ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

Conf. univ. dr. Camelia Florentina Stoica

DREPT SOCIETAR Curs pentru învăţământul la distanţă

2011

1
2
CUPRINS Cuvânt înainte ………………………………………………………………………………5 UNITATEA I - PARTICIPANŢII
LA RAPORTURILE JURIDICE COMERCIALE ……………………………………………………………………6 Obiectivele unităţii
…………………………………………………………………………6 Secţiunea 1. Aspecte
generale ..........................................................................
..................... 6 Secţiunea 2. Reglementarea comerciantului persoană fizică,
a persoanelor fizice autorizate, a întreprinderii individuale şi a întreprinderii
familiale......................................................... 7 Secţiunea 3.
Condiţiile impuse
comerciantului ....................................................................
. 7 3.1. Condiţii referitoare la
persoană ...............................................................8 3.2.
Incompatibilităţi..................................................................
....................8 3.3.
Decăderi ..........................................................................
........................8 3.4. Capacitatea de
exerciţiu..........................................................................
8 Secţiunea 4. Desfăşurarea activităţii economice de către persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile
familiale .......................................................... 9 Secţiunea 5.
Statutul personal al
comerciantului ................................................................. 10
1.5.1. Înregistrarea în registrul
comerţului .................................................. 10 1.5.2. Întocmirea
registrelor comerciale ...................................................... 12
1.5.3. Alte obligaţii ale
comercianţilor ........................................................ 13 Teste de
autoevaluare ......................................................................
.....................................15 Rezolvarea testelor de autoevaluare
……………………………………………………….16 Lucrare de verificare ………………………………………………………………………16
Rezumatul unităţii …………………………………………………………………………16 Bibliografie
………………………………………………………………………………..16 UNITATEA II - SOCIETĂŢILE COMERCIALE …………………………
17 Obiectivele unităţii ………………………………………………………………………..17 Secţiunea 1. Definiţie.
Cadru
conceptual ........................................................................
.....17 Sectiunea 2. Notiunea si natura juridica.Delimitarea societatilor
comerciale de societatea civila……………………………………………………………………………………….17 2.1.
Asemănări..........................................................................
................................17 2.2.
Deosebiri..........................................................................
..................................18 Secţiunea 3. Clasificarea societăţilor
comerciale ................................................................ 19 3.1.
Societăţi de
persoane ..........................................................................
...............20 3.2. Societăţi de
capitaluri ........................................................................
................22 3.3. Societăţi cu răspundere
limitată ........................................................................23
Secţiunea 4. Constituirea societăţilor
comerciale ....................................................... .........24 4.1.
Procedura de constituire a societăţilor
comerciale.............................................24 4.2. Actul
constitutiv .......................................................................
........................ 25

3
4.3. Aporturile
asociaţilor........................................................................
.............. .27 4.4. Capitalul social. Precizări
terminologice............................................ .............29 4.5.
Patrimoniul
societatii ........................................................................
................30 4.6. Filiala şi
sucursala .........................................................................
....................32 4.7. Acţiuni, părţi sociale şi părţi de
interes .............................................................33 Secţiunea
5. Funcţionarea societăţilor
comerciale .............................................................. 36 5.1.
Adunarea
generală ..........................................................................
.................. 36 5.2. Administrarea
societăţii ........................................................................
............ 39 5.2.1. Calitatea de administrator. Obligaţii. Răspundere.
Dispoziţii comune atât sistemului unitar de administrare cât şi celui
dualist ........................... 40 Secţiunea 6. Reorganizarea societatilor
comerciale.Dizolvarea si lichidarea ……………..42 6.1. Fuziunea societăţii
comerciale.........................................................................
42 6.2. Divizarea societăţii
comerciale ........................................................................
.42 6.3. Dizolvarea societăţii
comerciale .......................................................................4
3 6.4. Lichidarea societăţii
comerciale.........................................................................
44 Teste de
autoevaluare ......................................................................
....................................45 Rezolvarea testelor de autoevaluare
………………………………………………………46 Lucrare de verificare ……………………………………………………………………....47
Rezumatul unităţii …………………………………………………………………………47 Bibliografie
………………………………………………………………………………..47 UNITATEA III - SOCIETĂŢI COMERCIALE REGLEMENTATE
ŞI DE LEGI
SPECIALE ..........................................................................
.........................................48 Obiectivele unităţii
………………………………………………………………………..48 Secţiunea 1. Societăţile
bancare ...........................................................................
............... 48 1.1. Băncile ca societăţi comerciale şi instituţii de
credit ........................................48 1.2. Trăsături specifice
societăţilor comerciale bancare ..........................................49 1.3.
Reguli specifice societăţilor
bancare ................................................................52
Secţiunea 2. Societăţile
cooperative .......................................................................
............. 53 2.1. Consideraţii
generale ......................... ................................................
......... .....53 2.2. Natura juridică a societăţilor
cooperative ................ ........................ ................54 2.3.
Funcţionarea şi organizarea societăţii
cooperative ... ......... ..............................55 Secţiunea 3. Societăţile
de
leasing............................................................................
......... 57 3.1. Consideraţii generale ...........................................
......................................... ...57 3.2. Trăsături
specifice .........................................................................
...... .............57 3.3.
Concluzii .........................................................................
....................... .........57 Secţiunea 4. Societăţile de
asigurare .........................................................................
.......... 58 4.1. Consideraţii
generale ................................. ........................................
.... ..........58 4.2. Trăsăturile
specifice..........................................................................
.................58 Teste de autoevaluare şi rezolvarea testelor de
autoevaluare ..............................................60 Lucrare de verificare
………………………………………………………………………61 Rezumatul unităţii …………………………………………………………………………62
Bibliografie ………………………………………………………………………………..62

4
Cuvânt înainte adresat studenţilor

Cursul “Drept Societar” se adresează studenţilor înscrişi la programul de studiu

învăţământ la distanţă (ID), organizat de facultatea Contabilitate şi Informatică
de Gestiune şi face parte din planul de învăţământ aferent anului I, semestrul 2.
Cursul „Drept Societar” are anumite obiective principale, care se concretizează în
competenţele dobândite de studenţii care au parcurs şi au asimilat informaţia
cuprinsă în acest curs, anume:  înţelegerea instituţiilor juridice importante cum
ar fi: participanţii la viaţa economică cum ar fi comerciantul persoană fizică
(persoana fizică autorizată, întreprinderea individuală, întreprinderea familială,
societăţile comerciale, societăţile cooperative etc.;  analizarea specificităţii
regimului juridic al comercianţilor persoane juridice, prevăzut de dispoziţiile
Legii nr. 31/1990 republicată, privind societăţile comerciale;  identificarea
diferenţelor conceptuale între patrimoniu, patrimoniu de afectaţiune şi fondul de
comerţ (ca universalitate ce caracterizează activitatea oricărui comerciant, deci
şi societăţile comerciale);  redactarea şi interpretarea diverselor acte juridice
încheiate în contextul înfinţării, modificării, reorganizării sau desfiinţării unei
societăţi comerciale. Cursul „Drept Societar” este structurat pe trei unităţi de
învăţare (capitole), fiecare dintre acestea cuprinzând la final teste de
autoevaluare, care să permită studenţilor să îşi evalueze nivelul de cunoştinţe
acumulat prin parcurgerea fiecărei unităţi de învăţare. Soluţiile testelor de
autoevaluare se vor găsi în finalul cursului. Evaluarea cunoştinţelor se va realiza
sub două forme: • evaluare continuă, pe baza testelor de autoevaluare regăsite la
sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare; • evaluare finală, realizată prin examenul
susţinut în perioada de sesiune.

Autoarea

5
UNITATEA - I PARTICIPANŢII LA RAPORTURILE JURIDICE COMERCIALE Obiective:
Parcurgerea acestei prime unităţi de învăţare vă va ajuta să vă familiarizaţi cu
regulile care guvernează pe de-o parte înregistrarea comerciantului persoană
fizică, iar pe de altă parte desfăşurarea activităţii comerciale de către aceşti
participaţi la raporturile comerciale, prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 44/2008, privind autorizarea persoanelor fizice, a întreprinderilor
individuale şi a întreprinderilor familiale. Secţiunea 1. Aspecte generale Într-o
formulare generală, subiectele în dreptul comercial sunt participanţii la
raporturile comerciale, în principal comercianţii, fie că sunt persoane fizice, fie
că sunt persoane juridcie, respectiv societăţi comerciale. Potrivit art. 7 C.com.,
„Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca o profesiune
obişnuită, şi societăţile comerciale”. Aşadar, conform dispoziţiei din Codul
comercial, comercianţi sunt: - persoanele fizice care exercită în mod obişnuit, cu
titlu de profesie, o activitate de comerţ; - societăţile comerciale, indiferent
dacă acestea sunt cu capital integral privat, cu capital de stat şi privat ori
numai cu capital de stat. Astfel, în Legea nr. 26/1990, legiuitorul dispune că: „în
sensul prezentei legi, comercianţii sunt persoanele fizice, societăţile comerciale,
companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile autonome, grupurile de
interes economic, cu caracter comercial, grupurile europene de interes economic cu
caracter comercial şi organizaţiile cooperatiste”. În definirea calităţii de
comerciant, legiuitorul foloseşte şi un criteriu negativ. Astfel, în art. 8 C. com.
se prevede că statutul şi unităţile administrativ-teritoriale nu pot avea calitaea
de comercianţi, iar în art. 1 alin. 3 din Legea nr. 26/1990, se dispune că
prevederile referitoare la obligaţia înregistrării în registrul comerţului a
activităţii desfăşurate nu se aplică meseriaşilor şi ţăranilor care îşi desfac
produsele din gospodăria proprie. În sfârşit, prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 44/2008 1 , autorizarea persoanelor fizice, a întreprinderilor
individuale şi a întreprinderilor familiale care desfăşoară activităţi economice nu
se aplică persoanelor fizice care au dreptul de a exercita profesii în baza unor
legi speciale. Pe cale de consecinţă, nu au calitatea de comercianţi – persoane
fizice cei care prestează o activitate în baza unui statut profesional propriu,
stabilit în baza unei legi speciale. Alţi participanţi la activitatea economică şi
de afaceri reglementaţi de legi speciale sunt:  Regiile autonome organizate în
ramurile strategice ale economie naţionale, care funcţionează pe bază de gestiune
economică şi autonomie financiară în temeiul Ordonanţei

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 328 din 25 aprilie

2008.

6
de Urgenţă a Guvernului nr. 30/1997 şi care desfăşoară o activitate compatibilă cu
cea a societăţilor comerciale.  Cooperativele care sunt reglementate de către
Ordonanţa de Guvern nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste şi de credit
modificată, Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei şi de
Legea nr. 566/2004 privind cooperativele.  Grupările de interes economic (dacă au
calitatea de comercianţi) constituite în condiţiile Legii nr. 161/2003 pentru a
facilita dezvoltarea activităţii economice a membrilor lor. Unele probleme se pun
în legătură cu alte persoane juridice decât cele prezentate mai sus, şi anume: 
Statul şi unităţile sale administrativ teritoriale. În art. 8 C. com., se prevede
că statul, judeţul şi comuna nu pot avea calitatea de comerciant. Săvârşirea de
fapte de comerţ de către unităţile administrativ teritoriale priveşte numai
serviciile publice cu gestiune privată (servicii publice cu profil comercial).
Secţiunea 2. Reglementarea comerciantului persoană fizică, a persoanelor fizice
autorizate, a întreprinderii individuale şi a întreprinderii familiale Definiţie
Potrivit art. 7 Cod Comercial „sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ ca o
profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale1”. Afară de categoriile de persoane
calificate ca fiind comercianţi, conform Codului Comercial, legiuitorul în Legea
nr. 26/1990 modificată include în categoria comercianţilor şi asociaţiile
familiale, regiile autonome şi cooperativele. În Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 44/2008, legiuitorul defineşte comerciantul persoană fizică, ca fiind acea
persoană cetăţean român sau cetăţean al statelor membre ale Uniunii Europene 2 şi a
celorlalte state care aparţin Spaţiului Economic European3. Condiţiile pentru care
o persoană să devină comerciant sunt:  Persoana fizică să aibă capacitatea
juridică cerută de lege;  Persoana fizică să exercite în mod obişnuit cu titlu de
profesie fapte de comerţ;  Comerţul desfăşurat să fie realizat în nume propriu şi
pe riscul său;  Activitatea comerciantului să aibă drept scop obţinerea de profit
excluzându-se de principiul activitatea nelucrativă;  Comerciantul persoană fizică
trebuie să fie autorizat conform legii. Secţiunea 3. Condiţiile impuse
comerciantului a) Condiţii referitoare la persoană 1. Capacitatea juridică
prevăzută de lege

1 Delimitarea calităţii de comerciant de calitatea de meseriaş se poate realiza

numai prin raportarea la dispoziţiile art. 7 Cod comercial. Meseriaşul nu are
obligaţia de a se înmatricula la Registrul Comerţului. Fiind persoana care pe baza
cunoştinţelor dobândite execută operaţiuni de prelucrare şi transformare a
obiectelor muncii şi prestării de serviciu. 2 Uniunea un ansamblu unitar de
proceduri comunitare integrate şi de forme de cooperare interguvernamentale.
Uniunea nu are personalitate juridica proprie sau capacitate de angajare în relaţii
internaţionale. 3 Ansamblul statelor Uniunii Europene fără Norvegia, Islanda,
Lichtenstein.

7
 Capacitate de folosinţă  Capacitate de exerciţiu 2. Condiţiile necesare
protejării intereselor generale b) Condiţii referitoare la activitate Presupune să
aibă calificarea necesară desfăşurării activităţii economice a căror exercitare
presupune o autorizare specială. 3.1. Condiţiile referitoare la persoană
Capacitatea de folosinţă În privinţa capacităţii de folosinţă, în principiu, orice
persoană beneficiază de această prerogativă, putere recunoscută de lege. Nimănui nu
i se poate îngrădi capacitatea de folosinţă, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege. Aşadar, de regulă, orice persoană fizică are vocaţia necesară pentru a fi
comerciant, vocaţie care izvorăşte din principiul libertăţii comerţului. Există
anumite incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii, de regulă legale, şi în mod
excepţional convenţionale, motive care împiedică o persoană fizică de a dobândi
calitatea de comerciant. 3.2. Incompatibilităţi Activitatea de comerţ1, datorită
caracterului său speculativ, este incompatibilă cu anumite funcţii sau profesii ale
unor anumite categorii de persoane fizice. Astfel, nu pot fi comercianţi, datorită
funcţiei pe care o deţin:  parlamentarii;  funcţionarii publici;  magistraţii
(judecătorii, procurorii);  militarii, etc. Nu pot fi comercianţi, datorită
profesiei, acele persoane care exercită profesiuni liberale:  avocaţi;  notari; 
medici etc. Se consideră că activitatea pe care o desfăşoară cei care prestează o
profesiune liberală nu are caracter speculativ, chiar dacă se obţine, evident, un
câştig. 3.3 Decăderi Potrivit dispoziţiilor legale, persoanele care au fost
condamnate penal pentru una din faptele (infracţionale) prevăzute de lege - art. 1
lit. i) - p) din Legea nr. 12/1990, modificată - nu mai pot exercita profesiunea de
comerciant. Evident este nevoie de o hotărâre judecătorească prin care să se fi
interzis condamnatului exercitarea profesiei de comerciant, ca o pedeapsă
complementară (art. 64 Cod penal). 3.4 Capacitatea de exerciţiu În privinţa
capacităţii de exerciţiu, persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant numai
dacă are capacitate de exerciţiu deplină, deci să fi împlinit vârsta de 18 ani.
Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 10 din Codul comercial
cu art. 8 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoana fizică şi persoana
juridică.
1 Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Ed. CH Beck,
Bucureşti, 2008, pag. 34.

8
Aşadar, nu au capacitate necesară dobândirii calităţii de comerciant minorii şi
persoanele puse sub interdicţie (interzişii judecătoreşti). În privinţa minorilor,
până la vârsta de 18 ani aceştia nu pot începe o activitate de comerţ în nume
propriu şi cu titlu de profesiune. În schimb, reprezentanţii legali pot continua un
comerţ în numele minorului, dacă acesta a dobândit un fond de comerţ pe cale
succesorală. Nici minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă (limitată), cu
vârsta între 14-18 ani, nu poate fi comerciant, chiar dacă, pentru unele acte
juridice (de exemplu, contractul de muncă), minorul are capacitate deplină de
exerciţiu începând cu vârsta de 16 ani, nefiind nevoie de încuviinţarea prealabilă
a reprezentantului legal. În dreptul comercial, un minor care a împlinit vârsta de
16 ani nu poate fi comerciant. Raţiunea impunerii capacităţii depline de exerciţiu
constă în gravitatea efectelor actelor (faptelor) de comerţ pentru patrimoniul
minorului (inclusiv falimentul). În privinţa femeii care se căsătoreşte înaintea
împlinirii vârstei de 18 ani - la 16 ani şi, excepţional la 15 ani, potrivit art. 8
alin. 3) din Decretului nr. 31/1954 - prin căsătorie aceasta dobândeşte capacitatea
de exerciţiu deplină. Capacitatea de exerciţiu deplină a femeii căsătorită înaintea
vârstei de 18 ani este recunoscută numai pentru actele de drept civil, cu scopul de
a se asigura egalitatea între soţi în timpul căsătoriei şi pentru a fi
reprezentanta legală a minorilor care rezultă din căsătorie. În privinţa
persoanelor puse sub interdicţie, potrivit art. 14 C. com., acestea nu pot fi
comercianţi şi nici nu pot continua comerţul. Persoanele puse sub interdicţie sunt
lipsite de discernământ datorită alienaţiei sau debilităţii mintale. Aşadar,
această categorie de persoane nu poate începe şi nici nu poate continua prin
reprezentant legal activitatea de comerţ1(1). Secţiunea 4. Desfăşurarea activităţii
economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale Activităţile economice pot fi desfăşurate în toate
domeniile, meserii, ocupaţii sau profesii pe care legea nu le interzice în mod
expres pentru libera iniţiativă, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
44/2008 aplicându-se pentru activităţi prevăzute în Codul CAEN. OUG nr. 44/2008, în
art. 4, pe lângă persoana fizică autorizată, prevede şi întreprinderile individuale
şi întreprinderile familiale. În sensul acestei ordonanţe, prin întreprinderea
individuală se înţelege întreprinderea economică fără personalitate juridică,
organizată de un întreprinzător – persoană fizică. Noile prevederi legislative în
materie introduc o serie de termeni noi, printre care termenul de „întreprinzător”
definit ca fiind „persoana fizică care organizează o întreprindere economică”. Prin
„întreprindere economică” se înţelege „activitatea economică desfăşurată în mod
organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţă de muncă
atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informatice pe riscul
întreprinzătorului în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege”.

