria (1534-
1572) şi discipolul "Său Haim Vital (1546-1620), care insistau asupra laturii practice:
rugăciunea, meditaţia prelungită şi celelalte practici care duc la obţinerea extazului.
Intre învăţăturile lui Luria era şi aceea a metempsihozei, iar între practicile recomandate
de el erau, pe lîngă exerciţiile ascetice, folosirea de amulete, chemări de spirite,
combinaţii de numere şi semne alfabetice, care ar fi înzestrat pe iniţiaţi cu puteri supra-
omeneşti.
Intreţinînd ideea de apropiata venire a lui Mesia, lurianismul a dat naştere mişcării
iniţiate de Sabbathai Zevi (1626-1676), care pretindea că este Mesia, dar care nu era în
fond decît un aventurier. După ce a stîrnit în jurul său un mare entuziasm, Sabbathai Zevi
a părăsit iudaismul şi s-a făcut musulman.
Lurianismul a avut o mare influenţă mai ales asupra vieţii religioase iudaice din
Polonia. Aici existau cercuri religioase în care se practica misticismul Kabbalei şi ai căror
membri se numeau hossîdim ("cei pioşi"). Drept iniţiator al hasidismului trece un anume
Israel ben Eliezer (1700-1760), supranumit şi Baal Şem Tov (prescurtat, Beşt)39.
39. Este interesant de notat că începuturile hasidismului au avut loc în ţara noastră.
Dintr-un articol publicat ce 1. Alfassi în "Revista Cultului mozaic" (XVIII, 1 mai 1973,
nr. 298, p. 1 şi 3 - BA, BCS, BCU), sub titlul inceputurile hasidismului in România,
aflăm că, potrivit unei legende din cartea Sivhai Habest, părinţii lui Baal Şern , Eliezer şi
Sara, au locuit în "statul Valahiei, lîngă graniţă". De fapt, Baal Şern s-a născut în
orăşelul Ocupy, în Galiţia, la graniţa cu Bucovina. Adversarii hasidismului, în frunte cu
rabinul Nachman Kromchal, au "acuzat" comunitatea evreiască din România ca fiind
"responsabilă" de apariţia hasidismului. Baal Şem obişnuia dealtfel să se retragă pentru
meditaţie şi rugăciune în munţii Carpaţi, mai ales într-o sinagogă de lemn din Piatra
Neamţ. Pînă astăzi se indică în regiunea muntoasă a Moldovei de nord locuri pe unde
acesta a trecut sau a lucrat, ca "Fîntîna rabinului", "Valea Jidanului" etc.
Hasidismul acorda o mult mai mare importanţă sentimentului religios decît practicilor
religioase recomandate cu amănunţime de ortodoxia talmudică. Din Kabbala , hasidismul
a luat doctrina despre influenţa pe care o are asupra lui Dumnezeu activitatea omului
curat sufleteşte şi drept. Un astfel de om poate să influenţeze voinţa lui Dumnezeu şi
astfel să intervină în cursul fenomenelor naturale. Omul pios, numit ţadik (saddik},
devine astfel o mare forţă in hasidism, fiind considerat ca făcînd legătura între lumea
supremă şi cea de aici de pe pămînt. Consideraţia exagerată acordată ţadikului a dus,
