Revist` lunar`

„Pentru a se dezvolta [i pentru

de cultura ideilor
editat` de a avea un impact,
Academia Ca]avencu

Director buna credin]` trebuie s` aud`

H.-R. Patapievici
c` nu este subiectul deriziunii.“
Anul IV Num`rul 10 (49)
OCTOMBRIE 2008
4,9 lei Václav Havel

Dosar:
Carl Schmitt
Bogdan Iancu
(coordonator)
Marius B`lan
Valentin Constantin
Mihail Neam]u

Coribantul
[i menadele
Sorin Lavric
 IDEI \N DIALOG
Anul IV NUM~RUL ZECE (PATRUZECI {I NOU~) h OCTOMBRIE 2008

3 h TRAIAN UNGUREANU
R`zboiul cu Rusia Visul acum, co[marul mai tîrziu
5 h A L E X . L E O { E R B A N Î N D I A L O G C U A L E X A N D R U BUDAC
[i democra]ia georgian` Chipurile R`ului
7 h DAN C. MIH~ILESCU
A fi într-un conflict deschis cu un vecin uria[ [i puternic implic` În contra s`r`ciei narative
pericole pentru democra]ie – exigen]a solidarit`]ii cu guvernarea 10 h D A N I E L C R I S T E A - E N A C HE
nu încurajeaz` neap`rat deschiderea c`tre pluralismul politic. Toate-s bune
13 h SORIN LAVRIC
Coribantul [i menadele
h G HI A NOD I A PAG. 16 20 h CONSTANTIN B~L~{OIU
Birocra]ie [i capitalism în teoria lui Mises
23 h OVIDIU PECICAN
Am`girea progresist` Periplu grec
Actuala îngrijorare fa]` de Rusia este un fenomen ciudat. 24 h GEORGIANA PERLEA
Dup` orice standard obiectiv, cet`]enii ru[i sunt mai Cornelius Castoriadis:
liberi sub regimul autoritarist al lui Putin decât au fost acest Raymond Aron al stîngii
vreodat` în timpul fostei Uniuni Sovietice. 26 h M I HA I L R A D U S O L C A N
O bibliotec` a libert`]ii
h JOHN GRAY PAG. 1 8
30 h HORA}IU PEPINE
Despre politica prezen]ei
31 h HORIA BARNA
Moment sau perioad` de criz` pentru UE?!
Libertarianismul: 32 h BOGDAN IANCU

o ideologie a libert`]ii 34 h
Opera lui Carl Schmitt ast`zi
CARL SCHMITT
Epoca neutraliz`rii [i a depolitiz`rii
Este adev`rat c` în România avem partide f`r` doctrine [i
37 h MARIUS BALAN
doctrine f`r` partid. Servit simplu îns`, mesajul e derutant,
pentru c` plaseaz` gre[it repro[uri. De ce Carl Schmitt?
39 h VALENTIN CONSTANTIN
Carl Schmitt, omul f`r` calitate
41 h M I HA I L N E A M } U
h I ONU} STER P A N PAG. 27 Între teologia istoriei [i teologia politic`
47 h IOAN STANOMIR
Fa]a [i reversul
Metafizica 50 h RADU CARP
Por]ile Europei
detectivului M.M. 51 h M I R C E A M I H~ I E {
De ce s` scrie Mircea Mih`ie[ o carte despre Raymond „Prejudicii, suave prejudicii...“
Chandler, care, în plus, s` aib` drept obiect metafizica 53 h VLADIMIR TISM~NEANU
detectivului Marlowe? Detectivii [i metafizica, am mîrîi
Înving`tori sau învin[i?
în surdin`.
54 h H.-R. PATAPIEVICI
h MIRCEA A. DIACO NU PAG. 44 Valorile Europei

SCRIU |N ACEST NUM~R

Horia Barna Profesor, traduc`tor, editor. A tradus Carlos
Fuentes, Diana sau Zei]a solitar` a vîn`torii, 2003 [i Jil]ul
vulturului, 2004.
Marius B`lan Pred` dreptul constitu]ional la
Universitatea „Al. I. Cuza“ din Ia[i.
Constantin B`l`[oiu Licen]iat în teologie [i [tiin]e politice.
Radu Carp Conferen]iar la Facultatea de {tiin]e Politice,
Universitatea din Bucure[ti. Ultima carte publicat`: Mul-
tilingvism [i dialog intercultural în Uniunea European`. O
viziune româneasc`, 2008.
Valentin Constantin Doctor în drept, profesor invitat la
Universitatea Montpellier 1, pred` la Universitatea de
Vest Timi[oara. Ultima carte publicat`: Doctrin` [i juris-
pruden]` interna]ional`, 2004.
Daniel Cristea-Enache Critic literar. Ultima carte
publicat`: Convorbiri cu Octavian Paler, 2007.
Mircea A. Diaconu Critic [i istoric literar. Ultima carte
publicat`: Calistrat Hoga[. Eseu monografic, 2007.
John Gray Profesor la London School of Economics and
Political Science. C`r]i traduse în limba român`: Dincolo
de liberalism [i conservatorism, 1998, Liberalismul, 1998,
Cele dou` fe]e ale liberalismului, 2002.
Bogdan Iancu Doctor în drept, bursier Alexander von
Humboldt la Universitatea din Bremen [i Universitatea
Humboldt din Berlin, pred` la Universitatea Bucure[ti.
Sorin Lavric Doctor în filozofie. Ultima carte publicat`:
Noica [i Mi[carea Legionar`, 2007.
Dan C. Mih`ilescu Scriitor, critic [i istoric literar. Ultima
carte publicat`: Idei cu zim]i, 2008.
Mircea Mih`ie[ Scriitor, anglist, critic literar, pred`
la Universitatea de Vest din Timi[oara. Ultima carte
publicat`: Metafizica detectivului Marlowe, 2008.
Mihail Neam]u Doctor în teologie al Universit`]ii din
Londra. Ultima carte publicat`: Bufni]a din d`râm`turi.
Insomnii teologice în România post-comunist`, 2008.
Ghia Nodia Politolog, ministrul georgian al Educa]iei.
Ultima carte publicat`: The Political Landscape of Geor-
gia: Political Parties: Achievements, Challenges, and
Prospects, 2007.
H.-R. Patapievici Scriitor. Ultima carte publicat`: Despre
idei & blocaje, 2007.
Ovidiu Pecican Scriitor, istoric, profesor de studii
europene la Universitatea „Babe[-Bolyai“ Cluj. Ultima
carte publicat`: Istorii intersectate, 2007.
Hora]iu Pepine Ziarist [i publicist.
Georgiana Perlea Doctorand în Studii Franceze la New
York University, cercet`tor invitat la Ecole Normale
Supérieure, Paris.
Mihail Radu Solcan Profesor la Facultatea de Filosofie,
Universitatea Bucure[ti. Ultima carte publicat`: Introducere
în filosofia min]ii din perspectiva [tiin]ei cogni]iei, 2000.
Ioan Stanomir Pred` la Facultatea de {tiin]e Politice,
Universitatea din Bucure[ti. Ultima carte publicat`: Spiritul
conservator. De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, 2008.
Ionu] Sterpan Cercet`tor la Centrul de Analiz` [i
Dezvoltare Institu]ional` (CADI)
Alex. Leo {erban Critic de film. Ultima carte publicat`: De
ce vedem filme, 2006.
Vladimir Tism`neanu Profesor de {tiin]e Politice
la University of Maryland. Ultimele c`r]i publicate:
Stalinism pentru eternitate – O istorie politic` a comunis-
mului românesc; Refuzul de a uita, 2007.
Traian Ungureanu Jurnalist, cronicar [i eseist politic,
cronicar [i eseist sportiv. Ultima carte publicat`: Încotro
duce istoria României, 2008.

este o marc` a grupului
Revist` lunar` de cultura ideilor
editat` de Academia Ca]avencu.
Apare în prima miercuri a fiec`rei
luni. De[i apare la Bucure[ti, ID nu
este o revist` bucure[tean`.
Caracterele cu care este scris
acronimul ID au fost desenate
de Albrecht Dürer în ultimul an
Adres`: Pia]a Presei Libere nr.1, Casa Presei, corp A3, et.4,
CONCEP}IA GRAFIC~, DESIGN: SECRETARIAT {I ABONAMENTE: DISTRIBU}IE: SC Ca]avencu SA
sector 1, Bucure[ti, cod 013701. Tel. redac]ie: 021–549 3736
Elena Gogo] DIRECTOR DISTRIBU}IE:
www.ideiindialog. ro elena@catavencu.ro Alexandru Miri[tea
DEPARTAMENT V|NZ~RI alexandru.miristea@catavencu.ro
al vie]ii, 1528, [i pot fi g`site Lucrarea de pe copert` apar]ine REDAC}IA PUBLICITATE: Florin Petre tel: 318 55 31; 318 55 32
\n ultima parte a lucr`rii sale lui Devis Grebu. (Advertising Brand Manager) Tip`rit la Tipografia
Vier Bücher von menschlicher DIRECTOR: H.-R. Patapievici florin.petre@gruprc.ro România Liber`
Proportion. Toate desenele acestui num`r REDACTOR-{EF: George Arun tel: +40.722.151.344
au fost realizate de Devis Grebu, arun@ideiindialog.ro TRAFFIC MANAGER: EDITOR: SC Ca]avencu SA
Acesta este num`rul lunii cu excep]ia lucr`rii de la pag. 49, SGR: Alexandru Gabor Ana-Maria Smarandache
octombrie 2008 [i este distribuit a lui Nistor Coita. anamaria.smarandache@gruprc.ro
alexandru.gabor@ideiindialog.ro DIRECTOR DIVIZIA
\ncep\nd cu 1 octombrie. PRODUC}IE: Gabriel Preutu QUALITY MEDIA:
CORECTUR~: Radu Dobând`
Are 56 de pagini. DTP: Florin Iaru, Virgil Mercean gabriel.preutu@gruprc.ro Mihnea Vasiliu

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
Visul acum,
co[marul mai tîrziu
C
AZUL rus e cel mai cunoscut exemplu
de umbrel` oniric` a[ezat` deasupra
unei crize care amenin]` decisiv viitorul
societ`]ii. Boom-ul petrolier a umplut
rezerva financiar` a statului [i a provocat
un salt modest de prosperitate. Suficient pentru a
pune în mi[care o enorm` iluzie colectiv`. Societatea
rus` s-a gr`bit s` aga]e pretextul [i a conchis cu
nesa] c` drama social` a ultimilor 15 ani a luat
sfîr[it – ba mai mult, s-a transformat, cumva, în
succes. Pl`smuirea care permite societ`]ii ruse s` se
simt`, deodat`, revigorat` include, în acela[i pachet
oniric, [i o re]et` economic` pe care oamenii n-o pot
explica, dar o presupun, [i o clas` politic` pe care
aceia[i oameni o consider` autoarea merituoas`
a noului echilibru. În ]es`tura acestei proiec]ii
f`r` con]inut, Putin [i re]eaua de putere a fostului
KGB apar complet recicla]i [i poart` doar semnele
pozitive ale creatorilor de ordine [i stabilitate.
Trecutul dezastruos [i experien]a abisal` a erei
sovietice sînt practic anulate [i eliminate de pe scen`.
La cap`tul acestei formidabile coproduc]ii în care
societatea [i clasa politic` î[i alimenteaz` reciproc
iluziile a[teapt` o catastrof` preg`tit` minu]ios de
somnolen]a nervului public [i de incompeten]a
cras` a administra]iei de stat. Boom-ul petrolier se
aproape de sfîr[it [i trece f`r` ca statul s` fi profitat
de [ansa istoric` a bog`]iei. Marele cadou petrolier
[i gazos n-a fost urmat de investi]ii în economie.
Industria a r`mas o baz` de extrac]ie rudimentar`,
economia n-a fost diversificat`, tehnologia a fost
refuzat` în numele „h`rniciei“ reg`site a na]iunii,
iar na]iunea abia dac` are timp s` [tie c` împarte
acela[i destin cu rezervele de petrol [i gaze: scade
f`r` posibilitate de reînnoire [i se îndreapt` spre
irelevan]`. Cazul rus ]ine capul de afi[ pentru c`
visul dezvoltat de societate urmeaz` riguros tradi]ia
local` [i e, bineîn]eles, o form` de imperialism.
Paranoia antioccidental`, grandoarea militar` [i
invazia Georgiei au impus tulbur`rile psiho-istorice
ruse pe prima pagin`. Cazul României e, indiscutabil,
mai pu]in spectaculos, dar repet` strict mecanismele
mizere ale iluziei ruse [i poate produce acela[i
rezultat: plasarea na]iunii în inutilitate.
Euro big-bang silen]ios
La aproape doi ani de la admiterea discutat` [i
discutabil` în Uniunea European`, România e foarte
aproape de situa]ia structural precar` [i de iluzia
colectiv` rus`. Respectînd regula, [i cazul românesc
a pornit de la un big-bang, de la o situa]ie complet
nou`, care a promis redresarea masiv`, a provocat
un salt relativ dar notabil de prosperitate [i d`
senza]ia reu[itei, în chiar momentele în care [ansele
de succes sînt irosite lamentabil. Rolul încas`rilor
fabuloase din exporturile ruse[ti de petrol [i gaze
a fost jucat, în România, la dimensiuni mai mici
dar în propor]ie comparabil`, de formidabilul
pachet de finan]are, sus]inere [i echilibrare acordat
statului român odat` cu admiterea în UE. Financiar,
pachetul pune la dispozi]ie peste 20 de miliarde de
3
ACTUALITATEA
euro, pîn` în 2013. Cel pu]in la fel de important,
segmentul juridic al pachetului rea[az` normele
[i legisla]ia na]ional`, racordîndu-le la cadrul
european. Monitorizarea Justi]iei impus` de Comisia
European` permite, cel pu]in în teorie, revenirea
legalit`]ii în centrul vie]ii politice [i diminuarea
corup]iei de stat. Dup` aproape doi ani de prescrip]ii
europene, rezultatele sînt aproape nule. Statul
român a evitat reformele sub tutel` european` [i a
f`cut to]i pa[ii posibili înapoi. Fondurile europene
au fost prost administrate sau au r`mas necheltuite.
Ministerul Agriculturii a ratat în întregime
schemele de asisten]` europene [i a consolidat,
astfel, o lung` tradi]ie de demagogie [i birocra]ie
agrar`. Alc`tuirea submediocr` a proiectelor care
declan[eaz` finan]area a atras brutal aten]ia asupra
nivelului sc`zut de inteligen]` administrativ`, în
]ara care s-a obi[nuit s` cread` c` a produs oceane
de competen]` [i armate spontane de exper]i
sc`p`r`tori. Falimentul proiectului de reformare a
Justi]iei sub supraveghere european` a fost înc` mai
r`sun`tor [i a marcat ruptura declarat` între „elita“
politic` româneasc` [i Bruxelles. O scrisoare abject`
semnat` de pre[edin]ii camerelor, N. V`c`roiu [i
B. Olteanu, a reluat tema „amestecului în afacerile
interne“, exact din punctul în care o l`sase marele ei
maestru, N. Ceau[escu. Scrisoarea marcheaz` vizibil sau a obi[nuit mari sectoare ale popula]iei cu
[i oficial decuplarea statului român de valorile ideea c` marele salt s-a produs, c` greul a trecut [i
minime ale Justi]iei [i impune o umilin]` pe care c` via]a româneasc` e scutit`, de acum înainte, de
UE n-a [tiut s` o previn` sau s` o evite. Din punctul efort, de risc, în genere de dinamica [i r`spunderile
de vedere „românesc“, Opera]ia Europa a fost un capitalismului clasic. O stare cvasi-permanent`
enorm succes [i e practic încheiat`. Odat` admis` în de euforie a livrat mai departe concluziile clasice
UE, România nu mai poate fi exclus`, iar sanc]iunile ale onirismului social: economia merge de la
europene sînt mereu [i etern negociabile. În ciuda sine, numele partidelor [i al guvernelor nu mai
acestei regresii institu]ionale grave, mediul social au importan]`, apatia politic` nu poate d`una, ba
românesc nu pare s` se resimt`. Oamenii nu acuz` chiar face bine staturii etice a cet`]eanului. Ceva
criza [i par s` admit`, direct sau indirect, ideea important din for]a de reac]ie critic` rapid` a
general` dup` care via]a s-a îmbun`t`]it, iar ]ara societ`]ii a disp`rut, iar acest soi de pensionare prin
merge, totu[i, înainte. Cum s-a instalat aceast` evaziune a lovit, rînd pe rînd, exerci]iile electorale
concluzie difuz` [i derutant`? ale ultimelor 12 luni: referendumul asupra votului
uninominal, alegerile europene [i alegerile locale. O
Spre viitor, pe contrasens anume form` de calm [i refuzul implic`rii dau tonul
general al vie]ii civice [i fac jonc]iunea cu pasiunea
Cre[terea economic`. Datele statistice spun, reg`sit` a consumului comercial. În mod paradoxal,
într-adev`r, c` economia româneasc` are un încrederea sau m`car confortul psihic minim par s`
ritm de cre[tere remarcabil, situat în jurul a 8%. fi încol]it exact în momentul în care statul se retrage
O parte tot mai însemnat` a popula]iei tr`ie[te de pe linia de lucru convenit` cu Europa. Adev`rul
evident mai bine, s-a eliberat m`car par]ial de e c` nu exist` nimic paradoxal în aceast` mi[care
constrîngeri materiale [i a intrat într-o zon` social` pe contrasens. Societatea româneasc` nu face
de relaxare relativ` care stimuleaz` consumul. decît s` repete eschiva oniric` pe care o pun la lucru
Turismul, ma[inile de calitate (al c`ror import a dus toate societ`]ile profund nepreg`tite pentru viitor.
deficitul comercial cu Germania pe prima pozi]ie),
aparatele electrocasnice, co[ul de supermarket [i, Înc`lzire pe credit
mai ales, achizi]iile imobiliare pe credit au dominat
ultimii aproape doi ani, stabilind, treptat, un nou Evident, primul [i cel mai important
nivel de a[tept`ri [i o percep]ie larg` a „binelui“ comportament de inadecvare e vizibil în ratarea
general. Îns` semnalele decisive au venit din des`vîr[it` a formelor minime de în]elegere
retorica guvernamental`. Echipa PNL-T`riceanu a economic` la nivel social. Românii nu vor sau nu
început devreme asaltul electoral [i a pus în centrul pot s` în]eleag` adev`rurile fundamentale care
mesajelor sale politice tema cre[terii economice. opereaz` într-o economie deschis`. Mistica a[a-
A rezultat, prin repeti]ie [i acumulare, o mistic` zisei cre[teri economice a fost propagat` intens
volant` a cre[terii economice. Efectul final a convins de guvern, dar a prins, în mare parte, pe fundalul
 4
unei naivit`]i fondate, foarte probabil, în deceniile
de planificare comunist` închis`. Asta înseamn`,
pur [i simplu, c` mari mase de oameni nu î[i
pot pune în mod ra]ional probleme financiare [i
economice. Defini]ia banului e restrîns` [i limitat`
aproape exclusiv la consum. Filozofia economiilor
[i a investi]iei care a atins dimensiuni populare
în societ`]ile de capitalism pur e aproape absent`
în România. Mai mult, consumul nu ridic` nici
o dilem` [i sute de mii de români, atra[i de o
propagand` bancar` inadmisibil`, au devenit rapid
ACTUALITATEA
prizonieri ai creditului. În aceste condi]ii, aproape
nimeni nu remarc` natura vulnerabil` a faimoasei
cre[teri economice române[ti. Sus]inerea curbei
de cre[tere economic` vine din doar dou` izvoare:
consumul pe credit [i investi]iile directe de capital
str`in. Ambele sînt limitate. Consumul pe credit a
înc`lzit statistic economia [i a provocat o cre[tere
cifric` de imagine care nu are, îns`, nici o leg`tur`
cu economia real`. Deja, în a doua jum`tate a lui
2008, criza pie]elor financiare mondiale a început
s` mu[te [i în România, anun]înd o posibil`
pr`bu[ire sau gripare a pie]ei de credit locale. Banii
s-au scumpit peste tot în lume, împrumuturile
interbancare sînt tot mai dificile [i e foarte posibil
ca epoca de aur a creditului românesc s` p`[easc`
într-o er` de silex foarte dur` cu popula]ia creditat`.
Povestea investi]iilor directe de capital str`in nu e
mult diferit`. Privatiz`rile se vor încheia la fel ca
orice resurs` limitat` [i, în plus, mi[c`rile de capital
spre a[a-numitele pie]e emergente au devenit mult
mai prudente. Cei doi piloni ai cre[terii economice
române[ti sînt [ubrezi [i nu vin din economia real`.
România continu` s` fie o slab` produc`toare de
bunuri [i valori. Economia nu a fost retehnologizat`,
sectorul cercetare e minuscul, iar educa]ia nu e
privit` ca o ]int` major` de investi]ii. Interesant,
criza pie]elor financiare globale, în primul rînd
americane, a spus tot ce era de spus despre riscurile
misticismului statistic [i ale specula]iilor virtuale,
dar nimeni n-a în]eles lec]ia în România.
Cu mîinile goale [i alte forme
de gîndire local`
i formatul craiovean [i înghit în fiecare zi alt` strad`
Fantasmele C`derea mega-b`ncilor de investi]ii [i a
normaliz`rii române[ti institu]iilor de credit americane a venit dup`
sînt contrazise de mai mult de zece ani de arogan]` speculativ` [i
o suit` de semnale incursiuni în ira]ional. Produsele b`ncilor imobiliare
sociale care sugereaz` au ajuns la învecinarea cu magia [i au proclamat,
iminen]a pericolului de de pild`, valoarea pozitiv` a ipotecilor dezastruoase.
dezagregare cultural` Rezumate anecdotic de un comentator american,
[i istoric`. Expansiunea aceste sporturi extreme au urm`toarea schem` de
banditismului urban desf`[urare: cineva apare în fa]a unui pr`p`dit care se
vorbe[te despre o odihne[te în fa]a unei case în ruin` [i îl informeaz`
ruptur` istoric`. Cu c` reprezint` o banc` dispus` s` îi dea creditul cu
posibila excep]ie a care î[i poate cump`ra o alt` cas`, dup` care aceea[i
cîtorva centre din persoan` vinde ipoteca unei b`nci mai mari din New
Transilvania, ora[ele York care cump`r`, în stînga [i în dreapta, asemenea
române[ti nu pot orori, dup` care cineva de la banca din New York
face jonc]iunea cu pune mîna pe telefon, sun` la Tokyo [i anun]` c`
trecutul, mai bine zis are de vînzare un pachet de ipoteci inestimabile.
cu prima experien]` Banca japonez` întreab` cît face pachetul, americanii
de modernizare a spun 100 de milioane, urmeaz` o pauz`, dup` care,
municipalit`]ilor de la Tokyo, cineva spune: OK! Acest gen de feerie
secolului al XIX-lea. antieconomic` a cucerit pie]ele financiare [i a impus
Experien]a pare ideea c`, da!, ceva în mod patent negativ e pozitiv [i
pierdut`. Ora[ele c` pierderile sînt profit. Lehman Brothers a excelat
interlope ale în domeniu [i, în cele din urm`, guvernul federal a
României reiau l`sat banca s` se fac` ]`nd`ri. Îns` alte dou` b`nci,
exclusiv experien]ele Fannie Mae [i Freddie Mac, au fost salvate pe banii
de criminalitate statului. A urmat r`scump`rarea AIG, cea mai
pre-urban` ale unei mare societate de asigur`ri din lume. În România,
Românii anterioare economi[ti reputa]i au tras imediat concluzia c`
moderniz`rii. Mama Capitalismului e de fapt o }a]` Socialist` [i c`
lec]iile americane despre virtu]ile pie]ei sînt cea mai
sfruntat` ipocrizie a ultimilor 200 de ani. Iar dac`
America face a[a, atunci nimeni nu mai poate critica
manipularea etatist` a pie]ei sau c`derile fulger`toare
de b`nci [i fonduri de investi]ii din România. Cu
alte cuvinte, dac` americanii [i-au salvat b`ncile, noi
avem voie s` fur`m. Evident, distin[ii comentatori
habar nu au c` F. Mae [i F. Mac sînt, de mult timp,
firme de ipotec` semietatizate, iar c`derea AIG ar
fi provocat topirea pie]ei mondiale de asigur`ri.
Mai important, comentatorii locali n-au explicat
diferen]a: pie]ele financiare occidentale au c`zut,
dar n-au luat economia cu ele. Pentru c` economia
occidental` exist`. E real`. În România, c`derea
pie]ei de credit [i bancare ar distruge tot, pentru c`
sub ea nu exist` o economie real`. Analiza care a
întîmpinat, în România, dezastrul financiar american
l`mure[te un singur lucru: nivelul de competen]`
al gîndirii economice oficiale. Criza a intrat deja în
casele (ipotecate) ale românilor, dar societatea e prea
slab preg`tit` [i prea r`u sf`tuit` pentru a reac]iona
corect. Amatorismul economic e îns` doar partea
cea mai u[or cuantificabil` a precarit`]ii generale
care „sus]ine“ societatea româneasc`. Dup` aproape
doi ani de anti-ini]iere european` [i în plin` cre[tere
economic` pirotehnic`, românii înfrunt` viitorul cu
mîinile goale.
Cu neamurile pe litoral
Fantasmele normaliz`rii române[ti sînt
contrazise de o suit` de semnale sociale care
sugereaz` iminen]a pericolului de dezagregare
cultural` [i istoric`. Primul [i cel mai non-european
fenomen în ascensiune e descompunerea vie]ii
urbane. Aproape toate ora[ele mari [i medii ale
]`rii respir` greu, printre jafuri [i r`fuieli armate,
deocamdat` în varianta „soft“, f`r` muni]ie de foc.
Incidentele de acest gen au avansat din ghetouri
spre centrul civil al ora[elor [i au împins pe scen`
grupuri tot mai numeroase [i bine organizate.
Recenta înmormîntare-spectacol a faimosului
Caiac, suprem interlop al Sudului, s-a transformat
într-o demonstra]ie de for]`, sus]inut` de „familii“
[i „delega]ii“ sosite, ordonat [i întunecat, din
toat` ]ara. Poli]ia a asistat decorativ, iar presa a
sesizat numai [i numai pitorescul mafiot, f`r` s`
foloseasc` ocazia pentru a prezenta, într-un dosar
analitic, principalele figuri [i palmaresul familiilor
participante. Congresul funerar-mafiot de la Craiova
a fost, din acest punct de vedere, un succes de PR
interlop [i un e[ec cras al institu]iilor publice. În
Bucure[ti, mi[c`rile interlope recente respect`
[i alt` felie de cartier odinioar` respectabil. Regl`rile
de conturi între clanuri au loc, f`r` urm` de re]inere,
în public, pe terase sau în restaurante, în mijlocul
str`zii sau la gura de metrou. Ciocnirile pun, de
regul`, fa]` în fa]` diverse „neamuri“ ]ig`ne[ti a
c`ror autoritate a fost înc`lcat` (rrom e, aici, un
cuvînt a c`rui adiere etnografic` trimite în direc]ie
gre[it`). Un „neam“ controleaz` cam`ta, colectarea
de fier vechi sau furturile de ma[ini, pe o zon` bine
delimitat` [i reu[e[te s` opereze tocmai pentru c`
a încheiat un pact cu alte „neamuri“ [i cu poli]ia
sau jandarmeria zonale. La rîndul lor, tot mai mul]i
patroni de terase [i restaurante (adesea ridicate
ilegal) pl`tesc o tax` de protec]ie „neamului“ sau
for]ei de poli]ie care îi arondeaz`. Controlul interlop
asupra ]esutului urban se extinde [i perfec]ioneaz`
intens. Nu exist` dovad` mai clar` [i mai dramatic`
a e[ecului urban [i a lipsei de sus]inere pentru
„îmburghezire“, adic` pentru trecerea zonelor
urbane în regia clasei de mijloc. Absen]a garan]iilor
de securitate, corup]ia [i complicitatea statului
au în`bu[it prezumtiva ascensiune european` a
ora[elor. Sîntem, de fapt, în fa]a unui fenomen
mult mai grav [i mai profund decît o sugereaz`
anecdotica senza]ional` rezervat` acestor
evenimente în pres`. Expansiunea banditismului
urban vorbe[te despre o ruptur` istoric`. Cu posibila
excep]ie a cîtorva centre din Transilvania, ora[ele
române[ti nu pot face jonc]iunea cu trecutul, mai
bine zis cu prima experien]` de modernizare a
municipalit`]ilor secolului al XIX-lea. Experien]a
pare pierdut`. Ora[ele interlope ale României reiau
exclusiv experien]ele de criminalitate pre-urban`
ale unei Românii anterioare moderniz`rii. Memoria
social` nu a selec]ionat decît aceast` zon` sau, poate,
numai aceast` zon` e activat` în condi]iile create de
administra]ia politic` a ultimilor 20 de ani. Apari]ia
[i succesul fulminant al unor figuri filo-mafiote de
tip R. Maz`re generalizeaz` modelul [i marcheaz`
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
trecerea zonelor ex-centrice ale provinciei sub
controlul pie]ei politice negre. {i pentru c` tot ne
afl`m la Constan]a… Experien]a suprem` e situa]ia
halucinant` a litoralului M`rii Negre. Ultimii 20 de
ani au r`mas nemarca]i. Litoralul re]ine sinistru [i
muzeal ruina socialist` a betoanelor, mirosurilor
[i sindicalismului rînced al anilor ’80. De la un
cap la altul pubel` a dejec]iilor [i gunoaielor,
litoralul e un miraj invers, o bolgie populat` de
turi[ti dezorienta]i, umili [i rudimentari. Dezastrul
puturos al litoralului demonstreaz` strident o
incapacitate masiv` de a schimba datele de baz`
ale vie]ii colective române[ti. Tocmai pentru c` e
un „dat“, litoralul e zona de exercitare a pasivit`]ii
manageriale [i a lipsei dramatice de inteligen]`,
imagina]ie [i ini]iativ`. Putem consuma, dar
nu putem genera o nou` realitate. O putem cel
mult importa. Sau ne putem exporta: pe litoralul
bulg`resc, grecesc, spaniol sau turcesc. Degradarea
urbanit`]ii române[ti [i stîrpirea nervului burghez
sînt indicii terminale ale lipsei de coeziune [i ale
declas`rii sociale accelerate. {i nu sînt singurele.
Diversificarea prostiei
Cealalt` for]` negativ` în mare ascensiune e
deculturalizarea. Nu e vorba numai de îndep`rtarea
de cultura „cult`“, de[i desp`r]irea de ierarhiile
[i valorile autentice a de[ertificat via]a public`. E
vorba, în primul rînd, de o deplasare general` spre
modéle [i mentalit`]i inferioare, de aprobarea,
glorificarea [i a[ezarea lor în centrul vie]ii sociale.
Fenomenul e, în acela[i timp, extraordinar de
difuz [i pregnant, are o freatic` insidioas` [i poate
izbucni agresiv. Dac` acest pr`p`d trebuie pus
într-o formul` de folosin]` imediat`, atunci putem
vorbi de „diversificarea prostiei“. Aceast` form`
de incompeten]` glorioas` a lovit fatal cercurile
profesionale de vîrf [i genereaz` – de pild`, prin
universit`]i de nivel jenant – o maree de ignoran]i
care pozeaz`, apoi, cu maximum de emfaz`, în
ziari[ti, consultan]i, angaja]i bancari, ingineri
sau profesori. Rezultatul e o ignoran]` sistemic`
[i activ` care se reproduce în sistem piramidal.
Inteligen]a social` e practic suprimat` [i, în acest
context, decizii manageriale stupide trec drept
gesturi de mare autoritate, fie c` vorbim de fotbal, de
numiri ministeriale sau de decizii de administra]ie
comunitar`. Limba în care sînt transmise [i impuse
aceste abera]ii f`r` concurent e practic un de[eu
care ascunde sau înce]o[eaz` viclean comunicarea
direct`. Ororile gramaticale au trecut, deja, în
planul doi. Noua realitate traumatic` de prim-plan
a limbajului e obscenitatea dur` care a perforat
mediile lumpen, pentru a fi preluat` [i omologat`
de limba cotidian` [i chiar de discursul oficial.
Trivializarea masiv` a limbii e tot un semn de
succes al culturii pre-urbane în dauna normelor
înalte, europene [i urbane. Mai pu]in remarcat`
dar prezent` [i aparent victorioas` e guturalizarea
turco-rrom` a limbii. Atît denaturarea sonor`
cît [i sexualizarea pornografic` a lexicului au
transformat limba într-o suit` de semnale [i coduri
care transmit aproape exclusiv date referitoare la
statutul persoanei [i la raporturi de domina]ie sau
protec]ie. Limba a fost, practic, decartat`, redus`
la subutilizare [i „pierdut`“, dup` modelul care a
scos din joc memoria [i gîndirea social`. Între timp,
visul colectiv despre echilibrarea vie]ii române[ti
continu`. Na]iunile viseaz` la termen. O regul`
fluid` [i derutant`, aproape halucinogen`, stabile[te
c` societ`]ile a[teapt` cele mai periculoase momente
ale istoriei lor pentru a pune în mi[care motorul
oniric. Crize generale care fac sau desfac viitorul
trec neobservate, în timp ce viitoarele lor victime
dezvolt` o [tiin]` cursiv` a iluziei [i se a[az` pe
partea gre[it` a realit`]ii. Na]iunile surprinse de
istorie în incapacitate de analiz` diurn` migreaz`
în proiec]ii, reu[esc s` se conving` de reu[ita
prezentului, declar` încheiate deregl`rile trecutului
[i î[i g`sesc satisfac]ia într-o concluzie de natur`
magic`: existen]a e un continuum automat [i
generos, nu un risc contracarat prin ac]iune [i
solidaritate. Co[marul va veni abia la trezire. j

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
Chipurile R`ului
Alex. Leo {erban: Am
auzit, nu o dat`, spunîndu-
se c` personajele negative
pot fi mult mai interesante
decît cele pozitive. Eroul sau
eroina, samariteanul, sufletul
curat sînt percepu]i adesea ca
unidimensionali, previzibili,
lipsi]i de o charismatic`
ambiguitate, pe cînd nemernicul
(the villain), îngerul c`zut,
[arlatanul, vampa, asasinul cu
sînge rece trec proba credibilit`]ii
[i devin mai repede memorabili
pentru c` motiva]iile lor sînt fie
mai u[or de în]eles, fie ocultate de
un provocator mister. Macbeth
al lui Shakespeare [i Satan din
Paradise Lost de John Milton
r`mîn cu siguran]` printre
primii în topul r`ilor înn`scu]i
[i extrem de conving`tori pe
care ni i-a oferit arta. Fascina]ia
exercitat` asupra noastr`
de ace[ti tic`lo[i nu a sc`zut
deloc în intensitate cu trecerea
timpului [i, culmea, nici m`car
nu ne sim]im vinova]i pentru
asta, tocmai pentru c` puterea
lor hipnotic` aproape c` ne face
s` uit`m celelalte personaje.
Oare poate cineva s` spun` c`
este cople[it, înfiorat, exaltat de
faptele bravului Macduff?
Iat` îns` c` ast`zi, în epoca
artei reprodus` mecanic, ca s`
folosesc sintagma lui Walter
Benjamin, chipurile r`ului se
multiplic` cu viteza a 24 de
fotograme pe secund`. Dac` ar
fi s` numim doar personajele
negative iconice pe care le-a
dat cinemaul, m` tem c` n-am
reu[i s` finaliz`m prea curînd
un asemenea Pandaemonium.
Numai în ultimele luni, pe
ecran s-au impus trei figuri
întunecate, descinse din ni[te
filme care, de[i produse de
studiourile hollywoodiene, nu
intr` deloc în categoria „piese
de sezon“. M` refer la venalul
Daniel Plainview din There
Will Be Blood, la uciga[ul
absolut Anton Chigurh din
No Country for Old Men [i,
desigur, la înfrico[`torul terorist
ce se recomand` The Joker în
The Dark Knight. Practic, toate
trei filmele au avut un succes
enorm datorit` r`uf`c`torilor
– e drept, interpreta]i magistral
de ni[te actori excep]ionali
– dezl`n]ui]i pe durata orelor
întregi. Ai dedicat cîte o cronic`
entuziast` fiec`ruia, la vremea
lui, [i chiar ai avut inspira]ia
s`-i al`turi pe doi dintre ace[ti
bad guys, Chigurh [i The Joker.
Aparent, între filmul fra]ilor
Coen [i ultimul Batman nu
exist` prea multe afinit`]i. De[i
îndatorat îngerului exterminator
din romanul lui Cormac
McCarthy, Anton Chigurh are,
gra]ie inteligen]ei realizatorilor,
o obîr[ie cinematografic`, mai
precis, filmul noir. Personajul
omonim al lui McCarthy
descinde din mesagerii aduc`tori
de pedeaps` ai Bibliei, din
monomaniaci precum C`pitanul
Ahab [i este o resurec]ie a
lui Judge Holden, o ma[in`
de ucis dintr-un roman mai
vechi, semnat de acela[i autor.
The Joker, în schimb, revars`
asupra noastr` [i men]ine vii
toate spaimele acumulate dup`
Secven]` din Casanova, de Federico Fellini
tragicul 11 Septembrie. Putem
duce analogiile pe care le-ai
f`cut între ei pîn` la cap`t? De
unde crezi c` provine puterea
de fascina]ie exercitat` de aceste
personaje? Sînt ele [i produsul
unei anumite st`ri de spirit…
vreau s` spun, am ajuns s`
ne recunoa[tem mai u[or în
infernalul Chigurh decît în
blîndul Sheriff Bell, în ferocele
Plainview mai degrab` decît în
fiul s`u, în rînjetul [i hohotele
lui The Joker, [i nu în pelerina
neagr` a justi]iarului?
Alexandru Budac: OK, o
s` încep printr-o m`rturisire:
cînd eram mic [i mergeam
la cinema, „]ineam cu R`ii“!
Întotdeauna am ]inut cu R`ii…
Nu m-am psihanalizat, una
din explica]iile care-mi vin
în minte este c` îmi p`rea
r`u c` R`ii erau pedepsi]i, la
final; probabil c` mi se p`rea
– ca oric`rui spectator de
film – c`, f`r` ei, filmul n-ar fi
avut nici un haz. Gîndeam ([i,
recunosc, înc` mai gîndesc)
în aceia[i termeni ca un
produc`tor/scenarist de la
Hollywood: Filmul înseamn`
Conflict, Conflictul înseamn`
Lupta dintre Bine [i R`u, ergo
– f`r` R`u nu exist` Conflict,
ceea ce înseamn` c` there is
no fun. Dar stau s` m` întreb:
oare Lumea întreag`, a[a cum
o [tim, nu este un astfel de
conflict? Nu este un echilibru
dinamic între Bine [i R`u? {i
nu este filmul oglinda acestei
lumi? {.a.m.d.
Dar este mai mult decît
atît. Dac` Satan nu este decît
un înger dec`zut, ar trebui
poate s` ne întreb`m ce ar fi
lumea – ce am fi noi – f`r`
tenta]ia R`ului, în multiplele
lui forme? Dac` exist`
Dumnezeu (unii ar spune c`
îns`[i existen]a R`ului este un
argument contra…), nu cumva
El Însu[i este infinit mai
complex decît Îl concepem
noi? Iar dac`, dimpotriv`, El
nu este decît propria noastr`
proiec]ie, nu-l diminu`m,
cumva – dup` puterile min]ii
noastre –, v`zîndu-l în chip de
Bine Absolut?
Exist`, cum [tii, o
literatur` uria[` în domeniu;
m-a[ opri, îns`, la un eseu
ceva mai recent – 1991, totu[i!
– al regretatului Philippe
Muray, intitulat L’Empire
du Bien. Este o polemic`,
extrem de savuroas`, cu to]i
aceia care, pe urmele unui
cre[tinism laic roz-bombon,
pledeaz` [i ac]ioneaz`
neab`tut – cum se zicea
pe vremea lui Ceau[escu
– pentru „implementarea“
Binelui; a Binelui total; a
Binelui cu orice pre]… Bun, se
poate r`spunde c` to]i ace[ti
apostoli (ai corectitudinii
politice) nu reu[esc mare
lucru, c` Lumea este la fel
de rea, de du[m`noas` [i
de corupt` ca-n vremile
Vechiului Testament, doar
„PR“-ul a evoluat. Teza lui
Muray (un „moralist furios“,
l-am numit eu) este, îns`, alta
– [i este una provocatoare:
nu, Lumea – zice el – nu
va disp`rea într-un nor de
sulf, nu va fi o catastrof`
de tip Sodoma [i Gomora,
dimpotriv`: vom muri îneca]i
în zah`r. În bune sentimente.
În dulceg`rie social`.
Revenind la cinema,
n-a[ spune – totu[i
– c` ne „identific`m“ cu
personaje precum Chigurh,
Plainview sau The Joker
(ar fi o ipotez` cu adev`rat
descurajatoare!), ci, mai
degrab`, c` prezen]a lor (în
romanele inspiratoare [i,
apoi, în filme) este o proiec]ie
a Spaimei Dintotdeauna în
actualitate. Sînt personaje
fascinante, e drept, pentru
c` ne sînt oferite ca un fel de
5
CINEDIALOGURI
resurgen]` a unui ira]ional
malefic într-o lume care
crede c` [i-a înfrînt demonii
prin ra]ionalitate. Or, este
tocmai invers: ra]ionalitatea
(credin]a omului modern c`
poate domestici totul, prin
ra]iune) ajunge s` dezl`n]uie
acel pandaemonium de care
vorbeai – o dat` pentru c`,
a[a cum [tim, orice refulare
se r`zbun`, pîn` la urm`, [i a
doua oar` pentru c`, a[a cum
vedem, lumea modern` NU
ne-a ferit de inciden]a R`ului.
Cred c` „starea de spirit“
despre care aminteai se refer`
la acest lucru: sîntem, ca
omenire, într-un moment de
masiv` nevroz` – o nevroz`
generic`, nu doar individual`!
–, iar efectul acestei nevroze
se vede în filme. {i, pentru
c` R`ul care ne roade este
atît de multiform [i de
difuz, arti[tii simt nevoia
s` caute [i s`-i g`seasc`
o ipostaz` hiperbolic`,
imediat identificabil`, care
s` comprime acea Spaim`
difuz`… Dac` ne uit`m
la filmele enumerate de
tine vom vedea c`, pîn` [i
cronologic, exist` o grada]ie
a Ororii Absolute: Daniel
Plainview – personajul
lui Upton Sinclair, de la-
nceputul secolului trecut
– este un personaj mai
curînd venal, cum spui, iar
crimele lui sînt mai mult
întîmpl`toare (o dat` ucide
ca s` se protejeze, a doua oar`
– ca o desc`rcare nervoas`);
Anton Chigurh – personajul
lui Cormac McCarthy, de
la-nceputul anilor ’80 – este
acel „Înger exterminator“
venit de niciunde (dup`
toate aparen]ele, din Iad)
care ucide aleator, step by
step, ca [i cum ar juca la un
cazinou din Las Vegas (vezi
metafora datului cu banul);
The Joker, în fine – ultima
încarnare a R`ului, produc]ie
2008 –, este ipostaza cea mai
înfrico[`toare, pîn` la urm`:
nu doar pentru c` vedem
însemnele prezentului în
miticul Gotham City, [i
sim]im acea atmosfer` post-
Nine Eleven la tot pasul, ci
pentru c` efectele acestui
R`u sînt la fel de aleatorii
(compara]ia cu Chigurh
la asta se referea), îns` vor
fi devenit globale. Mai
mult decît atît: Jokerul este
6
un Chigurh explicativ,
„conversa]ional“, cu ambi]ii
pedagogice (sau anti-
pedagogice, dac` vrei); el
ia ostatice nu doar ni[te
comunit`]i de indivizi,
ci înse[i fundamentele
civiliza]iei acestora –
începînd cu morala. Chigurh
era un R`u de film mut,
CINEDIALOGURI
aproape, a c`rui „filozofie“
s-ar putea rezuma la: „De
ce nu?“ (s` ucizi); Jokerul
este R`ul anti-sistem, un
„imoralist“ cu un psihic
înc`rcat, care are o pl`cere
pervers` de a întoarce pe dos
argumentele moralei comune
ca un soi de alibi pentru
faptele sale. Chigurh ucide cu
sînge rece, sec ca un automat;
Jokerul o face cu voluptate,
pres`rîndu-[i crimele cu
„justific`ri“ nihiliste. Dac`
Batman este Supereroul
(întruchiparea credul-cre[tin`
a unui Sfînt Gheorghe în
combinezon de liliac), Jokerul
este Supraomul nietzschean
ajuns personaj de band`
desenat`.
Secven]` din Va curge sânge, de Paul Thomas Anderson
A.L.{.: Cinemaul ne-a ar`tat
[i alte chipuri ale r`ului, mai
cu seam` ale r`ului insidios,
r`ul ascuns sub aparen]a de
normalitate sau chiar înd`r`tul
unui chip simpatic. M` gîndesc,
de pild`, la Casanova lui
Fellini [i la toat` povestea care
a dus la realizarea acestui
film. Fellini fusese foarte [ocat
de povestea unei crime. Ni[te
tineri au omorît au fat`, au
ascuns-o în portbagaj [i s-au
dus relaxa]i la petrecerea unor
prieteni. Crima a fost descoperit`
de un poli]ist care patrula
întîmpl`tor prin zon`. Pe Fellini
l-a oripilat întîmplarea [i a vrut
s` fac` un film despre acest
tip înfior`tor de personalitate
uman` care-[i trateaz` semenii
ca pe ni[te obiecte dispensabile.
În Casanova, atletul sexual,
solitarul suficient sie[i,
egocentricul capabil s` omoare
prin indiferen]`, cineastul
italian a g`sit întruchipate
toate tr`s`turile unei existen]e
mecanice, sterile, imorale.
Dansul final al protagonistului
cu p`pu[a automat`, pe apele
înghe]ate ale Vene]iei, e mai
mult decît sugestiv. Putem
vorbi de o func]ie cathartic` a
cinemaului? Pu]ini mai invoc`
ast`zi aceast` menire a artei,
apreciat` de Aristotel.
A.B.: Întrebarea este dac`
mai putem vorbi despre
catharsis în general, nu doar
în filme. Mai este, oare, omul
secolului XXI capabil s` se
ridice la catharsis? Pentru
c`, dac` accept`m c` exist` o
„evolu]ie“ a umanit`]ii – de
la vechii greci („p`gîni“!)
la actualii „cet`]eni ai
planetei“ –, din motive de
monoteism [i drepturile
omului, vom constata c` nu
prea sînt, totu[i, semne cum
c` omul secolului XXI s-ar
l`sa tulburat de tragedii…
Eu, personal, nu cred c`
exist` o evolu]ie în straturile
profunde – omul, antic sau
recent, este acela[i –, dar
atunci cum se explic` faptul
c` nu mai avem acces la
catharsis?
Una din explica]ii ar putea
fi resemnarea. Este o dubl`
resemnare: pe de o parte,
atîtea tragedii (reale, dar [i
artistice) au trecut peste noi
încît pare c` ne-am anesteziat
– pu]ine lucruri ne mai
tulbur` cu adev`rat… În orice
caz, arta a pierdut pariul cu
realitatea: 11 Septembrie a fost
ultima tragedie în fa]a c`reia
omenirea a tr`it un moment
de catharsis global (vezi [i
p`rerea lui Stockhausen, care
o considera – pervers-cinic
poate, dar [i fertil-provocator
– o mare „oper` de art`“…).
Dar asta nu înseamn` altceva
decît c` nici o oper` de art`
nu a putut, [i nu ar mai
putea, s` se m`soare – ca
for]` de impact emo]ional
– cu o tragedie real`! Pe de
alt` parte, resemnarea vine
[i din altceva: ast`zi tr`im
cumva la suprafa]a lucrurilor,
bran[a]i la o realitate pe care
o percepem – cel mai adesea
– prin procur`. Televiziunea a
banalizat tragedia individual`,
a transformat-o în „catharsis“
de consum (vezi moartea
prin]esei Diana). {i totu[i,
moartea (perceput` ca
„nedreapt`“ – desigur, din
alte motive ca la vechii greci)
a unui personaj emblematic,
cum a fost prin]esa de Wales,
înc` mai avea ceva din datele
unei tragedii, a[a cum le [tim
de la Aristotel. Numai c` s-a
întîmplat ceea ce spuneam
c` s-a întîmplat: odat`
primul moment, al [ocului
planetar, trecut, tragedia a
devenit o marf` ca oricare alta
– inseriabil`, cuantificabil`.
Terenul era preg`tit pentru
„the next level“: tragedia
colectiv`… {i a fost 11
Septembrie!
Iat`, a[adar, contextul în
care vorbim despre Cinema.
Oripilarea lui Fellini a devenit
vetust`, pentru c` fapta în
sine a fost multiplicat`, de
atunci, în zeci, sute sau mii
de astfel de cazuri. În plus,
strict cinematografic vorbind,
consider c` – pentru a da
seama de aceast` „oroare“
contemporan` – stilul
fellinian este mai pu]in
eficace decît cel, clinic/
neutru, al unui Michael
Haneke, de pild`. Dar, oricum,
în toate aceste cazuri vorbim
de aceea[i resemnare în
fa]a realit`]ii: vechii greci
adunau o aren` de oameni
care ie[eau tulbura]i v`zînd,
pe scen`, o tragedie care
era „adev`rat`“ pentru c` îi
emo]iona; omul contemporan
vede, cel mai adesea de unul
singur (în fa]a televizorului
sau computerului), tragedii
adev`rate care s-au întîmplat
în realitate: unde s` mai
g`seasc` resurse pentru a se
emo]iona, „cathartic“, în fa]a
unui film?! Ast`zi, „catharsis“-
ul e mai mult o chestiune de
efecte speciale…
A.L.{.: {antaj, corup]ie,
gelozie, crim`, nebunie,
con[tiin]e înc`rcate, antieroi,
femei fatale… pe toate le
reg`sim în filmul noir. Ini]ial
un subgen, el a fermecat,
înc` de la apari]ie, genera]ii
întregi de cinea[ti. De la
Fritz Lang, Max Ophüls,
Hitchcock, Howard Hawks,
Welles, Godard pîn` la
Roman Polanski, Tarantino,
Fincher, Soderbergh, Michael
Mann sau fra]ii Coen, istoria
filmului noir este rescris`
f`r` întrerupere. Îns` „noir“
înseamn` mai mult decît o
tematic` precis`. Înseamn` un
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
stil. A[adar, exist` o estetic` a
r`ului…
A.B.: O s`-]i r`spund
f`cînd apel la unul dintre
autorii care-mi plac cel mai
mult – Hitchcock, fire[te. Iar
asta pentru c`, în cazul lui,
distinc]ia de „gen“ este mai
pu]in relevant`. OK, toat`
lumea [tie c` Hitch a excelat
în genul „thriller“ („noir“-ul
propriu-zis l-a l`sat în seama
unor Huston sau Hawks…),
dar mi se pare c` termenul
trebuie luat pu]in în alt
sens decît acela consacrat.
S` explic: autorul teoriei
suspansului ([i cel mai bun
practician al ei!) era, totodat`,
[i un excelent dialectician.
Prin asta vreau s` spun c`,
în filmele lui, fascina]ia
R`ului este de o ambiguitate
realmente frisonant` dintr-un
motiv foarte simplu: pîn` la
momentul final, al pedepsei
(retribution) inevitabile, R`ul
este personajul principal
al filmului. Fire[te, exist`
– întotdeauna – tab`ra
„celor buni“, care se chinuie,
pe tot parcursul filmului,
s`-i vin` de hac. Dar este
evident c`, în absen]a R`ului,
nu doar c` nu ar exista
Conflict (conform vulgatei
hollywoodiene), dar nu ar
exista nici fascina]ie! Iar Hitch
însu[i este primul fascinat
de R`u: cel mai mare talent
al s`u a fost, de fapt, acela
de a ridica un monument de
celuloid R`ului circumstan]ial
– [i circumstan]iat în zeci
de ipostaze –, pe care, din
ra]iuni de scenariu, a trebuit
s`-l r`pun`, la final. Dar
voluptatea cu care l-a pus în
imagini este evident`; nu mai
pu]in, felul conven]ional,
„birocratic“ aproape, în care
l-a scos din cadru. Aproape c`
îl vezi ricanînd, cu trabucul
între buze, ori de cîte ori
î[i pedepse[te R`ii cu arma
scenariului: este o execu]ie
mai degrab` „de ochii lumii“,
din care nu crede o iot`.
„Thriller“, în cazul lui, asta
înseamn`: a provoca – în
spectatorul obi[nuit – fiorii
identific`rii cu personajul
malefic. A sim]i pe [ira
spin`rii alunecarea rece [i
uleioas` a dilemei morale în
acela[i timp cu deliciosul frison
al experiment`rii R`ului pe
propria piele… Hitchcock a
fost un fel de Joker care [i-a
permis, în ]arcul „de gen“
pe care l-a luat în st`pînire,
experien]e periculoase pe
creierul spectatorilor. Este
o zon` pe care o exploreaz`,
mai nou, Haneke, îns` f`r`
jubila]ia copil`reasc` a
b`trînului Hitch.
Am putea s` ne întreb`m,
în final: dac` Lumea ar fi un
paradis, ar mai exista filmul
„noir“? Iar r`spunsul ar trebui
s` fie tot o întrebare: dac`
„noir“-ul nu ar fi în noi, am
mai visa oare la paradis? j