1 O situaţie specială o au persoanele cu privire la care s-a instituit curatela,

potrivit art. 152 C. fam. Aceste persoane, deşi au discernământ, nu pot să-şi apere
singure interesele, datorită unei anumite boli, infirmităţi sau din cauza
bătrâneţii. La cererea persoanei în cauză, autoritatea tutelară numeşte un curator
(persoană care să reprezinte interesele celui aflat în imposibilitate pentru unul
din motivele arătate). Teoretic, persoanele puse sub curatelă nu sunt incapabile cu
privire la exercitarea comerţului. Dispoziţiile legale nu prevăd incapacitatea de a
face comerţ a persoanelor aflate sub curatelă.

9
Se face distincţie între: 1. întreprinderea individuală – întreprinderea economică,
fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică; 2.
întreprinderea familială – întreprinderea economică, fără personalitate juridică,
organizată de un întreprinzător persoană fizică împreună cu familia sa (soţul,
soţia, copii acestora care au împlinit vârsta de 16 ani la data autorizării
întreprinderii familiale – subliniind că aceştia nu pot dobândi calitatea de
comerciant, chiar dacă potrivit ordonanţei de urgenţă ar avea această calitate –
rudele şi afinii până la gradul al patrulea; 3. persoana fizică autorizată –
persoana fizică autorizată să desfăşoare orice formă de activitate economică
permisă de lege, folosind în principal forţa sa de muncă. Persoanele fizice
autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale trebuie să
aibă un sediu profesional pe teritoriul României, deţinând un drept de folosinţă
asupra imobilului la adresa căruia este declarat. Înregistrarea în registrul
comerţului a persoanei fizice autorizate, a întreprinderii individuale şi a
întreprinderii familiale se face în baza rezoluţiei motivate a directorului
oficiului comerţului de pe lângă tribunal. Analizând îndeplinirea condiţiilor
cerute de O.U.G. nr. 44/2008, directorul oficiului registrului comerţului de pe
lângă tribunal va dispune prin rezoluţie înregistrarea în registrul comerţului şi
autorizarea funcţionării, persoanei fizice aurotizare, întreprinderii individuae şi
a întreprinderii familiale. Rezoluţiile directorului oficiului registrului
comerţului de pe lângă tribunal cu privire la înmatriculare şi orice alte
înregistrări în registrul comerţului, conform prezentei ordonanţe de urgenţă, se
execută de îndată, în baza lor efectuându-se înregistrările dispuse prin acestea,
fără nicio altă formalitate. Împotriva rezoluţiei directorului oficiului
registrului comerţului de pe lângă tribunal se poate formula plângere la
judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al
solicitantului în termen de 15 zile de la pronunţare sau de la comunicare, după
caz. Persoana fizică autorizată şi persoana fizică titulară a întreprinderii
individuale răspund pentru obligaţiile lor cu patrimoniul de afectaţiune, dacă
acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul lor, iar în caz
de insolvenţă, sunt supuse procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale poate angaja
terţe persoane cu contract individual de muncă, înregistrat la Inspectoratul
Teritorial al Muncii. Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu
contract de muncă. Persoana fizică autorizată nu poate angaja cu contract de muncă
terţe persoane pentru desfăşurarea activităţii pentru care a fost autorizată.
Secţiunea 5. Statutul personal al comerciantului Cele mai importante obligaţii ale
comerciantului sunt: înregistrarea în registrul comerţului; riguroasa evidenta a
activităţii – registrele proprii; transparenta şi publicitate.

  

5.1. Înregistrarea în registrul comerţului Potrivit Legii nr. 26/1990, republicată,

coroborat cu Legea nr. 359/2004, comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea
comerţului, să ceară înregistrarea în

10
registrul comerţului, iar în cursul exercitării şi la încetarea comerţului, să
ceară înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind actele a căror
înregistrare este prevăzută de lege. Registrul comerţului este un document public,
asigurând publicitatea activităţii comercianţilor cu scopul protejării intereselor
comercianţilor dar, mai cu seamă, a terţelor persoane. Modificările care apar în
cadrul operaţiunilor realizate de comerciant sau cu privire la fondul de comerţ în
totalitate ori a elementelor componente, sunt opozabile terţelor persoane numai de
la data înscrierii lor, în registrul comerţului. Din punct de vedere organizatoric,
registrul comerţului se ţine de către oficiul registrului comerţului, organizat în
fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, pe lângă Ministerul de Justiţie. La nivel
central, există registrul central al comerţului, care se ţine de către Oficiul
naţional al registrului comerţului. Înregistrările în registrul comerţului se fac
fie pe baza unei încheieri a judecătorului delegat, fie a unei rezoluţii a
directorului Oficiului registrului comerţului. Controlul legalităţii operaţiilor
efectuate de către registrul comerţului se face de un judecător delegat anual de
către preşedintele tribunalului judeţean sau al municipiului Bucureşti, evident
dintre judecătorii tribunalului respectiv. Registrul comerţului este alcătuit din:
 registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane fizice;  registrul pentru
înregistrarea comercianţilor persoane juridice;  registru pentru societăţi
cooperative;  cartoteca fişelor fiecărui comerciant;  repertoriu alfabetic al
comercianţilor înregistraţi, precum şi dosarele cu actele depuse. În privinţa
comerciantului persoană fizică, înregistrarea în registrul comerţului se face pe
baza unei cereri de înregistrare care trebuie să cuprindă date referitoare la: 
identificarea comerciantului prin nume, prenume, domiciliu, cetăţenie, data şi
locul naşterii, starea civilă, averea şi modul de evaluare a acesteia, precum şi
activitatea comercială anterioară;  firma comercială, sediul acesteia, al
sucursalelor sau filialelor;  activitatea de comerţ, cu precizarea domeniului şi a
activităţii principale;  numărul, data şi organul emitent al autorizaţiei pentru
exercitarea comerţului. Cererea de înmatriculare va fi semnată de comerciant sau de
o persoană împuternicită prin procură specială, procură care trebuie întocmită în
formă autentică. În mod obligatoriu, cererea de înmatriculare va fi însoţită de
acte doveditoare ale datelor pe care le cuprinde. Comerciantul persoană fizică va
semna în registrul comerţului, în prezenţa judecătorului delegat sau a directorului
oficiului registrului comerţului pentru a se dovedi specimenul de semnătură. În
absenta comerciantului, semnătura acestuia poate fi înlocuită prin prezentarea unui
specimen legalizat de notarul public. Pe parcursul exercitării comerţului, potrivit
art. 21 din Legea nr. 26/1990, republicată, comerciantul este obligat să
evidenţieze în registrul comerţului toate modificările referitoare la:  donaţia,
vânzarea, locaţiunea sau gajul fondului de comerţ şi orice alt act prin care se
aduc modificări înmatriculării sau menţiunilor sau care fac să înceteze firma ori
fondul de comerţ;  date privind identificarea împuternicitului (reprezentantului).
Dacă dreptul de reprezentare este limitat la o anumită sucursală ori filială,
menţiunea se va face numai în registrul unde este înscrisă sucursala ori filiala;

11
 brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile
de origine, indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive
asupra cărora comerciantul persoană fizică are un drept;  hotărârea de divorţ a
comerciantului şi aceea de partajare a bunurilor comune, pronunţate în timpul
exercitării comerţului;  hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie a
comerciantului sau de instituire a curatelei acestuia sau cele prin care se ridică
aceste măsuri;  hotărârea judecătorească de declarare în stare de faliment
(incapacitate de plată);  hotărârea judecătorească de condamnare a comerciantului
pentru fapte penale care-l fac incapabil (nedemn) de a mai exercita comerţul; 
orice modificare la faptele (actele) înregistrate. În cazul în care comerciantul
are sucursale şi/sau filiale, este obligat să ceară înregistrarea acestora la
Oficiul registrului comerţului de la sediul fiecărei sucursale sau filiale,
arătându-se şi Oficiul registrului comerţului unde a fost înregistrat sediul
principal. Cererea de înregistrare a sucursalelor şi/sau a filialelor va fi
însoţită de copii certificate de oficiul sediului principal, copii referitoare la
toate actele, pe baza cărora a fost înregistrată "firma mamă". Potrivit art. 24 din
Legea nr. 26/1990, republicată, în situaţia în care comerciantul are sediul
principal în străinătate şi înfiinţează în România sucursale şi/sau filiale, este
obligat să respecte dispoziţiile legale referitoare la înregistrarea şi, după caz,
autorizarea sucursalelor sau filialelor constituie în România. 5.2. Întocmirea
registrelor comerciale O altă obligaţie principală a comerciantului este
evidenţierea în registrele contabile a activităţii pe care o desfăşoară. Spre
deosebire de registrul comerţului, care este un document public, orice persoană
având acces la informaţiile înscrise în cuprinsul lui, registrele comerciantului,
sunt registre private în care sunt menţionate toate operaţiile privitoare la
patrimoniul comerciantului. Reglementări legale privind registrele comerciantului
se regăsesc în dispoziţiile Codului comercial, respectiv art. 22-24, şi în Legea
nr. 82/1991 - Legea contabilităţii, republicată. Potrivit Codului comercial (art.
22), registrele obligatorii pentru comerciant sunt:  registrul jurnal;  registrul
inventar;  registrul copier. Registrul jurnal cuprinde operaţiile economico-
juridice efectuate de comerciant zilnic, în ordine cronologică, operaţii
referitoare la patrimoniul său. La sfârşitul lunii, în registrul jurnal se vor
înscrie şi sumele de bani cheltuite pentru "nevoile casei". Registrul inventar
conţine inventarul patrimoniului comerciantului. Potrivit art. 24 C.com.,
comerciantul este obligat ca la începutul exercitării comerţului şi în fiecare an,
să facă un inventar al averii sale, adică al tuturor bunurilor mobile, imobile, a
activului şi pasivului, încheind bilanţul contabil. Inventarul întocmit şi bilanţul
se vor trece (copia) în registrul special, numit registru inventar. Registrul
copier (la care nu se mai referă actualmente Legea nr. 82/1991) cuprindea, în
ordine cronologică, toate scrisorile pe care comerciantul le expedia. Aceste

12
scrisori privind activitatea comerciantului erau copiate şi trecute în registrul
copier (art. 25 C.com.). Noile reglementări în materie, respectiv Legea nr. 82/1991
(art. 20) stabilesc, în mod implicit, obligaţia comercianţilor de a ţine: 
registrul jurnal;  registrul inventar;  registrul cartea mare. Conţinutul
primelor două registre este ca şi cel prevăzut în Codul comercial. Registrul cartea
mare se ţine de comercianţii care au un volum mare de activitate şi unde
contabilitatea se face în "partidă dublă", adică fiecare operaţie comercială are o
dublă înregistrare. Potrivit art. 25 din Legea nr. 82/1991, registrele de
contabilitate, actele şi documentele care au stat la baza înregistrărilor se
păstrează timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului financiar
în cursul căruia au fost întocmite. 5.3. Alte obligaţii ale comercianţilor
Comerciantului îi revin şi alte obligaţii legate de activitatea contabilă. În
această categorie se înscrie şi obligaţia de întocmire a bilanţului contabil, anual
şi după caz, în momentul reorganizării (prin comasare: fuziune sau absorbţie, ori
prin divizare) sau dizolvării. Bilanţul contabil conţine imaginea fidelă a
patrimoniului comerciantului. O altă obligaţie a comerciantului este îndeplinirea
la timp a obligaţiilor fiscale. Comerciantului îi revin şi alte obligaţii legate de
activitatea contabilă potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 82/1991. O altă
obligaţie a comerciantului este îndeplinirea la timp a obligaţiilor fiscale,
respectiv: - plata impozitului pe profit: plata impozitulu pe venituri; plata TVA-
ului, potrivit Legii nr. 571/20031 (Codul fiscal); - alte taxe şi impozite datorate
statului. În cazul în care un comerciant nu-şi îndeplineşte obligaţiile fiscale, va
răspunde penal, potrivit Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea
evaziunii fiscale2. În sfârşit, una din obligaţiile importante ale comerciantului
este aceea de a exercita comerţul „cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite”
(art. 1 din Legea nr. 11/1991) şi să nu facă concurenţă neloială celorlalţi
comercianţi. Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, modificată
şi completată prin Legea nr. 298/2001, stabileşte faptele pe care legiuitorul le
califică infracţiuni de concurenţă neloială (art. 5), respectiv: a) folosirea unei
firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen sau model industrial, unor
topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau unui ambalaj de natură să
producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant; b) punerea în
circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a căror comercializare poate aduce
atingere titularului mărcii şi induce în eroare consumatorul asupra calităţii
produsului/serviciului; c) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor
experimentări a căror obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor
informaţii secrete în legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în
scopul obţinerii autorizaţiilor de

1 Monitorul Oficial nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările

ulterioare. 2 Monitorul Oficial nr. 672 din 27 iulie 2005.

13
comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate
agriculturii, care conţin compuşi chimici noi; d) divulgarea unor informaţii
prevăzute la lit. c), cu excepţia situaţiilor în care dezvăluirea acestor
informaţii este necesară pentru protecţia publicului sau cu excepţia cazului în
care s-au luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate contra
exploatării neloiale în comerţ, dacă aceste informaţii provin de la autorităţile
competente; e) divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de
către terţi, fără consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei
acţiuni de spionaj comercial sau industrial; f) divulgarea sau folosirea secretelor
comerciale de către persoane aparţinând autorităţilor publice, precum şi de către
persoane împuternicite de deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i
reprezenta în faţa autorităţilor publice; g) producerea în orice mod, importul,
exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii
purtând menţiuni false privind brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile
geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate,
alte tipuri de proprietate intelectuală, cum ar fi aspectul exterior al firmei,
designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi
altele asemenea, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la
numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe
ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari. Pedeapsa prevăzută de art. 5 din lege este
închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau cu amentă de la 2.500 lei la 5.000 lei.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea părţii vătămate ori la sesizarea
Camerei de Comerţ şi Industrie teritorială sau a altei organizaţii profesionale ori
la sesizarea persoanelor împuternicite de către Consiliul Concurenţei. Potrivit
art. 4 din Legea nr. 11/1991, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă
cuprinsă între 1.000 lei şi 10.00 lei [pentru contrvavenţiile prevăzute la litera
a)-c) din articolul mai sus menţionat] şi cu amendă de la 1.500 lei la 15.000 lei
[în cazul contravenţiilor prevăzute la literea d)-h)], fapte ca: a) oferirea
serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori
acceptarea unei asemenea oferte; b) divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui
secret comercial de către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără
consimţământul deţinătorului legitim al respectivului secret comercial şi într-un
mod contrar uzanţelor comerciale; c) încheierea de contracte prin care un
comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unor prestaţii în mod
avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor cumpărători cu care
comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare; d) comunicarea sau
răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra întreprinderii
sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze situaţie
de favoare în dauna unor concurenţi; e) comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau
răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent
sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers
al întreprinderii concurente; f) oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau
nemijlocit – de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau
reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele
sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa ori pentru a obţine
un alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent;

14
g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu
această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant; h)
concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării
unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea
salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării sale. Sancţiunea poate fi
aplicată şi persoanelor juridice, contravenţiile se constată ca şi în cazul
infracţiunilor, Consiliul Concurenţei fiind cel care aplică şi amenda. La cererea
deţinătorului legitim al secretului comercial instanţa poate dispune măsuri de
interzicere a exploatării industriale şi/sau comerciale a produselor rezultate din
însuşirea ilicită a secretului comercial sau distrugerea acestor produse. Termenul
de prescripţie este de 3 ani. Comerciantul care încalcă sau nesocoteşte
dispoziţiile legale privind concurenţa onestă poate să răspundă contravenţional,
civil prin plata unor despăgubiri pentru dauenel pricinuite (art. 6) şi penal.
Soluţionarea cererilor este de competenţa tribunalului de la locul săvârşirii
faptei sau în a cărui rază teritorială se află domiciliul sau sediul pârâtului ori
inculpatului.

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1) Firma comerciantului persoana fizică constă în: a) numele

său; b) un pseudonim; c) o denumire aleasă de comerciant care să arate obiectul de
activitate; d) niciun răspuns corect. 2) Fondul de comerţ reprezintă: a) o
universalitate de fapt mobiliară incorporală; b) o universalitate de drept
imobiliară; c) o universalitate juridică corporală; d) niciun răspuns corect. 3)
Pentru datoriile comerciale, comerciantul persoana fizică răspunde: a) numai cu
fondul de comerţ; b) cu întreaga avere; c) cu capitalul social; d) niciun răspuns
corect. 4) Operaţiunile de punere în consignaţie a mărfurilor sau productelor în
scop de revânzare reprezintă: a) fapt obiectiv de comerţ; b) fapt subiectiv de
comerţ; c) fapt unilateral de comerţ; d) niciun răspuns corect. 5) Întreprinderile
de spectacole publice reprezintă: a) fapte obiective de comerţ; b) fapte subiective
de comerţ; c) fapte unilaterale de comerţ; d) niciun răspuns corect.