cum era şi firesc, la îngîmfarea acestuia şi 'la tot felul de dezordini, care au făcut să
decadă hasidismul. In prima jumătate a secolului al XIX-lea, hasidismul a atins culmea
înfloririi sale. In a doua jumătate a secolului al XIX-lea, hasidismul a început să decadă,
atît din pricina abuzurilor de putere ale ţadikilor, cît şi din pricina opoziţiei îndîrjite
făcută hasidismului de iudaismul ortodox şi de curentele modemiste din iudaism. Astăzi
haaidisrnul nu mai este cultivat decît pe alocuri de unele familii de evrei pioşi.
Deşi aproape dispărut astăzi, hasidismul a avut o mare influenţă asupra vieţii
religioase iudaice, influenţă care se mai resimte şi astăzi şi care a înviorat ideea de Mesia,
pe care evreii pioşi Il mai aşteaptă încă. Hasidismul a avut o mare influenţă şi asupra
renumitului cugetător evreu Martin Buher (m. 1965), descendent al lui Baal Şem.
6. CULTUL
a) Cultul public, Sinagoga' iudaică nu este de fapt un loc de cult, ci mai mult o casă
de rugăciuni, de învăţămînt religios şi de reuniuni, ţinînd locul templului din Ierusalim.
In fundul sinagogii, într-un fel de altar, se păstrează o Iădiţă (tebah) cu suluri ale Legii.
1 se zice Arca şi este acoperită cu un văl. In faţa acestei lădiţe arde tot timpul o lampă.
La un pupitru alăturat se fac lecturi din cărţile sfinte, In sinagogi sînt bănci. Pentru femei
SÎntrezervate galerii înalte.
Incepind de după dărîmarea Ierusalimului, iudaismul nu mai are preoţi propriu-zişi
(k ăhcnim}. Rahinii nu SÎnt preoţi, ci consilieri şi jurişti. Ei ţin predici şi citesc rugăciunile
principale. Cantorul oficiant la altar se numeşte hazan, De obicei însă, oficiantul cultului
este capul familiei.
Pentru a se face rugăciunile de la sinagogă este nevoie să fie prezenţi cel puţin
zece credincioşi de sex bărbătesc trecuţi de 13 ani [minion], Riturile variază după tradiţii
locale, dar sint două rituri principale, cel se/ard, spaniol-portughez, şi cel askenazi;
german-polonez, care se diferenţiază prin unele texte liturgice şi prin muzica liturgică,
Limba cultică este cea ebraică, dar iudeii liberali, mai ales în ţările unde limba
ehraică nu mai este cunoscută, folosesc limba vorbită de poporul respectiv.
Serviciul religios zilnic de la sinagogă are trei părţi: una de dimineaţă, pînă pe la
ora nouă, a doua pe la trei după amiază şi a treia după apusul soarelui.
Cultul public al iudaismului are o serie de sărbători celebrate cu bucurie şi o altă
serie de sărbători triste. Dintre cele dintîi fac parte în primul rînd cele trei sărbători ale
Pelerinajului şi anume Paştile (Pesah}, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilorî'", Paştile
40. M. Basarab, Sărbătoarea corturilor şi interpretarea ei În creştinism, în "Studii