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
În contra
s`r`ciei narative
C
A s`-mi în]elege]i mai bine
entuziasmul cu care am
citit cele dou` episoade ale
pledoariei sus]inute de Paul
Cernat în numerele 179 [i
181 ale Observatorului cultural din 21–
17 august, respectiv 4–10 septembrie
(„Puncte din oficiu pentru literatura
român` tân`r`“, de cuplat [i cu „Proza
româneasc` fa]` cu marile mize“, de
acela[i autor, în Bucure[tiul cultural
nr. 12 din 9 sept.) sunt nevoit s` v`
m`rturisesc [i dv. nelini[tile cu care
[tiu c` i-am cam agasat pe unii dintre
cei care au binevoit s`-mi asculte
„prelec]iunea“ pseudojunimist` de
la Casa Pogor, în prim`vara acestui
an. Acolo am accentuat aproape
dramatic ([i nu f`r` o vinovat` doz`
de sarcasm) ceea ce anul trecut, la
colocviile Transilvaniei [i la zilele
c`linesciene de la One[ti, am reu[it s`
p`strez în forme ceva mai delicate. {i
anume – deficitul cronic de valoare
[i oferta pauper` prin care literatura
prezentului descump`ne[te noul
val de energii exegetice. Buruienos
vorbind: „criza de nutre]“ (a[a i-
am spus) care saboteaz` beletristic
existen]a bietelor rumeg`toare care
sunt criticii literari!
Paradox aparent: dup` ce ingineria
editorial` a Poliromului cu suita
egofic]ionarilor (pentru conservatori:
neobiografismul) a determinat
impunerea „la dublaj“ a noilor
critici (axa Cernat-Enache-Terian-
Chivu et comp.), dup` ce ace[tia s-au
ridicat de la critica de întâmpinare
la monografismul istorico-literar,
realizând sinteze demne de invidia
predecesorilor, ei bine, tocmai acum
oferta literar` s-a sleit inexplicabil
[i dezam`gitor. Ca dinozaur sceptic
dar generos, la modul profesional-
patern, cu noii veni]i în jungla
noastr` h`rt`nit`, n-am cum s` nu
fiu înduio[at, întristat, comp`timitor
[i, în final, serios îngrijorat de golul
estetic înconjur`tor cu care le-a fost
primit` afirmarea. De la Paul Cernat
[i Daniel Cristea-Enache la Simona
Sora [i Nicoleta S`lcudeanu, Cosmin
Ciotlo[, Doris Mironescu [.a.m.d. sunt
mai bine de dou`zeci de nume noi,
creditabile, ale criticii de întâmpinare,
de diferite calibre, pentru diverse
spa]ii [i tipuri de pres`, dar care,
practic, nu dispun de mai mult de-
o carte, dou`, pe lun`, realmente
generoase pentru o atr`g`toare
coregrafie exegetic`. Cum s` spun?
E ca [i cum ai avea de executat un
concert pentru pian [i orchestr`,
ai avea o orchestr` cât se poate de
performant`, dar pianistul apare pe
scen` doar la început… [i la bis.
Asta ca s` nu mai spun de
noi, ceilal]i, veteranii mo[teni]i
din preistorie, cât de greu ne
g`sim subiecte palpitante. Încai
marii clasici ai întâmpin`rii (axa
Manolescu-Simion et comp.) au
avut inspira]ia (u[or cinic`, dar
intens profitabil`) de a p`r`si
avanposturile în favoarea turnurilor
de grea observa]ie, îns` oameni ca
Al. Cistelecan, {tefan Borbély, Irina
Petra[, Ioan Buduca, Tudorel Urian
[.a., inclusiv subsemnatul, care înc` se
înc`p`]âneaz` s` foiletoneze prezentul
literar, sunt(em) adeseori debusola]i,
h`ituind librarii [i editorii în disperat`
c`utare de ceva marf` pe gustul
nostru. În ce m` prive[te, ca unul care
prezint anual cam 200 de c`r]i la Pro
TV [i vreo 50 în Evenimentul zilei, spun
cu mâna pe inim` c` tr`iesc aproape
s`pt`mânal co[marul penuriei de
nutre] autohton. Oricât de tare mi-am
propus ca raportul s`pt`mânal s` fie
precump`nitor în favoarea titlurilor
române[ti, aproape niciodat` nu
reu[esc s` selectez trei b`[tina[i din
cinci autori cu posibil cârlig la public.
{tiu ce ve]i spune: c` fiind eu
defazat, paseist [i reac]ionar, n-am ochi
pentru debutul în proz` al lui Adrian
Chivu [i optez pentru reeditarea
Istoriei Bucure[tilor a lui Iorga, sau c` în
a[teptarea unui titlu agopianic nu m`
avânt c`tre debutul Svetlanei Cârstean.
Nu zic nu. Dar asta nu schimb` întru
nimic situa]ia din teren. Pur [i simplu
dinspre literatur` bate vântul ori arde
seceta, iar solul fertil [i semin]ele sunt
în lanul criticii, adic` invers decât ar
fi normal! Nu e admisibil ca la finele
lui septembrie, când mai e doar un
trimestru [i începem topurile, sintezele
anuale, lista cu c`r]ile pentru premiile
pe 2008 etc., eu s` n-am nici un titlu
vrednic de locul unu din produc]ia
autohton` cea mai recent`… M` rog, s`
fie p`catul la mine. Oi fi eu hachi]os,
sastisit, intoxicat de lecturi anoste [i de
exerci]iul recenzent exagerat. Se poate.
S` vedem ce ne-aduce Gaudeamus-ul.
În contra lipsei de direc]ie
Oricum, a[a stând lucrurile, fire[te
c-am dat buzna frem`tând în articolul
lui Paul Cernat, [ocat de sinceritatea
sa autocritic`, bucuros de franche]ea
lui încerc`nat`, dar [i de voin]a de a
se ridica în contra lipsei de substan]`,
adâncime, larg` respira]ie [i, în
fond, direc]ie moral-estetic` a lumii
narative actuale.
Cernat începe prin a-[i m`rturisi
excesul de îng`duin]` fa]` de tinerii
prozatori. Exces deja… secular, de
vreme ce o regul` nescris` a criticii
de întâmpinare e tocmai încurajarea
pedagogic` a debutan]ilor. Ce-a fost
într-adev`r ceva neobi[nuit acum
a fost vidul de aproape un deceniu
instaurat între miniexplozia narativ`
de la începutul anilor ’90 (Dan
Stanca, Radu Aldulescu, Daniel
B`nulescu, R`zvan Petrescu, R`svan
Popescu, R`zvan R`dulescu, Petre
Barbu [.a.) [i autobiografismul
dou`miist. Venind pe terenul
ars de secet`, de bun` seam` c`
egofic]ionarii au beneficiat de
multe puncte din oficiu, mai ales c`,
foarte repede, s-au v`zut concura]i
f`r` drept de apel nu doar de alde
C`rt`rescu, L`cust`, Horia Ursu, Petru
Cimpoe[u, Gabriel Chifu sau Nichita
Danilov, dar [i de noii constructori
fabulatori, de genul Florina Ilis, Filip
Florian, Bogdan Popescu [.a.
Excedat de orizontul meschin,
de lumea v`zut` de sub coviltir, de
orizontalitatea flasc` [i alergia la
vertical, Paul Cernat î[i începe tirul
cu atacarea „mizelor tot mai mici“, a
„suflului scurt“ [i a în]elegerii ideii de
compozi]ie narativ` ca o „corvoad`
inautentic`“ . Presupun c` Nicolae
Breban ar trebui, în fa]a acestui atac,
s` jubileze nietzschean ca Zarathustra.
Pe bun` dreptate, c` doar asta
proneaz` de decenii.
„Ne afl`m, continu` Cernat, la
aproape 20 de ani de la c`derea
regimului comunist, iar literatura
scris` în acest r`stimp nu se compar`
valoric nici cu cea interbelic`, nici
cu cea dintre 1965–1989. S` fie oare
vorba doar de un viciu de percep]ie [i
de o criz` a instan]elor de omologare?
Între timp, minimalismul biografist
a devenit, din frond` la adresa
formulelor anchilozate, o form`
de nou conformism (…) Mul]i
dintre înc` tinerii prozatori tind
s` îmb`trâneasc` în juvenilitate,
refuzând marile teme (sau marile
mize, cum spune Mihai Sin). O
problem` real` a literaturii tinere
este autosuficien]a [i incapacitatea
de a se adresa altui public decât celui
7
VIA}A LITERAR~
tân`r [i «alternativ». Istoria se reduce
de regul` la mica istorie personal` a
auctorelui, iar memoria bate rareori
dincolo de amintirile din copil`ria
comunist`. În]elegerea superioar` a
umanului a l`sat loc fie provoc`rilor
defulatorii, fie microdecupajelor
socio-antropologice, fie jocurilor de-a
literatura. Nu spun c` respectivele
solu]ii narative sunt gre[ite, spun
doar c` a abuza de ele este mai
curând semnul unei neputin]e
creative (…) La categoria prozatori
sub 30 de ani, peisajul valoric se
modific` alarmant: mun]ii abia se
mai v`d, iar dealurile las` în urm`
o câmpie abia v`lurit`, cu tendin]e
de[ertice. E drept, optimi[tii ar
putea s` m` lini[teasc` amintindu-
mi faptul banal c` romancierii se
formeaz` mai greu. Dar explica]ia
pesimist` (realist-apocaliptic`!) pune
sub semnul întreb`rii însu[i viitorul
Literaturii. Team` mi-e c` Alexandru
Matei are dreptate [i c` Literaturii cu
majuscul`, Literaturii ca institu]ie
canonic` i se ]ine lumânarea“.
Dup` ce trece prin chestiunea
sincroniz`rii (actualele modele
occidentale livrate epigonismului
provincial) – „una e s` ai drept repere
pe Balzac, Flaubert, Zola, Dostoievski,
Cehov, Proust, Gide, Woolf, Papini,
Faulkner, Márquez, Borges, Barth, alta
e s` juri pe Burroughs, Palahniuk,
Breaston Ellis, Pascal Bruckner sau
Amélie Nothomb…“ – [i prin vântul
pustiitor care bate ast`zi, la noi, prin
sertarele editurilor [i concursurilor
de debut, Paul Cernat pune, în
opinia mea, marele punct pe marele
i: „Nu cumva operele clasicizate
[i, horribile dictu, capodoperele au
înflorit mai ales ca reac]ie la sisteme
sociale bazate pe valori tari, pe
«mari nara]iuni de legitimare»,
falimentate azi? Nu cumva erodarea
«canonului occidental» (cu
umanismul tradi]ional cu tot) [i
institu]ionalizarea relativismului
contemporan sunt responsabile
de mediocritatea artei? Nu cumva,
din teama de a nu fi acuza]i de
conservatorism, scriitorii ajung s`
se autocastreze literar? (…) Evident,
ar fi o nebunie s` regre]i anumite
regimuri sau utopii funeste numai
pentru faptul c` ele ar fi favorizat,
prin rico[eu, Literatura [i Arta. Dar
nu po]i s` nu observi, melancolic,
ceea ce se pierde (…) Pentru a
reabilita marile mize ar trebui ca, de
 8
pild`, iubirea, moartea, experien]a
religioas`, identitatea, con[tiin]a
binelui [i a r`ului s` fie tr`ite în
mod firesc, dar intens, ca probleme
esen]iale, nu ca simulacre“.
Deficit de con[tiin]` literar`,
infla]ie de libert`]i pe orizontal`
tr`ite în exces, în cultul deriziunii
[i ironizând atroce „abisalit`]ile
VIA}A LITERAR~
dostoievskiene“ ca pe ni[te gloabe
de muzeu, dispre]ul sau ignorarea
tradi]iilor, în general, [i a marii tradi]ii
narative în particular, totul dizolvat în
acizii relativismului [i omnib`[c`liei,
ai pansexualismului, jemanfi[ismului
[i hedonismului coroziv.
Între melancolie
[i impulsul normativ
În episodul urm`tor, Paul Cernat î[i
reia verdictul ini]ial („diagrama valorii
literare în fic]iunea româneasc`
recent` are un caracter descendent.
O trecere în revist` a prozatorilor
pân` în 30 de ani, de la Drago[
Bucurenci [i Ioana Baetica la Dan
Sociu, ofer` un tablou deprimant“),
dar accentueaz`: „Neputin]` de a trece
dincolo de consemnarea rafistolat`,
tratat` pu[tesc [i uneori [leamp`t
a propriilor experien]e biografice
(derizorii, cel mai adesea). Lips`
de suflu livrat` drept minimalism
«poetic». Tentative disperate de a-[i
conjura (sub)mediocritatea narativ`
prin scene «tari» sau striden]e cu
sex-crime-droguri adaptate stângaci.
Mizerabilisme fi]oase, «revoltate»,
bogat condimentate cu porc`rii de
cartier (ca în rateurile cinematografice
ale anilor ’90, unde actorii se cred
autentici dac` zbiar`, înjur` [i se zbat
epileptoid). Incapacitate de a descrie
un cadru sau o fizionomie. Aproape
toate aceste pretinse sfid`ri ale
solemniz`rilor sau ale consumismului
miros de la o po[t` a moft [i a fake-uri
i manufacturiere“.
Una peste alta, avem S` v`d [i s` nu cred: n-au trecut
o discu]ie extrem de decât câ]iva ani de când persiflam
binevenit`. R`mâne s` „mizerabilismul“ din „romanul de
vedem cine va domina: ga[c` and sictir“ cam în acelea[i
nota melancolic` a rame [i cu aceea[i vigoare. Aici
criticii, sau impulsurile – dar numai aici (voi reveni) – îi dau
sale normative. Fire[te, dreptate lui Daniel Cristea-Enache,
scriitorii – tineri, care amendeaz` articolul „de direc]ie“
maturi sau b`trâni al lui Paul Cernat (v. „Biata proz`
– pot fi deopotriv` tân`r`“, în România literar` nr. 37
afecta]i, cli[eul criticilor din 19 sept.) parc` prev`zând reac]ia
„cu flori de[arte“ fiind unei tombatere ca mine: „De când
o constant` obsesiv` în a[teapt` unii critici sastisi]i, acri]i sau
lumea creatorilor. doar conservatori, complet opaci la
literatura care se scrie ast`zi, s` spun`:
Am avut dreptate! Iat` c` un critic
tân`r sus]ine ceea ce am sus]inut [i
noi“.
Aferim, a[a [i este! }op`i [i-mi frec
palmele ca-n copil`rie, când fredonam
în [oapt` „înt`rât`-i, drace, c` [i mie-
mi place“.
Revin, zâmbind, cu un ultim citat
din textul lui Cernat, pentru a m`
întoarce apoi la Daniel Cristea-Enache.
„Erodat` [i tot mai mult
abandonat` în condi]iile globaliz`rii
actuale, ideea de literatur` na]ional`
nu pare s` fie înlocuit`, în viitorul
apropiat, cu o alt` metanara]iune la fel
de fecund` în plan creativ. S` fie oare
întâmpl`tor faptul c` sentimentul
crizei se manifest` doar în literatura
european` de influen]` francez` [i
german`?“
R`mâne intens discutabil` teoria
sleirii [i, ulterior, a dispari]iei
caracterului na]ional al culturilor, ca
efect al globaliz`rii – o teorie la mod`
acum în spa]iul citat de Paul Cernat.
Eu cred exact dimpotriv`, c` t`v`lugul
mondializant va înt`ri culoarea etnic`,
va accentua elementele regional – [i
na]ional – specifice [i le va face cu atât
mai creativ-adaptabile, mai apte de
altoiuri profitabile.
Dar din lips` de spa]iu m`
rezum la ultimul punct din articolul
criticului. „Personal, recunoa[te el,
am sus]inut postmodernismul [i
minimalismul cât` vreme mi s-au
p`rut productive [i, într-un anume
sens, aduc`toare de prospe]ime
novatoare. Când au devenit dogmatice
[i în curs de epuizare, mi-am exprimat
rezervele cu privire la faptul c` se
abuzeaz` iner]ial de ele“.
Cu asta, Paul Cernat le r`spunde
celor care-l acuz` c` proboze[te azi
ce a l`udat ieri. „Fiindc`, din dou`
– una, precizeaz` Daniel Cristea-
Enache în replica amintit`. Ori
Paul Cernat a fost tot timpul cum
trebuie s` fie un critic, [i atunci el
este îndrept`]it s` judece critica
necritic`, promo]ional`, indulgent` a
altora. Ori, dimpotriv`, Paul Cernat a
l`udat [i promovat volume de proz`
tân`r` pe care acum le penalizeaz`,
[i atunci s-ar cuveni s` se revizuiasc`
la vedere, f`r` perifraze [i ocoluri
retorice“. Daniel Cristea-Enache
citeaz` cazurile Florin L`z`rescu
[i Dan Sociu, comenta]i (ca [i Dan
Lungu) pozitiv alt`dat` de Cernat, dar
evalua]i ast`zi ca lipsi]i de anvergur`,
de for]` de construc]ie.
Eu nu v`d nici o contradic]ie între
a l`uda ast`zi un autor pentru o seam`
de calit`]i în contextul sociocultural
respectiv, dar a-l situa depreciativ
mâine, când acela[i context e deja
cariat de excesele manierei în care
el se încadreaz`. Excedat, exasperat,
cople[it de un stil [i o viziune intrate
în infla]ie pernicioas`, criticul are
dreptul s` spun` NU unui fenomen
acaparant [i sufocant, chit c`, lua]i în
sine, autorii care l-au produs – c`r]ile
lor, adic` – î[i con]in pe mai departe
coeficientul individual de valoare
estetic`.
Daniel Cristea-Enache spune c`
pe forumul Observatorului cultural [i
pe câteva bloguri textul lui Cernat
a fost sever atacat. Nu m` îndoiesc.
În ce m` prive[te, r`mân al`turi de
el, dar sunt dator s` avertizez asupra
punctului vulnerabil. Între primul
[i al doilea episod al pledoariei
lui Cernat, Daniel Cristea-Enache
sus]ine c` „în fa]a comentatorilor de
pe forum, cânt`rindu-le obiec]iile,
Cernat î[i nuan]eaz` pân` la anulare
opiniile ini]iale“. Ei, eu asta n-am de
unde s-o [tiu, fiindc` nu frecventez
din principiu respectivele canale
colocviale, îns` dac` lucrurile stau
într-adev`r a[a, atunci e trist. Asta
înseamn` c` excelen]a analitic`
a lui Paul Cernat nu e dublat` de
o atitudine cultural` de aceea[i
calitate, adic` de consecven]` [i
principialitate – pe scurt, de „t`ria
opiniunilor“.
Una peste alta, avem o discu]ie
extrem de binevenit`. R`mâne
s` vedem cine va domina: nota
melancolic` a criticii, sau impulsurile
sale normative. Fire[te, scriitorii
– tineri, maturi sau b`trâni – pot fi
deopotriv` afecta]i, cli[eul criticilor
„cu flori de[arte“ fiind o constant`
obsesiv` în lumea creatorilor. Nu
conteaz`, chiar [i a[a, „de[arte“, florile
în chestiune r`mân ni[te prezen]e
decisive pentru bucuria ochiului,
împodobirea locuin]elor, desf`tarea
olfactiv`, extractele vindec`toare
(sau otr`vitoare, dup` caz [i nevoie),
buchetele aniversare [i coroanele
mortuare.
Un doctor hâtru
Am aflat cu stupoare un lucru
pe care, ca devorator zilnic de pres`
cultural`, ar fi trebuit s`-l [tiu
demult [i cu zgomotul mediatic
corespunz`tor: profesorilor Nicolae
Manolescu [i Ion Pop li s-a decernat
în prim`vara acestui an titlul de
Doctor Honoris Causa al Universit`]ii
„Petru Maior“ din Târgu Mure[. M`
rog, nu vorbim de jocurile olimpice
de la Beijing, de premiul Nobel sau
terenurile lui Becali, dar, ori[icât,
sunt ni[te intelectuali de vârf, într-
un eveniment universitar aidoma.
Nenorocit`-i indiferen]a asta a mass-
media fa]` de evenimentul cultural ca
atare!
Am citit cu încântare în nr. 6–7 al
revistei Vatra alocu]iunile celor doi:
Nicolae Manolescu despre fascina]ia
meseriei de dasc`l („dac` a[ fi
întrebat ce sunt de fapt, voi r`spunde:
profesor. Asta am fost, asta am vrut
s` fiu, am fost [i voi fi înc` un an [i
jum`tate, pân` la pensie… P`rin]ii
mei au fost, amândoi, profesori…“),
Ion Pop despre Echinox („de atmosfera
intelectual-afectiv` a acelei vremi,
de-acum tot mai îndep`rtate, se leag`
partea cea mai generos deschis` spre
lume a biografiei mele“).
Admirabil`, tonic`, jovial`
pledoaria lui Nicolae Manolescu, din
care pot înv`]a [i tinerii scriitori pe
care-i [icaneaz` Paul Cernat, dar [i
criticii literari de tipul Grumpy. Ca
s` nu mai vorbesc de nec`jita noastr`
belferime, tot mai str`in` de marea
cultur`.
„Mi-a pl`cut întotdeauna s`
înv`], spune Manolescu, n-am avut
niciodat` emo]ii la examene, nu m-
a deranjat s` m` culc la ora patru
noaptea ca s` înv`] pentru examen, nu
m-a deranjat niciodat` c` bibliografia
era prea complicat`, c` aveam prea
mult de citit, n-am fost niciodat`
sup`rat pe [coal`, cel mai mult mi-au
displ`cut profesorii plictisi]i. Dup`
p`rerea mea, profesorul trebuie s`
fie un om voios, cultura, înv`]`tura
se comunic` mult mai bine într-un
mediu al bucuriei (…) Un profesor nu
trebuie s` fie un model [i nu trebuie
s` fie maestru, trebuie s` fie un om
normal, care îi face pe ceilal]i s` se
simt` bine în pielea lor“.
Revenind la binomul C`linescu-
Vianu, Manolescu clarific` suculent:
„C`linescu ne f`cea s` ne credem mai
pro[ti. Dar pân` la urm`, mi-am zis,
ia s` iau eu ce e bun de la fiecare, de
la C`linescu: inventivitatea, fantezia,
extraordinara lui pl`cere de a vorbi
despre toate lucrurile, compara]iile
aiuritoare, pianul `la la care cânta pe
to]i bemolii, diezii, pe toate clapele,
[i cu stânga [i cu dreapta, ap`sând [i
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
pe amândou` clapele de la picior. Iar
de la Vianu aceast`, dac` vre]i, tactic`
didactic` prin excelen]`, de a m` face
pe mine, biet student semianalfabet
– am f`cut o [coal` foarte proast`
– care n-auzise nici de Maiorescu,
nici de Macedonski, nici de Hortensia
Papadat-Bengescu, nici de Ion Barbu,
nici de Arghezi, nici de Goga… [i
vorbesc de litera]i, nu vorbesc de
Kant… Ei bine, luam de la Vianu
tocmai aceast` didactic` superioar`
prin care ne f`cea pe to]i, cei care nu
auziser`m de atâ]ia, s` credem c` to]i
ne sunt rude apropiate…“
Frumoas`, ata[ant`, exemplar`
franche]e septuagenar`, mai ales din
partea unui Honoris Causa!
În sfâr[it, am de semnalat trei
articole frumoase.
„Bezmetic“, textul Ruxandrei
Cesereanu de la rubrica „Verba
Woland“ din Suplimentul de cultur`
(nr. 194 din 30 aug.–5 sept.), unde
analizeaz` ipostazele verbale ale
nebuniei în limba român` (]icnit,
zurliu, bolund, z`natic, zbanghiu,
c`piat, diliu etc.) [i englez` (tot cam
vreo 15), cu observa]ia c`, la noi,
nebunia e mult mai dulce, alintat`
[i inofensiv`, mai diminutivat`, mai
hâtr`, par[iv` [i tandr` la o adic`.
P`i, cam ca [i dracul (ori ca moartea
domesticit` din basmele noastre),
îndr`znesc s` adaug, diavola[ii
moldovalahi fiind ni[te f`pturi de
carnaval, de bâlci [i turbinc`.
Excelent excursul lui Liviu Borda[
în biografia Dorei d’Istria („Dor de
Dun`re [i alte nostalgii cosmopolite“)
din Observator cultural nr. 179 din 21–
27 aug., cu observa]ia din final privind
necesitatea de a traduce cât mai iute
în române[te monografia lui Antonio
d’Alessandri, „prima monografie
[tiin]ific`“ asupra subiectului. Lucru
valabil, adaug, [i în ce-i prive[te pe
Paul Morand [i Alphonse Dupront,
ambii lega]i prin zeci de fire, v`zute [i
nev`zute, de istoria noastr`, netrata]i
în române[te, dar studia]i, cât de cât,
în Occident.
Cât despre superbul articol scris de
Marina Constantinescu în România
literar` nr. 37 din 19 sept., la moartea
lui {tefan Iordache („Salve pentru
general“) – el te las`, la un moment
dat, f`r` suflare. Nu se poate cita nimic
din el, fiindc` totul curge n`prasnic,
a[a ca [i triste]ea scenei.
P.S. la închiderea edi]iei: Azi, luni,
22 sept., când corectez rândurile de
mai sus, citesc replicile semnate de
Bogdan-Alexandru St`nescu [i C.
Rogozanu la articolele lui Paul Cernat
despre care am scris la începutul
rubricii (în Suplimentul de cultur` nr.
197 din 20–26 sept.). Replici firave, în
principal tot pe tema inconsecven]ei
evocate [i de Daniel Cristea-Enache.
„M-a mai deranjat, scrie C. Rogozanu,
c` tocmai Paul Cernat, unul dintre
sus]in`torii minimalismului literar [i
un tip care s-a aflat mereu în mijlocul
evenimentelor (cenaclu, reviste etc.),
îmi vine acum cu placa «teme mari»
(…) Prea mul]i scriitori scriu oricum
pentru critici, nu era nevoie acum [i
de o urecheal`“.
Asta e, la teme mari e nevoie de
respira]ie ampl`. Cine caut` la piciorul
broa[tei confund` trompa elefantului
cu furtunul aspiratorului. j
10
Toate-s bune (I)
CRITIC~ LITERAR~
Memorialistica, jurnalele, paginile de coresponden]` [i convorbirile tip`rite dup`
decembrie 1989 au nu doar o miz` comun`, ci [i o aceea[i problem` de fond, pe care o
solu]ioneaz` diferit. Ele au fost proiectate [i scrise pe o ax` a recuper`rii unor adev`ruri
[i traume puse la index în regimul trecut
A
DEV~RURI istorice, la
un nivel macro, la scara
întregii ]`ri comunizate
cu for]a, dar [i adev`ruri
omene[ti, micro-
comunitare, familiale [i personale.
De asemenea, traume colective [i
sociale, ap`rute din „lupta de clas`“
[i lichidarea burgheziei; [i traume
individuale, resim]ite [i exprimate
acut. O suferin]` enorm`, pe cât
de întins`, pe atât de adânc`, a fost
înmagazinat` în mentalul colectiv,
din vremea… colectiviz`rii [i pân` la
finele epocii de aur ceau[iste, pentru
a ie[i la suprafa]` în anii ’90, prin
mijlocirea numeroaselor memorii,
jurnale, confesiuni îndurerat-violente.
Sunt ele, f`r` excep]ie, documente?
Sunt toate aceste „supape“ individuale
la fel de credibile?
Problema esen]ial` care se
pune pentru scrierile testimoniale
este cea a onestit`]ii autorilor-
personaje, deopotriv` cu integritatea
documentar` a m`rturiei lor. Ei
abordeaz` acela[i interval istoric,
acelea[i evenimente majore, uneori
aceia[i ani, raportându-se îns` altfel
la trecut, sp`rgându-l în „trecuturi“
proprii, personalizate, care nu
seam`n` între ele [i nu mai recompun
the big picture. Cosmetizarea, stilizarea,
falsificarea brut` sau rafinat`,
inven]ia sub]ire ori grosier` [i, pe de
alt` parte, ignorarea, „uitarea“ voit`,
trecerea sub t`cere, minimalizarea,
negarea distorsioneaz` desenul
întâmpl`rilor [i al faptelor, dup`
capriciile subiectivit`]ii [i în sensul
pledoariei pro domo. E imposibil s`
nu ai un frison când te gânde[ti c`,
dup` Revolu]ie, memorii au scris [i
victimele, [i c`l`ii lor. {i cei aresta]i,
tortura]i, batjocori]i, dar [i unii
l N. Steinhardt
JURNALUL FERICIRII
Ed. Polirom, 2008, 620 pp
dintre cei care au colaborat masiv cu
regimul, de nu chiar l-au reprezentat
în pozi]ii-cheie [i postùri forte.
Simultaneitatea trecutelor [i atât
de diferitelor experien]e este dublat`
de o simultaneitate a relat`rii lor din
unghiuri diverse [i contradictorii.
La limit`, experien]a de lectur` e
bulversant`. Între un sfânt care
înv`luie toat` perioada carceral`
într-o lumin` a blânde]ii în suferin]`
[i un scelerat ori o canalie care,
non-participativ, la rece, descriu
componentele regimului democra]iei
populare, la cine vom g`si, mai bine
precizat, adev`rul istoric pe care-l
c`ut`m?
Indiferent îns` de vocea care îl
exprim` [i-l moduleaz`, desf`[ur`torul
istoric e unul singur. Dup` al doilea
r`zboi mondial [i o scurt` perioad`
de tranzi]ie c`tre „o lume mai bun`“,
de la începutul lui 1948 [i pân` la
sfâr[itul lui 1989, un Partid unic,
impus [i sprijinit de sovietici, a
controlat în mod absolut via]a politic`,
social`, economic` [i cultural` a
]`rii. Dup` „câ[tigarea“ alegerilor
(de fapt, fraudarea lor grosolan`),
acesta a lichidat orice opozi]ie,
transformând cet`]enii în simpli
pioni ai unei gândiri „revolu]ionare“
(de fapt, dictatoriale). Toate celelalte
partide au fost desfiin]ate, laolalt`
cu institu]iile consacrate ale
democra]iei parlamentare. Vechea
clas` conduc`toare [i „tovar`[ii de
drum“ au luat calea deten]iei, a exilului
sau a mor]ii. Proprietatea privat`
a fost distrus` prin na]ionalizare,
colectivizare [i cooperativizare. Cultura
a fost aliniat`, înregimentat`, etatizat`
[i centralizat`. Înv`]`mântul a fost
remodelat dup` criteriile ideologiei
unice. Biserica a fost epurat` [i
anihilat`, mânjit` [i tolerat`. Iar via]a
fiec`rui cet`]ean al noii republici
a fost controlat` strict [i urm`rit`
prin mijloace specifice, „operative“.
La schimbarea comenzii, de la
Gheorghiu-Dej la Ceau[escu, a existat
un scurt interval de liberalizare.
Câ]iva ani doar, în care România a
r`suflat u[urat`, pe drumul glorios
de la interna]ionalismul sovietic la
na]ionalismul paranoic. Dup` 1971,
sub o fa]` nou`, regimul [i-a „ascuns“
aceea[i structur` totalitar` [i aceea[i
obsesie a controlului absolut, pân` la
cele mai intime valori [i angajamente
ale omului. Trebuia „s` facem totul“
pentru Partid [i pentru Secretarul s`u
General. S` facem cu frenezie copii,
cât mai mul]i copii; [i s` ne p`r`sim
f`r` murmur casele b`trâne[ti din sate,
intrate în proiectul „sistematiz`rii“.
Vechii comuni[ti prezint` în
memoriile pe care le-au scris dup`
1989 mai pu]in prezentul ascensiunii
lor, compromi]`tor-resping`tor, [i mai
mult epoca urm`toare, în care rolul
activ l-a preluat „garda na]ional`“.
Din fluxul memorialistic [i retorica
diaristic` lipsesc, ca din întâmplare,
închisorile cumplite din anii ’50,
teroarea „obsedantului deceniu“,
precum [i beneficiile ob]inute de
ei ca slujba[i zelo[i ai regimului.
Malignitatea acestuia se vede,
chipurile, abia mai târziu, odat` cu
Ceau[escu. Pân` atunci, totul este roz,
iar dac` nu e chiar totul, m`car sunt
inten]ii bune, idealuri generoase, mici
disiden]e umflate acum fabulos. La
antipod, noii comuni[ti, tot mai activi
[i mai vocali în paralel cu ascensiunea
Conduc`torului lor, condamn`
vehement crimele perioadei de
sovietizare a ]`rii, scuzând pe fa]`
politicile criminale ale lui Ceau[escu.
Acestea sunt v`zute ca o compensa]ie
istoric` [i justificate prin împotrivirea
fa]` de sovietici. Din nou, parcurgem
o memorialistic` voit sincopat` [i
bine orientat`. Comuni[tii „patrio]i“
v`d numai abuzurile din anii ’50, nu [i
omnipoten]a Securit`]ii din deceniile
opt [i nou`. Nu simt frigul din case,
nu v`d cozile la alimente, n-au aflat de
nic`ieri despre d`râmarea bisericilor.
Aceast` par]ialitate a decupajului
memorialistic, lucrat` [i ob]inut` în
mod con[tient, astfel încât actantul
s` ias` bine nu numai în epoca de
care a profitat, ci [i în posteritate,
ne îndreapt` din nou privirile
spre m`rturiile victimelor. Poate
c` paginile acestora sunt [i mai
subiective, distorsionate ori deformate
de suferin]ele îndurate. E posibil s` fie
animate de un suflu revan[ard. Dar, de
vreme ce ne-am edificat – prin lectur`
– asupra „obiectivit`]ii“ fo[tilor
activi[ti, politruci [i colabora]ioni[ti,
merit` s` aducem Istoria implacabil`,
cunoscut` în liniile ei mari, la nivelul
particular al unor oameni smul[i din
sânul familiei [i din lini[tea existen]ei
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
lor, pentru a isp`[i, în deten]ia
politic`, tot felul de culpe imaginare.
În acela[i plan vertical cu Ion Ioanid
(Închisoarea noastr` cea de toate zilele,
1991–1997) [i cu Florin Constantin
Pavlovici (Tortura pe în]elesul tuturor,
2001), [i cu o intensitate comparabil`
cu a lui Ion D. Sîrbu (Jurnalul unui
jurnalist f`r` jurnal, 1991, 1993), N.
Steinhardt d`, prin Jurnalul fericirii,
una dintre cele mai ardente [i mai
complete m`rturii române[ti asupra
infernului parcurs.
Elementul de diferen]`, ca [i cel de
leg`tur`, se observ` cu u[urin]`. La Ion
Ioanid [i Florin Constantin Pavlovici,
cartea memorialistic` este opera vie]ii
– la propriu [i la figurat. M`rturia
acoper` anii de închisoare într-un
mod minu]ios [i extensiv, convocând
[i consumând parc` toate resursele
scriitorice[ti ale autorului. Un autor
al unei singure c`r]i: cea în care este
personaj [i cobai. Cei doi memoriali[ti
[i-au publicat opera testimonial` dup`
Revolu]ie, în condi]iile de libertate a
opiniei, a cuvântului care o exprim`
[i a tiparului cu difuziune public`. În
schimb, N. Steinhardt [i Ion D. Sîrbu,
ambii disp`ru]i în 1989, [i-au scris
jurnalele în condi]ii de clandestinitate,
în plin co[mar ceau[ist. Experien]ele
personale sunt coplanare, la fel
relat`rile lor. Ambii focalizeaz` ani
de închisoare f`cut` – pe degeaba
– în contextul strângerii [urubului
ideologic, dup` Revolu]ia din Ungaria.
{i, la fel, amândoi î[i deruleaz` filmul
interior într-o alt` epoc` istoric`,
diferit`, dar la fel de sinistr`: cea a
na]ional-comunismului. Ei nu scriu
pentru contemporaneitate, precum
ceilal]i, ci direct pentru posteritate.
Între producerea [i receptarea public`
a textului exist` un decalaj temporal
semnificativ; [i o ruptur` de nivel.
Iar aceste dou` c`r]i extraordinare,
redactate într-o epoc` pentru a fi
publicate [i cunoscute în alta, nu
epuizeaz` resursele autorilor. Ele
constituie summa operei lor, dar nu
[i întreaga crea]ie, mult mai ampl` [i
mai divers`.
Diaristica încorporeaz`
memorialistica, p`strându-i func]iile
[i ad`ugându-i altele noi. La
Steinhardt, m`rturia asupra deten]iei
este un punct de plecare într-o
aventur` spiritual`, în timp l pag. 12
12
l ce la Sîrbu e un nucleu tematic
ce vine [i revine (ca serial de scene
propriu-zise [i ca element constant
de referin]` simbolic`) în nota]ia
cotidian`. Deten]ia [i memorialul
care o reînvie nu înseamn` a[adar,
în cazurile de fa]`, totul. Ele sunt
o parte – însemnat` – dintr-un
CRITIC~ LITERAR~
întreg, un plan din care s-a dezvoltat
[i stratificat o Oper` totalizant`.
G`sim aici biografie nud` [i lecturi
vaste, experien]e concrete [i livre[ti,
detalieri ale momentului istoric [i
transgres`ri ale lui, scene carcerale
oribile [i incursiuni surprinz`toare
în cele mai îndep`rtate arii culturale,
observa]ii [i caracteriz`ri f`cute
f`r` ezit`ri, dar [i savante referin]e
sociologice, politologice, economice,
[tiin]ifice. Audiem [i într-o parte, [i
în cealalt` conferin]e ]inute în celule
supraaglomerate [i asist`m, în ambele
jurnale, la înjosirea de]inu]ilor de
c`tre gardieni sadici. Înregistr`m,
la a doua mân`, multiple suferin]e
fizice [i diabolice torturi psihice,
momente de disperare ale „bandi]ilor
contrarevolu]ionari“, dar [i clipe de
miraculoas` înseninare.
În ambele experien]e, generatoare
de c`r]i totale, descoperim o con[tiin]`
de om întreg, pe care nimeni [i
nimic nu-l poate disloca. Chinurile
din anchet` [i din celul`, mizeria
inimaginabil` a spa]iului închis,
tr`darea unor prieteni apropia]i
conteaz`, dar ele nu schimb` ecua]ia
moral` a unor caractere adev`rate,
puternice, forjate dup` modelul
unor ta]i de mod` veche. A[ spune
c` nu doar protagoni[tii celor dou`
jurnale sunt personaje formidabile,
ci [i p`rin]ii lor: Oscar Steinhardt,
fostul director al unei fabrici de
mobil` [i cherestea din Pantelimon,
[i minerul sindicalist petrilean Ion
Sârbu. F`r` cuvinte mari, dar cu o
eficien]` pedagogic` incontestabil`,
ace[tia au [tiut s` le predea fiilor
lec]ia rezisten]ei [i a demnit`]ii. La
Sîrbu, se adaug` pe talger modelul
Blaga, profesorul [i mentorul care
i-a influen]at întreaga carier`. La
Steinhardt, o pies` grea în r`zboiul
v`zut [i nev`zut cu tic`lo[ia [i prostia
înconjur`toare este Manole, prietenul
evreu (Emanuel Neuman) reamintit
[i citat la tot pasul. În fine, aliatul cel
mai important al eroului suferitor este
de g`sit – într-o unic`, dar esen]ial`
diferen]` – în dou` planuri de ultim`
rezisten]` omeneasc`. Pentru Ion
D. Sîrbu, cu încrederea lui uria[`,
nedezmin]it`, în Om, cu simpatiile
[i solidarit`]ile sale de stânga, cu
aversiunea fa]` de legionari, ca [i fa]`
de genera]ia spontanee de „ilegali[ti“
de dup` r`zboi, salvarea st` în
umanismul tradi]ional. Desuet pentru
unii, anulat de al]ii, dar pentru el înc`
viu. La Steinhardt, balansul este mai
mare [i aventura interioar`, maximal`.
Condamnat pentru vina de a nu-[i
fi tr`dat prietenii din lotul „mistico-
legionar“ Noica-Pillat, el va descoperi
tocmai aici, în infernul închisorii
politice, salvarea prin credin]`.
Evreul care împ`rt`[e[te, prin propria
op]iune, soarta legionarilor (cu [i f`r`
ghilimele) prime[te la Jilava botezul
cre[tin. Decizia lui, îndelung cânt`rit`
[i amânat` în anii de libertate, e
deodat` rapid`. Iar scena propriu-zis`
a botezului este absolut senza]ional`:
„15 martie 1960. Catehizarea a
luat sfâr[it. Botezul, hot`rât pentru
ziua de cincisprezece, are loc a[a
cum stabilisem. P`rintele Mina alege
momentul pe care-l socote[te cel mai
potrivit: la întoarcerea «de la aer»,
când caraliii sunt mai ocupa]i, când
agita]ia e maxim`. Trebuie s` lucr`m
repede [i s` ac]ion`m clandestin în
v`zul tuturor. Conspira]ia în plin` zi
a lui Wells. Ceva în genul manevrelor
invizibile ale lui Antonov-Ovseienko.
Eu unul nu voi ie[i la plimbare. (Lucru
u[or, deoarece m-a ros bocancul [i
am o umfl`tur` purulent` pe laba
piciorului drept. La infirmerie n-
am izbutit s` fiu dus cu toate c` m`
prezint în fiecare diminea]` la raport.
Doctorii R`ileanu [i Al-G. m` trateaz`
aplicându-mi pe «bub`» un [tergar
muiat în apa vierm`noas` din ciub`r.
Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus
c` «nici mort» nu m` duce la medicul
oficial. C`ile Domnului, ocolite.)
R`mân deci singur vreun sfert
de or` cât dureaz` «aerul» – adic`
aproape singur, c`ci mai sunt câ]iva
scuti]i de plimbare pentru felurite
pricini. Pustiit` de zarv` [i forfot`,
camera ia un aspect [i mai ciudat, ca
o scen` goal` în care gr`mezile de
recuzite î[i g`sesc s`la[ul la nimereal`.
Dar mai ales deosebirea sonor` fa]`
de camera plin` este atât de izbitoare,
încât am impresia unei t`ceri absolute
– t`cerea devine, vorba lui Cervantes,
un spectacol – [i m` pot lini[ti,
reculege ni]el.
Când puhoiul de oameni se
întoarce cu zgomot mare, ducând în
rând de câte doi balia, ciub`rul, tineta
[i un «rezervor» cu ap`, p`rintele
Mina, f`r` a-[i scoate mantaua, d`
buzna la singura c`ni]` din camer`
– e o c`ni]` ro[ie, cu smal]ul s`rit,
n`cl`it` [i resping`toare – [i o umple
cu ap` vierm`noas` proasp`t adus` în
«rezervorul» purtat de el [i de un alt
de]inut. (…)
Doi dintre de]inu]i, complici, trec
în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar
putea în orice clip` s` vin` gardianul
s` se uite, dar acum când celulele, pe
rând, sunt scoase la plimbare ori aduse
înapoi, e pu]in probabil. La repezeal`
– dar cu acea iscusin]` preo]easc`
unde iu]eala nu stânjene[te dic]ia
deslu[it` – p`rintele Mina roste[te
cuvintele trebuincioase, m` înseamn`
cu semnul crucii, îmi toarn` pe cap
[i pe umeri tot con]inutul ibricului
(c`ni]a e un fel de ibric bont) [i m`
boteaz` în numele Tat`lui [i al Fiului
[i al Sfântului Duh. De spovedit, m-am
spovedit sumar: botezul [terge toate
p`catele. M` nasc din nou, din ap`
vierm`noas` [i din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum lini[ti]i,
oarecum u[ura]i – ho]ul care nu-i
prins în fapt e om cinstit – la patul
unuia din preo]ii greco-catolici: e
lâng` tinet` [i balie (am coborât cu
to]ii de la cucurigu), [i acolo recit
crezul (ortodox), dup` cum fusese
stabilit. Reînnoiesc f`g`duin]a de a
nu uita c` am fost botezat sub pecetea
ecumenismului. Gata.“ (pp. 167–169).
Nimic mai simplu, s-ar zice,
parcurgând acest reportaj însufle]it
(scris ulterior, dar cu febrilitatea
tr`irilor de atunci) al botezului
cu ap` vierm`noas` [i duh rapid.
Chinuitoarele dileme din via]a civil`,
înc` dinainte de r`zboi, ezit`rile [i
oscil`rile lui Steinhardt în c`utarea
unui transcendent nerevelat au
disp`rut dintr-o dat`, l`sând loc
unei hot`râri imperioase. Înainte
de a ajunge aici, eroul a traversat
zone întinse ale îndoielii [i a dep`[it
câteva praguri importante, într-o
experien]` ini]iatic` al c`rei sens ni
se lumineaz`. La primul prag, [i cel
mai dificil, a fost ajutat de tat`l s`u,
pensionarul am`rât, mititelul gârbovit
care-l îndeamn`, cu gesturi de senator
roman, s` se duc` de bun`voie la
închisoare, pe urmele prietenilor deja
aresta]i. Când anchetatorii, ce l-ar
vrea cooperant [i martor al acuz`rii,
îi aduc aminte de tat`l pe care (zic
ei) l-ar nenoroci deten]ia fiului,
acesta le dezv`luie cu o mândrie
brusc descoperit` c` tat`l însu[i l-a
sf`tuit s` nu accepte trocul propus.
Combinatoria tovar`[ilor se gripeaz` [i
ei sunt obliga]i s` schimbe foaia.
Mândru de rezisten]a lui, dar
tremurând de fric` (Steinhardt nu se
prezint` niciodat` în ipostaze eroice,
de[i, în mod cert, le-a întruchipat),
scontatul martor al acuz`rii trece prin
anchete lungi, f`cute cu indiscutabil
profesionalism tor]ionar [i cu o
propor]ional` violen]`. Pragul al
doilea este aici. S` spun`, cel anchetat,
adev`rul adev`rat [i s`-i nominalizeze
pe cei al`turi de care a citit [i a
comentat c`r]i „du[m`noase“, „mistico-
legionare“… S` înf`]i[eze faptele a[a
cum s-au petrecut? Sau, dimpotriv`,
s` se înc`p`]âneze în ocolirea
adev`rului faptic, s` nu recunoasc`,
s` mint`, pur [i simplu, pentru a
nu-[i denun]a prietenii? „Vulpenia“
mahalagiului din Pantelimon,
înc`p`]ânarea legendar` a ]`ranului
român îi trimit salvatoare semnale.
În aceste condi]ii, cu securi[ti care vor,
pe baza m`rturiei lui, s` condamne
întregul „lot“, solu]ia este Minciuna.
„Minciuna lini[tit` [i priceput`“,
„minciuna binecuvântat`, [optit`
de Hristos“. Adev`rul [i-a schimbat
semnul, iar schema de utilizare trebuie
modificat` din mers. Valorile s-au
inversat. Cuvintele frumoase au fost
expropriate de indivizi pu[i în slujba
unui Sistem perfect de control [i
teroare. Con]inutul acestor cuvinte,
transformate în vorbe f`r` acoperire
(adev`r, dreptate, democra]ie, libertate,
solidaritate, egalitate), ar trebui ap`rat
împotriva celor care le-au falsificat,
le-au deturnat sensul [i le exploateaz`
cum vor. Diavolului [i vorbelor lui
mieroase, Steinhardt nu-i arunc` un
Vade retro, Satana, din care anchetatorii
e pu]in probabil s` fi în]eles altceva
decât Satana. Dar când ace[tia vor s`-l
aduc` la chestiune, poten]ialul lor
colaborator bate câmpii cu gra]ie. Va
dobândi, prin urmare, un alt statut:
de complice, t`inuitor, acuzat. Î[i va
pierde – [i-a pierdut deja – libertatea,
dar nu [i sufletul. Pe acesta a [tiut s` [i-l
ocroteasc`, trecând [i de al doilea prag.
Frica lui atât de omeneasc` începe s`
se risipeasc`. Ce ar mai avea de pierdut,
pentru ce s` mai tremure?
Pericolul ar fi, acum, cel al
orgoliului întemeiat pe fapte bune, dar
modificând treptat compozi]ia uman`
a eroului. În]elegând rapid cât de mare
e acest risc (lecturile teologice î[i spun
cuvântul), N. Steinhardt se declasific`
voit [i v`dit. Se degradeaz`, a[a
zicând, din condi]ia de erou în cea de
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
personaj. Nu el decide, nu el ]ine frâiele
situa]iei [i cu atât mai pu]in pe cele
ale existen]ei care i-a fost dat`. Poate
doar, la nivelul lui, s` nu contribuie
benevol la alterarea acestei unice
vie]i, s` nu o compromit` printr-un
comportament abject. S` o salveze,
în durata lung`, prin sacrificarea
avantajelor imediate, a beneficiilor
de prim` instan]`. Cu cât statura lui
moral` se precizeaz` [i se înt`re[te, cu
cât rezisten]a la mâr[`vii îi pare mai
u[oar`, cu atât personajul se smere[te.
Înainte înc` de a primi botezul în
celula 18 de la Jilava, N. Steinhardt
este un bun cre[tin. C` a trecut deja
[i acest al treilea prag, al smereniei,
o dovede[te atitudinea lui de la
procesul întregului lot, când îl revede
pe c`zutul, surpatul Constantin
Noica. Spre deosebire de el, acesta
n-a putut rezista în anchet`. Scena
reîntâlnirii lor, la parodia de proces,
este cutremur`toare [i cristalizatoare
moral ca în Noul Testament ori în
romanele lui Dostoievski (divinizat de
Steinhardt):
„Primul grup e al nostru, al
de]inu]ilor din box`, dou`zeci [i
cinci la num`r, îngr`m`di]i pe b`nci,
privind drept înainte (iar`[i nu avem
voie s` ne uit`m altundeva, [i mai
ales nu unul la altul), înconjura]i
– asemenea orbitelor electronice din
periferia nucleului atomic – de un
cerc de osta[i în termen, to]i echipa]i
ca de front, cu pu[ti-mitraliere pe
care le ]in îndreptate asupr`-ne,
dându-[i silin]a s` se holbeze fioros.
Sala e posac`, tonalit`]ile închise,
totul e straniu, dar prezen]a solda]ilor
– posta]i în pozi]ie de tragere, ca [i
cum ar p`zi banda lui Terente, a lui
Coroiu, a lui Brandabura sau a lui
Zdrelea napirosu, ba [i prins` asupra
faptului în puterea nop]ii [i-n inima
codrului ori în desi[ul stuf`ri[ului,
iar nu un pâlc de intelectuali palizi,
scofâlci]i, în]oli]i în ve[minte c`lcate
de circumstan]` cu fierul sp`l`toriei
de la Securitate, obosi]i, nedormi]i,
încerc`na]i, mul]i trecu]i de amiaza
vie]ii, mai to]i înzestra]i cu câte
o boal` de sedentar, de locuitor
al marilor ora[e: colit`, rinit`,
constipa]ie, tuberculoz`, calculi
biliari – pare o gre[eal` de regie, o
exagerare cu nuan]` de ridicol. (…)
De îndat` ce m` v`d a[ezat pe
banc` s`vâr[esc fapta pe care o
consider singura meritorie din via]a
mea: lui Noica, pe a c`rui fa]` se
cite[te dezn`dejdea [i în ai c`rui
ochi (ochii aceia care-l caut` în
zadar pe Mihai R`dulescu) luce[te o
fr`mântare atroce, îi suflu tr`gându-l
de mânec` atâta timp cât vânzoleala
instal`rii noastre înc` nu s-a terminat
[i mai pot vorbi pe scurt: Dinule, s`
[tii c` nu suntem sup`ra]i nici unul
pe tine, te iubim, te respect`m, toate-s
bune.
Dumnezeu îmi este binevoitor: fa]a
lui Dinu se lumineaz`, îmi strânge
la iu]eal` încheietura mâinii, ofteaz`
adânc, despov`rat. Am f`cut [i eu ceva
bun în lumea aceasta.“ (pp. 139–141).
De la jalea adânc` la sublimul
uman [i de la umorul negru la lumina
orbitoare a milei [i a iert`rii e distan]`
de o singur` pagin`. Iar în aceast`
edi]ie, f`r` s` punem la socoteal`
textele înso]itoare, Jurnalul fericirii are
619 pagini. j

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
Coribantul [i menadele
N
U [tiu dac` a]i stat vreodat` de vorb`
cu un fotograf profesionist, încercînd
s`-i în]elege]i psihologia. A]i fi aflat c`,
mai presus de performan]ele tehnice ale
aparatului, ceea ce atîrn` hot`rîtor în
reu[ita unei poze este expresia de pe chipul persoanei
fotografiate. Degetul trebuie s` apese declan[atorul
în chiar frac]iunea de secund` cînd, sub impulsul
unei tr`iri puternice, pe fa]a celui fotografiat apare
explozia aceea inconfundabil` care tr`deaz` apari]ia
unei emo]ii. Se în]elege, m` refer la pozele surprinzînd
chipuri umane, [i nu la puzderia de artefacte turistice
cu care amatorii de vilegiaturi î[i umplu în fiecare
sezon albumele de amintiri. Nu, nu la ele m` gîndesc,
ci la acele instantanee autentice a c`ror unic` ]int`
sînt figurile expresive. A poza fe]e omene[ti e u[or,
mai greu e s` le captezi expresia. Totul depinde de
flerul psihologic cu care fotograful poate prinde
brusc, pe nepreg`tite, momentul izbucnirii nervoase.
Ca într-o reac]ie chimic` exoterm` în care c`ldura se
r`spînde[te în jur, unda de [oc î[i face sim]it` prezen]a
în fizionomie.
În toate cazurile de instantanee reu[ite, întîlnim
aceea[i tr`s`tur`: indiferent c` e vorba de un paroxism
iscat de un sentiment ardent, de o concentrare a
aten]iei provocat` de o solicitare nea[teptat` sau de
starea exuberant` a celui care vrea s` comunice ceva
imperios, vîrful de tensiune se r`sfrînge pe chip într-
o stare de iradiere. Se petrece a[adar o desc`rcare: pe
fa]a omului se cite[te amprenta unei tr`iri. Semnul
dup` care po]i recunoa[te acest am`nunt este c`-]i dai
seama c` persoana în cauz` a fost fotografiat` f`r` voia
ei. Dac` ar fi fost con[tient` c` e ]inta unei tentative
fotografice, s-ar fi crispat, s-ar fi închis în sine [i efectul
de ecranare ar fi împiedicat iradierea emo]iei: în locul
unei lumini pe chip, am fi avut parte de o întunecare
prin absorb]ie l`untric`.
Privi]i pozele în care a]i fost fotografia]i în
cuno[tin]` de cauz`: au un aer impostat, lipsit de
spontaneitate, afectînd o morg` jucat`. {i, oricît de
mult reu[i]i s` mima]i dezinvoltura privind lentila
obiectivului, surîzînd cu senin`tate sau încropindu-
v` o min` îngîndurat`, pe chip nu vi se cite[te nimic
ie[it din comun. De ce? Fiindc` pozele în care credem
c` am ie[it bine nu sînt deloc reu[ite sub unghiul
expresivit`]ii emotive, [i asta fiindc` ceea ce ne
preocup` îndeob[te nu e s` fim expresivi, ci s` fim
estetici, adic` frumo[i. Din p`cate, calitatea estetic`
are prea pu]in de-a face cu spontaneitatea expresiv`.
Cînd ar`t`m bine, sîntem de o mediocr` înf`]i[are,
în sensul c` ne înf`]i[`m altora sub forma unor
expresii rutinate, verificate, acceptate de uzul tacit
al psihologiei colective, într-un cuvînt cu mult sub
nivelul de efervescen]` timic` (sufleteasc`) la care
poate urca fierberea unui om. Cine vrea s` apar` în
fotografii cu aceea[i mimic` pe care o exerseaz` acas`,
în fa]a oglinzii, nu poate avea preten]ia ca pe chipul lui
s` se arate vreodat` ceva autentic. Lumea nu e o scen`
de teatru decît în declama]iile de horbot` siropoas` ale
personajelor lui Shakespeare.
Aminti]i-v` st`rile prin care trece]i cînd v` privi]i
chipul în poze: mai întîi îngrijorarea ca nu cumva
s` v` tr`da]i o stare interioar` – o furie, o fric` sau o
ur` descompunîndu-v` tr`s`turile – de care semenii
nu trebuie s` [tie (c`ci fiecare [tie ce cazan de umori
fierbe în el), apoi, dup` ce v-a]i asigurat c` nimic din
patologia intim` n-a r`zb`tut în afar`, ve]i începe s`
v` judeca]i aspectul dup` exigen]ele estetice la mod`:
postura capului, lumina chipului, pozi]ia pleoapelor,
încordarea buzelor, cutele pielii de sub gît, l`b`r]area
gr`simii subepidermice [i bineîn]eles cearc`nele,
insuportabilele cearc`ne care fac supliciul celor care
vor s` arate bine.
{i mai aminti]i-v` cum, trecînd prin fa]a unei
oglinzi a[ezate într-o vitrin` sau într-un magazin, v-a]i
surprins cu coada ochiului [i a]i tres`rit de nepl`cere,
v`dit marca]i de urî]enia chipului întrev`zut. De ce
a]i tres`rit? Fiindc` nu v` a[tepta]i s` ar`ta]i a[a r`u,
cu acea mimic` nespiritual`, iritat`, a omului tracasat,
biciuit, ba chiar scîrbit. Credea]i c` altceva vi se cite[te
pe chip, acel ceva pe care v` str`duiser`]i acas` s`-l
ar`ta]i în fa]a oglinzii, pe scurt spera]i ca fa]a s` v`
poarte blazonul noble]ei dorite [i, cînd colo, din luciul
vitrinei v` privea o fa]` r`v`[it`, destr`mat`, golit`
de orice crîmpei de bun` dispozi]ie [i, cel mai grav,
lipsit` de vreo und` de via]` spiritual`. Spiritul parc`
se refugiase în adîncuri, la suprafa]` r`mînînd doar
animalul. Duhul se sedimentase, l`sînd la suprafa]`
spuma irascibilit`]ii mentale.
{ti]i ce e deprimant în aceast` experien]` prin
care am trecut cu to]ii? C` intuim c` adev`rata
noastr` personalitate, adev`ratul nostru eu l`untric
se dezv`luie atunci cînd l`s`m garda jos, cînd nu mai
sîntem aten]i la cum ar`t`m, cînd, a[adar, uit`m s`
ne control`m [i cînd, absorbi]i de preocup`rile ivite,
încet`m s` ne cenzur`m mimica. Atunci, chiar atunci,
pe chipul nostru apare adev`rata noastr` identitate:
momîia care nu mai st` ascuns` în spatele m`[tilor
serene pe care le-am exersat: între pere]ii dormitorului
ori aiurea. {i ceea ce ne otr`ve[te de tot este c` realiz`m
brusc c` precau]iile noastre sînt inutile. Mereu ne
vom ar`ta altora sub alt` înf`]i[are decît cea pe care
am dori-o. Iar lucrul cel mai descurajator este c` nimic
din intensitatea spiritului nu se p`streaz` în clipele de
necenzurare. În locul unui paroxism al duhului menit
a-i molipsi pe ceilal]i, d`m peste rictusul unei carcase
golite de tonus psihic.
Gîndi]i-v` la fluctua]iile mimice ale unei fiin]e la
care ]ine]i mult: ve]i constata cum, în cursul unei zile,
are dou`-trei ecloziuni faciale memorabile [i apoi o
suit` tern` de expresii cenu[ii. E de prisos s` amintesc
c` pu]inele expresii remarcabile iradiindu-i pe chip
nu sînt deloc frumoase, ci numai impresionante [i, e
drept, uneori de-a dreptul tulbur`toare, numai c` genul
acesta de expresivitate este de un cu totul alt ordin
decît estetismul de care facem în genere atîta caz.
Tocmai de aceea frumuse]ile fizice nu exceleaz`
în puterea de a impresiona prin mimic`. Detaliul
acesta este izbitor în cazul femeilor: frumuse]ea lor,
una eminamente estetic`, nu are darul de a tulbura
sub unghiul expresiei. Înf`]i[area lor te încînt`, dar
nu te r`scole[te, te incit`, dar nu te r`v`[e[te, [i asta
fiindc` fa]a lor nu-]i transmite ceva semnificativ. Cu
alte cuvinte, chipul lor nu-]i sugereaz` ceva anume. O
femeie poate cel mult s` te inspire, adic` s` te încarce
cu o energie, dar în nici un caz nu-]i poate sugera ceva
precis, o direc]ie, un sens, o ambi]ie. Dac` î]i sugereaz`
ceva, ori nu e femeie, ori e urît`. A[adar, virtutea unei
femei este s` te încarce cu o stare de sprit, f`r` ca prin
asta s`-]i sugereze vreo inten]ie, vreun gînd sau vreun
mesaj.
Departe de a fi o impreca]ie misogin`, am`nuntul
acesta cînt`re[te cît un elogiu adus sexului feminin.
Valoarea unei femei st` în gradul de patim` cu care
te inspir` în vederea unui ]el pe care de obicei ea
nici nu-l b`nuie[te. Cînd o femeie nu te inspir` defel,
se cheam` c`-i c`zut` din rangul rasei ei, [i atunci
polite]ea te îndeamn`, drept compensa]ie cabotin`, s`-i
13
descoperi ni[te virtu]i expresive pe care de fapt nu le
are. O femeie expresiv` este o contradic]ie în termeni.
Cînd chipul unei femei devine expresiv, posesoarea
ori a îmb`trînit, ori e pe moarte. Cum în aceste
ESEU
rînduri nu am de gînd s` m` mi[c pe terenul ipocrit al
complezen]ei prevenitoare, m` dispensez de piruetele
curtenitoare închinate sexului frumos. C`ci tocmai
pentru c` e frumos, el nu poate fi [i expresiv. Expresia
presupune o vibra]ie l`untric` a c`rei manifestare
fizionomic` corespunde, în planul spiritului, zbaterii
lirice. Nu exist`, a[adar, expresie decît acolo unde mai
întîi a existat un fior liric.
Oricît de desuet` ar suna ast`zi expresia aceasta,
„fiorul liric“ e începutul oric`rei expresii virile. F`r`
Orfeu, f`r` Dionysos [i f`r` ceata femeilor nebune
(menadele sau bacantele) urmîndu-[i preo]ii coriban]i
în oficierea cultului dionisiac, orice cultur` e atins`
de apoplexie steril`. Una din cele mai adînci vorbe
spuse vreodat` în cultura român` îi apar]ine lui Noica:
„Exist` ceva iremediabil liric la începutul oric`rei
reflexiuni filozofice“. Cine n-a sim]it pe pielea lui
eviden]a acestei fraze n-are ce c`uta în filozofie. O idee
nu poate ap`rea decît acolo unde, mai întîi, unda de
oscila]ie a unei emo]ii a început s` se propage l`untric.
Iar o emo]ie n-o po]i c`p`ta jucîndu-te cu conceptele,
ci dansînd al`turi de menadele fantasmatice ale
imagina]iei dezl`n]uite. S` ne amintim c`, la greci,
menadele smulgeau copacii [i d`rîmau stîncile, iar la
piept al`ptau pui de lup în timp ce [erpi încol`ci]i le
lingeau obrajii.
Etimologic, emo]ia este o mi[care orientat` spre
exterior (e-motio), ceea ce înseamn` c` orice emo]ie
tinde s` devin` expresie, adic` manifestarea precis`
a unei vibr`ri lirice. Riguros vorbind, „vibrarea
liric`“ este un pleonasm, c`ci lira, cu coardele ei, este
instrumentul vibrator prin excelen]`. Liricul este un
în-cordat l`untric, un om cu coarde interioare, adic` un
hipertimic (cu con]inut sufletesc bogat), un coribant i
mînîndu-[i bacantele în dansul imagina]iei inspirate. Privi]i pozele în care
Ca form` de efuziune uman`, singura condi]ie pe care a]i fost fotografia]i în
trebuie s-o îndeplineasc` o expresie este s` provin` cuno[tin]` de cauz`:
dintr-o emo]ie. Condi]ia este pe cît de esen]ial` pe atît au un aer impostat,
de greu de îndeplinit, c`ci lumea în care tr`im e una a lipsit de spontaneitate,
expresiilor lipsite de emo]ie. Un patrimoniu cultural afectînd o morg`
înseamn` de fapt re]inerea expresiilor vehiculate de-a jucat`. {i, oricît de
lungul timpului f`r` p`strarea emo]iilor subiacente mult reu[i]i s` mima]i
din care au descins ele. dezinvoltura privind
În schimb, cînd o emo]ie apare, dezv`luirea lentila obiectivului,
expresiei corespunz`toare e totuna cu sugerarea ei, surîzînd cu senin`tate
ceea ce înseamn` c` un mesaj poate fi transmis chiar sau încropindu-v` o
numai sub form` prescurtat`, f`r` a mai fi nevoie min` îngîndurat`, pe
de o detaliere a lui. Am`nun]irea o va face ulterior chip nu vi se cite[te
imagina]ia celui c`ruia i s-a sugerat mesajul. Sugestia nimic ie[it din comun.
unui gînd face cît un eseu în rîndurile c`ruia va fi De ce? Fiindc` pozele
nuan]at pîn` la epuizare gîndul. {i în cazul sugestiei, în care credem c` am
[i în cel al eseului avem de-a face cu o expresie, adic` ie[it bine nu sînt deloc
cu o emo]ie, atîta doar c` eseul dezv`luie ingredientele reu[ite sub unghiul
con]inute deja în sugestie. Tocmai de aceea expresia expresivit`]ii emotive,
este un atribut al virilit`]ii [i tocmai de aceea un b`rbat [i asta fiindc` ceea ce
care nu-]i sugereaz` nimic este tot atît de insipid ca o ne preocup` îndeob[te
femeie care nu-]i inspir` nimic. Poate acum începem s` nu e s` fim expresivi,
în]elegem de ce e atît de greu s` faci poze expresive. ci s` fim estetici, adic`
Vrem nu vrem, singurele poze impresionante frumo[i.
apar]in b`rba]ilor. Ceea ce înseamn` c`, riguros
vorbind, unei femei nu-i po]i face portretul, ci doar
peisajul. Iar peisajele nu pot fi cu adev`rat fotografiate,
ci doar descrise verbal pe baza unei dispozi]ii l`untrice.
Faptul c` decupezi un cadru din natur` [i-l fixezi într-o
pelicul` echivaleaz` cu desfiin]area peisajului, dovad`
14
c`, oricîte fotografii sau filme ale unui col] de natur`
ai privi, pîn` nu ajungi s` pui piciorul acolo, nu-]i
po]i face o reprezentare despre ambian]a acelui loc.
Î]i lipse[te intui]ia, adulmecarea senzitiv`, perceperea
temperaturii locului. C`ci ambian]a unui loc înseamn`
climatul lui afectiv, iar acela nu poate fi dat de natur`,
ci doar de spirit. Tocmai de aceea e un adev`r s`
afirmi c` un peisaj e o stare de spirit. Conteaz` ochiul
celui care, contemplînd o împrejurime, ajunge s`-i
împrumute starea lui de spirit. Peisajul nu poate decît
s` te dispun`, adic` s`-]i insufle un flux de energie, dar
felul în care energia e convertit` într-o expresie ]ine de
sufletul contemplativ, [i nu de cadrul natural.
Aidoma stau lucrurile cu femeia. O femeie de ras`
e o matc`, o albie, un decor, un fundal, dar nu vector
al unei sugestii. Cînd o femeie începe s`-]i sugereze
ceva, e denaturat`. {i pentru c` femeia este în esen]a
ei un peisaj, tocmai de aceea femeii nu i se poate face
portretul. Ca s` i se poat` face portretul, ar fi trebuit
ESEU
s` fie o fiin]` înzestrat` cu vibra]ie liric`. Din fericire,
a[a ceva nu exist`. Femeia poate fi oricum – patetic`,
isteric`, coleric`, mistic` –, dar nu liric`. Natura liric`
cere extazul silenului [i exuberan]a satirului, cere
zbaterea coribantului tr`gînd dup` el haita menadelor
imaginare. Tocmai de aceea un b`rbat nu poate
sugera decît un sens al c`rui fundal i-a fost inspirat
întotdeauna de o femeie. {i tot de aceea o femeie se
identific` cu starea de spirit a celui care o dore[te.
Muza nu poate fi decît de sex feminin, satirii [i silenii
numai de sex masculin. Orice invertire las` haita
menadelor f`r` direc]ie spiritual`, f`r` vector înzestrat
cu un sens, iar pe coribant îl preschimb` într-un vraci
dec`zut, varianta deplorabil` a artistului care, lipsit de
inspira]ia unui mediu sau de insuflarea erotic` a unei
femei, se îndoap` cu droguri [i alcool spre a prinde
vlag` creatoare. A[a se explic` de ce pozele cu femei nu
impresioneaz`: nu po]i fotografia un peisaj decît f`cînd
din el sec]iunea sagital` a spiritului t`u, ceea ce are
drept consecin]` dispari]ia peisajului.
În arta fotografic` a fizionomiei, ceea ce frapeaz`
este c` profesioni[tii au o preferin]` inflexibil` pentru
peliculele alb-negru. Paradoxul este c` radia]iile
infraro[ii ale c`ldurii umane nu se întip`resc decît pe
pelicule avînd calit`]i cromatice. Trebuie s` ai ro[u ca
s` vezi infraro[ul. A[adar, te-ai fi a[teptat ca termicul
s` corespund` cromaticului, cînd de fapt în cazul
portretului e de-a-ndoaselea. Termicul corespunde
non-cromaticului, secven]ei plate [i nespectaculoase
a perechii alb-negru. Ceea ce e totuna cu a spune
c` expresia uman` iese mult mai bine în relief
prin contraste dihotomice ob]inute din penumbre
[i clarobscururi, care dau na[tere unor efecte de
perspectiv` care re]in amprenta tr`irilor. E ca [i cum
m`nunchiul de nuan]e psihice care se pot aduna
într-o mimic` se pierde sub avalan[a numeroaselor
tente pe care spectrul luminii le poate na[te.
Numai a[a po]i în]elege de ce, în lumea ini]ia]ilor,
singurele fotografii considerate drept artistice sînt
cele impregnate de alternan]a alb-negru. Restul
pozelor sînt privite ca un fel de jocuri de artificii
menite ochiului barbar al consumatorilor de variet`]i
sclipitoare.
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
Gîndi]i-v` la pozele colorate din revistele mondene.
Poze de o impecabil` rezolu]ie vizual`, dar nule sub
unghiul amprentei umane ce r`zbate din chenarul
lor. Doi ochi bovini, a[eza]i pe un cap a c`rui machet`
anatomic` este de o frumuse]e standard, te privesc
cu acel lic`r de efuziune semiincon[tient` tr`dînd
de la o po[t` starea pisicii în c`lduri sau triumful
gladiatorului care [i-a omorît du[manii. În rest, din
spatele privirii cer[ind concupiscen]` nu vine nimic
care s` mic[oreze impresia de fotogenie lubric`:
r`mîi cu senza]ia stînjenitoare c` în fa]a ta se afl` un
mulaj humanoid sus]inut de proptelele unui polimer
expandat. Ceea ce lipse[te acestor figurine în m`rime
natural` este tocmai coribantul imaginar c`l`uzindu-[i
menadele spre un ]el. Le lipse[te sensul liric. Tocmai
de aceea revistele mondene reprezint` un e[antion
reprezentativ pentru actuala psihologie colectiv`:
pozele sînt frumoase, dar inexpresive, [i chiar acesta
e rostul lor: s`-]i atrag` aten]ia f`r` s` te încarce cu o
dispozi]ie. Cauza platitudinii lor st` în absen]a unei
tensiuni care s` emane pe chipul protagoni[tilor. Fa]a
lor nu are expresie, [i asta fiindc` nu s-a declan[at
reac]ia exoterm` a unei st`ri de spirit. E trist s-o
recunoa[tem, dar o stare de spirit nu poate fi mimat`.
Ea poate fi simulat` ca expresie facial`, dar f`c`tura
se simte destul de lesne. O expresie f`r` emo]ie e ca
o pas`re împ`iat`: îi lipse[te via]a. În al doilea rînd,
întrucît se prefer` oamenii fotogenici capabili s` lase o
impresie pl`cut` privitorului, se uit` c` fotogenia cere
o anumit` conforma]ie anatomic` (facies în muchii,
unghiuri înguste, suprafa]` mic`) [i nu o anumit`
lume interioar`. Din fericire, oamenii fotogenici nu
exceleaz` în tr`iri exoterme, altminteri [i-ar pierde
pîinea. C`ci ar deveni expresivi, adic` inestetici.
Întotdeauna cînd ne uit`m la un om, încerc`m s`-i
ghicim gîndurile. Dar ce ne facem cînd intuim c` n-
avem ce ghici? Chiar asta e deosebirea dintre a fi estetic
[i a fi expresiv.
Am gre[i crezînd c` un om care face o impresie
pl`cut` poart` pe chip vreo urm` a dispozi]iei
interioare. Dimpotriv`, condi]ia esen]ial` este s` aib`
o mimic` opac`, de geam mat prin care razele de
lumin` trec greu. Asemenea oameni sînt privilegia]i
în meseriile care cer o bun` disimulare afectiv`: mai
nimic din umorile interioare nu le transpare pe fa]`.
Politicienii [i oamenii de afaceri [tiu foarte bine ce
spun. Ceva asem`n`tor se întîmpl` cu manechinele [i
fotomodelele: neavînd nimic din r`sucirea introvertit`
a unor naturi care, dezghiocate în clipele de tensiune,
pot l`sa s` se vad` pe chipul lor expresia unei
exacerb`ri, vedetele nu pot face portrete expresive:
virtu]ile fotogenice nu pot ]ine loc mocnirii care d`
pe dinafar`. A[adar, în locul unor fanto[e golite de
crepita]ii interioare, sînt de preferat naturile reculese,
izolate [i chiar autiste.
Compara]i poza unui copil autist cu cea a
unui vedete în vog`: dac` nu v` l`sa]i fura]i de
mimica impostat` a actorului, ve]i constata aceea[i
inexpresivitate cronic`, o inexpresivitate de adîncime
venit` din lipsa unei pînze freatice în stare s`
alimenteze fluxul gîndurilor. Se în]elege, pînza freatic`
corespunde universului interior, emo]iei lirice. E
drept, marea deosebire dintre autist [i actor este c` la
primul efectul e dat de o ecranare total` a interiorit`]ii,
iar la artist e vorba de deprinderea mimetic` a unor
expresii uzuale. Actorul simuleaz` expresia unei st`ri,
dar nu starea, tocmai de aceea nu tulbur`. El e artist
al fizionomiei, nu al fîntînii din care izvor`[te ea. Iar
acolo unde lipse[te spiritul subsidiar (adic` subfacial),
mimica e umplut` cu pasta conven]ional` a unei
mobilit`]i epidermice. Numai c`, oricît antrenament
facial ar avea un artist, sutele de ore petrecute în
fa]a oglinzii nu-l pot face ca, înd`r`tul maleabilit`]ii
mimetice, s` ad`posteasc` urma unei st`ri lirice. Dac`
un actor ar avea st`ri de spirit, s-ar l`sa de actorie [i s-ar
c`lug`ri. Exemplul tipic: Drago[ Pîslaru, actualmente
monah la Fr`sinei.
În concluzie, valoarea unei fotografii depinde
de ochiul din spatele diafragmului [i de poten]ialul
expresiv, eminamente liric, al persoanei filmate. {i
atunci trebuie s` prinzi clipa, trebuie s` fii la în`l]imea
dispozi]iei suflete[ti pe care vrei s-o captezi. Un fotograf
e cu atît mai bun cu cît [tie s` fie mereu la în`l]ime,
anticipînd pragul psihic al izbucnirii interioare [i