15
6) Considerati ca minorul de 16 ani, membru al unei intreprinderi familiale are
calitate de comerciant? De ce? 7) Explicati institutia patrimoniului de afectatiune
in cadrul intreprinderii individuale. Ce inseamna? Cum functioneaza? Ce efecte are
pe terenul raspunderii lipsa patrimoniului de afectatiune ? Rezolvarea testelor de
autoevaluare 1.a; 2.a; 3.b; 4.a; 5.a. 6) În dreptul comercial, un minor care a
împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi comerciant. Raţiunea impunerii capacităţii
depline de exerciţiu constă în gravitatea efectelor actelor (faptelor) de comerţ
pentru patrimoniul minorului (inclusiv falimentul). 7) Patrimoniul de afectaţiune
reprezintă aceea fracţiune distinctă, separată de gajul general al creditorilor
personali ai titularului, reprezentând totalitatea drepturilor si obligaţiilor,
afectate scopului exercitării activităţii economice. (art.2, lit.j din OUG
nr.44/2008). Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale şi persoana
fizică autorizată răspund pentru obligaţiile lor cu patrimoniul de afectaţiune,
dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul lor, iar în
caz de insolvenţă, sunt supuse procedurii simplificate prevăzute de Legea nr.
85/2006. Lucrare de verificare: Prezentaţi o comparaţie între desfăşurarea
activităţii economice de către persoanele fizice autorizate faţă de întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale. Rezumat: Prima unitate intitulată
„Participanti la raporturile juridice comerciale” prezintă aspectele juridice ale
reglementării comerciantului persoană fizică, a persoanelor fizice autorizate, a
întreprinderilor individuale şi a întreprinderilor familiale din perspectiva O.U.G.
44/2008, prezentând, de asemenea, condiţiile impuse comerciantului în desfăşurarea
activităţii. În această unitate se prezintă incompatibilităţile, decăderile şi, nu
în ultimul rând, statutul personal al comerciantului din perspectiva înregistrării
în Registrul Comerţului, întocmirii registrelor comerciale şi a altor obligaţii.
Prima unitate este destinată studenţilor care trebuie să se acomodeze cu
participanţii raporturilor juridice comerciale. Unitatea este urmată de teste de
autoevaluare cu răspunsurile aferente. BIBLIOGRAFIE : Camelia Stoica si Silvia
Cristea „Drept societar” -pentru invatamantul superior economic, Ed. Universitara,
Bucuresti ,2008. 2) Smaranda Angheni, Magda Volonciu si Camelia Stoica „Drept
comercial”, Ed. Wolters Kluwer, Bucuresti, 2010. 1) Timpul mediu necesar pentru
parcurgerea şi asimilarea primei unităţi este de aproximativ 7 ore.

16
UNITATEA – II SOCIETĂŢILE COMERCIALE Obiective: Parcurgerea celei de a doua unităţi
de învăţare vă va ajuta să vă familiarizaţi cu regulile care guvernează organizarea
şi funcţionarea societăţilor comerciale, aşa cum sunt prevăzute de Legea nr.31/1990
privind societăţile comerciale. În acest sens veţi dobândi cunoştinţe cu privire
la: - noţiunea şi clasificarea societăţilor comerciale, - noţiunile de filială şi
sucursală, - analiza titlurilor de valoare emise de societăţile comerciale:
acţiuni, părţi sociale şi părţi de interes, - constituirea societăţilor comerciale,
inclusiv elementele pe care trebuie să le cuprindă un act constitutiv, -
funcţionarea societăţilor comerciale; analiza adunării generale a administrării
societăţilor şi a controlului exercitat de cenzori sau auditor,i - regulile de
reorganizare a societatilor comerciale, - dizolvarea si lichidarea societăţii
comerciale. Secţiunea 1. Definiţie. Cadru conceptual

Pentru definirea societăţii comerciale, cea mai apropiată accepţiune este dată de
dispoziţiile Codului civil român, care în articolul 1491 dispune că: “Societatea
este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în
comun, în scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva”. Definiţia citată enunţă
trei componente principale care ar trebui să fie reunite cumulativ pentru existenţa
valabilă a unei asemenea entităţi: 1. necesitatea încheierii unui contract, denumit
şi pact societar. 2. constituirea unui fond comun, alcătuit din aporturi ale
membrilor. 3. scopul asociaţilor este de a realiza câştiguri şi de a le împărţi
între ei. Textul articolului 1491 omite totuşi să amintească explicit un alt
element caracteristic şi anume, voinţa comună a asociaţilor de a conlucra în
vederea obţinerii de câştiguri. Această voinţă, denumită “affectio societatis”
întregeşte notele specifice enumerate expres de legiuitor. Secţiunea 2. Notiunea si
natura juridica.Delimitarea societatilor comerciale de societatea civila

Trăsăturile evocate sunt caracteristice societăţii civile dar, printr-o

interpretare extensivă, pot fi aplicate şi în cazul societăţii comerciale. De
altfel, între societatea civilă şi cea comercială există o suită de asemănări şi
deosebiri.  2.1. Asemănări ambele au aceeaşi esenţă; fiecare reprezintă o grupare
de persoane şi de bunuri (capitaluri) în scop lucrativ; asociaţii urmăresc
realizarea şi împărţirea beneficiilor. Sub acest aspect, ambele tipuri de societăţi
se deosebesc de grupările fără scop lucrativ, respectiv asociaţiile şi fundaţiile.

17


atât societatea civilă cât şi cea comercială iau naştere printr-un contract de
societate, elementele esenţiale ale contractului de societate civilă se regăsesc şi
în cel de societate comercială (contribuţii ale asociaţilor = aporturi, intenţia de
a desfăşura în comun o anumită activitate cât şi obţinerea şi partajarea
beneficiului) astfel încât, în ambele cazuri contractul de societate are caracter
de bi sau plurilateral, cu titlu oneros, comutativ, cu executarea succesivă şi
consensual; cu precizarea că, actul constitutiv la societatea comercială nu mai
este supus obligativităţii încheierii în formă autentică (anterior acestei
reglementări forma solemnă era obligatorie) putând îmbrăca forma unui înscris sub
semnătură privată, cu unele excepţii (a se vedea pentru enumerarea excepţiilor –
secţiunea 3.1.).

2.2. Deosebiri  o primă deosebire se referă la obiectul sau natura operaţiilor pe

care le realizează societatea; o societate este comercială dacă, potrivit
contractului, are ca obiect efectuarea unor operaţiuni calificate de Codul
comercial ca fapte de comerţ; dacă societatea are ca obiect realizarea unor
activităţi care nu sunt fapte de comerţ, ea este o societate civilă (a se vedea şi
capitolul 2, secţiunea 2.2.). De remarcat că, în timp ce în cazul persoanei fizice,
pentru dobândirea calităţii de comerciant este necesar ca aceasta să săvârşească
efectiv fapte de comerţ, ca o profesiune obişnuită, în nume propriu (a se vedea
capitolul 3, secţiunea 2.2), în cazul societăţii comerciale, simpla stabilire în
contract a unui obiect comercial îi conferă acesteia caracter comercial, indiferent
dacă în fapt realizează sau nu acest obiect . Concluzia ce se desprinde este că
persoana fizică “devine” comerciant, pe când societatea “se naşte” comercială, dacă
obiectul ei este comercial. O problemă deosebită se ridică în cazul în care în
actul constitutiv se stabilesc ca obiect al societăţii, pe lângă operaţiuni
comerciale şi operaţiuni civile. În asemenea caz trebuie să se cerceteze şi să se
determine care este în fapt activitatea societăţii şi ce rol joacă fiecare dintre
cele două categorii de operaţiuni în realizarea obiectului societăţii. Dacă
operaţiunile comerciale au o importanţă redusă, ori servesc numai ca mijloc de
realizare a unor operaţiuni civile, societatea va fi civilă. În dreptul român s-a
formulat concepţia potrivit căreia cei ce exercită profesiuni liberale (medici,
avocaţi, profesori, arhitecţi, contabili etc.) nu se pot asocia când obiectul
activităţii îl constituie exercitarea profesiunii respective (liberale) decât sub
forma de societăţi civile. Concepţia poartă amprenta principiului că obiectul civil
atrage constituirea de entităţi civile. Considerăm anacronică astăzi o astfel de
opinie, cu atât mai mult cu cât, aşa cum am văzut, în agricultură este permisă
opţiunea organizării agricole fie sub formă de societate civilă, fie sub formă de
societate comercială, în temeiul Legii nr. 31/19901, republicată, modificată prin
Legea 441/20062. Acceptând această derogare, am ajunge la formularea unui nou
principiu: nu obiectul, ci forma comercială atrage caracterul comercial al
societăţii.  altă deosebire între societatea civilă şi cea comercială constă în
aceea că, încă de la constituire, societatea comercială este investită cu
personalitate juridică. Conform articolului 1 din Legea nr. 31/1990, republicată,
“societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române”. Deci,
societatea comercială nu este numai un contract, ci este chiar un subiect de drept
distinct de asociaţii ce o compun, având

1 Legea 31/90 a fost republicată în M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004. 2 Legea
441/2006 publicată în M.Of. nr. 955 din 28 noiembrie 2006, modificat prin O.U.G.
nr. 82/2007, publicată în M.Of. nr.446 din 29 iunie 2007.

18
patrimoniu propriu, care îi permite să-şi asume obligaţii şi să răspundă pentru
îndeplinirea lor (totuşi există şi societăţi comerciale fără personalitate
juridică, de exemplu societatea în participaţiune, reglementată de articolele 251-
256 Cod comercial, asociaţiile cu scop lucrativ fără personalitate juridică şi
asociaţiile familiale, reglementate de Decretul-lege nr. 54/1990).  O suită de
acte absolut necesare înfiinţării societăţii comerciale se regăsesc în instituţia
„mici personalităţi juridice”, adică acte juridice încheiate de societatea
comercială chiar înainte de dobândirea personalităţilor juridice, dar fără de care
aceasta nu s-ar putea înmatricula la registrul comerţului. Dintre acestea enumerăm:
dobândirea sediului social, vărsarea capitalului social într-un cont bancar special
constituit, rezervarea firmei şi dacă e cazul, şi a emblemei. Toate aceste acte vor
fi încheiate în nume personal de anumite persoane (asociate), care le vor transfera
societăţii comerciale după înmatricularea sa. Cât priveşte societatea civilă,
aceasta nu are personalitate juridică, ea rămâne un simplu contract, fără a fi
subiect de drept de-sine-stătător.  Între societatea comercială şi cea civilă
există deosebiri privind condiţiile în care aceasta se constituie, funcţionează şi
se dizolvă. În ceea ce priveşte formele în care se poate constitui o societate
comercială, articolul 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, prevede că este admisă
una dintre următoarele forme: - în nume colectiv; - în comandită simplă; - în
comandită pe acţiuni; - pe acţiuni; - cu răspundere limitată. Această clasificare
porneşte de la întinderea răspunderii asociaţilor pentru îndeplinirea obligaţiilor
societăţii, care este mai variată (limitată sau nelimitată) decât în cazul
societăţii civile (în care limitele răspunderii sunt stabilite prin contract). În
cazul societăţii comerciale, structura acesteia este bine definită, neputând depăşi
cadrul reglementat de lege pentru fiecare formă juridică (spre deosebire de
societatea civilă, a cărei structuri nu poate depăşi cadrul contractual). În
concluzie, pe baza elementelor enunţate: societatea comercială poate fi definită ca
o grupare de persoane constituită pe baza unui act constitutiv şi beneficiind de
personalitate juridică, în care societarii se înţeleg să pună în comun anumite
bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii
beneficiilor rezultate. Secţiunea 3. Clasificarea societăţilor comerciale

În doctrina de specialitate se cunosc mai multe clasificări, avându-se în vedere

criterii diferite ca: numărul de asociaţi, calitatea sau întinderea răspunderii,
structura capitalului social, titularul capitalului social şi posibilitatea de a
emite titluri de valoare. Fiecare dintre aceste clasificări prezintă importanţă,
putând constitui obiect de studiu separat. Totuşi ne vom opri la cel care distinge
între societăţile de persoane şi cele de capitaluri, pe de o parte pentru că este
cea mai utilizată şi, pe de altă parte, pentru că permite identificarea celor cinci
forme de societăţi enumerate de Legea nr. 31/1990, republicată, modificată prin
Legea 441/2006. Pentru o imagine mai sistematică a celor două tipuri de societăţi
vom prezenta societăţile de persoane cu enumerarea lor şi desprinderea asemănărilor
şi deosebirilor, după care ne vom opri asupra societăţilor de capitaluri.

19
3.1. Societăţi de persoane Prototipul societăţilor de persoane îl constituie
societatea în nume colectiv; o categorie aparte o reprezintă specia societăţii în
comandită simplă pe care o vom prezenta sub titlul “Deosebiri”. a) Trăsături
caracteristice societăţilor de persoane  Societăţile de persoane se caracterizează
prin număr redus de membri; limitarea se explică deoarece la baza asocierii stă
cunoaşterea reciprocă, onestitatea, priceperea profesională, spiritul de
iniţiativă, conştiinciozitatea, puterea de muncă, solvabilitatea, devotamentul
fiecăruia. Cu alte cuvinte, elementul personal, “intuitu personae”, este
predominant. Dacă aceste calităţi sunt avute în vedere, vom înţelege de ce primele
entităţi asociative s-au constituit între membrii aceleiaşi familii (de exemplu
între fraţi, între tată şi fiu, între bunic şi nepoţi, între care încrederea
reciprocă este liantul principal). Din acest punct de vedere putem afirma că
societatea în nume colectiv este cea mai veche formă de asociere sub formă de
societate comercială.  Răspunderea asociaţilor este nemărginită (nelimitată) în
sensul că, indiferent de contribuţia fiecărui asociat la constituirea societăţii
comerciale (aport) fiecare răspunde pentru datoriile societăţii comerciale cu
întreaga avere personală, nu în limita aportului; această răspundere este solidară,
în sensul că, în caz de neplată a datoriilor sociale, oricare dintre asociaţi poate
fi ţinut să plătească întreaga datorie (nu doar în limita aportului său), dar, în
acelaşi timp, această răspundere este subsidiară, în sensul că, deoarece societatea
comercială are personalitate juridică proprie, ea trebuie întâi urmărită la plata
propriilor datorii, numai în cazul în care nu poate plăti (în termenii Legii nr.
31/1990, modificată, această consecinţă se regăseşte în dispoziţia articolului 3,
alineatul 2) respectiv “creditorii societăţii se vor îndrepta mai întâi împotriva
acesteia pentru obligaţiile ei şi, numai dacă societatea nu plăteşte în termen de
cel mult 15 zile de la data punerii în întârziere, se vor îndrepta împotriva
acestor asociaţi”. Dreptul asociaţilor de a cere cu prioritate urmărirea bunurilor
din patrimoniul societăţii şi numai după aceea, subsidiar, bunurile din patrimoniul
unuia dintre asociaţi, corespunde beneficiului în discuţiune ce aparţine
asociaţilor, în acest sens asemănarea cu fidejusorii fiind relevantă. Acest
beneficiu conferă caracterul subsidiar al răspunderii.  Capitalul social se divide
în părţi de interes, care nu sunt negociabile şi nu pot fi transmise, în principiu;
explicaţia porneşte de la caracterul subiectiv, personal al societăţilor în nume
colectiv; cesiunea părţilor de interes sau transmiterea lor în caz de deces al unui
asociat operează numai dacă în actele constitutive se prevede, în mod expres,
continuarea activităţii cu moştenitorii celui decedat sub forma clauzei de
continuitate cu succesorii. În reglementarea actuală societăţile de persoane au
obligaţia să verse integral capitalul social subscris chiar de la data
constituirii1.  Nu este permisă emiterea de acţiuni sau obligaţiuni, motiv pentru
care asociaţii nu sunt acţionari.  Nu se pot recruta asociaţi pe baza subscripţiei
publice.  Puterile majorităţii societarilor sunt limitate, în sensul că, în afară
de stipulaţie contrară, majoritatea asociaţiilor nu poate decide să schimbe sau să
modifice tipul de societate, contractul, obiectul activităţii, pentru că principiul
de decizie este al unanimităţii.  În lipsă de stipulaţie contrară, toţi asociaţii
au dreptul să administreze societatea în virtutea prezumţiei (presupunerii) că şi-
au acordat reciproc mandat în această
1 În acest sens, a se vedea O. Căpăţână, Societăţile comerciale – instituţii ale
noului drept comercial”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, pg. 40.