Teologice" , XII (1960),nr. 5-6,p. 420-435.
se sărbătoresc de fapt în familie, dar în acelaşi timp se recită la sinagogă rugăciuni şi se

citeşte Cîntarea Cîntărilor, parafrazată în sensul unirii lui Israel cu Dumnezeu. Cinci-
zecimea, sărbătoare a secerişului şi a primiţiilor, este socotită ca ziua cînd Dumnezeu a
dat lui Moise Legea. La sinagogă se execută cîntări speciale. Evreii îşi împodobesc casele
cu verdeaţă. Sărbătoarea Corturilor sau a Tabernacolelor cade pe la mijlocul lunii octom-
brie şi durează şapte zile, dintre care numai primele două sînt de mare sărbătoare. In
toate cele şapte zile se desfăşoară festivităţi la sinagogă, care este înconjurată de şapte
ori, cu suluri din Tora în mîini şi cu ramuri de arbori.
Din ciclul acestor sărbători fac parte şi Hanuca (Hanukkâ) şi Purim. Hanuca se
sărbătoreşte pe la începutul lunii decembrie, timp de opt zile, în amintirea purificării
templului de către Iuda Macaheul, după victoria sa împotriva lui Antioh Epifaniu (24
decembrie 165 î. Hr.). Cu acest prilej se iluminează casele. Sărbătoarea Purim are loc zece
săptămîni mai tîrziu, în amintirea salvării, prin Estera, a evreilor din Imperiul persan
(sec. I î. Hr.), ameninţaţi cu pieirea de primul dregător al imperiului, Haman. Este cea
mai veselă sărbătoare a evreilor şi se desfăşoară cu mult zgomot în jurul sinagogilor.
Dintre sărbătorile triste fac parte Roş ha-Şana şi lom Chipur41 . Cea dintîi, sărbă-
toarea anului nou al calendarului ebraic, este zi de pocăinţă deoarece, după credinţa
iudaică, în această zi se înscrie soarta fiecărui evreu pentru anul în curs. Cea de-a doua
încheie ciclul celor zece zile de pocăinţă care urmează după Hoş ha-Şana. In toate cele
zece zile, evreul pios posteşte şi caută să se pocăiască, pentru a primi iertarea în ziua de
Chipur , cînd judecata lui Dumnezeu devine definitivă.
In afară de lom Chipur, iudaismul prescrie şi alte zile de post, în amintirea vreunor
întîmplări triste din istoria poporului evreu.
b) Cultul particular. Cultul familial este celebrat sîmbăta la domiciliu începînd de
vineri seara, cînd capul familiei merge la sinagogă şi, inapoindu-se , binecuvintează copiii
şi este primit de soţie cu două pîini puse pe un şervet , în amintirea proviziei duble de
mană în pustiu. Mai departe, cultul familial se desfăşoară după un anumit ritual.
Pastile se sărbătoresc de asemenea în familie începînd de la 15 Nisan şi durează
şapte zile (opt zile în diaspora), dar numai primele şi ultimele două zile sînt sărbătorite
în chip deosebit. 1 se mai spune şi Sărbătoarea Azimelor. Carnea friptă care se mănîncă
acum şi celelalte feluri de mîncare au sens simbolic, urmîndu-se un întreg ritual. Intre
altele, se beau patru cupe de vin. Se pune la masă şi un pahar pentru profetul Ilie, care se
presupune că prezidează masa. •
Celelalte rituri ale cultului particular sînt mai ales în legătură cu principalele
momente din viaţa omului: naştere, căsătorie, moarte. Există în iudaism credinţa că cei
circurncişi SÎnt asiguraţi de viaţa veşnică în cer. Poate că şi din această pricină evreii
respectă strict rînduiala circumciziunii. Operaţia circumciziunii o poate face tatăl copilu-
lui, dar de obicei o face specialistul comunităţii, numit mohel ("circumcizător H
Acesta
).
dă şi numele copilului. Mai demult se respecta vechea tradiţie ca primul născut al unei
femei, dacă era băiat, să fie ,,răscumpărat", potrivit preceptului Legii.
Majoratul religios este atins în iudaism la vîrsta de 13 ani şi o zi. La această dată
41. D. Abrudan, Sărbătorite postexilice ale evreilor, în "Studii Teologice", XIV