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
ap`sînd pe buton în chiar momentul eflorescen]ei
faciale. „A fi la în`l]ime“ este exigen]a singular` c`reia
trebuie s` i se supun`, asta în m`sura în care vrea s`
fie un portretist de clas`. Expresia „a fi la în`l]ime“
are meritul de a suprinde atît cre[terea nivelului de
tr`ire în persoana fotografiat` cît [i prezen]a de spirit a
fotografului care apas` pe buton.
Dar e o gre[eal` s` se cread` c` cea mai mare
binecuvîntare pentru un fotograf ar fi naturile
hipertimice (cu con]inut sufletesc bogat, a[adar naturi
lirice), adic` oamenii debordînd de dispozi]ii puternice.
Dimpotriv`, hipertimicii pot fi complet opaci la
intruziunea camerei de luat vederi, [i asta fiindc`
arderea interioar` nu trebuie s` mijeasc` într-o expresie
facial` pe m`sur`. E o prejudecat` s` ne închipuim
c` hipertimicii sînt extroverti]i. Gre[eala vine din
u[urin]a cu care confund`m histrionismul oamenilor
cu expresivitatea lor, teatralitatea gesturilor cu
substan]a lor interioar`, isteria cotidian` cu dispozi]ia
l`untric`, contextul cu textul. A[a se face c` cel mai
adesea hipertimicii, structuri prin excelen]` lirice, sînt
figuri etan[e din punct de vedere fotografic. {i, de[i
„sînt la în`l]ime“ din punct de vedere al poten]ialului
afectiv, urma l`sat` de ei pe pelicul` e [tears`.
Dac` ni s-ar cere s` facem un grafic al expresivit`]ii
noastre zilnice, vom constata c` situa]ia fotografului
str`duindu-se s` fie la în`l]ime se reg`se[te în via]a
fiec`ruia. C`ci vom vedea cum, în cursul unei zile,
avem dou`-trei maxime de explozie psihic` [i în rest o
c`dere a nivelului afectiv pîn` la limita mediocrit`]ii
line. Linia grafic` ilustrînd fluctua]iile interioare s-
ar mi[ca pe muchia neted` a unui platou previzibil:
sub]ire ca o dîr` [i neted ca-n palm`. Cînd spunem,
de pild`, despre un om c` a trecut pe pilot automat
surprindem tocmai dimensiunea de automatism
sufletesc ce-i domin` [irul zilelor: curgere cenu[ie [i
monoton`, f`r` vîrfuri [i f`r` c`deri. Intrat în caden]a
rutinat` a obi[nuin]elor [i tabieturilor, el seam`n` cu
o nacel` al c`rei balon î[i pierde presiunea gazului. {i
atunci cum s`-i mai ceri s` fie la în`l]imea situa]iilor în
care îl aduce via]a?
Ce înseamn` asta? C` dac` exist` un prag interior
dincolo de care începem s` iradiem în afar`, mai
tot timpul ni-l petrecem sub nivelul lui. Tr`im în
platoul orizontalit`]ii molcome, adic` sub pragul
expresivit`]ii. Parafrazînd un proverb, numai atunci
cînd ne lovim cu capul de pragul de sus începem s` fim
lirici. În rest, tr`im cu supapa deschis`, într-o blegeal`
rutinat` [i binevoitoare, f`r` prezen]` de spirit, fle[c`i]i
[i g`uno[i, [i în acela[i timp cît se poate de politico[i
fa]` de semeni. De ce? Fiindc` exist` o complicitate a
oamenilor stin[i pe dinl`untru: ne menaj`m hipotimia
travestind-o în cordialit`]i civilizate. În asemenea clipe,
a fi la în`l]ime e ultimul lucru pe care i-l po]i cere
cuiva.
{i acum ajungem la punctul-cheie al c`l`toriei
noastre: drama majorit`]ii oamenilor este c` întreaga
via]` [i-o petrec sub pragul de declan[are a reac]iilor
lirice. {i nu e vorba doar de sc`derea bioritmului,
de o încetinire a vitezei de reac]ie psihic`, dar mai
ales de renun]area la hrana care i-a ]inut treji în
nop]ile adolescen]ei apuse: fantasmele [i idealurile.
Preschimba]i în nacele de[ertate de un con]inut
propriu, ace[ti oameni simt cum facult`]ile ce ar fi
trebuit s` le dea str`lucirea – voli]ia, imagina]ia [i
crea]ia – li se atrofiaz`. Vibra]ia interioar` li se sleie[te
[i, în locul fiorului empatic de îmbr`]i[are a lumii,
le apare o plato[` cornoas` de rezisten]` insensibil`
la remu[c`ri. C`ci remu[carea e semnalul de alarm`
pe care spiritul aflat în c`dere începe s`-l emit`. Cînd
coribantul l`untric moare, menadele bocesc, [i bocetul
lor e resim]it de con[tiin]` sub forma autorepro[urilor
[i c`in]elor. Acum îns` procesele de con[tiin]`
înceteaz` s` mai tulbure victima, c`ci menadelor li s-a
pus c`lu[. {i a[a cum, într-un organism, p`r]ile care
î[i pierd func]ia sînt înlocuite cu un ]esut fibros, inert
[i nereactiv, care nu face decît s` ocupe locul l`sat
vacant de atrofia intervenit`, tot a[a incinta r`cit`
a hipotimicilor se umple cu un tampon menit a le
amortiza c`derea. Cu alte cuvinte, cu un sistem bine
pus la punct de justific`ri lini[titoare. Mai precis: exist`
un adenom psihic care obtureaz` canalul de secre]ie
a sucurilor mentale, iar acel adenom se nume[te
autojustificare.
Urmarea? Cînd tonusul psihic al unui om nu mai
poate dep`[i pragul de hipertimie expresiv`, tot efortul
se îndreapt` c`tre lini[tirea con[tiin]ei. Nu-i u[or s`-]i
accep]i degradarea, nu e lesne s` recuno[ti în sinea ta
c`, din punct de vedere al expresiei de care e[ti capabil,
e[ti terminat. Cum nu e facil s` recuno[ti c` niciodat`
nu ai avut de împ`rt`[it vreo emo]ie cuiva. {i atunci
reac]ia instinctiv` este s` te lini[te[ti n`scocindu-]i o
re]ea deas` de alibiuri subtile. Pe scurt, ne sed`m moral
pentru a ne împ`ca cu sedentarizarea bioritmului.
Ne sed`m con[tiin]a ca s` nu sufere. Nu întîmpl`tor
aceea[i r`d`cin` lexical` a latinescului sedo, -are se
reg`se[te în trei cuvinte care aparent nu au nimic în
comun: sedimentare, sedentarizare, sedare. Ordinea
în care le-am a[ezat descrie algoritmul de evolu]ie al
omului contemporan.
Nimeni nu s-ar seda dac` n-ar fi sedentar [i
nimeni nu s-ar sedentariza dac` mai întîi nu [i-ar fi
sedimentat ireversibil idealurile. S` detaliem. Cînd
nivelul tr`irii scade sub pragul expresivit`]ii lirice,
are loc o sedimentare, adic` o l`sare în jos a [tachetei
receptivit`]ii. Cînd nu te exprimi, te comprimi. Sau
altfel spus: cînd nu mai arzi, nu prea mai po]i s` supor]i
nici arderea altora. Spectacolul d`ruirii celorlal]i te
umile[te [i te indispune. L`sarea în jos a pragului de
acuitate e înso]it` de o depunere a reperelor afective
în straturile cele mai adînci ale sufletului. Strecur`m
scamele sub covor. A[a cum vinul vechi las` pe fundul
paharului depuneri fine de tanin, tot a[a un suflet
vl`guit î[i las` sedimentele valorice pe fundul fiin]ei
obosite.
Marele avantaj al sediment`rii este neutralizarea.
Un om ale c`rui idealuri s-au sedimentat sub forma
amintirilor inerte e precum un cuf`r cu vechituri: ticsit
cu vestigii adolescentine despre care poate fi sigur
c` nu vor învia. Le-a îmb`ls`mat în cripta destinat`
relicvelor cu neputin]` de resuscitat. {i astfel, rolul de
resort pe care alt`dat` idealurile îl jucau în con[tiin]a
lui s-a încheiat. Omul e neutralizat. E indiferent la
toate, inclusiv la propria c`dere. Faptul c` nu mai este
la în`l]ime îl las` rece. A [i uitat c` odat` î[i jurase c` va
fi mereu la în`l]ime.
Apoi intervine sedentarizarea: intrarea într-un
ritm de via]` în care, pe dinl`untru, totul a în]epenit.
Adev`ratul trai sedentar presupune sleirea interioar`,
iar nu lipsa mi[c`rii fizice. Un sedentar (latinescul
sedentarius – cel care s-a l`sat jos) e cel care s-a strîns
în el însu[i, chircindu-se [i acoperindu-se de o crust`
insensibil` la repro[urile con[tiin]ei. De aceea, po]i
fi sedentar chiar [i atunci cînd alergi zilnic kilometri
întregi [i chiar [i atunci cînd tragi înnebunit de fiare
într-o sal` de fitness: pe din`untru e[ti sclerozat, inactiv
[i st`t`tor. Po]i fi sedentar chiar scriind zilnic un articol
de ziar [i chiar ]inînd mereu discursuri despre binele
omenirii, po]i fi sedentar publicînd anual o carte [i
schimbînd avionul de la un congres de politologie la
altul: pe din`untru e[ti mai în]epenit decît în]epenitele
moa[te ale Sfîntului Spiridon din Corfu.
Opusul sedentarismului nu este agita]ia, ci asceza.
La limit`, cei care se agit` zilnic o fac tocmai pentru
a nu percepe adenomul interior, fibrozarea definitiv`
a pragului lor liric [i, implicit, c`derea nivelului de
receptivitate. Ei nu mai pot fi la în`l]ime [i atunci
se agit`. Fuga de ei în[i[i e mijlocul cel mai sigur de
sedare interioar`. Aten]ia atras` mereu în afar`, goana
dup` sorocuri [i pripa continu` e forma curent` de
autolini[tire. Din p`cate, [oriceii se învîrt în cerc [i
se agit` cu atît mai mult cu cît vor s` se conving` c`
via]a lor are un sens. Din p`cate, risipa de acte lume[ti
la care se preteaz` nu-i poate salva. Hipotimia lor e
ireversibil`, la fel ca inexpresivitatea lor. Ceea ce e
totuna cu a spune c` nu mai sînt la în`l]ime. De pe
urma silenilor n-au mai r`mas decît copitele de ]ap.
Spuneam mai sus c` hipertimicii sînt naturi lirice.
E totuna cu a spune c` hipotimicii sînt naturi f`r`
organ liric, adic` firi pragmatice care nu numai c`
nu în]eleg ce rost are lirismul în lume, dar care sînt
convin[i c` poe]ii [i filozofii, ace[ti parazi]i mestecînd
rime [i inflexiuni abstracte, sînt ni[te rîme inutile care
trebuie s` dispar`. Prejudecata aceasta scandaloas` nu
ne-ar afecta cîtu[i de pu]in dac`, din p`cate, intui]ia
pragmaticilor n-ar fi adev`rat`. Vrem, nu vrem, epoca
liricilor s-a încheiat, iar cei care se înc`p`]îneaz`
s` intre în cortegiul coriban]ilor o fac pe pielea lor.
15
Elementul liric nu mai este condi]ia gîndirii umane
– altfel spus, elementul liric s-a epuizat. Vorba lui
Noica nu mai are valabilitate decît retrospectiv. Ast`zi
tr`im din amintirea unor lirici c`rora nu le mai putem
sta al`turi, [i asta fiindc` vibra]ia de fond a omenirii s-a
modificat: a coborît sub pragul efuziunii lirice. S-a r`cit.
Muzele [i artele au murit. Nebrida menadelor (haina
lor din piele de c`prioar`) a fost aruncat` la gunoi.
Semnul dup` care putem recunoa[te moartea
artelor este c`, în lipsa unei vibra]ii interioare de tip
liric, se încearc` suplinirea golului prin cre[terea
intensit`]ii expresiei. Cînd interiorul s-a chircit,
la exterior sporesc zorzoanele. Lipsa emo]iei este
ascuns` în spatele supralicit`rii caricaturale a
mijloacelor de comunicare, ca [i cum zgomotul de
fond ar putea camufla lipsa melodiei. E ca într-o
curs` a înarm`rilor în care to]i vîneaz` forme de
agresiune cît mai sofisticate. Cînd nu mai ai ce s`
transmi]i, ]ipi. Merge]i la o pies` de teatru: ve]i vedea
ESEU
cum actorii url`, vorbesc pu]in [i se agit` mult, în
speran]a c` jocul lor de scen`, atletic [i zgomotos, va
putea ascunde detaliul deprimant c` ei nu mai au ce
s` transmit` publicului. Asculta]i muzica de ast`zi:
tehnica ]ine loc de melodie [i de armonie. N-o ascul]i
ca s` te inspire, ci ca s` te ame]easc`. Citi]i literatura
contemporan`: c`r]i f`r` atmosfer` scrise de ni[te
autori sarcastici, comici sau vindicativi care nu mai au
demult o viziune pe care s-o împ`rt`[easc` semenilor.
Lipsindu-le în`l]imea viziunii, adic` fundalul liric al
unei perspective asupra lumii, ei m`resc instinctiv
stimulul, [i astfel genurile care prolifereaz` sînt cele
c`rora le prie[te îngro[area formei, de pild` tonul
minor al prozei comice, al cinismului gazet`resc sau al
militantismului ideologic. Dar emo]ia autentic`, elanul
sacru al coriban]ilor (mania greceasc`) s-a stins. De aici
senza]ia nepl`cut` pe care o tr`ie[ti în preajma artelor:
c` scopul lor nu e s` te emo]ioneze, ci s` te agreseze. În
locul catharsisului de odinioar`, ai parte de un vertij
provocat de o grindin` de excitan]i. i
Tr`im în epoca de sfîr[it al liricilor: hipertimicul, Opusul sedentarismului
al c`rui tonus sufletesc era între]inut de st`ri nu este agita]ia, ci
contemplative, de reverii [i de ebuli]ii fantasmatice, asceza. La limit`, cei
a sc`p`tat. Coribantul a intrat la mîn`stire sau s-a care se agit` zilnic o
internat la ospiciu. Pasiv [i retras, liricul vibreaz` pe fac tocmai pentru a
din`untru a[teptîndu-[i sfîr[itul. Tonul lui e prin nu percepe adenomul
excelen]` elegiac, c`ci corespunde unei melancolii interior, fibrozarea
premonitorii: anticiparea sfîr[itului. De aceea, un liric definitiv` a pragului
nu poate fi nici comic [i nici sarcastic, motiv pentru lor liric [i, implicit,
care putem fi lini[ti]i: de acum încolo nu se vor mai c`derea nivelului de
na[te scriitori mari, c`ci viziunile lirice îmbr`]i[înd receptivitate. Ei nu
universul nu mai sînt posibile. În locul liricilor au mai pot fi la în`l]ime [i
ap`rut bufonii, teoreticienii [i pragmaticii. atunci se agit`. Fuga
Cel mai important lucru pentru o natur` liric` de ei în[i[i e mijlocul
e s` simt`, iar pentru asta are nevoie de surse de cel mai sigur de sedare
inspira]ie: un col] de natur` sau o femeie. Odat` interioar`. Aten]ia
inspirat, liricul î[i construie[te fantasmatic un orizont atras` mereu în afar`,
interior [i o direc]ie dat` de scopul crea]iei. {i apoi goana dup` sorocuri [i
creeaz`. Adic` sugereaz`. Dar orizontul interior nu pripa continu` e forma
poate intra în vibra]ie decît dac`, în exterior, exist` o curent` de autolini[tire.
perspectiv` în stare a-l inspira. A inspira înseamn` a Din p`cate, [oriceii se
insufla o energie, iar energia poate fi c`p`tat` din cele învîrt în cerc [i se agit`
dou` surse pomenite anterior: peisajul sau femeia. cu atît mai mult cu cît
Statistic vorbind, lumea european` a dat cî[tig de vor s` se conving` c`
cauz` pragmaticilor [i i-a izgonit pe lirici – [i, cu toate via]a lor are un sens.
acestea, singurul care poate fi expresiv e liricul. Pus Din p`cate, risipa de
s` se exprime, un pragmatic e semidoct, un bufon e acte lume[ti la care
cabotin, iar un teoretician e plicticos. Dar faptul c` se preteaz` nu-i poate
numai liricul vibreaz` în sens înalt nu are darul de a-i salva. Hipotimia lor
schimba soarta. Omenirea nu mai are nevoie de filozofi e ireversibil`, la fel ca
[i de poe]i. inexpresivitatea lor.
Menadale [i-au aruncat de pe umeri nebrida Ceea ce e totuna cu a
[i pozeaz` în revistele mondene: ce vedem e spune c` nu mai sînt la
inexpresivitatea lucie a unor trupuri frumoase. în`l]ime. De pe urma
Iar coriban]ii s-au c`lug`rit [i s-au retras din lume. silenilor n-au mai
Fotografului profesionist nu i-au mai r`mas figuri r`mas decît copitele
expresive de suprins. Pîn` [i arta lui în alb-negru e de ]ap.
uzat` moral. De aceea, el nu mai are de ales: trebuie
s` treac` la tehnica în culori, supralicitînd mijloacele
expresive, spre a poza priveli[ti, atrocit`]i, fotbali[ti
[i femei frumoase, adic` tocmai realit`]ile care
nu sugereaz` nimic. Fostele menade particip` la
concursuri de frumuse]e, iar fo[tii coriban]i îngîn`
cîntece de stran`. Iar fotograful nostru profesionist a
devenit paparazzo. j
16
R`zboiul cu Rusia [i
ORIZONTUL APROPIAT
democra]ia georgian`
R
USIA pretinde c` a început
s` se retrag` din teritoriul
georgian, dar semnele c` ar
fi o inten]ie serioas` sunt
pu]ine. Ca atare, r`zboiul
nu s-a terminat înc`. În ciuda acestui
fapt, Neal Ascherson [i Ivan Krastev
au început deja s` inventarieze pe
openDemocracy posibilele urm`ri ale
r`zboiului. M` voi al`tura lor în aceast`
încercare – de[i cu to]ii ar trebui s`
în]elegem c`, în timp ce Rusia perseve-
reaz` în tentativa de a schimba situa]ia
la fa]a locului prin mijloace militare,
orice asemenea estim`ri nu pot fi decât
provizorii.
Un dezastru uman
Pierderea de vie]i – în Georgia pro-
priu-zis [i în Osetia de Sud – [i catastro-
fa uman` care au decurs din r`zboi sunt
în mod evident cele mai tulbur`toare
urm`ri. Programul Na]iunilor Unite
pentru Dezvoltare a estimat num`rul
persoanelor refugiate din Georgia la
aproximativ 128.000. Dac` ru[ii într-
adev`r se vor retrage, cifra se va reduce
considerabil, pentru c` cei mai mul]i
oameni se vor întoarce la casele lor,
cu toate c` acestea au fost distruse [i
jefuite. Totu[i, cel pu]in 20.000 dintre
ace[ti georgieni provin din Abhazia [i
Osetia de Sud: întoarcerea lor este de
negândit în lipsa instituirii pe aceste
teritorii separatiste a unui nou regim
de securitate men]inut de comunitatea
interna]ional`.
Chiar dac` Rusia se arat` dispus`
s` accepte o astfel de schimbare ([i ar
fi nevoie de o presiune interna]ional`
imens` în acest scop), va fi nevoie de
timp. În plus, exist` sate georgiene
vecine cu Osetia de Sud distruse par]ial
sau în întregime sub ocupa]ia rus`, ai
c`ror locuitori au trecut prin focurile
iadului. În aceste condi]ii, le va fi team`
s` se întoarc` înaintea stabilirii unor
garan]ii interna]ionale foarte ferme
în privin]a siguran]ei: din nou, pu]in
probabil.
Asta înseamn` c`, pentru moment,
Georgia va trebui s` fac` fa]` zecilor
de mii de persoane recent refugiate.
Aceasta se adaug` uria[ului num`r de
persoane refugiate intern (PRI) ca rezul-
tat al conflictelor din acelea[i teritorii
de la începutul anilor ’90. Va fi un efort
politic [i economic de propor]ii. În
prezent, aproape toate cl`dirile [colilor
din Tbilisi sunt ocupate de PRI, [i ni-
meni nu poate spune când vom putea
începe cursurile acolo. Începând din
21 august 2008, în jur de 42.000 de per-
soane au fost înregistrate ca ocupante
ale institu]iilor de înv`]`mânt ([coli, în
special). Fire[te, aceasta este o preocu-
pare major` a autorului acestui articol,
ministrul educa]iei în Georgia.
Nu pu]ini dintre refugia]i sunt
furio[i pe actuala guvernare – pe care o
învinov`]esc (pe lâng` Rusia, desigur)
pentru tragedia lor. Ace[ti oameni
vor fi probabil folosi]i în viitor drept
„combustibil“ de c`tre grup`rile de
opozi]ie, iar Rusia – care e greu de
crezut c` va renun]a la ambi]ia de a
destabiliza Georgia pe plan intern – va
încerca s` încurajeze acest lucru prin
reprezentan]ii s`i din Georgia.
Pentru autorit`]ile separatiste din
Abhazia [i Osetia de Sud, r`zboiul a
fost o semnificativ` victorie. În vreme
ce î[i plâng disp`ru]ii [i încep s` recon-
struiasc` cu ajutorul Rusiei, ose]ii – ca
[i abhazii – se bucur` de un sentiment
reînnoit de securitate. Asta pentru
c` ru[ii le-au îndeplinit cerin]a de
epurare etnic` a teritoriilor. Refugia]ii
spun c` satele georgiene din Osetia de
Sud au fost aproape complet distruse;
Eduard Kokoity, liderul separatist
oset, se întreba retoric pe 15 august
2008 dac` întoarcerea georgienilor ar
trebui s` fie permis` „astfel încât s`
ne poat` împu[ca în spate din nou“; o
s`pt`mân` mai târziu a declarat unei
agen]ii ruse[ti de [tiri online c` dou`
enclave georgiene din Osetia de Sud
au fost „lichidate“. În afara cazului în
care regimul de securitate din aceste
teritorii se va schimba dramatic, acest
fapt nu va putea fi oprit.
Spiritul na]ional
A[a cum am sus]inut [i în articolul
scris pentru openDemocracy („R`zboiul
pentru Georgia: Rusia, Vestul, viitorul“,
12 august 2008) – [i cu care aproape to]i
anali[tii care nu sunt pro-ru[i au fost de
acord –, acest r`zboi a fost purtat pentru
întreaga Georgie, [i nu pentru Osetia
de Sud. În joc a fost direc]ia general`
a Georgiei, proiectul s`u de a deveni o
na]iune european` mai degrab` decât
un satelit al Rusiei. De aceea, aspectele
moral [i psihologic ale r`zboiului au la
fel de mult` greutate ca cel teritorial.
Pre[edintele Georgiei, Mihail
Saaka[vili, a declarat c` ]ara sa a triumfat
moral în acest r`zboi. Nu este o simpl`
luare de pozi]ie din partea unui politi-
cian pe care chiar o serie de observatori
care simpatizeaz` în general cu Georgia
l-au calificat drept „înfierbântat“ [i „ires-
ponsabil“ pentru conduita sa din timpul
r`zboiului din august 2008. Protagoni[tii
adev`ratului teatru de opera]iuni au fost
sentimentul na]ional georgian [i validi-
tatea institu]iilor politice [i economice
din aceast` ]ar`. Nu trebuie s` uit`m c`
numai cu câ]iva ani în urm` Georgia era
în general considerat` un „stat slab“.
Chiar dac` marea majoritate a popo-
rului georgian se arat` în mod empatic
ata[at` de institu]iile [i valorile vestice,
[tim bine c` aceste valori nu au prins înc`
suficiente r`d`cini în Georgia, întrucât
vechile obiceiuri [i atitudini care se trag
din trecutul rusesc [i sovietic sunt greu
de eradicat. Georgia este o democra]ie
aspirant`, dar nu una consolidat`. De
aceea Rusia a n`d`jduit c` dorin]a Geor-
giei de a deveni o democra]ie occidental`
înc` mai poate fi schimbat`. O parte din
georgieni nu erau siguri c` na]iunea va fi
destul de rezistent` sub presiunea Rusiei,
în vreme ce al]ii erau chiar ner`bd`tori
s` se întoarc` la vechile obiceiuri sub o
nou` guvernare instalat` de ru[i.
Dac` exist` o explica]ie ra]ional`
pentru întârzierea trupelor ruse[ti – care
continu` s` l`rgeasc` orizonturile geo-
grafice ale ac]iunilor lor distructive, în
timp ce pre[edintele lor face [i desface
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
noi agende ale retragerii – este aceea c`
prelungirea st`rii de incertitudine, dez-
astru [i umilin]` ar putea înc` permite
realizarea obiectivului schimb`rii regi-
mului din Georgia. Dac` Rusia d` gre[
în atingerea acestui obiectiv, atunci se
poate discuta despre victoria deopotriv`
politic` [i moral` a Georgiei.
Principalii indicatori ai unei ase-
menea victorii ar fi durabilitatea
institu]iilor georgiene [i rezisten]a
spiritului na]ional. Pe ambele planuri,
[i cu toate c` efortul a fost considerabil,
pân` acum Georgia a rezistat cu bine
încerc`rii. Au existat câteva scurte
momente de panic` (precum cel din
puterea nop]ii de 11 august, când se
zvonea c` tancurile ruse[ti se îndreapt`
spre Tbilisi); dar în general, în locurile
care nu au fost direct ocupate, via]a [i-a
urmat cursul normal. Sistemul bancar
[i-a întrerupt activitatea doar pentru o
zi, [i nu au existat retrageri masive de
bani. Cursul monedei georgiene, larul,
a r`mas stabil. Alimentarea cu energie
a fost normal` în toate zonele, în afara
celor ocupate, iar hrana nu a lipsit. Nu
au existat tulbur`ri ale lini[tii publice.
Un grup de infractori a evadat dintr-o
închisoare din vestul Georgiei, dar cei
mai mul]i dintre ei au fost deja re]inu]i.
Trenurile au respectat orarele de sosire
pân` în momentul în care ru[ii au
aruncat în aer podul principal de cale
ferat`. Un aflux de noi refugia]i a con-
stituit provocarea major`, dar cu to]ii
au acum un acoperi[ deasupra capului
[i au fost organizate ac]iuni de ajutora-
re. Chiar sub ocupa]ie, statul georgian
[i-a îndeplinit func]iile de baz`.
Anumi]i cet`]eni ai Georgiei ar în-
tâmpina probabil bucuro[i o guvernare
instalat` de ru[i. {i totu[i, nici o grupare
politic` nu a sus]inut public c` sprijin`
pozi]ia Rusiei – iar cele mai importante
grup`ri ale opozi]iei au anun]at c` sus-
pend` luptele interne cu guvernarea.
În presa georgian`, mul]i au criticat
ac]iunile guvernului dinaintea [i din
timpul r`zboiului, dar nu de pe o pozi]ie
pro-rus`. A[a cum este normal pentru
orice na]iune, ei s-au raliat în jurul
conducerii în fa]a agresiunii str`ine, cri-
ticând în acela[i timp anumite ac]iuni
punctuale ale guvern`rii.
Toat` lumea în]elege c` aceast` vic-
torie moral` trebuie consolidat` [i c` pe
plan intern ne a[teapt` provoc`ri serioa-
se. Mul]i consider` c` guvernul este res-
ponsabil pentru tragedia uman` [i pier-
derile teritoriale cauzate de r`zboi, [i în
vreme ce apele se lini[tesc, l pag. 18
18
l opozi]ia ar putea profita de acest
sentiment pentru a ataca guvernarea.
Dac` acest lucru r`mâne în limitele
procedurilor democratice acceptabile,
este ceva normal; dar – dat` fiind seria
ORIZONTUL APROPIAT
de schimb`ri neconstitu]ionale de pu-
tere, încercate sau reu[ite – exist` în
continuare temeri c` lucrurile ar putea
sc`pa de sub control, iar Rusia va încerca
s` contribuie la destabilizarea situa]iei
prin reprezentan]ii s`i din Georgia. Dar
flexibilitatea pe care au dovedit-o pân`
acum institu]iile georgiene fundamen-
teaz` încrederea c` un asemenea scena-
riu poate fi evitat.
Cea mai mare
necunoscut`: Rusia
Traiectoria evolu]iei Georgiei în
urma conflictului cu Rusia nu este una
complet clar`; dar viitorul rela]iilor
ruso-occidentale – un factor care are cu
siguran]` implica]ii directe în viitorul
Georgiei – este cea mai mare necunos-
cut`.
Rezultatele întâlnirii ministeriale a
NATO din 19 august au schi]at o direc]ie:
conflictul a adus Georgia cu un pas mai
aproape de NATO (prin stabilirea unei
comisii permanente NATO-Georgia) [i
a îndep`rtat mai mult Rusia de alian]`
(prin suspendarea activit`]ilor consiliu-
lui NATO-Rusia). Dar ace[ti pa[i sunt
mai degrab` nesemnificativi în sine [i
nimeni nu poate spune cât de departe
va merge acest proces.
Principala problem` este c` Occi-
dentul pare confuz [i divizat în chesti-
unea Rusiei. În contextul r`zboiului cu
Georgia, Rusia putea ob]ine sus]inere
doar din partea unor ]`ri precum
Cuba, Venezuela [i Siria. Este logic s`
deducem de aici c` aceasta înseamn`
Am`girea progresist`:
noua ordine mondial` revizuit`
A
CTUALA îngrijorare fa]`
de Rusia este un fenomen
ciudat. Dup` orice stan-
dard obiectiv, cet`]enii
ru[i sunt mai liberi sub re-
gimul autoritarist al lui Putin decât au
fost vreodat` în timpul fostei Uniuni
Sovietice. Mul]i dintre ei au [i un nivel
de trai mai bun. Rusia a abandonat
expansionismul global [i este, acum,
o variant` redus` la scar` a ceea ce a
reprezentat mai toat` istoria sa – un im-
periu euroasiatic al c`rui principal in-
teres este protec]ia fa]` de amenin]`rile
externe. Cu toate acestea, atitudinile
din Vest sunt mai ostile decât au fost în
timpul r`zboiului rece, când majorita-
aproape intrarea în clubul na]iunilor
denumite de regul` „statele-paria“
– cele care desfid la scen` deschis` con-
sensul interna]ional [i creeaz` pericole
severe pentru pacea interna]ional`.
Totu[i, puterile occidentale vor avea
dificult`]i în a ac]iona în conformitate
cu aceast` logic`: lumea nu-[i poate
permite s` accepte printre statele
solitare unul de o asemenea m`rime
[i importan]`, deci se pare c` prefer`
s` nege realitatea amenin]`rii. Gu-
vernarea rus` este con[tient` de acest
fapt [i încearc` s` profite de situa]ie.
Este adev`rat c` – a[a cum scria Ivan
Krastev pe openDemocracy – Rusia nu
are nici ea o strategie clar`: ac]ioneaz`
în baza resentimentelor mai degrab`
decât în cea a calculelor ra]ionale pri-
vind propriile interese. Dar acest lucru
nu este de ajutor.
Sprijinul energic [i eficient al Oc-
cidentului este vital pentru îns`[i
supravie]uirea Georgiei în acest mo-
ment. Totu[i, în]elegem de asemenea
complexitatea strategic` a situa]iei [i
nu dorim s` fim v`zu]i ca încercând s`
provoc`m un nou conflict global. De
aceea, în concluzie, vreau s` m` concen-
trez pe aspectul moral al chestiunii.
Europa [i-a declarat stricte]ea moral`
deosebit` în abordarea oric`rui aspect
care ar putea avea izul mo[tenirii naziste.
Uniunea European` a impus sanc]iuni
Austriei pentru includerea în guvern a
politicianului de extrem` dreapt` Jörg
Haider, care nu a declarat niciodat` lim-
pede c` politicile lui Hitler erau corecte
sau c` Reich-ul german ar trebui rein-
staurat, dar despre care se credea c` este
în secret un simpatizant al nazismului.
În ianuarie 2005, prin]ul Harry al Marii
Britanii a purtat o uniform` nazist` la un
bal mascat privat. Informa]ia s-a scurs
tea celor de stânga considerau Uniunea
Sovietic`, care se f`cea responsabil`
pentru zeci de milioane de mor]i, un
regim esen]ialmente inofensiv.
Pentru a ne da seama cum s-a ajuns
la o astfel de situa]ie, trebuie în]eleas`
nara]iunea progresist` – adoptat` ast`zi
de stânga [i de dreapta deopotriv`
– care dirijeaz` percep]iile occidentale.
Colapsul sovietic a reprezentat o înfrân-
gere pentru comunism, un prototip al
ideologiei progresiste. Nu a existat ni-
ciodat`, pentru Rusia postcomunist`, o
[ans` de acceptare a neoliberalismului,
un alt model occidental. {ablonul Rusi-
ei lui Putin a reprezentat întotdeauna
o variant` probabil`, dar întoarcerea
în pres` [i a provocat indignare public`;
prin]ul Harry a fost nevoit s`-[i cear`
scuze. Asemenea rigori contrasteaz` pu-
ternic cu atitudinile fa]` de mo[tenirea
comunist`. De ani buni, Rusia este con-
dus` de un grup de ofi]eri KGB lipsi]i de
remu[c`ri – echivalentul din punct de
vedere moral al unei ]`ri guvernate de
veterani SS mândri de trecutul lor. Acest
lucru a fost considerat acceptabil – pân`
la urm`, atâ]ia lideri ex-comuni[ti au
venit la putere în ]`rile central-europe-
ne [i au onorat procedurile [i regulile
democratice.
Dar Vladimir Putin [i echipa lui
sunt altfel. A[a cum ar spune orice fost
cet`]ean sovietic: nu exist` ex-ofi]er
KGB. Compara]ia repetat` a ac]iunilor
actuale ale Rusiei cu invazia Cehoslo-
vaciei din 1968 nu este doar o paralel`
istoric`: exist` o conexiune direct`.
Putin era prea tân`r pentru a lua parte
la invazie, dar nu exist` dovezi care s`
sugereze c` în prezent ar vedea ceva
r`u în ea (cu toate c`, r`spunzând unei
întreb`ri în timpul vizitei la Praga
din 2006, a calificat invazia drept
„un eveniment tragic“). Se poate s` fi
în]eles c` politicile economice comu-
niste nu sunt eficiente, dar sistemul
s`u de valori difer` prea pu]in de cel
al modelului s`u, Iuri Andropov. Putin
a deplâns la scen` deschis` divizarea
Uniunii Sovietice ca pe cea mai mare
tragedie politic` a secolului XX. Ce s-ar
întâmpla dac` un politician german ar
sugera c` este p`cat c` Germania este
acum mai mic` decât în 1939?
Putin nu este un nou Hitler [i nici
m`car un nou Stalin. Este pu]in proba-
bil ca lumea s` fie în pragul unui nou
r`zboi rece: Rusia de]ine petrol [i gaz,
dar nu [i energia ideologic` necesar`
pentru a[a ceva. Îns` tocmai pentru c`
în istorie nu face parte din scenariul
progresist. Majoritatea liderilor no[tri
sunt adep]i moderni ai lui Woodrow
Wilson, cu o credin]` mistic` în ceea
ce Francis Fukuyama numea de curând
„mar[ul istoriei spre democra]ia glo-
bal`“. Prosperitatea economic` conduce
la îmburghezire, [i astfel la valorile
liberale – sau cel pu]in a[a se afirm`.
O Rusie bogat`, na]ionalist` [i autori-
tarist` nu-[i g`se[te loc în acest basm
progresist, iar reac]ia Vestului este un
amestec de vocifer`ri amenin]`toare [i
spaim` crescând`.
Nimic nu este mai eronat decât
discu]iile despre un nou r`zboi rece.
Suntem martori atât ai finalului epocii
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
un remediu pentru problema ruseasc`
este greu de g`sit, nu este corect s` ne
am`gim în privin]a naturii regimului
din Rusia [i a viabilit`]ii pericolului ru-
sesc. Fiecare na]iune (inclusiv Georgia,
fire[te) ar trebui s` ac]ioneze pe baza
unei în]elegeri adecvate a acestui lucru.
În acest sens, oricât de dezastruoase
ar fi fost costurile umane [i materi-
ale, confruntarea deschis` cu Rusia
ar putea avea de asemenea o serie de
implica]ii pozitive pentru perspectiva
unei democra]ii georgiene stabile.
Pentru aceast` ]ar`, Rusia nu a fost o
amenin]are doar în privin]a securit`]ii.
A fost în acela[i timp sursa dinspre care
s-a r`spândit infec]ia culturii politice
iliberale. Aici, apropierea cultural` de
o ]ar` ortodox` prieten` a fost un factor
negativ. A[a cum spuneam, institu]iile
democratice georgiene au înc` nevoie
de consolidare [i societatea înc` nu
este complet imun` la obiceiurile tre-
cutului sovietic: apropierea social` [i
cultural` de Rusia a fost un element de
înt`rire a for]ei acestor obiceiuri.
A fi într-un conflict deschis cu un
vecin uria[ [i puternic implic` de ase-
menea pericole pentru democra]ie
– exigen]a solidarit`]ii cu guvernarea nu
încurajeaz` neap`rat deschiderea c`tre
pluralismul politic. Dup` acest r`zboi
– atunci când se va putea spune c` s-a
terminat cu adev`rat – Rusia va avea
înc` [i mai pu]ine pârghii prin care s`
poat` influen]a societatea georgian`, iar
Georgia va fi mai puternic stimulat` s`
îmbr`]i[eze valorile [i institu]iile Vestu-
lui democratic. j
Traducere de Laura Sandu
Redac]ia mul]ume[te autorului
pentru acceptul public`rii.
post-r`zboi rece, cât [i ai reînnoirii
conflictelor geopolitice similare celor
de la sfâr[itul secolului XIX. Cu min]ile
înce]o[ate de nonsensurile în vog`
ale globaliz`rii, liderii occidentali
socotesc c` democra]iile liberale se
r`spândesc inevitabil. Realitatea îns`
este cea a diversit`]ii politice neîntre-
rupte. Republici [i imperii, democra]ii
liberale [i iliberale, precum [i o gam`
larg` de regimuri autoritariste ne vor
înso]i [i în viitorul apropiat, oricât de
globalizat` ar deveni lumea. Globali-
zarea nu înseamn` decât industraliza-
rea continu` a planetei, iar cre[terea
na]ionalismului privind resursele
reprezint` numai o parte a acestui

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
proces. (La fel [i schimb`rile din ce în
ce mai rapide ale climei, dar asta e o
cu totul alt` problem`.) Pe m`sur` ce
industrializarea se extinde, statele care
controleaz` resursele naturale ajung s`
le foloseasc` pentru a impune propriile
obiective strategice. Utilizând energia
drept muni]ie, Rusia nu opune rezis-
ten]` fenomenului de globalizare, ci
doar îi exploateaz` discrepan]ele.
Ne întoarcem la politica marilor
puteri, la alian]ele nestatornice [i la
sferele de influen]`. Deosebirea e c`
Vestul nu mai controleaz` acest proces.
Rusia, China, India [i statele din Golf,
având istorii diferite [i interese deseori
conflictuale, nu vor forma un bloc,
îns` acestea sunt ]`rile care modeleaz`
evolu]ia lumii la începutul secolului
XXI. Statele Unite, cu na]ionalizarea
institu]iilor sale bancare falimentate [i
imensa ma[in`rie de r`zboi finan]at`
practic prin împrumuturi externe,
sunt într-un declin abrupt. Având
sistemul financiar în cea mai sever`
degringolad` din anii ’30 [i pân` în
prezent, capacitatea Occidentului de
a influen]a evenimentele sl`be[te pe
zi ce trece. Predicile despre un „sistem
interna]ional bazat pe drept“ sunt ri-
dicole dup` cazul Irak [i pân` la urm`
nu reprezint` decât nostalgia fa]` de
hegemonia pierdut`.
Dezam`git de locul s`u în lume, Ves-
tul subestimeaz` riscul unei interven]ii
la grani]ele Rusiei. Sl`biciunile Ru-
siei – declinul demografic, favori-
tismul din structurile economice [i
sentimentul tulbur`tor al umilirii
na]ionale – sunt binecunoscute, îns`
nici vulnerabilit`]ile Vestului nu sunt
mai pu]in reale. Conduc`torii no[tri
insist` pe faptul c` Rusia are nevoie de
noi la fel de mult pe cât avem [i noi ne-
voie de ea. În realitate, cu excep]ia unui
impuls recent, investi]iile în Rusia sunt
doar o consecin]` a pie]ei globale, care
vor continua atâta timp cât vor fi profi-
tabile, pe cât` vreme resursele de ener-
gie pot fi restric]ionate dup` bunul plac
al guvernului moscovit. Economi[tii
vor sus]ine c` ]ara e mult prea depen-
dent` de petrol. Îns` rezervele mondi-
ale de petrol înregistreaz` un vârf [i
globalizarea î[i continu` drumul, iar
Rusia are de câ[tigat din orice conflict
interna]ional în urma c`ruia liniile de
aprovizionare sunt perturbate. Pe lâng`
asta, Vestul are nevoie de Rusia în cazul
în care se dore[te dezamorsarea în mod
pa[nic a crizei nucleare iraniene [i, f`r`
cooperarea logistic` a Rusiei, for]ele
NATO vor descoperi c` e din ce în ce
mai greu s` încheie r`zboiul din Afga-
nistan, lipsit atât de finalitate, cât [i de
sor]ii reu[itei.
Anali[ti cu bun-sim] din toate par-
tidele consider` c` Rusia ar fi mai
în]eleg`toare fa]` de interesele occiden-
tale dac` ar fi cu adev`rat democratic`.
Dar Putin este foarte popular tocmai
pentru c` v`de[te puterea Rusiei fa]` de
Occident, [i dac` ar deveni mai respon-
sabil în fa]a opiniei publice ar fi [i mai
greu de negociat cu el. Democra]ia are
numeroase avantaje, dar nu ofer` nici o
garan]ie în direc]ia unei politici exter-
ne rezonabile. Tulbur`rile actuale din
Georgia sunt [i ele un derivat al politicii
democratice. Incursiunea nechibzuit`
a lui Saaka[vili în Osetia de Sud, unde
de [ase ani erau sta]ionate trupe ruse[ti
ca parte a unui acord interna]ional, a
fost probabil încurajat` din interiorul
administra]iei Bush spre a înfrâna can-
didatura lui Obama pentru pre[edin]ia
Statelor Unite. Gambitul pare s` fi
reu[it, dar rezultatul a fost declan[area
unui conflict care a sporit controlul
Rusiei asupra debitului de petrol în
regiune [i înt`rirea pozi]iei Iranului în
zona Asiei Centrale. Dac` angajamentul
lui Dick Cheney de sus]inere a Geor-
giei, exprimat în cursul c`l`toriei de
s`pt`mâna trecut`, a fost o mutare din
cadrul Marelui Plan, rezultatul a fost
deosebit de prost interpretat.
În mod clar, cu unele excep]ii de pe
Vechiul Continent, liderii no[tri habar
nu au ce fac. Lu`rile de pozi]ie ale lui
David Miliband [i David Cameron în
privin]a Ucrainei exemplific` acest
lucru. Dincolo de frazeologia despre
autodeterminare [i integritate teritori-
al`, ei n-au reu[it s` vad` c` aceste dou`
concepte sunt în mod normal incom-
patibile. Autodeterminarea presupune
secesiunea [i dezintegrarea statelor.
În Caucaz, o regiune a animozit`]ilor
na]ionale complexe, ar însemna un
r`zboi mai amplu [i agravarea epur`rii
etnice. Mizele sunt [i mai mari în
Ucraina. Profund divizat` [i cu o baz`
naval` ruseasc` considerabil` în por-
19
tul Sevastopol din Crimeea, noul stat
va fi cu siguran]` dezbinat în cazul în
care se încearc` smulgerea sa din sfera
de influen]` a Rusiei. }ara ar deveni
un câmp de lupt`, for]ând implicarea
ORIZONTUL APROPIAT
marilor puteri. S` te joci cu no]iuni wil-
soniene de autodeterminare în astfel de
condi]ii este o re]et` a dezastrului.
S` nu existe vreo neîn]elegere: Rusia
este, în anumite privin]e, un stat peri-
culos. Cu un trecut în serviciile secrete,
liderii ei intr` în tipologia pragma-
ticilor nemilo[i care vor folosi orice
mijloace pentru a-[i atinge obiective-
le. Scopul lor ar putea fi înl`turarea
influen]ei occidentale din apropierea
frontierelor Rusiei, dar strategia este s`
ob]in` pe cât mai mult posibil. Pe fon-
dul percep]iei unui declin al Occiden-
tului, Rusia verific` în momentul de
fa]` dac` acesta are strategii coerente
de protejare a propriilor interese. Din
câte am în]eles de la liderii no[tri, pân`
în prezent nu are.
Un bun început ar fi amânarea pla-
nurilor de extindere a NATO, f`când în
acela[i timp cunoscut faptul c` angaja-
mentele fa]` de statele din Europa de
Est [i statele baltice vor fi onorate. În
acela[i timp, trebuie f`cute toate efor-
turile pentru a reduce dependen]a Eu-
ropei de energia ruseasc`. Conduc`torii
occidentali trebuie s`-[i formeze ca-
pacitatea de a gândi realist, altfel vor
fi trezi]i din visul progresist de for]a
evenimentelor. j
Traducere de {tefan Pan`
20
Birocra]ie [i capitalism
TEORIA ECONOMIC~
în teoria lui Mises (II)
S
PA}IUL urm`tor al textu-
lui e alocat unei critici pe
câteva din punctele mari
ale teoriei economice aus-
triece a lui Mises. Nu mai
fac o leg`tur` direct` cu Birocra]ia, e
util de spus. Textul adreseaz` mai cu-
rând ansamblul teoriei lui Mises, nu o
aplicare a ei, a[a cum o g`sim în carte.
Dou` probleme: rela]ia
austriac` utilitate-valoare
[i teoria imputa]iei
Pentru Mises, consumatorul e me-
canismul principal al economiei. Mises
vorbe[te deseori de suveranitatea consu-
matorului, de pild` când spune c` econo-
mia de pia]` este „democra]ia consumato-
rilor“1, sau, în mod similar, consumatorii
decid succesul sau e[ecul antreprenori-
lor2, sau: „consumatorii sunt supremii
suverani. Ei vor s` fie satisf`cu]i“3. Pentru
Mises, antreprenorii care fac profit sunt
de fapt cei care au câ[tigat competi]ia
în deservirea consumatorilor. Nu e ni-
ciodat` altfel într-o economie liber`:
profitul unui antreprenor e semnalul
c` produsele lui au fost preferate altora
de c`tre consumatori. Inclusiv s`racii
au oportunitatea îmbog`]irii, spune
el, cu condi]ia s`-[i dep`[easc` apatia,
prejudec`]ile [i ignoran]a4. Întregul efort
de maximizare a profiturilor este un efort
de punere în slujba consumatorului.
Iar cine reu[e[te s` o fac` cel mai bine
câ[tig`, de fapt, competi]ia. Atunci capi-
talismul nu e altceva decât un mod sau
o metod` care le permite celor mai buni
dintre ei s` ob]in` maximul de beneficii
din deservirea consumatorilor. Mises
n-a v`zut niciodat` altceva în capitalism
decât un mod de administrare a resur-
selor, costurilor [i pre]urilor de pia]` pe
baz` de calcul economic, singura metod`
menit` s` aduc` profit celui mai bun
– dac` vre]i, tuturor celor care iau decizii
pe baz` de calcul monetar; inclusiv capi-
talul e în aceste condi]ii o no]iune care
are sens în m`sura în care serve[te calcu-
lului economic5. Dar cel care controleaz`
lucrurile, din nou, nu e antreprenorul.
Pentru Mises, consumatorul decide dac`
un antreprenor r`mâne pe pia]` sau,
dimpotriv`, trebuie s` dispar`, refuzân-
du-i sau cump`rându-i produsele. Pentru
a simplifica, adev`ratul suveran într-o
economie de pia]` e consumatorul; doar
antreprenorii care în]eleg acest lucru au
de câ[tigat, ceilal]i nu. Aparent, nimic
mai simplu sau mai conving`tor.
Cât de sustenabil` e aceast` pozi]ie?
Mises expune pe fond o pozi]ie pur
mengerian`. Între austriecii din noua
genera]ie, precum Böhm-Bawerk sau
Hayek, Mises e probabil între cei mai
mengerieni. Mises a c`utat s` ofere o
explica]ie a întregului mecanism econo-
mic [i social, iar conform c`r]ii Human
Action a [i reu[it, f`când din economie,
ca teorie a alegerii, expresia cea mai
relevant` a teoriei praxisului, ultima
considerat` o teorie a ac]iunii umane
cu cel mai înalt grad de generalitate. Ce
se spune extrem de pu]in e cât este de
problematic`. Dou` probleme urm`resc,
cruciale pentru întreaga construc]ie eco-
nomic` austriac` clasic`: teoria utilit`]ii-
valorii [i teoria imputa]iei. Prima iden-
tific` valoarea cu utilitatea în cel mai
bun spirit utilitarist, pre]ul unui bun
reflectând utilitatea lui sau preferin]ele
consumatorilor. Cealalt` este derivat`
din teoria subiectiv` a utilit`]ii-valorii
[i impune nevoia de a extrage valoarea
input-urilor sau a bunurilor de capital
din valoarea (prospectiv` a) output-ului.
Ambele teorii sunt presupuse în concep-
tul austriac de consumator, unde atât va-
loarea sau pre]urile bunurilor cât [i cos-
turile sau pre]urile de produc]ie reflect`
preferin]ele consumatorilor. Ambele
sunt o problem` pentru economie, în
special în forma recuperat` de Mises pe
linia lui Menger. Wieser, Böhm-Bawerk
sau Wicksell au c`utat apropieri de
teoriile utilit`]ii marginale, echilibrului
[i costului dezvoltate de Walras, Jevons
sau Marshall6, dar [i Menger [i Mises s-au
opus, de pild` lui Böhm-Bawerk (Mises),
care considera c`, în stabilirea pre]ului
unui bun, costurile de produc]ie pot juca
un rol7, sau lui Wieser (Menger), care
distinge între valoare [i utilitate [i crede
c` „pre]ul pl`tit pentru unitatea margi-
nal` a bunului ar putea fi egal utilit`]ii ei
pentru consumator“8.
Utilitate-valoare sau
pre]urile [i problema
costurilor de produc]ie
Prima problem`, o enun] din nou, este
c` teoria utilit`]ii-valorii face din pre]uri
o variabil` depedent`9. Pre]urile reflect`
stricto sensu preferin]ele consumatorilor
sau utilitatea pe care bunurile o au
pentru ei – în fine, valoarea. O varia]ie
în pre]uri e echivalent` nu mai pu]in
cu o varia]ie în consum sau preferin]e;
invers, singur` varia]ia în preferin]e e
suficient` pentru a explica orice varia]ie
în pre]uri. Costurile sau pre]urile de
produc]ie n-au nici o relevan]` pentru
pre]uri, ele urmând s` fie imputate
pre]urilor bunurilor finale sau output-
ului (teoria imputa]iei). Explica]ia e
eminamente centrat` pe partea cererii,
f`când din ofert` o anex` a cererii sau
l`sând-o pur [i simplu în aer, pentru a
fi consecven]i cu teoria imputa]iei. Dar
realitatea e din p`cate alta, inclusiv la
nivelul observa]iei libere. E suficient s`
spun aici c` economia în genere a v`zut
consumatorii [i antreprenorii ca agen]i
maximizan]i care ac]ioneaz` simultan
[i caut`, în ni[te condi]ii date precum
oferta de bunuri, pre]urile pe pia]` [i ve-
niturile disponibile, s` ob]in` maximul
de utilitate sau beneficiu sau produs. {i
unii [i al]ii folosesc pre]urile existente
pe pia]` pentru a-[i orienta alegerile de
consum/produc]ie. Asta înseamn` c`,
pentru a ob]ine maximul de beneficiu, [i
consumatorii [i antreprenorii vor echi-
vala pre]urile cu costurile sau utilit`]ile
cu costurile. Conform teoriei neoclasice
a optimului, maximul de profit sau uti-
litate al factorilor sau bunurilor e atins
doar atunci când nici o alt` alegere de
consum sau combina]ie nu poate aduce
un beneficiu mai mare consumatorului/
antreprenorului10; ceea ce deschide posi-
bilitatea compar`rii utilit`]ilor bunurilor
diferite. De aceea, func]ia pre]urilor nu
poate fi redus` la o simpl` expresie a
preferin]elor consumatorilor. Ea trebuie
considerat` dat` sau, dac` vre]i, o varia-
bil` independent`, a[a cum apare inclu-
siv în calculele (private sau interioare
ale) consumatorilor sau antreprenorilor
maximizan]i. Nu e vorba doar de o des-
chidere a economiei spre teoriile utilit`]ii
marginale, echilibrului intra-marginal
[i matematizare, a[a cum au sus]inut în
special Menger, Mises [i Hayek, e limpe-
de. E aici un mod mult mai familiar de a
gândi deciziile de consum sau alocare de
factori sau investi]ie, comparând benefi-
ciile cu costurile op]iunilor.
Am s` încerc s` ar`t în câteva cuvinte
cum se ajunge aici, apoi voi rediscuta
argumentul meu. Teoria utilit`]ii-valorii
e o teorie eminamente subiectiv` – altfel
spus, o teorie a suveranit`]ii consumato-
rului. Valoarea unui bun e echivalent`
cu utilitatea lui doar dac` în ecua]ie
consumatorul e decisiv. E nevoie pentru
asta de o teorie special` a bunurilor, a[a
cum este teoria austriac` clasic`. Menger
a crezut (în Principles of Economics) c`
lucrurile au calitatea de bunuri nu în
afara omului, ci doar atunci când deser-
vesc o nevoie uman`. Nevoia e cea care
face ca un lucru s` devin` un bun sau
chiar s` capete valoare economic`. Dar
pentru a c`p`ta valoare economic` nu
e suficient s` aib` o utilitate. În aceast`
situa]ie, de exemplu, e aerul. Prezint` o
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
utilitate indispensabil` pentru om, dar
nu are valoare economic`. Nimeni nu
simte nevoia s`-l achizi]ioneze pl`tind
pentru el, exist` din abunden]` pentru
to]i. Valoarea economic` a bunului înce-
pe când cererea pentru un bun dep`[e[te
cantitatea disponibil` de a o satisface în
întregime. Menger, iar mai târziu Mises
au crezut c` omul func]ioneaz` cu o ier-
arhie de nevoi. Pentru c` nu e aproape ni-
ciodat` în situa]ia de a-[i satisface nevoile
în mod egal, omul e silit s` le ierarhizeze
[i s` le satisfac` pe cele mai importante
pentru el. Oamenii func]ioneaz` astfel
cu ierarhii proprii de nevoi, care sunt
dictate de planurile [i judec`]ile lor (ca [i
de bugetul de care dispun). Alegând deci
între nevoile importante, oamenii aleg
între utilit`]ile diferitelor bunuri, fixând
astfel valoarea sau pre]urile bunurilor
pentru care opteaz`. Menger a crezut c`
rezolv` în acest fel paradoxul clasic ap`-
diamant. Pentru el, valoarea economic`
a bunurilor reflect` nivelul cererii, nu
propriet`]ile lucrurilor sau costul de
produc]ie sau munca încorporat` în bun,
a[a cum credeau economi[tii din [coala
istoric` sau Marx. Un diamant e mult
mai scump decât o pâine nu pentru el
însu[i, ci pentru motivul extrem de sim-
plu c` se g`se[te pe pia]` într-o cantitate
mult mai mic` decât pâinile. Un pahar
de ap` poate valora pentru cineva, care
se g`se[te în de[ert la limita deshidrat`rii,
cât un diamant, care s-ar putea s` nu valo-
reze aici mai mult decât un pahar de ap`
primit în condi]ii obi[nuite. Ce este deci
esen]ial în teoria valorii lui Menger e ne-
voia uman`, rolul acordat în planurile [i
judec`]ile umane diferitelor bunuri sau
utilit`]i. Clasificarea bunurilor lui Men-
ger în bunuri de ordin mai înalt [i bunuri
de ordin secundar (necesare producerii
altor bunuri de alt rang), în func]ie de
pozi]ia pe care o ocup` în producerea
bunurilor de consum/ordin superior sau
deservirea nevoilor umane, e doar o alt`
argumentare conform c`reia nevoile sau
preferin]ele umane sunt decisive pentru
teoria valorii austriece. Importan]a ei e
categoric` pentru teoria austriac` a ca-
pitalului. Valoarea bunurilor de diferite
ordine, care particip` la producerea bu-
nurilor de ordin superior sau finale, este
ob]inut` prin imputarea ei preferin]elor
umane. Sweezy e corect când observ`
c` nevoile umane fac posibil` o teorie
(subiectiv`) a valorii sau vede în consu-
mator mecanismul principal de formare
a pre]urilor11.
Implica]iile sau, poate mult mai co-
rect spus, poverile acestei pozi]ii sunt [i
mari, [i multe. În etic`, asimilarea valorii

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
cu utilitatea are consecin]e dezastruoase.
E vorba de o form` de utilitarism extrem,
conform c`ruia doar ceea ce exhib` o
utilitate pentru om are valoare sau pre-
zint` interes. F`r` îndoial`, ne afl`m în
fa]a unei Cutii a Pandorei, unde înainte
de toate omul nu mai are un în]eles sau
semnifica]ie pentru el însu[i, dincolo de
utilitatea pe care o reprezint`, iar rela]iile
inter-umane iau forma unui pragma-
tism/individualism s`lbatic. Naivitatea
unei asemenea în]elegeri e incredibil`
[i cu totul stupefiant` în cazul celor care
caut` s` acorde o etic` cre[tin`, emina-
mente kenotic`, cu principalele teze
austriece ale unui capitalism de pia]`,
în definitiv cu orice etic` a unor agen]i
maximizan]i. În economie, lucrurile nu
stau mai bine. Teoria utilit`]ii-valorii,
adic` a preferin]elor care decid valoarea
economic` a bunurilor, face din pre]uri
o variabil` dependent`. Sweezy sus]ine
în cel mai bun spirit austriac c` teoria su-
biectiv` a valorii introduce o schimbare
de accent de pe produc`tor pe consuma-
tor [i crede c` întreaga activitate eco-
nomic` e v`zut` acum „ca direc]ionat`
spre satisfacerea dorin]elor consumato-
rilor“12. Pentru el, nevoile umane repre-
zint` mecanismul de formare a valorii
[i/sau a pre]urilor. Excluderea costurilor
din formarea pre]urilor e extrem de pro-
blematic`. Mult mai rezonabil` e o teorie
care separ` utilitatea de valoare [i ia în
calcul costurile, încercând s` urm`reasc`
ponderea lor în formarea pre]urilor.
Pre]ul e influen]at de evolu]ia cererii, f`r`
îndoial`, de exemplu când cererea cre[te
brusc f`r` ca oferta s` poat` reac]iona
imediat. Dar perioada de infla]ie nu poate
fi decât temporar`, tendin]a e, conform
lui Böhm-Bawerk13, ca dezechilibrul
dintre costuri (s` zicem, foarte mici) [i
produs (foarte mare) s` se echilibreze în
timp, printr-o cre[tere a costurilor (cresc
salariile angaja]ilor, cresc investi]iile
etc.). Mai mult, exist` situa]ia de cre[tere
a costurilor, determinat` de cre[terile
pre]urilor la resurse rare, precum pe-
trolul, azi, care determin` mai departe
modificarea pre]urilor pentru produsele
finale. {i multe altele. De fapt, costurile
nu pot fi excluse din pre]urile output-
ului prin nici o imputa]ie sau altceva
asem`n`tor, pentru c` antreprenorul
maximizant nu poate atinge punctul
maxim al profiturilor decât într-o singur`
situa]ie: când costul nu e mai mare decât
produsul, iar nici o alt` combina]ie de
factori [i costuri nu-i poate furniza un
beneficiu mai mare. Altfel spus, el va
c`uta s` p`streze în pre]ul produsului
o linie de factori [i costuri astfel încât
oricare alt` combina]ie s` fie exclus` ca
neprofitabil`. El va c`uta combina]iile
de factori sau va angaja for]` de munc`
[i/sau capital, c`utând s` p`streze echi-
librul dintre costuri [i pre]uri sau, mai
tehnic, cost marginal [i produs marginal.
Dac` acest lucru e corect, atunci utili-
tatea sau preferin]ele nu mai decid în
întregime pre]urile [i, cu ele, costurile de
produc]ie. Rela]ia de echivalen]` valoare-
utilitate e exclus`, preferin]ele jucând
doar un alt rol în formarea pre]urilor.
Astfel, pre]urile func]ioneaz` ca o vari-
abil` independent` mai curând decât
ca variabil` dependent` de preferin]ele
consumatorilor. Costuri [i preferin]e, iat`
parametrii corec]i ai pre]urilor (nu to]i,
evident) sau, pentru a r`spunde ca un
austriac, ai valorii. Din punct de vedere
economic, aceast` tez` a deschis analiza
economic` spre produc`tor [i alocarea
optim` de resurse [i factori de produc]ie.
Iar din punct de vedere etic, ne spune
c` utilitatea nu e singura surs` a valorii.
Dimpotriv`, Menger [i Mises au crezut
c` punctul focal într-o economie e consu-
matorul. Astfel, teoria bunurilor, a valorii
[i pre]urilor sau a capitalului [i a antre-
prenorului au fost formulate ca inferen]e
ale teoriei consumatorului, singurul cu
adev`rat suveran într-o economie liber`.
Mises a încercat în Human Action, o carte
impozant`, pe care Rothbard o consider`
un opus magnum, s` fac` din economie
anexa principal` a teoriei praxisului,
cu scopul de a revigora teoria econo-
mic` focalizat` deja pe consumator. Dar
n-a ob]inut nimic pentru economie,
mai mult decât spusese deja. În Human
Action avem o suplimentare a teoriei
preferin]elor subiective cu o analiz` a
ac]iunii umane, crede Mises, de maxim`
generalitate. Când Mises spune c` orice
ac]iune individual` e orientat` de un
scop, plecând de la o alegere interioar`
între nevoi, el reu[e[te de fapt s` spun` c`
nici o alt` baz` nu poate fi g`sit` pentru
economie [i societate în genere, dincolo
de nevoile individuale [i evalu`rile sau
alegerile lor interne (e destul de straniu
c` Mises a avut nevoie de 900 de pagini
pentru asta). Oricum ar fi, ce avem în
fa]` este un efort, perfect mengerian
în esen]`, de l`rgire a funda]iei teoriei
preferin]elor/nevoilor umane cu o tez`
de maxim` generalitate despre ac]iunea
individului. Rezultatul ei este din ne-
fericire neschimbat: consumatorul e
suveran, punctul focal al economiei sunt
nevoile lui. Toate celelalte, de exemplu
bunurile, capitalul sau antreprenorul,
practic o specie aparte de consumator,
exist` doar în m`sura în care servesc
nevoile consumatorului. Ce e cel mai r`u
este c` valoarea lor nu poate fi g`sit` sub
nici o form` dincolo de nevoile lui.
Imputa]ia sau pariul
calculului economic
[i problema varierii
propor]iilor
A doua problem` va clarifica mai
mult, sper, rela]ia utilitate-valoare din
spatele teoriei suveranit`]ii consuma-
torului. Imputa]ia este o derivat` a
teoriei utilit`]ii-valorii, dar e centratat`
pe partea produc`torului sau a ofertei.
Consumatorul e suveran [i aici – sau
poate mai ales aici. Rothbard o rezum`
excelent, de[i destul de abstract: „costul
consist` în propria lui evaluare a pl`cerii
sau utilit`]ii pe care el o anticipeaz`“14.
Cu alte cuvinte, o evaluare corect` a
costurilor de produc]ie implic` o eva-
luare a pl`cerii sau utilit`]ii bunului
final, care are s` fie consumat în viitor.
Mult mai pregnant e Moss când spune
c`: „valoarea resurselor este derivat` din
valoarea bunurilor pe care ele le pro-
duc“15. Pe scurt, valoarea costului este
ob]inut` prin imputarea lui pl`cerii sau
utilit`]ii, în fine bunurilor de consum
sau preferin]elor umane. O asemenea
pozi]ie nu e posibil` în afara identific`rii
utilit`]ii cu valoarea.
Dou` defecte decisive. Primul pro-
vine din modul în care ajungem la
imputa]ie [i implic` faptul c` succesul
sau e[ecul unui antreprenor e mai mult
sau mai pu]in rezultatul hazardului,
iar calculul economic un pariu. Pre]ul
este o variabil` depedent`, adic` reflect`
utilitatea sau satisfac]ia sau preferin]ele
consumatorilor. Costul de produc]ie
e exclus din ponderea pre]ului sau e
considerat nerelevant, pentru c` ceea
ce d` valoare unui bun este, conform
teoriei subiective a valorii, intensitatea
dorin]elor [i cantitatea disponibil` de
produs pe pia]`. Antreprenorii/consu-
matorii vor pl`ti, evident, pre]ul bunuri-
lor sau factorilor (de achizi]ie [i utilizare)
atunci când iau o decizie de consum sau
investi]ie, dar valoarea real` sau ultim`
a costului e stabilit` post-factum, prin
pre]ul ob]inut pentru produsele finale
sau, [i mai bine, în raportul dintre cerere
[i ofert` sau, [i mai coerent, prin impu-
tarea lui preferin]elor consumatorilor;
sau [i altfel, valoarea costurilor prezente
e în viitor, adic` în bunurile finale care
vor fi cump`rate. Rothbard rezum` ex-
celent acela[i lucru: „Costul e bazat pe
anticip`ri; e necesarmente o anticipare
sau un concept ex ante“16. Menger a in-
trodus aici factorul timp17, numit mai
târziu de Mises, pe urmele lui Böhm-
Bawerk, „preferin]` de timp“18, probabil
pentru a face din consumator o dat` în
plus punctul focal al întregii activit`]i
economice. Între consum [i timpul de
investi]ie exist` întotdeauna un decalaj.
Antreprenorul face o investi]ie de timp
când investe[te bani în bunuri de capital
(în prezent) pentru a ob]ine bunurile
finale viitoare sau al]i bani.
Altfel spus, valoarea bunurilor pre-
zente e viitoare sau st` în bunurile
finale care vor fi produse. Decalajul de
timp, în schimb, ascunde o necunoscut`:
pia]a poate genera valoare în exces,
adic` preferin]ele consumatorului pot
atinge pragul de satura]ie. Asta face ca
timpul alocat producerii unui bun s`
nu genereze valoare, ci non-valoare sau
pierderi. Dac` antreprenorul are succes,
asta se datoreaz` coinciden]ei dintre
preferin]ele consumatorilor [i produsul
final. E vorba evident de o pozi]ie speci-
fic austriac`, a[a cum remarc` Horwitz:
„într-o lume mengerian` ´…¨ subiecti-
vitatea, incertitudinea [i eroarea sunt
omniprezente“19. Altfel spus, pentru c`
valoarea este echivalent` cu utilitatea,
produc`torii de valoare pot intra în joc
doar acceptând un pariu cu preferin]ele
consumatorilor, care se pot schimba sau
pot atinge oricând pragul de satura]ie în
timp. F`r` îndoial`, un pre] mare plus
un timp de investi]ie/produc]ie foarte
mic e o garan]ie temporar` c` pragul de
satura]ie înc` n-a fost atins. Dar necu-
noscuta suprem` e concuren]a atras` de
pre]urile mari. E ceea ce face realmente
din investi]ia antreprenorului un pariu
total cu necunoscutul, iar din succes o
simpl` coinciden]`. La drept vorbind,
pariul nu poate fi evitat în întregime,
pentru c`, chiar [i într-o economie orien-
tat` mai curând spre echilibru, unde ma-
ximul e stabilit la limita optim` dintre
costuri [i pre]urile date, varia]ii ale cere-
rii exist`, de pild` atunci când pre]urile
cresc (din varii motive) afectând mai
departe consumul. Dar în lumea lui
Mises pariul pare s` fie singura eviden]`.
Nici un pre] sau calcul nu-]i poate spune
ceva pentru viitor. E destul de ciudat c`
Mises n-a în]eles c` teoria calculului
economic nu e mai ra]ional` în aceste
condi]ii decât un pariu sau chiar un joc
de zaruri. Efortul de pre]uire a factorilor
în vederea profitului e inutil, de vreme
ce valoarea lor urmeaz` s` fie apreciat`
prin imputa]ie sau, altfel spus, e bazat`
pe pre]urile viitoare ale output-ului, a[a
cum sunt ele imaginate de antreprenori.
Are sens evident, dar abia când costurile
21
[i pre]urile sunt evaluate [i echivalate
simultan (când pre]urile func]ioneaz` ca
variabil` indepedent`), permi]ând astfel
antreprenorului sau consumatorului
s` fixeze un punct maxim de utilitate/
profit al factorilor sau bunurilor, din
care oricare alt` combina]ie de costuri
TEORIA ECONOMIC~
[i factori sau consum s` fie respins` ca
neoptimal` sau neprofitabil`.
Al doilea defect rezult` din modul
în care imputa]ia poate fi realizat`.
Imputa]ia e posibil` doar în condi]iile în
care coeficien]ii de intrare sunt fic[i20.
Asta nu înseamn` altceva decât c` fac-
torii nu pot fi combina]i sau substitui]i
în propor]ii diferite. Pentru foarte mul]i
asta e o problem` demult dep`[it`,
odat` cu „legea general` a varia]iei
propor]iilor factorilor“21. Dar e reacti-
vat` din nefericire cu toate neajunsurile
ei ori de câte ori reapare în discu]ie con-
sumatorul [i suveranitatea lui motric`
pentru economie. Reluarea lui Mises azi
e implicit o reluare a tuturor defectelor
economice grele ale teoriei austriece a
consumatorului, în varianta ei clasic`.
E posibil` deci varia]ia factorilor sub
imputa]ie? Teoria subiectiv` a valorii
spune c` lucrurile care prezint` o utili-
tate pentru om sunt considerate bunuri.
Valoarea lor e stabilit` direct în raportul
dintre cerere sau intensitatea nevoilor
[i cantitatea disponibil` pe pia]` de
bunuri sau ofert` (cantitatea disponibil`
a unui bun e oarecum cel`lalt cuvânt
pentru intensitatea dorin]elor, un lucru
niciodat` spus clar). Propriet`]ile lucru-
lui nu ne spun nimic despre calitatea lui
de bun, în afara unei utilit`]i pentru om.
Factorii de produc]ie nu fac o excep]ie.
Menger îi consider` bunuri de ranguri
diferite, în func]ie de rela]ia lor cauzal`
cu satisfacerea nevoii umane, de exem-
plu bunuri de ordin mai înalt, bunuri de
ordin secundar etc. Nu întâmpl`tor nu îi
nume[te capital sau factori de produc]ie,
ci bunuri. Altfel spus, valoarea factorilor
e ob]inut` prin imputarea lor dorin]elor
umane. Costurile de achizi]ie [i utilizare
nu au nici o relevan]` pentru valoarea
lor, iar un maxim sau optim nu poate
fi fixat prin c`utarea echilibrului optim i
între costurile de produc]ie [i pre]uri Altfel spus, pentru
(în aceste condi]ii, calculul economic e c` valoarea este
o simpl` fantom` a ra]iunii în pre]uirea echivalent` cu
poten]ialului real al factorilor). Ce e utilitatea, produc`torii
evident aici e c` nic`ieri nu e pus` pro- de valoare pot intra în
blema optimiz`rii factorilor. De fapt, din joc doar acceptând un
teoria bunurilor lui Menger rezult` c` pariu cu preferin]ele
bunurile sunt complementare, iar din consumatorilor, care
simpla înl`n]uire sau combinare a lor se pot schimba sau pot
rezult` bunurile de ordin superior. Ne- atinge oricând pragul
voia de optimizare sau combinare a fac- de satura]ie în timp.
torilor în propor]ii variate e eliminat`: F`r` îndoial`, un pre]
bunurile de ordin inferior sau superior mare plus un timp de
nu pot fi combinate decât în propor]ii investi]ie/produc]ie
egale cu bunuri de acela[i ordin; în foarte mic e o garan]ie
aceste condi]ii, o analiz` marginal` nu temporar` c` pragul de
e necesar`. Astfel, cererea pentru un satura]ie înc` n-a fost
bun de rang prim e implicit o cerere atins. Dar necunoscuta
pentru un lan] de bunuri (invariante suprem` e concuren]a
sau combinate în propor]ii fixe) de dife- atras` de pre]urile
rite ranguri care particip` la producerea mari. E ceea ce face
lui. Dimpotriv`, optimizarea în sine realmente din investi]ia
implic` posibilitatea de combinare a antreprenorului
factorilor în propor]ii diferite, de pild` un pariu total cu
în condi]iile de depreciere a factorilor. necunoscutul, iar
Nu trebuie s` insist prea mult aici, din succes o simpl`
teoria factorilor lui Menger e de fapt coinciden]`.
o implica]ie a teoriei consumatorului.
Substitu]ia de capital sau schimbarea
tehnologic`, la care recurge frecvent un
antreprenor, în fine surplusurile rezidu-
ale rezultate din diferitele combin`ri ale
22
factorilor, implic` posibilitatea de varie-
re a propor]iilor input-urilor, care presu-
pune, la rândul ei, o descoperire crucial`
a analizei marginale a factorilor: dac` un
factor de produc]ie e deficitar, costul lui
de utilizare e ridicat; combinarea sau
substituirea factorilor devine astfel o
TEORIA ECONOMIC~
m`sur` recurent` la care apeleaz` antre-
prenorii pentru a-[i reduce costurile sau
spori performan]a. Inclusiv din modul
în care opereaz` imputa]ia trebuie s`
fie clar c` o evaluare corect` a factorilor
nu e posibil` decât în condi]iile în care
coeficien]ii de intrare sau combinare
sunt fic[i. Mises a încercat s` salveze
teoria factorilor lui Menger de coliziu-
nea cu principiul varia]iei propor]iilor
factorilor, dar a ob]inut finalmente
acela[i lucru. El a desubstan]ializat ca-
pitalul, identificându-l cu valoarea lui
monetar`. {i a sus]inut c` bunurile de
capital, procurate cu bani, sunt simple
stadii intermediare în procesul de pro-
ducere a bunurilor finale, care înseamn`
bani22. Astfel, no]iunea de capital are
sens, dar doar în m`sura în care serve[te
calculului monetar/economic. Rezulta-
tul a fost un salt executat de Mises peste
teoria neoclasic` a capitalului, f`când
din varia]ia propor]iilor input-urilor sau
analiza marginal` a factorilor o discu]ie
steril`. Imputa]ia a primit, din neferici-
re, un nou imbold de aici: insistând pe
caracterul mai curând monetar decât
fizic al capitalului, Mises n-a f`cut de
fapt decât s` aduc` mai mult` imputa]ie
în teoria capitalului, dac` vre]i mai
mult consumator. Pentru c` leg`tura
monetar` a capitalului cu preferin]ele
consumatorului, exprimate [i ele mo-
netar prin pre]uri, a devenit acum un
i pic mai strâns`.
Teoria austriac` clasic` S` rezum`m. Sl`biciunea principal`
a consumatorului a a teoriei consumatorului const` în cele
încercat s` fac` din dou` probleme, teoria subiectiv` a va-
consumator nucleul lorii sau teoria utilit`]ii-valorii [i teoria
întregii economii. imputa]iei. Identificarea utilit`]ii cu
Economia trebuie s` valoarea ne expediaz` la teoria bunurilor
fie un sistem perfect lui Menger conform c`reia bunurile nu
coerent desf`[urat în au sens în afara nevoilor [i planurilor
jurul nevoilor umane. umane. Asta înseamn` c` bunurile
Din p`cate, n-a nu au valoare în ele însele, ci doar în
explicat satisf`c`tor rela]ie cu nevoile umane. Dincolo de
nici comportamentul nevoia uman`, ele nu înseamn` nimic.
consumatorului, În aceste condi]ii, pre]urile de pia]` sunt
nici pre]urile, iar expresia cea mai direct` a nevoilor sau,
din modul în care a pentru mai mult` precizie, a intensit`]ii
conceput valoarea, n-a lor (raritatea, care face dintr-un bun
reu[it altceva decât s` un bun economic sau care se preteaz`
împing` la margine valoriz`rii [i schimbului, [i intensi-
o teorie a capitalului tatea, care exhib` un anumit nivel de
[i productivit`]ii insatisfac]ie a nevoii, sunt dou` lucruri
care ar fi avut care înseamn` în definitiv acela[i lucru).
nevoie, dimpotriv`, Dac` un bun are o anumit` valoare,
de toat` aten]ia, acest lucru se datoreaz` unui anumit
dac` preocuparea nivel al cererii. Dac` cererea pentru el
real` era într-adev`r se modific`, de pild` devine mai mare,
consumatorul. [i pre]ul sau valoarea lui cre[te în egal`
m`sur`. E motivul pentru care Mises
spune c` dac` diamantele vor deveni
la fel de multe ca pâinile, vor costa f`r`
nici un fel de dubiu la fel. Altfel spus,
valoarea e rezultatul direct al rela]iei
cerere-ofert`. Primul defect e c` aceast`
pozi]ie ne las` complet descoperi]i re-
lativ la modul în care consumatorii î[i
maximizeaz` starea de satisfac]ie sau
utilitatea. Pre]urile nu func]ioneaz`
ca variabil` independent` în calculele
consumatorilor, iar asta face ca fixarea
unui punct optim al utilit`]ii în raport
cu costurile s` nu fie posibil. Menger [i
Mises au opus acestei pozi]ii o ierarhie
subiectiv` de nevoi, cu care lucreaz`
consumatorul. Explic acest lucru într-o
not` de subsol (10), printr-un recurs
sumar la Rothbard. Rezultatul aparent
e c` maximizarea utilit`]ii, cu compara-
rea utililor [i pre]urilor, cu posibilitatea
inerent` ca utilitatea s` scad` de la un
punct, iar pre]ul ei s` creasc`, reprezint`
o simpl` formalitate matematic`, f`r`
leg`tur` cu alegerea consumatorului
real. Rezultatul real este c` nici o ierarhie
intern` de nevoi nu poate fi explicat`
ignorând bugetul de care dispune con-
sumatorul. Astfel, o diversitate de nevoi
înseamn` simultan [i o diversitate de
bugete. Dac` acest lucru e corect, atunci
fiecare alegere este o combina]ie de cost
[i utilitate. Fiecare alegere – implic` mai
departe – urm`re[te s` ob]in` un maxim
din aceast` combina]ie comparativ`.
Op]iunea austriecilor este corect` doar
dac` ierarhia intern` a nevoilor nu
con]in constrângeri de buget. Defectul e
probabil mai evident în excluderea cos-
turilor din formarea pre]urilor. Astfel,
austriecii trebuie s` fac` fa]` unei situa]ii
pe care raportul cerere-ofert` nu-l poate
explica: când costul încarc` pre]ul pân`
la linia de echilibru, în special dup`
momentele de dezechilibru cost-pre]
în favoarea pre]ului, printr-o cre[tere a
salariilor, a investi]iilor etc. Argumentul
a fost formulat ini]ial de Böhm-Bawerk.
Din p`cate, Mises n-a adus nimic nou
pentru economie cu Human Action, doar
un consumator oarecum mai puternic.
Al doilea defect se nume[te imputa]ie
[i e o consecin]` a teoriei bunurilor
lui Menger, dar de ast` dat` de partea
ofertei sau a produc`torului. Menger
credea c` bunurile n-au valoare decât în
raport cu nevoile umane. Iar în func]ie
de contribu]ia lor ele sunt de diferite
tipuri, de pild` de ordin înalt sau de
ordin secund etc. Bunurile î[i extrag
astfel valoarea lor din nevoile umane
pe care le deservesc, contribuind direct
(bunuri de prim ordin) sau indirect, prin
participarea la ob]inerea unor bunuri
intermediare (bunuri de ordin secundar
etc.). Acest lucru e numit imputa]ie [i
înseamn` c` pre]urile de produc]ie sau
costurile sunt evaluate prin imputarea
lor preferin]elor umane. Principala
problem` pe care încerc s` o subliniez
aici e c` din calculul economic, care e
eminamente pre]uire ra]ional` a facto-
rilor de produc]ie, nu mai r`mâne decât
un simplu pariu, pe care antreprenorul
îl face cu preferin]ele consumatorilor.
Dac` antreprenorul are succes, e vorba
de o simpl` coinciden]`. Nimic din ceea
ce calculul îi poate ar`ta azi, nu mai e
valabil mâine; ra]ionalitatea sau utili-
tatea evalu`rii lui computative e mai
mult sau mai pu]in f`r` sens. E destul de
ciudat c` Mises n-a sesizat dificultatea pe
care i-o pune imputa]ia calculului. Cal-
culul are sens doar atunci când pre]urile
sunt date, antreprenorul lucrând într-o
logic` a optimului. {i în fine, ultimul
defect, care face pentru a doua oar` din
imputa]ie o mare problem`. Imputa]ia
presupune ca factorii sau coeficien]ii de
intrare s` fie fic[i. Acest lucru rezult` din
teoria bunurilor lui Menger, unde fieca-
re bun de ordin superior implic` un lan]
de bunuri productive de diferite ranguri,
eliminând ideea de varia]ie a propor]iilor
factorilor. Teoria productivit`]ii e astfel
deprivat` de o serie de mecanisme indis-
pensabile precum substitu]ia [i schim-
barea tehnologic` sau combina]iile de
factori la care recurge produc`torul,
în special în condi]iile de depreciere a
input-urilor, pentru a-[i reduce costurile
sau cre[te performan]a. Efortul lui Mises
de desubstan]ializare monetar` a capita-
lului n-a adus din p`cate nimic pentru
teoria austriac` clasic` a productivit`]ii.
Imputa]ia a câ[tigat în schimb ceva mai
mult` coeren]` de care nu avea nevoie.
Ce înseamn` deci toate astea este c`
teoria austriac` clasic` a consumatoru-
lui a încercat s` fac` din consumator
nucleul întregii economii. Economia
trebuie s` fie un sistem perfect coerent
desf`[urat în jurul nevoilor umane.
Din p`cate, n-a explicat satisf`c`tor nici
comportamentul consumatorului, nici
pre]urile, iar din modul în care a conce-
put valoarea, n-a reu[it altceva decât s`
împing` la margine o teorie a capitalului
[i productivit`]ii care ar fi avut nevoie,
dimpotriv`, de toat` aten]ia, dac` preo-
cuparea real` era într-adev`r consuma-
torul. F`r` îndoial`, teoria suveranit`]ii
consumatorului, a[a cum o în]elege
Mises pe linia lui Menger, e extrem de
problematic`. Mai putem construi pe ea
o teorie a birocra]iei?
l în ordinea stringen]ei lor implic` un buget
1 Ludwig von Mises, Interventionism: An Eco-
nomic Analysis, Edited by Bettina Bien Greaves,
1998, p. 2, http://www.fee.org/pdf/books/Inter-
ventionism%20_An_Economic_Analysis.pdf
2 Ibidem, p. 3.
3 Ludwig von Mises, Economic Policy.
Thoughts for Today and Tomorrow, Second Edi-
tion, The Ludwig von Mises Institute, 2002,
p. 7.
4 Mises, Interventionism, p. 83.
5 Israel M. Kirzner, „Ludwig von Mises and
The Theory of Capital and Interest“ din Lau-
rence S. Moss (ed.), The Economics of Ludwig von
Mises. Toward a Critical Reappraisal, Sheed and
Ward, Inc, Subsidiary of Universal, p. 53.
6 Mainstream-ul neoclasic a gândit utili-
tatea în grade de pl`cere sau utili, pe care le
acumuleaz` consumatorul când consum` un
bun. Asta a permis compararea utilit`]ilor în
termeni cardinali [i stabilirea unui maxim de
satisfac]ie sau optim, dar [i a unui principiu al
diminu`rii utilit`]ii pe m`sur` ce cre[te con-
sumul. Astfel, un consumator se afl` în punct-
ul maxim al satisfac]iei pe care o acumuleaz`
consumând un bun atunci când pierderea sau
Um1
U m pre]ul pe care îl pl`te[te pentru ea
2
p1 p 2 nu îi confer` o satisfac]ie mai mare
dac` ar consuma un alt bun. Rela]ia este:
unde Um e utilitatea marginal`, iar p pre]ul.
Teoria utilit`]ii marginale a suplimen-
tat aceast` analiz` cu un argument, care
func]ioneaz` ca o lege în teoriile echili-
brului: în punctul maxim al satisfac]iei/
productivit`]ii, cre[terea acumul`rii cu o uni-
tate e de natur` s` dezechilibreze combina]ia
optim` de factori [i costuri sau raportul op-
tim al consumatorului utilitate-costuri, con-
ducând la diminuarea utilit`]ii totale (Jevons),
cu cre[terea costurilor. Consecin]ele acestei
muta]ii au fost revolu]ionare pentru o econo-
mie în care competi]ia impunea aloc`ri cât
mai eficiente de mijloace [i bunuri în vederea
ob]inerii maximului de profit sau de satisfac]ie.
Menger [i Mises în principal au respins teoria
pe motiv c` utilitatea nu poate fi împ`r]it` în
utili cardinali, în fine au considerat-o o simpl`
formalitate matematic` f`r` relevan]` pentru
economia real`.
7 George Reisman, Introduction, from „Eu-
gen von Böhm-Bawerk’s «Value, Cost, and
Marginal Utility»„ (1892), translated by George
Reisman, the Austrian Scholars’ Conference
of the Ludwig von Mises Institute, March 16,
2002, p. 8.
8 Steven Horwitz, „The Austrian Marginal-
ist: Menger, Böhm-Bawerk, and Wieser“, from
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
Warren J. Samuels, Jeff E. Biddle and John B.
Davis (eds.), A Companion to the History of Eco-
nomic Thought, Blackwell 2003, p. 272.
9 Ibidem, p. 269.
10 Rothbard obiecteaz` aici împotriva
teoriei care sus]ine c` maximul de utilitate
poate fi ob]inut prin compararea utilit`]ilor
[i pre]urilor inerente. Utilit`]ile pot fi com-
parate, dar pentru asta e nevoie de utili cardi-
nali sau utilit`]i marginale – în fine, unit`]i
infinitezimale. El crede c` e mult mai viabil`
o în]elegere a consumatorului cu o ierarhie
interioar` de nevoi. Consumatorul nu tre-
buie s` compare utilit`]ile [i pre]urile între
ele, ci trebuie s` aleag` între nevoile cele mai
importante pentru el. Menger [i Mises a[a au
crezut. Cum stabile[ti atunci punctul maxim
de satisfac]ie? Propriu-zis, el nu exist`. Pentru
consumator, exist` nevoia cea mai urgent`
în ierarhia lui. Altfel spus, maximul nu în-
seamn` maximul de satisfac]ie ob]inut prin
ad`ugarea de utili marginali, pân` la limita
în care satisfac]ia începe s` se diminueze, ci
satisfac]ia primei nevoi în ordinea intern`
a nevoilor. Ce spun eu e c` austriecii nu
salveaz` nimic în felul acesta din teoria con-
sumatorului. Ierarhizarea intern` a nevoilor
limitat. A[ spune c` nevoile umane sunt rela-
tiv asem`n`toare, bugetele de care dispun
difer`. Când un consumator opteaz` pentru
un bun, împins de nevoia lui, el a asumat
înainte o constrângere bugetar`. Asta implic`
faptul c` el a comparat nu doar între nevoi,
ci [i între bunuri – [i mai ales între pre]urile
bunurilor. Consumatorul orb la pre]uri [i
costuri, dar sensibil doar la nevoia lui intern`,
nu exist`. Ce sens ar mai avea atunci îns`[i
ideea de ierarhie? E motivul pentru care cred
c` [i Menger [i Mises s-au în[elat, iar dup` ei
Rothbard. Mult mai viabil` e o pozi]ie care fix-
eaz` un maxim al satisfac]iei, considerând nu
doar utilit`]ile (în prelungirea nevoilor), ci [i
pre]urile. Argumentul austriac e expus foarte
bine în Murray N. Rothbard, „Praxeology, Val-
ue Judgments, and Public Policy“, from Edwin
Dolan (ed.) The Foundation of Modern Austrian
Economics, Kansas City: Sheed and Ward, 1976,
http://mises.org/rothbard/value.pdf
11 Alan R. Sweezy, „Collected Works of Carl
Menger“, The Quaterly Journal of Economics, Vol.
50, No. 4, Aug. 1936, p. 728.
12 Ibidem, p. 728.
13 George Reisman, Introduction, pp. 8–9.
14 Murray N. Rothbard, „Ludwig von Mises
and Economic Calculation under Socialism“
from Laurence S. Moss (ed.), The Economics of
Ludwig von Mises. Toward a Critical Reappraisal,
Sheed and Ward. Inc, Subsidiary of Universal,
p. 74.
15 Laurence S. Moss, „The Monetary Eco-
nomics of Ludwig von Mises“ from Laurence
S. Moss (ed.), The Economics of Ludwig von Mises.
Toward a Critical Reappraisal, Sheed and Ward.
Inc, Subsidiary of Universal, p. 17.
16 Murray N. Rothbard, „Ludwig von Mises
and Economic Calculation under Socialism“,
p. 74.
17 George J. Stigler, „The Economics of Carl
Menger“, The Journal of Political Economy, Vol.
45, No. 2, April., 1937, p. 234.
18 Israel M. Kirzner, p. 53.
19 Steven Horwitz, p. 268.
20 Mark Blaug, Teoria economic` în retrospec-
tiv`, trad. Aghata Popescu, Ion Pârvu]oiu, Edi-
tura Didactic` [i Pedagogic`, Bucure[ti, 1992,
p. 465.
21 Ibidem, p. 465.
22 Ludwig von Mises, Theory of Money
and Credit, New Editon with an essay on
Monetary Reconstruction, translated by H.E.
Batson, The Foundation for Economic Educa-
tion, Inc, New York 1971, pp. 88–90; Israel M.
Kirzner, p. 53. j