20
privinţă (pot fi administratori fie asociaţii, fie, în temeiul republicării Legii
nr. 31/1990, chiar terţe persoane, adică neasociaţi).  Calitatea obligatorie de a
fi comerciant cerută fiecărui asociat al societăţii în nume colectiv, potrivit
dreptului francez (ce decurge din calitatea de a administra societatea comercială,
adică de a săvârşi acte de comerţ) nu este prevăzută de dreptul român; asociaţii
pot fi, aşadar, comercianţi sau necomercianţi, fără ca după dobândirea calităţii de
asociat să devină automat şi comercianţi.  Asociaţii nu pot lua parte, ca asociaţi
cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de
activitate, nici să facă operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de
comerţ sau unul asemănător; totuşi, asociaţii pot îndeplini astfel de activităţi
dacă au consimţământul expres sau tacit al celorlalţi (se consideră tacit
consimţământul dat când participarea la astfel de activităţi a fost cunoscută de
ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor).  Pentru că fiecare
asociat răspunde cu averea personală, pe care va trebui să o declare la
constituire, prin contractul de societate se poate prevedea că asociaţii pot lua
din casa societăţii anumite sume pentru cheltuielile lor particulare, dar că acel
asociat care, fără consimţământul scris al celorlalţi, ar întrebuinţa capitalul,
bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane,
este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească
despăgubiri pentru daunele cauzate.  Se admit aporturi de bunuri în natură, dar şi
în creanţe (pentru detalii a se vedea secţiunea 3.3 – aporturi).  Controlul
activităţii economico-financiare se realizează de regulă de către asociaţi; numirea
cenzorilor este facultativă.  În societăţile de persoane, printre cauzele care
atrag dizolvarea acestora se numără: retragerea, excluderea, incapacitatea,
falimentul sau moartea unui asociat, dacă astfel colectivul se reduce la un singur
membru, fără să existe în actul constitutiv o clauză de continuitate cu succesorii
sau o altă modalitate de a asigura pluralitatea de membri; de unde deducem că
numărul minim de asociaţi la societăţile de persoane este de doi membri (întărită
şi de caracterul bilateral al actului constitutiv).  La societăţile de persoane nu
se cere un minim de capital social la constituire pentru că, oricum, fiecare
garantează cu întreaga avere (nelimitat).  Firma cuprinde numele asociaţilor, sau
cel puţin a unuia din ei, cu menţiunea „şi alţii”.  Actul constitutiv este
contractul de societate, nefiind necesară redactarea unui statut; actul constitutiv
este obligatoriu a fi încheiat în formă autentică la societăţile de persoane. 
Acesta trebuie să cuprindă date de identificare ale asociaţilor, care pot fi
persoane fizice sau juridice, forma, denumirea, sediul şi dacă este cazul emblema,
obiectul de activitatea cu precizarea domeniului şi a activităţii principale,
capitalul social cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în
natură, valoarea lui şi modul de evaluare, cine sunt asociaţii ce reprezintă
societatea sau administratorii ..... cu datele de identificare şi puterile ce li s-
au conferit; partea asociaţilor la beneficii şi la pierderi; sediile secundare,
durata societăţii şi modul de dizolvare şi lichidare.  Fondatorii societăţii pot
fi semnatarii actului constitutiv sau persoanele care au un rol determinant în
constituirea societăţii în schimb nu pot fi fondatori persoanele care sunt
incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de
încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau
luate de mită, pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 privind
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor
măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, precum şi pentru
infracţiunile prevăzute de Legea 31/1990 republicată;

21
b) Deosebiri Spre deosebire de societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă cuprinde două categorii de asociaţi:  comanditaţii care, asemenea
asociaţilor societăţii în nume colectiv, răspund nelimitat, solidar şi subsidiar
pentru îndeplinirea obligaţiilor sociale; toţi comanditaţii, unii dintre ei, sau
doar unul, în funcţie de prevederile actului constitutiv, sunt şi administratorii
societăţii comerciale;  comanditarii răspund numai în limita aportului lor la
capitalul social, fapt pentru care ei nu pot încheia operaţiuni în contul
societăţii decât dacă au împuternicire să administreze societatea, printr-o procură
specială; fără această împuternicire nu se pot face decât servicii în administraţia
internă (nu în raporturile cu terţii), acte de supraveghere şi să participe la
numirea şi revocarea administratorilor. Două sunt căile prin care comanditarii
devin automat comanditaţi: atunci când fac acte de administrare externă, fără
împuternicire, moment din care răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi şi când
numele lor este trecut în firma societăţii (de regulă firma cuprinzând numele
comanditaţilor, pentru că ei răspund cu întreaga avere); în ambele cazuri, pentru
existenţa societăţii este mai utilă trecerea acestor asociaţi din categoria
“comanditari” în “comanditaţi”, decât excluderea lor. Pentru că existenţa celor
două categorii de asociaţi este de esenţa societăţii în comandită simplă, înseamnă
că pentru existenţa ei valabilă este necesar să existe cel puţin un comanditar şi
un comanditat (aşadar: moartea, incapacitatea, falimentul, retragerea sau
excluderea unui asociat, când prin aceasta o categorie de asociaţi dispare, atrag
dizolvarea societăţii în comandită simplă). Toate celelalte caracteristici
enumerate la societatea în nume colectiv sunt valabile şi pentru societatea în
comandită simplă. 3.2. Societăţi de capitaluri Prototipul societăţilor de
capitaluri este societatea pe acţiuni (ale cărei trăsături le vom analiza la litera
a – Asemănări), o categorie aparte reprezentând-o societatea în comandită pe
acţiuni (a se vedea litera b – Deosebiri). a) Trăsături caracteristice societăţilor
de capitaluri  societăţile de capitaluri se caracterizează printr-un număr mai
mare de acţionari, calităţile personale ale acţionarilor fiind fără relevanţă; 
prevalează elementul obiectiv, esenţială fiind contribuţia pecuniară a fiecărui
acţionar la capitalul social (“intuitu pecuniae”);  fiind societăţi mari,
capitalul minim cerut pentru constituirea valabilă este de 90.000 lei, cu
posibilitatea ca Guvernul să poată modifica acest capital minim, cel mult o dată la
2 ani, astfel încât acesta să reprezinte echivalentul în lei a sumei de 25.000
Euro; numărul acţionarilor nu poate fi mai mic de doi, evitând un termen de graţie
de 9 luni în care se poate reconstitui numărul minim de acţionari;  se constituie
prin subscripţie simultană sau prin subscripţie publică (a se vedea prezentul
capitol, secţiunea 3.2);  răspunderea acţionarilor la societatea pe acţiuni este
limitată la aportul social;  capitalul social este divizat în acţiuni (sau
obligaţiuni) care sunt negociabile şi transmisibile (a se vedea secţiunea 3.5);
fiind negociabile pot fi vândute pe pieţele financiare organizate, când sunt cotate
la burse; când nu, pot fi vândute pe pieţele neorganizate;  administrarea
societăţii se face după principiul votului majorităţii, administratorii pot fi
acţionari sau terţe persoane (neasociaţi), constituiţi de regulă într-un consiliu
de administraţie; acţionarii neadministratori nu pot gera interesele societăţii
comerciale;

22
 acţionarii pot fi comercianţi sau necomercianţi, nefiind relevate calităţile lor
personale, ci contribuţia pecuniară;  se admit: aportul în numerar (lichidităţi)
şi bunuri în natură, fiind interzis aportul în creanţe şi în industrie;  controlul
activităţii revine comisiei de cenzori (minim trei şi tot atâţia supleanţi);  în
firma societăţii pe acţiuni nu se foloseşte numele acţionarilor, ci o denumire
proprie, fără legătură cu numele acţionarilor (pentru firmă a se vedea capitolul 3,
secţiunea 3.2);  moartea, incapacitatea sau falimentul acţionarilor nu duc la
dizolvarea societăţii; în schimb, scăderea capitalului social sub o anumită limită
sau a numărului de acţionari, pot conduce la dizolvare. b) Deosebiri Trăsăturile
societăţii în comandită pe acţiuni corespund celor ale societăţii în comandită
simplă (vezi secţiunea 2.1), dar, fiind o societate de capitaluri, preia
caracteristicile societăţii pe acţiuni, mai înainte prezentate. 3.3. Societăţi cu
răspundere limitată Definită ca fiind o formă intermediară între societăţile de
persoane şi cele de capitaluri, societatea cu răspundere limitată poate fi
explicată ca societate de persoane cu intruziuni ale elementelor specifice,
societăţilor de capitaluri şi, paradoxal, la fel de corect, ca societate de
capitaluri care preia unele trăsături ale societăţilor de persoane. De aceea
prezentăm asemănările cu societăţile de persoane (a) şi apoi cu societăţile de
capitaluri (b). a) Asemănări cu societăţile de persoane  numărul relativ mic de
asociaţi, respectiv maxim 50 asociaţi;  diviziunile de capital social, numite
părţi sociale, nu sunt, în principiu, transmisibile (ca excepţie pot fi transmise
asociaţilor; de exemplu: clauza de continuitate cu succesorii sau chiar terţilor,
dar cu condiţia obţinerii acordului a ¾ din capitalul social pentru cesiunea
părţilor sociale);  nu poate emite acţiuni sau obligaţiuni;  firma poate conţine
numele unuia sau mai multor asociaţi.  în lipsă de cenzori sau auditori
financiari; fiecare dintre asociaţi, care nu are calitate de administrator, poate
exercita dreptul de control, asemănător dreptului ce-l au asociaţii la societăţile
în nume colectiv; b) Asemănări cu societăţile de capital  răspunderea limitată a
asociaţilor care atrage obligativitatea îndeplinirii condiţiei unui capital minim,
respectiv 200 lei, divizat în părţi sociale în valoare de cel puţin 10 lei; 
hotărârile asociaţilor se iau în Adunarea generală, care decide, în lipsă de
stipulaţie contrară, prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi
a părţilor sociale (când obiectul îl constituie modificarea actului constitutiv, e
necesar votul tuturor asociaţilor). Prin actul constitutiv se poate stabili ca
votarea să se facă şi prin corespondenţă.  administrarea societăţii poate fi
făcută de asociaţi sau de terţi;  controlul gestiunii se face de către înşişi
asociaţii (ca la societăţile de persoane), dar, când numărul asociaţilor depăşeşte
cifra 15, este obligatorie numirea de cenzori;  nu se admit decât aporturi în
natură şi numerar; fiind interzis aportul în creanţe şi în industrie;  deşi între
cauzele de dizolvare sunt şi unele specifice societăţilor de persoane, scăderea
capitalului social sub limita legală (ca la societăţi de capitaluri) atrage
dizolvarea societăţii cu răspundere limitată. c) S.R.L.-ul unipersonal

23
În cazul S.R.L.-ului unipersonal actul constitutiv, reprezentând voinţa unei
singure persoane, îmbracă forma unui act juridic unilateral, respectiv statutul.
Fiind vorba de un singur asociat, acesta îşi asumă prerogativele pe care Adunarea
generală a asociaţilor le exercită în cazul societăţilor pluripersonale. Când
aportul asociatului este în bunuri mobile sau imobile şi nu în numerar, este
necesară expertiza de specialitate a acestuia pentru a se asigura o evaluare
obiectivă a bunurilor. Unicul asociat poate fi şi administrator, caz în care, dacă
a vărsat contribuţiile la asigurările sociale, inclusiv pentru pensia suplimentară,
poate beneficia de pensie de la asigurările sociale. Asociatul unic poate fi
salariat cu excepţia cazului când este şi administrator unic sau membru al
consiliului de administraţie. Aşadar, calitatea de salariat a asociatului unic
poate fi cumulată cu cea de administrator numai dacă este o pluralitate de
administratori ai S.R.L.-ului şi asociatul unic nu face parte din consiliul de
administraţie. Dacă extindem prevederile privind administrarea S.A. şi la S.R.L.
vom reţine că numărul minim de administratori este de 3 pentru societăţile
comerciale care fac obiectul obligaţiei legale de auditare, adică acele societăţi
ale căror situaţii financiare intră sub incidenţa reglementărilor contabile
armonizate cu directivele europene şi standardele internaţionale de contabilitate.
S.R.L.-ul unipersonal poate fi înţeles ca treaptă a evoluţiei activităţii
comerciale, prin comparaţie cu activitatea comerciantului-persoană fizică. Deoarece
comerciantul (persoană fizică) răspunde nelimitat pentru obligaţiile comerciale
asumate, iar, pe de altă parte, în cadrul societăţilor comerciale se realizase deja
trecerea de la societăţi de persoane (cu răspunderea nelimitată a asociaţilor) la
societăţile de capitaluri (cu răspunderea limitată a asociaţilor), se punea logic
întrebarea de ce o singură persoană fizică n-ar putea răspunde doar în limita
aportului său la capitalul social. Răspunsul l-a constituit apariţia S.R.L.-ului
unipersonal, dar în care, prin bunurile constituite ca aport la patrimoniul
respectiv, societatea comercială dobândeşte personalitate juridică proprie. Pentru
că acest S.R.L. este unic şi irepetabil, înţelegem de ce Legea nr. 31/1990,
modificată, menţionează expres că o persoană fizică sau o persoană juridică nu
poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată şi că o
societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu
răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană.

Secţiunea 4.

Constituirea societăţilor comerciale

4.1. Procedura de constituire a societăţilor comerciale Pentru reducerea

formalismului excesiv ce caracteriza procedura constituirii societăţilor comerciale
conform Legii nr. 31/1990 (ce includea: redactarea şi autentificarea actului
constitutiv, autorizarea judecătorească incluzând sau nu avizul consultativ al
Camerei de Comerţ şi Industrie, înmatricularea la Registrul Comerţului, publicarea
în Monitorul Oficial şi înregistrarea la administraţia financiară) prin modificarea
adusă de Legea nr. 99/1999 privind accelerarea reformei economice procedura
constituirii s-a simplificat, comasându-se etapele acesteia prin preluarea de către
Oficiul Registrului Comerţului a unor atribuţii, până atunci aflate în sarcina
altor instituţii. Prin modificarea adusă de Legea nr. 99/1999, odată cu depunerea
cererii de înmatriculare a societăţii comerciale la Oficiul Registrului Comerţului
competent, nu instanţa judecătorească, ci judecătorul delegat (afiliat MINISTERULUI
JUSTIŢIEI) autorizează desfăşurarea

24
activităţii, după care, pe lângă sarcina înmatriculării, tot Oficiul Registrului
Comerţului este obligat, dar pe cheltuiala societăţii comerciale ce solicită
înmatricularea, să obţină atât publicarea în Monitorul Oficial cât şi înregistrarea
fiscală a societăţii comerciale. Potrivit Legii nr. 359/2004 (cu modificările aduse
de O.U.G. 626/2006 şi Legea 360/2006) privind simplificarea formalităţilor la
înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţilor familiale
şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea
funcţionării persoanelor juridice, se crează servicii de asistenţă acordate
solicitanţilor, la cererea şi pe cheltuiala solicitantului pentru efectuarea
procedurilor necesare înregistrării în registrul comerţului a actelor constitutive
sau modificatoare. Activitatea acestor servicii se desfăşoară în cadrul oficiilor
registrului comerţului de pe lângă tribunale, prin personal specializat din cadrul
oficiilor registrului comerţului. Simplificarea procedurii rezidă din crearea în
cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal a unor Birouri Unice
pentru obţinerea înregistrării şi autorizării funcţionării comercianţilor.
“Unicitatea” procedurii rezidă în aceea că în baza unei cereri de înregistrare se
obţine de la aceeaşi instituţie, Biroul Unic, certificatul de înregistrare
comercială conţinând codul unic de înregistrare. Practic, etapele ar putea fi
sintetizate astfel:  depunerea cererii-tip de înregistrare la Biroul Unic (care va
fi însoţită de o suită de documente ce dovedesc vărsămintele efectuate şi dreptul
de proprietate asupra bunurilor aportate);  cererea-tip, odată depusă, declanşează
obligaţia Biroului Unic de a: a) rezerva firma societăţii comerciale şi efectuarea,
în numele societăţii comerciale, a vărsămintelor reprezentând aportul în numerar;
b) redacta actul constitutiv (care nu mai este obligatoriu a fi încheiat în formă
autentică, fiind admisă şi forma de înscris sub semnătură privată, dar cu dată
certă); c) redacta şi obţine declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a
administratorilor şi a cenzorilor că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege; d)
obţine de la judecătorul delegat încheierea de autorizare a funcţionării societăţii
comerciale; e) obţine, pe cale electronică, de la Ministerul Finanţelor Publice
codul unic de înregistrare; f) obţinerea înregistrării comerciantului în Registrul
Comerţului; g) publica în Monitorul Oficial, în formă simplificată, încheierea
judecătorului delegat, precum şi a actului constitutiv; h) obţine toate avizele,
autorizaţiile şi/sau acordurile necesare funcţionării, ce se vor alătura
certificatului unic de înregistrare, sub forma unei anexe. Odată cu obţinerea
certificatului de înregistrare a societăţii comerciale, aceasta dobândeşte
personalitate juridică1. 4.2. Actul constitutiv În funcţie de forma de societate
comercială, actul constitutiv poate să fie:  numai contract de societate, în cazul
societăţii în nume colectiv şi în comandită simplă;  contract de societate şi
statut, în cazul societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe acţiuni şi
societăţii cu răspundere limitată pluripersonale (doi sau mai mulţi asociaţi);
1 Pentru detalii a se vedea St.D.Cărpenaru, S.David, C. Predoiu, Gh.Piperea „Legea
societăţilor comerciale. Comentarii pe articole”. Ed. a III-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2006, p.174.

25
 numai statut, în cazul societăţii cu răspundere limitată unipersonală. Forma în
care poate fi prezentat actul constitutiv este: autentificat în faţa notarului
public, formă cerută în mod obligatoriu când: printre bunurile subscrise ca aport
în natură la capitalul social se află un teren; forma juridică a societăţii
comerciale implică răspunderea nelimitată a asociaţilor sau a unora dintre ei (deci
este cazul societăţii în nume colectiv, în comandită simplă şi în comandită pe
acţiuni); societatea comercială se constituie prin subscripţie publică. sub
semnătură privată, dar cu dată certă. Contractul de societate şi statutul pot fi
încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Tot act constitutiv
poate fi denumit numai contractul sau numai statutul societăţii. Semnatarii actului
constitutiv precum şi persoanele care au un rol determinant la constituirea
societăţii sunt considerate fondatori. Persoanele care nu pot fi fondatori (a se
vedea secţ.2.1. lit.a), nu pot fi nici administratori, directori, membrii ai
consiliului de supraveghere şi ai directoratului, cenzori sau auditori financiari,
iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi. Pentru constituirea valabilă,
fondatorii trebuie să depună la Biroul Unic declaraţia, pe proprie răspundere, că
îndeplinesc condiţiile legale. În cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe
acţiuni, în afara constituirii prin subscripţie simultană (în sensul că acţionarii
care au iniţiat societatea pot constitui, prin contribuţiile lor minimul de capital
cerut de lege, respectiv 90.000 lei, neapelând astfel la terţe persoane pentru a-l
realiza), este posibilă şi constituirea prin subscripţie publică (caz în care
societăţile astfel constituite sunt considerate societăţi deschise, denumirea
provenind de la faptul că, pentru a-şi realiza capitalul social se apelează la
banii publici, în sensul că alături de fondatori vor contribui şi terţe persoane,
numite subscriitori, care, completând prospectele de emisiune îşi manifestă voinţa
de a deveni acţionari ai societăţii comerciale ce a emis prospectele). Prospectul
de emisiune conţine menţiunile prevăzute de lege pentru actul constitutiv al
societăţii pe acţiuni prin subscripţie simultană (pentru ca subscriitorul să
cunoască societatea comercială emitentă şi să decidă, în cunoştinţă de cauză, dacă
să contribuie sau nu la constituirea ei), cu excepţia clauzelor privind
administratorii, cenzorii sau auditorii financiari, precum şi directorii, membrii
directoratului şi ai consiliului de supraveghere (care vor fi aleşi la prima
adunare generală la care vor participa acţionarii-fondatori şi subscriitorii, motiv
pentru care adunarea poartă denumirea de constitutivă, punând temelia noii
societăţi), dar va conţine în plus data închiderii subscripţiei şi consemnarea
sumei cu care subscriitorul înţelege să contribuie la formarea capitalului social.
Prospectul de emisiune, semnat de fondatori, se întocmeşte în formă autentică şi se
depune la Oficiul Registrului comerţului din judeţul în care va avea sediul spre a
fi autorizat de către judecătorul delegat, după care va fi publicat în Monitorul
Oficial. Subscrierea de acţiuni se face pe unul sau mai multe exemplare ale
prospectului de emisiune al fondatorilor, vizate de judecătorul delegat,
constituirea societăţii putându-se face în mod valabil numai dacă întregul capital
a fost subscris şi fiecare subscriitoracceptant a vărsat în numerar jumătate (50%)
din valoarea acţiunilor subscrise; diferenţa urmând a se vărsa în 12 luni de la
înmatricularea societăţilor comerciale. Dacă subscrierea se face cu bunuri în
natură, acestea trebuie predate integral, încă de la început (nefiind posibilă
predarea în tranşe).