(1962), nr. 7-8. p. 489-501.
este obiceiul să se facă un fel de confirmare, printr-o festivitate religioasă asemănătoare

oarecum cu aceea a confirmării din romane-catolicism.
Căsătoria se celebrează de obicei la sinagogă. Mirele şi mireasa sînt acoperiţi cu un
văl, care simbolizează sfinţenia căsătoriei. Li se dă să guste vin dintr-o cupă. Mirele
trece un inel în degetul miresei. Se recită rugăciuni, se citeşte un contract (ketuba) şi se
pronunţă şase binecuvîntări.
In momentul morţii, evreii caută să facă pe muribund să recite rugăciuni sau pun
să se recite rugăciuni la sinagogă. După ce s-a produs decesul, anumite societăţi funerare
poartă grijă de înmormîntare. Evreii conservatori condamnă cremaţiunea ca fiind
împotriva Legii. Timp de 11 luni, fiul defunctului sau, în lipsa lui, văduva trebuie să
meargă la slujbele de la sinagogă şi să recite rugăciunea Kadiş (Kaddich], despre care se
crede că scapă sufletul defunctului de la condamnare.
Evreii conservatori respectă unele prescripţii cu privire la îmbrăcăminte şi de aceea
există haine kaş er (conforme Legii), în care nu se amestecă textile diferite. De asemenea,
poartă haine lungi cu centură, barbă şi perciuni. Ei nu se descoperă în sinagogă, iar
femeile, după ce se mărită, îşi ţin tot timpul părul acoperit. Evreii conformişti poartă
pe piept, sub îmbrăcăminte, o bucată de pînză, care are la colţuri ciucurii rituali. Această
pînză se numeşte micul talit [tallith }. Mai există însă şi un mare talit , care constă dintr-o
eşarfă de lînă sau de mătase albă, vărgată cu benzi negre şi albe şi cu ciucuri rituali la
colţuri. Talitul este purtat în timpul slujbei de dimineaţă, la toate slujbele de la lom
Chipur şi la slujbele la care se recită rugăciunea de doliu Kadiş ,
Evreii pioşi au păstrat şi obiceiul străvechi al filacteriilor, mici cutii de piele, în
care se ţin patru texte biblice, scrise pe pergament fin. Sînt două cutiuţe de felul acesta,
dintre care una se poartă pe inimă, iar alta se pune pe frunte. Ele sînt socotite că alungă
demonii, la fel cu rnezu za, un mic sul pus într-o cutiuţă de lemn, plastic sau metal,
fixată de canatul din dreapta al uşii şi conţinînd de asemenea texte biblice şi cuvinte
magice. Printr-un orificiu al cutiuţei se vede numele Celui Atotputernic, Şaddai. Cînd
evreul iese din casă , atinge cu degetul acel orificiu şi apoi sărută degetul. In catehismele
iudaice se vorbeşte totuşi împotriva talismanelor şi amuletelor.
Evreii pioşi respectă o serie de prescripţii legale cu privire la alimente, trebuind să
mănînce numai carnea tăiată în chip ritual şi declarată kaşer de un specialist. Evreii nu
au voie să amestece carnea cu laptele şi de aceea gospodinele evreice trebuie să aibă două
rînduri de vase, unele pentru lapte şi altele pentru carne.
Legea iudaică prescrie şi o mulţime de purificări pentru cazuri de impuritate,
ca atingeri de leproşi, de cadavre, de animale spurcate. Pentru necurăţenia femeiască
şi pentru purificarea ei există întregi tratate.
Evreii pioşi se roagă dimineaţa şi seara, iar înainte şi după masă îşi spală mîinile
şi de asemenea se roagă.
7. SITUAŢIA ACTUALĂ
Marea majoritate a evreilor (cea 6 000 000) trăiesc în Statele Unite ale Americii,
depăşind deci statul Israel, unde trăiesc cea 4000 000 de evrei.
Sub raport religios, în sînul iudaismului actual există două curente principale:
curentul ortodox sau conservator, care respectă cu mai multă stricteţe vechile tradiţii
şi ritualuri, şi curentul reformat, care a făcut unele concesii ideilor filosofice iluministe
din secolul al XVIII-lea şi respectă cu mai puţină stricteţe ritualul.
Curentul ortodox este, la rîndul său, de două nuanţe: "askenazit" şi "se/ard".
Iudaismul askenazit (,,german") este răspîndit mai ales În Europa de răsărit şi în Statele
Unite ale Americii şi foloseşte limba idiş, formată pe baza limbii germane. Iudaismul
sefard ("spaniol") este răspîndit aproape numai in Africa de Nord şi Orientul Mijlociu
şi foloseşte limba ladino (de la latinus), formată pe baza limbii spaniole.
Curentul reformat îşi are principalele comunităţi în Statele Unite ale Americii, fiind
şi el divizat în "reformaţi" propriu-zişi şi "conservatori", aceştia din urmă îndepărtîn-
du-se mai puţin de ritual.
Evreii din statul Israel, adunaţi din 74 de ţări diferite şi impărtăşind diferite
nuanţe de iudaism, au dat un real impuls cunoaşterii limbii ebraice şi învăţămîntului
religios. Copiii sînt iniţiaţi în studiul Bibliei, s-au înfiinţat multe şcoli talmudice şi se
tipăresc foarte multe cărţi cu caracter religios.
În ceea ce priveşte cultul mozaic din ţara noastră, putem spune că prezenţa evreilor
în ţările româneşti este: semnalată încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea42 . Pe
vremea lui Dimitrie Cantemir (171 0-1711), evreii puteau să aibă În Moldova "oriunde
sinagogi, dar de lemn, nu de piatră ,,43. Începînd din secolul al XVIII-lea, în fruntea
tuturor rabinilor din Moldova era un mare rabin (Hchnm-Baso}, care era reprezentantul
evreilor pe lîngă scaunul domnesc şi avea şi jurisdicţie civilă şi penală asupra evreilor.
În Muntenia împlinea o astfel de funcţie starostele evreilor. În 1909 a luat fiin ţ la ă
Bucureşti Uniunea evreilor pămînteni, care a grupat 87 de comunităţi evreieşti. După