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
Periplu grec
Î
N cultura noastr`, în care limba,
literele [i filosofia grecilor au
jucat un rol major în prima mo-
dernitate – prin Paisie Ligaridis,
prin Teophil Corydaleu, prin
Rigas Velestinlis [i atâ]ia al]ii –, antica
Hellad` a p`truns pân` pe zidurile ex-
terioare ale bisericilor [i m`n`stirilor,
etalându-[i filosofii al`turi de profe]ii
veterotestamentari [i de sfin]ii cre[tini.
Cu toate acestea, înc` nu avem o istorie
a Greciei antice demn` de asemenea
tradi]ie regal`, poate fiindc` tot greci
au fost fanario]ii de care se leag` atâtea
def`im`ri, unele nemeritate, iar altele
întemeiate deplin. Erudi]ia din Carpa]i
a dat mari cunosc`tori ai lumii grece[ti,
de la D.M. Pippidi la Zoe Petre. Dar
nu posed`m înc` o istorie helladic`
redutabil` [i, a[a-zicând, complet`, de
la un cap`t la altul, care s` r`spund`
întreb`rii iscate de un D.D. Ro[ca, uimit
în eternitate de „miracolul grec“. De-
sigur, orizontul în care te proiecteaz`
astfel de mo[teniri oblig` la r`spunsuri
maximaliste, în care fundalul m`re] este
subîntins de exigen]e venind dinspre
filosofia istoriei [i a culturii, iar prim-
planul se las` invadat, aproape f`r`
putin]` de sc`pare, de protagoni[ti ero-
ici desprin[i direct din mitologie. Cum
s` împaci atâtea planuri, dându-le, în
acela[i timp, contururile seduc`toare ale
originalit`]ii interpretative [i r`mânând,
totodat`, în orizontul celei mai incon-
testabile cunoa[teri istorice? Misiu-
nea pare, cel pu]in deocamdat`, peste
mâna exper]ilor români care pot aduce
contribu]ii substan]iale, pot chiar repo-
vesti cele mai minunate întâmpl`ri de
pe culmile [i de la poalele Olimpului ori
din golfurile unde au ancorat cor`biile
grece[ti prinse în r`zboiul troian, dar
care nu scap` prea u[or de presiunea
propriei culturi savante, în care [tan]ele
imagina]iei istorice sunt parc` definitiv
impregnate de lectura germanilor. Pen-
tru înc` o vreme, probabil, ne vom mai
zbate sub amprenta lui Spengler [i ne
vom refugia în întâmpin`ri docte ce vin
dinspre Lessing [i Herder, trecând prin
Goethe [i Hölderlin, pentru a ajunge de
la Nietzsche la Dodds, la Zimmer, la Carl
Gustav Jung [i al]ii de acela[i calibru.
În pofida atâtor contacte cu arealul de
civiliza]ie grecesc – în toate epocile isto-
rice –, [i în ciuda circumstan]ei c` Grecia
a fost [i la noi, de la Tomis la Callatis (ba
chiar [i în anturajul lui Burebista, prin
ilustrul s`u diplomat, Acornion din Di-
onysopolis), nu ne vom putea desprinde
prea curând de un anume minorat [i o
oarecare fragmentaritate a demersuri-
lor interesând aprofundarea mo[tenirii
helladice. Exist`, cum era [i de a[teptat,
o serie de aprofund`ri deloc lipsite de in-
teres – cele ale lui Andrei Cornea pentru
antichitate, cele ale lui Stelian Brezeanu
[i Tudor Teoteoi pentru evul de mijloc
23
etc. –, îns` c`rtur`rimea român` actual` pe care le-o evocau atât de bine paginile xima formele [i modurile unei astfel de
ISTORIE
nu a atins înc` stadiul de decantare tân`rului Nietzsche devine, pe negândi- dispuneri strategice în plan geopolitic,
proprie în care demersurile individuale te, o masc` misterioas`, imobil`, radiind de civiliza]ie [i cultural. Dar [i origini
s` se lege într-un topos comun, configu- o for]` intrinsec` greu de ignorat. Ca în aureolate mediteraneene din lumea
rând o not` unic`, un sunet distinct, în acest caz, cartea celor doi universitari bri- homeric` a unor eroi f`r` egal, unde
concertul glorios care, din Bizan]ul poli- tanici – unul de la Cambridge, altul de la fra]ii italici Roman [i Vlahata, de stirpe
tic studiat de Hélène Arhweiler, redesco- Oxford – îndeamn`, cu fiecare pagin`, la troian`, luptau cu ereziile în numele
peritor al grecit`]ii sale, prin rena[terile reveniri [i induce reverii fertile, în pofida cre[tin`t`]ii r`s`ritene, întemeind noi
succesive, pân` la manierism [i baroc, rigorii ei maxime, în limitele a ceea ce popoare [i patrii în partea sud-estic-
trecând mai apoi prin iluminism [i reprezint` ast`zi orizontul de cunoa[tere r`s`ritean` a continentului Europa. Un
romantism, s` ajung` la suprarealismul al civiliza]iei hellenice. alt triunghi decât cel descris de Athena
atât de generos p`str`tor al emblemelor De aici înainte, dintre pozele [i – Ierusalim – Roma, dar nu mai pu]in
grecit`]ii antice, fie ele capiteluri de h`r]ile, din aparatul critic [i din cronolo- formator de con[tiin]e [i de reprezent`ri
coloane ori fizionomii divine cu orbi- gia sumar` a volumului, ca [i de dincolo cu repercusiuni îndelungate în imagi-
tele albe. Deocamdat` suntem în faza de arhitectura textului, poate reîncepe narul colectiv, atr`gând magnetic alte
în care acumul`rile [i punerile în tem` aventura întâlnirii cu lumea lui Odiseu polariz`ri, de[i tot din sfera aceleia[i
î[i urmeaz` cursul, conturând un peisaj [i a lui Pericle, cu umbra lui Platon [i cea „Mare nostrum“… În conformitate cu
vivace, interesant, dar înc` insuficient a lui Macedon, care, prin R`zboiul Troa- aceast` fantasmatic` proiec]ie – depla-
de recompensant, în vreme de studiile dei [i Alix`ndria, prin Etiopicele ori Dafnis sat` abia de iluminismul greco-catolic
clasice î[i continu` declinul, parc` ire- [i Chloe, a debutat în timpuri ce reînvie din ambian]a Blajului academic c`tre
versibil, în [coala româneasc`. sub condeiele studio[ilor medievalit`]ii Roma italic` [i originile de neam pro-
Este bine c`, în astfel de împrejur`ri, noastre abia în ultimul secol. R`mâne s` venind de pe Tibru –, românii ar fi,
lucrarea de referin]` Istoria Greciei pân` la ne întreb`m în ce chip vor coagula pre- aidoma altor popoare din r`s`rit [i din
moartea lui Alexandru cel Mare (Bucure[ti, misele redutabile, de ieri [i de ast`zi, ale sud-est, z`misli]i de valurile albastre ale
Ed. All, ed. a IV-a revizuit`, 2008, 590 unei medita]ii asupra spiritului grec [i a m`rii care a r`mas, pân` la descoperirea
pp.) a lui J.B. Bury, scris` în 1900, reluat` consecin]elor creatoare ale disemin`rii Lumii Noi, locul geometric al marilor
apoi cu aduceri la zi în 1913 [i ajustat`, sale în spa]iul românesc, unde, ast`zi o experien]e istorice. Pendulând între
în lumina celor mai recente descoperiri, [tim, imaginarul politic al sec. al XIII- astfel de r`d`cini [i raport`ri, o viziune
de continuatorul primului autor, Russell lea – al XV-lea a z`mislit viziunea unor româneasc` – [i profund`, [i original` –
Meiggs, în 1951, cu revizuiri în 1975 patrii mitice precum Troia, Vene]ia [i, despre Grecia lumii vechi se poate hr`ni
[i în 1978, ajunge, în fine, în România, nu în ultimul rând, Roma de la Bosfor. cu foloase neb`nuite din sinteze precum
oferind un exemplu de sintez` într-o Bizan] dup` Bizan], odat` cu Iorga [i cea a c`rturarilor britanici Bury [i Mei-
materie ce]oas` [i suficient de imprecis` cu urma[ii gândului s`u putem apro- ggs, r`spândind o nou` lumin`. j
în prima sa parte, de[i deloc lipsit` de
ambiguit`]i ori de incertitudini nici
în segmentul ei secund. Planul acestei
sinteze, impus de evolu]iile politice [i
culturale din spa]iul Greciei, urnit odat`
cu cele mai vechi m`rturii arheologice
[i adus pân` la începutul epocii elenis-
tice cu mijloace de mare economie [i
decantare stilistic`, este un exemplu de
concep]ie superior didactic`, în confor-
mitate cu o exigen]` pozitivist` la origini
– aceea de a nu vorbi, pe cât posibil,
despre lucruri nesigure decât cu maxim`
precau]ie –, consemnând cu acribie,
de[i alert [i cu gândul subsum`rii la
economia de ansamblu a lucr`rii, orice
detaliu scos între timp la iveal` de mai
recentele cercet`ri de teren [i biblio-
tec`. Autorul [i continuatorul s`u nu
se abat nici o clip` de la idealul clasic
în virtutea c`ruia scriu, astfel încât ar fi
greu pentru cititor s` spun` care parte
a acestei vechi istorii ar fi cea favorit`
unuia sau celuilalt. Predomin` în fiecare
pagin` sentimentul c` scopul este ]inut
la mai mare pre] decât originalitatea, iar
]inta dubl` a clarit`]ii [i conciziei st`
înaintea oric`rei vanit`]i auctoriale. La
rigoare, s-ar putea spune c` Istoria Greciei
a lui Bury [i Meiggs împrumut` aerul
deta[at [i senin al statuilor sp`late de
ploi seculare de pe colina Pantheonului
sau din muzeele lumii care tezaurizeaz`
comorile artei din arhipelagul grecesc [i
din Peloponez ori Asia Mic`. Printr-un
straniu efect, tocmai alura apollinic`
24
Cornelius Castoriadis
ISTORIA IDEILOR
acest Raymond Aron al stîngii (I)
R
EFUGIAT în Fran]a dup`
al Doilea R`zboi Mondial,
un tîn`r tro]kist grec
este economist la OCDE
[i militant clandestin
de extrem` stîng` (minînd astfel
noaptea ce edific` ziua…); din 1965
el reneag` marxismul [i dezvolt`
o filosofie a imaginarului radical;
practic` cu succes psihanaliza în
coasta ultramondenei {coli lacaniene
de care s-a dezis zgomotos; devine,
gra]ie „efectului Gulag“, o legend` a
gîndirii antitotalitare, iar din 1980
director de studii la École des hautes
études en sciences sociales (unde va
dirija spre sfîr[itul carierei lucr`ri
despre el însu[i…). Posesorul acestei
biografii insolite r`mîne o curiozitate
în peisajul intelectual francez, unde
e amintit mai ales ca animator al
miticei Socialisme ou Barbarie, prima
revist` antisovietic` de stînga din
Fran]a, cu 40 de numere între 1949
[i 1965 (precedat` ca demers doar de
Staline (1935), biografia de o luciditate
precoce a lui Boris Souvarine).
Reflec]ia sa luxuriant`1, o sfidare la
adresa cunoa[terii compartimentate,
se bucur` de o recep]ie sporadic`,
evident sentimental`2. Un veritabil
titan al spiritului, un irezistibil Aristotel
în c`lduri (expresiile îi apar]in lui
Edgar Morin, vechi amic [i aspirant
legitim la exact acelea[i onoruri),
Cornelius Castoriadis (1922–1997) e
men]ionat doar o dat`, în treac`t, în
Secolul intelectualilor de Michel Winock.
Attardé et isolé, ar fi spus Brunetière.
O antifraz` perfect`: întîrziatul în
cauz` a anticipat constant – în medie
cam cu zece ani – epifaniile istorice [i
pasiunile politice ale contemporanilor
s`i. La apogeul entuziasmului
prosovietic în Occident, cînd Merleau-
Ponty f`cea înc` apologia violen]ei
revolu]ionare [i justifica soarta
„inamicilor obiectivi“ în Humanisme
et terreur (1947), Castoriadis ridiculiza
fervoarea stalinist` [i utiliza statistici
economice (empirism singular în
decorul galic) într-o critic` vehement`
a birocra]iei sovietice ca regim
de exploatare ultra-eficient` c`ci
ra]ionalizat` (Les Rapports de production
en URSS). În 1961, cînd vulgata
marxist` începea s` infuzeze durabil
înv`]`mîntul universitar [i secundar
francez, el semnala deja scleroza unui
sistem erijat în dogm` [i devenit astfel,
paradoxal, principalul impediment
în calea unei transform`ri sociale
reale (Sur le contenu du socialisme).
„Premoni]iile“ au continuat f`r` gre[
pîn` la moarte: în 1995, Castoriadis
afirma c` mediul a devenit principala
problem` filosofic`, social`, economic`,
politic` (La montée de l’insignfiance).
Contratimpul cronic [i spectaculos
ce define[te aceast` traiectorie se
cere explicat deopotriv` prin logica
endogen` a ideilor [i prin rigorile unei
conversa]ii publice, cu lacunele sau
insisten]ele ei. Paginile urm`toare se
vor schí]a unei biografii intelectuale:
restituind reperele unei gîndiri în
contextul ei istoric, ele investigheaz`
implicit „inadecvarea“ recep]iei.
Izolat, Castoriadis nu era nici atît.
A punctat el însu[i, într-un interviu
acordat revistei Esprit, într-un stil
inconfundabil: Je ne suis pas isolé, je
suis seul. Frapeaz` prin anvergura
intereselor intelectuale, reac]ia
iconoclast` la dilemele vremii [i
tonul sardonic. Capodopera polemic`
este probabil „Sartre, stalinismul [i
muncitorii“, pe marginea disputei
Sartre-Lefort din 1953, îns` toate
scrierile sunt pres`rate de observa]ii
irezistibile (Ce îi permite lui Bernard-
Henri Lévy s` fac` vulgarizare filosofic`,
în loc s` fie, de exemplu, al optulea
parfumeur al sultanului, ceea ce ar fi
mult mai natural?). Dac` parcursul de
ansamblu e singular prin consisten]`
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
(timp de jum`tate de secol, în tandem
[i în r`sp`r cu módele intelectuale
succesive, gînditorul de origine
greac` a declinat cu suple]e un acela[i
imperativ al emancip`rii umane,
cristalizat spre 1965 în conceptul
versatil de autonomie), el prezint`,
desigur, afinit`]i [i confluen]e care
sunt tot atîtea apartenen]e: na]ional`,
genera]ional`, institu]ional`.
Dup` 1956, cînd mahmureala
post-stalinist` se manifest` în
Fran]a ca evaziune a intelectualilor
(din Europa, prin tiermondismul
revolu]ionar, sau din istorie, via
structuralism), Castoriadis, Morin,
Lefort [i al]i marxi[ti revizioni[ti
care scriu în Arguments sau chiar Les
Temps modernes (Gorz) au continuat s`
gîndeasc` posibilitatea unei revolu]ii
indigene. Mai mult decît flirtul
ambiguu al lui Sartre, culminînd
sinistru cu adeziunea la maoism, sau
teoria re-ortodox` a lui Althusser,
captiveaz` ast`zi destinul acestor
promotori ai unui marxism „viu“ [i
eclectic: pleca]i de la stînga stîngii,
în numai cincisprezece ani ei l-au
îngropat politic pe Marx, consacrînd
în Fran]a paradigma weberian`. {i
erau singurii care aveau autoritatea s`
o fac`: la fel ca Aron, Castoriadis era
evident un cunosc`tor mai avizat al
lui Marx decît Sartre. Oripila]i a priori
de „Marx“, prea mul]i intelectuali
români de azi se condamn` la
incomprehensiunea a dou` secole
de radicalism european3 (dar sînt de
un ecumenism dezarmant cînd stafia
revine pe fereastr` sub aripa lui Žižek
sau Badiou…). Cazul Castoriadis, unic
[i în acela[i timp exemplar pentru
soarta iluziilor stîngii, este o invita]ie
la reflec]ie.
Socialisme ou Barbarie
Pentru cei mai mul]i, numele lui
Castoriadis este inseparabil de cel
al lui Claude Lefort: co-fondatori
în 1949 ai micului grup Socialisme
ou Barbarie, cei doi disiden]i ai
Partidului Comunist Interna]ional
(tro]kist) sus]in c` revolu]ia rus`
nu a „degenerat“, ci are un caracter
intrinsec malign – ca [i capitalismul
occidental: cele dou` sunt avatarurile
aceluia[i r`u birocratic. Liderii SouB
militeaz` pentru revolu]ie [i în acela[i
timp recuz` progresiv marxismul,
separîndu-se în 1960 sub pretextul
unor disensiuni doctrinale4. „Pierre
Chaulieu“ (sau „Paul Cardan“, sau
„Jean-Marc Coudray“ – Castoriadis

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
scrie sub pseudonim pîn` la
naturalizare) continu` s` dirijeze cu
mîn` de fier publica]ia pîn` în 1965,
scriind majoritatea textelor.
Traducerea Arhipelagului Gulag de
Soljeni]în (1975) declan[eaz` în Fran]a
un val de vigilen]` antitotalitar`,
iar Lefort [i Castoriadis beneficiaz`
de o recunoa[tere retrospectiv` [i
selectiv`5. Într-un climat ideologic
de consens democrat-liberal, ei
sunt elogia]i pentru denun]area
imposturii sovietice, dar li se trec sub
t`cere propunerile revolu]ionare mai
sulfuroase, socialismul de consilii [i
alte reverii gauchistes – de[i acestea
au fost contribu]ii remarcabile în
siajul evenimentelor din 1956: acel
marxism „deschis“, revizionist, la
egal` distan]` de dogmele PCF [i de
r`t`cirile sartriene. (SouB, o publica]ie
handicapat` de propria sofisticare
intelectual` în contexul ouvrierist
general, a atins apogeul popularit`]ii
– 78 membri – cînd evenimentele
din Ungaria au revelat impostura
stalinist`, „confirmînd“ pe deasupra,
prin consiliile formate ad hoc, voin]a
de auto-organizare a maselor).
Cu sprijinul lui Pierre Vidal-
Naquet, spre sfîr[itul anilor ’70 cei doi
intr` la EHESS (nu f`r` dificultate,
în cazul lui Castoriadis). În reflec]ia
filosofic`, precum alt`dat` în
activitatea militant`, demersurile lor
converg: ca s` lu`m doar exemplul cel
mai evident, ideii de baz` a lui Lefort
– puterea ca „loc vid“ în democra]ie
– îi corespunde la Castoriadis auto-
instituirea permanent`, lucid` a
societ`]ii ([i observa]ia c` democra]ia
este, istoric vorbind, „regimul tragic“:
prima form` de organizare colectiv`
care, renun]înd explicit la ideea unui
sprijin divin, recunoa[te [i î[i asum`
riscul unui e[ec).
Calul troian: Mataroa
În al doilea rînd, Castoriadis e unul
din intelectualii greci persecuta]i
politic care au sosit în Hexagon
cu Mataroa, pachebotul pe care se
îmbarcaser` în decembrie 1945 la
Pireu, cu sprijinul Institutului francez
din Atena. Implica]i de îndat` în
politica radical` francez`, ei au adus
patriei de adop]ie o perspectiv`
diferit`. Membri ai brutalului PC
grec, Kostas Papaioannou [i Kostas
Axelos erau marca]i de discrepan]a
dintre idealurile marxiste [i realitatea
metodelor stalinoide. Axelos,
teoretician al comunismului [i [eful
sec]iei de tineret a Rezisten]ei, fugea
[i de o sentin]` capital` pronun]at` de
nem]i. Castoriadis, care era implicat
în politic` din adolescen]` [i p`r`sise
în 1942 tineretul comunist pentru a li
se al`tura tro]ki[tilor, era persecutat
cu egal` vigoare de monarhi[ti [i de
comuni[ti6.
Interfa]` Est-Vest disputat` violent
de comuni[ti [i fasci[ti, apoi de
stalini[ti [i capitali[ti, Grecia sfî[iat`
de r`zboaie civile a furnizat astfel
Fran]ei prosovietice (sau cel pu]in
micro-mediului obscur în care au
evoluat ini]ial intelectualii greci) o
fereastr` c`tre realit`]ile din Est într-o
perioad` în care Occidentul înc` se
extazia la auzul cuvîntului Stalingrad.
Castoriadis nu e, a[adar, singurul
cap limpede de import: Papaioannou
(mîna dreapt` a lui Souvarine la
redac]ia revistei Le Contrat social,
lansat` în 1957) [i Axelos (co-fondator
în 1956 al eclecticei Arguments, un
alt focar de efervescen]` revizionist`)
au adus [i ei obiec]ii doctrinale
marxism-leninismului arborat de
PCF (acuzîndu-l c` duce direct la
„capitalismul de stat“: socialismul
din Est, nota Axelos, étais plus qu’il
ne socialise) [i, mai ales, au denun]at
viguros procedeele staliniste, pe
care le cuno[teau, spre deosebire de
francezi, din proprie experien]`.
To]i au mobilizat în elabor`rile
lor repere politice [i filosofice ale
Greciei antice. Papaioannou, critic
de art` remarcat [i traduc`tor în
francez` al lui Hegel [i al scrierilor de
tinere]e ale lui Marx (inspira]ia Noii
Stîngi de pretutindeni), e sceptic, ca
[i Castoriadis, fa]` de posibilitatea
totaliz`rii. La fel Axelos, promotorul
unei gîndiri planetare care opune
determinismului prevalent fluiditatea.
În replic` la modernitatea occidental`
ca proiect de ra]ionalizare a realului,
to]i trei declin` un ecou heraclitic:
aspectul definitoriu al experien]ei
colective este permanenta schimbare.
Corolarul conceptului-cheie de
imaginar radical la Castoriadis este
ne-ispr`virea constitutiv` a reflec]iei
politice – [i a oric`rui tip de reflec]ie:
activitatea gînditorului poate fi cel
mult elucidare, str`danie de a revela
rela]ii [i modéle în contra – adic` pe
fondul – inepuizabilei indetermin`ri a
lumii, oferind întotdeauna o totalizare
deschis`.
Contre, tout contre
Dialogului public francez,
Castoriadis îi aplic`, a[adar, dou` grefe
majore, cu disconfortul intelectual
aferent: o sensibilitate revolu]ionar`
distinct` de cea a rezisten]ilor
francezi [i o familiaritate perfect`
cu Antichitatea greac`, care îi
furnizeaz` instrumente de ripost` la
ra]ionalismul marxist [i structuralist.
Iar mai tîrziu la ira]ionalismul
din elabor`rile post-structuraliste:
sesizînd ca atî]ia al]ii caracterul auto-
contradictoriu al mor]ii proclamate
a subiectului, Castoriadis va invoca
logon didonai: exigen]a de a ne justifica
spusele [i faptele în mod public. Ea ne
oblig` s` explor`m m`car urm`toarea
perplexitate: de[i admitem c` sîntem
condi]iona]i psihic [i socio-istoric în
ceea ce spunem [i facem, nu încet`m
totu[i s` reflect`m, s` discut`m [i
s` judec`m ca [i cum am fi liberi de
determin`ri, aspirînd la o validitate a
judec`]ilor ce se vrea independent` de
loc, moment, motive [i condi]ii.
Dar acest exotism relativ al
referin]elor nu este apanajul
exclusiv al lui „Casto“, cum am
v`zut. Iar anticomunismul de stînga,
irelevant politic în primul deceniu
postbelic, este numitorul comun al
unei puzderii de fac]iuni: nu doar
Interna]ionala a IV-a tro]kist` [i
disiden]ii ei (printre care Socialisme
ou Barbarie), ci [i opozi]ia de stînga
la Interna]ionala a III-a (comuni[ti
revolu]ionari fugi]i din Germania
dup` ascensiunea lui Hitler,
bordiguistes, consili[tii inspira]i de
astronomul Pannekoek) [i toate
organiza]iile de inspira]ie libertar`
(anarhi[ti, anarho-sindicali[ti,
comuni[ti libertari etc.).
Castoriadis se deta[eaz` îns` prin
carura intelectual`, un sens commun
sarcastic [i o luciditate imputabil`
m`car în parte empirismului
– abordare emulat` r`zle] în
Fran]a spre sfîr[itul anilor ’60, sub
influen]a sociologiei, dar niciodat`
banalizat` pe deplin. În încercarea
de a da socialismului un con]inut
pozitiv (autogestiunea, devenit` dup`
1968 deviza sociali[tilor), el nu se
debaraseaz` complet de solu]ii drastice
[i tu[e utopice (egalitatea absolut` a
salariilor), care sînt simultan cauz`
[i efect ale marginalit`]ii lui, într-o
prim` faz`, în cîmpul intelectual, ca [i
în cîmpul politicii radicale. Dar ceea
ce d` persisten]`, suple]e [i totodat`
excentricitate gîndirii castoridiene în
contexte politice foarte diverse este o
pozi]ie discursiv` aparte: în dialogurile
intelectuale succesive la care particip`,
el adopt` constant pozi]ia ingrat` de
vl`star rebel al subversiunii dominante
(în cazul francez: marxism furibund
sub Charles de Gaulle, liberalism
democratic în era Mitterrand). E o
postur` ce aduce pu]in cu prima sa
dragoste politic`, tro]kismul, [i are,
hélas, efecte similare.
Revolu]ionar al revolu]iei,
tro]kistul-tip e pentru ap`r`torii
statu quo de orice culoare politic`
un provocator [i, ca atare, execrat
f`r` nuan]e; chiar mai tare îl ur`sc
ai s`i frères ennemis, comuni[tii.
Eviscerarea din discursul public
îi a[teapt` a fortiori pe disiden]ii
tro]kismului. Logica ce îi împinge s`
denun]e scleroza sau excesele unei
tendin]e presupus revolu]ionare [i
purismul care îi cantoneaz` într-o
organiza]ie minuscul` sunt virtu]i
funeste, recompensate cu excluderea,
persecu]ia, (cel mai frecvent) uitarea.
Mutatis mutandis, acesta e rolul asumat
de Castoriadis în via]a intelectual`
francez` din a doua jum`tate a
secolului XX, mai pu]in sîngeroas`
decît decorul original al tro]ki[tilor
greci, dar nu mai pu]in agonistic`.
Ipoteza se verific` atunci cînd privim
mai îndeaproape obiec]iile sale la
filonul pozitivist al marxismului,
apoi reticen]a argumentat` fa]` cu
revela]iile post-structuraliste sau
elogiul democra]iei liberale.
De la tro]kism la
antimarxism: activitatea
militant` (1945–1965)
Afirma]ia c` URSS e un sistem
des`vîr[it de exploatare, reiterat`
în Socialisme ou Barbarie, se bazeaz`
pe distinc]ia între proprietatea
juridic` a mijloacelor de produc]ie
[i realitatea organiza]ional`:
muncitorii, proprietari în teorie,
sînt exclu[i de la decizie. Noua clas`
dominant`, birocra]ia, nu e doar un
strat parazit dezvoltat accidental, ci
efectul degenerescen]ei previzibile a
organiza]iilor – sindicate [i partide
politice – pe care clasa muncitoare le
creeaz` constant în încercarea de a se
emancipa. În mod similar, birocra]ia
occidental` este un produs organic
al matur`rii societ`]ii capitaliste. La
origine, înainte de a deveni „gîndire
antitotalitar`“, critica socio-barbar`
este, a[adar, un refuz echidistant
25
al celor dou` ordini, capitalist` [i
(pseudo-)socialist`.
Titlul revistei formula clar
alternativa: fie o revolu]ie global`
aduc`toare de socialism adev`rat
(susceptibil`, de altfel, s` se produc`
mai întîi în URSS, sus]ineau ei, unde
alienarea e complet`, iar iluziile
legaliste inexistente), fie barbaria
ISTORIA IDEILOR
birocratic` generalizat`, cu cele dou`
fa]ete din Est [i Vest. Aceast` pozi]ie,
formulat` în 1947–1950, capteaz`
instabilitatea postbelic`: iluziile
revolu]ionare erau înc` intacte cînd
începe blocada Berlinului. Alternativa
socialism-barbarie („alegerea“ e
între prezent [i viitorul fantasmat)
escamoteaz` o alt` alegere mai dificil`
[i mai presant`: între cele dou`
blocuri. Manevr` fireasc` într-un
mediu de stînga: în deceniul incendiar
’45–’55, chiar [i anticomuni[tii
„naturali“ de centru-dreapta precum
Aron se fereau s` par` apologe]ii
capitalismului.
Concluziile socio-barbare sînt
dou`. Primo, organiza]ia de avangard`
exist` pentru a încuraja activitatea
autonom` a maselor, nu pentru a
prelua conducerea (clasica pozi]ie
antileninist` a Rosei Luxemburg,
reluat` în anii ’60 de consili[ti);
secundo, obiectivul revolu]iei socialiste
nu este abolirea propriet`]ii private a
mijloacelor de produc]ie, ci abolirea
distinc]iei fixe între [efi [i executan]i
– în produc]ie [i în via]a social` în
general. Cincizeci de ani mai tîrziu,
în era corpora]iilor, Castoriadis putea
s` repete lini[tit aceast` observa]ie
care a fecundat un cîmp întreg
de „analiz` institu]ional`“ (René
Lourau, Georges Lapassade): un regim
capitalist – [i de aici vine adev`rata
alienare – are nevoie ca lucr`torii s`
participe [i, simultan, s` fie exclu[i;
el trebuie s` îi reduc` la statutul de
simpli executan]i, dar înceteaz` s`
func]ioneze dac` reu[e[te.
Înc` dinainte de 1956, revoltat de
determinismul grosier din doctrina
PCF, Castoriadis se distan]eaz`
sonor de „vulgata hegelo-stalinist`“
cum o numea Morin, vehiculat` de
influentul partid comunist local
[i îmbr`]i[at` complezent sau
chiar zelos de intelighen]ie7 (spre
deosebire de Marea Britanie sau Italia,
Fran]a nu are o veritabil` tradi]ie
marxist`8). Erezia castoridian`, în
aceast` etap`, const` în a semnala
c` economia politic` marxist`,
precum [tiin]ele naturale, propune
o regul` universal` [i abstract`
care exclude participarea activ` a
oamenilor: no]iunea de „contradic]ii
obiective ale economiei capitaliste“
reduce exploata]i [i exploatatori
deopotriv` la rolul de instrumente
oarbe, manifestînd incon[tient în
actele lor „legile economice“. Nu e
loc în aceast` viziune determinist`
pentru omul creator de istorie – [i în
nici un caz pentru interven]ia auto-
emancipatoare a muncitorilor.
Din 1961, Castoriadis opune
economismului din Das Kapital
temele romantic-hegeliene ale
„tîn`rului“ Marx (introduse în Fran]a
în anii ’40 de Henri Lefebvre, care
[i-a pierdut astfel postul de filosof
al partidului), îndeosebi alienarea.
În analiza capitalismului modern
primeaz` acum ruina comunit`]ilor,
26
dezumanizarea raporturilor
individuale, monstruozitatea ora[ului
modern. Critica revolu]ionar` const`
în denun]area caracterului arbitrar [i
inuman al muncii. În mai ’68, acesta
devenise deja un loc comun al marelui
public protestatar [i orna zidurile în
memorabile formule situa]ioniste (Ne
CRONICA IDEILOR
travaillez jamais! 9), dar la începutul
anilor ’60, Castoriadis era minoritar
chiar [i în cercul SouB, unde dispre]ul
lui pentru revendic`ri cantitative
(salarii), considerate inferioare celor
de ordin calitativ (condi]ii de lucru),
suscit` criticile lui Pierre Guillaume.
În ultimul s`u interviu, acordat
postului de radio France-Inter în
decembrie 1996 [i publicat de Editions
de l’Aube cu titlul Post-scriptum
sur l’insignifiance, Castoriadis reia
distinc]ia [i o istoricizeaz` pentru
a ilustra apatia politic` a lumii
contemporane, consubstan]ial` în
viziunea lui cu triumful economicului
ca semnifica]ie imaginar` central`:
înainte de al Doilea R`zboi Mondial,
remarc` el, exista înc` un conflict social
[i politic viu. Oamenii protestau. Oamenii
manifestau. Oamenii ie[eau în strad`
pentru marile cauze politice [i nu pentru
interese corporatiste m`runte.
Darul anticipa]iei, desigur, are ca
revers riscul obscurit`]ii: exact cînd
Fran]a se sc`lda într-un marxism
cultural, „Chaulieu“ repera în bazele
doctrinei elementele ce împiedic`
realizarea ei practic` (un ecou tardiv pe
p`mînt francez la primul revizionism:
obiec]iile aduse marxismului clasic în
anii ’20 de sociali[tii germani). Zece
ani mai tîrziu, cînd reinterpretarea
lui Marx devenise ritul predilect al
consacr`rii intelectuale (La Critique de
O bibliotec` a libert`]ii
C
ÂND eram de vârsta stu-
dentelor [i studen]ilor mei,
discu]iile cele mai intere-
sante într-o emisiune de
televiziune erau cele de la
„Serata muzical`“, animat` de Iosif
Sava. Emisiunile acestea au avut o con-
tinuare [i dup` 1989, când se puteau
spune deschis mult mai multe lucruri.
La una dintre ele, Iosif Sava a invitat
un grup de filosofi. Sava terminase el
însu[i filosofia, prin anii ’50, [i a pus
întrebarea, aparent simpl`, „ce este
filosofia?“ Invitatatele [i invita]ii au
dat din col] în col], iar Iosif Sava p`rea
[ocat c` nu au un r`spuns. Paradoxal,
ar fi avut sigur un r`spuns înainte de
1989, cel oficial atunci, dar în vremuri
de libertate p`reau cuprin[i de nesigu-
ran]` într-o chestiune aparent banal`.
Problema de mai sus are o rezolvare:
s` stai într-o bibliotec` în care sunt
c`r]i de filosofie [i s` parcurgi cât mai
multe pagini. În mod aproape sigur,
la raison dialectique de Sartre apare în
1960; Althusser public` Lire le Capital
în 1965), Castoriadis abandoneaz` in
toto cadavrul îmb`ls`mat: în m`sura
în care este un sistem complet,
un ansamblu de rela]ii f`r` rest,
marxismul este o stavil` pentru
revolu]ie. „Marxisme et théorie
révolutionnaire“, publicat în foileton
în SouB (1964–1965), demasc` iluzia
ra]ionalist` [i îl anun]` pe al doilea
Castoriadis: ca s` ne apropiem de
adev`r, proclam` el, trebuie s` refuz`m
închiderea sistemului [i s` accept`m
ideea c` exist` infinit [i indefinit. Noua
desprindere se vrea nu apostazie,
ci fidelitate superioar`: în numele
revolu]iei (redefinit`, în contextul
de boom economic, în termeni mai
mult antropologici decît pur sociali),
militantul renun]` la un marxism
fosilizat ce transform` oamenii în
obiecte inerte ale adev`rului teoretic10.
l ini]iative sub motivul c` organiza]ia
1 Texte esen]iale: articolele din Socialisme
ou Barbarie au fost publicate în volum de
Union générale d’editions (serie organizat`
tematic): La Société bureaucratique (1973),
L’Expérience du mouvement ouvrier (1974),
Capitalisme moderne et révolution (1979),
Le Contenu du socialisme (1979), La Société
française (1979). Volumul Mai 1968: La Brèche
(Fayard, 1968) con]ine analiza sa asupra
evenimentelor, împreun` cu cea a lui Edgar
Morin [i Claude Lefort. Opusul fundamental,
L Institution imaginaire de la société (1975),
apare la editura Seuil, unde vor fi publicate [i
restul scrierilor filosofice, sub titlul Les Carrefours
du labyrinthe I (1978), II: Domaines de l’homme
(1986), III: Le Monde morcelé (1990), IV: La
Montée de l insignifiance (1996), V: Fait et
à faire (1997). Cursurile ]inute la EHESS au
nu vei descoperi o defini]ie a filosofiei
care s` te mul]umeasc`, dar î]i vei face
o idee despre ce este filosofia.
Dificultatea se va repeta [i-n cazul
unora dintre conceptele filosofice.
Rezolvarea este similar`. M` voi referi
mai jos doar la unul dintre aceste con-
cepte, cel de libertate.
Nu-i simplu [i poate nici teribil de
productiv s` define[ti ideea de libertate
[i, mai ales, condi]iile în care libertatea
are sens într-o societate uman`. Opi-
niile sunt teribil de împ`r]ite, chiar
dac` exist` un num`r substan]ial de
gânditori care au f`cut din libertate
ideea-pivot a medita]iilor lor. Cel mai
bun lucru este s` intri într-o bibliotec`
a libert`]ii [i s` cite[ti.
Pân` acum câ]iva ani, era practic
imposibil s` intri efectiv într-o biblio-
tec` dedicat` ideii de libertate sau s`-]i
alc`tuie[ti una, [i asta nu numai din
pricina obstacolelor de ordin politic.
Nu este posibil s` g`se[ti o asemenea
ap`rut sub titlul Ce qui fait la Grèce : D’Homère
à Héraclite: séminaires 1982–1983 (Seuil, 2004)
[i La Cité et les lois: séminaires 1983–1984
(Seuil, 2008). În paginile care urmeaz` am
citat liber, pentru fluiditatea expunerii,
din aceste ([i alte) lucr`ri de Cornelius
Castoriadis. Pentru toate pasajele, traducerea
din francez` îmi apar]ine.
2 Cultul lui Cornelius Castoriadis este
restrîns dar exemplar, cum dovede[te
bibliografia complet`, n`ucitor de detaliat` [i
actual`, de la www.agorainternational.com
3 Vladimir Tism`neanu a scris – singurul
în peisajul publicistic actual – despre
neajunsurile unei ignoran]e ritoase. Vezi
excelentul „A murit Karl Marx?“, în EvZ din
25 iunie 2008, [i „Stomac de o]el“, interviul
recent din Dilema veche, anul V, nr. 235, 14
august 2008. Despre relevan]a marxismului
ast`zi, la scar` global`, vezi articolul lui Tony
Judt, „Goodbye to All That?“, în New York
Review of Books, vol. 53, no. 14, 21 September
2006.
4 Spontaneist, Lefort refuz` s` lanseze
revolu]ionar` (în spe]` cei 20 membri ai
SouB) nu trebuie s` devanseze autoactivitatea
militan]ilor (cei „de la classe“, se în]elege):
exist` riscul ca ea s` asume conducerea
mi[c`rii, devenind o p`tur`-vampir, dup`
modelul sovietic...
5 Pentru o prezentare sociologic` a
fenomenului, vezi Philippe Gottraux,
Socialisme ou Barbarie: un engagement
politique et intellectuel dans la France de
l’après-guerre (Payot, 1997), pp. 350–366.
Extrem de informativ, Gottraux insist`
din p`cate s` „desacralizeze“ cu acreal`
bourdieuzian`, construind ca o abdicare
calculat` ceea ce este de fapt refluxul general
al militantismului în Europa: socio-barbarii
ar fi dat activitatea politic` pe consacrarea
institu]ional`.
bibliotec`, fizic existent`, în orice
localitate, iar identificarea individu-
al` a c`r]ilor ar presupune c` ai deja
experien]a pe care vrei s-o dobânde[ti
citind. În momentul de fa]`, bariera
este doar de ordin lingvistic. Gra]ie
Internetului, putem citi în orice biblio-
tec` dispus` s` ne deschid` por]ile sale
electronice.
Ceea ce îmi propun s` descriu pe
scurt aici este experien]a trecerii pragu-
lui The Online Library of Liberty. Adresa
pe Internet a bibliotecii este http://oll.
libertyfund.org/ Biblioteca este rodul
eforturilor Liberty Fund, o funda]ie
privat` cu scopuri educa]ionale. Nu
este f`r` sens, în contextul accentu-
lui pus pe semnifica]ia lecturii, s`
men]ionez c` funda]ia Liberty Fund a
fost întemeiat`, în 1960, de un bogat
om de afaceri din Indianapolis, Pierre
F. Goodrich (1894–1973), care avea o
pasiune pentru marile c`r]i [i libertate.
Pentru a în]elege viziunea lui Goodrich
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
6 Detalii biografice utile, dar nu [i o
evaluare critic` a transplantului intelectual,
ofer` Christophe Premat, „A New Generation
of Greek Intellectuals in Postwar France“,
in Julian Bourg (ed.), After the Deluge. New
Perspectives on the Intellectual and Cultural
History of Postwar France (2004), pp. 103–124.
7 Radiografia clasic` a deceniului stalinist
în Fran]a este Tony Judt, Past Imperfect. French
Intellectuals, 1944–1956 (Berkeley, 1992);
pentru o relatare mai empatic`, în cheie
sociologic`, vezi Jeannine Verdès-Leroux,
Au service du parti: le Parti communiste, les
intellectuels et la culture, 1944–1956 (Minuit,
1983).
8 Vezi excelentul studiu al lui Daniel
Lindenberg, Le Marxisme introuvable
(Calmann-Lévy, 1975), [i articolul
„Marxismul în secolul XX“, de acela[i autor,
în Jean-Jacques Becker, Gilles Candar (ed.),
Histoire des gauches en France (La Découverte,
2004).
9 Detaliu mai pu]in cunoscut, Guy
Debord [i al]i viitori situa]ioni[ti au fost la
un moment dat membri ai SouB – exclu[i
îns` de formidabilul Castoriadis, c`ruia îi
repugnau les dadao-clochards.
1 0 Lectura mea se vrea un corectiv la
elogiile aduse SouB de nostalgicii americani
ai lui Marx: Tocmai fiindc` au luat în serios
preten]ia lui Marx de a formula o teorie care
e inerent revolu]ionar`, ei ´SouB¨ au reu[it
s` men]in` autonomia gîndirii într-o stîng`
francez` dominat` de mentalitatea stalinist`
într-o m`sur` pe care nu vrem s` ne-o amintim
(Dick Howard, The Specter of Democracy
(Columbia UP, 2002), p. 69). Adev`rat, f`r`
îndoial`; dar tocmai fiindc` ia în serios
reflec]ia ca praxis revolu]ionar`, într-un al
doilea timp Castoriadis activistul împinge
logica pîn` la cap`t, alegînd activitatea
teoretic` în locul sistemului teoretic [i
abandonîndu-l definitiv pe Marx. j
este interesant s` vizita]i, de îndat` ce
intra]i pe siteul bibliotecii virtuale, The
Goodrich Room, camera pe pere]ii c`reia
sunt marile c`r]i, marile lecturi, reco-
mandate de Pierre F. Goodrich.
Biblioteca libert`]ii cuprinde nu
numai scrieri ale autorilor preocupa]i
de tema libert`]ii individuale, ci [i mari
c`r]i ale omenirii. Marile c`r]i sunt
structura de rezisten]` pe care sunt pla-
sate c`r]ile despre libertate. Exist`, de
asemenea, o intersec]ie între c`r]ile din
biblioteca libert`]ii [i o alt` bibliotec`,
tot un proiect al Liberty Fund, consa-
crat` scrierilor de economie. Num`rul
total al c`r]ilor din biblioteca libert`]ii
a trecut de o mie, când scriu aceste rân-
duri. Iar por]ile bibliotecii sunt deschise
pentru oricine, împ`timit al lecturii.
De unde s` începi îns` s` cite[ti?
Ca-n orice bibliotec`, totul depinde
de lecturile anterioare. Dintre autorii
contemporani, cel mai strâns legat de
Liberty Fund este James Buchanan,