26
4.3. Aporturile asociaţilor Noţiunea Această noţiune are un sens juridic şi unul
etimologic.  Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o
asumă fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare
patrimonială. În limita aportului, asociatul devine debitor al societăţii, iar după
vărsarea lui integrală – creditor al acesteia, cu toate consecinţele ce decurg din
această calitate.  Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul
adus în societate de către asociat. Deşi sensul juridic este sensul propriu al
noţiunii de aport, totuşi noţiunea este folosită şi în sensul ei etimologic1.
Obiectul aportului Aportul poate avea ca obiect orice bun, cu valoare economică, al
asociatului, care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Potrivit
articolului 1492 Cod civil, fiecare asociat trebuie să pună în comun “sau bani, sau
alte lucruri, sau industria sa”; deci aportul poate fi: în numerar în natură în
industrie a) Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul se
obligă să o transmită societăţii. Întrucât sumele de bani sunt indispensabile
începerii activităţii comerciale, aporturile în numerar sunt obligatorii la
constituirea societăţii comerciale, indiferent de forma ei. Aportul la capitalul
social nu este purtător de dobânzi. b) Aportul în natură are ca obiect anumite
bunuri imobile (clădiri, instalaţii etc.), bunuri mobile corporale (materiale,
mărfuri etc.) sau incorporale (creanţe, fond de comerţ etc.). Aporturile în natură
sunt admise la toate formele de societate comercială. Aceste aporturi se realizează
prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi predarea efectivă a bunurilor
către societate. Aportul poate consta în transmiterea către societate a dreptului
de proprietate asupra bunului ori doar a dreptului de folosinţă. În lipsa unei
stipulaţii contrare, bunurile devin proprietatea societăţii. Se înţelege că dacă s-
a convenit transmiterea dreptului de proprietate, bunul va intra în patrimoniul
societăţii, asociatul nemaiavând vreun drept asupra lui. În consecinţă, bunul nu va
putea fi urmărit de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societăţii, asociatul
nu va avea dreptul la restituirea bunului, ci la contravaloarea sa. În cazul în
care aportul are ca obiect un bun imobil sau un bun mobil corporal, raporturile
dintre asociat şi societate sunt raporturi juridice asemănătoare celor dintre
vânzător şi cumpărător. Cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra
bunului, Legea nr. 31/1190 modificată, prevede că bunul devine proprietatea
societăţii “din momentul înmatriculării ei în Registrul comerţului”.

1 Pentru detalii a se vedea St. D. Cărpenaru, „Drept comercial român – ed. a V-a”,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p.30.

27
Dacă bunul piere înainte de înmatricularea societăţii, riscul este suportat de
către asociat; el va fi obligat să aducă în societate un alt bun, ori un aport în
numerar echivalent. Bunul care face obiectul aportului în natură trebuie evaluat în
bani, pentru a se putea stabili valoarea părţilor de interes (părţilor sociale) sau
acţiunilor cuvenite asociatului în schimbul aportului. Această evaluare se face de
către asociaţi sau, când este necesar, de către experţi. Din interpretarea
reglementărilor recente, considerăm că înţelesul ce trebuie desprins este că
evaluarea convenţională nu mai este posibilă, fiind obligatorie evaluarea
experţilor. Această modificare se explică prin faptul că în unele cazuri, în
practică au avut loc supraevaluări ale bunurilor aportate, fapt ce diminua garanţia
creditorilor sociali. În contractul de societate trebuie să se prevadă şi valoarea
bunului şi modul de evaluare. În cazul în care bunul care face obiectul aportului
în natură a fost adus în folosinţa societăţii, în doctrină se consideră că
raporturile dintre asociat şi societate sunt guvernate de regulile referitoare la
uzufruct. Întrucât societatea dobândeşte numai un drept de folosinţă, asociatul
rămâne proprietarul bunului şi în această calitate, la dizolvarea societăţii, are
dreptul la restituirea bunului. Aportul în natură poate avea ca obiect bunuri
mobile incorporale, cum sunt creanţele, brevetele de invenţie, mărcile, know-how-ul
etc. Aportul în creanţe se consideră liberat numai după ce societatea a obţinut
plata sumei de bani care face obiectul creanţei (executarea obligaţiei de
vărsământ). Aporturile în creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură.
Întrucât valorificarea de către societate a creanţelor dobândite poate crea
dificultăţi, legea interzice creanţele ca aport în societatea pe acţiuni care se
constituie prin subscripţie publică şi în societatea cu răspundere limitată. Pentru
cazurile când creanţele sunt admise ca aport, raporturile dintre asociat şi
societate sunt cârmuite de regulile cesiunii de creanţă (din dreptul civil). Prin
derogare de la dreptul comun, asociatul răspunde pentru solvabilitatea debitorului.
c) Aportul în industrie constă, în terminologia legii, în munca sau activitatea pe
care asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere competenţa şi
calificarea sa. Aportul în prestaţii este permis numai asociaţilor din societatea
în nume colectiv şi asociaţilor comanditaţi din societatea în comandită simplă. Un
atare raport nu este cuprins în capitalul social, deoarece el nu poate constitui un
element al gajului general al creditorilor societăţii. Potrivit legii prestaţiile
în muncă sau servicii nu pot constitui aport la formarea ori la majorarea
capitalului social. Totuşi, în schimbul aportului în prestaţii în muncă, asociatul
are dreptul să participe la împărţirea beneficiilor şi a activului şi, totodată are
obligaţia să participe la pierderi. În acest scop, aportul în prestaţie în muncă
trebuie evaluat şi precizat în actul constitutiv. Obligaţia de a constitui aportul
şi executarea ei Pentru constituirea societăţii, fiecare asociat este ţinut să
contribuie la formarea patrimoniului societăţii. De aceea, în actul constitutiv
trebuie să se arate aportul fiecărui asociat. Legea nu cere ca aporturile
asociaţilor să fie egale ca valoare, sau ca ele să aibă acelaşi obiect şi nici ca
aportul unui asociat să aibă un obiect unitar. Întrucât noţiunea de aport
desemnează o obligaţie, trebuie făcută distincţie între naşterea obligaţiei şi
executarea ei; obligaţia se naşte la încheierea contractului de societate, pe când
executarea ei poate fi îndeplinită la constituirea societăţii sau ulterior, la
termenele stabilite în actul constitutiv. Asumarea obligaţiei de aport este
denumită subscriere la capitalul societăţii. Ea se naşte prin semnarea contractului
de societate sau, după caz, prin participarea la subscripţia publică.

28
Efectuarea aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului (vărsământ);
asociaţii sunt obligaţi să-şi îndeplinească obligaţia de aportare potrivit
stipulaţiilor din contractul de societate şi cu respectarea dispoziţiilor legii.
Neefectuarea aportului are semnificaţia neexecutării de către asociat a obligaţiei
asumate, cu consecinţele prevăzute de lege. Potrivit Legii nr. 31/1990,
republicată, “asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de
daunele pricinuite”. Deci indiferent de obiectul aportului, dacă asociatul nu a
respectat termenele de efectuare a aportului şi, prin aceasta, a cauzat societăţii
anumite prejudicii, el este obligat la plata de despăgubiri, în condiţiile
dreptului comun.  Pentru cazul când aportul a fost stipulat în numerar, legea
prevede că asociatul “este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care
trebuia să se facă vărsământul”. Aceste consecinţe consacrate de Legea nr. 31/1990,
republicată, sunt diferite de cele prevăzute de dreptul comun pentru nerespectarea
obligaţiilor băneşti.  Mai întâi, observăm că pentru nevărsarea la termen a sumei
de bani datorată ca aport, asociatul datorează dobânzile legale, ca şi în dreptul
comun, fără dovada cauzării unui prejudiciu. Dar, în plus, dacă se face dovada că
prin nerespectarea obligaţiei au fost cauzate prejudicii, asociatul datorează şi
despăgubiri. Deci, dobânzile se cumulează cu despăgubirile şi nu se impută asupra
lor. Dobânzile joacă rolul unor amenzi civile, iar nu rolul tradiţional, de
despăgubiri pentru daunele moratorii.  În al doilea rând, observăm că în privinţa
datei de la care curg dobânzile legale, legea derogă de la dreptul comun. Într-
adevăr, aceste dobânzi sunt datorate din ziua în care trebuia să se facă
vărsământul, adică de la data de la care trebuia executată obligaţia, iar nu de la
data chemării în judecată, aşa cum prevede Codul civil. Soluţia constituie o
aplicare a principiului potrivit căruia, în materie comercială dobânzile curg de
drept, din ziua când devin exigibile.  Pentru cazul când obiectul aportului este o
creanţă, legea prevede că dacă societatea n-a putut încasa creanţa prin urmărirea
debitorului cedat, asociatul, pe lângă despăgubiri, răspunde de suma datorată cu
dobânda legală, din ziua scadenţei creanţei. Deci, în acest caz, întrucât obligaţia
privind efectuarea aportului nu s-a executat la termen, asociatul datorează suma şi
dobânzile legale de la data scadenţei creanţei, precum şi despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat societăţii. În sfârşit, în cazurile prevăzute de lege,
nerespectarea obligaţiilor privind vărsarea aportului, poate avea şi consecinţa
gravă a excluderii asociatului din societate. 4.4. Capitalul social. Precizări
terminologice Aporturile asociaţilor trebuie privite nu numai în individualitatea
lor, ci şi în totalitatea acestora. Într-adevăr, aceste aporturi reunite formează
capitalul social al societăţii şi totodată, ele constituie elemente ale
patrimoniului societăţii. Capitalul social şi patrimoniul societăţii sunt două
concepte strâns legate între ele, dar nu trebuie confundate. Capitalul social
Capitalul social are o dublă semnificaţie: contabilă şi juridică. Capitalul social
al unei societăţi comerciale este expresia valorică a totalităţii aporturilor
asociaţilor care participă la constituirea societăţii. Capitalul social mai este
denumit şi capital nominal.  semnificaţia contabilă: capitalul social nu are o
existenţă reală, concretă, ci reprezintă o cifră convenită de asociaţi.

29
În bilanţul societăţii, capitalul social apare evidenţiat la pasiv deoarece el
reprezintă aporturile asociaţilor, care, la dizolvarea societăţii trebuie
restituite. În schimb, bunurile efective care constituie aporturile asociaţilor
figurează în activul bilanţului întrucât ele aparţin societăţii.  semnificaţia
juridică: capitalul social constituie gajul general al creditorilor societăţii.
Datorită rolului său de gaj general al creditorilor societăţii, capitalul social
este fix pe toată durata societăţii. El poate fi modificat în sensul măririi sau
micşorării sale, numai în condiţiile prevăzute de lege, prin modificarea actului
constitutiv. În scopul asigurării intereselor creditorilor societăţii, pentru
anumite forme de societate, legea stabileşte un plafon minim al capitalului social:
90.000 lei în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni; 200 lei în
cazul societăţii cu răspundere limitată. Întrucât capitalul social este fix pe
întreaga durată a societăţii, în cazul în care el se diminuează într-o anumită
limită, datorită folosirii sale în desfăşurarea activităţii, legea prevede
obligaţia reîntregirii sau reducerii capitalului social, mai înainte de a se putea
face vreo repartizare sau distribuire de beneficii. Capitalul social prezintă
interes şi sub alte aspecte. În raport de capitalul social se determină beneficiile
şi se calculează rezervele acesteia. Ca o consecinţă a destinaţiei sale, capitalul
social este intangibil; el nu poate fi folosit pentru distribuirea dividendelor
către asociaţi. Având rol de gaj general al creditorilor, capitalul social trebuie
să fie real. Aceasta impune intrarea efectivă în patrimoniul societăţii a bunurilor
care constituie aporturile asociaţilor (nu aporturi fictive), precum şi păstrarea
în permanenţă în patrimoniul societăţii a unor bunuri a căror valoare să nu fie mai
mică decât capitalul social. În privinţa capitalului social, legea distinge între
capitalul subscris şi capitalul vărsat. Capitalul subscris reprezintă valoarea
totală a aporturilor pentru care asociaţii sau obligat să contribuie la
constituirea societăţii; coincide cu capitalul social. Capitalul vărsat este
valoarea totală a aporturilor efectuate şi care au intrat în patrimoniul
societăţii. În anumite cazuri, legea stabileşte condiţii privind vărsarea
capitalului (de exemplu: în cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe
acţiuni, la constituirea societăţii, capitalul vărsat de fiecare acţionar nu va
putea fi mai mic de 30% decât cel subscris, dacă prin lege nu se prevede altfel;
restul de capital social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la înmatricularea
societăţii. Capitalul social al societăţii este divizat în anumite fracţiuni,
denumite diferit după forma juridică a societăţii: părţi de interes, în cazul
societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită simplă; părţi sociale, în
cazul societăţii cu răspundere limitată; acţiuni, în cazul societăţii pe acţiuni
sau societăţii în comandită pe acţiuni. Asociaţii dobândesc în schimbul aportului
un număr de părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni, corespunzător valorii
aportului fiecăruia (articolele 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990, republicată). 4.5.
Patrimoniul societăţii Noţiunea de patrimoniu al societăţii, sau de patrimoniu
social este distinctă de cea de capital social. Patrimoniul societăţii, potrivit
principiilor dreptului civil, îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
cu valoare economică aparţinând societăţii.

30
Patrimoniul societăţii cuprinde activul social şi pasivul social, care se
evidenţiază în situaţia financiară anuală (termen introdus prin legea nr.
161/2003), cu respectarea dispoziţiilor legii contabilităţii.  Activul social
(denumit şi fond social) cuprinde bunurile constituite ca aport în societate şi
cele dobândite în cursul activităţii societăţii.  Pasivul social cuprinde
obligaţiile societăţii, indiferent de natura lor. Într-adevăr, în momentul
constituirii societăţii, capitalul social prevăzut în contractul de societate are
aceeaşi valoare cu patrimoniul societăţii. Ulterior însă, prin desfăşurarea
activităţii comerciale, patrimoniul societăţii se poate mări dacă societatea obţine
PROFIT(termen introdus prin Legea nr. 161/2003 în locul noţiunii de beneficiu), sau
poate să înregistreze o anumită micşorare a valorii, dacă societatea are pierderi.
Rolul capitalului social este acela de a constitui gajul general al creditorilor
societăţii. În realitate, veritabila garanţie a creditorilor societăţii o
reprezintă patrimoniul societăţii: în cazul nerespectării obligaţiilor de către
societate, creditorii vor urmări bunurile aflate în patrimoniul societăţii; limita
urmăririi este dată de capitalul social, deoarece, prin publicitatea contractului
de societate, terţii au luat cunoştinţă de capitalul social. Concluzia se
întemeiază şi pe dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată, care precizează că
obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social. Beneficiile (termenul nou
folosit de Legea nr. 161/2003 este de profit) Scopul societăţii este acela de a
realiza beneficii din activitatea comercială desfăşurată şi de a le împărţi între
asociaţi. Cota-parte din beneficii ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi poartă
denumirea de dividend. Scopul urmărit constituie criteriul de distincţie între
societatea comercială şi asociaţie: pe când societatea comercială se constituie
pentru realizarea şi împărţirea unor beneficii, asociaţia urmăreşte un scop ideal,
moral, cultural, sportiv etc. Întrucât activitatea comercială ar putea înregistra
pierderi în loc de beneficii, datorită legăturii sociale care îi uneşte, asociaţii
trebuie să participe şi la pierderi. Deci, desfăşurând activitate comercială în
comun, asociaţii participă împreună atât la profitul cât şi la pierderile
societăţii. În general, prin profit1 se înţelege un câştig evaluabil în bani. Multă
vreme s-a considerat în doctrina dreptului comercial că beneficiul constituie un
câştig material care sporeşte patrimoniul asociaţilor. În consecinţă nu erau
recunoscute drept beneficiu avantajele, chiar evaluabile în bani, care nu
contribuiau la creşterea averii asociaţilor, ci le permiteau numai să facă economii
ori să reducă cheltuielile. În această situaţie se aflau asigurările mutuale. În
perioada modernă această concepţie a evoluat, înregistrându-se o tendinţă de
lărgire a noţiunii de beneficiu: s-a considerat că reprezintă beneficiu şi
serviciile sau bunurile procurate de societate în condiţii mai avantajoase decât
acelea care s-ar putea obţine individual. Tot astfel, s-au recunoscut ca societăţi
comerciale societăţile de asigurare mutuală în care beneficiul rezidă în evitarea
unor cheltuieli. Urmând această tendinţă, printr-o lege din 1978, în dreptul
francez s-a consacrat concepţia potrivit căreia o societate comercială poate avea
ca scop nu numai realizarea şi împărţirea beneficiilor, ci şi realizarea de
economii. Codul comercial român a consacrat această concepţie largă privind
noţiunea de beneficiu, prin reglementarea asociaţiei de asigurare mutuală
(articolele 257-263).

1 Pentru detalii a se vedea S. Angheni, M.Volonciu, C.Stoica, „Drept comercial -

ediţia a 4-a”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2008, pg. 92 – 93.