primul război mondial, Legea cultelor din 22 aprilie 1928 a unificat regimul cultului
mozaic din diferite provincii româneşti, Uniunea evreilor devenind Federaţia uniunilor de
comunităţi evreieşti. În această vreme, timp de cîteva decenii, a apărut oficiosul
"Curieml Israelit", editat de Uniunea evreilor români.
După 23 August 1944 a luat fiinţă, în iunie 1945, Comitetul democratic evreiesc,
care a sprijinit acţiunea de democratizare şi de reconstrucţie a ţării. De asemenea, prin
Legea cultelor din 1948 şi prin aplicarea, începînd din Il iunie 1949, a primului Statut al
cultului mozaic din ţara noastră, s-a stabilit ca for statutar superior al acestui cult Federa-
42. În lucrarea sa Istoria evreilor în ţările noastre, N. Iorga spune: ••Nici o constata-
re de evreu în Moldova şi Ţara Românească nu se întîlneşte pînă în epoca lui Vasile
Lupu" (Analele Academiei Române, seria II, t. XXXVI, 1913-1914, Memoriile Secţiunii
istorice, Bucureşti, 1914, p. 172 -- BA). Se pare că totuşi existau evrei în Moldova pe
timpul domniei lui Petru Rare (1527-1538
ş şi 1541-1546). "Deşi cele circa 150 de
documente rămase din vremea domniei lui Petru Rareş nu pomenesc despre evrei - spune
M. Şora - din arhivele liovene şi otomane precum şi din surse rabinice rezultă faptul
existen ţei în acel timp a unor raporturi comerciale şi fiscale active între domnitorul
Moldovei şi evreii autohtoni sau în tranzit" (Evreii sub domnia lui Petru Rareş , în
"Revista Cultului Mozaic", XXIII (1977), nr. 404, 15 dec.1977,p. 6 - BA, BCS, BCU).
43. Descrierea Moldovei, trad. Gh. Guţu, Ed. Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1973, p. 297 (BA).
ţia Comunităţilor Evreieşti (M) din R. S. România, care editează şi "Revista Cultului
Mozaic", cu apariţie bilunară în limbile română, idiş şi ebraică.
In felul acesta, Cultul mozaic din România s-a organizat pe aceleaşi baze legale de
largă libertate de exercitare a cultului care au fost acordate tuturor celorlalte culte
religioase din ţara noastră, încît la cea de-a VI-a sesiune plenară a Congresului Mondial
Evreiesc, ale cărui lucrări s-au desfăşurat la Ierusalim între 3 şi 10 februarie 1975,
Eminenţa Sa dr. Moses Rosen, Şef-rabinul Cultului Mozaic din ţara noastră, a putut
să declare: "Graţie libertăţii depline de care ne bucurăm, avem posibilitatea să rămînem
credincioşi religiei şi tradiţiei strămoşeşti, să menţinem aşezămintele noastre de cult,
cultură şi asistenţă socială şi în acelaşi timp să fim buni cetă ţeni, egali în drepturi şi
datorii cu ceilalţi fii ai ţării. Totodată, datorită atitudinii umaniste a statului socialist,
a fost şi este posibilă reunificarea familiilor" 44 . Această declaraţie a fost făcută în faţa
celui mai larg for reprezentativ al iudaismului contemporan şi în numele a 70 de comuni-
tăţi evreieşti, cu 130 de temple şi sinagogi, în cele mai multe dintre acestea oficiindu-se
zilnic, dimineaţa şi seara.
In sfîrşit, semnalăm ca unul dintre momentele de seamă din ultimii 30 de ani ai
comunităţii evreieşti din România inaugurarea în Bucureşti, în ziua de 14 ianuarie 1978,
a unui Muzeu de istoria obştei evreieşti din România.
8. CONCLUZn
Din cele de mai sus s-a putut observa deosebirea dintre religia evreilor şi toate
celelalte religii ale lumii antice. In vreme ce religiile celorlalte popoare erau politeiste,
ridicîndu-se cel mult pînă la henoteism sau unele tendinţe monoteiste, în religia evreilor
întîlnim de la început un singur Dumnezeu, creator şi pronietor al lumii, care urmăreşte,
prin poporul Său ales, ridicarea omului pe culmile cele mai înalte ale desăvîrşirii şi sfinţe-
niei. Acest popor a înţeles, prin profeţii săi, voia lui Dumnezeu, dar n-a urmat-o în tot
timpul şi din această cauză a avut pe lîngă momente de înălţare, şi epoci de prăbuşiri
şi suferinţe de-a lungul întregii sale existenţe.
Mai ales după dărîmarea Ierusalimului, evreii s-au depărtat de universalismul
recomandat de profeţi, accentuînd respectarea strictă a prescripţiilor Legii iudaice. Şi
astfel literatura rabinică s-a antrenat în interpretări amănunţite ale Scrierilor Sfinte,
pierzînd din vedere suflul larg al învăţăturii profeţilor. Mai tîrziu însă, Maimonide şi alţi
mari teologi ai iudaismului au corectat în oarecare măsură această tendinţă, îndrumînd
iudaismul spre concepţii largi umanitare. Pietatea iudaică a avut reprezentanţi de seamă,
iar în rîndul credincioşilor iudaismului se observă adesea un cald ataşament faţă de
tradiţiile religioase iudaice. Ideea de venire a lui Mesia nu mai are o importanţă deosebită
în iudaismul actual, totuşi evreii pioşi aşteaptă venirea acelei epoci de dreptate şi de pace
44. Sesiunea de la Ierusalim a Congresului Mondial Evreiesc, în "Revista Cultului