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
economist [i filosof al politicii – un
autor îns` nu foarte accesibil în lipsa
unor cuno[tin]e în domeniul [tiin]ei
economice. A[a c` mai degrab` reco-
mandabile pentru început sunt c`r]i
precum The Liberal Mind (1963) de
Kenneth Minogue, o excelent` analiz`
a mentalit`]ii liberale, sau Freedom and
the Law (1961) de Bruno Leoni, o carte
cu un stil atr`g`tor [i care poate juca
rolul de introducere în dezbaterile pe
tema libert`]ii.
O importan]` aparte pentru culti-
varea temei libert`]ii o au autorii din
secolul al XVIII-lea, iar ei sunt bine
reprezenta]i în biblioteca patronat`
de Liberty Fund. A[ începe cu Bernard
Mandeville [i The Fable of the Bees or
Private Vices, Publick Benefits (1732), o
carte fascinant`, seduc`toare [i care
ia f`r` mil` în r`sp`r iluziile noastre
cu privire la natura uman`. O carte
masiv`, aproape de necitit din pricina
dimensiunilor ei uria[e, este The His-
tory of the Decline and Fall of the Roman
Empire (1776–1788) de Edward Gibbon.
Biblioteca Liberty Fund con]ine în fac-
simil edi]ia Bury (în 12 volume). Cartea
lui Gibbon este o lectur` fundamenta-
mental` pe tema raporturilor dintre
putere, barbarie [i religie; ea este de-a
dreptul [ocant` pentru oricine crede
c` r`spândirea cre[tinismului în Im-
periul Roman s-a f`cut în chip pa[nic.
Din multe puncte de vedere, volumele
lui Gibbon sunt paradigmatice pentru
spiritul Secolului Luminilor.
Nu sunt absen]i din biblioteca
libert`]ii autorii de limb` francez`
din veacul al XVIII-lea. M-a[ referi
îns` nu la unul dintre numele stan-
dard, precum Rousseau, Voltaire sau
Montesquieu. Merit` recitit Beaumar-
chais, nu atât ca autor de pamflete, ci
de piese de teatru, care sunt, la urma
urmei, principala lui oper`. Ironia lui
Libertarianismul
o ideologie a libert`]ii
E
STE adev`rat c` în România
avem partide f`r` doctrine
[i doctrine f`r` partid. Servit
simplu îns`, mesajul e
derutant, pentru c` plaseaz`
gre[it repro[uri. El desemneaz` un
complex de st`ri de lucruri, dintre
care unele nu pot fi [i altele nu
trebuie schimbate. De exemplu,
faptul c` intelectualii români nu
î[i irosesc via]a pentru a sus]ine
articul`ri teoretice sistematice pe
m`sura interven]ionismului de facto
e un motiv de bucurie, nu de repro[.
Apoi, în privin]a liberalismului
Beaumarchais este nemiloas` [i, poate
dincolo chiar de inten]iile autorului,
ruineaz` radical orice preten]ii la pri-
vilegii. Un nume care s-ar putea s` le
fie multora total necunoscut este cel al
elve]ianului Jean-Jacques Burlamaqui
(1694–1748). Scrierile sale au avut îns`
influen]` asupra p`rin]ilor republicii
americane. De la Burlamaqui provine
ideea de pursuit of happiness – omul este
o fiin]` care are dreptul s` fie liber` s`-
[i caute fericirea.
Nimeni nu trebuie s` uite, de aseme-
nea, de autorii lumini[ti sco]ieni. David
Hume este prezent nu doar cu scrierile
sale filosofice, ci [i cu cele [ase volume
masive de istorie a Angliei. Opera lui
Adam Smith este temeinic reprezen-
tat`, într-o edi]ie de calitate.
Kant nu lipse[te, fire[te, din bibliote-
ca libert`]ii, dar cunosc`torii s-ar putea
s` doreasc` s` consulte [i alte edi]ii
în limba englez` sau monumentala
Akademie-Ausgabe, disponibil` acum
[i ea pe Internet (http://www.ikp.uni-
bonn.de/kant/). Mai pu]in cunoscut`
îns` este o scriere german` din secolul
al XVIII-lea, deosebit de semnificativ`
pentru analiza libert`]ii: cartea lui Wil-
helm von Humboldt din 1792 despre li-
mitele puterii statului. Ea este un reper
pentru cultura libert`]ii în spa]iul de
limb` german` [i nu numai.
Alegerea s-ar putea s` fie mai dificil`
în cazul secolului al XIX-lea. Op]iunea
mea principal` ar fi pentru Lord Acton,
un om a c`rui preocupare principal`
a fost istoria libert`]ii. Lord Acton nu
este un izvoditor de teorii cu o arhi-
tectur` complicat`, dar este un autor
pentru care libertatea e o tem` central`.
Prin contrast, John Stuart Mill este
considerabil mai sistematic [i are o vi-
ziune articulat` despre libertate, dar nu
aceasta pare a fi punctul în jurul c`ruia
se învârte întotdeauna gândirea sa.
clasic, sau a avatarului s`u cu nume
exotic, libertarianismul, repro[ul
incoeren]ei doctrinare nu trebuie
îndreptat atât la nivelul partidelor,
cât la nivel institu]ional fundamental.
Date fiind cererea electoral` [i
structura institu]ional` în care
cererea se poate exprima, partidele
nu pot fi liberale. Cu atât mai absurd
ar fi s` repro[ezi libertarienilor din
România c` nu-[i fac partid. Nu numai
pentru c` partidele sunt nevoite s`-[i
pl`teasc` finan]atorii prin servicii
politice diferen]iate; dar [i din
cauza barierelor la intrarea pe pia]a
Ca [i mai sus, voi încerca s` sugerez
[i un drum al lecturii care este poate
mai pu]in evident: opera lui Eugen von
Böhm-Bawerk (1851–1914). Economis-
tul austriac a formulat o critic` profund
inteligent` a teoriei lui Marx. Ceea ce
spune Böhm-Bawerk despre conceptul
de exploatare la Marx s-ar putea s` nu
fie u[or de în]eles la o prim` lectur`;
textul este tehnic [i utilizeaz` o sum`
de concepte care trebuie însu[ite în
prealabil. Marx este, de altfel, prezent
[i el (cu Capitalul) în biblioec`; este
acesta un semn al seriozit`]ii profesi-
onale a celor de la Liberty Fund, care
au vrut s` ofere toate reperele necesare
pentru a în]elege contextul în care
se plaseaz` scrierile despre libertate
(Böhm-Bawerk, bun`oar`, ar fi nu doar
de neîn]eles, dar [i mai pu]in credibil
dac` nu i s-ar da cuvântul [i lui Marx,
un gânditor semnificativ pentru seco-
lul al XIX-lea).
Dintre scrierile secolului al XX-lea,
a[ men]iona Socialism (1922) de Ludwig
von Mises, în traducerea englez` a lui J.
Kahane. Mises formuleaz` argumentul
s`u puternic contra planific`rii centra-
lizate [i a interven]ionismului etatist.
Pe vremea studen]iei mele, în anii ’70,
cartea aceasta, în versiune francez`, se
g`sea în Biblioteca Facult`]ii de Filoso-
fie nu doar la „rare“, ci de-a dreptul la
secret. Exemplarul respectiv a intrat în
circuitul public abia dup` 1989.
Probleme cu circuitul public al
c`r]ilor sunt îns`, pentru cele din se-
colul al XX-lea, [i din alte motive, cele
legate de copyright. De ele se love[te
[i o bibliotec` a libert`]ii, accesibil`
în mod deschis, precum cea a Liberty
Fund. Tot ce poate face funda]ia este s`
pun` în circula]ie pe Internet, în scop
educa]ional, c`r]ile ap`rute la propria
sa editur`. Din fericire, acestea nu sunt
pu]ine.
politic`. E nevoie de un grad uria[
de coordonare [i mobilizare pentru
strângerea num`rului necesar de
semn`turi pentru înfiin]are [i apoi
dep`[irea pragului minim pentru
intrarea în parlament. Este dificil
[i s` fie absorbi]i în componen]a
partidelor mari, din cauza barierelor
de ordin psihologic. Majoritatea
libertarienilor sunt intelectuali de
carier`, for]a]i, într-un mod mai mult
sau mai pu]in sinistru, în func]ie de
genera]ie, s` se dezvolte în lipsa unei
culturi efervescente a dezbaterii.
Profilul lor nu permite nici minimul
27
Merit` amintit c` Liberty Fund a
inclus un num`r important de scrieri
despre libertate apar]inând femeilor. La
urma urmei, libertatea femeilor este un
câ[tig ce-[i are r`d`cinile tot în Epoca
Luminilor [i în mentalitatea liberal`.
A[ atrage în special aten]ia asupra A
Vindication of the Rights of Woman (1792)
CRONICA IDEILOR
de Mary Wollstonecraft.
Pentru unii, Internetul este (înc`)
un mediu pe care nu l-ar putea aso-
cia cu munca intelectual`. Biblioteca
libert`]ii este o prob` c` lucrurile nu
stau a[a. Listele de lecturi, ghidajul
disponibil pentru oricine, posibilitatea
c`ut`rii rapide în texte, pagina]ia elec-
tronic` îngrijit` sunt argumente în fa-
voarea folosirii acestui tip de bibliotec`
[i ca un set de instrumente de lucru.
Listele de lecturi sunt foarte in-
teresante. Cea a directorului biblio-
tecii, David Hart, începe cu Querela
Pacis (1521), argumentul împotriva
r`zboiului al lui Erasmus, continu` cu
John Locke, Thomas Hodgskin, Gusta-
ve de Molinari, Herbert Spencer, John
Stuart Mill [i Ludwig von Mises. Indi-
ferent de versiunea listelor de lectur`,
cred c` multe dintre cititoare [i mul]i
dintre cititorii din România vor avea
sentimente amestecate. Nu sunt scrieri
pe care s` le fi auzit, probabil, frecvent
recomandate. Sunt scrieri centrale îns`
pentru ideea modern` de libertate.
Din motivele explicate la început,
nici n-am s` încerc s` creionez sensul
ideii moderne de libertate. Sunt con-
vins c` oricine va r`sfoi textele amin-
tite mai sus va avea sim]`mântul c` au
între ele o sumedenie de puncte comu-
ne, f`r` ca s` existe neap`rat un set de
elemente prezente în mod obligatoriu
la toate autoarele sau la to]i autorii.
S-ar putea ca aceast` diversitate [i lips`
de înregimentare s` fie tocmai semnul
distinctiv al libert`]ii. j
28
de permeabilitate la compromis, nici
anduran]a necesare pentru coali]ii [i
ac]iuni colective.
Le permite îns`, pentru prima
oar` în istoria României, s` articuleze
[i rafineze în cercuri de discu]ii
r`spunsuri la întreb`ri despre lege [i
stat, pe temeiul libert`]ii individului
CRONICA IDEILOR
[i propriet`]ii private ca principii de
ordonare a interac]iunii sociale. Ce
importan]` are asta, e greu de zis. Cert
e c` statul cre[te bine mersi [i f`r` o
filosofie politic` etatist` coagulat` în
centre intelectuale [i civice. Pentru
c` [i în lipsa teoriei, intui]iile de tip
etatist sau stângist nu sunt un covor
gros de frunze gata s` fie m`turat. Ele
sunt înr`d`cinate în practici repetate
[i structuri de stimulente. {i la fel cum
structurile de stimulente etatiste sunt
între]inute mai ales de mecanisme de
stat, [i doctrinele liberale se hr`nesc
din structurile de stimulente asociate
practicilor pie]ei. Libertarianismul nu
î[i trage r`d`cinile din Adam Smith, el
nef`când decât s` observe avantajele
unor tipare de comportament deja
func]ionale în lume. În secolul XVII
olandezii reu[esc s` reziste valului
„civilizator“ spaniol de taxare,
centralizare [i uniformitate religioas`
nu atât din cauza argumentelor,
ci pentru c` vor s`-[i protejeze
proprietatea [i diversitatea bunurilor
de consum. Catolicii se opun
inchizi]iei pentru c` le-ar arde clien]ii
[i partenerii de afaceri [i promoveaz`
libertatea cuvântului întrucât au prese
performante [i ar tip`ri orice pentru
profit. Reflec]iile despre proprietate
privat` [i libertate individual` vin
abia ulterior s` înt`reasc` [i s`
sistematizeze avantajele unor tipare
preexistente de interac]iune.
Cum am putea sintetiza aceste
reflec]ii? În sens larg, solu]iile
libertariene la probleme sociale [i
economice sunt acelea care permit un
grad mai înalt de libertate pentru to]i
indivizii implica]i. Libertarienii sus]in
garan]ii mai ferme ale propriet`]ii
private [i schimbului liber decât cele
oferite de statu quo. În acela[i timp,
indiferent de propriile preferin]e,
ei consider` neîndrept`]it apelul la
puterea statului pentru impunerea
unor standarde de etic` personal` [i
social`.
Privind lucrurile din perspectiv`
economic`, libertarianismul este
doctrina potrivit c`reia din ce în ce
mai multe servicii furnizate acum de
stat pot [i trebuie s` fie furnizate de
pia]` [i de asocia]ii voluntare.
Din perspectiva ordinii sociale, sau
dac` vre]i din perspectiv` politic`,
îndemnul libertarian este de a rezerva
din ce în ce mai mult folosirea
for]ei fizice asupra celor care sau
au furat, sau au ini]iat-o ei în[i[i, [i
de a o utiliza din ce în ce mai pu]in
împotriva celor care au comis alte
gre[eli sau presupuse gre[eli morale.
La prima vedere nu e clar de
ce grilele economic` [i politic` se
refer` la acela[i lucru. {i totu[i, ele
desemneaz` în feluri diferite o ordine
unic`, ordinea unui egal maxim de
libertate pentru to]i. Un exemplu
bun de serviciu care a trecut din
domeniul administra]iei statului în
domeniul pie]ei libere (chiar dac` în
mod incomplet) este cel al pensiilor.
De obicei, în asemenea cazuri vorbim
despre privatizare. Privatizarea îns` nu
schimb` doar proprietarul fondurilor.
Desfiin]ând monopolul de stat, ea
aduce cu sine o serie nou` de op]iuni
pentru to]i indivizii, care se bucur` de
libertatea de a alege dintre mai mul]i
furnizori ai serviciului de asigurare
[i în acela[i timp de libertatea de a
furniza ei în[i[i serviciul respectiv.
Privatizarea serviciului nu semnific`
altceva decât o infuzie de noi
permisiuni, permisiunea ie[irii
din aranjamentul unic administrat
de stat [i a intr`rii în contracte [i
asocieri cu al]i indivizi sau agen]ii.
Privatizarea înseamn` libertate.
Conform perspectivei politice, ie[irea
din aranjamentul unic monopolizat
de stat înceteaz` s` mai fie blocat` de
o lege administrat` sub amenin]area
constrângerii fizice.
Libertatea schimbului nu înseamn`
doar cre[terea num`rului de op]iuni.
Din punct de vedere practic, cre[terea
num`rului de op]iuni ar fi irelevant`
dac` noile op]iuni nu ar fi [i mai
atr`g`toare decât cele pe care le am
în prezent. Libertatea contractelor
aduce garan]ia unor servicii mai bune.
Legile-cadru care impun furnizorilor
– sub amenin]area coerci]iei fizice
– respectarea unor standarde ale
calit`]ii sunt rodul naivit`]ii. În
condi]ii de libertate a contractelor
de vânzare-cump`rare, consumatorii
ar fi suficient servi]i de stimulentul
poten]ialilor furnizori de a intra pe
pia]` [i de a întrece competitorii
r`i sau incompeten]i. Legile-cadru
ale protec]iei muncitorilor sunt
alt exemplu de naivitate. Ce s-ar
întâmpla în absen]a supra-fiscaliz`rii
contractelor de angajare [i supra-
reglement`rii între]inerii legale a
firmelor? Angaja]ii ar fi suficient
proteja]i de libertatea angajatorilor
alternativi, dispu[i s` ofere condi]ii
de munc` mai bune. Dac` legile
respective au azi o utilitate, ea se
datoreaz` numai barierelor la intrarea
pe pia]` construite de alte legi.
Un singur element va fi suficient
s` men]in` în func]iune ma[in`ria
capabil` s` protejeze interesele
tuturor, în dauna nim`nui: libertatea
contractelor.
Pân` la acel moment al istoriei,
vom recunoa[te, resemna]i, meritul
solu]iilor statului la problemele
pe care el însu[i le-a creat; la urma
urmei, to]i agen]ii morali împ`rt`[esc
tristul destin de a tr`i pentru a repara
propriile gre[eli. Cu singura deosebire
c` ei î[i pl`tesc singuri dispensele, din
bani munci]i.
Efectul comic se datoreaz`, desigur,
antropomorfiz`rii statului în postura
sa de parazit, un joc sau o scurt`tur`
urmate de libertarieni pentru a
simplifica ra]ionamente. De exemplu,
imaginea oferit` de Mancur Olson a
banditului sedentar care ne protejeaz`
de bandi]ii itineran]i, sau „teoria
claselor“ care ne împarte în st`pâni
[i sclavi, izoleaz` plastic o anumit`
rela]ie din cadrul unor procese
complexe: aceea c` taxarea încalc`
consim]`mântul proprietarului. Dar
utilizarea dihotomiei dintre statul-
st`pân [i cet`]enii-sclavi nu poate
camufla faptul c` distribu]ia culpei
este uniform`. Din ignoran]` [i
indolen]`, fiecare dintre noi urm`m
un sistem de reguli prin care ne
constrângem în moduri inutile unii
pe al]ii.
Logica libert`]ii contractelor
trebuie aplicat` cu consisten]` tuturor
serviciilor, de la mâncare [i ad`post
la cultur`, s`n`tate, climatul de la
serviciu sau din cartier, moned`,
servicii judiciare [i de securitate.
Chiar dac`, prin traiectorii variate
[i complexe, de cele mai multe ori
problemele sunt rezolvate mai bine
cu ajutorul aceleia[i formule de o
robuste]e fascinant`: libertatea altora
ne serve[te [i ne protejeaz` pe fiecare.
Libertarianismul este ideologia
libert`]ii1. Dar nu este o simpl`
ideologie între altele. Nu se opune, s`
zicem, „ideologiei drept`]ii“ orice ar
însemna acest lucru. La nivel profund,
este o meta-ideologie, o procedur`
fundamental` care permite un proces
pa[nic de experimentare cu diferite
ideologii: libertatea de asociere îmi
permite s` ies [i s` intru în orice
grupuri [i re]ele doresc, organizate
dup` orice reguli ale drept`]ii mi se
par drepte. Dup` orice reguli, [i cu
oricine, cu condi]ia s` nu for]ez pe
nimeni s` tr`iasc` dup` regulile mele.
Se citeaz` des imperativul
libertarian libertarian al
nonagresiunii, sau al folosirii for]ei
fizice numai asupra celor care au
furat sau au ini]iat-o ei în[i[i. Mesajul
sun` neobi[nuit [i debordant de
simplu. Nici nu e de mirare c`
oamenii se gr`besc s`-l resping`
înainte de a în]elege c` preten]iile
lui sunt de fapt mici. El nu propune
un set de criterii pentru cânt`rirea
comportamentului bun [i r`u, ci doar
un r`spuns la problema social` a
coordon`rii. De ce sus]in libertarienii
c` atâtea comportamente care azi
sunt infrac]iuni ar trebui legalizate,
iar violarea propriet`]ii [i libert`]ii
trebuie demarcate cu stricte]e ca
]inând de domeniul juridic? Nu
pentru c` acestea ar fi gre[eli morale
mai grave decât altele, ci pentru c`
altfel nu vom beneficia de poten]ialul
productiv uria[ al mecanismelor
descentralizate ale schimbului [i
asocierii voluntare. Ei nu spun
c` furtul unei fiole de insulin`
pentru a salva via]a unui diabetic
e o gre[eal` moral`. Doar c`, fiind
ac]ionat în judecat` de un proprietar
intransigent, trebuie s` fii preg`tit
– cu con[tiin]a moral` împ`cat`
– s` supor]i consecin]ele juridice
ale furtului. Miza nu e teoria [i vina
moral`, ci respectarea cu consecven]`
a unor proceduri juridice menite s`
scad` nivelul conflictelor [i s` creasc`
gradul de coordonare.
Teoria libertarian` a drepturilor
este într-adev`r o teorie
parcimonioas`. Atâta vreme cât
nu ucid (nu încalc dreptul cuiva la
via]`), nu r`nesc (nu încalc dreptul
cuiva la s`n`tate), nu sechestrez (nu
încalc dreptul la libertate) [i nu fur
(nu încalc dreptul de proprietate),
pot îndeplini regulile drept`]ii stând
degeaba [i nef`când nimic. Îns`
meritul simplit`]ii este de a elimina
conflictul. De aproape un secol
suntem martorii infla]iei „drepturilor“.
Suntem con[tien]i c` pe cealalt` fa]`
a monedei drepturilor unei persoane
este înscris` datoria altora de a o trata
într-un anumit fel. Conflictele între
drepturi sunt conflicte între datorii.
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
De exemplu, asisten]a medical`
pozitiv` are nevoie de resurse, care
inevitabil sunt în proprietatea cuiva.
A[a-zisele drepturi pozitive nu pot fi
aplicate sub constrângerea legii decât
în dauna dreptului altora la propriile
posesiuni. Când urm`m o teorie care
ne oblig` în acela[i timp s` viol`m [i
s` protej`m proprietatea cuiva, în cel
mai bun caz, convie]uirea pa[nic` este
salvat` de solu]ii politice arbitrare [i
instabile. De altminteri, pe lâng` riscul
dezordinii sociale ne confrunt`m [i cu
lipsuri de natur` economic`. Tocmai
pentru c` am acceptat suplimentarea
teoriei drept`]ii cu drepturi pozitive
am sfâr[it prin a ne pierde libertatea
[i a ne îngreuna accesul real la servicii
ieftine [i de calitate.
Dac` cineva se întreab` de ce
formularea tradi]ional` a teoriei
drepturilor la „via]`, libertate,
proprietate“ a fost înlocuit` de c`tre
p`rin]ii Constitu]iei americane cu
drepturile la „via]`, libertate [i dreptul
de a ne c`uta fericirea“, r`spunsul e
simplu: Madison enumera drepturile
inalienabile, iar „property“ se referea
în epoc` mai degrab` la posesiunile
fizice, care trebuiau s` fie alienabile,
sensul demersului constitu]ional
fiind tocmai de a generaliza schimbul
economic. Din punct de vedere juridic,
c`utarea fericirii semnific` altceva,
anume acel drept care nu poate fi
cedat nici statului, nici nim`nui în
cadrul nici unui joc institu]ional:
dreptul de a intra [i ie[i din contracte
[i asocieri voluntare.
Mutând lucrurile din planul
ideilor în peisajul autohton, trebuie s`
recunoa[tem c` principalii responsabili
ai tranzi]iei c`tre libertate în ace[ti 20
de ani nu sunt teoreticienii libert`]ii.
Ci milioanele de agen]i economici care,
afla]i în c`utarea profitului, au reu[it
s` arate tuturor beneficiile societ`]ii
capitaliste. Într-un mod indirect
[i neinten]ionat, antreprenorii au
reu[it s` arate c` proprietatea privat`
favorizeaz` inova]iile tehnologice
[i manageriale, c` schimbul liber le
poate pune în slujba consumatorului
larg [i c` oricât de sugrumat de taxe,
reglement`ri [i fraude protejate politic,
mediul pie]ei a reu[it s` sus]in`
cre[terea economic`.
Într-o bun` m`sur`, ignoran]a
politic` [i absenteismul la vot în
mediul urban cred c` se datoreaz`
tocmai reflec]iei asupra acestui
fenomen. Campanii electorale care
încearc` s` stimuleze visceral speran]a,
nu reu[esc decât s` le produc` dezgust
acelora care intuiesc c` motoarele de
cre[tere economic` sunt dispersate [i
func]ioneaz` doar în ciuda, nu datorit`
planurilor [i strategiilor centralizate
de dezvoltare. Din p`cate, reflec]ia
merge numai pân` la jum`tate [i
ignor` fa]a întunecat` a lucrurilor.
Nimic mai favorabil apari]iei de noi
organisme, agen]ii, birouri [i comisii
guvernamentale de reglementare
[i constrângere decât apatia cu care
pl`tim taxele, conformismul cu care
accept`m ca un tân`r s` fie închis
patru ani pentru posesiune de droguri
[i naturale]ea cu care întâmpin`m
absurdul procedurilor legale inutile.
l
1 Împrumut sintagma de la prietenul [i
colegul meu Andrei Trandafira. j
30
Despre politica
prezen]ei (I)
POLITICA
„S
ÎNT cine sînt dato-
rit` tuturor“1, spune
o reclam`, afi[at` pe
multe panouri în
Bucure[ti. Mi se pare
obscur. Alt`dat` am
fi auzit „sînt cine sînt în pofida tuturor“,
propozi]ie care a întemeiat individualis-
mul liberal. Întrev`d de aceea, în aceast`
r`sturnare de sens, un ata[ament fa]` de
individul topit într-o umanitate indis-
tinct`, dar [i fa]` de o inim` a mul]imii,
care bate pentru to]i în acela[i ritm [i
care nu mai e sufletul na]iunii, geniul
p`mîntului, ci mai curînd un fel de spi-
rit al prezen]ei, o realitate care e tot mai
cuprinz`toare [i mai dominatoare. Ca s`
explic ar trebui s` o iau pe ocolite.
Am asistat, recent, la Paris la dou`
manifesta]ii care prin juxtapunerea lor
întîmpl`toare mi-au sugerat chiar limi-
tele între care gîndim realitatea. Una
dintre ele, organizat` simbolic în Place
Saint Michel de o organiza]ie catolic`,
afi[a argumente împotriva avortului, in-
vocînd drepturile nen`scu]ilor, cealalt`,
animat` de asocia]ia Laurette Fugain,
milita pentru „le don de soi“, în parti-
cular pentru o mobilizare generoas` în
favoarea bolnavilor de leucemie.
O prim` constatare este decisiv`:
manifesta]ia de la Saint Michel, mai
curînd ignorat` sau ocolit` reticent,
vorbea în numele unor absen]i, cealalt`,
înconjurat` de o simpatie vizibil`, în
numele celor prezen]i. E de în]eles de
aceea c` prima a putut p`rea unora o
invoca]ie stranie, asemenea proceduri-
lor [i ritualurilor spiritiste. Într-adev`r,
o invocare a nen`scu]ilor pare totuna
cu postularea abuziv` a unui „dincolo“
misterios, care amestec` speran]a cu
teama. Iar odat` ce am f`cut pasul în
planul acesta în care viitorul este totu-
na cu irealul, putem spune c` diferen]a
dintre apel`rile militan]ilor catolici [i,
bun`oar`, invoca]iile lui Hasdeu din
castelul mistic de la Cîmpina devine
cu totul nerelevant`. Copilul nen`scut
[i fiica disp`rut` înainte de vreme ]in
de aceea[i irealitate a non-prezentului,
expulzat de la sine din proiectele celor
în via]`. {i dac` nebunia tat`lui spiritist,
în m`sura în care este în]eleas` ca pato-
logie a iubirii, mai poate înc` suscita o
vag` [i ambigu` compasiune, invocarea
copiilor nen`scu]i nu mai provoac`
decît adversitate [i team`. Nebunia
tandr` a celui dintîi este atribuit` de
regul` psihologiei, dar a doua invoca]ie
pare s` fie o cert` revendicare politic`: ea
d` de în]eles c` un popor întreg a[teapt`
s` fie primit [i inclus în toate proiectele
de via]` [i c` solicit` de pe acum m`suri
administrative [i aloca]ii bugetare.
Reac]iile la Bucure[ti ar fi fost pro-
babil la fel de indiferente, de[i aici
manifesta]ia îns`[i pare neverosimil`.
În orice caz, acordul acesta foarte larg
de la noi în favoarea avortului neli-
mitat poate fi asemuit cu un articol
din Constitu]ie care stipuleaz` c` „pe
teritoriul statului român nu pot fi
str`mutate sau colonizate popula]ii
str`ine“. Ne-am luat, a[adar, prin
Constitu]ie [i legisla]ie precau]ii soli-
de, stipulînd dreptul nostru de a bloca
accesul celor ce n-au fost chema]i.
Analogia poate continua. Exist`
un regim politic al frontierei, cu ri-
gorile [i derog`rile sale, unul care se
îns`rcineaz` s` delimiteze [i s` limite-
ze, iar avortul face, f`r` îndoial`, parte
din setul de instruc]iuni limitative. Dar
a[a cum frontiera de stat deriv` din pa-
triotismul na]iunii teritoriale, avortul
ca expresie a interdic]iei se întemeiaz`
pe un patriotism al prezen]ei.
Cu toate acestea [i în ciuda cruzi-
mii, avortul nu a avut mereu aceea[i
semnifica]ie, [i asta datorit` faptului
c` frontiera nu a fost mereu ([i nici
nu e întotdeauna) o separa]ie radical`.
Ea a îng`duit ([i îng`duie) adesea un
sentiment puternic al coapartenen]ei,
unul care îi asimileaz` pe cei a[tepta]i
prezen]ei [i le atribuie roluri de prim
ordin. A[a cum istoriile na]ionale evoc`
nenum`rate figuri de eroi patrio]i
care „[i-au dat via]a“ pentru salvgar-
darea na]iunii, nen`scu]ii au putut
p`rea uneori adev`ra]i eroi ai prezen]ei.
Ace[tia vor fi avut parte, cîndva, de
onoruri [i ritualuri de recuno[tin]`, a[a
cum reiese dintr-o evocare a poetei ja-
poneze Yoko Tawada: „Demult, pe vre-
mea cînd oamenii sufereau în satul lor
de o s`r`cie cumplit`, se putea întîmpla
uneori ca femeile s`-[i ucid` imediat
dup` na[tere propriii copii, cu care al-
tfel ar fi murit de foame. Pentru fiecare
copil ucis se f`cea o kokeshi, adic` un
fie-s`-piar` copilul, pentru ca oamenii
s` nu uite niciodat` c` supravie]uiser`
prin jertfa acelor copii“2. Dac` avortul
ar fi fost practicabil, copiii aceia, desi-
gur, nu s-ar mai fi n`scut, dar sensul
sacrificial ar fi r`mas acela[i.
Afec]iunea tragic` ce îi lega pe cei
prezen]i de cei care urmau s` vin` a
disp`rut, ceea ce deschide calea unei
alte situa]ii extreme, aceea în care toate
leg`turile sînt rupte, chiar [i între cei
prezen]i, a[a cum se întîmpl` doar în
situa]iile de catastrof` total`, ca în pe-
rioadele de cium`, de exemplu, atunci
cînd oamenii se feresc unii de al]ii sau
cînd ta]ii [i mamele, dup` cum scrie,
cople[it, Machiavelli („Descrierea ciu-
mei de la Floren]a în 1527“), î[i repu-
diaz` propriii copii [i îi abandoneaz`.
Ciuma este situa]ia în care abandonul
se extinde asupra celor prezen]i, e
situa]ia limit` în care avortul devine
regula rela]iei dintre p`rin]i [i copii.
Manifest`rile de ast`zi împotriva
avortului, singuratice [i izolate într-o
ambian]` de stranietate, definesc un
moment în care cel care va s` vin` nu
mai este integrat anticipativ în corpul
colectiv al prezen]ei, ci pare dintru-
nceput un str`in, cu toate conota]iile
de intrus, de neavenit, [i cu aceea[i
prezum]ie de amenin]are. Str`inul este
expulzat [i nu mai prilejuie[te nici o
comemorare. Iar dac` nu este eliminat
printr-o tehnic` „medical`“, este aban-
donat [i „înstr`inat“ mai tîrziu. Prezen]a
pare acum o na]iune care [i-a închis
frontierele.
Dac` protestul împotriva avortu-
lui vorbe[te celor prezen]i în numele
absen]ilor, manifesta]ia asocia]iei Lau-
rette Fugain se adreseaz` celor prezen]i
în numele prezen]ei. Stilistica îns`[i e
total diferit`: de la hieratismul mut [i
recriminator al catolicilor, se trece aici
la dinamism juvenil, la o celebrare a
energiei vitale în chiar producerea ei
instantanee: dansuri ritmate, percu]ie
paroxistic` [i mai ales sincronism co-
lectiv. Ca orice mobilizare colectiv`,
manifesta]iile asocia]iei Laurette Fugain
invoc` valori morale ca solidaritatea,
compasiunea [i caut` în primul rînd s`
creeze sentimentul coapartenen]ei [i al
comunit`]ii de interese. A[adar, chiar
mai înainte de a fi o campanie medical`,
aceste apeluri au o natur` politic`, una
care pune semnul egal între prezen]` [i
na]iune, pentru c` „le don de soi est un
acte civique3„. A dona o parte, dispen-
sabil`, din trupul t`u biologic4 devine
o datorie fa]` de prezen]`, una la fel de
imperioas` ca [i vetusta deja datorie
fa]` de patrie, una care, ignorat` fiind,
ar atrage dup` sine o drastic` descali-
ficare moral`. Patriotismul prezen]ei
tinde s` devin` tot mai imperios [i mai
organizat, producînd institu]ii (clinici
de recoltare a sîngelui, plachetelor sang-
vine, sîngelui placentar, m`duvei osoase
etc.) [i mecanisme de distribuire, dar [i o
etic` capabil` s` le sus]in`.
Pe m`sur` ce prezen]a redefine[te
civismul se schimb` [i sensul eroicu-
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
lui. Eroii5 sînt to]i aceia angaja]i în
salvgardarea prezen]ei, donatori biolo-
gici, militan]i, animatori de campanii
umanitare, dar [i bolnavi care rezist`
„eroic“ în fa]a „bolii nemiloase“, bol-
navi, care „nu înceteaz` s` spere“. O
figur` invocat` cu asiduitate de oa-
meni de cele mai felurite condi]ii este
fizicianul Stephen Hawking, admirat,
citat, intervievat nu atît pentru înalta
sa competen]` [tiin]ific`, cît pentru
„miracolul“ supravie]uirii sale. El pare
s` fie eroul prin excelen]` al prezen]ei,
aclamat de mul]imile care presimt,
anxios, amenin]area bolii, degener`rii
[i mor]ii.
Aceste mobiliz`ri [i celebr`ri sînt
pîrghiile prin care este guvernat`
prezen]a. Ele formuleaz` programul
[i stabilesc priorit`]ile6. Dar ac]iunea
lor nu se limiteaz` la incitarea volun-
tariatelor, ci caut` s` instituie [i cvasi-
obliga]ii legale. Acordul prezumat, de
pild`, în ce prive[te donarea de organe
dup` moarte instituie o regul`, care
pune excep]ia într-o situa]ie moral` in-
confortabil`. Din acest moment putem
vorbi de o politic` a prezen]ei.
l
1 Campania Orange, cu continuarea „to-
gether we can do more“.
2 Citat de P. Sloterdijk, În aceea[i barc`,
Idea Design & Print, 2002, p. 24.
3 „Il s’agit avant tout d’actions civiques,
ayant pour objectif le développement de
l’esprit d’entraide et de solidarité chez des
enfants et des jeunes qui seront demain les
acteurs principaux de la société“. http://www.
laurettefugain.org/marche.html
4 „Le don de soi“ nu poate fi tradus prin
„d`ruire de sine“, care se refer` la ceva de
alt ordin decît biologicul pur, ci poate mai
curînd prin „d`ruire din sine“. Examinarea
îns`[i a acestei diferen]e poate fi o bun` cale
de analiz`.
5 Eroii „de mod` veche“ au trecut automat
în fic]iune.
6 Exist`, desigur, o întreag` arm`tur` de
prescrip]ii legale privind vaccin`rile, institu-
irea carantinelor, dar ele ]in toate de nivelul
elementar al securit`]ii sociale. Or, prezen]a
e mult mai mult decît „s`n`tatea public`“, [i
poate chiar veni în conflict cu îngrijor`rile
securitare, atunci cînd, de exemplu, solicit`
comunit`]ilor s` nu îi izoleze pe seropozitivi
sau cînd combate pruden]e medicale consid-
erate discriminatorii. La primul transport cu
refugia]i kosovari organizat de NATO, stew-
ardesele, de teama contamin`rii, si-au pus pe
fa]` m`[ti medicale, provocînd indignarea
pasagerilor [i a opiniei publice. j

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
Moment sau perioad`
de criz` pentru UE?!
I
NTEROGA}IA-exclamativ` a
titlului de fa]` vine dintr-o preo-
cupare destul de veche – fire[te,
nu doar a mea – în leg`tur`
cu neîmplinitele eforturi de
emancipare, de afirmare continental`
[i planetar` ale UE, care seam`n` cu
un balet mecanic: el pare impecabil,
dar este adesea stângaci [i limitat în
mi[c`ri, în expresivitate, în for]` au-
tentic`. Plec de la premisa c` voca]ia
european` consacrat` [i liber asumat`
este cea a „baletului diplomatic“, a
op]iunii fundamentale pentru formu-
la de negociere în rezolvarea oric`rui
tip de conflict sau de criz`, abando-
nând programatic formula conflictiv`,
agresiunea de orice fel sau „atacurile
preventive“.
Pentru clarificarea termenilor
folosi]i aici, corespunz`tor cu dimensi-
unile continentale implicite, definesc
ca „moment“ un interval cuprins între 6
[i 18 luni, iar ca „perioad`“, un r`stimp
de cinci pân` la opt sau chiar zece ani.
În ultimul deceniu, criza de sistem a
UE poate fi definit`, a[adar, fie ca o
înl`n]uire preocupant` de „momente“
succesive de criz`, fie ca o „perioad`“
care amenin]` cu cronicizarea.
Prin câteva elemente principale, se
poate defini sumar „criza de sistem a
UE“ ca o incapacitate a Uniunii de a se
statua [i func]iona corect [i complet:
neadoptarea unei carte constitu]ionale
veritabile pentru cei 27 de membri ac-
tuali; nereprezentarea unic`, eficient`
[i coerent` în plan extern; neatingerea
performan]elor economice proiectate
[i menite s` o consacre ca prim` pu-
tere mondial` pân` în 2010 – ba chiar
intrarea par]ial` în stagnare sau recesi-
une; neasigurarea unei independen]e
energetice suficiente [i necesare; ne-
rezolvarea adecvat` [i acutizarea pro-
blemelor legate de imigra]ia intra [i
extracontinental`; slaba coordonare
privind securitatea comun` [i teroris-
mul. {i lista ar putea continua.
Care ar putea s` fie, de fapt, cauzele
acestei incapacit`]i de func]ionare
ca sistem comunitar? Dincolo de
explica]iile care s-au dat [i se dau
constant de la Bruxelles, inclusiv
prin negarea par]ial` a unora dintre
neîmplinirile men]ionate, consider c`
exist` pricini mai profunde decât cele
invocate curent [i concret. Urm`rind
în detaliu [i analizând de mul]i ani
politicile [i ac]iunile UE, am ajuns la
concluzia c`, dincolo de cauzele spe-
cifice generatoare de criz`, dincolo de
durata inevitabil necesar` pentru coa-
gularea unui sistem politico-economic
[i social-cultural complex ca acesta,
„Clubul celor 27“ mizeaz` în conti-
nuare prea mult pe unele idei care
[i-au pierdut între timp consisten]a [i
relevan]a.
De[i are un motto generos, „Unitate
în diversitate“, Europa comunitar`
tinde s` piard` în mod real ambele
componente. Diversitatea UE a deve-
nit mult mai ampl` decât cea ini]ial`,
acum este continental` dar [i extra-
continental`, iar modelul… oficios
promovat în ultimul timp este cel de
„multiculturalism“ – o formul` pe
care m` mul]umesc s` o calific doar ca
„prea vag` pentru a deveni operant`“.
Dac` identitatea comunitar` se trans-
form` în „melting pot“, europenii nu
se mai simt uni]i prin diversitatea
tradi]iilor care au stat la baza culturii
[i civiliza]iei occidentale.
Globalizarea la nivelul identit`]ii
unei supercomunit`]i definite totu[i
extrem de precis genereaz` reac]ii
adverse [i rede[teapt` na]ionalismele
extremiste de toate culorile. Asuma-
rea vie]ii preponderent ca un paradis
al bun`st`rii economice, ca ansam-
blu de structuri orientate strict în
direc]ia satisfacerii nevoilor materiale
– cu toate elementele standardiz`rii
[i uniformiz`rii promovate agresiv în
lumea contemporan` –, poate readuce
în actualitate forme de rezisten]` ide-
ologic`, care se pot manifesta nu doar
prin proteste vehemente, ci [i violent
sau paramilitar. Nici mi[c`rile sau
revolu]iile islamice actuale nu sunt
departe de aceast` reac]ie de rezisten]`
ideologic` împotriva concep]iei eco-
nomice a vie]ii.
Uniformizarea lumii în jurul valo-
rilor oferite de produc]ia economic`
tinde în continuare s` irite [i s` dez-
bine deoarece nu poate oferi func]ia
integratoare necesar` unei comunit`]i
ample, complexe de tipul UE. Libera-
lismul [i marxismul, cele dou` mari
ideologii ale istoriei moderne, reduc,
de fapt, întreaga realitate social` la
simpla dimensiune utilitar`. Aproape
la fel cum fascismul sau nazismul o
reduceau la o existen]` de tip militar.
Ca s` nu se cread` c` echivalez la
modul general toate aceste ideologii,
am s` explic suplimentar, nu pentru a
m` ap`ra de eventuale acuze, ci pentru
a aprofunda o chestiune care mi se
pare vital` pentru devenirea Uniunii
Europene [i a noastr`. Progresismul ca
motor al existen]ei umane, cel pu]in
al lumii occidentale, a fost lansat
în epoca modern` [i a însemnat, de
fapt, o laicizare a scatologiei iudeo-
cre[tine.
Progresul însemna mântuire, iar
mântuirea aceasta era în]eleas` ca o
rectificare a structurii sociale vechi,
anularea leg`turii dintre tron [i altar,
emanciparea individului de leg`turile
sociale care îl împov`rau [i transpu-
nerea fericirii în termeni economici.
Când procesul este completat, Istoria
ia sfâr[it.
Schema general` a liberalismului
consider` c` istoria este o mi[care
liniar` al c`rei scop este emanciparea
progresiv` a economicului. Acesta îi
mântuie pe agen]ii s`i [i îi mân` pe
calea dobândirii unei imense pie]e
libere (o transpunere economic` a
Paradisului).
În egal` m`sur`, marxismul in-
terpreteaz` istoria ca pe o mi[care
liniar` [i ascendent` menit` s` elibe-
reze umanitatea. De data asta, îns`,
dinamica st` în lupta permanent`
între de]in`torii instrumentelor de
produc]ie [i sclavii acestor de]in`tori.
Sfâr[itul istoriei intervine când cei
deposeda]i se transform` la rândul lor
în posesori [i beneficiari – Paradisul
„societ`]ii f`r` clase“, al c`rui model
nici m`car nu este comunismul, ci o
„societate universal` de contabili“,
cum e prezentat` în Cartea a III-a din
Capitalul lui Marx.
Filozofia istoriei este înlocuit` de
cea a praxis-ului, [tim încotro mergem
[i domin`m Istoria, nu ne r`mâne
decât s` punem în practic` Paradisul
laic. Cum? Prin munc`, mai ales prin
dezvoltare tehnic`, prin mobilizarea
energiilor sociale, cum propune soci-
alismul revolu]ionar. Dar [i liberalis-
mul consider` c` a sosit momentul
întron`rii Paradisului pe p`mânt:
„Sfâr[itul Istoriei“ ori „Cea mai bun`
dintre lumile posibile“ despre care vor-
besc Fukuyama sau Popper înseamn`
repeti]ia general` cu costume pentru
materializarea vechiului vis liberal al
Marii pie]e planetare – [i tot folosind
pârghia (arma) numit` tehnic`.
Parlamentul European este înc`
dominat de cele dou` mari curente
ideologice: liberal (chiar dac` i se
spune popular unei mari p`r]i din
el) [i marxist (chiar dac` poart` sigle
socialiste sau ecologiste). Suprema]ia
economic` la nivel planetar r`mâne
un vis înc` îndep`rtat. Iar tehnica
31
INTEGRAREA EUROPEAN~
începe s` se întoarc` împotriva celor
care i-au acordat prea mult credit. Eli-
berarea prin cunoa[tere, tehnologie [i
[tiin]` s-a demonstrat sistematic cât
este de fals`, în ultimele decenii mai
ales. Istoria [i progresul nu sunt deloc
liniare [i ascendente. Cuno[tin]ele nu
se acumuleaz` deloc în mod progresiv,
nu se poate vorbi strict despre evolu]ie
sau acumulare, ci mai curând despre
respingere.
Progresul [tiin]ific e fals. La fel ca
[i evolu]ia biologic`: chiar în paradig-
ma darwinian` e imposibil de fixat
sensul [i direc]ia muta]iilor genetice
– a[adar, evolu]ia exist`, dar nu este
deloc progresiv`, ci doar marcat` de
hazard. Nici devenirea cosmosului nu
se supune unei reguli de expansiune
constant` [i uniform`. Credin]a în
sensul liniar [i ascendent al Istoriei
nu mai este prezentabil` din punct de
vedere intelectual. Modernitatea nu
mai are sens – dup` ce a ucis credin]a,
se omoar` pe sine.
Astfel c` certitudinea Paradisului
terestru dispare, mitul progresului
e tot mai pu]in credibil chiar pen-
tru europenii f`r` preten]ii. Ultima
arm` r`mâne tehnologia, dar ce folos
dac` nu te po]i servi de ea – întreaga
civiliza]ia ar deveni o ma[in`rie f`r`
direc]ie. Exact asta se întâmpl` în
ultimele decenii [i perioada de criz`
marcheaz` în special partea din lumea
occidental` numit` UE. Lipse[te o
direc]ie credibil`.
Progresismul insistent, adic` ne-
oprogresismul reac]ionar (de[i a de-
venit un surogat în tranzi]ia post-
modern`), st` la baza derapajelor de
sistem: disolu]ia criteriilor politice în
folosul celor economice, renun]area
la ideea de comunitate politic` (prin
„patriotism constitu]ional“), suprima-
rea îndatoririlor sociale (nesupunere,
obiec]ie), fracturarea institu]iilor
clasice (îndeosebi a familiei), apologia
drepturilor individuale (îns` reduse
la termeni de consum [i de bun`stare
material`), respectul pseudoreligios
fa]` de opinia individului (fragmenta-
rea vechilor religii). Totul f`r` nici un
proiect social constructiv. Ni se cere
credin]`, încredere. În ce, dac` omul
nu-[i mai poate f`uri singur destinul?!
O ideologie (nu o filozofie) a oboselii,
a vârstei a treia – ca s` r`mânem po-
litically correct. Dar postmodernitatea
poate fi nu doar o imagine a crepuscu-
lului, ci [i o prevestire a apari]iei altor
zori. S` vedem cum. j
32
Opera lui
DOSAR CARL SCHMITT
Carl Schmitt ast`zi
„Nu putem schimba conduc`torii [i regimurile dup`
gustul nostru, dar într-o situa]ie schimbat` putem
p`stra fundamentul unei existen]e umane ra]ionale,
care nu poate rezista f`r` principii de drept, cum ar fi
recunoa[terea indivizilor bazat` pe respect reciproc, chiar
[i într-o situa]ie de conflict; sensul logicii [i consisten]ei
conceptelor [i institu]iilor; o m`sur` de reciprocitate [i un
minim de procedur` legal` just`, due process, f`r` de
care dreptul nu poate exista.“
Carl Schmitt, Starea dreptului european
(Die Lage der europäischen Rechtswisseschaft,
Tübingen, Internat. Uni. Verlag, 1950)
Hagiografíi [i rechizitorii
În primul studiu despre Schmitt ap`rut în lumea
anglo-saxon`, biografia intelectual` publicat` în 1983
de istoricul Joseph Bendersky1, autorul explica în in-
troducerea c`r]ii ra]iunile pentru care alesese o tem`
atât de ermetic`. La momentul respectiv, explica]ia era
necesar`. La moartea lui Schmitt în 1985, acesta era
înc` un autor cvasi-necunoscut în afara Germaniei.
Ast`zi, un studiu despre Schmitt nu mai necesit`
justific`ri. În ultimii zece ani se scrie din ce în ce mai
mult despre Carl Schmitt. Opera lui a devenit o tem` de
actualitate, chiar la mod`, cu un aer vag de periculozi-
tate controlabil`, care îi garanteaz` exotism [i deci van-
dabilitate. Lucr`rile majore au fost deja traduse în en-
glez`, limba în care sunt cel mai accesibile majorit`]ii
cititorilor, începând cu sfâr[itul anilor ’80, când au
ap`rut la Editura Universit`]ii din Chicago [i Editura
Institutului de Tehnologie Massachussetts Conceptul de
politic, Teologia politic` I [i Romantismul politic. Traduceri
[i noi edi]ii apar acum în fiecare an. De exemplu, dup`
Teoria partizanului, publicat` în 2007 la Telos Press,
Teoria Constitu]iei, cea mai recent` [i probabil cea mai
important` traducere, a ap`rut în februarie la Editura
Universit`]ii Duke, iar o reeditare ad`ugit` la Levia-
thanul în teoria statului la Thomas Hobbes va ie[i de sub
tipar în luna aceasta. Presses Universitaires de France
a publicat [i reediteaz` o întreag` serie de traduceri în
francez` în prestigioasa colec]ie Leviathan.
Din p`cate, dac` valul traducerilor [i reedit`rilor e
cu totul salutar, în privin]a lucr`rilor despre Schmitt
cantitatea nu se reg`se[te decât arareori în calitate. Pe
de o parte, opera acestuia este tot mai mult valorificat`
[i transformat` într-un fel de totem antiliberal de c`tre
unii dintre promotorii contemporani ai noii stângi, ca
Agamben sau Negri2. Pentru stânga militant`, Schmitt
e important ca deschiz`tor de drum, unul care dintru
început ar fi înfierat ipocrizia liberal` [i substructurile
ei colonialist-imperialiste. Pe de alt` parte, Schmitt este
vehement înfierat ca du[man malefic al democra]iei
constitu]ionale [i deci ast`zi fiind inutil a fi studiat
sau meritând doar a fi din timp în timp comb`tut în
scop profilactic. Aceasta din urm` este pozi]ia cvasi-
general` a establishmentului academic. Spre exem-
plu, în Anatomia antiliberalismului, Stephen Holmes
– profesor la Facultatea de Drept a Universit`]ii din
New York (NYU), un nume marcant al teoriei politice
[i constitu]ionale contemporane – îi dedic` unul din
capitole lui Schmitt, prezentat ca avocat al modelului
democra]iei de stadion (soccer stadium democracy) în
care liderul prive[te de la tribun` cum trupele trec în
pas de gâsc`, lovindu-[i ritmic scuturile cu s`biile3. În
lucrarea iscusit intitulat` Carl Schmitt: The End of Law4,
William Scheuerman, ast`zi profesor de teorie politic`
la Universitatea Indiana, merge mai departe, constru-
ind un rechizitoriu nu doar împotriva lui Schmitt,
ci [i împotriva unui lung [ir de presupu[i complici
[i t`inuitori ai ideilor acestuia (printre cei demasca]i
aflându-se Leo Strauss, Hans Morgenthau, Friedrich
von Hayek, Joseph Schumpeter [.a.). Atunci când tema-
tica este bine aleas` ideologic, standardele academice
pot fi u[or [i f`r` team` coborâte mereu mai jos, dup`
cum o demonstreaz` cartea profesorului canadian de fi-
losofie Renato Cristi, Carl Schmitt [i liberalismul totalitar:
stat puternic, economie liber`5. Acesta porne[te de la dou`
indicii, o prelegere ]inut` de Carl Schmitt în noiem-
brie 1932 în fa]a unei asocia]ii de industria[i, cu titlul
"Stat puternic, economie s`n`toas`" (Starker Staat und
gesunde Wirtschaft. Ein Vortrag vor Wirtschaftsführern)
[i o vizit` f`cut` de Margaret Thatcher \n Chile. Penu-
ria premiselor e suplinit` îns` de imagina]ie [i for]a
convingerii, iar Renato Cristi construie[te un policier
incitant, conform c`ruia Schmitt îl influen]eaz` pe Fri-
edrich von Hayek, care propag` gândirea neoliberal`,
care îi influen]eaz` pe Reagan [i Margaret Thatcher, a
c`ror crea]ie este Alberto Pinochet, care comite abuzuri
[i crime reinstaurând în acela[i timp o economie de
pia]` stabil` în Chile. A[adar, conchide autorul, Hayek,
Schmitt, Thatcher, Pinochet, abuzurile [i crimele regi-
mului acestuia din urm`, constitu]ionalismul clasic [i
neoliberalismul economic sunt varii fa]ete ale aceluia[i
demon (oximoronicul liberalism totalitar) ce pot fi în
bloc puse sub semnul egalit`]ii.
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
E legitim, a[adar, s` ne întreb`m în ce fel, dac`
lectura operei sale rezult` atât de des în apologii,
instrumentaliz`ri antiliberale sau diatribe [i desfiin]`ri
caricaturizante, este relevant pentru noi Schmitt
ast`zi.
Carl Schmitt ast`zi
Dreptul ca sum` de informa]ii [i deprinderi me-
todologice specifice, profesional utile, [i dreptul ca
domeniu de studiu academic nu sunt planuri perfect
coextensive. Pot fi în cazul excep]ional chiar separate,
cum o demonstreaz` continuarea pred`rii dreptului
roman la Oxford, ca disciplin` academic` complet inu-
til` din punct de vedere practic dup` ce dreptul comun
anglo-saxon, common law, luase o form` proprie, dis-
tinct` de cea continental`, iar educa]ia profesional`
fusese internalizat` corporatist în sistem de breasl`.
Din secolul XIX îns` – chiar [i în America de Nord,
unde aceast` ambiguitate s-a p`strat academic în forma
atavic` a [colii profesionale postuniversitare de drept
(law school) –, cele dou` planuri au fost pretutindeni
unite institu]ional, iar facult`]ile de drept au devenit
institu]ii cu drept de monopol asupra form`rii profe-
sionale standardizate. Ulterior, extinderea pozitivis-
mului juridic ca ideologie predominant` [i fenomenul
înv`]`mântului juridic de mas` au determinat din nou
o scindare între cele dou` planuri, în interiorul disci-
plinei – ast`zi întâlnind cu predilec]ie în universit`]i
fie tipul juristului academic doctrinar, care st`pâne[te,
clasific` [i reproduce sec dar competent o tehnic`, fie
pe cel complementar [i marginal-decorativ al diletan-
tului intelectual care îndeob[te supline[te st`pânirea
aproximativ` a tehnicii extemporând generalit`]i sau
abstrac]ii în cheie cultural-eseistic` (generaliz`rile [i
abstractiz`rile competente sunt absorbite de filozofia
moral-politic`, încetând a mai fi drept). Acestea sunt,
desigur, ideal-tipuri, care admit existen]a multor tipo-
logii intermediare [i excep]ii. În post-postcomunism,
de exemplu, întâlnim o specie hibrid`, cea a juristului
universitar care nu st`pâne[te nici baza cuno[tin]elor
profesional utile, neavând nici minima deschidere
intelectual` a dilentantului cultivat.
Tehnica f`r` în]elegerea rosturilor ei este din punct
de vedere intelectual la fel de inutil` ca ra]ionalizarea
la un nivel prea general asupra unor concepte de drept
f`r` sprijinul practicii. Pu]ini sunt îns` juri[tii care
întrunesc o st`pânire perfect` a tehnicii [i în]elegerea
conceptelor de baz` pe care se sprijin` un anumit
domeniu al dreptului. Mult mai pu]ini sunt cei care
reu[esc s` sesizeze tensiuni în ]es`tura unui sistem
juridic [i s` indice mersul viitor al lucrurilor, iar Carl
Schmitt se num`r` printre ace[tia din urm`.
Acuitatea [i puterea de anticipare a observa]iilor lui
asupra tensiunilor esen]iale ale dreptului public con-
temporan pot fi reduse la o „meta-intui]ie“ schmitti-
an`. Orice angrenaj institu]ional politic (inclusiv statul
liberal constitu]ional modern) se sprijin` pe o baz`
de justific`ri conceptuale [i principii de legitimitate.
Desigur, exist` întotdeauna o distan]` între planul nor-
mativ [i realitate, dar atunci când baza justificativ` a
unei institu]ii sau a unui sistem nu mai poate „st`pâni

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
faptele“, ceasul lor a sosit. Schmitt folose[te exemplul
monarhiei, a c`rei singur` legitimare posibil` este
dreptul divin. O „monarhie democratic`“ poate rezis-
ta pentru o vreme, poate chiar îndelungat`, poate fi
p`strat` pentru ra]iuni tradi]ional-simbolice, dar, odat`
ce credin]a în criteriul caracteristic de legitimitate
dispare, institu]ia este deja golit` de orice semnifica]ie
politic` independent`, politic „moart`“. Câteva exem-
ple sunt aici necesare, cu precizarea c` acestea nu pot
fi, din ra]iuni evidente de spa]iu editorial [i economie
argumentativ`, decât schematice.
În Dictatura (Die Diktatur, 1921), Schmitt arat`
cum conceptul [i modelul constitu]ional de putere
excep]ional` se transform` treptat în epoca modern`
dintr-unul „comisarial“ (restabilirea ordinii precedente
într-o situa]ie de urgen]`) într-unul „constitu]ional“
(dep`[irea mandatului ini]ial [i crearea unei noi or-
dini). Caracteristicile de baz` ale statului modern (în
enumerarea lui, tehnicism, ra]ionalitate, putere execu-
tiv`) [i abstractizarea prin democratizare a conceptului
de suveranitate fac posibil` confiscarea principiului de
legitimare de c`tre delegat [i modificarea delegantului
(puterea constituant`, poporul) în numele [i pe baza
voin]ei ipotetice a acestuia din urm`. Principiul de legi-
timitate [i forma politic` devin, in jargon luhmannian,
reflexive. Vedem astfel ast`zi din ce în ce mai mult cum
adoptarea conceptului de „risc“ ca principiu dominant
administrativ-politic determin` un tip de mini-situa]ie
de urgen]` perpetu`, a c`rei direc]ie este din ce în ce
mai greu de controlat prin mijloacele juridice ale sta-
tului liberal clasic. În ultimul deceniu, aceast` tendin]`
de paternalism preventiv a statului social modern este
amplificat` de ([i amplific` la rândul ei) m`surile de
control antiterorism6.
Distinc]ia schmittian` din Conceptul de politic (Begriff
des politischen, 1927), conform c`reia esen]a politicului
rezid` în distinc]ia între prieten [i du[man, precum [i
observa]iile complementare, potrivit c`rora „politicul
are o semnifica]ie juridic`“ iar „aser]iunea c` excep]ia
este cu adev`rat relevant` pentru o defini]ie juridic` a
suveranit`]ii are o fundamentare sistematic` [i legal-
logic`“, sunt de asemenea relevante pentru observarea
problemelor dreptului public contemporan7. Dreptul
public, ca form` de drept politic, [i actul de justi]ie,
ca form` decizional` intrinsec grevat` de cerin]e
mari de ra]ionalitate, presupun în mod constitutiv o
demarca]ie între politic [i juridic, mai exact între zone
de ac]iune statal` supuse controlului judec`toresc [i,
respectiv, spa]ii necontrolabile pe calea contenciosului
constitu]ional sau administrativ. Juridicizarea tot mai
intens` a tot mai multor domenii de decizie politic` în
perioada contemporan` rezult` nu în ra]ionalizarea
politicului, ci mai ales în politizarea justi]iei. Feno-
Coperta volumului \n care sunt publicate depozi]iile lui Carl Schmitt date anchetatorului Robert W. Kempner
menul de politizare este evident ast`zi în confuzia sau
cacofonia metodologic` cu privire la teoria legitim`
de interpretare, precum [i în adoptarea universal` a
metodologiei decizionale a „ponder`rii intereselor“ (ba-
lancing, Interessenabwägung) care ascunde arbitrariu [i
parti-pris ideologic ad-hoc sub mantia simulacrelor ju-
diciare. O decizie judec`toreasc` la nivel constitu]ional
„înghea]`“ un anumit segment de realitate. Pentru
acel segment de realitate, o anumit` alegere între
valori [i deci un anumit mod de via]` sunt impuse
uniform [i de principiu pentru totdeauna ca ortodoxie
constitu]ional`. Problematica este [i mai evident`
atunci când o raport`m la instan]e de control cvasi-
constitu]ional supra-na]ionale – e.g., Curtea European`
de Justi]ie [i Curtea European` a Drepturilor Omului.
De exemplu, decizia Cur]ii Europene a Drepturilor
Omului în spe]a Von Hannover v. Germania (2004)
impune un anumit standard de ortodoxie cu privire
la linia just` între protec]ia vie]ii private [i libertatea
presei întregii Europe. Înainte de aceast` decizie, trei
sisteme constitu]ionale paradigmatice (cel francez, cel
german [i respectiv cel al Marii Britanii) cuno[teau
trei standarde diferite, reflectând trei moduri politice
diferite dar perfect respectabile de demarca]ie între
public [i privat8.
Nu în ultimul rând, un observator al discu]iilor
cu privire la „federalizarea“ Europei, al tribula]iilor
proiectelor succesive de constitu]ionalizare a Uniu-
nii Europene [i al pozi]iei unor cur]i constitu]ionale
na]ionale cu privire la suprema]ia dreptului european
se poate raporta cu mult folos la scrierile lui Schmitt.
Distinc]ia schmittian` de baz` din „Teoria constitu]iei“
(Verfassungslehre, 1928) între constitu]ia-lege funda-
mental` [i constitu]ia în]eleas` ca nivel de omogeni-
tate sau unitate politic` preexistent` codific`rii ei este
esen]ial` pentru în]elegerea mizei acestor evolu]ii.
De altminteri, celebra Decizie „Maastricht“ a Cur]ii
Constitu]ionale Germane (1993), care a enun]at clar
c` drepturilor fundamentale ale germanilor, a[a cum
sunt interpretate de Curtea Federal` Constitu]ional`,
prevaleaz` asupra dreptului european, a [i fost acuzat`
la vremea respectiv` de „schmittianism“ camuflat9.
Exerci]iul distan]ei
R`spunsul la întrebarea „De ce Schmitt?“ nu ne
arat` [i cum ar trebui citit. A doua întrebare este
esen]ial` c`ci, dac` opera lui Carl Schmitt este atât de
relevant` pentru în]elegerea tensiunilor fundamentale
ale teoriei dreptului [i statutului dreptului contempo-
ran, este de neîn]eles de ce exegeza ei rezult` atât de des
în manipul`ri, caricaturiz`ri, apologii [i anti-apologii.
În bun` m`sur`, aceasta se datoreaz` faptului
33
c` Schmitt scrie în cheie ermetic-esoteric`. Uneori,
ermetismul este rezultatul ambivalen]ei autorului.
De exemplu, chestiunea distinc]iei prieten-du[man
este l`sat` în Conceptul de politic` într-o form` obscur`,
în care planul normativ [i cel descriptiv sunt foarte
DOSAR CARL SCHMITT
dificil de separat (i.e., dac` politicul, ca grad de inten-
sitate a alegerii existen]iale, definitorii între prieten [i
du[man, bine [i r`u, nu trebuie sau nu poate fi alungat
din lume). Ambiguitatea, dup` cum a observat la scurt
timp dup` publicarea c`r]ii pe atunci foarte tân`rul
Leo Strauss, este o proiec]ie a nelini[tii autorului. Sch-
mitt intuia c` o lume f`r` „politic“ în sensul pe care
îl d` el conceptului, o lume „distractiv`, amuzant` [i
interesant`“ în care oamenii sunt redu[i la o via]` stan-
dardizat` [i alegeri pur biologice, pâine [i circ, f`r` nici
o miz` constitutiv`, ar putea deveni posibil`. Pentru
Schmitt, o asemenea lume era îns` semnul sfâr[itului
lumii, venirea Anticristului ca f`g`duin]` în[el`toare
a raiului pe p`mânt, maimu]`rire a promisiunii lui
Dumnezeu10. În alt` cheie [i la alt nivel, o rezerv` si-
milar` fa]` de viitorul democra]iei o avea de altminteri
[i Tocqueville, când scria, cu mefien]a ambivalent` a
aristocratului liberal despre lumea viitorului, „o turm`
de animale industrioase [i timide“.
Alteori, esoterismul este o proiec]ie a propriilor de-
moni, cum o demonstreaz` pasaje de un antisemitism
halucinant din Leviathanul în teoria statului la Thomas
Hobbes (Der Leviathan in des Staatslehre des Thomas Hob-
bes, 1938). Acolo, ca [i în apendicele c`r]ii, „Statul ca
mecanism la Hobbes [i Descartes“, Schmitt explic` pe
larg cum sâmburele mecanicist al teoriei hobbesiene ar
fi fost în mod natural perpetuat c`tre concluzia fireasc`
(disolu]ia statului [i confiscarea ma[in`riei acestuia
de c`tre grupuri de interese) de c`tre autori evrei. Gân-
ditori evrei ca Spinoza, scrie Schmitt nu împ`rt`[eau
fundalul de presupozi]ii concrete care pentru „bunul
cre[tin Hobbes“ erau implicite [i sprijineau din fundal
teoria ostensibil neutr`, secular`, a suveranit`]ii. Nu
este deloc evident c` aceste pasaje sunt doar tributul
pl`tit în chip oportunist de Schmitt dictaturii na]ional-
socialiste.
Esoterismul aprinde u[or imagina]ia adolescentin`
[i spiritele înfl`c`rate dornice de r`spunsuri prefa-
bricate, dar Schmitt merit` mai mult decât un cult.
Lec]iile lui Carl Schmitt a[teapt` de la auditoriu, în
egal` m`sur`, respectul mai atent dar [i o doz` mai
mare de rezerv`.
l
1 Joseph Bendersky, Carl Schmitt – Theorist for the Reich,
Princeton, Princeton University Press, 1983.
2 Revista Telos, ini]ial orientat` c`tre {coala de la Frank-
furt, a devenit din a doua jum`tate a anilor 80 mai degrab` o
revist` dedicat` lui Schmitt.
3 Stephen Holmes, The Anatomy of Antiliberalism, Cam-
bridge, Mass., Harvard University Press, 1993.
4 Rowan & Littlefield, 1999. În limba englez` cuvântul
„end“ are, în aceast` sintagm`, atât sensul de sfâr[it cât [i
în]elesul de scop.
5 Renato Cristi, Carl Schmitt and Authoritarian Liberalism:
Strong State, Free Economy, Cardiff, University of Wales Press,
1998.
6 V., de exemplu, Carol Steiker, Foreword: The Limits of the
Preventive State, 88 J. Crim. L. & Criminology (1997–1998) [i
András Sajó, From Militant Democracy to the Preventive State?,
27 Cardozo L. Rev. 2255 (2005–2006). V., de asemenea, Eric S.
Janus, Failure to Protect: America`s Sexual Predator Laws and the
Rise of the Preventive State, Ithaca, NY, Cornell University Press,
2006.
7 Vezi Politische Theologie: Vier Kapitel zur Lehre von der
Souveränität, Duncker & Humblot, Berlin 1922 (1934) (edi]ie
revizuit`).
8 V., relevante, observa]iile lui Carl Schmitt în Tirania valo-
rilor („Die Tyrannei der Werte: Überlegungen eines Juristen
zur Wertphilosophie“, în Säkularisation und Utopie: Ebracher
Studien. Ernst Forsthoff zum 65. Geburtstag, Stuttgart, Kohlham-
mer, 1967, pp. 37–62).
9 J.H.H. Weiler, The State „über alles“ Demos, Telos, and the
German Maastricht Decision, Jean Monnet Working Papers
(WP 6/1995), la adresa http://www.jeanmonnetprogram.org/
papers/95/9506ind.html (accesat` la 21 septembrie 2008).
1 0 V. Heinrich Meier, Die Lehre Carl Schmitts: vier Kapitel
zur Unterscheidung politischer Theologie und politischer Philoso-
phie, Stuttgart, Metzler, 1994. j
34
Epoca neutraliz`rii
DOSAR CARL SCHMITT
[i a depolitiz`rii
Î
N Europa Central` tr`im sous l’oeil des Russes.
De un secol, privirea lor psihologic` a scrutat
vorbele noastre mari [i institu]iile noastre;
vitalitatea lor este destul de puternic` pentru
a se înst`pâni pe tehnica [i pe cuno[tin]ele
noastre, instrumentalizându-le ca arme; curajul lor
spre ra]ionalism [i spre opusul acestuia, for]a lor
spre ortodoxie, în bine [i în r`u, sunt cople[itoare.
Ei au realizat conexiunea între socialism [i slavism,
pe care Donoso Cortés a profe]it-o, înc` din 1848, ca
evenimentul decisiv al secolului urm`tor.
Aceasta este situa]ia noastr`. Nu putem rosti nici
un cuvânt notabil în privin]a culturii [i a istoriei f`r`
a fi con[tien]i de propria situa]ie cultural` [i istoric`.
Faptul c` orice cunoa[tere istoric` este o cunoa[tere
a prezentului, care-[i prime[te de la prezent lumina
[i intensitatea [i serve[te în sensul cel mai profund
doar prezentului, pentru c` orice spirit este doar
spirit prezent, ni l-au spus mul]i de la Hegel încoace;
Benedetto Croce a f`cut-o cel mai bine. Pe baza
exemplului a numero[i istorici celebri ai ultimei
genera]ii, mai avem în fa]a ochilor acest adev`r
simplu: cât de mult este impregnat` orice construc]ie
[i reprezentare istoric` de proiec]ii [i identific`ri
naive, iar ast`zi nu mai exist` nimeni care s` se lase
în[elat în aceast` privin]` de abunden]a materialului
faptic. Primul lucru ar fi a[adar con[tiin]a
propriei situa]ii prezente. De aceasta trebuia s`
aminteasc` acea observa]ie ini]ial` asupra ru[ilor.
O con[tientizare deliberat` este dificil` ast`zi, dar
cu atât mai necesar`. Toate semnele converg spre
i ideea c` în Europa anului 1929 mai tr`im o epoc`
Dintre toate muta]iile de epuizare [i de încerc`ri de restaura]ie, lucru de
spirituale ale istoriei altfel obi[nuit [i de în]eles dup` mari r`zboaie.
europene, consider c` Aproape o întreag` genera]ie a umanit`]ii europene a
pasul cel mai energic [i secolului XIX, începând cu anul 1815, dup` r`zboiul
mai plin de consecin]e de coali]ie de dou`zeci de ani contra Fran]ei, se afla
l-a constituit cel f`cut într-o dispozi]ie a spiritului (Geistesverfassung)
de secolul XVII de care se poate rezuma prin urm`toarea formul`:
la teologia cre[tin` legitimitatea status quo-ului. Toate argumentele
tradi]ional` la sistemul unei asemenea epoci con]in în realitate mai pu]in
unei [tiin]ificit`]i resuscitarea lucrurilor trecute sau pe cale de a trece,
„naturale“. Prin cât mai ales un mesaj combativ, pe planul politicii
aceasta a fost stabilit`, interne [i externe: status quo, ce altceva? În acest
pân` în zilele noastre, timp, lini[tea climatului restaura]iei servea unei
direc]ia pe care trebuia dezvolt`ri rapide [i netulburate a unor lucruri noi [i
s` o adopte toate a unor rela]ii noi, al c`ror sens [i a c`ror direc]ie sunt
evolu]iile ulterioare. acoperite prin fa]ada restaurat`. Apoi, când a sosit
Sub impresia major` clipa, prim-planul legitimist a disp`rut ca o fantom`
a acestui proces evanescent`.
stau toate „legile“ Ru[ii au luat în serios secolul XIX european, i-au
generalizatoare ale recunoscut esen]a [i au dedus ultimele consecin]e ale
istoriei omenirii. premiselor sale culturale. Tr`im mereu sub privirea
fratelui mai radical, care ne constrânge s` ducem
la final concluzia practic`. Cu totul independent
de prognozele politicii interne sau externe, se
poate afirma ceva cu certitudine: tehnicitatea [i
antireligiozitatea au fost luate în serios în Rusia, iar
aici se na[te un stat cu o statalitate mai extins` [i mai
intens` decât a fost vreodat` un stat al principilor
absolu]i – Filip al II-lea, Ludovic al XIV-lea sau
Frederic cel Mare fiind cei mai reprezentativi. Ca
situa]ie, toate acestea pot fi în]elese doar pornind de
la dezvoltarea Europei ultimelor secole; împlinesc
[i supraliciteaz` idei specific europene [i arat`, într-
o amplificare enorm`, esen]a istoriei moderne a
Europei.
Succesiunea în trepte
a schimb`toarelor domenii centrale
S` ne amintim de treptele pe traseul c`rora s-a
mi[cat spiritul european al ultimelor patru secole
[i de diferitele sfere spirituale în care acesta a g`sit
centrul existen]ei sale omene[ti. Sunt patru pa[i
mari, simpli, seculari. Ei corespund celor patru secole
[i trec de la teologic la metafizic, de acolo la moral-
umanitar [i, în fine, la economic. Marii interpre]i ai
istoriei omenirii, Vico [i Comte, au generalizat acest
irepetabil proces european într-o lege general` a
dezvolt`rii omene[ti, iar apoi, prin mii de banaliz`ri
[i vulgariz`ri, a fost propagat` vestita „lege a celor
trei stadii“ – de la teologic la metafizic [i de acolo
la „[tiin]ific“ [i „pozitivism“. În realitate, sub aspect
pozitiv, nu se poate afirma nimic altceva decât c`
umanitatea european` a parcurs începând din secolul
XVI mai mul]i pa[i de la un domeniu central la altul,
[i tot ceea ce constituie con]inutul dezvolt`rii noastre
culturale reprezint` o repercusiune a parcurgerii
acestor pa[i. În ultimele patru secole ale istoriei
europene, via]a spiritual` a avut patru centre diferite,
iar gândirea elitelor active, care constituia avangarda
fiec`rei etape, a gravitat în diferite secole în jurul
unor puncte centrale diferite.
Doar pornind de la aceste centre mereu deplasate
sunt inteligibile conceptele diferitelor genera]ii.
Deplasarea – de la teologic la metafizic, de acolo
la moral-umanitar [i în fine la economic – nu este
în]eleas` aici, repet insistent, ca o lege a filosofiei
istoriei în sensul legii celor trei stadii sau al unor
construc]ii similare. Nu vorbesc de cultura umanit`]ii
în întregul s`u, nici de ritmurile istoriei lumii [i nici
nu sunt capabil s` spun ceva despre chinezi, indieni
sau egipteni. Succesiunea treptelor domeniilor
centrale schimb`toare nu este gândit` ca o linie
ascendent` continu` a progresului [i nici ca opusul
acesteia; este o problem` aparte, pentru sine, dac`
vrem s` prezum`m aici o succesiune ascendent`
a treptelor sau una coborâtoare, o urcare sau o
dec`dere. În fine, ar fi o neîn]elegere s` interpret`m
în a[a fel succesiunea treptelor, ca [i cum în aceste
secole nu ar fi existat nimic altceva decât numai
domeniul central al fiec`reia. Dimpotriv`, g`sim
mereu o coexisten]` pluralist` a diverselor trepte
deja parcurse; oameni ai aceleia[i epoci [i din aceea[i
]ar`, ba chiar din aceea[i familie tr`iesc unii al`turi
de al]ii, dar pe trepte diferite, iar Berlinul de azi st`
sub aspectul distan]ei culturale mai aproape de New
York sau de Moscova decât de München sau de Trier.
Prin urmare, domeniile centrale schimb`toare privesc
doar faptul concret c`, în aceste patru secole de
istorie european`, elitele conduc`toare s-au schimbat,
c` eviden]a convingerilor [i argumentelor lor s-a
modificat continuu, ca [i con]inutul interesului lor
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
spiritual, principiul ac]iunii lor, secretul succeselor
lor politice [i al disponibilit`]ii marilor mase de a se
l`sa impresionate de anumite sugestii.
Clar` [i deosebit de explicit`, ca turnur` istoric`
irepetabil`, este trecerea de la teologia secolului XVI
la metafizica secolului XVII, c`tre acea epoc` major`
a Europei, nu numai pe plan metafizic, ci [i [tiin]ific,
éra propriu-zis eroic` a ra]ionalismului european.
Aceast` epoc` a gândirii [tiin]ifice sistematice îi
cuprinde simultan pe ´Francisco¨ Suárez [i pe Bacon,
pe Galilei, Kepler, Descartes, Grotius, Hobbes,
Spinoza, Pascal, Leibniz [i Newton. Toate uimitoarele
cuno[tin]e matematice, astronomice [i de [tiin]e ale
naturii din epoca respectiv` erau încorporate într-un
mare sistem metafizic sau „natural“, to]i gânditorii
erau metafizicieni în stil mare [i chiar supersti]ia
caracteristic` a vremii era cosmic-ra]ionalist`, luând
forma astrologiei. Secolul urm`tor, al XVIII-lea, a
dislocat metafizica cu ajutorul construc]iilor unei
filosofii deiste [i a reprezentat o vulgarizare în stil
mare, o clarificare (Aufklärung), o apropria]iune
scriitoriceasc` a marilor realiz`ri ale secolului XVII,
umanizarea [i ra]ionalizarea. Se poate urm`ri în
detaliu cum Suárez ac]ioneaz` prin numeroase
lucr`ri de popularizare; în privin]a unor concepte
fundamentale ale moralei [i ale teoriei statului,
Pufendorf este doar un epigon al lui Suárez [i, în
fine, Contractul social al lui Rousseau nu este decât o
vulgarizare a lui Pufendorf. Dar patosul specific al
secolului XVIII este cel al „virtu]ii“, iar cuvântul s`u
mitic este vertú. Nici chiar romantismul lui Rousseau
nu încalc` în mod deliberat limitele categoriilor
morale. O expresie caracteristic` a acestui secol este
conceptul lui Dumnezeu la Kant, în al c`rui sistem
Dumnezeu apare – dup` cum s-a spus destul de brutal
– doar ca un „parazit al eticii“; fiecare cuvânt din
expresia „Kritik der reinen Vernunft“ – critic`, pur [i
ra]iune – se raporteaz` polemic la dogm`, metafizic`
[i ontologie.
Apoi urmeaz`, cu cel de-al XIX-lea veac, un secol
de conexiune, aparent hibrid` [i imposibil`, între
tendin]e estetic-romantice [i tehnic-economice. În
realitate – dac` nu vrem s` transform`m cuvântul
întrucâtva dadaist „romantism“ în mod romantic
în vehicul al confuziilor –, romantismul reprezint`
doar treapta intermediar` între moralismul secolului
XVIII [i economismul secolului XIX, doar o tranzi]ie
realizat` prin intermediul estetiz`rii tuturor
domeniilor spirituale, tranzi]ie realizat` u[or [i
cu succes. C`ci drumul de la metafizic [i moral la
economic trece prin estetic, iar calea prin consum [i
delectare, înc` atât de sublim estetic`, este cea mai
sigur` [i mai comod` c`tre economizarea general` a
vie]ii spirituale [i c`tre o dispozi]ie a spiritului care
afl` în produc]ie [i consum categoriile centrale ale
existen]ei umane. În evolu]ia spiritual` ulterioar`,
esteticismul romantic serve[te economicul [i
constituie un tipic fenomen înso]itor. Îns` tehnicul
apare în secolul XIX înc` în cea mai strâns`
leg`tur` cu economicul, ca „industrialism“. În
acest sens, cunoscuta construc]ie social` [i istoric`
a sistemului marxist este exemplul caracteristic.