31
Legea interzice ca un asociat să perceapă toate câştigurile realizate şi să fie
scutit de participare la pierderi (clauză leonină); fiecare asociat participă la
beneficiile şi pierderile societăţii în proporţie cu cota de participare la
capitalul social, (principiul proporţionalităţii). 4.6. Filiala şi sucursala La
constituirea societăţii comerciale asociaţii pot avea în vedere, încă din acest
moment, perspectivele dezvoltării activităţii societăţii; este vorba de
posibilitatea extinderii activităţii societăţii în alte localităţi sau tot în
aceeaşi localitate unde îşi are sediul societatea, dar într-un alt stabiliment. O
atare extindere se poate realiza prin înfiinţarea unor sucursale şi filiale care să
desfăşoare aceeaşi activitate comercială ca şi societatea care le constituie.
Pentru asemenea cazuri Legea nr. 31/1990 republicată, prevede condiţiile care
trebuie îndeplinite pentru înfiinţarea acestor entităţi juridice. Înfiinţarea de
sucursale sau filiale ale societăţii poate fi hotărâtă de asociaţi fie la, fie după
constituirea societăţii în cursul existenţei acesteia; în acest ultim caz
înfiinţarea sucursalelor şi/sau filialelor impune o modificare a actelor
constitutive ale societăţii care se realizează în condiţiile Legii nr. 31/1990,
republicată. Filiala, potrivit art. 42 din Legea 31/1990, este o societate
comercială cu personalitate juridică, constituită de societatea primară (societatea
mamă), care deţine majoritatea capitalului său. Din această cauză, deşi este
subiect de drept distinct, filiala este totuşi dependentă şi se află sub controlul
societăţii primare. Ca persoană juridică, filiala participă la raporturile juridice
în nume propriu; prin actele juridice ale reprezentanţilor săi, filiala dobândeşte
drepturi şi îşi asumă obligaţii, cu angajarea unei răspunderi proprii. Filiala se
constituie într-una dintre formele de societate reglementate de Legea nr. 31/1990,
republicată, şi va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a
constituit. Sucursala, potrivit Legii nr. 31/1990, este un dezmembrământ fără
personalitate juridică al societăţii comerciale. Această subunitate este dotată de
societate cu anumite fonduri, în scopul de a desfăşura o activitate economică din
cadrul obiectului de activitate al societăţii-mamă. Sucursala dispune de o anumită
autonomie, în limitele stabilite de societate. Întrucât nu are personalitate
juridică, sucursala nu poate participa în nume propriu la circuitul juridic; actele
juridice pe care le reclamă desfăşurarea activităţii sucursalei se încheie de către
reprezentanţii (prepuşii) desemnaţi de societatea comercială. Regimul juridic al
sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de denumirea lui
(agenţie, reprezentanţă etc.), căruia societatea care îl înfiinţează îi atribuie
statut de sucursală. Sucursala se înregistrează înainte de începerea activităţii ei
la Registrul comerţului din judeţul în care va funcţiona. Dacă sucursala se
înfiinţează într-o localitate din acelaşi judeţ sau din aceeaşi localitate cu
societatea fondatoare, ea va fi înregistrată la acelaşi Registru al comerţului,
însă distinct, ca înregistrare separată. Reprezentantul sucursalei trebuie să
depună semnătura sa la Registrul comerţului, în condiţiile prevăzute de lege pentru
reprezentanţii societăţii. Celelalte sedii secundare (agenţii, reprezentanţe şi
alte asemenea sedii) se menţionează numai în cadrul înregistrării societăţii
principale la Registrul comerţului de la sediul principal. Dispoziţiile Legii nr.
31/1990 republicată, privind sucursalele şi filialele se aplică şi sucursalelor şi
filialelor înfiinţate de societăţile comerciale străine în România. Aceste
societăţi pot înfiinţa sucursale şi filiale dacă acest drept le este recunoscut de
legea

32
statutului lor organic, dar în timp ce filialele vor avea naţionalitate străină (a
statului în care au fost constituite, pentru că au personalitate juridică proprie),
sucursale vor avea naţionalitatea societăţii-mamă (neavând personalitate juridică
distinctă de a acesteia). 4.7. Acţiuni, părţi sociale şi părţi de interes a)
Acţiunile emise de societate Acţiunea este o fracţiune a capitalului social care
trebuie să fie egală ca valoare cu celelalte acţiuni din aceeaşi emisiune. Acţiunea
este şi un titlu de credit, încorporând drepturile şi obligaţiile izvorâte din
calitatea de acţionar; dar ea nu îndeplineşte condiţiile autonomiei (acţiunile îşi
au izvorul în actul constitutiv al societăţii ce le emite, acţionarul îşi poate
transmite acţiunile terţilor, dar dobânditorul lor devine titularul unui drept
derivat şi nu originar) şi literalităţii (drepturile conferite acţionarilor sunt
incomplet determinate prin acţiune, pentru a cunoaşte întinderea lor trebuie
cercetat actul constitutiv). Absenţa autonomiei şi literalităţii conferă acţiunilor
caracterul de titluri speciale, corporative, societare sau de participaţiune.
Caracterele acţiunilor  au o anumită valoare nominală care, conform Legii nr.
31/1990 republicată, nu poate fi mai mică de 0,1 lei;  sunt fracţiuni egale de
capital social;  sunt indivizibile, nu se pot transmite fracţionat; în cazul
transmiterii proprietăţii acţiunii către mai multe persoane (de exemplu în caz de
succesiune), legea cere coproprietarilor să îşi desemneze un reprezentant dintre
ei;  sunt titluri negociabile (încorporează valori patrimoniale). Clasificarea
acţiunilor a) după identificarea titularului, acţiunile pot fi:  nominative în
formă materială - singulară; - cumulative. în formă dematerializată  la purtător
Acţiunile nominative identifică pe titularul lor; în acţiune se menţionează numele,
prenumele şi domiciliul acţionarului-persoană fizică sau denumirea şi sediul
acţionarului-persoană juridică. Aceleaşi elemente de identificare apar şi în
registrul de acţiuni al societăţii comerciale. Dreptul de proprietate asupra
acţiunilor nominative se transmite printr-o declaraţie făcută în registrul de
acţiuni al societăţii eminente, semnată de acţionarul-cedent şi dobânditorul-
cesionar sau mandatarii lor şi menţiunea înscrisă pe acţiune. În cazul acţiunilor
nominative în formă materială (pe suport de hârtie) pot fi emise titluri singulare
(dau drept la o acţiune) sau titluri cumulative (pentru mai multe acţiuni). Astfel,
pot exista acţiuni cu valoare de 0,1 lei, dar pot exista titluri care cuprind mai
multe acţiuni (în franceză “coupiures”), de exemplu: un înscris ce cuprinde 5
acţiuni are o valoare de 0,5 lei şi unul care cuprinde 10 acţiuni are o valoare de
1 leu. Acţiunile dematerializate sunt înscrise într-un registru independent privat.
Acţiunile la purtător sunt acţiunile în care nu apar elemente de identificare ale
titularului, deci posesorul acţiunii este titularul ei. În acest caz, dreptul de
proprietate asupra acţiunilor se transmite prin simpla tradiţiune (remitere
materială, predare) a lor.

33
Dacă în actul constitutiv nu se prevede felul acţiunilor, vor fi considerate
nominative (modificare adusa de Legea 161/2003) . Legea nr. 31/1990 republicată
admite conversia (transformarea) acţiunilor nominative în acţiuni la purtător şi
invers. b) după cum conferă sau nu titularului avantaje faţă de ceilalţi acţionari,
acţiunile pot fi:  ordinare  preferenţiale (privilegiate) Acţiunile ordinare nu
conferă titularului avantaje faţă de ceilalţi acţionari. În principiu, ele conferă
titularului următoarele drepturi: de a participa la adunarea generală a
acţionarilor (personal sau prin reprezentare), de a alege sau de a fi ales în
organele de conducere ale societăţii comerciale; de a vota, drept exercitat conform
principiului proporţionalităţii numărului de voturi cu numărul de acţiuni deţinute;
de a primi dividende, ce reprezintă cota-parte din beneficiul ce se va plăti
fiecărui acţionar; de a fi informat asupra gestiunii societăţii comerciale, cel
mult de două ori pe an putând consulta documentele societăţii comerciale şi efectua
copii legalizate după acestea (de exemplu copie după procesul-verbal de şedinţă al
consiliului de administraţie); de control, manifestat prin aceea că acţionarii,
consultând documentele societăţii pot sesiza, în scris, consiliul de administraţie,
iar în cazul în care nu va primi răspuns în termen de 15 zile de la înregistrarea
cererii, acţionarul se poate adresa instanţei competente, obligând societatea
comercială la despăgubiri pentru fiecare zi de întârziere; de expertiză, care poate
fi exercitat doar de acţionarii care reprezintă cel puţin 10% din capitalul social;
conferă acestora posibilitatea de a se adresa instanţei în sensul desemnării unuia
sau mai multor experţi însărcinaţi să analizeze anumite operaţiuni din gestiunea
societăţii, întocmind un raport înaintat cenzorilor societăţii comerciale; de a
obţine în cazul lichidării societăţii comerciale a unei părţi din patrimoniul
societăţii, corespunzătoare contribuţiei acţionarului la constituirea societăţii
comerciale (aportului şi eventual a altor contribuţii care se vor stabili prin
bilanţul final de lichidare). Obligaţiile principale ale acţionarului sunt:  de a
vărsa integral aportul subscris; până în momentul în care acţiunea nu este achitată
integral, ea este nominativă; toţi cei care au deţinut acţiunea sunt răspunzători
de plata ei. Şi o acţiune la purtător neachitată se consideră nominativă până la
scadenţă, societatea comercială având dreptul să urmărească pentru vărsământ pe
toţi aceia care au avut acţiunea în patrimoniul lor (de exemplu, atunci când mai
multe persoane deţin acţiuni în indiviziune, ca urmare a unei succesiuni); Când
acţionarii nu şi-au efectuat obligaţia de vărsământ la termen, societatea
comercială îi invită să şi-o îndeplinească printr-o somaţie colectivă, publicată de
două ori, la un interval de 15 zile, în Monitorul Oficial (Partea a IVa) şi într-un
ziar de largă răspândire.  de a suporta pierderile societăţii comerciale
proporţional cu contravaloarea aportului. Acţiunile preferenţiale conferă
titularului dreptul la un dividend prioritar ce se plăteşte din beneficiul
distribuibil, la sfârşitul exerciţiului financiar, înaintea oricărei alte
prelevări. Aceste acţiuni conferă drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni
ordinare, cu excepţia dreptului de a participa la vot în adunările generale.

34
Acest tip de acţiuni nu pot depăşi ¼ din capitalul social, iar valoarea lor
nominală trebuie să fie egală cu cea a unei acţiuni ordinare. Reprezentanţii,
administratorii şi cenzorii societăţii nu pot fi titulari de acţiuni cu dividend
prioritar. Acţiunile preferenţiale pot fi convertite în acţiuni ordinare şi invers.
A. Obligaţiunile emise de societăţi comerciale Dezideratul privind obţinerea unui
capital suplimentar se poate realiza de societăţile pe acţiuni şi în comandită pe
acţiuni printr-un împrumut pe termen lung în forma specifică a emisiunii de
obligaţiuni. Obligaţiunile sunt titluri de credit emise de societate în schimbul
sumelor de bani împrumutate; ele încorporează îndatorirea societăţii de a rambursa
aceste sume şi de a plăti dobânzile aferente. Obligaţiunile, ca şi acţiunile, pot
fi nominative sau la purtător. Condiţiile emiterii obligaţiunilor prezintă unele
particularităţi:  emiterea se hotărăşte numai de Adunarea generală extraordinară a
acţionarilor şi numai când întregul capital social a fost vărsat (pentru că nu este
posibil să se apeleze la banii terţilor cât timp proprii acţionari nu şi-au
îndeplinit obligaţia de vărsare a aportului);  suma pentru care se emit
obligaţiuni nu poate fi mai mare de 3 /4 din capitalul vărsat existent, conform
ultimului bilanţ aprobat (pentru că, aşa cum orice împrumut trebuie garantat, şi
societatea ce apelează la împrumuturi prin emiterea de obligaţiuni trebuie să
garanteze că există un “provizion”, în cazul nostru capitalul social vărsat); 
valoarea nominală a obligaţiunii nu poate fi mai mică de 25 lei;  obligaţiunile
din aceeaşi emisiune trebuie să aibă valoare egală şi trebuie să fie integral
vărsate (nici 30%, nici 50% ca la subscripţia de acţiuni);  obligaţiunile dau
dreptul la dobânda înscrisă în obligaţiune. Rambursarea obligaţiunilor se poate
face: printr-o restituire totală la scadenţă (sistem de origine americană), caz în
care plata se face la datele înscrise în tabloul de plăţi cuprins în obligaţiune;
anticipat, prin tragere la sorţi, când rambursarea se face la o sumă superioară
valorii nominale a obligaţiunii şi înainte de scadenţă; diferenţa reprezintă prima
sau premiul şi are menirea de a compensa dobânzile pe perioada rămasă până la
scadenţă. Deţinătorii de obligaţiuni se pot întruni în adunări speciale care:  se
convoacă de deţinătorii reprezentând ¼ din valoarea obligaţiunilor dintr-o
emisiune;  poate desemna un reprezentant care să-i reprezinte pe obligatari în
Adunarea generală a acţionarilor şi în justiţie; împuternicitul nu are drept de vot
în Adunarea generală a acţionarilor, dar poate cere consemnarea opiniei sale în
registrul de şedinţe al Adunării generale a acţionarilor şi dacă hotărârea
acesteia, contrară intereselor obligatarilor, încalcă opinia obligatarului-
reprezentant, este posibilă adresarea în faţa instanţei, pentru protejarea
intereselor obligatarilor;  obligatarii pot constitui un fond necesar remunerării
reprezentantului şi acoperirii cheltuielilor de apărare a drepturilor lor (eventual
o cotă-parte din dobânzile datorate obligatarilor de societatea comercială). B.
Certificatele de părţi sociale Sunt emise de societăţile cu răspundere limitată,
Legea nr. 31/1990 republicată precizând că aceste părţi sociale nu pot fi
reprezentate prin titluri negociabile. Administratorii societăţii cu răspundere
limitată pot elibera, la cerere, un certificat constatator al drepturilor asupra
părţilor sociale, dar cu menţiunea că acest certificat nu poate servi ca titlu
pentru transmiterea drepturilor constatate, sub sancţiunea nulităţii transmiterii.
Deci certificatele de părţi sociale nu pot fi transmise prin gir, dar nici

35
prin remitere materială (ca la acţiunile la purtător) sau înregistrarea
transmiterii (ca la acţiunile nominative). Prin specificul lor, certificatele de
părţi sociale se analizează ca titluri de legitimare (lipsindu-le caracterul
constitutiv şi literal al titlurilor de credit). Transmiterea lor este totuşi
posibilă: către asociaţi, prin decizia adunării generale; în cazul clauzei de
continuitate cu succesorii (ca la societăţile de persoane); către terţi, când
cesiunea părţilor este hotărâtă prin votul asociaţilor, reprezentând 3/ 4 din
capitalul social (este o dovadă că societatea cu răspundere limitată este o formă
mixtă, necerându-se nici unanimitatea ca la societăţile de persoane, dar nefiind
suficientă nici majoritatea simplă, respectiv 50% plus 1). Conform Legii nr.
31/1990 republicată, valoarea minimă a unei părţi sociale este de 10 lei. C. Părţi
de interes În cazul societăţilor de persoane, diviziunile de capital nu se numesc
nici acţiuni, nici părţi sociale, ci părţi de interes (reflectând caracterul
personal al acestor societăţi). Nici Legea nr. 31/1990 şi nici doctrina nu tratează
această materie, dar deducem că regimul lor juridic este asemănător părţilor
sociale. Secţiunea 5. Funcţionarea societăţilor comerciale Ca orice persoană
juridică, societatea comercială nu are o existenţă organică şi, deci, nici o voinţă
proprie, naturală. De aceea, voinţa ei se manifestă prin organele alese, respectiv:
organele de conducere, de execuţie şi de control al gestiunii societăţii
comerciale. Voinţa societăţii comerciale este adusă la îndeplinire prin actele
juridice ale organului executiv (de gerare a activităţii, de gestiune) care este
administratorul (gerantul) sau administratorii. Controlul activităţii
administratorului se realizează de către asociaţi (în virtutea drepturilor de
informare, control şi expertiză) sau, în anumite cazuri, de un organ specializat,
auditorii financiari şi cenzorii societăţii. În funcţie de forma juridică a
societăţii comerciale distingem:  la societatea pe acţiuni şi societatea în
comandită pe acţiuni există toate cele trei categorii de organe de conducere
(respectiv Adunarea generală a acţionarilor), de execuţie (administratorii
organizaţi sub forma consiliului de administraţie, directori sau membrii
directoratului şi consiliu de supraveghere), de control (respectiv cenzorii şi
auditorii financiari);  la societăţile de persoane, respectiv: societatea în nume
colectiv şi în comandită simplă, datorită numărului relativ mic de societari, nu
este instituţionalizată o adunare generală propriu-zisă; de asemenea, controlul
gestiunii societăţii se realizează de către asociaţi, nefiind necesari, de regulă
cenzorii şi auditorii financiari.  la societatea cu răspundere limitată există
cele trei organe enumerate la societatea pe acţiuni, dar prezintă unele
particularităţi. 5.1. Adunarea generală Ca organ de deliberare, adunarea generală
este chemată să decidă, atât asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa
societăţii, cât şi asupra unor probleme deosebite, care vizează elemente
fundamentale ale societăţii comerciale.