Mozaic", XX, 1 martie 1975, nr. 340, p. 1 (BA, BCS, BCU). Declaraţii similare făcute
cu alte prilejuri, în lucrarea: Şef rabin dr. Moses Rosen, Înuă t ături biblice, ed. a II-a,
Federaţia Comunităţilor Evreieşti (M) din Republica Socialistă România, Bucureşti,
1979, p. 271,282-283,304 (BA, BCS).
prezisă de profeţi45 . Acea epocă va veni însă numai dacă credincioşii iudaismului, ca şi
aceia ai crestinismului şi ai celorlalte religii, vor pune efectiv în practică principiile de
dreptate şi iubire pe care le propovăduiesc, sprijinind din toate puterile lupta popoarelor
iubitoare de pace, dreptate şi progres.
BIBLIOGRAFIE
1. Traduceri de texte
Biblia, Inst. Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1975, 1400 p. (BA, BCS,
BIT, BSf.S). - L. Gol d se h m i d t, Der Babylonische Talmud, 12 vol.,jlidischer Verlag,
Berlin, 1930-1936 (BA, BIT). - M. Schwab, Le Talmud de [erusalem, Il vol., J.
Maisonneuve, Paris, 1932-1933 (BA, BCS, BIT, ed. nouă 1960). -J. B. P'r i t c h a r d
(ed.), Ancient Near Eastem Texts relating to the Old Testament, ed. a II-a, Princeton
(New Jersey), University Press, 1955, XXI+544 p , (BCS). - A. Du P o n t - S o m m e r ,
Les ecn·ts esseniens decouuerts pres de la Mer Morte, ed. a II·a, Payot, Paris, 1960,460 p.
(BA). - .1. Carmignac, E. Cothenet, H. Ligne, Les textes de Qumran, II,
Letouzey & Ane, Paris, 1963, 400 p. (BA).
2. Lucrări de referinţă
Encyclopaedia Judaica, 16 vo!., Keter Publisching Haus, Ierusalim, ed. a I1I·a, 1974,
(BIT, Bibl. Federaţiei Comunităţilor Evreieşti Mozaice din România). - W. C o rsw a n t,
Dictionnaire d'Archeologie biblique, Delachaux & Niestle , Neuchâte l-Paris, 1956,324 p.
(BA). - H. H a a g (ed.), Dizionario biblicu, So ciet a Editrice intemazionale, Torino,
1960, 1122 p. (BA). - J. D hei Il y, Dictionnaire Biblique, Desclee , Toumai, 1964, 1260
p. - G. Cornfeld - G.J. Botterweck (ed.),Die Bibel undihre Welt. Eine En ziklo-
pedie, 6 vo!., Deutscher Taschenbuch Veriag, Munchen, 1972, (BSLS).
3. Istorie, civilizaţie
G. Ricciotti, Histoire d Tsrael, 2 vo!., trad, P. Auveray, A. Picard, Paris, 1939,
562 p . (1), 635 p. {II}, (BA, ed. italiană BIT). - M. N o t h, Die Welt des Alten
Testaments, ed. a IV-a, A. Topelrn ann , Berlin, 1962,340 p . (BCS). - S. W. Baron,
Histoire d'Israel, vie sociale et religieuse, 4 voI., trad. N. Nikiprowetzky - L. Lock - A.
R. Picard, PUF, Paris, 1956-1961 (BA). - R. de Vaux, o. P., Les institutions de
l'Ancien Testament, II, Ed , du Gerf, Paris, 1960, p. 89-429 (BA); idem, Histoire
ancienne d.'Israel, 2 voI., Lecofre , J. Gabalda et Cie , Paris, 1971,674 p. (BFI, BIT). -
S. G r a y zel, Histoire des [uifs, 1, trad. M. Touati , Service Technique pour I'Education,
Paris, 1967, VIII+573 p. (BA). - J. Brigh t, A History of Israel, ed. a II-a, SCM Press
LTD, Londra, 1972,510 p , (BIT). - D. J. Silver - B. Martin,A History of [u daism,
2 voI., Basic Books, Inc., Publishers, New York, 1974, XVII+476 p , (I),XV+527 p , (II),
(BA). - S. Mos cat i, Vechile civilizaţii semite, trad. E. Costescu, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1975, p , 143-209 (BA, BCS, BCU).
45. "în limba profeţilor noştri - spune dr. Moses Rosen - Mesia înseamnă dorul
de libertate pe care nici o sabie nu e atît de ascuţită ca să-I poată străpunge. Mesia este
în concepţia iudaică simbolul acelor vremuri spre care tînjesc de mii de ani toţi cei umiliţi
şi obidiţi, vremurile ce vor picura balsam pe rănile martirilor, ce vor alina suferinţele
prigoniţilor, ce vor înapoia săracilor bunurile de care au Iost jefuiţ i" (op. cit., p. 97-98).
Cf. VI. Prelipceanu , Pacea mesianică la profeţii Vechiului Testament, În "Studii Te olo-
gice ", VI (1954),nr. 1-2,p. 3-16.