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
Ea consider` economicul ca baz` [i fundament,
drept „substructura“ (Unterbau) a tot ceea ce este
spiritual. Fire[te, ea vede deja tehnicul în nucleul
economicului, iar epocile economice ale omenirii
le determin` dup` mijloacele tehnice specifice.
Cu toate acestea, sistemul ca atare este un sistem
economic, iar elementele tehnice î[i fac apari]ia doar
în vulgariz`rile ulterioare. În ansamblu, marxismul
vrea s` gândeasc` economic, [i prin aceasta r`mâne în
secolul XIX, un secol eminamente economic.
În orice caz, deja din secolul XIX progresul
tehnic devine atât de uimitor [i, drept consecin]`,
situa]iile sociale [i economice se schimb` atât de
rapid, încât toate problemele morale, politice, sociale
[i economice sunt afectate de rapiditatea acestei
dezvolt`ri tehnice. Sub imensa sugestie a unor
descoperiri [i realiz`ri mereu noi [i surprinz`toare,
apare o religie a progresului tehnic, pentru care
toate celelalte probleme sunt rezolvate de la sine,
tocmai prin progresul tehnic. Pentru marile mase
ale ]`rilor industrializate, aceast` credin]` era de
la sine în]eleas` [i evident`. Ele sar peste toate
treptele intermediare caracteristice gândirii elitelor
conduc`toare, iar în cazul lor, religia credin]ei
în minuni [i în lumea de dincolo devine religie
a miracolului tehnic, a realiz`rilor umane [i a
st`pânirii naturii. O religiozitate magic` se transfer`
unei tehnicit`]i la fel de magice. Astfel, secolul XX
apare de la începutul s`u drept o epoc` nu numai a
tehnicii, ci [i a credin]ei religioase în tehnic`. Deseori
a fost desemnat ca epoc` a tehnicii, dar situa]ia de
ansamblu este definit` doar provizoriu prin aceasta,
iar problema semnifica]iei tehnicii cople[itoare
va r`mâne deocamdat` deschis`. C`ci în realitate,
credin]a în tehnic` nu este decât rezultatul unei
anumite direc]ii, în care tinde deplasarea succesiv`
a domeniilor centrale, ap`rând drept credin]` în
consecven]a logic` a deplas`rilor.
Toate conceptele sferei spirituale, inclusiv
conceptul de spirit, sunt în sine pluraliste [i pot fi
în]elese doar pornind de la existen]a politic` concret`.
Dup` cum fiecare na]iune î[i are propriul concept
de na]iune [i î[i g`se[te în sine înse[i caracteristicile
constitutive ale na]ionalit`]ii, la fel î[i are fiecare
cultur` [i fiecare epoc` cultural` propriul concept
de cultur`. Toate reprezent`rile esen]iale ale sferei
spirituale sunt existen]iale, [i nu normative. Dac`
centrul vie]ii spirituale se deplaseaz` continuu de
patru secole, la fel se deplaseaz` prin urmare [i toate
conceptele [i cuvintele, [i este necesar s` ne amintim
de plurivalen]a fiec`rui cuvânt [i a fiec`rui concept.
Cele mai multe [i mai grosolane confuzii (de pe
urma c`rora tr`iesc cu siguran]` mul]i farsori) se
pot explica prin transferul eronat al unui concept
originar [i încet`]enit într-un anumit domeniu
– de exemplu doar în cel metafizic ori numai în
cel moral sau exclusiv în cel economic –, în toate
celelalte domenii ale vie]ii spirituale. Evenimentele
[i procesele care impresioneaz` profund oamenii [i
care devin obiect al medita]iilor [i discu]iilor lor se
orienteaz` mereu spre domeniul central – cutremurul
din Lisabona a putut s` provoace în secolul XVIII o
adev`rat` avalan[` de literatur` moralizatoare, pe
când ast`zi un eveniment similar ar r`mâne f`r`
efecte profunde pe plan intelectual, iar dimpotriv`, o
catastrof` în sfera economic`, o pr`bu[ire a cursului
valutar sau un faliment de propor]ii capteaz` în
mod intens nu numai interesul practic, ci [i pe cel
teoretic al celor mai largi categorii sociale. Îmi permit
s` clarific aceasta pe baza unui exemplu. De pild`
reprezentarea unui progres, a unei îmbun`t`]iri sau
perfec]ion`ri, în sens modern a unei ra]ionaliz`ri,
a fost dominant` în secolul XVIII, [i anume într-o
epoc` a credin]ei moral-umanitare. Progres înseamn`
prin urmare progres în clarificare [i iluminare
(Aufklärung), progres în înv`]`mânt, st`pânire de
sine [i educa]ie, perfec]ionare moral`. Într-o epoc`
a gândirii tehnice sau economice, progresul este
gândit în mod tacit [i de la sine în]eles ca progres
tehnic [i economic, iar progresul moral-umanitar
apare, în m`sura în care mai intereseaz` pe cineva,
ca produs colateral al progresului economic. Dac` un
domeniu a devenit domeniu central, toate problemele
celorlalte domenii sunt solu]ionate pornind de acolo
[i sunt privite doar ca probleme de rangul doi, a c`ror
rezolvare reiese de la sine, dac` sunt solu]ionate
doar problemele domeniului central. Pentru o
epoc` teologic` totul se rezolv` de la sine, dac`
problemele teologice sunt puse în ordine; tot restul
„va fi concedat“ oamenilor. La fel, în cazul celorlalte
epoci: pentru o epoc` moral-umanitar`, este vorba
doar de a educa [i instrui moral pe oameni, toate
problemele devin probleme ale educa]iei; într-o epoc`
economic`, este de ajuns s` fie solu]ionate corect
problemele produc]iei de bunuri [i ale reparti]iei
acestora, pentru ca toate problemele morale [i sociale
s` nu mai prezinte dificult`]i; în cazul gândirii pur
tehnice, prin noi descoperiri tehnice va fi solu]ionat`
[i problema economic`, iar toate celelalte chestiuni,
inclusiv cea economic`, cedeaz` locul acestei misiuni
a progresului tehnic. Un alt exemplu, sociologic,
pentru pluralismul unor asemenea concepte:
imaginea tipic` a reprezentantului spiritualit`]ii
[i a caracterului public, clericul (der Clerc), este
determinat în particularitatea sa specific` pentru
fiecare secol de domeniul central. Teologului [i
predicatorului secolului XVI îi urmeaz` marele
sistematician al secolului XVII, care tr`ie[te într-
o adev`rat` republic` a savan]ilor [i se afl` foarte
departe de mase; apoi urmeaz` scriitorii epocii
luminilor, din înc` aristocraticul secol XVIII. În ceea
ce prive[te secolul XIX, nu trebuie s` ne l`s`m în[ela]i
de intermezzo-ul geniului romantic [i al numero[ilor
preo]i ai unei religii private; clericul secolului XIX
(exemplul major fiind Karl Marx) devine expert
în economie, iar problema este doar cât de departe
mai admite pur [i simplu gândirea economic` tipul
sociologic al clericului [i în ce m`sur` economi[tii [i
administratorii instrui]i economic mai pot constitui
o elit` spiritual` conduc`toare. În orice caz, pentru
gândirea tehnicist` clericul nu mai pare s` fie posibil,
aspect asupra c`ruia voi reveni mai jos, cu ocazia
trat`rii acestei epoci a tehnicit`]ii. Pluralitatea
tipului clericului este destul de clar`, chiar [i dup`
aceste scurte referin]e. Dup` cum am mai spus:
toate conceptele [i reprezent`rile sferei spirituale:
Dumnezeu, libertatea, progresul, reprezent`rile
antropologice asupra naturii umane, ce este sfera
public`, ra]ional [i ra]ionalizare, [i, în fine, atât
conceptul de natur` cât [i însu[i cel al culturii, toate
î[i dobândesc con]inutul lor istoric concret din
situa]ia domeniului central [i pot fi în]elese doar din
perspectiva acestuia.
Înainte de toate, [i statul î[i preia for]a [i realitatea
din domeniul central corespunz`tor, întrucât temele
de disput` decisive ale grup`rilor prieten-du[man
sunt stabilite de asemenea în raport de domeniul
determinant. Cât timp religios-teologicul se afla
în centru, fraza cujus regio ejus religio avea un sens
politic. Când religios-teologicul a încetat s` mai fie
domeniu central, [i aceast` fraz` [i-a pierdut interesul
practic. Între timp, ea a migrat, trecând prin stadiul
cultural al na]iunii [i al principiului na]ionalit`]ii
(cujus regio ejus natio) în economic [i spune, a[adar:
în unul [i acela[i stat nu pot exista dou` sisteme
economice contradictorii; ordinea economic` a
capitalismului [i cea comunist` se exclud reciproc.
Statul sovietic a transformat în realitate formula cujus
regio ejus oeconomia într-o m`sur` ce dovede[te c`
interrela]ia dintre domeniul compact [i omogenitatea
spiritual` compact` nu este nicidecum valabil` doar
în cazul r`zboaielor religioase ale secolului XVI [i
doar pentru masa statelor mici [i mijlocii europene,
ci se adapteaz` continuu domeniilor centrale
schimb`toare ale vie]ii spirituale [i dimensiunilor
schimb`toare ale imperiilor mondiale autarhice.
Esen]a acestei manifest`ri const` în aceea c` un stat
economic omogen corespunde gândirii economice.
Un asemenea stat vrea s` fie un stat modern, un stat
[tiutor al propriei situ`ri temporale [i culturale.
El trebuie s` emit` preten]ia cunoa[terii corecte a
dezvolt`rii istorice în ansamblu. Pe aceasta se bazeaz`
dreptul s`u de a domina. Un stat care într-o epoc`
economic` renun]` la a cunoa[te în mod corect [i a
conduce în mod independent procesele economice
trebuie s` se declare neutru în privin]a problemelor [i
deciziilor sociale [i renun]` prin aceasta la preten]ia
de a domina.
35
Este a[adar un fenomen remarcabil c` statul
liberal european al secolului XIX s-a putut concepe
pe sine însu[i ca stato neutrale e agnostico [i a putut
vedea îndrept`]irea sa de a exista în neutralitatea sa.
Acest fapt are temeiuri diferite [i nu se poate explica
DOSAR CARL SCHMITT
într-un cuvânt, [i nici pe baza unei singure cauze. Aici
faptul ne intereseaz` ca simptom al unei neutralit`]i
culturale generale, întrucât teoria statului neutru al
secolului XIX st` în cadrul unei tendin]e generale
spre un neutralism spiritual, caracteristic pentru
istoria european` a ultimelor secole. Aici st`, cred,
explica]ia istoric` pentru care s-a considerat a fi o
epoc` a tehnicii. Aceasta reclam` cel pu]in o scurt`
prezentare.
Treptele neutraliz`rii [i depolitiz`rii
Succesiunea treptelor expus` mai sus – de la
teologic la metafizic [i de la moral la economic
– semnific` totodat` o neutralizare progresiv` a
domeniilor de la care a fost transferat centrul. Dintre
toate muta]iile spirituale ale istoriei europene,
consider c` pasul cel mai energic [i mai plin de
consecin]e l-a constituit cel f`cut de secolul XVII
de la teologia cre[tin` tradi]ional` la sistemul unei
[tiin]ificit`]i (Wissenschaftlichkeit) „naturale“.
Prin aceasta a fost stabilit`, pân` în zilele noastre,
direc]ia pe care trebuia s` o adopte toate evolu]iile
ulterioare. Sub impresia major` a acestui proces stau
toate „legile“ generalizatoare ale istoriei omenirii,
precum legea comtian` a celor trei stadii, construc]ia
spencerian` a evolu]iei de la epoca militar` la cea
economic`, sau alte construc]ii similare de filosofie
a istoriei. În centrul acestei uimitoare muta]ii st`
un motiv fundamental elementar, determinant
pentru secole întregi, [i anume n`zuin]a c`tre
o sfer` neutr`. Dup` controversele [i disputele
teologice lipsite de perspective ale secolului XVI,
umanitatea european` a c`utat un domeniu neutru
în care disputa s` înceteze [i în care s` fie posibile
în]elegerea, reunirea [i convingerea reciproc`.
Prin urmare au fost l`sate deoparte conceptele [i
argumenta]iile contestate ale teologiei cre[tine
tradi]ionale [i s-a construit un sistem „natural“ al
teologiei, al metafizicii, al moralei [i al dreptului. Pe
planul istoriei spiritului, procesul a fost descris într-
o oper` de o îndrept`]it` celebritate a lui Dilthey, în
care a fost subliniat` în special semnifica]ia major`
a tradi]iei stoice. Îns` esen]ialul mi se pare c` rezid` i
totu[i în aceea c` domeniul central de pân` atunci, Din r`zboaiele
teologia, este abandonat întrucât a devenit un religioase au ap`rut
domeniu de disput` [i c` se caut` un alt domeniu, r`zboaiele na]ionale
neutru. Domeniul central de pân` atunci este ale secolului XIX,
neutralizat prin aceea c` înceteaz` a mai fi domeniu cu o determinare pe
central, iar pe terenul noului domeniu central se jum`tate cultural`,
sper` g`sirea minimului în materie de concordan]` pe jum`tate deja
[i de premise comune care s` fac` posibile siguran]a, economic`, [i apoi, în
eviden]a, în]elegerea [i pacea. Prin aceasta, a fost fine, r`zboaiele pur
abordat` direc]ia c`tre neutralizare [i minimalizare economice. Caracterul
[i a fost acceptat` legea dup` care umanitatea evident al credin]ei
european` a demarat în evolu]ia sa pe durata în tehnic`, atât de
secolelor urm`toare. r`spândit` ast`zi,
Conceptele teologice elaborate în decursul se bazeaz` doar pe
multor secole devin acum neinteresante, constituind aceea c` este posibil s`
o chestiune privat`. În metafizica deismului din credem c` am g`sit în
secolul XVIII, Dumnezeu însu[i este scos din lume tehnic` terenul absolut
[i devine o instan]` neutr` fa]` de contradic]iile [i [i definitiv neutru.
luptele vie]ii reale; dup` cum îi repro[a Hamman Pentru c` aparent nu
lui Kant, El devine un concept [i înceteaz` a mai exist` nimic mai neutru
fi o fiin]`. În secolul XIX, mai întâi monarhul, iar decât tehnica.
apoi statul devin o m`rime neutr`, [i aici, în teoria
liberal` a unui pouvoir neutre [i a lui stato neutrale,
se împline[te un capitol al teologiei politice în
care procesul de neutralizare î[i g`se[te formulele
sale clasice, întrucât acum el a cuprins [i ultima
putere, pe cea politic`. }ine îns` de dialectica
unei asemenea evolu]ii ca tocmai prin deplasarea
domeniilor centrale s` fie creat mereu un nou
domeniu al confrunt`rii. Pe noul teren, considerat
ini]ial neutru, se dezvolt` numaidecât cu o nou`
intensitate contradic]ia dintre oameni [i dintre
interese, [i aceasta cu atât mai puternic cu cât noul
domeniu este luat în posesie mai ferm. Umanitatea
european` migreaz` întotdeauna dintr-un domeniu
36
al confrunt`rii într-unul neutru, întotdeauna
domeniul neutru recent câ[tigat devine numaidecât
un nou domeniu al confrunt`rii [i apare necesitatea
c`ut`rii unei noi sfere neutre. Nici [tiin]ele naturii
nu pot s` aduc` pacea. Din r`zboaiele religioase au
DOSAR CARL SCHMITT
ap`rut r`zboaiele na]ionale ale secolului XIX, cu o
determinare pe jum`tate cultural`, pe jum`tate deja
economic`, [i apoi, în fine, r`zboaiele pur economice.
Caracterul evident al credin]ei în tehnic`, atât de
r`spândit` ast`zi, se bazeaz` doar pe aceea c` este
posibil s` credem c` am g`sit în tehnic` terenul
absolut [i definitiv neutru. Pentru c` aparent nu
exist` nimic mai neutru decât tehnica. Ea sluje[te a[a
cum radiodifuziunea serve[te comunic`rii [tirilor
de tot felul [i cu orice con]inut, sau a[a cum po[ta
transport` toate expedi]iile indiferent de con]inut,
iar din tehnica întreprinderii po[tale nu poate
decurge nici un criteriu pentru evaluarea [i judecarea
obiectelor transportate. Fa]` de problemele teologice,
metafizice, morale [i chiar economice, în privin]a
c`rora se pot purta dispute ve[nice, problemele
pur tehnice au ceva obiectiv [i echidistant; ele
admit solu]ii revelatoare, [i se poate în]elege de ce
s-a c`utat refugiul în tehnicitate din problematica
insolubil` a tuturor celorlalte sfere. Aici toate
popoarele [i na]iunile, toate clasele [i confesiunile,
toate genera]iile [i vârstele par a putea s` se în]eleag`
foarte repede, întrucât toate se servesc, de la sine
în]eles [i în mod egal, de avantajele [i de confortul
oferite de tehnic`. Aici pare a exista terenul unui
compromis general, preconizat de Max Scheler într-
o conferin]` din anul 1927. Orice disput` [i orice
confuzie legat` de certurile confesionale, na]ionale [i
sociale sunt nivelate aici într-un domeniu pe deplin
neutru. Sfera tehnicii pare o sfer` a p`cii, a în]elegerii
[i a concilierii. Conexiunea altfel inexplicabil`
între credin]a tehnicist` [i cea pacifist` se explic`
din aceast` direc]ie c`tre neutralizare, spre care s-a
decis spiritul european în secolul XVII [i pe care o
continu`, ca sub imperiul unei for]e a destinului,
i pân` în secolul XX.
Totu[i tehnica nu poate Îns` neutralitatea tehnicii este altceva decât
face nimic altceva decât neutralitatea tuturor celorlalte domenii men]ionate
s` amplifice pacea anterior. Tehnica este întotdeauna doar un
sau r`zboiul, ea este instrument [i o arm`, [i tocmai pentru c` serve[te
deschis` în aceea[i pe oricine, ea este neutr`. Din imanen]a tehnicului
m`sur` ambelor nu decurge nici o singur` decizie uman` [i spiritual`
op]iuni, iar numele [i, cu atât mai pu]in, aceea spre neutralitate. Orice
[i invocarea p`cii fel de cultur`, fiecare popor [i fiecare religie, fiecare
nu schimb` nimic în r`zboi [i fiecare pace se poate servi de tehnic`
aceast` privin]`. Ast`zi drept arm`. Faptul c` armele [i instrumentele
putem vedea prin cea]a devin tot mai fiabile spore[te cu atât mai mult
numelor [i a cuvintelor probabilitatea utiliz`rii lor efective. Un progres
cu care opereaz` tehnic nu trebuie s` fie nici metafizic, nici moral
ma[in`ria psiho- [i nici m`car economic. Ast`zi, când atât de mul]i
tehnic` a sugestiei oameni a[teapt` de pe urma perfec]ion`rii pe plan
de mas`. Cunoa[tem tehnic [i un progres moral-umanitar, ei leag` de fapt
chiar legea secret` a într-o manier` pe deplin magic` tehnica [i morala
acestui vocabular [i [i, în plus, presupun într-un mod oarecum naiv c`
[tim c` ast`zi cel mai instrumentarul grozav al tehnicii contemporane
îngrozitor r`zboi este va fi folosit doar conform inten]iilor lor, ceea ce,
posibil doar în numele într-o formulare sociologic`, ar însemna c` ei se
p`cii, cea mai teribil` v`d st`pâni ai unor asemenea arme teribile, care ar
sclavie doar în numele putea pretinde s` exercite for]a imens` conferit` de
libert`]ii [i cea mai acestea. Îns` tehnica r`mâne, dac` pot s` m` exprim
cumplit` inumanitate astfel, oarb` din punct de vedere cultural. Prin
doar în numele urmare, dintr-un pur nimic-altceva-decât-tehnica
umanit`]ii. nu poate fi dedus` nici o consecin]` din cele care
pot fi deduse din celelalte domenii centrale ale vie]ii
spirituale: nici un concept al progresului cultural,
nici tipul unui cleric sau al unui conduc`tor
spiritual [i nici al unui anumit sistem politic.
Speran]a c` din tagma inventatorilor tehnici s-ar
putea dezvolta o clas` social` dominant` nu s-a
împlinit pân` în prezent. Construc]iile lui Saint-
Simon [i ale altor sociologi care a[teptau o societate
„industrial`“ nu sunt pur tehniciste; sunt fie
amestecate în parte cu elemente moral-umanitare,
în parte cu elemente economice, sau sunt pur [i
simplu fantastice. Nici m`car conducerea economic`
[i direc]ia economiei de ast`zi nu sunt în mâinile
tehnicienilor [i pân` acum nimeni nu a putut
construi o ordine social` condus` de tehnicieni
decât construind o societate f`r` conduc`tori [i
f`r` direc]ie. Nici Georges Sorel nu a r`mas inginer,
ci a devenit „clerc“. Din nici o descoperire tehnic`
important` nu se poate anticipa care îi vor fi efectele
obiective pe plan politic. Descoperirile secolelor XV
[i XVI au avut efecte liberale, individualiste [i rebele;
de descoperirea artei tiparului ]ine libertatea presei.
Ast`zi descoperirile tehnice constituie mijloace
ale unei formidabile domina]ii asupra maselor;
de radiodifuziune ]ine monopolul emisiunilor
radiofonice, de cinematografie ]ine cenzura filmelor.
Decizia privind libertatea sau servitutea nu rezid` în
tehnic`, privit` ca tehnic`. Ea poate fi revolu]ionar`
sau reac]ionar`, poate servi libert`]ii sau opresiunii,
centraliz`rii sau descentraliz`rii. Din principiile sale
specifice [i din punctele sale de vedere nu reiese nici
formularea unei probleme politice [i nici un r`spuns
politic.
Genera]ia de germani care ne-a precedat a fost
una cuprins` de atmosfera declinului culturii, care
s-a manifestat înc` dinainte de r`zboiul mondial [i
care nu a trebuit nicidecum s` a[tepte pr`bu[irea
din 1918 [i apari]ia c`r]ii lui Spengler, Declinul
Occidentului. La Ernst Troeltsch, Max Weber sau
Walter Rathenau se g`sesc numeroase expresii ale
acestei atmosfere. For]a irezistibil` a tehnicii ap`rea
aici ca domina]ie a lipsei spiritului (Geisteslosigkeit)
asupra spiritului sau poate a mecanicii pline de
spirit (geistvoll), dar lipsite de suflet. Unui veac
european care se plânge de „mal du siècle“ [i a[teapt`
domnia lui Caliban sau „After us the Savage God“
i se raliaz` o genera]ie german` care clameaz` o
epoc` neînsufle]it` a tehnicii, în care sufletul este
neajutorat sau lipsit de putere. În metafizica lui Max
Scheler, referitoare la un Dumnezeu neputincios,
sau în construc]ia lui Leopold Ziegler, a unei elite
incidentale, fluctuante [i totu[i neputincioase, este
atestat sentimentul de neajutorare – fie a sufletului,
fie a spiritului – în fa]a epocii tehnicii.
Frica era justificat` pentru c`-[i avea originea în
presentimentul obscur al consecin]elor, duse acum
pân` la final, ale procesului de neutralizare. C`ci prin
tehnic`, neutralitatea spiritual` a ajuns la nulitate
spiritual`. Dup` ce s-a f`cut abstrac]ie mai întâi
de religie [i teologie, iar apoi de metafizic` [i stat,
se pare a se face ast`zi abstrac]ie de orice element
cultural ca atare, ajungându-se la neutralitatea
mor]ii culturale. Pe când o religie vulgar` a
maselor a[teapt` paradisul uman de la aparenta
neutralitate a tehnicii, acei mari sociologi sim]eau
c` tendin]a care a guvernat toate etapele succesive
ale evolu]iei spiritului european modern va pune
acum în pericol cultura îns`[i. La aceasta se adaug`
teama fa]` de clasele noi [i fa]` de noile mase care
au ap`rut pe tabula rasa creat` prin tehnicizarea
deplin`. Din genunea unui neant cultural [i social
au fost azvârlite în afar`, f`r` încetare, mase mereu
noi, str`ine sau chiar ostile educa]iei tradi]ionale [i
gustului tradi]ional. Îns` teama nu era în cele din
urm` nimic altceva decât îndoiala asupra propriei
for]e de a pune instrumentarul redutabil al tehnicii
noi în serviciul propriu, de[i acesta nu a[teapt`
altceva decât s` fie aservit. Nici nu este admisibil ca
o realizare a ra]iunii umane [i a disciplinei umane,
cum este orice tehnic` – [i în special cea modern`
–, s` fie considerat` moart` [i lipsit` de suflet,
confundând religia tehnicit`]ii cu tehnica îns`[i.
Spirtul tehnicit`]ii care a dus la credin]a masificat`
a unui activism antireligios al vie]ii p`mânte[ti este
spirit – poate spirit malefic sau diabolic –, dar care
nu poate fi expediat etichetându-l ca mecanicist
[i nici nu poate fi atribuit tehnicii. El este poate
ceva îngrozitor, dar în sine nu este ceva tehnic sau
ma[inal. El reprezint` convingerea unei metafizici
activiste, credin]a într-o putere [i domina]ie
nelimitat` a oamenilor asupra naturii [i chiar asupra
physis-ului uman, în permanenta „împingere înapoi
a limitelor naturii“, în inepuizabilele posibilit`]i
ale schimb`rii [i ale fericirii în via]a p`mânteasc`,
natural` a omului. Putem numi toate acestea
fantastice sau satanice, îns` nicidecum lips` de suflet,
mecanic` [i absen]` a spiritului.
În acela[i timp, teama fa]` de neantul cultural
[i social î[i are originea mai degrab` într-o grij`
panicat` fa]` de status quo-ul amenin]at, cel al unei
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
[tiin]e pa[nice [i calme, privind specificul proceselor
spirituale [i al dinamicii acestora. Toate impulsurile
noi [i majore, fiecare revolu]ie [i fiecare reform`,
fiecare nou` elit` provin din ascez` [i din s`r`cie,
voluntar` sau nu, iar aici s`r`cie înseamn` înainte
de toate renun]area la securitatea status quo-ului.
Cre[tinismul originar [i toate reformele puternice
în cadrul cre[tinismului, mi[carea benedictin`,
cea clunician` [i cea franciscan`, anabaptismul
[i puritanismul, dar [i fiecare simpl` rena[tere
autentic` implicând reîntoarcerea la principiul
simplu al firii respective, fiecare autentic ritornar
al principio, fiecare reîntoarcere la natura integr` [i
necorupt` apar fa]` de tihna [i de confortul status
quo-ului existent ca un neant social [i cultural.
Aceste mi[c`ri cresc în t`cere [i în întuneric, iar în
primele lor începuturi un istoric sau un sociolog va
vedea din nou doar un neant. Clipa reprezent`rii [i
manifest`rii lor pline de str`lucire este [i clipa în
care aceast` conexiune cu for]a ocult` [i neaparent`
este deja periclitat`.
h
Procesul neutraliz`rii continue a diverselor
domenii ale vie]ii culturale a ajuns la cap`t, pentru
c` a ajuns la tehnic`. Tehnica nu mai este teren
neutru în sensul acelui proces de neutralizare
[i fiecare politic` energic` va [ti s` se serveasc`
de ea. Prin urmare, în]elegerea în sens cultural a
secolului actual drept secol tehnic nu poate fi decât
un provizorat. Sensul definitiv reiese doar atunci
când se va vedea ce specie de politic` va fi destul
de puternic` pentru a se înst`pâni pe noua tehnic`
[i care vor fi grup`rile definitive prieten-du[man
crescute pe noul teren.
Marile mase ale popoarelor industrializate mai
depind înc` de o religie confuz` a tehnicit`]ii,
pentru c`, asemenea tuturor maselor, caut`
consecin]a radical` [i cred în mod incon[tient c`
aici s-a g`sit neutralitatea absolut` c`utat` de secole,
prin care orice r`zboi înceteaz` [i începe pacea
universal`. Totu[i tehnica nu poate face nimic
altceva decât s` amplifice pacea sau r`zboiul, ea
este deschis` în aceea[i m`sur` ambelor op]iuni,
iar numele [i invocarea p`cii nu schimb` nimic
în aceast` privin]`. Ast`zi putem vedea prin cea]a
numelor [i a cuvintelor cu care opereaz` ma[in`ria
psiho-tehnic` a sugestiei de mas`. Cunoa[tem
chiar legea secret` a acestui vocabular [i [tim c`
ast`zi cel mai îngrozitor r`zboi este posibil doar
în numele p`cii, cea mai teribil` sclavie doar în
numele libert`]ii [i cea mai cumplit` inumanitate
doar în numele umanit`]ii. În]elegem în fine chiar
[i atmosfera sufleteasc` a acelei genera]ii care a
v`zut în epoca tehnicit`]ii doar moartea spiritual` [i
mecanica lipsit` de suflet. Recunoa[tem pluralismul
vie]ii spirituale [i [tim c` domeniul central al vie]ii
spirituale p`mânte[ti (geistiges Dasein) nu poate fi
un domeniu neutru [i c` este gre[it s` solu]ion`m
o problem` politic` prin antiteze dintre mecanic
[i organic sau dintre via]` [i moarte. O via]` care
fa]` de sine îns`[i nu vede nimic mai mult decât
moartea nu mai este via]`, ci doar neputin]` [i
neajutorare. Cel care nu mai are alt du[man decât
moartea [i nu vede altceva în du[manii s`i decât
simpl` mecanic` este mai aproape de moarte
decât de via]`, iar antiteza comod` dintre organic
[i mecanic nu este ea îns`[i decât ceva grosolan
mecanic. O grupare care vede de partea sa doar via]`
[i spirit, iar de partea opus` doar mecanic` [i moarte
nu face altceva decât s` renun]e la lupt` [i nu are
decât valoarea unei clam`ri romantice. Pentru c`
via]a nu lupt` cu moartea [i nici spiritul nu lupt`
cu lipsa de spirit. Spiritul lupt` împotriva spiritului,
via]a contra vie]ii, iar din for]a unei [tiin]e integre
se na[te ordinea lucrurilor omene[ti. Ab integro
nascitur ordo. j
Traducere de Marius B`lan
(Articol publicat în 1929, reluat în Carl Schmitt,
Positionen und Begriffe. Im Kampf mit
Weimar-Genf-Versailles, Hanseatische Verlagsanstalt,
Hamburg, 1940, la pp. 120–132.)

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
De ce Carl Schmitt?
N
OAPTEA de 29 spre 30 iunie 1934: într-o
opera]iune pe scar` larg` a unit`]ilor SS
de prevenire a unui pretins puci al SA,
sunt lichida]i Ernst Röhm împreun` cu
cei mai importan]i conduc`tori ai „bata-
lioanelor de asalt“ na]ional-socialiste, dar [i un num`r
de adversari politici ai lui Hitler din tab`ra conserva-
toare. În total aproape o sut` de oameni. Ac]iunea a
fost brutal` [i expeditiv`, în dispre]ul oric`rei idei de
drept [i procedur`.
Carl Schmitt scrie:
„Führer-ul protejeaz` dreptul contra celui mai
malefic abuz, atunci când în clipa pericolului creeaz`
în mod nemijlocit drept, în calitate de judec`tor
suprem (oberster Gerichtsherr): «în acel ceas eu eram
r`spunz`tor pentru soarta na]iunii germane [i prin
aceasta judec`tor suprem al Poporului German»1.
Adev`ratul conduc`tor (Führer) este întotdeauna [i
judec`tor. Din calitatea de conduc`tor (Führertum)
decurge cea de judec`tor (Richtertum). Cel care vrea
s` separe cele dou` calit`]i, sau chiar s` le opun`, îl
face pe judec`tor contra-conduc`tor (Gegenführer)
sau instrument al unui contra-conduc`tor [i caut` s`
demanteleze statul cu ajutorul justi]iei. Aceasta este
o metod` verificat` de distrugere nu numai a statului,
ci [i a dreptului.
În realitate, fapta Führer-ului a fost cea mai pur`
jurisdic]ie (Gerichtsbarkeit). Ea nu se subordoneaz`
justi]iei, ci este ea îns`[i cea mai înalt` justi]ie“2.
Este cel mai [ocant gest de aservire politic` sub
forma justific`rii post festum a unui asasinat, asupra
c`ruia cople[itoarea majoritate a juri[tilor germani
– inclusiv cei sincer converti]i la na]ional-socialism
– au preferat s` tac`. Greu se poate g`si între sutele
de monografii [i studii consacrate operei schmitti-
ene un text care s` nu cuprind` referin]e la infama
scriere „Der Führer schützt das Recht“. Pentru mul]i,
invocarea acestui articol, înso]it` eventual de citarea
primei sale fraze, constituie verdictul definitiv [i
punctul final al oric`rei discu]ii. Al]ii, chiar dac`
admit disocierea dintre oper` [i biografie, dintre tex-
tele oportuniste reprezentând tributul momentan
adus puterii [i cele valabile peste timp, se întreab`
deseori ce anume justific` interesul unora pentru
Carl Schmitt, de ce bibliografia referitoare la el e
atît de vast` [i interesul fa]` de gîndirea sa nu d` ni-
cidecum semne de descre[tere. Operele, ca [i c`r]ile,
î[i au soarta lor, diferit` de cea a autorilor. Soarta
c`r]ilor de drept este îns` printre cele mai ingrate.
„Câteva cuvinte l`muritoare ale legiuitorului – spu-
nea cu peste un secol în urm` Rudolf von Jhering
–, [i biblioteci întregi se transform` în maculatur`“.
Fire[te, exist` lucr`ri clasice, extrem de pu]ine, care
î[i tr`iesc faima peste decenii sau chiar secole. Sunt
îns` fie opere de ordonare [i de sistematizare, de ex-
punere clar` [i concis` a unui material normativ ete-
rogen, fie adapt`ri ori reformul`ri oportune ale unor
no]iuni [i institu]ii, preluate apoi treptat de ceilal]i.
Nu mul]i au auzit de ele, în general doar speciali[tii
le cunosc; dar [i dintre ei pu]ini le citesc sistematic,
chiar [i când le citeaz`. În nici un caz nu stârnesc
pasiuni [i nici nu formeaz` obiect de polemici [i
controverse. Nu îns` [i opera lui Carl Schmitt. Cu
revolt` mocnit` sau cu elevat` sobrietate, cu ironie
deta[at` ori cu indignare, pe baza unei analize reci
[i nep`rtinitoare sau a enun]ului ritos al verdictelor
prefabricate, prin analiza consecin]elor sale logice
ori doar prin invocarea cu suficien]` a „dosarului
de cadre“, sute de autori – juri[ti, politologi, teologi
ori filosofi – s-au confruntat cu gândirea lui Carl
Schmitt. Diver[i discipoli ori adversari, admiratori
sau detractori i-au eviden]iat actualitatea ori, dim-
potriv`, s-au ar`tat surprin[i de interesul înc` viu
pentru asemenea concepte [i categorii desuete, i-au
relevat inconsecven]a ori i-au decelat inconturna-
bila fermitate a liniilor generale, au subliniat plas-
ticitatea [i pregnan]a formul`rilor sau au deplâns
inconsisten]a [i ambiguitatea termenilor.
Numele lui Schmitt este legat de contribu]iile ge-
neral recunoscute la doctrina german` [i universal`
a dreptului constitu]ional, precum distinc]ia dintre
Constitu]ie [i lege constitu]ional`, teza limitelor
imanente ale revizuirii Constitu]iei, conceptul de
„p`zitor al Constitu]iei“, teoria compromisului
formei dilatorii, ideea de „premiu pentru de]inerea
legal` a puterii“, teoria garan]iilor institu]ionale [i
a distinc]iei dintre garan]ii institu]ionale propriu-
zise (institutionelle Garantien) [i garan]iile-institu]ie
(Institutsgarantien), radiografia lucid` a statului de
drept [i a parlamentarismului liberal, precum [i
diagnosticul sever dar corect al Republicii de la Wei-
mar. Pe planul dreptului interna]ional [i al rela]iilor
interna]ionale [i-a câ[tigat o reputa]ie solid`
prin studiile privind problema renan`, Societatea
Na]iunilor, pacifismul interbelic [i, mai ales, „ordi-
nea macrospa]ial` de drept interna]ional“ (völkerre-
chtliche Großraumordnung), prototipul viitoarei teorii
a sferelor de influen]`. Contribu]ia lui Carl Schmitt
la doctrina juridic` german` este remarcabil`, dar
nu extraordinar`, încât s` explice faima sa antum`
[i postum`.
Ceea ce iese în eviden]` de la primul contact
cu opera lui Schmitt este dezinvoltura discret` dar
clar` a erudi]iei [i anvergura intelectual` a gândirii
sale. Multe din textele semnate de el nu pot fi decât
cu greu subsumate genului academic al literaturii
juridice; ele se adreseaz`, interogator sau provoca-
tor, în aceea[i m`sur` politologului, sociologului,
teologului sau filosofului. În lunga list` a bibliogra-
fiei sale nu g`sim cursuri, manuale sau tratate de
drept, nici nelipsitele comentarii ale Constitu]iei
sau ale legilor, [i cu atât mai pu]in culegeri de spe]e
[i studii de caz, adic` tocmai materialele compilato-
riu-publicistice cu care atât de lejer un jurist poate
atinge statutul respectabil al unui reputat autor al
unor impozante volume, cuprinzând mii de pagini
de texte savante. Cu excep]ia volumelor publicate
mai ales în prima jum`tate a anilor ’203, lucr`rile lui
Schmitt cuprind în general câteva zeci de pagini [i
trateaz` o problem` concret`, pornind întotdeauna
de la constela]ia de circumstan]e, for]e [i interese a
momentului. Ele au caracterul unui diagnostic lucid
[i t`ios, reu[ind de fiecare dat` s` surprind` esen]a
unei concep]ii sau a unei institu]ii din interiorul
acesteia; formularea este de a[a natur` încât nu ai
cum s` nu fii de acord cu expunerea autorului, iar
parti-pris-ul este greu dac` nu imposibil de decelat.
La începutul anilor ’30, el nu-[i mai f`cea iluzii în
leg`tur` cu [ansele de supravie]uire ale Constitu]iei
de la Weimar. Nu era singurul care s` manifeste o
atitudine critic` fa]` de sistemul politic existent4,
dup` cum nici pozi]iile sale na]ionaliste, negative în
special fa]` de Tratatul de la Versailles, nu contrastau
nicidecum cu cele ale contemporanilor s`i5. Ceea ce
era diferit la Schmitt privea modul de a se raporta la
realitate. El nu era omul capabil ca în fa]a canonadei
unei confrunt`ri politice f`r` precedent s` se refugi-
eze în tran[eele perspectivei limitate dar prudente
37
DOSAR CARL SCHMITT
a pozitivismului juridic, concentrându-[i aten]ia
cu miopie asupra exegezei stricte a textelor de lege,
pentru a postula c` acolo unde lipse[te reglementarea
expres` „dreptul public înceteaz`“ [i începe terenul
periculos al politicului, interzis juristului, care ar
risca s` se confrunte cu „privirea capului de Gorgon`
al puterii“6. Diagnosticul pus de Schmitt Republicii
de la Weimar în ultimul s`u an este necru]`tor:
„Între cinci sisteme organizate, din care fiecare
este – în sine – total [i fiecare gândit în mod con-
secvent, pân` la ultimele sale consecin]e, le sus-
pend` [i le elimin` pe celelalte, deci între ateism
[i cre[tinism, concomitent între socialism [i capi-
talism, în acela[i timp între monarhie [i republic`,
între Moscova, Roma, Wittenberg, Geneva [i Casa
Brun` [i alte asemenea incompatibile alternative
prieten-du[man, în spatele c`rora se afl` organiza]ii
consistente, ar trebui s` opteze un popor de mai
multe ori într-un an! Oricine care în]elege clar ce
înseamn` aceasta va admite c` este imposibil ca
printr-o asemenea procedur` s` se formeze o majo-
ritate, fie ea [i fragil`, capabil` de ac]iune [i apt` s`
constituie o voin]` politic`. (…) Asupra sistemului
Constitu]iei de la Weimar, un asemenea parlament
greveaz`, cu negativitatea sa impotent` [i distruc-
Carl Schmitt \mpreun` cu Ernst Jünger, Rambouillet, 1941
tiv` de putere, precum un monarh alienat mintal,
asupra institu]iilor [i stabilit`]ii unei monarhii.
Actualul Reichstag german nu este un Reichstag în
sensul Constitu]iei de la Weimar. (…) Nici votul de
neîncredere nu este un vot de neîncredere în sensul
´atribuit acestuia în cadrul¨ unui regim parlamentar,
întrucât nu mai este expresia nici a capacit`]ii [i nici
a disponibilit`]ii de a constitui un guvern capabil de
ac]iune [i con[tient de r`spunderea sa“7.
Textul a ap`rut dup` preluarea puterii de c`tre
Hitler, îns` înaintea „convertirii“ lui Schmitt. Prin-
tre rânduri se întrevede totu[i ideea c` e[ecul regi-
mului de la Weimar este consecin]a incapacit`]ii
clasei politice de a ac]iona pe baza distinc]iei dintre
„prieten“ [i „du[man“ [i de a utiliza în consecin]`
mijloace extreme, impuse de o situa]ie excep]ional`,
pe baza interpret`rii extensive sau chiar for]ate a
textelor constitu]ionale. Admiterea sau chiar reco-
mandarea înc`lc`rii unor dispozi]ii constitu]ionale,
f`cut` în scopul salv`rii a ceea ce se mai poate
salva din Constitu]ie, iremediabil compromis` în
cazul accederii la putere a unui partid manifest
38
anticonstitu]ional, constituie un pas temerar, în orice
caz riscant [i sub unele aspecte discutabil în cariera
academic` [i publicistic` a unui constitu]ionalist.
Schmitt a sugerat o asemenea solu]ie [i a participat
la preparative (desf`[urate în cercuri apropiate
DOSAR CARL SCHMITT
fostului cancelar von Schleicher) ale unei pl`nuite
dar neînf`ptuite lovituri de stat menite a preveni
luarea puterii de c`tre na]ional-sociali[ti8. Juri[ti [i
politicieni proeminen]i, apar]inând grup`rilor loiale
Constitu]iei, se opuneau îns` vehement oric`rui act
susceptibil de a constitui o înc`lcare a dispozi]iilor
ei, chiar [i în aceste condi]ii. Astfel, Ludwig Kaas,
lider al frac]iunii centrului catolic în Parlament,
profesor de drept canonic, într-o scrisoare deschis`
adresat` cancelarului von Schleicher, îl prevenea pe
acesta în mod insistent asupra neconstitu]ionalit`]ii
eventualei solu]ii a amân`rii alegerilor, justificat`
prin proclamarea st`rii de necesitate. Canonistul
german întrevedea aici (pe bun` dreptate) influen]a
lui Carl Schmitt, despre ale c`rui concep]ii „având
tendin]e fundamentale de natur` a relativiza între-
gul drept constitu]ional“ îl mai prevenise pe cancelar
într-o discu]ie anterioar`. Concluzia sa: din aceast`
situa]ie critic` „nu se poate ie[i printr-o înc`lcare
a Constitu]iei, ci doar prin revenirea, în mod seri-
os [i sistematic, la metodele pe care posibilit`]ile
prev`zute de Constitu]ie de realizare a unor alian]e
guvernamentale viabile le ofer` conform spiritului
acesteia“9.
Cu atât mai [ocant` va fi apoi pentru prieteni [i
colegi nea[teptata „convertire“ a lui Carl Schmitt la
na]ional-socialism, la câteva luni de la venirea lui
Hitler la putere. Cu zelul neofitului, îns` în condi]ii
de competi]ie acerb` pentru aten]ia [i favoarea
noilor potenta]i, constitu]ionalistul german se va
lansa într-o campanie publicistic` furibund` vizând
g`sirea instrumentelor teoretice [i metodologice de
reinterpretare [i instrumentalizare a dreptului în
func]ie de exigen]ele ideologice ale noului regim10.
Caden]a publicistic` a lui Schmitt este mai mare
ca oricând: câteva zeci de studii, articole [i note pe
an marcheaz` contribu]ia lui la „alinierea“ (Gleichs-
chaltung) dreptului la noua ordine a Reich-ului de o
mie de ani. Printre ele se num`r` notoriul text Der
Führer schützt das Recht, citat mai sus, precum [i „Die
deutsche Rechtswissenschaft im Kampf gegen den
jüdischen Geist“ („{tiin]a german` în lupt` contra
spiritului iudaic“)11. Acest din urm` text apare în
octombrie 1936, într-un moment în care „problema
evreiasc`“ nu figura (înc`) drept prioritate pe agenda
potenta]ilor na]ional-sociali[ti. Pentru majoritatea
germanilor, inclusiv pentru adep]ii regimului, odat`
cu epurarea administra]iei, justi]iei, universit`]ilor,
teatrelor, editurilor [i presei de „elementele nearie-
ne“, „problema evreiasc`“ p`rea solu]ionat`; nimeni
nu b`nuia amplitudinea catastrofei ce se va prefigu-
ra odat` cu „Noaptea de cristal“ (8/9 noiembrie 1938)
[i care va deveni realitate începând cu adoptarea în
1941 a „solu]iei finale“. Cu atât mai [ocant` va fi pen-
tru contemporani abordarea zgomotoas` a acestei
teme de c`tre Schmitt, care organizeaz` un simpozi-
on pe aceast` tem` în octombrie 1936. Îns` trecutul
îl ajunge din urm`. Concuren]ii s`i, mai tineri, mai
ambi]io[i [i, mai ales, sincer convin[i de juste]ea cau-
zei na]ional-socialiste, ini]iaz` o campanie contra sa,
eviden]iindu-i oportunismul, lipsa unei convingeri
autentice, precum [i numeroasele rela]ii profesiona-
le [i de prietenie cu evreii, anterior anului 1933. El
va fi atacat într-un num`r din revista Das Schwarze
Korps, organul oficial al SS. De multe ori, un ase-
menea atac însemna nu numai pierderea pozi]iilor
publice de c`tre cel atacat, ci [i o op]iune serioas`
pentru internarea într-un lag`r de concentrare. Îns`
structura anarhic` a puterii în regimul na]ional-soci-
alist, rivalit`]ile între potenta]ii acestuia, precum [i
împrejurarea c` Göring – care vedea atacurile contra
unui protejat de-al s`u12 ca o subminare a propriilor
pozi]ii – era în acel moment înc` mai puternic decât
Himmler l-au salvat pe Schmitt de la o lovitur` mai
grav`. Într-o scrisoare adresat` de Hermann Göring
redactorului-[ef al publica]iei SS, Gunter d’Alquen,
acesta afirm` t`ios: „f`r` a dori s` iau pozi]ie fa]` de
repro[urile obiective f`cute lui Schmitt – care în sine
pot fi justificate – trebuie s` subliniez în mod ener-
gic c` nu este admisibil ca personalit`]i, despre care
se cunoa[te c` au fost numite într-o înalt` func]ie
public` în baza încrederii mele, s` fie umilite în ase-
menea mod în ziarul dv. Dac` exist` repro[uri contra
unui Consilier de Stat al Prusiei, oricine este liber s`
mi le prezinte direct. Îns` nu pot tolera ca împotriva
unui membru al Consiliului de Stat al Prusiei s`
se procedeze în maniera atât de îndr`git` de dv. În
aceste împrejur`ri, v` solicit pentru început s` opri]i
imediat campania de pres` contra Consilierului de
Stat Prof. dr. Carl Schmitt“13.
Expunerea acestor peripe]ii ale carierei politice
a lui Schmitt în anii na]ional-socialismului nu îl
disculp` [i nici nu îi diminueaz` responsabilitatea.
Totu[i ne apare prin aceasta în fa]a ochilor o imagi-
ne mai clar` a personalit`]ii atât de controversatului
constitu]ionalist german. Spiritul s`u aventuros, du-
blat de o frapant` incapacitate de a cunoa[te [i eva-
lua oamenii14 s-a manifestat nu numai pe plan aca-
demic [i publicistic, ci [i în domeniul confrunt`rii
politice, cu rezultatele cunoscute.
h chen/Leipzig, 1921 (edi]ia a 2-a, 1928) [i Verfassungslehre, Dun-
Totu[i de ce Carl Schmitt? De ce dintre to]i au-
torii [i gânditorii breslei juri[tilor doar el stârne[te
pasiuni aprinse [i controverse îndârjite? În opi-
nia mea, r`spunsul reclam` nu numai cercetarea
personalit`]ii [i a operei juristului plettenberghez,
ci [i examinarea stadiului actual al [tiin]ei dreptu-
lui. Îngustarea treptat` a domeniului de studiu [i
implicit a anvergurii intelectuale a [tiin]ei dreptu-
lui poate fi ilustrat` [i prin deplasarea semantic`
a termenului jurispruden]`. Desemnând la origine
„sfaturile în]elep]ilor“ în ale dreptului, trecând prin
accep]iunea de în]elepciune a celor abilita]i s` spun`
dreptul, a magistra]ilor, termenul e[ueaz` în cele din
urm` la semnifica]ia pur tehnic` a unei înregistr`ri
mecanice cu veleit`]i statistice a solu]iilor practicii
judiciare. {tiin]a dreptului este în bun` m`sur`
eviscerat`, p`strând doar înveli[ul formal al unor
concepte, norme [i principii acoperind un con]inut
care nu mai depinde de ea, con]inut împ`r]it sau
disputat de economie, politologie, sociologie, antro-
pologie, psihologie social` ori de studii culturale sau
de gen. Din [tiin]a care la origini viza cunoa[terea de
ansamblu a corpului politic a r`mas doar mecanica
justific`rii, ratific`rii [i înregistr`rii formale a deci-
ziilor luate în sfere str`ine ra]ionamentului juridic.
Dac` medicina ar fi urmat o evolu]ie similar`, ast`zi
ar fi fost coextensiv` cu taxidermia.
Într-o succint` lucrare, devenit` clasic`15, Sch-
mitt vedea actuala [tiin]` a dreptului supus` for]elor
divergente a dou` tendin]e contrarii: pe de o parte,
ea este împins` spre generalizare [i abstractizare,
devenind un capitol al filosofiei, încetând astfel a
mai constitui o „facultate“ de sine st`t`toare, iar pe
de alt` parte, ea se afl` sub efectul unui proces de
tehnicizare, devenind o simpl` „[coal` profesional`“,
menit` doar deprinderii unor abilit`]i tehnice, caz
care implic` abandonarea oric`rei veleit`]i de [tiin]`
din partea acestei discipline.
R`spunsul la întrebarea ini]ial` se afl` a[adar
– de[i doar în parte – [i în opera enigmaticului [i
controversatului autor german. În opera [i biografia
plettenberghezului afl`m mai mult decât solu]ii
elegante sau nea[teptate ale problemelor politice [i
constitu]ionale ale timpului nostru, mai mult decât
argumente solide [i ingenioase pentru a combate
stabilitatea aparent` sau superficial` a parlamenta-
rismului liberal [i a statului de drept, mai mult decât
detalii picante sau compromi]`toare [i mai mult
decât prilejuri consolatoare de a constata sl`biciuni
[i compromisuri [i la spiritele cele mai alese. Dinco-
lo de excesele [i sl`biciunile omene[ti ale autorului,
opera [i gândirea lui Schmitt transmit sau sugereaz`
ceva din noble]ea peren` a adev`ratei jurispruden]e.
Voca]ia ei este de a configura expresia normativ` a
realit`]ii corpului politic, prin în]elegerea fibrei inti-
me a fenomenelor politice, economice, sociale [i cul-
turale, ca art` bazat` în primul rând pe cunoa[terea
„lucrurilor umane [i divine“16. Adev`rata [tiin]` a
dreptului are aceast` voca]ie, [i doar urmând-o ne
putem numi juri[ti. Unul din mesajele implicite ale
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
operei schmittiene poate fi [i acesta.
Singularitatea pozi]iei sale este explicabil` a[adar
nu numai prin accidentele biografice [i profesiona-
le, ci mai ales prin modul profund în care a în]eles
implica]iile intelectuale [i spirituale ale voca]iei de
jurist. Pentru a folosi o expresie pe care el însu[i a
utilizat-o în privin]a lui Hobbes, unul din autorii s`i
prefera]i, Carl Schmitt r`mâne a sole retriever of an
ancient prudence.
Non jam frustra doces Carl Schmitt!
l
1 Citat din textul cuvânt`rii lui Hitler, publicat` în
Völkischer Beobachter (organul de pres` al Partidului), din
14.07.1933.
2 C. Schmitt, „Der Führer schützt das Recht“ (Führer-ul
protejeaz` dreptul), în Deutsche Juristen Zeitung, 1934, col. 945
[i urm.
3 Cele mai importante: Politische Romantik, 1919, Duncker
& Humblot, München/Leipzig, (edi]ia a 4-a, 1925); Die Dikta-
tur. Von den Anfängen des modernen Souveränitätsgedankens bis
zum proletarischen Klassenkampf, Duncker & Humblot, Mün-
cker & Humblot, München/Leipzig, 1928.
4 Dintre constitu]ionali[tii germani proeminen]i care s-au
raportat critic la Constitu]ia de la Weimar sunt de men]ionat
mai ales Hermann Heller [i Rudolf Smend.
5 Vezi în acest sens Helmut Quaritsch, Positionen und Beg-
riffe Carl Schmitts, 2. Aufl., Duncker & Humblot, Berlin, pp. 80
[i urm.
6 Expresia îi apar]ine lui Hans Kelsen: „Întrebarea c`tre
care tinde dreptul natural este ve[nica întrebare, ce anume se
ascunde dincolo de dreptul pozitiv… Cel care ridic` v`lul [i nu
închide ochii va fi confruntat cu privirea capului de Gorgon`
al puterii (dem starrt das Gorgonenhaupt der Macht entgegen)“.
Vezi „Veröffentlichungen der Vereinigung Deutscher Sta-
atsrechtslehrer“, vol. 3, Berlin [i Leipzig 1927, pp. 54 [i urm.
7 „Weiterentwicklung des totalen Staates in Deutschland“,
publicat în februarie 1933 (în Europäische Revue), textul a fost
preluat în Positionen und Begriffe. Im Kampf mit Weimar, Genf,
Versailles, Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg, 1940, la nr.
21, pp. 189–190.
8 Ernst Rudolf Huber, „Carl Schmitt und die Reichskrise
der Weimarer Endzeit“, în Helmut Quaritsch (Hrsg.), Com-
plexio Oppositorum, Duncker & Humblot, Berlin, 1988, la pp.
33–51). Vezi [i Wolfram Pyta, „Konstitutionelle Demokratie
statt monarchischer Restauration. Die verfassungspolitische
Konzeption Schleichers in der Weimarer Staatskrise“, în Vier-
teljahresschrift für Zeitgeschichte, Jahrgang 47 (1999), pp. 417–441,
precum [i Wolfram Pyta [i Gabriel Seiberth, Die „Staatskrise der
Weimarer Republik im Spiegel des Tagebücher von Carl Schmitt“,
în Der Staat, Band 38 (1999), pp. 423–448 [i 594–610.
9 Ironia sor]ii a f`cut ca scrisoarea, redactat` în 26 ianuarie
1933, s` fie publicat` de Germania [i de Kölnische Volkszeitung
în 29 ianuarie 1933, în preziua form`rii unei „alian]e guverna-
mentale viabile“ de c`tre Hitler. Textul scrisorii este preluat în
Erich Matthias und Rudolf Morsey (Hrsg.), Das Ende der Par-
teien, Droste Verlag, Düsseldorf, 1960, la pp.428 [i urm.
1 0 Vezi mai ales Bernd Rüthers, Entartetes Recht. Recht-
slehren und Kronjuristen im Dritten Reich, C.H. Beck, München,
1988 (în române[te: Drept degenerat. Teorii ale dreptului [i juri[ti
proeminen]i în cel de-al Treilea Reich, Editura Universit`]ii „Al. I.
Cuza“ Ia[i, 2006).
1 1 În Deutsche Rechtswissenschaft, 1936, col. 1293 [i urm.
1 2 Carl Schmitt a participat la elaborarea legii de reorga-
nizare administrativ` a Germaniei (Reichsstatthaltergesetz,
1934) [i a fost recompensat de Göring prin numirea în demni-
tatea de consilier de stat prusian (preussischer Staatsrat).
1 3 Document citat de Günther Mascke, „Zum «Leviathan»
von Carl Schmitt“, postfa]` la Carl Schmitt, Der Leviathan in
der Staatslehre von Thomas Hobbes. Sinn und Fehlschlag eines poli-
tischen Symbols, edi]ia a 2-a, Hohenheim Verlag, Köln, 1982, la
pp. 192–193.
1 4 Pentru Bernd Rüthers (Entartetes Recht, pp. 169 [i urm),
cheia în]elegerii vulnerabilit`]ii lui Schmitt o constituia
lipsa sa de discern`mânt în privin]a oamenilor: s-a în[elat în
privin]a caracterului primei sale so]ii, dup` cum s-a în[elat [i
în privin]a lui Hitler.
1 5 Carl Schmitt, Die Lage der europäischen Rechtswissenschaft,
Tübingen, Internat. Univ.-Verlag, 1950.
1 6 M` refer, fire[te, la atât de (superficial) cunoscuta
defini]ie a lui Ulpian din Digestae-le lui Justinian: „Juris pru-
dentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi
atque injusti scientia“ (D,1,1,10,2). j

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
Carl Schmitt,
omul f`r` calitate
A
TUNCI cînd profesorul Bogdan Iancu
mi-a propus s` scriu despre Carl Schmitt,
mi-am adus aminte de o remarc` a cuiva
despre Albert Speer: „Speer a fost un om
dotat cu numeroase capacit`]i, îns` un
om f`r` calitate“. Nu este neap`rat meritul lui Schmitt
c` nu a fost în box` la Nürnberg al`turi de Speer, a[a
cum sper c` se va observa în continuare. Acum cî]iva
ani mi-am cump`rat de la Paris, dintr-o libr`rie care
avea în vitrin` exclusiv traducerile din Carl Schmitt
ap`rute în Fran]a, ultima carte tradus` acolo, una care
avea un titlu u[or bombastic: Ex Captivitate Salus1.
{tiam cîte ceva despre cele trei captivit`]i ale lui
Schmitt imediat dup` ocuparea Berlinului. O prim`
foarte scurt` perioad` de deten]ie în cursul lui aprilie
1945, în care Carl Schmitt l-a l`murit pe comandantul
rus care îl interoga c` nu f`cuse în timpul regimului
na]ional-socialist decît s` se supun` legii, în numele
fidelit`]ii pe care o datora dreptului nazist în vigoare.
Carl Schmitt se considera probabil „un func]ionar
loial care nu [i-a asumat responsabilitatea politic`“,
a[a cum l-a descris el însu[i pe marele industria[
Friedrich Flick, într-o expertiz` juridic` solicitat`
de avocatul acestuia. Avocatul lui Flick a considerat
pîn` la urm` c` argumentele lui Carl Schmitt ar face
o impresie proast` judec`torilor [i a renun]at s` mai
prezinte expertiza tribunalului. Lucrurile iau o tur-
nur` diferit` pentru Schmitt dup` ce zona din Berlin
în care tr`ia intr` sub ocupa]ia trupelor americane.
Este arestat la 26 septembrie 1945 [i internat din
octombrie într-o tab`r` militar` la Lichterfeld-Süd,
apoi transferat într-o închisoare civil` [i eliberat la
10 octombrie 1946.
Dar la 29 martie 1947, Carl Schmitt este încarcerat
din nou la Nürnberg, interogat la 3, 21 [i 28 aprilie
[i eliberat la 6 mai. Statutul s`u juridic era acela de
„acuzat posibil“, un statut care ]ine de procedura
penal` american`. Acuza]iile nu au fost formulate.
Cele trei interogatorii la care judec`torul Robert
Kempner l-a supus pe Carl Schmitt aveau ca obiect
posibila implicare a lui Carl Schmitt în crimele de-
scrise de Statutul Tribunalului militar interna]ional
de la Nürnberg, anex` a Acordului de la Londra din
1945. Este neobi[nuit ca un profesor de drept public
s` fie chestionat în leg`tur` cu posibila sa contribu]ie
la instaurarea [i la men]inerea la putere a unui regim
criminal2. Era îns` un abuz, sau m`car un exces, exa-
minarea lui Schmitt?
„Întreaga demnitate a omului se
concentreaz` în gîndirea sa“
Iat` ce publica Carl Schmitt în 1935, sub titlul
„Constitu]ia libert`]ii“: „De acum înainte fundamen-
tele ordinii noastre substan]iale sînt stabilite: poporul
german cu Führer-ul s`u ca [ef de stat [i judec`tor su-
prem al na]iunii, mi[carea na]ional-socialist` ca gar-
dian al Constitu]iei noastre, armata german` avîndu-l
ca [ef pe Führer. (…) În calitate de corpora]ie german`
de drept, trebuie s` ap`r`m dreptul poporului german
a[a cum este definit de aceste legi (e vorba de legile
rasiale din 15 septembrie, n.m.). (…) Moralitatea, ordinea
Desen de Ulaf M. Braun
public`, onestitatea [i bunele moravuri se definesc
pentru noi plecînd de la ele“. Un an mai tîrziu, la un
colocviu la care participa [i Julius Streicher [i care a
fost deschis de protectorul s`u Hans Frank, Schmitt
afirma: „Evreul este neproductiv [i steril pentru tipul
spiritual german. (…) Raportul gîndirii evreie[ti cu
spiritul german este de urm`torul tip: evreul între]ine
un raport parazitar, tactic [i comercial cu munca
noastr` intelectual`“3.
Îns` primul interogatoriu, din 3 aprilie 1947, avea
un subiect mai precis decît contribu]ia general` a
lui Carl Schmitt la ascensiunea lui Hitler. Ameri-
canii analizau dac` juristul principal al Germaniei
(Kronjurist), cum l-a numit un admirator, poate fi
acuzat de complot (conspiracy) în vederea declan[`rii
r`zboiului de agresiune4? Kempner voia s` [tie dac`
Grossraum (marele spa]iu politic), pe care l-a proiectat
Schmitt, nu era acela[i lucru cu „spa]iul vital“ (Leben-
sraum), revendicat de Goebbels. Îns` anchetatorul
are o problem` liminar` care se observ` cu u[urin]`
din urm`torul dialog: Robert Kempner: „Îns` dac`
depune]i m`rturie, atunci v-a[ fi recunosc`tor dac`
a]i spune purul adev`r, f`r` s` omite]i sau s` ad`uga]i
nimic. Sînte]i de acord?“ „Da, evident“, r`spunde
Schmitt.
Este evident c` nu po]i s` nu fii de acord cu cineva
care dore[te s` discute cu tine despre adev`rul con-
ceptelor pe care le-ai vehiculat în prima jum`tate a
vie]ii sau despre adev`rul argumentelor. Po]i s` nu
fii de acord s` joci pe propriul teren? Evident, nu. An-
chetatorul devine pe nesim]ite un student privilegiat,
c`ruia profesorul îi tolereaz` un num`r neobi[nuit
39
DOSAR CARL SCHMITT
de mare de întreb`ri. Nu, nu a creat bazele ideologice
pentru r`zboiul de agresiune, nu, nu a sugerat c`
este necesar` o nou` ordine mondial`, a pus doar un
diagnostic, nu, contest` c` ceea ce a scris ar fi în stilul
lui Goebbels în con]inut sau în form`, pasajul trebuie
repus în contextul s`u [tiin]ific etc.
Spre finalul acestui prim dialog, anchetatorul
pare s` se trezeasc` din vraja seminarului [i revine la
întrebarea de baz`: „Opinia noastr` este c` organele
de execu]ie ale administra]iei, comer]ului [i armatei
nu sînt mai importante decît domnii care au gîndit
teoria, planul întregii afaceri. Vre]i s` prezenta]i în
scris ceea ce ave]i de spus? În ce m`sur` a]i fortificat
baza teoretic` a politicii de Grossraum a lui Hitler?“
Evident, Carl Schmitt strînge mîna întins` de anche-
tator, pentru c` în]elege c` în scris poate zburda [i
mai liber în planul ideilor generale, al c`ror faliment
tocmai îl constatase înainte de r`zboi. Atunci Schmitt
trata bancruta ideilor generale cu alte idei generale,
îns` cu idei care aveau un efect distructiv mai bine
concentrat. Pentru Carl Schmitt, care nu credea în
nimic, în afar` de propriile sale capacit`]i, nu era nici
o problem` s` manipuleze cîteva idei generale.
Grossraum? Nu era nimic altceva decît dreptul
Reich-ului de a „iradia“ un spa]iu mai mare decît te-
ritoriul s`u, un drept inerent, dup` Carl Schmitt, al
marilor puteri. Or, Tratatul de la Versailles tocmai
privase Germania de acest drept. Însemna, în esen]`,
„spa]iul vital“ al lui Goebbels, altceva? Grossraum
argumenta dreptul la spa]iul suplimentar, iar Lebens-
raum argumenta necesitatea. În [tiin]a juridic`, cele-
bra sintagm` opinio juris sive necessitatis indic` faptul
c` dreptul [i necesitatea sînt alternative care justific`
acela[i comportament. Grossraum [i Lebensraum
pleac` de pe baze teoretice diferite pentru a legitima
acela[i tip de ac]iune: extinderea puterii hegemonice
sau imperiale prin r`zboi ofensiv, i.e., prin r`zboi de
agresiune.
În treac`t fie spus, Carl Schmitt a salutat pactul
Ribbentrop-Molotov deoarece, dup` p`rerea lui,
„consacra existen]a a dou` mari spa]ii pe continent [i
principiul reciproc al non-ingerin]ei între cele dou`
imperii“5. Î]i trebuia o anumit` distan]` fa]` de rea-
litate, chiar [i în epoc`, ca s` nu intuie[ti c`, pentru
Hitler, Pactul de la Moscova era o simpl` „viclenie de
r`zboi“. Probabil c`, uneori, am putea prefera ca dem-
nitatea omului s` se concentreze în responsabilitate
decît s` se refugieze, pur [i simplu, în gîndire.
„Sînt un aventurier intelectual“
Pentru cel de-al doilea interogatoriu, Robert
Kempner preg`tise un subiect cu mult mai dificil
decît primul. Voia s` afle de la Carl Schmitt dac`
avusese, sau nu, o „pozi]ie de decizie în stat“ [i dac`
a sus]inut, sau nu, din aceast` pozi]ie, preg`tirea
r`zboiului de agresiune.
Dar iat` pe scurt traiectoria public` a lui Carl Sch-
mitt, pe care Kempner, desigur, o cuno[tea. Trebuie
spus c` Schmitt nu putea s` nutreasc` o ostilitate de
plano fa]` de ascensiunea lui Hitler. Faptul c` Hitler
se preg`tea s` lichideze Constitu]ia de la Weimar
40
nu putea decît s`-l bucure pe Schmitt. Îi confirma
profe]iile abia ascunse în celebra sa oper` de drept
constitu]ional6.
A[a c` Schmitt iese la ramp` imediat dup` ce Hitler
dizolv` Parlamentul [i dup` ce, în urma celebrului
DOSAR CARL SCHMITT
incendiu, suspend` exerci]iul drepturilor fundamen-
tale. În 7 aprilie 1933, Carl Schmitt public` un prim
articol de sus]inere pentru Hitler. Este ziua în care,
prin „legea reabilit`rii func]iei publice“, universit`]ile
sînt epurate semnificativ. Gustav Radbruch, Her-
mann Kantorowicz, Hans Kelsen sau Rudolf Smend
sînt doar cîteva nume. La invita]ia lui Heidegger se
înscriu amîndoi în partidul na]ional-socialist la 1 mai
1933. Carl Schmitt prime[te carnetul cu nr. 2.098.860.
Göring îl nume[te în acela[i an Consilier de stat al
Prusiei. Apoi, în toamn`, este numit acolo unde vi-
sase, dar nu îndr`znise s` spere, catolic fiind [i avînd
o ascenden]` social` modest`, la catedra de drept
public a Universit`]ii din Berlin. Devine pre[edinte al
comitetului care gira revista de drept nazist` Deutsche
Recht, [ef al sec]iunii de profesori din cadrul Federa]iei
na]ional-socialiste a juri[tilor germani [i, numit de
Hans Frank, director al lui Deutsche Juristen Zeitung.
În 1934 public` o carte de teorie a dreptului, Cele trei
tipuri de gîndire juridic`, în care traseaz` premisele
pentru o teorie constitu]ional` nazist`. Organizarea
statului primeaz` asupra drepturilor fundamentale,
ordinea concret` primeaz` întotdeauna, iar decizio-
nismul lui Hobbes [i Austin, împreun` cu normati-
vismul lui Kelsen [i cu ceea ce Carl Schmitt nume[te
sinteza pozitivist` între decizionism [i normativism,
sînt delegitimate sumar [i debarcate rapid. Schmitt se
inspir` adînc, nu [i masiv, din celebra carte a lui Santi
Romano, L’Ordinamento giuridico, îns` construie[te ar-
gumentele cu o stîng`cie care nu îi este caracteristic`
[i încheie apoteotic printr-o concluzie în care nu-[i
uit` binef`c`torul, Hans Frank, farul c`l`uzitor al
juri[tilor germani. Dup` doi ani, cariera nazist` a lui
Carl Schmitt se frînge brusc. Cred c` Schmitt nu [i-a
în]eles foarte bine rolul. El î[i imagina c` na]ional-
socialismul avea nevoie de un teoretician, altul decît
Hitler, [i nici nu a în]eles c` utilitatea sa disp`ruse
dup` consolidarea puterii, cu alte cuvinte, nu a în]eles
c` î[i epuizase rolul de agent de influen]` în lumea
juridic`7. SS, organiza]ia lui Himmler, decide s` pun`
lucrurile la punct [i în 3 [i 10 decembrie 1936 ziarul
SS Das Schwarze Korps public` dou` articole ostile lui
Schmitt. În 2 decembrie, probabil avizat de iminentul
atac public, Carl Schmitt îi scrie o scrisoare lui Himm-
ler în care, inter alia, se ofer` s` combat` [i mai activ
iudaismul, îns` scrisoarea ajunge la destinatar de-abia
în data de 4 decembrie. Era, evident, prea tîrziu.
Din acel moment expunerea public` a lui Carl
Schmitt se reduce dramatic. Pierde pozi]iile din
Federa]ia juri[tilor nazi[ti [i din Academie, pierde [i
direc]ia lui Deutsche Juristen Zeitung. Î[i p`streaz` îns`
catedra de la Universitatea din Berlin, ceea ce nu este
totu[i pu]in lucru, [i r`mîne în continuare un prote-
jat al lui Göring8. Impresia mea este c` acest concurs
de împrejur`ri l-a salvat de fapt pe Carl Schmitt.
Insa]ietatea sa ie[it` din comun pentru func]ii publi-
ce în regimul nazist [i inepuizabila sa disponibilitate
în materie de justific`ri juridice l-ar fi a[ezat probabil
direct în boxa de la Nürnberg.
Nu [tiu ce spera judec`torul Kempner s` aud` de
la Carl Schmitt despre posturile publice în care se
iau decizii. Schmitt era mult mai relaxat decît prima
oar`, [tia deja c` exist` slabe [anse s` fie acuzat, cu atît
mai pu]in [anse s` fie condamnat, deoarece cuno[tea
standardul american în materie penal` care pretinde
ca vinov`]ia s` fie constatat` dincolo de orice dubiu
rezonabil. Or, s` furnizeze îndoieli rezonabile era una
dintre formidabilele sale capacit`]i. Robert Kempner
avanseaz` ideea c` un profesor universitar important
se g`se[te, în domeniul s`u, într-un post de decizie cel
pu]in la fel de important ca al înal]ilor func]ionari de
Stat [i de Partid.
Schmitt o respinge cu senin`tate. Oare presupozi]ia
lui Kempner este valabil` [i într-un stat totalitar?, în-
treab` Schmitt. Exact în termenii lui Alfred Speer la
Nürnberg, Carl Schmitt se prevaleaz` de „inconveni-
entele practice“ ale Leviathan-ului ale c`rui baze teo-
retice le-a construit. Nu, spune Schmitt, contribu]ia
sa nazist` este un mit, el nu a fost doar profesor, a fost
un om deosebit, un om care a stat lini[tit la masa de
scris, prea special ca s` poat` fi cuprins într-un rechi-
zitoriu. Ca s` fie mai precis, Carl Schmitt se define[te
ca un „aventurier intelectual“. Ceea ce, nu-i a[a?, este
ceva foarte diferit de un func]ionar sau de un planifi-
cator. Din acest punct, dialogul gliseaz` de la pozi]ia
[i contribu]iile lui Schmitt la pozi]iile [i contribu]iile
altor lideri nazi[ti. Din interogat, Carl Schmitt se
transform` în consultantul juridic al anchetatorului
[i dialogul se încheie cu cîteva remarci despre pozi]ia
în stat a lui Lammers, [eful Cancelariei Reich-ului.
Dup` experien]ele din primele dou` zile, Robert
Kempner mai face o încercare de a se întoarce la
subiect, adic` la impactul operei lui Schmitt asupra
ideologiei membrilor SS. Carl Schmitt se disociaz`
energic de SS [i de Hitler, despre care spune cu dispre]
c` îi era net inferior. {i pune practic punct discu]iei
cu o propozi]ie sonor`: „Am vrut s` dau cuvîntului
na]ional-socialism un sens care venea din mine în-
sumi“. Dialogul se termin` cu un „v` mul]umesc“ pe
care Carl Schmitt i-l adreseaz` lui Robert Kempner.
Pentru Schmitt începe, din momentul eliber`rii, 6
mai 1947, o via]` cu adev`rat nou`.
„Ca cet`]ean sînt mort“
Mai petrece cîteva zile, în libertate, la Nürnberg.
Are un alt statut, este deja martor [i prime[te de la
Robert Kempner bani de buzunar. Dup` scurt timp, se
retrage în or`[elul s`u natal, la Plettenberg.
Dispari]ia lui Schmitt din înv`]`mîntul universi-
tar german nu a fost o consecin]` direct` a comporta-
mentului s`u din epoca hitlerist`. Majoritatea profe-
sorilor germani de drept public [i-au p`strat catedrele,
supunîndu-se unei proceduri sumare de „denazifica-
re“. Au retractat, pur [i simplu, atitudinea [i practicile
intelectuale din perioada critic`. Pentru mine îns` nu
este surprinz`tor c` Schmitt a refuzat s` urmeze pro-
cedura. Avea o idee mult prea înalt` despre sine (nu
se comparase cu Thomas Hobbes?), iar a se supune
procedurii de denazificare însemna s` accepte ceea
ce tocmai negase în fa]a lui Kempner: apartenen]a la
puterea na]ional-socialist`. El, care declarase ritos în
fa]a lui Kempner c` a în]eles s` pl`teasc` pre]ul aven-
turilor sale intelectuale, de aceast` dat` chiar a decis
s` pl`teasc` un fel de tax` pentru coeren]`.
La Plettenberg, pentru Carl Schmitt începe [i o
nou` perioad` de crea]ie, al c`rei profil se contura
deja la sfîr[itul r`zboiului, în celebrele conferin]e din
1944 [i 1945, de la Bucure[ti, Budapesta, Madrid, Bar-
celona, Coimbra [i Leipzig, cu tema „Situa]ia [tiin]ei
europene a dreptului“9. Asist`m aici la o schimbare
radical` de ton, Carl Schmitt a devenit legatarul lui
Friedrich Carl von Savigny. Nu este îns` [i o schim-
bare semnificativ` de pozi]ie [i asta se observ` foarte
bine în cîteva dintre operele postbelice, de exemplu
în Nomos-ul p`mîntului, cartea de drept interna]ional
din 1950, sau în Teoria partizanului din 1962, o conti-
nuare a volumului No]iunea de politic, care ap`ruse în
1932. Dup` r`zboi, Carl Schmitt este publicat, citit,
frecventat [i ascultat.
Inclasificabil?
Într-o carte celebr`, Richard A. Posner identifica
dou` tradi]ii în teoria dreptului, inaugurate în An-
tigona10. Creon, care alege urmînd „un ra]ionament
civil [i instrumental“, [i Antigona, care ap`r` „con-
formitatea dreptului cu obliga]iile naturale“, deschid
dou` liste unde criteriul de clasificare îl reprezint`
op]iunile teoretice de baz`. Antigona, Socrate, Edward
Coke, Blackstone, Langdell, Hart-Sacks [i Dworkin
reprezint` o prim` list`, pe care Posner o nume[te a
„legali[tilor“. Creon, Thrasymachus, Iacob I, Hobbes,
Bentham, Oliver Wendell Holmes [i H.L.A. Hart com-
pun o a doua, cea a „scepticilor“. Primii pot fi ata[a]i,
desigur, diverselor versiuni ale dreptului natural, se-
cunzii reprezint` variet`]i ale pozitivismului juridic.
Ar fi destul de comod s`-l ata[`m pe Hans Kelsen celei
de-a doua liste. Îns` nu am putea s`-l includem pe nici
una dintre ele pe Carl Schmitt, care a fost admiratorul
lui Hobbes [i adversarul declarat al lui Bentham.
Poate [i din cauz` c` firul ro[u al operei lui Schmitt
este lupta, uneori zgomotoas`, alteori surd`, pe care
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
a dus-o cu Hans Kelsen. Acesta nu a fost doar marele
jurist rival, ci a fost [i du[manul politic al lui Carl Sch-
mitt. Nu [tiu ca vie]ile acestor oameni, care au tr`it
peste 90 de ani, s` se fi intersectat. Îns` în anul 1933,
Carl Schmitt este numit la catedra de drept public de
la Universitatea din Köln (în ciuda rezervelor pe care
le avea în leg`tur` cu persoana sa primarul ora[ului,
Konrad Adenauer), în postul l`sat liber de Hans Kel-
sen, alungat de nazi[ti.
Este o simpl` iluzie între]inut` de Carl Schmitt,
aceea c` atacurile sale vizeaz` kelsenismul ca norma-
tivism. Atacurile lui Schmitt erau îndreptate asupra
lui rule of law, asupra principiului politic care a fondat
democra]iile liberale. Iar dup` r`zboi Carl Schmitt a
fost obligat s` asiste la cea mai r`sun`toare victorie a
lui Kelsen. Teoria acestuia din urm`, despre posibili-
tatea centraliz`rilor interna]ionale, este confirmat`
str`lucit odat` cu realizarea integr`rii europene, prin
metoda care a fost numit` „federalism juridic“.
În tinere]e, Schmitt era fascinat de „erudi]ia
incomensurabil`“ a unuia dintre profesorii s`i [i a
reu[it s` ating` el însu[i un nivel cu totul remarcabil
de erudi]ie. Juri[tii postmoderni, care au frecventat
mai mult ocazional profesori erudi]i, s-ar putea s`
fie fascina]i de Carl Schmitt. Carisma sa intelectual`
este îns` insuficient` pentru a forma o autoritate epis-
temic` în drept. Pentru [tiin]a juridic`, în acest mo-
ment, Carl Schmitt conteaz` foarte pu]in. Influen]a sa
este îns` mult mai mare în „zona gri“ a [tiin]ei politi-
ce. Este el îns` un „spirit periculos“? Înclin s` cred c`
s-ar putea totu[i s` fie. În acest moment libertatea [i
edificiile care o ad`postesc, democra]iile liberale, sînt
angajate într-un r`zboi de partizani cu numero[ii lor
inamicii. În aceast` faz` a luptei de partizani împotri-
va libert`]ii, Schmitt nu este înc` util. Specialitatea
sa este legitimarea puterii, nu legitimarea insurec]iei.
Schmitt s-a ocupat de cei care de]in puterea. Ei sînt re-
prezentativi pentru c` de]in puterea [i legitimi pentru
c` sînt reprezentativi. Schmitt devine util în perioada
de tranzi]ie de la autoritarism la totalitarism.
l
1 Carl Schmitt, Ex Captivitate Salus – Expériences des an-
nées 1945–1947, Vrin, Paris, 2003. Succesul neobi[nuit de care
se bucur` Carl Schmitt în Fran]a este explicabil. Neputînd
s`-l citesc în german`, sînt, f`r` îndoial`, un comentator mai
îndep`rtat al acestui autor. Pe de alt` parte, traducerile din op-
era unui jurist nu sînt niciodat` atît de nesigure pe cît pot fi
traducerile dintr-un text de filosofie.
2 De[i, la noi, inspiratorul politicii lui Ion Antonescu a fost
profesorul de drept interna]ional public al Facult`]ii de drept
din Universitatea Bucure[ti, Mihai Antonescu.
3 Iat` [i un distilat autohton de gîndire na]ional-socialist`:
„S-a spus, cu dreptate, c` în sînge se v`d: posibilit`]i de suflet, de
spirit, de etic`. O na]iune se încheag` pe acela[i sînge, acela[i
sînge constituie baza moral` a recunoa[terii drepturilor poli-
tice supreme. Sîngele devine un criteriu moral [i un criteriu
juridic“. Este un fragment dintr-un referat c`tre Consiliul de
Mini[tri, în scopul interzicerii c`s`toriilor între „românii de
sînge“ [i evrei. Autorul este ministrul justi]iei din 1940, Ion
V. Gruia. v. Legisla]ia antievreiasc`, Hasefer, Bucure[ti, 1993,
p. 53.
4 Robert Kempner este interesat de participarea direct`
[i indirect` a lui Carl Schmitt „la planificarea r`zboiului
de agresiune, a crimelor de r`zboi [i a crimelor împotriva
umanit`]ii“.
5 v. Peter Haggenmacher, prezentare la Carl Schmitt, Le No-
mos de la terre, PUF, Paris, 2001, p. 15.
6 v. Carl Schmitt, Théorie de la Constitution, PUF, Paris, 1993,
passim.
7 Hitler dispre]uia, evident, dreptul, îns` avea [i „o repulsie
nedeghizat` fa]` de justi]ie [i de juri[ti“, pe care îi numea „dobi-
toci des`vîr[i]i“ sau „tumori canceroase pentru poporul ger-
man“, v. Bernd Rüthers, Dreptul degenerat – Teorii ale dreptului [i
juri[ti proeminen]i în cel de-al Treilea Reich, Editura Universit`]ii
Al. I. Cuza, Ia[i, 2005, p. 61.
8 Sursele pentru aceast` schi]` biografic` au fost Domi-
nique Séglard, Présentation, în Carl Schmitt, Les trois types de
pensée juridique, PUF, Paris, 1995, pp. 31–35 [i Jan-Werner Mül-
ler, Carl Schmitt – Un esprit dangereux, Armand Colin, Paris,
2007, pp. 63–66 [i passim.
9 v. Droits, nr. 14/1991, pp. 115–140.
1 0 v. The Problems of Jurisprudence, Harvard University Press,
Cambridge, Massachusetts, London, 1990, pp. 9 et. seq. j