36
Pornind de la acest criteriu distingem între adunări ordinare şi extraordinare, iar
în urma modificărilor aduse Legii nr. 31/1990 republicată, şi adunările speciale.
Legea reglementează adunarea ordinară şi extraordinară în cazul societăţii pe
acţiuni (cu varietatea adunării constitutive în cazul constituirii prin subscripţie
publică), cu precizarea atribuţiilor fiecăreia şi a condiţiilor de cvorum şi
majoritate cerute pentru adoptarea hotărârilor; pentru societatea cu răspundere
limitată, deşi legea nu distinge între adunările ordinare şi extraordinare,
stabileşte condiţii speciale de cvorum şi majoritate. Clasificarea adunărilor
generale-competenţă a) Adunarea ordinară Această adunarea se întruneşte cel puţin o
dată pe an, în cel mult 5 luni de la încheierea exerciţiului financiar. Ea se ţine
la sediul societăţii şi în localul indicat în convocare. Adunarea ordinară poate să
discute şi să decidă asupra oricărei probleme înscrise în ordinea de zi. Potrivit
legii, ea are următoarele competenţe: să discute, să aprobe sau să modifice
bilanţul contabil, după ascultarea raportului consiliului de administraţie,
directoratului, consiliului de supraveghere sau cenzorilor; să fixeze dividendul
cuvenit asociaţilor (acţionarilor); să aleagă şi să revoce membrii consiliului de
administraţie, respectiv ai consiliului de supraveghere şi cenzorii; să fixeze
durata minimă a contractului de audit financiar, să demită auditorul financiar, la
societăţile auditate; să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs
pentru membrii consiliilor (de administraţie/ de supraveghere) sau a cenzorilor,
dacă nu s-a stabilit prin actul constitutiv; să se pronunţe asupra gestiunii
consiliului de administraţie / de supraveghere; să stabilească bugetul de venituri
şi cheltuieli şi, după caz, programul de activitate, pe exerciţiul financiar
următor; să hotărască gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multor
unităţi ale societăţii.  În societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe
acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării generale ordinare, la prima
convocare este necesară prezenţa acţionarilor care să reprezinte cel puţin 1/ 4 din
numărul de drepturi de vot, iar hotărârile se iau de către acţionarii care deţin
majoritatea absolută (adică jumătate plus unu) din capitalul social reprezentat în
adunare (dacă actul constitutiv nu prevede altfel); dacă nu se realizează prezenţa
cerută sau majoritatea necesară luării hotărârii, adunarea se va întruni, la o a
doua convocare, putând să delibereze oricare ar fi partea de capital reprezentată
de acţionarii prezenţi, iar hotărârile se iau cu majoritatea celor prezenţi. 
Conform modificărilor aduse Legii 31/90 prin Legea 441/2006, au dreptul să ceară
introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi unul sau mai mulţi acţionari
reprezentând, individual sau împreună, cel puţin 5% din capitalul social. Acelaşi
procent sau chiar o cotă mai mică, dacă în actul constitutiv se prevede astfel,
poate cere consiliului de administraţie / directoratului convocarea adunării
generale. Când consiliul de administraţie / directoratul nu convoacă AGA, instanţa
de la sediul societăţii va putea autoriza convocarea AGA. Costurile convocării şi
cheltuielile de judecată sunt suportate de societatea comercială.  La societatea
cu răspundere limitată adunarea decide prin votul reprezentând majoritatea absolută
a asociaţilor şi a părţilor sociale (se cere deci, cumulativ, procentul de

37
50% plus unu din numărul asociaţilor, cât şi condiţia ca ei să reprezinte jumătate
plus unu din totalul părţilor sociale).  În cazul societăţii în nume colectiv şi
în comandită simplă, hotărârile se iau prin votul asociaţilor ce reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social (de exemplu: pentru alegerea şi revocarea
administratorilor, dar pentru modificarea actului constitutiv se cere votul
unanimităţii (de exemplu: pentru majorarea capitalului social). b) Adunarea
constitutivă În cazul constituirii societăţii prin subscripţie publică (posibilă
doar la societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni) prima adunare
la care participă subscriitorii de acţiuni poartă denumirea de adunare constitutivă
(fiind menită a pune bazele desfăşurării activităţii în noile condiţii date de
participarea noilor acţionari). În termen de cel mult 15 zile de la data închiderii
subscrierii, fondatorii trebuie să convoace adunarea constitutivă, printr-o
înştiinţare publicată în Monitorul Oficial. Pentru a fi legal constituită, se cere
prezenţa a jumătate plus unu din numărul subscriitorilor acceptanţi, iar hotărârile
se iau cu votul majorităţii simple a celor prezenţi. La această adunare: nu au
drept de vot acceptanţii care au constituit aporturi în natură (pentru deliberările
privind aporturile lor); fiecare acceptant are dreptul doar la un vot (principiul
proporţionalităţii nu este aplicat deoarece unul din scopurile adunării este tocmai
acela de a aproba subscrierile şi în funcţie de acestea se va decide numărul de
acţiuni ce revine fiecărui acceptant); reprezentarea acţionarilor este permisă, dar
un acceptant nu poate să reprezinte mai mult de 5 subscriitori; se va citi raportul
experţilor pentru evaluarea aporturilor în natură şi va avea loc avizarea
avantajelor fondatorilor şi a operaţiunilor ce urmează a fi preluate de societate;
se va exercita dreptul acceptanţilor de a se retrage dacă valoarea aporturilor în
natură stabilită de experţi este mai mică cu 1/5 faţă de cea stabilită de fondatori
în prospectul de emisiune. În atribuţiile adunării constitutive intră: verificarea
existenţei vărsămintelor; examinarea şi validarea rapoartelor experţilor;
discutarea şi aprobarea actului constitutiv al societăţii; aprobă participările la
profit ale fondatorilor şi operaţiunile încheiate în contul societăţii; numirea
primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere şi primii cenzori sau auditori financiari; c) Adunarea extraordinară
Această adunare se întruneşte ori de câte ori este nevoie pentru a se lua o
hotărâre în probleme ce au caracter deosebit, cum ar fi: prelungirea duratei
societăţii, mărirea sau reducerea capitalului social; schimbarea obiectului ori
formei societăţii; mutarea sediului; fuziunea cu alte societăţi; dizolvarea etc.
adică, aspecte ce privesc modificarea actului constitutiv. Vizând probleme grave
pentru viaţa societăţii comerciale, condiţiile de cvorum şi majoritate sunt mai
riguroase, astfel:  pentru societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe
acţiuni, pentru validitatea deliberărilor adunării, este necesară prezenţa
acţionarilor reprezentând 3 /4 din

38
capitalul social (dacă actul constitutiv nu prevede altfel), iar hotărârile se iau
cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin jumătate din
capitalul social; la convocarea a doua, prezenţa necesară este cea reprezentând
jumătate din capitalul social, iar hotărârile se iau cu votul unui număr de
acţionari reprezentând 1/3 din capitalul social. Potrivit noilor dispoziţii legale,
Adunarea generală extraordinară a acţionarilor poate delega consiliului de
administraţie sau, după caz, administratorului unic, exerciţiul atribuţiilor sale
privind: mutarea sediului, schimbarea obiectului de activitate, majorarea
capitalului social, reducerea sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni şi
conversia acţiunilor dintr-o categorie în alta;  la societatea cu răspundere
limitată este necesar votul tuturor asociaţilor (dacă actul constitutiv nu prevede
altfel);  la societăţile de persoane, în tăcerea legii, se impune tot principiul
unanimităţii (cu atât mai mult cu cât societatea cu răspundere limitată, ca formă
mixtă, între societăţi de persoane şi cele de capital, are nevoie de votul tuturor
asociaţilor). d) Adunările speciale Valabile doar în cazul societăţilor de
capitaluri (societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni) sunt
adunări ce cuprind gruparea acţionarilor ce deţin categorii aparte de acţiuni.
Astfel, Legea nr. 31/1990 republicată, distinge între adunarea specială a
deţinătorilor de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar şi fără drept de vot,
dar şi adunările speciale constituite din acei acţionari ce se adună în scopul de
a-şi proteja interesele privind modificarea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin
în legătură cu acţiunile ce le deţin. 5.2. Administrarea societăţii Voinţa oricărei
societăţi comerciale este exprimată de adunarea generală, dar este adusă la
îndeplinire prin organele de execuţie, care realizează administrarea (gerarea)
societăţii. Conform Legii nr. 31/1990 republicată o societate comercială,
indiferent de forma ei juridică poate fi administrată de unul sau mai mulţi
administratori. Pluralitatea de administratori nu este instituţionalizată în cazul
societăţilor de persoane şi a societăţii cu răspundere limitată, iar în cazul
societăţilor de capitaluri este organizată sub forma unor organe colegiale:
consiliu de administraţie şi comitet de direcţie. Astfel:  în societatea în nume
colectiv, gestiunea este asigurată de unul sau mai mulţi administratori, de regulă
ei înşişi asociaţi; fiecare administrator având dreptul să reprezinte societatea
(dacă actul constitutiv nu prevede altfel);  în societatea în comandită simplă,
administrarea se încredinţează unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi (dacă un
comanditar ar face acte de administrare fără împuternicire, va deveni automat
asociat comanditat, răspunzând solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale); 
în societatea pe acţiuni administrarea poate fi făcută de un administrator sau de
mai mulţi; când sunt mai mulţi se constituie un consiliu de administraţie care
poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcţie, compus din membrii
aleşi dintre administratori; preşedintele consiliului de administraţie este şi
director general sau director al societăţii, conducând şi comitetul de direcţie;
consiliul de administraţie poate angaja, pentru executarea operaţiilor societăţii,
directori executivi, care sunt funcţionari ai societăţii, nefăcând parte nici din
consiliul de administraţie, nici din comitetul de direcţie;

39
 în societatea în comandită pe acţiuni, administrarea societăţii este încredinţată
unuia sau mai multor comanditaţi;  în societatea cu răspundere limitată
administrarea este realizată de unul sau mai mulţi administratori (asociaţi sau
terţi). Condiţii pentru desemnarea administratorilor administratorii sunt numiţi
temporar şi sunt reeligibili; numărul lor fiind impar; primii administratori pot fi
numiţi pe 2 ani, iar dacă nu s-a prevăzut durata mandatului, pentru cei ulteriori
mandatul este de maxim 4 ani; persoanele care nu pot fi fondatori nu pot fi nici
administratori, directori sau reprezentanţi ai societăţii; poate fi administrator o
persoană fizică sau o persoană juridică, dar în acest ultim caz, persoana juridică
va desemna un reprezentant – o persoană fizică; directorii la SA în sistemul
unitar, respectiv membrii directoratului, în sistemul dualist nu pot fi decât
persoane fizice; administratorul va trebui să încheie o asigurare de răspundere
profesională. Dacă activitatea sa va produce prejudicii societăţii comerciale,
aceasta se va putea despăgubi din poliţa de asigurare. Deşi Legea nr. 441/2006 de
modificare a Legii nr. 31/1990 cuprinde la sfârşitul reglementării calităţi de
administrator, enumerarea unor dispoziţii comune pentru sistemul unitar şi sistemul
dualist, noi le vom prezenta în primul rând pe acestea (secţ. 4.2.1.), apoi pe cele
specifice sistemului unitar (secţ. 4.2.2.) şi în fine, cele specifice sistemului
dualist (secţ. 4.2.3.). 5.2.1. Calitatea de administrator. Obligaţii. Răspundere.
Dispoziţii comune atât sistemului unitar de administrare cât şi celui dualist Ca
noutate faţă de reglementarea anterioară, administratorul trebuie să accepte în mod
expres calitatea de mandatar. Aceasta înseamnă că se încheie un contract de mandat
în formă scrisă (care va fi un contract de administrare în cazul funcţiilor
executive, de exemplu, pentru director sau membrii directoratului; sau o acceptare
urmată de semnarea contractului pentru funcţiile neexecutive). După unele opinii
formulate în doctrină, semnarea acestui contract şi interdicţia cumulării calităţii
de administrator cu cea de salariat al societăţii comerciale ar muta competenţa
litigiilor societate (angajator) – administrator (salariat) din dreptul muncii,
unde protecţia angajatului este deosebită, procedura desfacerii contractului fiind
mai complicată, în dreptul comercial, unde e suficientă decizia de revocare dată de
AGA, consiliul de administraţie sau consiliul de supraveghere care să conducă la
încetarea contractului. Acţiunea în răspundere pentru prejudiciile provocate de
administrator aparţine AGA ordinară (valabilă dacă sunt prezenţi acţionarii ce
reprezintă 1/ 4 din numărul total de voturi, decizia se ia cu majoritatea voturilor
exprimate). Iniţiativa acţiunii în despăgubiri poate aparţine şi acţionarilor ce
reprezintă 5% din capitalul social. Această posibilitate corespunde reglementării
OECD în materie, respectiv Cartei guvernării corporative, potrivit căreia
acţionarii, chiar minoritari, trebuie protejaţi. Dintre obligaţiile specifice
administratorilor enunţate în secţiunea III din Legea 441/2006 ce conţine
dispoziţii comune, enumerăm: interdicţia de a fi administratori pentru persoanele
ce nu pot fi fondatori, interdicţia pentru administratorul persoană fizică de a
exercita concomitent mai mult de 5 mandate de administrator (cu excepţia situaţiei
deţinerii a o 1/4 din numărul de acţiuni), obligaţia de non-concurenţă, respectiv
de a nu desfăşura, pe cont propriu sau al altei persoane, activitate de
administrator sau cenzor sau auditor intern într-o societate concurentă, obligaţia
înregistrării calităţii la Registrul Comerţului, posibilitatea de a încheia acte
juridice în numele şi pe seama societăţii,

40
când acestea depăşesc 1/ 2 din valoarea contabilă a activelor, numai cu aprobarea
AGA extraordinară, posibilitatea stabilirii remuneraţiei prin actul constitutiv sau
prin hotărârea AGA sau a remuneraţiei suplimentare a directorilor sau membrilor
directoratului prin hotărârile consiliului de administraţie, respectiv al celui de
supraveghere, precum şi posibilităţi noi de convocare sau de vot, prin mijloace de
comunicare la distanţă sau posibilitatea votului unanim în scris, fără a mai fi
necesară o întrunire a organului competent, dacă actul constitutiv prevede o astfel
de posibilitate, justificată prin urgenţa situaţiei. Printre dispoziţiile comune se
regăseşte cea legată de posibilitatea dizolvării societăţii prin decizia AGA
extraordinară, dacă activul net (calculat ca diferenţă între totalul activelor şi
totalul datoriilor societăţii comerciale) s-a diminuat la mai puţin de 1/2 din
valoarea capitalului social subscris; există şi posibilitatea ca instanţa să acorde
un răgaz (termen de graţie) de 6 luni pentru regularizarea situaţiei. Considerăm
că, deşi reglementate fie la sistemul dualist fie la cel unitar, tot la dispoziţii
comune trebuiau prezentate obligaţiile de: prudenţă şi diligenţă, loialitate (cu
reglementarea conflictului de interese), confidenţialitate, independenţă, conceptul
„deciziei de afaceri”, caracteristicile administratorului indiferent dacă
societatea comercială a ales sistemul clasic: consiliu de administraţie unic cu
atribuţii neexecutive, adică de supraveghere şi control dar şi executive (în acest
sistem conducătorii sunt selecţionaţi dintre administratori) sau sistemul german,
introdus de noua lege, în care administrarea e organizată pe două nivele: un
consiliu de supraveghere, cu atribuţii doar de control, şi un directorat cu
atribuţii eminamente executive. Deşi este reglementată expres pentru membrii
consiliului de administraţie, considerăm că obligaţia de a-şi exercita mandatul cu
bună-credinţă, prudenţă şi diligenţa unui bun administrator, sunt explicate în
Legea nr.441/2006 într-un sens nou, prin preluarea conceptului „bussiness judgement
rule” din dreptul american. Conform acestuia, o „decizie de afaceri” adoptată într-
o situaţie prezumată ca fiind în interesul societăţii, îl absolvă pe administrator
de răspundere chiar dacă ulterior se va dovedi că decizia era greşită (în sensul de
a prejudicia societatea comercială). În acelaşi articol de lege este prevăzută
obligaţia administratorilor de a-şi exercita mandatul cu loialitate, în interesul
societăţii, dar şi de a nu divulga informaţii confidenţiale şi secrete de afaceri
la care au acces în calitatea lor de mandatari. Obligaţia subzistă şi după
încetarea mandatului, cu precizarea că întinderea acestor obligaţii va fi prevăzută
în contractul de reprezentare. Înţelesul obligaţiei de informare ce revine
administratorilor, dar şi membrilor directoratului sau entităţii ce ţin evidenţa
acţionariatului (a se vedea în acest sens societăţile de registru îndelungat
privat) este acela de a pune la dispoziţia acţionarilor şi oricăror altor
solicitanţi informaţiile privind structura acţionariatului respectivei societăţi,
eliberând, la cerere, contra-cost, certificate privind aceste date. Dintre
principiile Guvernării corporative formulate de OECD, legea română a preluat
independenţa administratorilor, respectiv obligaţia acestora de a judeca obiectiv,
în interesul societăţii comerciale, independent de interesele conducerii, ale
vreunui acţionar semnificativ sau vreunui partid politic. Astfel, pentru
supravegherea conducătorilor societăţii comerciale, prin actul constitutiv sau prin
hotărârea AGA se poate prevedea că unul sau mai mulţi administratori să fie
independent1. La desemnarea ca administrator independent se au în vedere
următoarele criterii: a) să nu fie director al societăţii sau al unei societăţi
controlate de către aceasta ori a îndeplinit o astfel de funcţie în ultimii 5 ani;
1 Pentru detalii a se vedea D. Şandru, „Societăţile comerciale în Uniunea
Europeană”, Ed. Universitara, Bucureşti, 2006, pg. 236 – 243.

41
b) să nu fi fost salariat al societăţii sau al unei societăţi controlate de către
aceasta ori a avut un astfel de raport de muncă în ultimii 5 ani; c) să nu
primească sau să nu fi primit de la societate ori de la o societate controlată de
aceasta o remuneraţie suplimentară sau alte avantaje, altele decât cele
corespunzând calităţii sale de administrator neexecutiv; d) să nu fie acţionar
semnificativ al societăţii; e) să nu aibă sau să nu fi avut în ultimul an relaţii
de afaceri cu societatea ori cu o societate controlată de aceasta, fie personal,
fie ca asociat, acţionar, administrator, director sau salariat al unei societăţi
care are astfel de relaţii cu societatea; f) să nu fie sau să nu fi fost în ultimii
3 ani asociat ori salariat al actualului auditor financiar al societăţii sau al
unei societăţi controlate; g) să nu fie director într-o altă societate în care un
director al societăţii este administrator neexecutiv; h) să nu fi fost
administrator neexecutiv al societăţii mai mult de 3 mandate; i)să nu fie soţ/soţie
sau rudă până la gradul al IV-lea inclusiv cu un director al societăţii sau cu o
persoană aflată în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a-h). Cu unele excepţii,
administratorul care are, direct sau indirect (soţ/soţie, rude sau afini până la
gradul IV inclusiv) interese contrare intereselor societăţii trebuie să înştiinţeze
despre acestea pe ceilalţi administratori, cenzori sau auditori interni, şi să nu
participe la deliberări legate de această operaţiune. Secţiunea 6. Reorganizarea
societăţilor comerciale. Dizolvarea si lichidarea

6.1. Fuziunea este operaţia prin care1: una sau mai multe societăţi sunt dizolvate
fără a intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte
societăţi, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi,
eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor astfel repartizate; sau b) mai multe societăţi sunt dizolvate fără a
intra în lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei societăţi pe
care o constituie, în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare
şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a
acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii divizate. a) 6.2.
Divizarea este operaţiunea prin care: a) o societate, după ce este dizolvată fără a
intra în lichidare, transferă mai multor societăţi totalitatea patrimoniului său,
în schimbul repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al
unei plăţi în numerar de maximum 10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel
repartizate către acţionarii societăţii divizate; b) o societate, după ce este
dizolvată fără a intra în lichidare, transferă toate activele şi pasivele sale mai
multor societăţi nou constituite, în schimbul repartizării de acţiuni la
societăţile beneficiare ş, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii
divizate. Efectele fuziunii sau divizării sunt:

1 În acest sens a se vedea, S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op.cit., pg. 204 –

207.