Religia Evreilor - Iudaismul PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Religia Evreilor - Iudaismul PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

19

In religia evreilor se deosebesc două perioade principale: una pînă la dărîmarea

A. pINA LA DARIMAREA IERUSALIMULUI

1. Comentînd conţinutul acestor versete, Mircea Eliade scoate în evidenţă caracte-

ele şi cu popoarele vecine. Frămîntările interioare contribuie şi ele la slăbirea continuă a

3. Andre Parrot, Babylone et l'Ancien Testament, Delachaux & Niestle , Neuchâtel-

repatriaţi s-au aşezat în ludeea, pe un teritoriu restrîns în jurul Ierusalimului, formînd

Ca şi celelalte religii, religia evreilor este studiată pe baza izvoarelor arheologice şi a

Din numeroasele studii cu privire la descoperirile de la Marea Moartă şi în special

10. Septuaginta îl traduce prin 1TaJJTOKpaTwp.

Cu toate greutăţile create de rătăcirea prin deşert, evreii au acum un sanctuar,

14. VI. Prelipceanu, Decalogul, lege morală universală şi permanentă, în ,.Mitropo-

26_ A. Causse , Israel et la vlS!on de L'hu manite, Librairie Istra, Strasbourg-Paris,

Cu toată această dezbinare, iudaismul păstrează încă tezaurul revelatiei, revelaţie

B. DUPĂ DĂRIMAREA IERUSALIMULUI

În anul 70 d. Hr., Ierusalimul a fost atacat de generalul roman Titus, cucerit,

32. VI. Prelipceanu, Mesianismul lui' Iisus in raport cu mesianismul iudaic, În

24 - Istoria Religiilor - cd.130

sinod ţinut la Usşa, în Galileea, a restabilit tribunalele evreieşti şi patriarhatui. Simon,

a) Tora. In înţelesul restrîns al cuvîntului, Tarah, cartea sacră prin excelenţă a

36. Pentru o prezentare simplă a principalelor idei cuprinse în Vechiul Testament:

la Ierusalim, numit şi "palestinian", a fost redactat la sfîrşitul secolului al V -lea şi incepu-

a) Formarea teologiei iu.daice. Nu există un sistem dogmatic bine închegat al

c) Alte puncte de doctrină. Teologia iudaică admite existenţa îngerilor buni şi a

Morala iudaică este cuprinsă în Vechiul Testament şi rezumată în Decalog. Totuşi

Încă de pe vremea Mîntuitorului exista la evrei un anumit fel de misticism, o inter-

Aceasta nu înseamnă însă că iudaismul n-a avut personalităţi cu o înaltă viaţă

40. M. Basarab, Sărbătoarea corturilor şi interpretarea ei În creştinism, în "Studii

se sărbătoresc de fapt în familie, dar în acelaşi timp se recită la sinagogă rugăciuni şi se

41. D. Abrudan, Sărbătorite postexilice ale evreilor, în "Studii Teologice", XIV

este obiceiul să se facă un fel de confirmare, printr-o festivitate religioasă asemănătoare

Bucureşti Uniunea evreilor pămînteni, care a grupat 87 de comunităţi evreieşti. După

44. Sesiunea de la Ierusalim a Congresului Mondial Evreiesc, în "Revista Cultului

S-ar putea să vă placă și