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
Carl Schmitt:
între teologia istoriei [i teologia politic`
Preambul
În ultimele decenii, opera lui
Carl Schmitt (1888–1985) a livrat
câteva dintre cele mai disputate
teme de dezbatere în domeniul
[tiin]elor politice, dreptului,
filozofiei continentale [i teologiei
sistematice. Ce înseamn` s` dai
Cezarului ce este al Cezarului [i lui
Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu?
Care sunt bazele antropologice
ale unui proiect politic? Ce limite
are democra]ia? Unde se ascund
sl`biciunile constitu]ionalismului
republican? Cum se pot normá
comportamente juridice [i sociale
într-o societate occidental` care
declar`, cu obositoare recuren]`,
fie „criza valorilor“, fie moartea
tradi]iilor (în]elese de postmoderni
ca „meta-nara]iuni“) [i, deci, nevoia
de auto-întemeiere a sensului istoric
la moartea [i na[terea fiec`rei
genera]ii? În pofida suspiciunilor [i
acuza]iilor aduse persoanei lui Carl
Schmitt – de la chestiunea pactiz`rii
cu regimul nazist (chiar dac` nelipsit
de h`r]uirile temporare din partea
SS) pân` la antisemitismul rezidual
–, autorul absolvit la procesul de la
Nürnberg [i reabilitat postum printr-
un val impresionant de traduceri în
lumea anglo-saxon` este recunoscut
prin câteva tr`s`turi: profunzimea
[i originalitatea argumenta]iei,
erudi]ia referin]elor istorice, patosul
[i intensitatea pledoariei. Toate aceste
atribute îi garanteaz`, mai departe,
deopotriv` prestigiul clasic cât [i
notorietatea romantic`.
Schmitt, ca [i Heidegger, are ast`zi
urma[i în ambele tabere ideologice.
Stânga, mult mai vocal`, preia
elemente înc` actuale din diagnosticul
anti-burghez [i anti-capitalist al
gânditorului german (Derrida,
Agamben, Badiou). Dreapta, mult
mai timid`, sugereaz` actualitatea
unor prescrip]ii, cum sunt cele legate
de filozofia istoriei, tema ordinii
providen]iale în centrul c`reia se afl`
„cel care st` împotriva“ (to katechon)
disolu]iei civiliza]iei occidentale în
starea de anomie (Leo Strauss, Paul
Gottfried). Citit din ambele unghiuri
– dar [i dintr-o perspectiv` centrist`,
asumat` în rândurile de mai jos –,
lectura c`r]ilor lui Carl Schmitt este
inevitabil`. În spa]iul românesc, mereu
îndatorat fa]` de proiectul traducerii
operelor gânditorilor clasici de limb`
german`, dezbaterea asupra temelor
centrale din volume precum Politische
Theologie. Vier Kapitel zur Lehre von
der Souveränität (1922) sau Römischer
Katholizismus und politische Form
(1923) nu se afl` decât într-un stadiu
embrionar. Ca atare, un mod ideal
de îmbog`]ire a referin]elor noastre
culturale îl reprezint` recenzia. Dintre
multele studii publicate de speciali[ti,
am ales un tom neutru, remarcat prin
echilibrul judec`]ii [i caracterul deschis
al concluziilor. Heinrich Meier este una
dintre cele mai respectate autorit`]i
în domeniul exegezei operelor lui J.-J.
Rousseau, Carl Schmitt [i Leo Strauss.
Pred` filozofie la Universitatea Ludwig
Maximilians din München, iar cartea
despre „doctrina“ (die Lehre) lui Carl
Schmitt a fost tradus` în mai multe
limbi de circula]ie interna]ional`.
R`d`cinile moralit`]ii
Mai întâi, Maier reu[e[te s`-l situeze
cu mult` elegan]` pe Carl Schmitt în
contextul cultural al epocii – marcat
în Westfalia copil`riei sale de un
catolicism intransigent, iar apoi, în
anii berlinezi, afectat de relativismul
implicit al curentelor cosmopolite
din mediile universitare. Schmitt
se împotrive[te atât pozitivismului
neokantian din [coala juridic` a lui
Hans Kelsen (1881–1973), cât [i unei
viziuni despre lume în care primatul
economicului (în]eles în sens marxist-
colectivist sau, dimpotriv`, capitalist-
individualist) îndep`rteaz` treptat
relevan]a metafizic` a politicului.
Criza republicii de la Weimar îl pune
pe Schmitt într-o situa]ie ambigu`:
constatarea pesimist` cu privire
la natura corupt` a exerci]iului de
reprezentare a poporului în Reichstag
[i înclina]ia spre autoritarism derivat`
din natura mistic-ira]ional` a oric`rei
carisme1.
Primul capitol al c`r]ii (pp.
1–25) lui Heinrich Meier circumscrie
problematica moralit`]ii aflate în
spatele oric`ror dispute politice. Spre
deosebire de tehnicienii preocupa]i
de etica strict procedural`, Schmitt
considera c` scopul ac]iunii civice
este acela de a conduce la o mai
bun` auto-cunoa[tere a subiectului
uman. Ra]iunea deta[at` [i autonom`
– prescris` într-un mod aproape
stoic de Kant – nu poate ajunge la
adev`rul persoanei dac` refuz` nu
doar interac]iunea social`, ci mai
ales b`t`lia politic`. Pentru Schmitt,
tendin]a spre agnosticism a burgheziei
europene din finalul secolului XIX s-a
consumat adeseori în termenii unui
apolitism al indiferen]ei. Pentru laicul
de rând, dintr-o asemenea atitudine
se poate na[te efectul în[el`rii de sine,
iluzia transcendental` [i o construc]ie
imaginar` a lumii. Celebrarea îngust`
a prosperit`]ii sau a confortului
individual – înainte sau dincolo de
satisfacerea criteriilor libert`]ii –
reprezint` pentru Schmitt (ca [i pentru
Tocqueville) un pericol instrinsec
oric`rei societ`]i democratice. O
societate predominant agnostic`,
reglat` prin calcul financiar, animat`
de idealuri pacifiste, mi[cat` numai
de frumuse]ea inofensiv` a operelor
de art` – toate acestea l-au tulburat pe
tân`rul Carl Schmitt.
Juristul german în formare asist`
la na[terea unei lumi care renun]`
la „ipoteza Dumnezeu“ [i patosul
c`ut`rii revela]iei divine în focul
istoriei. Ca [i Heidegger mai târziu,
Schmitt deplânge apari]ia unei „ere
a securit`]ii“, incapabil` s` vad`
futilitatea progresului tehnic în
absen]a unor profunde certitudini
morale. Modernitatea detestat` de
Schmitt împreun` cu atâ]ia al]i
europeni ai începutului de veac XX
a confundat scopul cu mijloacele,
aten]ia acordat` demnit`]ii omului
a sfâr[it prin evacuarea sacralit`]ii.
Ideea modern` de ordine exclude orice
dinamic` teleologic sau necesitatea
unui principiu fondator al lumii
(arche). În termenii lui William
Buckley Jr., democra]ia nu are o
eshatologie („no vision, no fulfillment,
no point of arrival“). Pe acest fond
de sl`bire a con[tiin]ei apartenen]ei
la un cosmos cu dimensiuni v`zute
[i nev`zute apar proiectele radical
utopice ale ideologiei socialiste. Când
sentimentul particip`rii într-o lupt`
invizibil` între bine (principiul ordinii)
[i r`u (principiul utilit`]ii) dispare
– atunci con[tiin]a agonal` sau, în al]i
termeni, voca]ia de lupt`tor a omului
european sufer` un declin. Ra]iunea
[i dialogul ajung s` fie feti[izate
dintr-o fric` nerostit` de a confrunta
realitatea dezacordului între valorile
împ`rt`[ite de oameni, comunit`]i,
societ`]i sau imperii. În centrul acestor
sisteme axiologice st` o anumit`
credin]` religioas` – articulat` sau
nu într-un sistem teologico-metafizic
– sau, dimpotriv`, opusul acesteia:
scepticismul sistematic, cinismul
recurent ori ateismul programatic.
În Europa occidental`, cre[tinismul
catolic a avut mereu preten]ia – pentru
multe secole de-a rândul – c` raportarea
individual` la crezul Bisericii se face
41
DOSAR CARL SCHMITT
printr-o angajare de tip „sau/sau“
(entweder/oder). Unicitatea sacramental`
a botezului sau a preo]iei – mai precis,
faptul c` nimeni nu devine decât o
singur` dat` membru laic ori sacerdot
al corpului eclezial – arat` o lips` de
aderen]` la principiul epistemologic
al întârzierii (sau, în termeni
postmoderni, „logica diferan]ei“).
Pentru un catolic tradi]ional, este
întotdeauna limpede dac` cineva se
afl` în`untrul sau, dimpotriv`, în
afara Bisericii. Dimpotriv`, morala
burghez` cocheteaz` cu ambiguitatea
angajamentelor metafizice, Dumnezeu
fiind doar „marele necunoscut“, f`r`
impact epistemologic asupra stilisticii
existen]iale.
E[ecul privatiz`rii religiei
Teologia politic` se na[te pentru
Carl Schmitt din recunoa[terea
caracterului istoric al revela]iei divine.
Sacrul nu este un concept nediferen]iat
[i incomunicabil, profund legat de
subiectivitatea receptoare. În mod
particular, cre[tinismul nu s-a n`scut
în obscuritatea unei c`m`ri locuite
de o minte r`t`cit`, ci la vedere: cu
un Mesia crucificat în loc deschis,
la marginea Ierusalimului. Primii
m`rturisitori ai Evangheliei au
transmis adev`rul credin]ei în pie]ele
din Efes sau Corint [i în areopagul
Atenei. Discursul cre[tin con]ine
propozi]ii inconfortabile pentru orice
muritor – de la faraonul Egiptului
[i împ`ratul Romei pân` la ]`ranul
analfabet al Palestinei. Referin]ele
la p`cat, vinov`]ie, coruptibilitate,
pedeaps` [i – alternativ – trimiterile
la promisiunea luminoas` a mântuirii
prin virtute, cur`]ie, iubire [i izb`vire
– toate acestea fac din religia cre[tin` o
prezen]` provocatoare, greu palatabil`
în sfera unei modernit`]i prometeice
care pretinde neutralitatea metafizic`,
dar afirm` mitul omnipoten]ei (dup`
care omul î[i croie[te singur destinul).
l Heinrich Meier
THE LESSON
OF CARL SCHMITT
Trad. engl.: Marcus Brainard
University of Chicago Press,
1998
42
Heinrich Meier cite[te în protestul
lui Schmitt fa]` de burghezia modern`
un denun] al încerc`rii de auto-
îndumnezeire a omului care uit` c`
„din ]`rân` se trage [i în ]`rân` se va
DOSAR CARL SCHMITT
întoarce“. Pentru gânditorul german,
dispari]ia referin]ei teologice explicite
la revela]ie atrage dup` sine, într-un
timp foarte scurt, implozia cadrelor
morale. „Voin]a omului de a-[i conduce
via]a pe baza propriilor sale resurse [i
pe baza propriilor sale eforturi, urmând
doar ra]iunii [i judec`]iilor sale
proprii – acesta este p`catul originar.
Obr`znicia omului nu începe atunci
când începe s` cread` c` poate face
orice [i de toate, ci atunci când uit` c`
nimic nu poate face pe baza autorit`]ii
sale personale, i.e., dincolo de sfera
ascult`rii ´fa]` de Dumnezeu¨“2. În
ce mod ascultarea cre[tin` difer` de
supunerea islamic` [i cum anume
ascultarea nu împiedic` fervoarea
inteligen]ei sau creativitatea poetic`
– pentru r`spunsul la aceast` întrebare
Schmitt nu las` decât câteva sugestii.
Adversarul s`u direct nu este o alt`
religie abrahamic`, ci curentele de
idei ale modernit`]ii: hegelianismul
– cel pu]in versiunea care, prin
dialectic`, dizolv` tensiunea între
„prieteni“ [i „du[mani“ –, socialismul
[i liberalismul dornic s` privatizeze
ori s` marginalizeze în egal` m`sur`
afirma]iile abrazive ale Bisericii – între
acestea fiind decizia de a identifica
manifestarea r`ului în istorie.
Cunoa[tere [i în[elare
Liberalismul de tent` socialist`
criticat în Römischer Katholizismus
und politiche Form (1931) se
individualizeaz` printr-o aplecare
spre arta dialogului cu orice pre].
Pertract`rile repetate, suspendarea
judec`]ii afirmative, anestezierea
curajului – toate acestea sunt rezultatul
unei reflec]ii morale incapabile s`
preg`teasc` subiectul moral pentru
ac]iunea decis` [i, deci, pentru
cunoa[terea de sine. Utopia înfr`]irii
vesele între neamuri, f`g`duin]ele
Interna]ionalei comuniste, dar [i ideea
unor economi[ti capitali[ti conform
c`reia r`spândirea prosperit`]ii prin
mecanismele pie]ei rezolv` de la sine
problema conflictelor geopolitice
– toate aceste variante de umanism
demofil [i democratic opereaz` cu
câteva presupozi]ii antropologice
inacceptabile. Omul, pentru Schmitt,
este o fiin]` failibil` – înclinat` spre
cupiditate, l`comie [i invidie. Religia
cre[tin` ofer` nu doar rolul de ghid
spre t`râmul libert`]ii fa]` de aceste
pasiuni animalice, ci [i [ansa de
a cunoa[te logica providen]ial` a
istoriei civiliza]iilor. Etica inspirat`
de revela]ie nu camufleaz` angoasa,
tulburarea, frica [i chiar oroarea fiilor
lui Adam în fa]a mor]ii. Schmitt
celebreaz` eroismul interiorit`]ii,
noble]ea sacrificiului [i integritatea
sufleteasc` a soldatului inspirat
de figura cavalerului medieval: un
Epimetheus cre[tin3.
În locul arogan]ei provocate de
iluzia atot[tiin]ei, figura adorat` de
Carl Schmitt exerseaz` smerenia prin
ascultarea vocii tradi]iei ecleziale.
„Teologia politic` – ne t`lm`ce[te
Heinrich Meier – presupune credin]a
în adev`rul revela]iei. Ea subordoneaz`
totul revela]iei [i conecteaz` totul la
revela]ie“4. Înseamn` acest gest de
totalizare o transformare a revela]iei
în ideologie? Ofer` Scripturile, în
interpretarea Bisericii, un r`spuns la
toate problemele [i incertitudinile
omului? R`spunsul nu este limpede,
dar exist` o modalitate în care
imaginea divinului revelat` în Iisus
Hristos reprezint` orizontul definitoriu
al oric`rei decizii. Schmitt vede în
revela]ie un fundal general pentru
reflec]ia uman`, fapt care nu îngr`de[te
particularitatea fiec`rui angajament
al subiectivit`]ii. Dumnezeu nu
este un substitut pentru orice blocaj
epistemologic, moral sau juridic,
ci izvorul de inspira]ie pentru
deciziile marcate oricum de limitele
constitutive ale finitudinii noastre. Or,
sfera politic` nu poate fi separat` de
decizia teologic` îndreptat` împotriva
sau în favoarea revela]iei. Politicienii
care sunt gata s` invoce mereu
umanitatea într-un mod abstract
se preg`tesc, de fapt, s` în[ele5. Mai
mult, pentru un credincios practicant
încadrat în catolicismul tradi]ional
– a[a cum a fost Carl Schmitt –, arhi-
în[el`torul are un nume: Antihristul,
cel care maimu]`re[te persoana divino-
uman` a Logosului întrupat, oferind
promisiuni false, un paradis artificial,
o mântuire f`r` Cruce, o lini[te f`r`
adâncimi, o credin]` mincinoas` – pe
scurt, iluzoria pax et securitas despre
care vorbe[te apostolul Pavel în prima
epistol` c`tre tesaloniceni (5, 3).
Politica adev`rului
Capitolul doi al c`r]ii lui Heinrich
Meier se intituleaz` „Politica sau ce
este adev`rul?“ – cu aluzie la faimoasa
replic` a lui Pilat din Pont c`tre Iisus,
în pretoriu (Ioan 18, 38). Imaginea
confrunt`rii metafizice între logica
providen]ial` [i estetica tergivers`rilor
infinite în marginea revela]iei pare s`
sugereze un dualism radical. Faptul
îns` c` Schmitt refuz` o reducere
a semnifica]iei cre[tinismului la
nivelul simplei experien]e estetice
sau al discursului moral are ca
efect o intensificare a experien]ei
politicului. Schmitt refuz` anticarilor
de profesie pl`cerea „recuper`rii“
strict patrimoniale a demnit`]ii
unei institu]ii cum este Biserica.
Salvarea pe linie exclusiv artistic`
sau cultural` v`de[te incapacitatea
omului credincios, captiv modernit`]ii,
de a mai duce b`t`lia pentru adev`r.
În aceste împrejur`ri, istorismul
arheologic, mai degrab` decât discursul
profetic, devine tropul literar al
apologeticii cre[tine.
Or, pentru Carl Schmitt, politica
este mai mult decât bârf` electoral`.
Termenul adecvat este „politicul“ [i
se refer` la solul existen]ial din care
se trag toate deciziile fundamentale
pentru o comunitate dat`. Heinrich
Maier arat` modific`rile subtile
operate de Schmitt între prima [i a
doua versiune a c`r]ii Der Begriff des
Politischen (1917, edi]ia întâi; 1932,
edi]ia a doua), ca urmare a recenziilor
publicate de Leo Strauss. Mai mult
decât o simpl` regiune în geografia
fiin]ei (a[a cum sugera Schmitt în
prima edi]ie), politicul capteaz`
totalitatea concep]iilor despre lume
[i via]` – în primul rând consecin]ele
existen]iale ale multiplelor defini]ii
despre bine, adev`r sau dreptate.
Sfera politicului poate fi intersectat`
plecând din orice punct de tensiune
interioar` a omului deopotriv` activ în
cetate [i atent la fragilitatea vie]ii sale.
Pentru c` delegitimeaz` contempla]ia
iresponsabil`, politicul exprim`
natura tragic` a existen]ei umane
– întâlnirea cu limita dintre identitatea
mea (ca subiect al multor dorin]e) [i
alteritatea celuilalt (ca prieten sau
adversar cel mai adesea necunoscut).
Politicul trage linia de separa]ie între
pozi]ii ireconciliabile [i evoc`, pe
negativul filmului s`u, imposibilitatea
de facto a iubirii fraterne universale, a
ecumenismului valorilor, a unit`]ii
transcendentale a tuturor religiilor.
Aici Schmitt introduce un element
de resemnare stoic` în descrierea
pesimist` pe care o face interac]iunii
culturale ori sociale.
Problema central` a politicului
este chestiunea autorit`]ii, care
revine asupra naturii reprezent`rii
legitime a poporului într-un for
capabil de decizii letale (pentru c`
dintotdeauna politicul a con]inut [i
subordonat for]a militar`). Politicul
nu poate evita întrebarea privitoare
la adev`r pentru c` ia întotdeauna
hot`râri, identificând inamicul. În
ultim` instan]`, aceast` pragmatic`
a con[tiin]ei politice poate conduce
la moartea fizic`. Iat` explica]ia lui
Heinrich Meier: „Totalismul politic
fondat ´de Carl Schmitt¨ prin recurs
la concep]ia despre intensitate este
rezultatul unei perspective la început
individualiste. Politicul este perceput
de Schmitt ca existen]ial. Aceasta nu
în sensul c` existen]a individului este
determinat` politic datorit` faptului c`
individul întâlne[te în mod necesar o
comunitate care reclam` diferit lucruri
asupra c`rora, volens-nolens, trebuie
s` decid`. Mai degrab`, individului i
se cere s` fac` distinc]ia corect` între
prieten [i du[man ca o decizie absolut`
a vie]ii sale. Adversit`]ile cu care se
simte confruntat devin opozi]ii politice
nu pentru c` o anumit` comunitate
face din cearta asupra acestor lucruri
scopul s`u, ori pentru c` acestea sunt
recunoscute drept importante pentru
comunitate în genere, ci fiindc` o
contradic]ie dat` este capabil` s`
devin` – «ca posibilitate real`» – un
conflict pe via]` [i pe moarte“6.
Distinc]ia politic` între prieten [i
du[man este asem`n`toare alegerii
teologice între ortodoxie [i erezie
– dar Schmitt nu reu[e[te s` integreze
niciodat` suficient paradoxul cre[tin al
„iubirii de aproapele“ (orice confesiune
se întâmpl` s` aib` acesta), pentru
a nu men]iona iubirea de vr`jma[i,
actualizat` pe Cruce, in articulo mortis.
Din viziunea lui Schmitt despre
cre[tinism, tensiunea confrunt`rii
cu inamicul credin]ei este atât de
puternic` încât misterul compasiunii
divine f`r` hotar – rev`rsarea infinit`
de bun`tate despre care în Biserica
r`s`ritean` a vorbit Sf. Grigorie de
Nyssa ori Sf. Isaac Sirul dispare cu
des`vâr[ire. În acela[i timp, Schmitt nu
pare s` conoteze psihologic tensiunea
între prieten [i du[man articulat`
juridic în interiorul oric`rei construc]ii
statale. Distinc]ia conceptual` „prieten“
versus „du[man“ este motorul oric`rei
diploma]ii [i explic` ori stabilirea
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
„rela]iilor de bun` vecin`tate“ sau,
dimpotriv`, conflictul dintre dou`
]`ri care nu î[i recunosc sau respect`
integritatea teritorial`.
Revela]ie [i secularizare
Ultimele dou` capitole ale c`r]ii
lui Heinrich Meier men]in aceea[i
pruden]` hermeneutic` [i densitate
analitic`. Autorul discut` no]iunea
de revela]ie la Carl Schmitt, care,
în sens teologic, vizeaz` totalitatea
experien]ei (a[a cum politicul
surprinde integralitatea condi]iei
umane). Negarea revela]iei divine
conduce la naufragiul moral al
narcisismului – v`dit prin discursul
auto-victimizator, le[inat ori pusilanim
al subiectului (post)modern. Credin]a
nu doar contrazice opinia lumii, ci [i
contrariaz` uneori ra]ionalitatea ori
sim]ul comun – f`r` s` devin` totu[i
stupiditate sau barbarie. Schmitt nu
explic` de ce revela]ia lui Iisus Hristos
este dezirabil` în raport cu revela]ia
profetului islamic – dar epistemologia
aderen]ei la Crezul niceean este
specialitatea discursului eclezial.
Schmitt s-a inspirat din scrierile unor
catolici integri[ti de calibrul unor
Donoso Cortés sau Joseph de Maistre
– intrând inevitabil în conflict cu voci
contemporane, între care teologul
[i istoricul religiilor Erik Peterson7.
În sfâr[it, Heinrich Meier discut`
analiza oferit` de Schmitt la scrierile
lui Hobbes, în Leviatanul c`ruia
indic` ambiguitatea fundamental` a
modernit`]ii: o m`rturisire personal`
de tip religios (marginala confesiune:
„Jesus is the Christ“) [i nevoia de
construc]ie a unui stat impersonal
– machina machinarum –, utilizat în
modernitatea târzie de varii ideologii
(liberalismul, nazismul, bol[evismul) ca
vehicul al unei dramatice seculariz`ri.
Lec]ia lui Carl Schmitt este un
volum care evacueaz` stereotipiile
sau prejudec`]ile oric`rui cititor
atent, interesat s` descopere coeren]a
interioar` a unei opere de prim ordin
în istoria gândirii europene.
l
1 Pentru c` toate formele de carism` au
un sâmbure religios – de la vraja socratic`
în Atena [i mistagogia sacerdotal` din
Bizan] pân` la suflul pedagogic al liderilor
politico-militari –, Schmitt era dispus s`
acorde suveranului – în cazul republicii
de la Weimar, pre[edintelui – dreptul de a
decreta „starea de excep]ie“ în urma unei
lecturi atente, de[i profund personalizate
a semnelor vremii – dincolo de sociologia
seac` a statisticilor.
2 Heinrich Meier, The Lesson of Carl
Schmitt: Four Chapters on the Distinction
between Political Theology and Political
Philosophy ´abreviat ca LCS¨, trad. engl.:
Marcus Brainard, Chicago, University of
Chicago Press, 1998, p. 14.
3 Meier, LCT, pp. 17–18. În mitologia
greac`, Epimetheus este fratele lui
Prometheus, fiind înzestrat cu darul
nebuniei [i al în]elegerii târzii a lucrurilor
(spre deosebire de Prometheus care se bucur`
de facultatea anticipa]iei).
4 Meier, LCT, p. 20.
5 Meier, LCS, p. 23.
6 Meier, LCS, p. 35.
7 Barbara Nichtweiss, Erik Peterson: neue
Sicht auf Leben und Werk, Freiburg, Herder
Verlag, 1992, pp. 722–762. j
44
Metafizica
detectivului M.M.
UNDERCOVER
D
E ce s` scrie Mircea Mih`ie[
o carte despre Raymond
Chandler, care, în plus, s`
aib` drept obiect metafizica
detectivului Marlowe? Detec-
tivii [i metafizica…, am mîrîi în surdin`.
Fire[te, înainte de toate, pentru a
sus]ine o tez`: c` Chandler a revolu]ionat
în anii ’30–’40 stilul scrierilor poli]iste. Ba
mai mult, a dinamitat cli[eele, edificînd
totul deopotriv` pe temeliile, precare,
ale fiin]ei umane [i pe acelea, puternice,
ale literarit`]ii. Citim la un moment dat:
„}inta lui Raymond Chandler trebuie
c`utat` dincolo de obi[nuitele scopuri
ale romanului poli]ist – divertismentul
[i, eventual, încercarea de a preda o lec]ie
moral`. }inta lui e metafizic`. Ea vizeaz`
teme abstracte precum singur`tatea,
deziluzia, z`d`rnicia, e[ecul, urîtul, criza,
degenerescen]a, plictisul, oroarea, alie-
narea, c`derea, opacitatea, revolta, frica“.
Peste cîteva pagini, invocînd ultimul
dintre romane, în care personajul e „desfi-
gurat de singur`tate, descurajare [i dispe-
rare“, Mircea Mih`ie[ precizeaz`: „Exilul
e, de altfel, starea permanent` a persona-
jului, prizonier al cenu[iu-murdarului
marii metropole californiene“. De altfel,
con[tient c` literatura poli]ist` ajunsese
„un model epuizat sau chiar compromis“,
Chandler încearc` s` o salveze de statutul
de paria. Îi recî[tig` condi]ia de literatur`
în sine [i confer` „o aur` nobiliar` unui
gen sortit consumului «de mas`»„. În
acela[i timp, împotriva „ghetoului estet“
– formul`, s-o recunoa[tem, memorabil`
– [i deopotriv` a „academicilor“ lipsi]i
de umor (chit c` umorul lui Marlowe
e deseori negru), el recupereaz` nevoia
literaturii de a se adresa [i tribului. Prin
urmare, „format la [coala postvictorian`
a respectului fa]` de cuvînt, el – despre
Chandler e vorba – cere elegan]`, preci-
zie, expresivitate [i, mai ales, o anumit`
respectabilitate [tiin]ific`. Aceasta e
conferit` doar de uzul «pe scar` larg`», de
confirmarea venit` din partea realit`]ii“.
l Mircea Mih`ie[
METAFIZICA
DETECTIVULUI
MARLOWE
Ed. Polirom, 2008, 360 pp
În fine, o tez` sus]inut` cu argu-
mente [i cu pasiune. A[ re]ine aici, ca
ipotetic` doar, o umbr` a ei, pe care nu
[tiu dac` Mircea Mih`ie[ nu o va fi l`sat
deliberat în penumbr`. C`ci, nu-i a[a?,
cititorul, nu în mai mic` m`sur` decît
criticul, este el însu[i un detectiv, chiar
atunci cînd cite[te exegeze. Oricum, nu
e vorba aici de una la patru ace, ca s`
zic a[a, ci, dimpotriv`: Mircea Mih`ie[
prefer` t`ietura de fraz` familiar`, ea
îns`[i în lupt` cu ghetoul academic [i
estet. Dac` n-a[ urm`ri ]es`tura unei alte
demonstra]ii, a[ spune c`, în fapt, pe ur-
mele lui Chandler, Mircea Mih`ie[ este
aici în disput` cu cli[ee [i conformisme:
critica literar` ar trebui resuscitat` în
a[a fel încît, recî[tigîndu-[i elegan]a, s`
se adreseze, totu[i, oamenilor.
În fine, umbra de care vorbeam: nu
cumva ar trebui s` vedem în istoria
regener`rii prozei cu detectivi un pariu
– bizar – al literaturii înse[i?! C`ci Chan-
dler, autorul acesta, om prosper de afaceri
care c`zuse victim` Marelui Crah [i care
public` prima nuvel` la 45 de ani, ajunge,
„ca într-un miracol“, s` se îmbog`]easc`
pe spatele studiourilor Universal de la
Hollywood. Dar atunci Marlowe devine
un anti-Marlowe, cum precizeaz` Mircea
Mih`ie[. Mai mult: „Din privilegiat, Mar-
lowe decade în postura unui personaj
distribuit în rolul de a face leg`tura între
diversele episoade ale unei povestiri ce
nu pare s`-l intereseze prea mult nici
pe cel care a imaginat-o“. S` fie e[ecul
artistic reversul fatal al oric`rei îmbur-
gheziri?! S` fie posibil` regenerarea doar
în condi]ii de marginalitate?
Oricum, pentru a reveni la teza c`r]ii,
iat` din nou, în ultima fraz` a exegezei,
c`reia îi urmeaz` Via]a dup` Chandler,
imaginea detectivului ca ipostaz` a
omului: „el e cu siguran]` unul dintre
acele personaje în care palpit` tensi-
unea, frustrarea, orgoliul, disperarea,
singur`tatea, nevroza [i tragedia unei
lumi – de atunci, de acum [i, dac` se
pot face previziuni în spa]iul din ce în
ce mai rarefiat al literaturii, cît` vreme
vom mai crede în valorile demoda-
te ale onoarei, binelui, frumosului
[i adev`rului“. Onoare, bine, frumos,
adev`r, iat` valorile pentru care se lupt`
Marlowe, omul în care, o repet`m, pal-
pit` „tragedia unei lumi – de atunci, de
acum“. De ce de acum? Dincolo de anga-
jarea general-umanului, e aici un proces
de glisare care face din Mircea Mih`ie[
mai mult decît un admirator al persona-
jului [i al autorului care l-a întruchipat.
Dar aceasta e deja o alt` poveste.
A[adar, Chandler, un autor care-[i
controleaz` perfect textul, care nu
ocole[te jocurile intertextuale, aflat
într-un dialog inteligent cu cititorul
c`ruia îi ofer` o prob` de literatur` ce
angajeaz` existen]ial. În fine, „Citito-
rul atent va deveni nu doar obiectul
seduc]iei scriitorului, ci [i p`rta[ la
edificarea construc]iei narative. Intrînd
în mintea lui Marlowe, sîntem, parcur-
gînd textul, alter ego-uri ale acestuia“.
Sau, [i mai elocvent spus: „Cititorul
constant al c`r]ilor lui Chandler va con-
cede imediat c` un astfel de personaj e
gîndit în oglinda flatant` a unui autor
care-[i caut` mîntuirea prin scris“. Poate
tocmai de aceea, Marlowe, detectivul,
„nu investigheaz`, ci urm`re[te derutat,
fascinat, oripilat firele unor întîmpl`ri
în care este implicat f`r` voia lui, ca într-
un fel de somnambulism pe marginea
pr`pastiei“. Predecesorii lui Marlowe, o
[tim, erau personaje infailibile, în stare
s` descifreze orice enigm`. La cap`tul ei
se afla, oricum, criminalul. S` observ`m
doar în trecere c`, naratologic vorbind,
orice criminal devenea astfel o victim`.
Oricum, detectivii erau, „într-un sens
scolastic [i terestru“, „capabili s` recon-
stituie, precum paleontologii, scheletul
unui animal uria[ pornind de la un frag-
ment de os“. De aici metafora jocului de
[ah: detectivul anticipeaz` desf`[urarea
jocului în zeci de mut`ri. Pe Marlowe,
în schimb, „nu [ase, ci chiar o simpl`
mi[care nea[teptat` îl poate dezechili-
bra, demonstrîndu-i, lui în primul rînd,
cît de precar, de fragil [i neputincios e
în încerc`rile de a pune ordine în lume“.
La Chandler, nu numai c` „detectivul nu
mai este ma[ina de dezlegat enigme“,
dar grani]a dintre infractori [i ap`r`torii
legii se sub]iaz` periculos de mult. Prin
urmare, „cavaler f`r` armur`“, detectivul
apare în romanele lui Chandler drept „o
întrupare a str`inului, a inadaptatului, a
singuraticului“.
Î
NTR-O scrisoare din 1945, tratîndu-[i
personajul ca pe o fiin]` din lumea
real`, Chandler îl define[te pe Mar-
lowe în urm`torii termeni: „Nu d` o
ceap` degerat` pe cine e pre[edintele
]`rii. Ca [i mine, pentru c` [tiu c`
trebuie s` fie un politician. Lui Philip
Marlowe [i mie nu ne plac bog`ta[ii
nu pentru c` fac du[uri [i au bani. Nu
ne plac pentru c` sînt idio]i“. Or, nu
po]i s` nu vezi în acest eu care vorbe[te
o întruchipare a lui Mircea Mih`ie[
însu[i – sînt, în fond, cuvintele cu
care se deschide studiul propriu-zis
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
–, un joc permanent de oglinzi în care
r`sfrîngerea e recunoa[tere, asumare
[i, deci, identificare. Ca [i mine, citeaz`
Mircea Mih`ie[, pl`cîndu-i, probabil,
s` se reg`seasc` în aceste cuvinte. {i, de
fapt, nu numai în acestea. Purtînd cu
o anume pudoare masca lui Chandler,
uneori pe a lui Marlowe însu[i, Mircea
Mih`ie[ construie[te aici un joc de
oglinzi din care se prefigureaz` struc-
tura unui învins. C` el însu[i nu-i sufer`
pe politicieni pentru c` sînt idio]i?! De
ce-am repeta-o? Stau m`rturie articolele
care ar putea fi a[ezate sub titlul Din
panoplia unui revoltat, sau ale unui revoltat
învins. Scrisul, ca orgoliu [i ca revan[`,
care ar vrea totu[i s` p`r`seasc` terenul
straniu al ideii pentru a se angaja în
prezen]`.
{i atunci revenim, fire[te, la întreba-
rea de ce scrie Mircea Mih`ie[ o carte
despre Raymond Chandler, autor de
romane poli]iste, care, în plus, s` aib`
drept obiect Metafizica detectivului Mar-
lowe? S` spunem c`, a[a cum o scriam
cîndva, critica literar` (sau poate numai
hermeneutica?) pare act pur de detec-
tivism, oricît narcisism ar presupune
ea?! De veghe în oglind` – parafraz`m,
fire[te –, Mircea Mih`ie[ urm`re[te în
acela[i timp ]es`tura unei lumi textuale,
labirintul lumii reale [i deopotriv` pro-
priul neant – [i nu [tiu dac` nu cumva,
în oglind` fiind, b`t`liile lui nu r`mîn
manifeste, din start chiar, decît în planul
aseptic al ideii. Oricum, nu întîmpl`tor
a scris pagini de referin]` despre jurnal.
Va fi scriind, la rîndu-i, [i altfel de jurnal
decît acela, implicit, al exegezei?! De
data aceasta, s-a proiectat pe sine însu[i,
cum o f`ceau cîndva pictorii, într-un
unghi de unde prive[te [i actul în sine
al reflect`rii. Scrisul critic ca mijloc de
confesiune va fi asigurat arhitectura
de adîncime, dac` nu cumva motiva]ia
originar`, a scrisului s`u. Oricum, nu
v`d, printre c`r]ile lui, alta în care,
scriind despre al]ii, Mircea Mih`ie[ s`
scrie cu mai mult` pregnan]` despre
sine însu[i.
În fine, nu voi încerca eu o demons-
tra]ie riguroas` în acest sens: exist` un
fel de precedent care m` oblig` s` fiu
precaut. {i totu[i, de[i deliberat la vedere,
precedentul ne d` mai degrab` frîu liber
imagina]iei. Iat`: „Raymond Chandler
a pus în Philip Marlowe m`car o parte
din frustrarea [i am`r`ciunea care nu
l-au p`r`sit niciodat`. Dup` propria
m`rturisire, într-o perioad` a vie]ii a tr`it
«vreme de cinci zile cu o singur` farfurie
de sup`»„. În alt loc: „Chandler însu[i

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
pare a fi corespuns modelului atribuit
eroului s`u. Fotografiile ni-l arat` drept
un gentleman pe deplin integrat epocii
sale, de[i, adeseori, comportamentul s`u
[oca audien]a“. Altundeva: „Biografii s-au
str`duit s` descopere paralele între via]a
eroului [i via]a autorului. Asem`n`rile
exist`, desigur, dup` cum exist` [i deo-
sebiri. În opinia mea, conchide Mih`ie[,
ele sînt specula]ii ce nu dovedesc nimic
altceva decît inevitabila proiec]ie a eului
profund al lui Raymond Chandler în eul
social reprezentat de romanele sale“. Pen-
tru a oferi alte dovezi, iat`: „Paralelismele
autor-personaj pot fi spectaculoase, dar
ele nu duc prea departe. Relevan]a lor e
limitat`. Autorul nu s-a proiectat întru
totul în erou“. Ba chiar, ni se spune, va
fi existat din partea autorului un discret
„proces de ponegrire“. Doar c` b`utura
sau fumatul apar în latura lor solitar
salvatoare. Ca [i jocul de [ah: „dup`
confrunt`rile cu gangsterii, dup` ce a
rezistat cu brio asalturilor femeilor fatale,
detectivul î[i g`se[te echilibrul în inter-
minabile partide de [ah solitare“.
S` c`ut`m acum asem`n`ri între
Chandler, Marlowe [i Mircea Mih`ie[
ar fi, orice s-ar spune, prea mult. Chit
c`, dac` ar fi s` ne întreb`m pe cine ve-
gheaz`, din oglind`, Mircea Mih`ie[ (de
nu cumva chiar din oglinda textului lui
Chandler), am spune: înainte de orice
altceva, pe sine însu[i. {i dac` a[ merge
cu investiga]ia mai departe în acest
sens, a[ invoca o fraz` în care Mih`ie[
vorbe[te despre „infuzia autobiografic`“
a uneia din c`r]ile lui Chandler: „Nu e
vorba, fire[te, continu` el, de un auto-
biografism transpus mecanic, ci de un
dialog, pe jum`tate abstract, pe jum`tate
palpabil, între durerea [i disperarea din
via]a lui Chandler [i abulia irigat` de un
irepresibil sentimentalism, ce n`p`dise
gîndurile [i gesturile detectivului“.
C
U toate aceste precau]ii, la care
Mircea Mih`ie[ însu[i ne oblig`,
a[ îndr`zni s` citesc studiul des-
pre Chandler (sau despre Marlowe?) în
cheie confesiv-autobiografic`. Recunosc
c`, odat` p`truns pe acest f`ga[, Chan-
dler, ca [i Marlowe, au disp`rut pentru
mine în bun` m`sur`. N-a r`mas decît
Mircea Mih`ie[. Fire[te, voi suporta
consecin]ele.
Cum s` n-o fac, îns`, cînd cuvintele
care preced exegeza sînt parc` frag-
mente dintr-un poem? Iat`: „A[ fi vrut
s` scriu aceast` carte acum treizeci de
ani. O consider o datorie de tinere]e, în
fine achitat`, în amintirea vremurilor
cînd, împreun` cu Valentin Constantin,
Ioan T. Morar, Eugen Suciu, Genu [i
Dani Motz, citeam cu voce tare pasaje
din c`r]ile lui Raymond Chandler. Sînt
sigur c` fiecare dintre noi a fost mar-
cat de acele zile [i acele lecturi: atunci
c`utam în anchetele detectivului Philip
Marlowe partea solar` a existen]ei,
libertatea, umorul [i aventura; ast`zi
probabil c` am c`uta doar nevroza“. În
fine, e la mijloc un paradox, peste care
n-a[ vrea s` trec. În vremuri totalitare,
un personaj precum Marlowe putea s`
insufle sentimentul libert`]ii; tr`ind
prin el, prin felul lui rebel, asemenea
spiritelor avangardiste, de a r`sturna
cli[eele, tinere]ea î[i lua por]ia de su-
perbie deta[at-orgolioas`. Dar azi, cînd
lumea din jur colc`ie, precum aceea din
romanele lui Chandler, de infractori
care mi[un` în libertate [i ne decid
via]a, în locul umorului avem nevroza,
consecin]a unui puternic sentiment al
neputin]ei [i al scepticismului. În lupta
cu r`ul, nu po]i fi decît un învins, oricîte
iluzii ]i-ai face c` frîngi în lupt` spade.
În fine, o alt` secven]` de poem: „Dac-
a[ fi fost eu însumi un personaj dintr-o
carte de-a lui Raymond Chandler, a[
fi dedicat, cu siguran]`, aceste rînduri
Monei Mars, Peruca Argintie, femeia
cu buzele [i fa]a reci ca ghea]a – pentru
c` în via]a fiec`ruia exist` cineva care
te ur`[te [i te salveaz` în acela[i timp“.
Ostil fa]` de femeile de care e asaltat,
Marlowe e salvat de so]ia unui gangster
al c`rei s`rut, în c`ldura insuportabil`
a de[ertului californian, cum se preci-
zeaz`, e rece. Cine s` fie femeia aceasta,
cu „buzele [i fa]a reci ca ghea]a“ care „te
ur`[te [i te salveaz` în acela[i timp“?
De ce n-ar fi, ca s` ne plas`m în zona
feminit`]ii „reci“, chiar scriitura? În
fapt, nu r`spunsul la întrebare conteaz`
– oricît un critic serios s-ar angaja în
aceast` pledoarie –, cît rela]ia, pe care
ea o implic`, cu realitatea, cu lumea din
preajma lui Mircea Mih`ie[. Oricum,
Mona Mars r`mîne o enigm` [i despre
ea nici nu trebuie s` se afle mai mult
decît se [tie deja.
Dar poate c` aceste cuvinte confesive
nu-s decît detalii. Mereu apar, îns`, alte-
le. Iat` undeva o m`rturisire nea[teptat`:
„Am dorit, z`bovind în universul chan-
dlerian, fie el [i unul postum, s` amîn
cît mai mult desp`r]irea de un scriitor [i
un personaj care mi-au marcat profund
parcursul existen]ial“, parcurs care în-
seamn` poate chiar trecerea de la umor
[i aventur` la nevroz`. {i dac` „Raymond
Chandler a pus în Philip Marlowe m`car
o parte din frustrarea [i am`r`ciunea
care nu l-au p`r`sit niciodat`“, de ce n-
am crede c`, la rîndu-i, Mircea Mih`ie[
î[i reg`se[te în acest erou propriul scep-
ticism, propriul sentiment de neputin]`,
propria revolt` stins`? Cînd cite[ti fraze
în care Mircea Mih`ie[ vorbe[te despre
lumea cu care se lupt` Marlowe, nu po]i
s` nu te gînde[ti c` multe dintre cuvinte
au o dubl` sau tripl` referin]`. Un simplu
exemplu acum: Los Angeles-ul e „un
metropolis crepuscular, expresionist,
populat de fantasmele unei civiliza]ii
violente, hr`p`re]e, imorale, total sub-
jugate de domnia banului“.
A[a încît, de ce n-am vedea în spa-
tele exegezei un om, un alter-ego al lui
Chandler [i deopotriv` al lui Marlowe,
dezam`git de marasmul în care tr`ie[te,
„pe cît de cinic pe atît de sentimental“,
un sceptic care contempl`, fascinat [i ori-
pilat, marasmul social [i care, asemenea
eroului s`u, „î[i confec]ioneaz`, de fapt, o
carapace de ursuzenie [i cinism pentru a-
[i proteja vulnerabilitatea“? Scrie Mircea
Mih`ie[ despre Marlowe: „Duritatea [i
cinismul sînt doar armura în care perso-
najul în]elege s`-[i acopere fragilitatea [i
singur`tatea structurale. ´…¨ În func]ie de
împrejur`ri, personalitatea lui Marlowe
poart` masca dual` a exuberan]ei ironice
[i a depresiei f`r` leac“. Prin urmare, celor
care v`d în Mircea Mih`ie[ doar autorul
s`pt`mînalelor „contraforturi“, figura
acid` care nu ocole[te nici violen]ele de
limbaj, nici verdictul neiert`tor al unui
nihilist rebel, li s-ar putea r`spunde cu o
fraz` de-aici: „Duritatea lui e ´…¨ exclusiv
una de limbaj ([i de limbaj scriptic, am
completa). De[i ni se înf`]i[eaz` drept un
macho, e mai degrab` un încasator decît
un agresor“. Ca [i Marlowe, un „sarcastic
mîntuit“, posesor „al unei min]i dubita-
tive“, care tr`ie[te cu intui]ia „neantului
45
meschin în care a p`truns“, primind
„resemnat cadoul otr`vit oferit de marii
aranjori ai destinului“.
Peste tot, deci, umbrele unui au-
toportret. Iat`: „singuratic [i aparent
f`r` nici o [ans` de a învinge, eroul
atac` frontal putregaiul social [i d` un
sens umanit`]ii [i valorilor acesteia.
În înc`p`]înarea sublim` a luptei sale,
detectivul pare s` fie ultimul om de pe
planet` care mai crede în valorile onoa-
rei, cinstei [i bun`t`]ii“. Altfel, „amestec
UNDERCOVER
de sociolog [i de agent sanitar“, „ghid
moral e[uat într-o lume instinctiv imo-
ral`“, Mircea Mih`ie[ este, finalmente,
un sceptic; exist` în angaj`rile lui civice
„un romantism irepresibil, mai aproape
de acceptarea e[ecului decît de speran]a
victoriei“. Despre el, ca [i despre Mar-
lowe, s-ar putea spune: „Cît de precar,
de fragil, de neputincios e în încerc`rile
de a pune ordine în lume“. S` mergem
pîn` acolo încît s` spunem: „retractil
[i pudibond, M. (Marlowe? Mih`ie[?
Cine [tie…) tînje[te dup` o mam` pro-
tectoare“?
Fire[te, un portret idealizat, dar nu
într-atît încît s` nu con]in` în el identi-
tatea unui eu profund care se oglinde[te
în experien]a dureroas` a altora. Se
vorbe[te într-un loc de condi]ia de paria
social a Marlowe, „nu foarte diferit` de
aceea a lui Chandler însu[i“, continu`
Mircea Mih`ie[. Nu foarte diferit` chiar
de a exegetului de azi al lui Chandler,
am continua noi.
O
RICE s-ar spune, paralelisme abu-
zive: cu toat` pasiunea pus` în
joc, cu tot spectacolul de oglinzi,
cartea aceasta – numit` chiar Metafizica
detectivului Marlowe (Polirom, 2008) –
nu-i decît o exegez` despre romanele lui
Chandler. {i totu[i… Referirile explicite
la contemporaneitatea în care tr`ie[te
[i cu care se lupt` Mircea Mih`ie[ nu
ne dau pace. Iat`: „De[i c`r]ile pe care i
le-a dedicat Raymond Chandler au o ve-
chime de cinci-[ase decenii, Philip Mar-
lowe este mai viu ast`zi decît fusese la
na[tere, spune Mircea Mih`ie[. La fel [i
violen]a, l`comia, nep`sarea, cinismul,
fascina]ia vulgarit`]ii [i nebunia lumii“.
E aici un sigiliu care dezv`luie codul
stoic pe care îl folose[te Mircea Mih`ie[
însu[i în descifrarea lumii. C` dore[te
s` o [i salveze? Ai impresia c`, scriind
aceast` carte – sau continuînd s` scrie
ceea ce s-ar putea numi, cu o sintagm`
nepotrivit`, critic` literar` –, el face do-
vada am`r`ciunii, „singurul r`spuns ce
poate fi dat unei oglinzi ce refuz` s` mai
reflecte [i altceva decît adîncimile unei
con[tiin]e vulnerate“.
În fapt, ca [i Chandler, ca [i Marlowe
însu[i – care, la un moment dat, con-
tinu` c`ut`rile, de[i nu i se mai ceruse
acest lucru, [i asta pentru c` simte în cel
c`utat un alter-ego al s`u –, poate c` Mir-
cea Mih`ie[ aproximeaz` o salvare prin
scris, prin simpla identificare a celuilalt
cu care este de aceea[i parte a baricadei.
R`mîne, îns`, [i el, „unul dintre acele
personaje în care palpit` tensiunea, frus-
trarea, orgoliul, disperarea, singur`tatea,
nevroza [i tragedia unei lumi întregi –
de atunci, de acum“. C`ci, „într-o lume a
crimei, a p`catului, minciunii, violen]ei
[i nebuniei, a fi vulnerabil înseamn` a
fi deja mort“.
Or, poate c` scrisul, care îl cheam`
[i îl construie[te pe cel`lalt, ofer` la
rîndu-i, oricît de iluzorie, o plato[` de
invulnerabilitate. j
 www.bab.ro

15 octombrie - 15 noiembrie
bienala de arhitectură bucureşti

bab2008 | expoziţia celor mai bune lucrări de arhitectură românească

avangardă şi continuitate | expoziţie de arhitectură modernă şi contemporană croată
FFF08 | expoziţie de arhitectură contemporană maghiară
35 oraşe, mulţi pixeli, ceva cafea | expoziţie de fotografie de arhitectură contemporană
nu | foto-instalaţie, spaţiul public
idei mici pentru un oraş mare | expoziţie de proiecte pentru spaţiul public
arhitecturile urbane ale lui rudolf fraenkel | expoziţie monografică

organizatori partener sponsori principali

cu sprijinul

sponsori

parteneri media

prin partener arboreverde


NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
Fa]a [i reversul
S
URÂSUL bonom-
demonic al lui
Orson Welles,
r`t`cirea lui
Harry Lyme
prin subteranele unei Viene
împ`r]ite de ocupa]ie, sunetul
obsesiv al coloanei sonore
[i ingenuitatea tr`dat` a lui
Joseph Cotten: în Al treilea om,
geniul narativ al lui Graham
Greene propune scheletul pe
care arta lui Carol Reed se va
suprapune fecund. Europa
sfâ[iat` de r`zboi î[i expune
propriile umbre [i suferin]a
uman` devine obiectul
unui pariu mistificator.
Identit`]ile pot fi reinventate
la nesfâr[it – iar vinov`]ia,
pus` între paranteze gra]ie
unui document fals. Dincolo
de divertisment, ca într-
o moralitate medieval`,
nara]iunea cinematografic` a
lui Greene revel` un teritoriu
al tenebrelor. Cei ce se
aventureaz` în acest spa]iu
al mor]ii [i simulacrelor se
vor întoarce înapoi definitiv
schimba]i. Ini]ierea în Europa
postbelic` este una în crim`,
ambiguitate [i sânge.
În acest punct, natura
relativ` a demarca]iilor ce
despart genurile înalte de
literatura popular` este
evident`. Cariera lui Greene
sfideaz` regulile clasice: de
la autorul de scenarii pentru
filme noir la diplomatul ce
ascunde, poate, un spion
al Majest`]ii sale, pasul
este unul f`cut f`r` ezitare.
Convertirea la catolicism
[i oscila]ia între mister [i
„romanul cu tez`“ sunt
ingredientele unei cariere
deloc obi[nuite. În acest dosar
al paradoxurilor, pozi]ia
textelor servind ca pretext
industriei cinematografice
este privilegiat`. Pariul
asumat este unul decelabil
f`r` dificultate: explorarea
umanului în regim de thriller
r`mâne provocarea pe care
Greene o plaseaz` la temelia
fic]iunilor sale. Istoria
ia forma contorsionat` a
aventurii, a[a cum, în expresul
de Stambul, o întreag` Europ`
interbelic` era prins` în
marele insectar narativ.
Al zecelea om
Al zecelea om apar]ine,
stilistic [i tematic, seriei de
texte pe care Graham Greene
le produce în intervalul
din jurul lui 1945. Ceea ce
face diferen]a este istoria
ciudat` a unui scenariu
niciodat` convertit în
pelicul`. Postfa]a lui Greene
însu[i plaseaz` parcursul
textului pe acest fundal
al r`t`cirii: din sertarele
unui case de produc]ie
americane, el revine în
mâinile unui colec]ionar, în
vederea public`rii. Opera de
maturitate ajunge o marc` a
senectu]ii creatoare.
Simbolic, între Al zecelea
om [i textul aflat la originea
capodoperei lui Carol Reed
comunicarea este decelabil`
f`r` dificultate. Numitorul
comun este dat de decorul
unei Europe postbelice
- spa]iu al umbrelor, ca [i
de recuren]a unei obsesii
reductibile la manipularea
unei identit`]i- artefact. Este
ca [i cum, în acest teatru
al suferin]ei [i am`girilor
care este Europa, mor]ii s-
ar putea întoarce spre a-[i
revizita propria via]`. Nimic
nu le mai este refuzat în
acest moment. Sinuciderea,
asasinatul, iubirea sunt
remodelate în acest creuzet
al lumii care nu mai are
z`gazuri.
Ca [i în cazul romanului
cinematografic din 1949,
ipoteza narativ` este una
care maximizeaz` efectul
dramatic. Schema de pornire
valorific` o tehnic` filmic`,
inten]ionând s` a[eze
omenescul într-un spa]iu al
încerc`rilor-limit`. Ostatecii
aduna]i într-o închisoare
francez` sunt invita]i, de
c`tre autorit`]ile germane
însele, s` desemneze pe
cei care vor fi executa]i în
cadrul unor represalii. Ceea
ce urmeaz` este previzibil: o
tragere la sor]i [i trei nume
ce vor fi ale mor]ilor. Grani]a
este trasat` de hazard.
Un accident perturb`
ordinea macabr`: unul
dintre cei care au tras lozul
necâ[tig`tor inten]ioneaz`
s` tri[eze destinul. Locul lui
Chavel, avocatul parizian,
poate fi luat de cel care va
avea temeritatea de fi un
substitut în fa]a plutonului
de execu]ie. Chavel însu[i
fixeaz` termenii: propriul
destin, sub forma întregii
sale averi. Jocul are o nou`
miz` acum. R`zboiul supune
for]ei sale de torsiune
umanul. {i, ca într-un efect
de domino, un patrulea
destin se va modifica în
acest moment. Un coleg de
deten]ie va accepta pariul,
luând moartea asupra sa.
O tranzac]ie notarial` se
consum` în vecin`tatea
sfâr[itului. Janvier, omul care
ia asupra sa moartea, las`
averea lui Chavel surorii [i
mamei sale. Transferul de
identitate este unul încheiat,
în termenii Legii înse[i.
Destinul este încadrat în
termenii aseptici ai normei
juridice. Imposibilul este
domesticit de om.
Reinventarea identit`]ilor
debuteaz` în pragul trecerii
Styxului. Janvier î[i cump`r`,
prin moartea sa, o bog`]ie
refuzat` în via]`. În vreme ce
Chavel î[i cedeaz`, în acest
pact faustic degradat, numele
[i mo[tenirea familiei sale.
Avocatul ia acum, prin
propria voin]`, imaginea
terifiant` a la[it`]ii supreme.
Chavel devine, în anticamera
execu]iei, al zecelea om,
omul al c`rui nume nu mai
poate fi pronun]at niciodat`.
Omul [i dublul s`u
Tragedia lui Chavel
[i Janvier particip` la
cataclismul r`zboiului.
Fran]a îl întâmpin` pe omul
f`r` nume, pe cel care se
va numi de acum înainte
Charlot, cu aerul terifiant
al unui univers din care
certitudinile trecutului
sunt evacuate prin sânge.
Fran]a de dup` Eliberare,
sugereaz` ironic naratorul
omniscient, este populat` de
milioane de furnici care î[i
caut` imposibilul lor drum
spre cas`. Între alb [i negru,
se situeaz` continentul
unui echivoc moral. Chavel/
Charlot, omul f`r` trecut,
exploreaz` acest purgatoriu
din care nu se întrevede
ie[ire.
Cum te po]i mântui
dup` ce ]i-ai cump`rat via]a
oferind la schimb propriul
destin? Cum po]i reface din
fragmente izolate o existen]`
vidat` de sens? Tribula]iile
lui Chavel sunt indisociabile
de aceste interoga]ii,
c`ci misterul se afl` în
vecin`tatea teologiei. Pactul
lui Chavel este încheiat cu
un diavol care îl locuie[te.
Drumurile sale sunt parte a
unui parcurs al mântuirii. Cu
fiecare pas, cel de-al zecelea
om se apropie de clipa în
care salvarea sufletului s`u
va fi posibil`. De-abia atunci
Charlot va fi din nou Chavel.
Previzibil, decorul
mântuirii sale va fi cel al
c`minului: întoarcerea acas`,
în spa]iul cândva protector
al conacului din sat, aduce
cu sine dubla revela]ie a
timpului [i a vinov`]iei.
Str`inul care bate în u[a
propriei case, acolo unde
se afl` acum sora [i mama
celui care i-a cump`rat via]a
cu via]a sa, este chemat s`
respecte un jur`mânt al
t`cerii. Revenind pe propriile
sale urme, Chavel este acum
Charlot, omul bun la toate
din casa copil`riei sale. Redus
la o umbr` ce bântuie satul
natal, Chavel este confruntat
cu spectrele vie]ii sale care
a fost.
Tragedia las` loc unui
sentiment al nefamiliarului.
Coborârea în trecut este
dublat` de realitatea
prezen]ei unei familii
st`pânind locul din care
Chavel a fost definitiv
expulzat. Thérèse Mangeot,
sora lui Janvier, este a doua
via]` sacrificat` de la[itatea
lui Chavel. Ura implacabil`
a supravie]uitoarei înt`re[te
datoria de t`cere a lui
Chavel. În cele din urm`,
ambiguitatea domin` acest
c`min cândva luminos:
Charlot este prizonierul
unei identit`]i de împrumut,
în vreme ce via]a familiei
Mangeot se scurge în
vecin`tatea iminentei sosiri a
St`pânului, gata s` î[i ia casa
înapoi. Infernul este, acum,
cl`dit pe temeliile
a[tept`rii.
Sosirea lui Carosse,
actorul colabora]ionist,
sparge acest echilibru
fragil al casei în care
umbrele se întâlnesc.
Istoria identit`]ilor
furate se complic`,
ca într-un climax
cinematografic:
comediantul urm`rit
de poli]ie bate la u[a
casei, c`ci el este
47
LITERATURA
Chavel. Cel de a-l zecelea
om se întâlne[te cu dublul
s`u. Carosse inten]ioneaz`
s` joace ultimul rol al vie]ii
sale. Trecutul va fi l`sat
definitiv în urm`. Carosse
va fi Chavel, în vreme ce
Charlot va fi, de-acum
înainte, doar omul bun la
toate.
Conacul matern este scena
pe care se joac` aceast` pies`
a destinului în care fiecare
dintre actori nu este ce pare a
fi. Istoria este marele fundal
al teatrului lumii: tranzac]ia
din închisoare este, în ochii
Legii, una invalid` acum.
Carosse poate fi, în acela[i
timp, cuceritorul lui Thérèse
[i st`pânul domeniului.
Pentru a doua oar`, Chavel
este ispitit de diavolul
sosit în deghizamentul lui
Carosse. Totul poate fi ca la
început. Vocea Diavolului
îi ofer` [ansa recl`dirii p`cii
materne a casei.
Sufletul lui Chavel este
disputat între infern [i
paradis. Suprema încercare
a venit, iar întoarcerea
acas` este în sfâr[it posibil`.
Identitatea ascuns` a
celui de-al zecelea om este
revelat` lui Thérèse: cei doi
Chavel se înfrunt` sub ochii
atot[tiutori ai lui Dumnezeu.
Iar ultimul truc al lui Chavel
este câ[tig`tor. Expunerea
impostorului cere un pre] de
aceast` dat`. Cel de-al zecelea
om î[i cere înapoi via]a
vândut` în închisoare. Cercul
se închide. Chavel poate fi
acum cu adev`rat Chavel.
Testamentul lui Chavel în
favoarea lui Thérèse este
parte a redemp]iunii: de
aceast` dat`, sfâr[itul va fi
unul consumat în lumina
Divinit`]ii. Lini[tea refuzat`
omului f`r` nume este
acordat`, în fine, de Creator. j
l Graham Greene
AL ZECELEA OM
Traducere de
Anca-Gabriela Sârbu
Editura Polirom, 2008
48
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008

Radu Sergiu Ruba

În urma poetului
La drum, din nou la drum
POEM

cu feliile de via]` în serviet`

(Ulise ce e[ti! nebunaticule!)
cu ideile despre scris func]ionînd deja de la sine
ca un internat la exerci]iul de-nviorare.
La drum dar tr`gînd uneori cu urechea
[i la bîrfele colii ministeriale
c`ci fluxul gîndirii a luat cu sine
case, biciclete, purcei de lapte, stîlpi de telegraf, cet`]eni
(cet`]ene Robespierre! a treia stare! înotul social!)
[i cînd te gînde[ti c` nimeni nu se a[tepta
ca ora[ul s` se de[ire atît de u[or în urma poetului
iar pata de cerneal` s` se întind` atît de departe
încît sp`latul podelelor s` continue
mult dup` moartea str`lucitei promo]ii de cîrpe.
(Vîn`t`i, dioptrii, festivaluri,
]i-am spus s` nu te m`ri]i cu arti[ti!)
numai c` în aburii acelei b`i
(iluzie optic`
dovad` meandrele manualului în dreptul ei)
cet`]eana Charlotte Corday…
[i din]ii ei în m`rul acela. 
Iluzia continu`, Ed. Cartea româneasc`, 1988, p. 79
50
Por]ile Europei
CULTUR~ POLITIC~
De la margine la centru [i înapoi în Est
C
~R}ILE dedicate temelor eu-
ropene ale autorilor români
sunt fie extrem de tehnice,
abordând acele aspecte care
sunt considerate a fi inte-
resante doar pentru un cerc îngust al
speciali[tilor, fie relateaz` experien]e
personale, atunci când este vorba de per-
sonaje care au participat la negocierile de
aderare la Uniunea European`. Ambele
tipuri de abord`ri nu sunt de natur` a
atrage cititorul român, ci înt`resc mai
degrab` convingerea c` integrarea eu-
ropean` nu îi prive[te, fiind rezervat`
unei elite care a în]eles s` fie cu un pas
înaintea tuturor.
Cartea lui Victor Iulian Tuc`, Apusul
Occidentului nu a venit (înc`). Unitate în
diversitate: cultura politic` în Europa de azi
este din aceast` perspectiv` u[or atipic`.
Autorul nu [i-a propus s` explice ce este
Uniunea European` [i nici s` dea sfaturi
în calitate de martor al dinamicii euro-
pene (în calitatea sa de corespondent al
postului de radio Deutsche Welle la Bru-
xelles). Nu avem de-a face cu un demers
jurnalistic, evenimentele ultimilor ani
nu sunt comentate în succesiunea lor, ci
ne afl`m în fa]a unei specii nu foarte des
practicate: aceea a eseistului care pornind
de la fapte disparate reu[e[te s` dea o
imagine unitar` obiectului tratat, s` îl
disece [i s` îl recompun`.
Ar putea s` surprind` faptul c` Victor
Iulian Tuc` dedic` largi pasaje din car-
tea sa prezent`rii unor realit`]i din ]`ri
precum Danemarca, Belgia sau Marea
Britanie. În definitiv, de ce ar trebui s`
în]elegem mai bine unitatea european`
din perspectiva unor relat`ri de c`l`torie
sau a unor experien]e de via]` perso-
nale? Ceea ce îl intereseaz` pe Victor
Iulian Tuc` în cartea sa nu este relatarea
unor evolu]ii istorice sau descrierea
prezentului, ci interesul s`u este de a
în]elege mai bine cum a fost [i cum este
în]eleas` democra]ia în diverse locuri
ale Europei, în a[a fel încât în prezent
exist` un consens asupra unui model
democratic comun, ceea ce a permis pu-
l Victor Iulian Tuc`
APUSUL
OCCIDENTULUI
NU A VENIT (ÎNC~)
Ed. Eikon, 2007, 256 pp.
nerea laolalt` a experien]elor acumulate.
Europa nu este pentru Victor Iulian Tuc`
un concept abstract, ci suma tuturor
experien]elor istorice pe care le pune
în pagin`. Pe autor îl mai intereseaz` [i
altceva, anume dac` se poate vorbi de
o cultur` politic` specific european`.
Întrebarea este doar schi]at`, sunt date
câteva variante de r`spuns în mai multe
pasaje ale c`r]ii. Important este c` aceast`
întrebare este pus`, cartea de fa]` putând
fi v`zut` [i ca o contribu]ie la evolu]ia
acestei problematici.
Victor Iulian Tuc` nu uit` s` pun`
în paralel experien]a statelor cu tradi]ie
democratic` cu cea româneasc`. De cele
mai multe ori, paralela nu avantajeaz`, ci
dimpotriv`, dar nici nu este tras` conclu-
zia potrivit c`reia România ar fi un caz
atât de atipic încât s` nu poat` fi remedi-
at. O lectur` lucid` a realit`]ii care are ca
rezultat o mai bun` în]elegere a felului
în care România se raporteaz` la Europa.
Un exemplu în acest sens sunt pasajele
din carte dedicate statului bun`st`rii. Un
sistem unic european al felului în care
statul se raporteaz` asisten]ial la propriii
cet`]eni nu exist`: modelul social eu-
ropean este suma modelelor na]ionale.
Doar prin raportare la modele extraeu-
ropene cel european cap`t` consisten]`.
Nu exist` un standard unic, dar prin
reformele avute în vedere în rela]ia cu
statele candidate acestea î[i pot formula
propriul model social. Care este solu]ia
avansat` de Victor Iulian Tuc`? Ea se
rezum` la o singur` valoare: solidaritatea
fa]` de cel`lalt. Este, potrivit autorului,
o form` concret` de cre[tinism, mai
eficient` decât cea a exalt`rii religioase.
Chiar în varianta sa secularizat`, so-
lidaritatea este cea mai eficient` baz`
pentru dezvoltare; rezumând, putem
spune precum autorul: „îngerii lor nu
invadeaz` spa]iul public, dar sunt mult
mai eficien]i“.
Un capitol distinct al c`r]ii este intitu-
lat „Înapoi în Est“. Expresia este special
aleas` pentru a fi polisemantic`: „înapoi“
este treapta superioar` a „înapoierii“, dar
poate avea [i semnifica]ia întoarcerii la
sensurile primordiale care a[teapt` a fi
redescoperite. Re]ine felul în care Victor
Iulian Tuc` trateaz` problema fricii.
Aceasta a fost atât de eficient indus` de
regimurile comuniste, încât persist` [i
ast`zi, reu[ind s` îngreuneze necesara
distinc]ie între bine [i r`u. Opusul fricii
este polite]ea – semn al respectului, dar
[i al deta[`rii. Pentru ca Estul s` se poat`
reg`si, este nevoie nu doar de afirmarea
libert`]ii, ci [i de practicarea ei, gest dificil
deoarece „libertatea se înva]` mai greu
decât servitutea“.
O alt` tem` legat` de identitatea euro-
pean` este cea a toleran]ei, considerat` a
fi una dintre cele mai importante valori
comune europene. Victor Iulian Tuc`
a în]eles importan]a acestui concept [i
mai ales urgen]a explicit`rii sale. Pornind
de la atitudinea fa]` de imigran]i în ]`ri
precum Danemarca, Belgia sau Marea
Britanie, autorul ajunge la concluzia c`
toleran]a [i intoleran]a sunt valori la
fel de des împ`rt`[ite, cu diferen]a c`
toleran]a este practicat` pe scar` mai
larg`, iar intoleran]a r`mâne deseori o
prejudecat` care împiedic` integrarea
într-o comunitate. O concluzie optimist`,
bazat` printre altele [i pe constatarea c`
discursul politic în leg`tur` cu aceast`
tem` se afl` în disonan]` cu ceea ce cred
[i cum ac]ioneaz` cet`]enii.
Parafrazându-l pe Karl Popper, au-
torul î[i intituleaz` unul din articolele
subsumate acestui capitol „Uniunea
European` [i du[manii s`i“. Într-una din
cele mai reu[ite contribu]ii ale sale din
acest volum în care virtuozitatea stilis-
tic` se îmbin` armonios cu dimensiunea
teoretic`, Victor Iulian Tuc` î[i pune
întrebarea care este ideologia politic` cea
mai adecvat` liberalismului economic
al Uniunii Europene. Aceasta ar putea
fi social-democra]ia, care subsumeaz`
politicile de interven]ie practicate la Bru-
xelles, dar [i neoliberalismul, practicat
mai cu seam` în Est, are o contribu]ie
important`. Nu exist` deci o singur`
ideologie care s` corespund` viziunii
economice practicate de Uniunea Euro-
pean`, ci tocmai diversitatea ideologiilor
asigur` succesul proiectului de integrare
european.
Un alt capitol al c`r]ii reia una din-
tre temele recurente ale c`r]ii: statul
asisten]ial, formul` practicat` pe scar`
larg` în statele membre ale Uniunii
Europene, v`zut de aceast` dat` prin
pervertirea sa care ar fi caracteristic` Ro-
mâniei din perioada 2003–2004. Titlul ca-
pitolului este sugestiv: „Statul asisten]ial
ca asisten]` pentru corup]ie“. Regimul
politic din România anilor 2000 este
definit de c`tre autor ca fiind o semi-oli-
garhie care ar corespunde, potrivit auto-
rului, la ceea ce Robert Dahl descrie prin
termenul de „oligarhie concuren]ial`“.
Argumentul este c` participarea politic`
este redus`, iar politicile practicate de
un partid pretins social-democrat nu au
nimic în comun cu modelul de welfare
state occidental, încurajând corup]ia în
numele unor politici sociale prin care
banul public nu ajunge de fapt la cei
afla]i în nevoie [i concentrând puterea
în mâinile unei elite politice reduse ca
num`r.
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
„Suspendarea din istorie“ este titlul
ultimului capitol al c`r]ii. Teza lui Victor
Iulian Tuc` este c` aderarea la Uniunea
European` p`rea a marca pentru Româ-
nia începutul unei noi perioade istorice,
îns` dup` acest moment nimic nu pare
a se fi schimbat. Cauza este insuficienta
asimilare a democra]iei, problem` care
persist` [i care nu pare a c`p`ta o rezol-
vare în viitorul apropiat. În acest punct
autorul ilustreaz` una dintre premisele
c`r]ii: integrarea european` nu poate fi
desp`r]it` de felul în care democra]ia este
v`zut` la nivelul fiec`rui stat membru;
cu cât o cultur` politic` este mai avan-
sat`, cu atât mai mult cresc [ansele ca
atitudinea în favoarea valorilor europene
s` fie mai bine în]eleas` [i practicat`. Prin
practicarea democra]iei de tip mimetic,
exist` riscul defaz`rii fa]` de evolu]iile
istorice fire[ti. Potrivit lui Victor Iulian
Tuc`, lec]ia „suspend`rii din istorie a
românilor de c`tre români“, practicat`
în timpul regimului comunist [i apoi pe
vremea guvern`rii lui Adrian N`stase,
trebuie mai bine în]eleas` pentru a fi
evitat` pe viitor.
Cartea are anexate mai multe intervi-
uri pe care autorul le-a avut cu actori poli-
tici direct implica]i în procesul integr`rii
europene – Arie Oostlander, Jo Leinen,
Chris Davies, Emma Nicholson, Graham
Watson, Michael Cashman, Nigel Farage
– [i cu personalit`]i din România invitate
s` reflecteze pe marginea profilului eu-
ropean al României – Monica Macovei,
Horia-Roman Patapievici, Andrei Ple[u.
Apusul Occidentului nu a venit (înc`).
Unitate în diversitate: cultura politic` în
Europa de azi este o carte în care aproa-
pe toate temele adiacente proiectului
politic european sunt puse în pagin`
[i disecate cu acribia eseistului care
în]elege a[tept`rile cititorului. Practic,
nici una dintre marile teme care au
generat dezbateri [i uneori controverse
în spa]iul european nu este ocolit`. Deo-
camdat`, tipul s`u de abordare prin care
problematici europene aparent rigide [i
neinteresante sunt tratate cu naturale]e,
într-un stil alert [i mai ales prin dozarea
implic`rii emo]ionale, r`mâne practicat
de foarte pu]ini autori. Multiplicarea
acestui tip de abordare va da f`r` în-
doial` justa m`sur` a europenit`]ii
românilor, afirmat` deseori doar la nivel
retoric.
Nu putem încheia f`r` a remarca
modul de apari]ie al acestei c`r]i: acesta
se înscrie în continuitate \n felul cu
care editura Eikon ne-a obi[nuit în ul-
tima vreme [i care red` demnitatea de
obiect artistic irepetabil a oric`reia dintre
apari]iile sale editoriale. j

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
„Prejudicii,
suave prejudicii...“
C
EL mai vizibil lucru în textele
selectate de Leon Wieseltier
din vasta exegetic` pe mar-
ginea kaddish-ului este c`, în
ciuda mar]ialei, imperativei
cerin]e de a respecta canonul, e greu de
spus, de fapt, ce anume trebuie respec-
tat. Confuzia, s`-i zicem, opera]ional` a
celor vechi e întrecut` doar de confuzia
conceptual` a celor noi. Cei vechi se
cufundau în nesfâr[ite explica]ii [i stra-
tageme pentru a pune de acord practica
rug`ciunii [i reflexul de gândire ini]ial.
Arborescen]a discursului despre kad-
dish conduce îns` la apari]ia unor im-
previzibile efecte secundare. Ele sufoc`
– sau, în orice caz, exileaz` – într-un
plan de adâncime urgen]ele morale de
la care plecase. Discursul suferin]ei pare
doar pretextul furniz`rii de exemple ale
degrad`rii treptate a riturilor. E suficient
s` intri într-o sinagog` pentru a con-
stata în ce m`sur` aggionarnamento-ul,
combinat cu incompeten]a dogmatic` a
credincio[ilor, creeaz` impresia jenant`
a confuziei [i del`s`rii. O predic` prile-
juit` de intrarea în Elul (data la care se
strângea zeciuiala pe vite, marcând unul
din cele patru începuturi ale anului nou
evreiesc, Ro[ Ha[ana) vorbe[te despre
întâmplarea evreului care [i-a împru-
mutat boul, într-o zi de {abat, unui nee-
vreu. Simbolistica predicii se dovede[te
cel pu]in derutant`. Punctul ei central
nu trimite la semnifica]iile Anului Nou,
ale zilei când credincio[ii trec prin fa]a
Domnului – care-[i contempl` crea]ia
– asemeni unei turme de oi, ci la preju-
diciile materiale aduse de împrumutul
vitei de lucru unui non-evreu!
Examenul de con[tiin]` privind res-
pectarea valorilor iudaice e înlocuit de
o seac` analiz` contabiliceasc`. Comen-
tariul despre p`cat subzist` doar în su-
gestia c` o afacere de acest tip nu poate
fi decât p`guboas`. Nimic despre scru-
tarea propriei con[tiin]e. P`trunderea
materialismului în domeniul spiritului,
a[ezarea lentilei mercantile peste via]a
modern` arat` în ce m`sur` s-a degradat
condi]ia uman` sub presiunea a[a-zise-
lor „urgen]e ale momentului“. „Nici o
vorb` despre p`cat sau r`scump`rare.
Doar prejudicii, suave prejudicii“, no-
teaz`, pe-un ton de amar` ironie Wiesel-
tier. Nimic despre suferin]`, despre du-
rere, despre împ`care [i iubire. Adev`rul
lui Nietzsche a triumfat din nou: boul
lucreaz` în perfect` indiferen]` fa]` de
solemnitatea {abatului, ca [i fa]` de
multiplele datorii ale omului con[tient
de misiunea sa în lume.
Dar [i în indiferen]` fa]` de caznele
fiului. Mai ales c` acesta nu fusese,
înainte de intrarea în perioada de doliu,
prea încântat s`-[i scruteze propria
via]`. Acum, în mod straniu, g`se[te
în autoanaliz` un prilej de a nu se mai
gândi, a[a cum îi pretinde rug`ciunea
de doliu, la p`catele tat`lui. Nu pentru
mult timp: un text talmudic despre Ziua
Judec`]ii îl retrimite pe p`rintele mort
în categoria p`c`to[ilor obi[nui]i: nici
atât de bun încât s` i se ofere f`r` jude-
cat`, din oficiu, via]a etern`, nici atât de
r`u încât s` fie trimis direct în Gheena.
Marea problem` apare chiar în acest
punct: p`c`to[ii de rând au [i ei o scurt`
experien]` a Gheenei, apoi „url` [i se
ridic`“. Imaginea-[oc nu e coborârea în
Gheena [i, apoi, urcarea, ci urletul. Cel
fel de urlet? De durere? De groaz`? De
spaim`? Ascu]it? Înfundat? Reverbe-
rând profund, între cer [i p`mânt? Sau
stins, resemnat, f`r` ecou?
Rela]ia tat`-fiu se a[az`, pornind
de la astfel de secven]e, într-o lumin`
nea[teptat`: cotropit de mil`, fiul tre-
buie s` aib` grij` de suferin]ele tat`lui,
s`-i „asculte urletul“, s` i-l în]eleag` [i
s` nu uite c` în el va fi fost [i ceva din
propriul plâns. Copil`ria devine – chiar
f`r` a fi men]ionat` – parte a unui cerc
ce-i une[te pe str`mo[i de urma[i, ca [i
când urletul (în opinia lui Rashi, ]ipetele
[i plânsul dinaintea ascensiunii din Iad
dureaz` o or`!) ar fi echivalentul unui
big bang de la cap`tul lan]ului uman.
Acolo, în zona luptei dintre p`cat [i
iertare, tat`l [i fiul au pozi]ia central`.
Trebuie s` vedem în aceast` secven]`
revelatorie un tip de raportare în care
psihologicul accelereaz` ori, dimpo-
triv`, domole[te senza]iile.
Atunci când se percepe pe sine în
postura „p`c`tosului obi[nuit“, Leon
Wieseltier nu are nici o tres`rire în fa]a
textelor premonitorii, a graficului precis
existent în acest scenariu al suferin]ei
[i expierii, descris cu o înfrico[`toare
precizie: coborârea în infern, urletul
de durere [i, finalmente, în`l]area. Nu
tresare, pentru c` î[i cunoa[te ca nimeni
altul p`catele. Le [tie [i le asum`. Nu
accept` îns` c` tat`l s`u va fi supus unei
probe identice: [i asta deoarece, pentru
fiu, tat`l – tat`l mort – nu poate, nu are
cum s` fi fost un p`c`tos.
Din fericire, [colile de gândire sunt
gata s` sar` în ajutorul celui aflat în
suferin]`. Dac` adep]ii lui Shammai (cei
mai sus invoca]i) consider` – în spirit
justi]iar – obligatorie coborârea în Iad,
potrivit p`rerilor lui Hillel (în]eleptul
n`scut în Babilon [i recunoscut pentru
„etica reciprocit`]ii“, rezumat` în cuvin-
tele „Ce ]ie nu-]i place, altuia nu-i face!“)
exist` o evaluare anterioar`, o cânt`rire
a vie]ii înaintea judec`]ii: dac` faptele
tale au fost bune, balan]a se înclin`
spre iertare [i mil`. {i iat` cum, în spirit
etic, suferin]a poate fi evitat` – e drept,
sus]ine Leon Wieseltier, prin ocolirea
sistemului de „recompense [i pedepse“,
care ar necesita – pentru c` nesocotesc
baza moral` a religiei – interven]ia lui
Dumnezeu. Cred c` autorul merge, îns`,
prea departe: ]inându-i pe cei nevinova]i
departe de Iad, r`mânem în interiorul
inconfortabilului dublet recompens`/
pedeaps`. De ce s` fie pedepsi]i cei prea
pu]in vinova]i? Doar pentru a confirma
valabilitatea prescrip]iilor din c`r]ile
în]elep]ilor?!
Inconsecven]ele [i inconsisten]ele ies
în eviden]` când încerci s` redimensio-
nezi miza discu]iei. Analizând textele,
nu mai po]i sus]ine c` ideea de justi]ie
e arbitrar`, de vreme ce for]a ei provine
din amestecul inextricabil de „obiec-
tivitate [i necesitate“. Prin urmare, nu
aceasta trebuie s` fie direc]ia de atac. Ci
mila. Adic` suspendarea impar]ialit`]ii
lui Dumnezeu, prin apelul la bun`tatea
lui. Sub presiunea propriilor nelini[ti,
Leon Wieseltier g`se[te calea de a ie[i –
debordând de energie [i vehement – din
clenciul în care a intrat nu doar ca fiu,
ci [i ca prizonier al mult prea-contradic-
toriilor c`r]i rabinice: „Diferen]a dintre
justi]ie [i mil` e diferen]a dintre logic`
[i bun`tate“. Ce s` mai spui? Prea multe
concepte, prea mult` subtilitate. Din
p`cate, [i mult prea mult` suferin]`.
Dar [i prea mult` inteligen]`: capa-
citatea lui Leon Wieseltier de a mobi-
51
ESEU
liza personaje dintr-un spa]iu cultural
de o enorm` varietate („Aminti]i-v`
de împuns`tura lui Heine, o glos`
neinten]ionat` la Hillel: «Dumnezeu
va ierta. Asta e meseria lui»„), de a crea
un adev`rat câmp al contradic]iilor,
nuan]`rilor [i relativiz`rilor. Din acest
punct de vedere, el se mi[c` permanent
în spa]iul îngust al respectului pentru
tradi]ie [i al dificult`]ii de a i se supune
necondi]ionat. Ezit`rile, cârtelile, starea
de „neguvernabilitate“ care-l cuprind
adeseori provin din sentimentul c`
particip` la o partid` în a c`rei miz` nu
crede. Nu în sensul c` n-ar fi un evreu
credincios, ci în numele unei [i mai
adânci credin]e c` tat`l s`u a fost un
om bun.
Revolta periodic` împotriva
ra]ionamentelor rabinilor este, în rea-
litate, revolta contra felului în care-[i
motivau ei punctele de vedere. Sce-
nariul care înso]e[te fiecare judecat`
rabinic`, „story“-ul desf`[urat în fa]a
cititorului e, adeseori, o supralicitare
a situa]iilor cu scopul clar de a for]a
punerea în practic` a ideii. Modalitatea
e comun` multora dintre tehnicile
„gândirii magice“, în încercarea de a im-
pune – prin constrângere, dac` e nevoie
– un ritual ori o credin]`. E în natura
uman` acceptarea lucrurilor prin pre-
siune psihologic`, mai degrab` decât
prin invocarea unor situa]ii ce ]in de
regimul delicat al sentimentelor. A invo-
ca frumuse]ea, noble]ea ori delicate]ea
pentru a-]i aminti de cei mor]i nu va
duce, cu siguran]`, la efectul a[teptat de
p`zitorii Tradi]iei. Pentru a se ap`ra, ei
vor desf`[ura o strategie în care drumul
spre ]int` s` fie dac` nu mai scurt, m`car
mai sigur. Adic` mai violent.
52
Pe acest teren, nici o judecat`
nu e definitiv` [i nici o perspectiv`
atotcuprinz`toare. Nu e vorba doar de
policentrismul geografic în care s-au
desf`[urat multe dintre discu]iile despre
kaddish, ci de infertila imprecizie exis-
tent`, înc` de la nivel de sâmbure, în gân-
direa iudaic`. Or, într-un caz care solicit`
în asemenea m`sur` [i logica tribului, [i
sentimentele cele mai profunde ale indi-
vidului, e aproape inevitabil s` se ajung`
la coliziuni rezolvabile altfel decât prin
compromis. Num`rul cople[itor de
abord`ri ale tehnicilor de aplicare prac-
tic` a kaddish-ului, subtilit`]ile herme-
neutice, contrazicerile virulente indic`,
pe de o parte, miza ie[it` din comun a
rug`ciunii de doliu pentru comunitate
[i, în plan personal, p`strarea individului
ESEU
cât mai aproape de nucleul credin]ei.
Puseurile de revolt` ale autorului
ating, nu arareori, cote isteroide. „Ne-
guvernabil“ cum se simte, pune sub
semnul întreb`rii întregul sistem de
scripe]i etici declan[at de povestirile
despre sufletele care coboar` [i urc`
din Iad. În astfel de momente, totul i
se pare o dezgust`toare „pornografie a
r`spl`]ii [i pedepsei“, o contrafacere a
celor mai simple, elementare percep]ii
[i emo]ii umane. Revolta atinge tonuri
sumbre, de negare violent` a tot ce a
tr`it [i scris în ultimele luni: „N-am nici
o prob` c` vreuna din aceste ´pove[ti¨ ar
fi adev`rat`. {i nu am nici o în]elegere
pentru scuza c` acest lucru e adev`rat
din punct de vedere emo]ional; adev`rul
nu este emo]ie. Totu[i, aceste inven]ii
escatologice sunt utile, prin faptul c`
m` oblig` s` privesc via]a tat`lui meu
ca pe un întreg, cu partea ei corporal`
[i necorporal`; iar volatilitatea tuturor
acestor imagini ale mor]ii se potrive[te
cu aceste s`pt`mâni, cu dezechilibrul
situa]iei în care m` aflu. Iar în spatele
acestui dezm`] de halucina]ii rabinice,
le recunosc decen]a. Sunt volutele
grote[ti ale con[tiin]ei“.
S` încerc`m s` în]elegem pasajul.
Inconfortul, iritarea, stânjeneala, frus-
trarea, intoleran]a, negarea [i furia se
reg`sesc din plin. Ele survin violent, pe
fondul „dezechilibrului“ resim]it acut
de autor. {i cum s` nu se simt` lipsit de
ap`rare, când, în loc s`-i aduc` sperata
lini[te, împ`carea [i resemnarea, acest
zig-zag înnebunitor între concepte [i
„halucina]ii“ intelectuale îi accentueaz`
frustr`rile? Când ele ating paroxismul,
se produce un nea[teptat declic: cel care
vorbe[te nu mai e scriitorul/cititorul,
ci fiul. El în]elege c` tot acest parcurs
labirintic, contradictoriu, derutant,
are un scop precis: de a [terge linia
de demarca]ie dintre t`râmuri, dintre
lumea de aici [i lumea de dincolo, dintre
via]a fizic` [i via]a spiritului pur.
Ceea ce-l irit`, a[adar, pe Leon Wiesel-
tier nu e adev`rul presim]it în adâncimi-
le ritualului, ci ner`bdarea de a ajunge la
acele adev`ruri. Identitatea de intelectu-
al îi joac` o fest`: el uit` pentru o clip`
c` apar]ine lumii lui Moise, cel care [i-a
plimbat poporul prin de[ert vreme de
patruzeci de ani. Acum, la cap`tul unei
evolu]ii istorice sinuoase, el ar vrea s`
se bucure de binefacerile unei culturi a
instantaneului: a ieftinelor, precarelor,
inutilelor bucurii servite la minut. Sun-
tem atât de deforma]i de viteza îndepli-
nirii instantanee a dorin]elor din sfera
materialului, încât lentoarea prin care
ob]inem împlinirea spiritual` ni se pare
cu totul inacceptabil`, dispropor]ionat`
în raport cu efortul depus [i, prin ur-
mare, inutil`. Rabinii medievali tr`iau
îns` într-o lume aproape natural`, în
care schimbul de valori [i de emo]ii era
lesne cuantificabil. Înainte de a-[i atinge
]inta, ei nu se d`deau în l`turi nici de la
asumarea exager`rilor, a vedeniilor, a
abera]iilor – a „halucina]iilor rabinice“
n`scute dintr-o durere [i frustrare simi-
lar` resim]it`, la sfâr[itului veacului al
dou`zecilea, de fiul lui Mark Wieseltier.
În cele din urm`, tot acest derapaj
de sensuri, toate aceste falduri grele de
imagini sunt descrierea – s-ar spune,
„tehnic`“, dac` n-ar fi plin` de o savoare
metaforic` în care gongorismul mistic
[i ilumin`rile mistice sunt induse parc`
de un drog al suferin]ei – a unui proces
gnoseologic, puternic irigat de asediile
psihologicului [i revela]iilor mistice.
Rabinii cuno[teau foarte bine punctul
final al demersului, dar cuno[teau
înc` mai bine felul cum func]ioneaz`
emo]iile omene[ti. Pentru a ob]ine
un rezultat, individul trebuie scos din
lumea certitudinilor, astfel încât, prin
crearea unui dezechilibru emo]ional,
s` înfig`, asemenea unui ic, înc` un
segment din materia inefabil` din care e
alc`tuit` Tradi]ia. Kaddish-ul r`spunde
într-un mod aproape natural unei ase-
menea cerin]e. El are [i avantajul de a fi
solu]ia oferit` omului dezechilibrat de
suferin]`, pierdere [i durere ireparabil`.
Astfel de ie[iri temperamentale,
astfel de revolte împotriva „volutelor
grote[ti ale con[tiin]ei“ arat` mai bine
decât orice intensitatea particip`rii lui
Leon Wieseltier la un scenariu a c`rui
greutate [i consisten]` pot fi zdrobitoa-
re. Ar fi putut mima, asemeni atâtor al]i
fii, pietatea filial` f`r` s` treac` dincolo
de pagina ce con]ine textul rug`ciunii
de doliu. Ar fi putut s`-[i baricadeze
durerea înl`untrul unei t`ceri împie-
trite, refuzând orice fel de comunicare.
Pentru toate acestea ar fi g`sit, în supra-
abundenta literatur` rabinic`, nu un
argument, ci o legiune. A preferat, îns`,
drumul greu, al str`baterii nu doar cu
pasul [i glasul, ci cu ochii [i inima, prin
[irul nesfâr[it de c`r]i: „Pe biroul meu,
c`r]i, asemenea bujorilor. M` încânt` s`
le v`d închise [i ferecate de promisiuni;
dar îmi place [i s` le v`d deschizându-se
încet, pân` îmi dezv`luie deplin`tatea
pe care o a[tept din partea lor“.
C`r]i [i flori: metafora e, desigur,
uzat`. Ea îi dezam`ge[te, probabil, pe cei
obi[nui]i cu subtilitatea altor construc]ii
metaforice sau filozofice alte autorului.
Dar tocmai de aici provine puterea ei de
sugestie: din renun]area voit`, violent`
chiar, la un întreg sistem de simboluri
ale comunic`rii. E o recoborâre în lumea
echivalen]elor simple, a adev`rurilor
u[or de trecut celui de lâng` tine – f`r`
sofisticare, f`r` emfaz`, f`r` preten]ii.
O întrebare valabil`, în acest con-
text, ar fi una referitoare la capacitatea
individului de a avea viziuni. Leon
Wieseltier se gr`be[te s` ne spun` c`
nu e nici pe departe un vizionar. Pentru
el, revela]iile sunt, în cel mai bun caz,
„fabule filozofice“, formule inspirate
care confer` str`lucire mecanicit`]ii
gesturilor cotidiene. Dar nu numai lor:
chiar b`t`liile cu miz` etic` („bun`tatea
te trimite în sus, r`utatea te trimite în
jos“) nu înseamn` nimic f`r` o ram` clar
definit` [i f`r` o ]int` precis`. Or, dup`
cum s-a v`zut, ]inta kaddish-ului e cât se
poate de limpede. Imprecise sunt doar
drumurile ce duc spre ea.
Înarmat cu o solid` mefien]` fa]` de
capcanele întinse de diver[i vizionari
(autentici sau m`car binecunoscu]i
pentru pozi]iile lor), Leon Wieseltier
admite, totu[i, c` exist` un sens adânc
în judecata sufletului timp de un an.
Un sens provenit din ceea ce autorul
nume[te, inspirat, „basmele judiciare“ ce
povestesc cu fervoarea deja cunoscut` „o
alegorie a absen]ei clarit`]ii în cazul
majorit`]ii evalu`rilor morale“. Privite
din alt unghi, astfel de considera]ii sunt
tocmai echivalentul straniului enun]
din formulele juridice – „dincolo de
orice dubiu rezonabil“. Intervalul tem-
poral asigur`, ca într-un proces onest,
dreptul la o judecat` echitabil`. Or,
pentru asta e nevoie de timp. Dar [i de
mi[c`rile descendent-ascensionale la
care am v`zut c` e supus sufletul.
Ca m`rturie personal`, referin]a la
ultimele zile din via]a tat`lui s`u e nu
doar o pagin` cutremur`toare, ci [i o
încercare de a p`stra un echilibru între
r`ceala filozofic` [i pasiunea personal`.
Ca „studiu de caz“, ca amestec al celor
dou` planuri mereu antagonice – al vie]ii
[i al mor]ii –, momentul extinc]iei tat`lui
devine îns`[i proba existen]ei sufletului.
Nu e vorba de o revela]ie. Wieseltier nu
e – s` ne reamintim! – un „vizionar“,
a[a c` rezultatul medita]iilor sale e un
decupaj pur logic, pornind de la datele
imediate ale experien]ei. Ca student la
Oxford, intr` în contact cu filozofia lui
Gilbert Ryle, al c`rui concept „fantoma
din ma[in`“ („the ghost in the machine“),
construit pentru a dezavua dualismul lui
Descartes, i se pare, acum, c` descrie o
realitate cu deplin` acoperire logic`.
Judecata autorului e simpl`: din mo-
ment ce fiin]a uman` [i comportamentul
ei nu pot fi explicate pe de-a-ntregul,
înseamn` c` exist` un element insesiza-
bil, ce scap` percep]iei comune. „Exist`
ceva în comportamentul uman care
supravie]uie[te fizicului – nu în cer sau
în iad, ci în în]elegere“. Acest de-nespus
ar fi „via]a analitic` de dincolo“ („analy-
tical afterlife“), care ar ajuta la descrierea
„curajului [i generozit`]ii [i disper`rii al
c`ror martor am fost“ în b`t`lia tat`lui cu
moartea. Argumentele – filozofice [i per-
sonale, dup` cum sugeram mai sus – par
imbatabile: „Tata a fost bolnav [i a murit
atunci când trupul n-a mai vrut s`-l ajute,
dar felul în care a murit – rezisten]a pe
care a opus-o bolii, apoi decizia pe care a
luat-o (sunt sigur c` a luat o astfel de de-
cizie, cu o zi sau dou` înainte de a muri)
s` porneasc` pe drumul care te duce afar`
din lume – nu poate fi redus la trup [i la
realit`]ile lui renale. Moartea tat`lui meu
n-a fost moartea unei fiin]e pur materia-
le. Când a murit, am pierdut fantoma din
ma[ina lui“.
Victoria „ma[inii“ asupra „fantomei“!
Am putea spune, pornind de la acest
exemplu, c` în lupta metafizicului cu fi-
zicul, cel dintâi e sortit s` piard` mereu?
{i c`, presim]ind, [tiind acest lucru
încerc`m s` ne consol`m în fa]a înfrân-
gerii, contrapunându-i micile strategii
subversive din categoria rug`ciunilor,
ritualurilor [i a celorlalte apanaje ale
Tradi]iei?
Dou` scurte aforisme („M` amuz`
ideea c` se poate gândi despre istorie
în iad. Am fost înv`]at c` trebuie s`
admir trecutul. Probabil c` ar trebui
în acela[i timp s`-mi fie mil` de el“ [i
„Via]a mor]ilor – o no]iune idioat`.
{i, de asemenea, secretul civiliza]iei“)
dau r`spunsuri tran[ante acuza]iilor
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
de nesupunere la cerin]ele Tradi]iei. În
fond, Tradi]ia nu e doar identificarea
cu trecutul, ci aducerea trecutului în
prezent. A[adar, nu o coborâre, ci o
ve[nic` actualizare. Or, astfel de lucruri
se pot petrece doar în domeniul spi-
ritului. Materialismul [i argumentele
materiali[tilor nu au ce s` caute într-un
astfel de teritoriu.
Vizita, în luna Elul, a cimitirului în
care se afl` trupul tat`lui devine un pri-
lej de a sonda înc` unul din paradoxuri-
le destinului evreiesc. Mark Wieseltier
e singurul dintre fra]ii s`i [i rudele apro-
piate – cu excep]ia propriilor s`i p`rin]i
– care are un mormânt cu numele lui
înscris pe el. To]i ceilal]i, unchii, fra]ii,
veri[orii, au fost îngropa]i, de-a valma,
de germanii care i-au ucis, într-o groap`
din Gali]ia. Acum, în Lumea Nou`, dup`
aproape o jum`tate de veac, pe mor-
mântul tat`lui vor fi trecute [i numele
fra]ilor s`i. La rândul ei, mama, înc` în
via]`, î[i va trece al`turi numele pro-
priilor rude: „Iat` deci o alt` r`sturnare
infernal` care-i a[teapt` pe unii dintre
fiii Israelului [i pe copiii lor: vom saluta
cu bucurie un mormânt“.
Viteza istoriei [i superficialitatea oa-
menilor isc` [i alte paradoxuri: departe
de a supravie]ui prin institu]ii, kaddish-
ul rezist` prin oameni. Desacralizarea,
deresponsabilizarea shul-ului, devenit
adeseori un loc al „socializ`rii“ superfi-
ciale: „Sunt înconjurat de ni[te taclale
disperante, [i nu am r`bdare pentru ele.
(Uneori, shul-ul este cel din urm` mete-
rez al iudaismului împotriva religiei).
Îmi spun kaddish-ul [i fug“. Accentul,
în acest episod, ca [i în altele, trebuie
s` cad` nu pe dezam`gire, ci pe datoria
de a urma, în orice condi]ii, ritualul.
„Progresi[tii“ nu rateaz` nici un prilej
de a inova, de a reforma, de a deforma
[i ciunti – dar într-un mod ridicol. De[i
se pretind „egalitare“, destule shul-uri
men]in segrega]ia între sexe [i prefer`
repertoriului religios o obscen` r`fuial`
politic`. Tân`rul din amvon, care e cu
certitudine mai priceput la prezentarea
r`zboiului ideologic dintre democra]i [i
republicani decât la interpretarea C`r]ii
Crea]iei (Sefer Zetsirah), ia Tradi]ia
drept pretext pentru r`fuiala monden-
politic`.
Iar fiul? Ca întotdeauna, nu-i r`mâne
decât revolta. {i îndr`zneala de a duce
mai departe, de unul singur, ceea ce co-
munitatea pare s` uite cu fiecare silab`
„progresist`“ pe care-o roste[te: „Am
de spus kaddish-ul, a[a c`-mi v`d de
treab`. Restul slujbei nu e decât o religie
a cântatului, o l`l`ial` general` pseudo-
hasidic`. M` gr`besc s`-mi ap`r tat`l [i
s` plec. Dac` e s` m` înstr`inez, m`car
s` m` înstr`inez de lucrul adev`rat“.
Revolta, îndr`zneala [i singur`tatea.
Lumea contemporan`, în reformismele
ei f`r` criterii, distruge nu doar necesara
solemnitate, dar [i minimul formalism
al ritualului. Pentru Wieseltier, sina-
goga a devenit un loc al micilor coterii
relaxate, al gângurelilor superficiale
[i al mim`rii compasiunii. Un club al
socializ`rii în care nu mai e decât un
pas pân` la dezm`] – „un shul ruinat“.
Atunci când e gol, scutit de asaltul
umanit`]ii reificate, al micilor campioni
ai apartenen]ei la un grup, shul-ul rede-
vine un loc al speran]ei. Un loc magic,
plin de o admirabil` for]` de regenerare,
preg`tit s` resping` superficialitatea
gure[` în numele unei solidarit`]i adân-
ci, nezgomotoase. j

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
Înving`tori sau învin[i?
Intelectualii [i lupta pentru demnitate moral` în Europa de Est (III)
A
DOPTAREA de c`tre
intelectualitatea critic` a
unui etos individualist,
în defavoarea celui
colectivist-egalitarist,
[i-a pus amprenta hot`râtor asupra
transform`rilor revolu]ionare pe o
direc]ie democratic`1. Intelectualii
au crezut c`, odat` identificate [i
expuse erorile istoricismului marxist
[i propensiunile totalitare ale acestuia,
a fost eliminat poten]ialul seductiv al
ideologiilor. Acest lucru s-a dovedit a
fi o iluzie. În perioada postcomunist`,
mul]i au fost atra[i de o serie de
crezuri hibrid-autoritare. Am fost
martorii apari]iei unor doctrine care
combin` tribalismul ultrana]ionalist cu
corporatismul social. În consecin]`, este
inevitabil` întrebarea „Mai conteaz`
politic intelectualii în postcomunism?“
Sau înclin`m s`-i d`m dreptate lui
Leszek Kołakowski, care nota în
volumul Modernitatea sub un neobosit
colimator c` dezvr`jirea intelighen]iei
fa]` de teleologiile milenarist-
apocaliptice a dus la respingerea de
c`tre aceasta a discursurilor de factur`
escatologic`? Kołakowski noteaz` în
acest eseu: „dup` atâtea gre[eli oribile [i
dup` ce predecesorii lor s-au discreditat
atât de spectaculos, intelectualii au
devenit, în general, mai precau]i
atunci când vine vorba s` se angajeze
politic. (…) Intelectualii sunt azi mult
mai pu]in dispu[i s` sprijine în mod
necondi]ionat ideologiile prezentului
[i prefer` s` se men]in` la o anumit`
distan]` de chestiunile politice, de unde
[i tendin]a lor de a se retrage în zone
mai sigure [i de mai mare specializare.
A[a se face c` avem mai pu]ini z`natici
[i profitori influen]i, dar [i mai pu]ini
intelectuali care s` ne ghideze“2.
În ceea ce m` prive[te, sunt convins
c` intelectualilor trebuie s` li se
ofere posibilitatea de a se implica în
formarea spa]iului public al Europei
postcomuniste. Dezbaterile recente,
definite în special de revizionismul
istoric [i de exclusivismul etnic, impun
necesitatea implic`rii intelectualilor
de pe pozi]ia pedagogului civic. Ei
au avantajul de a aborda aceast`
nelini[titoare stare de fapt având
experien]a a patru decenii de
umilin]e, autoflagel`ri [i rena[teri
morale. Ei intr` în discu]ie de]inând
o în]elepciune neconven]ional`
acumulat` în lupta împotriva
tabuurilor [i prin practicarea unei ars
politica în cheie diferit`.
Este regretabil` absen]a unor
partide politice veritabile. Exist`
prea multe forma]iuni care se
autointituleaz` partide, în ciuda
faptului c` scopul lor primordial nu
este articularea intereselor cet`]ene[ti.
Una dintre explica]ii este „succesul“
regimului comunist în atomizarea
[i anomizarea societ`]ii. Un alt
factor este acela c` unele partide nu
au origine parlamentar`, au luat
na[tere în afara parlamentului [i
uneori chiar au precedat constituirea
forului parlamentar. Sfera politic`
în regiune se define[te mai întâi
prin politicianism [i abia în plan
secund printr-un parlamentarism
democratic. În contrast, în Occident,
partidele [i-au construit identitatea
în cadrul institu]iei parlamentare, ca
actori responsabili ai acesteia. Atât
timp cât nu exist` o clas` politic` [i
partide capabile s` formuleze interese
diferite în raport cu ideologii distincte,
intelectualii r`mân necesari tranzi]iei
democratice. Efortul depus de ace[tia
pentru a asigura libertatea de opinie
[i în general valorile dialogului
democratic le interzice resemnarea
[i abandonarea sferei publice în
mâinile variilor aventurieri, mafio]i
[i [arlatani. E adev`rat c` o asemenea
implicare în politic` duce la o anumit`
profesionalizare a intelectualilor, c`
unii dintre ei sunt nevoi]i s`-[i sacrifice
timpul acordat în alte condi]ii crea]iei
estetice. Dar este aceast` renun]are mai
pu]in justificat` decât cea din timpul
regimului anterior?
Este crucial ca intelectualii s`-[i
men]in` atitudinea critic` fa]` de
r`t`cirile care pun în pericol tinerele
democra]ii. Ei sunt cei care au
resim]it cel mai puternic înc`lc`rile
libert`]ilor fundamentale (în principal
de informare [i de opinie) [i e greu s`
ne imagin`m c` vor uita prea repede
pre]ul pe care l-au pl`tit din aceast`
cauz`. Intelectualii trebuie s` evite, pe
de o parte, a se l`sa prad` sentimentului
de z`d`rnicie, dar, pe de alt` parte, ei
trebuie s` fie con[tien]i [i de pericolul
autosuficien]ei. Intelectualii liberali
din ]`rile postcomuniste r`mân una
dintre principalele surse ale speran]ei
de aprofundare a democra]iei. Ei sunt
cei care au evitat o alunecare înspre
excese [ovine, cei care au reamintit
concet`]enilor c` revolu]iile din
1989 nu au avut loc pentru a crea noi
ghilotine [i penitenciare. F`r` a fi nici
învin[i, nici înving`tori, intelectualii
pot preveni degenerarea revolu]iilor
democratice în campanii de regl`ri de
conturi, de lin[aje [i grote[ti explozii de
entuziasm al gloatei.
Genera]ia de aur a intelighen]iei
române[ti din perioada interbelic`,
ce include personalit`]i despre
care s-au scris biblioteci întregi,
precum Eliade, Cioran [i Noica, a
produs idei [i discursuri pe care eu
le încadrez în termenul de „revolu]ie
mistic`“. Trebuie men]ionate dou`
c`r]i importante pe acest subiect:
biografia intelectual` a lui Eliade de
Florin }urcanu [i lucrarea lui Sorin
Lavric despre rela]ia dintre Noica
[i Garda de Fier3. În acei ani a avut
loc o revolu]ie care s-a ridicat nu
numai împotriva ra]iunii, ci a fost
[i o încercare de a reînvia Sacrul
în contrapondere la Istorie. Din
nefericire, în Europa Central` [i de
Est a existat un considerabil nivel
de contagiune antidemocratic`
mimetic`. Numeroase curente
antiliberale care au prosperat în
întreaga regiune au fost importate din
Occident. O lung` list` de intelectuali
occidentali (cu eminentele excep]ii
numite Thomas Mann [i Hermann
Hesse) au îmbr`]i[at unul dintre
cele dou` crezuri antidemocratice
la mod`. Devenise liter` de lege
pentru intelighen]ia european`
percep]ia democra]iei drept putred` [i
corupt`, în imposibilitatea de a oferi
r`spunsuri la crizele momentului.
Asemenea idei predomin` în scrierile
antiparlamentare [i antidemocratice
ale tinerilor Eliade sau Cioran. Ei
condamnau filistinismul democra]iei [i
deplângeau „mediocritatea“ burghez`,
pre]uind doar elanul vitalist.
Ast`zi îns`, mesajul din Occident
este diferit, pentru c`, în opinia mea,
intelighen]ia vestic` a acceptat un
compromis pe termen lung cu valorile
democra]iei liberale. În consecin]`,
cred c` o surs` important` a gândirii
antidemocratice, care în trecut a avut
un impact crucial asupra Europei
Centrale [i de Est, a disp`rut în prezent
[i nu pare a reveni în prim-plan.
Atât în Europa, dar [i în America,
termenul de liberalism este,
desigur, ambiguu. Ralf Dahrendorf
conceptualizeaz` liberalismul drept
expresia dimensiunii contractuale
a noii societ`]i, rezultatul politicii
constitu]ionale. Se presupune astfel
c` exist` un consens asupra faptului
c` bunurile esen]iale ale unei
societ`]i sunt protec]ia individului,
a minorit`]ilor [i refuzul oric`rei
înc`lc`ri a dreptului omului.
Dahrendorf identific` o dihotomie
între valorile constitu]ionale [i ceea
ce el nume[te „politica normal`“4.
În ceea ce m` prive[te, a[ plasa
liberalismul economic la nivelul
politicii formale, în contrapondere
53
ACCENTE {I IPOTEZE
cu acele valori liberale care apar]in
politicii constitu]ionale.
Nu cred c` am un r`spuns tran[ant
pentru întrebarea care a motivat acest
eseu. Cred îns` c` este prea devreme
s` scriem necrologul intelighen]iei
critice est-europene. F`r` reprezenta]ii
s`i, revolu]iile din 1989 nu ar mai fi
fost atât de „glorioase“. Intelectualii
critici pot s` defineasc` nivelul
de militantism al democra]iilor
postcomuniste. În contextul prezen]ei
permanente a memoriei experien]ei
totalitare în Europa de Est, un activism
democratic este necesar pentru a evita
o facil` [i periculoas` neutralitate etic`.
Urmând aceast` cale, intelectualii pot
„consolida identitatea comunitar`
prin intermediul unor contraste
negative: pe de o parte, trecutul care
este abandonat; [i similar, pe de alt`
parte, actorii politici antidemocratici
din prezent (sau poten]ial relevan]i în
viitor)“5.
Anul viitor vom aniversa dou`
decenii de la extraordinarele
evenimente care au fost revolu]iile
din 1989. În prima faz` se poate spune
c` am gândit precum revolu]ionarii
francezi din 1789: Nos idées sont au
pouvoir. {i, într-adev`r, ideile noastre
au preluat puterea, dar ele nu au fost
dublate întotdeauna de ascensiunea [i
succesul politic al „oamenilor no[tri“.
A ap`rut astfel un fel de pr`pastie
între percep]ia [i con[tientizarea
victoriei [i un sentiment de anxietate,
de dezam`gire, de malaise legat de
contrastul dintre ceea ce am a[teptat
[i ceea ce s-a realizat.
l
1 Prezentare sus]inut` la conferin]a
„Identity Please!“, organizat` sub egida
Nexus Institute (Amsterdam, 14 iunie 2008).
Text tradus de Bogdan Cristian Iacob.
2 Leszek Kołakowski, „Intelectualii“,
in Modernitatea sub un neobosit collimator
(Bucure[ti: Curtea Veche Publishing, 2007),
pp. 64–65.
3 Florin }urcanu, Mircea Eliade
– Prizonierul istoriei (Bucure[ti: Humanitas,
2006); Sorin Lavric, Noica [i Mi[carea
Legionar` (Bucure[ti: Humanitas, 2007).
4 Ralf Dahrendorf, Reflec]ii asupra revolu]iei
din Europa (Bucure[ti: Editura Humanitas,
1993).
5 Jan Werner-Müller, „A «Thick»
Constitutional Patriotism for Europe?
On Morality, Memory and Militancy“, p.
2, in Erik O. Eriksen, Christian Joerges,
and Florian Rodl (eds.), Law, Democracy,
and Solidarity in a Post-National Union: The
Unsettled Political Order of Europe (London:
Routledge, 2008). j
54
NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008

Valorile Europei (I)

ACORD/DEZACORD

Ast`zi Europa este pe buzele tuturor. Este pe buzele celor care o iubesc, [i este pe
buzele celor care o detest`. Este pe buzele cet`]enilor, [i este pe buzele politicienilor
[i birocra]ilor. Europa îi fascineaz` pe to]i cei care nu sunt în ea [i îi irit` pe to]i cei
care r`mîn în afar`. Pentru unii Europa simbolizeaz` centrul în care au fost create
toate [tiin]ele [i artele moderne; a ajuns s` fie numele de dispre] al celor pentru care
toate aceste [tiin]e [i arte nu sunt decît o detestabil` form` de ‘europocentrism’. Este
pe buzele celor care au încredere în valorile ei, [i este pe buzele celor care i le detest`.
Europa a fost [i r`mîne simbolul fantasmelor celor care aspir` la ea [i un strig`t
de lupt` pentru alergiile celor care vor s` nu mai aud` de ea. Expresie a aspira]iei
[i a dep`[irii, Europa nu las` pe nimeni indiferent. Dar ce este Europa? Ce este
inconfundabil european? Mai exist` azi, în plin` construc]ie european`, Europa?

1. În necrologul pe care l-a scris la moartea lui

Sammi Fischer, care îi era editor, Thomas Mann
a reprodus urm`torul dialog, pe care l-a avut
cu b`trînul Fischer cu doar cîteva luni înaintea
mor]ii acestuia (discu]ia se refer` la o cuno[tin]`
comun`):
„Nu e un european“, spuse Sammi Fischer.
„Nu e european? Cum s` nu fie?“, întreab`
Thomas Mann.
„Din marile idei ale umanit`]ii nu pricepe
nimic“, r`spunse Sammi Fischer.
Avem aici una din m`rturiile cele mai fire[ti
[i mai emo]ionante ale ideii c` Europa înseamn`
umanismul, iar umanismul înseamn` marile idei
generale ale umanit`]ii. Thomas Mann a scris
necrologul lui Fischer în 1934. Fraza lui Cicero
care constituie argumentul suprem al acestei
atitudini – Cultura animi philosophia est – este din
Tusculanae Disputationes II, 5, 13 [i a fost scris` în
anul 45 î.Hr. Cicero compar` sufletul needucat
(animus sine doctrina) cu rezultatul transform`rii
lui, prin educa]ia filozofic`. Modelul cultiv`rii
sufletului era, pentru Cicero, îngrijirea plantelor
[i lucratul p`mîntului. Ideea sa era aceea c` animi
cultura [i agri cultura trebuie în]elese în acela[i fel,
ca procese deopotriv` naturale [i artificiale, prin
care ceva lipsit de rînduial` [i ivit din natur` la
întîmplare este lucrat [i prelucrat pentru a deveni
ceva rînduit [i crescut înadins, anume pentru a
ilustra o ordine necesar`, care, în cazul omului,
este ordinea spiritului. temporal` continu`, care pleac` din Cicero, 45 – fie ca nobilitas literaria, în umanismul literar [i
Acesta este umanismul, c`ruia Goethe îi fixa ca î.Hr., trece prin Ulrich von Hutten, în 1518, se estetic, fie în chip de cultura animi, în umanismul
dat` de na[tere scrisoarea lui Ulrich von Hutten articuleaz` prin Goethe, în 1808, [i ajunge pe moral [i filozofic. Iar din punct de vedere politic,
din 25 octombrie 1518, în care acesta îi spune lui buzele unui evreu-german în 1934, care se afla în umanismul este domnia legii. Formularea clasic`
Willibald Pirckheimer c` adev`rata noble]e nu pragul dispari]iei sale, pe cînd Germania sa [i a îi apar]ine lui Immanuel Kant, care în 1795, în
este cea pe care o mo[tenim prin na[tere, ci aceea lui Thomas Mann (ne amintim de acel formidabil lucrarea Zum ewigen Frieden, sus]ine c` european`
pe care o cucerim prin merite. Goethe însu[i avea „Wo ich bin, ist die deutsche Kultur“ din 1938), se poate numi numai acea na]iune care accept`
s` ilustreze acest gînd în 1808, cînd publica Prolog despre care se spunea c` este das Land der Dichter atotputernicia legii: „Numesc european` na]iunea
im Himmel (Faust I, vers 682), unde pot fi citite und Denker, se preg`tea s` cad` în barbarie. Aceast` care accept` domnia legii, adic` restrîngerea
versurile: secven]` este umanismul. libert`]ii numai prin reguli general valabile“.
„Was du ererbt von deinen Vätern hast Indiferent la ]ar`, cultur`, religie sau etnie,
Erwirb es um es zu besitzen“. umanismul const` atît în afirmarea marilor idei 2. Ca s` în]elegem mai bine spiritul Europei,
Ceea ce ai primit de la p`rin]ii t`i este primit generale ale umanit`]ii, cît [i în proclamarea trebuie s` ne întreb`m cum func]ioneaz`
pentru a fi mereu cucerit. Ce avem aici? O secven]` noble]ei omului sub forma cultiv`rii sufletului umanismul. O inspec]ie sumar` a exemplelor

NUM~RUL 10 (49) OCTOMBRIE 2008
istorice (Petrarca, bun`oar`) ne sugereaz` c`
specificul umanismului european const` în
imitarea unui model str`in. Spre deosebire
de umanismul chinez, cum este de pild`
confucianismul, care const` în imitarea pioas` a
unui model tradi]ional pur chinezesc, umanismul
european s-a n`scut din recunoa[terea a trei
lucruri: mai întîi, c` este lipsit de în]elepciunea
pe care o caut`; apoi c` aceast` în]elepciune a
fost cîndva atins` de al]ii; în al treilea rînd, c` la
în]elepciunea pe care o caut` se poate ajunge prin
cultivare sus]inut`. Pentru umanismul european,
cultura animi (animi cultura) este deopotriv`
un ideal pedagogic [i existen]ial; o moral` [i o
filozofie; o metafizic` [i o religie – pe scurt, o
cultur` complet`. Cu adaosul c` elementul care
trebuie imitat e str`in [i nu poate fi apropriat decît
prin punerea la lucru a interiorit`]ii.
Ideea c` specificul culturii europene ar consta
în faptul c` tot ce este important pentru ea, în
orice moment, s-ar afla în afara ei este a lui Rémi
Brague (Europe: la voie romaine, Gallimard, 1999)1.
Rémi Brague sus]ine c` anume romanii au fost cei
care, primii, au acceptat faptul c` toat` cultura
este a grecilor, iar ei nu fac (nu pot face) decît
s` o conserve cu acurate]e [i s` o transmit` mai
departe. Romanitatea înseamn`, pentru Rémi
Brague, „situa]ia de secundaritate în raport cu o
cultur` anterioar`“. „A fi ‘roman’ înseamn` a se
percepe drept grec în raport cu ceea ce este barbar,
dar totodat` drept barbar în raport cu ceea ce este
grec. Înseamn` a [ti c` ceea ce se transmite nu
este dobîndit pornind de la sine însu[i [i c` nu
este de]inut decît cu greu, într-o form` fragil` [i
provizorie“. A fi ‘roman’, prin urmare, înseamn`
a dezvolta un raport de secundaritate în raport cu
sursa celor mai importante lucruri.
Europenii s-ar fi format, sus]ine Brague, exact
în felul în care s-au format romanii în raport cu
grecii. Romanii, cum se [tie, au cucerit militar
Grecia [i au supus-o politic; dar cultura greac`
i-a cucerit pe romani [i, am putea spune, Roma a
cucerit lumea nu numai pentru a o supune militar
[i politic, ci [i pentru a r`spîndi peste tot cultura
greac`. Dou` genera]ii dup` pr`bu[irea politic`
[i administrativ` a Imperiului Roman de Apus,
la începutul secolului al VI-lea, Boetius înc` mai
încerca, traducînd din Aristotel, s` converteasc`
lumea roman` la cultura greac`. Rela]ia dintre
puterea roman` [i cultura greac` a fost definitiv
exprimat` de cunoscutul vers al lui Horatius
(Epistulae 2, 1), la sfîr[itul secolului I î.Hr.:
„Grecia captiv` l-a capturat pe s`lbaticul ei
înving`tor,
aducînd artele în rusticul Latium“.
Atitudinea roman` fa]` de cultura Greciei a
fost una de admira]ie, reveren]`, pietate, studiu [i
cultivare. Orice roman cultivat [tia, de aceea, dou`
limbi: greaca, pentru cultur`, [i latina, pentru via]a
de zi cu zi, pentru politic` [i pentru administra]ie.
Aceast` atitudine i-a f`cut pe romani s`-[i
rafineze sim]ul estetic fa]` de valorile muzicale
ale unei limbi care nu era limba lor matern`
[i le-a dezvoltat o dispozi]ie intelectual` de o
remarcabil` toleran]` cognitiv`, care le-a permis
s` transmit` posterit`]ii mai mult decît au creat
ei în[i[i. Pietatea lor fa]` de cultura greac` ne-a
p`strat multe din componentele tezaurului grec
de care dispunem azi. Exact aceast` atitudine, doar
c` de ast` dat` a Evului Mediu latin, ni i-a p`strat
nou`, modernilor de azi, nu numai pe greci, ci [i pe
p`str`torii lor romani.
În concluzie, potrivit argumentului dezvoltat
de Rémi Brague, Europenii sunt ‘romani’ pentru
c` au interiorizat acela[i raport fa]` de culturile
cu care a intrat în contact, ca [i raportul pe care
romanii l-au dezvoltat fa]` de greci – raport care
a fost numit de ‘secundaritate’ pentru a semnala
împrejurarea c` romanii acceptau c` valorile
cele mai înalte ale culturii lor nu le veneau din
propria lor cultur`, ci dintr-una str`in`. Departe de
a fi o surs` de sterilitate, acceptarea con[tient` a
acestei secundarit`]i a constituit izvorul enormei
fertilit`]i a Romei, fa]` de toate celelalte popoare
antice. {i, mutatis mutandis, secundaritatea aceasta
a constituit [i sursa fertilit`]ii Europei, fa]` de
toate celelalte civiliza]ii. Aceasta este, potrivit lui
Brague, atitudinea ‘roman`’ fa]` de cultur`.
Roma a fost obsedat` de Grecia a[a cum
niciodat` Islamul nu a fost obsedat de cultura nici
unuia din marile popoare pe care le-a cucerit [i
de ale c`ror culturi s-a folosit – nu cu respect, ci
instrumental; nu într-un raport de secundaritate,
ci într-unul de subordonare. Europa a fost
fascinat` [i obsedat` de Grecia [i de Roma a[a cum
niciodat` Japonia ori Coreea nu au fost fascinate
ori obsedate de China, sursa lor cultural` comun`.
Diferen]a ]ine de specificul roman, care, cum am
sugerat cu ajutorul argumentului lui Brague, este
[i european. S` ne amintim fraza lui Ernst Robert
Curtius: „Orice european este un civis Romanus“.
3. Europa s-a constituit în mai multe etape. De
fiecare dat`, spiritul secundarit`]ii a func]ionat
în chip decisiv. Prima unitate european` a fost
cre[tin`. Cre[tinismul este o religie care nu s-a
n`scut în Europa, a ap`rut într-un context religios
care nu este european, a fost altoit pe o comunitate
etnic` non-european`, într-un fel pe care apostolul
Pavel l-a caracterizat ca fiind contra naturii
(Romani 11, 24). Ora[ul sfînt al cre[tinilor nu se
afl` în Europa, Evangheliile nu sunt scrise în vreo
limb` european` [i nu sunt redactate nici m`car în
limba în care vorbea Mîntuitorul, iar Biblia nu este
o carte revelat` (ci doar inspirat`) – dimpotriv`,
pentru musulmani, Koranul este o carte increat`2,
a c`rei limb`, araba, este limba perfect`, iar pentru
evrei ebraica este o limb` sacr`. În termenii lui
Brague, cre[tinismul ilustreaz` perfect condi]ia
secundarit`]ii, avînd, deci, o structur` intrinsec
roman`3. Îmi vine s` spun, dac` acest lucru nu ar
suna ast`zi atît de politically incorrect, c` Europa, în
secundaritatea ei roman`, este naturaliter cre[tin`.
Într-atît de sinonim` p`rea Europa cu cre[tinismul
încît, la pu]in timp dup` cel de-al doilea r`zboi
mondial, Georges Bernanos a putut exclama: „La
chrétienté a fait l’Europe. La chrétienté est morte.
L’Europe va crever, quoi de plus simple?“
Ei bine, Europa nu a murit dup` ce cre[tin`tatea
a încetat s` mai fie expresia unit`]ii sale. Din
corpul cre[tin`t`]ii s-a n`scut, treptat, pe o durat`
de mai multe secole, o nou` unitate. Numele
ei este modernitatea. Ce este modernitatea?
Modernitatea este un sistem de civiliza]ie
[i cultur` bazat pe producerea nout`]ii, pe
cunoa[terea [tiin]ific` a lumii [i pe dep`[irea
continu` a tradi]iilor constituite. Modernitatea
este o form` de civiliza]ie care s-a n`scut numai
în Europa, mai precis în cîteva zone restrînse ale
Europei Occidentale, în mediul cre[tinismului
catolic [i protestant, între 1450 [i 1650. Dac`
unitatea cre[tin` a Europei era o afacere strict
european`, care nu afecta decît în foarte mic`
m`sur` restul lumii, unitatea modern` a Europei
a fost o afacere mondial`, care a afectat tot globul.
Între 1492, cînd civiliza]ia modern` a Europei
descoper` restul lumii [i începe cucerirea lui, [i
1950, cînd Europa înceteaz` s` mai fie o putere
mondial`, timp de aproape o jum`tate de mileniu
Europa a dominat lumea. {i ast`zi, cînd Europa [i-a
pierdut întîietatea politic` [i militar` asupra lumii
pe care a descoperit-o ea întîia dat`, unitatea lumii
e f`cut` tot sub semnul modernit`]ii.
Înainte ca Roma s` fac` din Mediterana o
mare nostrum (fiind înainte, pentru greci, doar o
mare între p`mînturi, Mesogyos), Mediterana nu
avea unitate. Înainte ca cre[tinismul s` o unifice
cultural, prin religie, [i lingvistic, prin limba
latin`, Europa nu a avut nici un fel de unitate
– nici politic`, nici etnic`, nici lingvistic`, nici
geografic`. Cre[tinismul este cel care a stabilit
faptul c` Europa este un spirit, mai degrab` decît
expresia unei unit`]i materiale anterioare. Înainte
de descoperirile geografice, lumea nu avea nici o
unitate, [i era necunoscut`. Geografia lumii a fost
unificat` de c`tre civiliza]ia modern` a Europei.
Înainte ca Europa s` descopere toate culturile
[i civiliza]iile moarte ale trecutului, înainte
55
ca Europa s` descopere forma de organizare a
min]ii pe care o numim con[tiin]` istoric`, nu
exista o istorie universal` a umanit`]ii, ci numai
cronologii particulare ale diferitelor culturi [i
civiliza]ii, care nu [tiau una de alta. Europa a
unificat spa]ial lumea, f`cînd posibil` existen]a
unei vie]i interna]ionale; [i a unificat-o temporal,
f`cînd posibil` existen]a unei istorii a tuturor
ACORD/DEZACORD
oamenilor. A f`cut aceste lucruri cucerind,
supunînd [i exploatînd. A[a se comport` toate
civiliza]iile, [i la fel au f`cut [i cele pe care Europa
le-a cucerit, împiedicîndu-le s-o mai fac`. Diferen]a
între ele [i Europa este c` Europa le-a descoperit,
le-a cunoscut [i, finalmente, le-a recunoscut drept
ceea ce sunt – ceea ce nici o alt` civiliza]ie înainte
de ea nu a mai f`cut. Iar aceast` descoperire
urmat` de recunoa[tere nu ar fi fost posibil`, vreau
s` spun cognitiv posibil`, dac` mai înainte Europa
nu ar fi unificat lumea din punct de vedere spa]ial
[i temporal.
Prin urmare, de ce Europa a descoperit celelalte
culturi, [i nu celelalte culturi pe ea? Pentru c` doar
Europa a descoperit universalitatea instrumentelor
prin care cel diferit poate fi, în acela[i timp, [i
aprehendat ca diferit, [i asimilat ca asem`n`tor.
Exist` o relatare în Herodot, care arat` clar aceast`
diferen]`. Vorbesc vechii greci: „În fiecare an, cu
mari cheltuieli [i cu riscul vie]ii, noi ne trimitem
cor`biile spre Africa ca s` ob]inem r`spunsuri la
întreb`rile ‘Cine sunte]i voi? Care v` sunt legile?
Care este limba voastr`?’. Voi, îns`, nu v` trimite]i
niciodat` cor`biile s` ne pune]i întreb`ri“4.
Enumerarea acestor fapte nu are nimic de-
a face cu un punct de vedere particular, unul
europocentrist, ori logocentrist, ori orientalist,
ori falocentrist – cum e azi la mod` s` se spun`.
Dac` nu inventa modernitatea, Europa nu ar fi
putut descoperi secretul care i-a permis s` fie altfel
decît toate celelalte culturi [i civiliza]ii. Acest
secret e simplu: cunoa[terea universal`. {tiin]a
modern` a naturii e doar un exemplu. Statul de
drept e un altul. Economia de pia]` liber` înc`
unul. Tehnologia modern` înc` un altul. Ce sunt
toate aceste lucruri? Sunt instrumente universale
de cunoa[tere. Cînd spun ‘universale’ nu m` refer
doar la faptul c` rezultatele teoretice ori practice
furnizate de aceste instrumente de cunoa[tere
sunt generale. Am în vedere [i faptul c` buna lor
func]ionare nu depinde nici de geografie, nici de
istorie, nici de religie, nici de etnie, nici de regim
politic, nici de metafizic`, nici, îmi vine s` spun,
de galaxie.
Prin inventarea modernit`]ii [i descoperirea
posibilit`]ii universale a cunoa[terii teoretice,
Europa nu [i-a dat doar sie[i o unitate: i-a dat [i
lumii una, care a fost la început european`, [i
care acum, dup` încetarea hegemoniei mondiale
a Europei, se vede c` este o unitate pur [i simplu
modern`. De aceea, putem spune (parafrazînd
o formul` a lui Marcel Gauchet) c` Europa este
cultura ie[irii din particularismul culturii. Este
prima cultur` care a descoperit instrumentele
universale prin care se poate ie[i în afara pe[terii
tuturor culturilor.
l
1 Europa, calea roman`, traducere de Gabriel Chindea,
Editura Idea Design & Print, 2002.
2 Alain Besançon, „Islamul“ ´2004¨, în: Eseuri despre lumea
de azi, traducere din francez` de Adina Cobuz, Humanitas,
Bucure[ti, 2007, p. 64.
3 Brague, Europa, calea roman`, pp. 54 sq.
4 G. Steiner, „The Idea of Europe“, p. 37, n. 3. Vlad
Mure[an (Criza antropologiei [i sarcina ei originar`, Eikon,
2005, pp. 49–50): „de ce antropologia (deci deschiderea
planetar` la alteritate) este o fapt` occidental`? De ce
doar Occidentul [i-a dezvoltat acest organ de cunoa[tere
[i apropiere a Celuilalt?“ Descrierea f`cut` de Spengler
culturilor, ca entit`]i etan[ separate, arat` Vlad Mure[an
(op. cit., p. 48), este valabil` pentru toat` istoria, mai
pu]in pentru Europa. Europa le-a descoperit pe toate [i
le-a asimilat pe toate sub specia unei unit`]i a evolu]iei
umanit`]ii. Ideea conect`rii tuturor culturilor la o evolu]ie
unitar` este european`. j