42
a) transferul, atât în raporturile dintre societatea absorbită sau divizată şi
societatea absorbantă/societăţile beneficiare, cât şi în raporturile cu terţii,
către societatea absorbantă sau fiecare dintre societăţile beneficiare al tuturor
activelor şi pasivelor societăţii absorbite(divizate; acest transfer va fi efectuat
în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de
fuziune/divizare; b) acţionarii sau asociaţii societăţii absorbite sau divizate
devin acţionari, respectiv asociaţi ai societăţii absorbante, respectiv ai
societăţilor beneficiare, în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în
proiectul de fuziune/divizare; c) societatea absorbită sau divizată încetează să
existe. Trebuie reţinute următoarele interdicţii: A) Nici o acţiune sau parte
socială la societatea absorbantă nu poate fi schimbată pentru acţiuni/părţi sociale
emise de societatea absorbită şi care sunt deţinute: a) de către societatea
absorbantă, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în nume propriu,
dar în contul societăţii; sau b) de către societatea absorbită, direct sau prin
intermediul unei persoane acţionând în nume propriu, dar în contul societăţii. B)
Nici o acţiune sau parte socială la una dintre societăţile beneficiare nu poate fi
schimbată pentru acţiuni la societatea divizată, deţinute: a) de către societatea
beneficiară în cauză, direct sau prin intermediul unei persoane acţionând în nume
propriu, dar pe seama societăţii; sau b) de către societatea divizată, direct sau
prin intermediul unei persoane acţionând în nume propriu, dar pe seama societăţii.
6.3. Dizolvarea societăţii comerciale Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă
o etapă în procesul de încetare a personalităţii juridice a acestora, formată
dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare lichidarea patrimoniului
societăţilor în cauză. Dizolvarea se poate produce: pe baza unei hotărâri a
asociaţilor (denumită şi voluntară; de exemplu: dizolvarea anticipată), caz în care
hotărârea se publică în Monitorul Oficial (pentru a face posibilă exercitarea
dreptului de opoziţie al creditorilor în termen de 30 de zile de la publicare) şi
se întocmeşte bilanţ de lichidare; prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui
asociat (de exemplu: pentru neînţelegeri grave dintre asociaţi care împiedică
funcţionarea societăţii) sau când însăşi instanţa dispune falimentul societăţii
comerciale respective, motiv pentru care este o cale de dizolvare silită (a se
vedea secţiunea 8); dizolvarea mai poate fi pronunţată de instanţă în cazul
declarării nulităţii societăţii comerciale, ca efect al nerespectării condiţiilor
de fond şi formă impuse de lege; instanţa mai poate pronunţa dizolvarea societăţii
când societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni, când
societatea nu a mai depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale,
situaţiile financiare anuale sau alte acte, care potrivit legii se depun la Oficiul
Registrului Comerţului sau când societatea şi-a încheiat activitatea, sau nu are
sediu cunoscut, ori asociaţii au dispărut sau nu au domiciliul sau reşedinţa
cunoscute (cu excepţia inactivităţii temporare, definită ca fiind perioada de maxim
trei ani în care societatea poate să nu desfăşoare nici o activitate, dar să anunţe
în acest sens organele fiscale şi Registrul Comerţului);

43
dizolvarea de drept1, în temeiul legii, când a trecut timpul stabilit pentru durata
societăţii (de exemplu: s-a stabilit în actul constitutiv durata de 5 ani şi
aceştia s-au împlinit), în cazul imposibilităţii realizării obiectului societăţii
sau realizării acestuia (de exemplu: nu s-a obţinut concesiunea sau obiectul
societăţii a fost construirea unei şosele, care s-a realizat). Există o suită de
cazuri speciale de dizolvare specifice anumitor forme de societăţi comerciale:  în
cazul societăţii în nume colectiv şi al societăţii cu răspundere limitată, când
prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul oricărui asociat
când numărul asociaţilor se reduce la unu (dacă nu există clauză de continuitate cu
succesorii, iar în cazul societăţii cu răspundere limitată, nu se decide
transformarea societăţii în societate cu răspundere limitată unipersonală);  la
societatea în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni, când prin retragerea sau
decesul unuia (unora) din asociaţi dispare categoria de asociaţi comanditaţi sau
comanditari;  la societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, în cazul
pierderii unei jumătăţi din capitalul social sau al reducerii sub minimum legal
(fie a capitalului social, sub limita minimă de 90.000 lei, fie a numărului de
acţionari, sub limita de 2); În caz de dizolvare societatea trebuie să plătească
moştenitorilor partea ce li se cuvine, după ultimul bilanţ contabil aprobat (în
termen de 3 luni de la notificarea decesului asociatului). Efectele dizolvării
societăţii comerciale sunt:  are loc deschiderea procedurii lichidării,
administratorii având obligaţia de a convoca adunarea generală pentru desemnarea
lichidatorilor;  societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru
operaţiunile de lichidare, dar sunt interzise orice operaţiuni comerciale noi;  în
anumite cazuri (cum ar fi fuziunea şi divizarea) dizolvarea are loc fără lichidare;
 societatea comercială îşi încetează existenţa din momentul radierii din registrul
existent la Oficiul Registrului Comerţului; 6.4. Lichidarea societăţii comerciale
Încetarea existenţei societăţii comerciale reclamă îndeplinirea unor operaţiuni
care să pună capăt activităţii, prin intermediul lichidatorilor, şi să ducă în
final la încetarea statutului de persoană juridică a societăţii. Principiile
generale ale lichidării societăţii comerciale sunt:  personalitatea juridică a
societăţii subzistă pentru nevoile lichidării, legea cere ca toate actele care
emană de la societate să arate că aceasta este în lichidare;  lichidarea se face
în interesul asociaţilor, fapt dovedit prin aceea că lichidarea poate fi cerută
numai de către asociaţi cu excluderea creditorilor societăţii; adunarea asociaţilor
numeşte lichidatorii (care preiau gestiunea societăţii de la administratori),
stabilindu-le puterile, înseşi condiţiile lichidării se stabilesc prin actul
constitutiv (de către asociaţi);  lichidarea societăţii este obligatorie deoarece
societatea nu poate rămâne în faza de dizolvare. Activitatea lichidatorilor se
caracterizează prin faptul că:

1 A se vedea Paul I. Demetrescu, „Întreprinderile comerciale”, Ed. Cercetări

juridice, Bucureşti, 1943, pg. 199.

44
actul de numire al lichidatorilor de către adunarea generală (sau, în mod
excepţional, de către instanţă, când condiţiile pentru convocare şi luarea deciziei
de lichidare nu sunt întrunite) se va depune la Oficiul Registrului Comerţului; 
până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul
lor;  lichidatorii pot fi atât persoane fizice câr şi persoane juridice, unde
lichidatorii trebuie să fie autorizaţi;  lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi
administratorii;  lichidatorii vor face bilanţul după inventarierea bunurilor; 
operaţiunile de lichidare includ operaţiuni de lichidare a activului, care cuprind
transformarea bunurilor societăţii în bani şi încasarea creanţelor pe care
societatea le are faţă de terţi şi lichidarea pasivului, prin care se înţelege
plata datoriilor societăţii către creditorii săi; după terminarea acestor
operaţiuni se trece la repartizarea activului net între asociaţi după care
procedura lichidării se încheie;  lichidatorii îşi îndeplinesc obligaţiile sub
controlul cenzorilor (consiliului de supraveghere);  lichidarea societăţii trebuie
terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării şi se poate prelungi cu cel mult
2 ani;  după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea
societăţii din Registrul comerţului (dată de la care încetează personalitatea
juridică a societăţii);  Radierea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de 200 ei
pentru fiecare zi de întârziere, trebuie cerută în termen de 15 zile de la
terminarea lichidării. Amenda va fi aplicată de judecătorul delegat. Radierea se
poate face şi din oficiu; registrele şi actele societăţii trebuie păstrate 5 ani
după data depunerii lor la Oficiul Registrului Comerţului. TESTE DE AUTOEVALUARE 1)
În actul constitutiv al SC OLVEX SNC s-a precizat ca L.E. să procure clientelă
societăţii prin deplasarea în ţară pentru a face publicitate acestuia, urmând să
participe la profit şi pierderi în proporţie de 30%. Activitatea la care s-a
obligat asociatul L.E. reprezintă aport la capitalul social al societăţii?
Motivati. 2) S.C. „F” S.N.C. a încheiat un contract de credit de 3 mld. lei cu
societatea bancară S.C. „MB” S.R.L. pentru a-şi achiziţiona o linie de fabricaţie
şi prelucrare boabe cafea. Constatând că societatea debitoarea nu a achitat trei
rate scadente din creditul acordat, creditoarea, în baza Legii nr. 31/1990
republicată a chemat în judecată pe asociaţii debitoarei respectiv pe soţii AM şi
AF, solicitând ca aceştia să fie obligaţi în solidar la restituirea creditului
acordat societăţii. Asociaţii răspund în mod solidar pentru obligaţiile societăţii?
3) O societate comercială „D” îşi împuterniceşte administratorul să încheie un
contract cu societatea comercială „E”. a) Între cine se produc efectele
contractului încheiat de administrator: i) între administrator şi „E”; ii) între
„D” şi administrator iii) între „D” şi „E”;

45
b) Ce denumire trebuie sa poarte actul de împuternicire a administratorului( de a
încheia acte in numele societatii comerciale) şi ce formă trebuie să imbrace? De
ce? 4) A.G.A. unei societăţi cu răspundere limitată decide majorarea capitalului
social prin efectuarea de noi aporturi în industrie (muncă). Este corectă hotărârea
A.G.A.? 5) Se poate înfiinţa o societate comercială declarându-şi sediul într-un
spaţiu în care funcţionează mai multe societăţi? 6) MN este economist la societatea
comercială VIAROL S.R.L. şi împreună cu vărul său FL, în vârstă de 16 ani au
hotărât să constituie o societate cu răspundere limitată la care aportul fiecăruia
la capitalul social constă în natură, asociaţii au decis să efectueze vărsăminte în
procent de 20%, respectiv 6.000.000 lei, urmând ca diferenţa să fie achitată în
termen de 12 luni. Faţă de această situaţie de fapt, sunt îndeplinite condiţiile
legale pentru constituirea unei societăţi cu răspundere limitată? Motivaţi dacă se
poate înmatricula societatea. 7) AM şi AZ (soţi) au hotărât constituirea unui
S.R.L. cu un aport de 1 milion Euro (echivalent în lei) – AM a adus la capitalul
social un imobil în valoare de 400.000 Euro (echivalent în lei) şi AZ acţiunile
deţinute la SIF Transilvania, în valoare de 600.000 Euro. Judecătorul delegat s-a
opus înmatriculării. Motivaţi!

Rezolvarea testelor de autoevaluare 1). Activitatea la care s-a obligat asociatul

unei SNC poate fi considerat aport în muncă sau în industrie. Însă acest aport nu
poate fi inclus în capitalul social al SNC deoarece nu constituie un element al
gajului general al creditorilor chirografari. 2) Fiind o societate de persoane,
asociaţii răspund nelimitat pentru obligaţiile societăţii şi solidar în sensul că,
în cazul în care societatea nu îşi execută obligaţiile, oricare dintre asociaţi
poate fi ţinut să plătească întreaga datorie. 3) 3.a) – iii 3.b) De regulă, actul
de împuternicire a administratorului este hotărârea AGA ordinară, în cadrul căreia
a fost ales administratorul, sau actul constitutiv, în cazul în care suntem în
prezenţa primului administrator al societăţii comerciale D. 4) Aportul în industrie
este permis numai asociaţilor care răspund nelimitat pentru obligaţiile societăţii
– anume asociaţii din SNC şi asociaţii comanditaţi din SCS - şi nu este cuprins în
capitalul social. În principiu, regulile care guvernează constituirea aporturilor
la momentul înfiinţării societaţii comerciale se aplică şi celor cu care se
contribuie la majorarea capitalului social. Prin urmare, aportul în industrie nu
este permis de lege la majorarea capitalului social al unei SRL.

46
5) Legea prevede că la acelaşi sediu vor putea funcţiona mai multe societăţi dacă
cel puţin o persoană este asociat în fiecare dintre aceste societăţi sau dacă
imobilul, prin structura lui permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi
diferite. 6) Societatea comercială nu se poate constitui întrucât, pe de-o parte
asociaţii nu au contribuit şi cu numerar la constituirea capitalului social, iar pe
de altă parte întrucât nu şi-au îndeplinit obligaţia de efectuare a vărsămintelor
la capital, obligaţie care se execută integral la momentul constituirii. 7) În mod
corect judecătorul a respins cererea de înregistrare a societăţii în Registrul
comerţului câtă vreme asociaţii nu au contribuit şi cu o cotă parte din aportul la
capitalul social în numerar. Mai mult legea interzice aporturile în creanţe la
capitalul social al unei SRL. Lucrarea de verificare: Redactaţi un act constitutiv
a unei societăţi comerciale pe acţiuni în formă dualistă. Rezumat: Un spaţiu
important din curs este destinat problematicii societăţilor comerciale, în calitate
de principalii participanţi la raporturile juridice comerciale din perspectiva
ultimelor modificări la Legea nr. 31/1990, respectiv Legea 441/2006, O.U.G.82/2007.
În cadrul unităţii se tratează, pe lângă prezentarea şi funcţionarea societăţilor
şi reorganizarea acestora. Unitatea este urmată, aşa cum este firesc, de testele de
autoevaluare cu rezolvările aferente.

BIBLIOGRAFIE : 1) Camelia Stoica si Silvia Cristea „Drept societar” - pentru

învăţământul superior economic, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008. 2) Daniel Sandru
„Societăţile comerciale în U.E.” Ed. Universitară, Bucureşti, 2006. 3) Ioan Schiau
si Titus Prescure „Legea societăţilor comerciale nr. 31/90 - Analize şi comentarii
pe articole” Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007. 4) Smaranda Angheni, Magda Volonciu si
Camelia Stoica „Drept comercial” Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010. Timpul mediu
necesar pentru parcurgerea şi însuşirea acestei unităţi este de aproximativ 72 de
ore, ţinând cont că obligatoriu unitatea a doua trebuie a fi învăţată şi din
perspectiva Legii nr. 31/1990, modificată şi republicată.

47
UNITATEA – IIISOCIETĂŢI COMERCIALE REGLEMENTATE ŞI DE LEGI SPECIALE Obiective: Prin
parcurgerea celei de a treia unităţi de învăţare veţi cunoaşte regulile speciale
care guvernează anumite societăţi comerciale, care cunosc anumite specificităţi
ţinând cont, îndeosebi de obiectul lor de activitate. În acest sens veţi dobândi
cunoştinţe cu privire la:  Societăţile bancare, guvernate de O.U.G. nr. 99/2006
privind activitatea bancară, aprobată cu modificări prin Legea nr. 227/2007; 
Societăţile cooperative, reglementate prin Legea nr. 1/2005, prin Legea nr.566/2004
privind cooperaţia agricolă etc.;  Societăţile de leasing, reglementate prin O.G.
nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (a cărei
ultimă modificare s-a realizat prin Legea nr. 287/2006);  Societăţile de asigurare
prevăzute de Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea
asigurărilor.

Secţiunea 1. Societăţile bancare 1.1. Băncile ca societăţi comerciale şi instituţii

de credit1 În condiţiile în care Codul comercial român enumeră la art. 3 pct. 11 ca
fapte de comerţ operaţiunile de bancă, alături de cele de schimb, considerăm
aplicabilă definiţia formulată de doctrină2 prin care prin bancă se înţelege „un
organism de interpunere în operaţiunile de credit bancar luând bani pe credit de la
acei care caută o plasare a capitalurilor lor şi dând bani pe credit acelora ce au
nevoie de capitaluri, realizând în acest mod un beneficiu”. În sens strict juridic,
ca societate comercială, banca reprezintă acea grupare de persoane constituită pe
baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică, în care
asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte
de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor3. Din punctul de vedere
al formei de societate aleasă 4 pentru ca banca să se constituie ca societate
comercială, nu poate să adopte altă formă decât aceea de societate pe acţiuni care
are ca principal obiect de activitate atragerea de fonduri şi acordarea de credite,
precum şi efectuarea de servicii bancare5.

1 Promulgat prin Decretul din 10 mai 1887 şi intrat în vigoare pe data de 1

septembrie 1887. 2 În acest sens, P.I. Demetrescu, „Societăţile bancare pe
acţiuni”, Ed. Românească, Bucureşti, 1939, p. 53 şi urm. 3 În acest sens, Carmen
Adriana Gheorghe, „Drept bancar”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 6. 4 Pentru
detalii privind forma de societate pe acţiuni, în condiţiile Legii bancare nr.
33/1991, când legea nu impunea ca la constituire banca să îmbrace o anumită formă
de societate comercială, a se vedea argumentele pentru forma de S.A., aduse de
către Octavian Căpăţână, „Societăţile comerciale”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996,
p. 399. 5 A se vedea C. A. Gheorghe, op.cit., p. 12.

48
În termenii OUG nr. 99/2006 privind activitatea bancară1, băncile comerciale sunt
instituţie de credit autorizate, alături de organizaţiile cooperatiste de credit,
instituţiile emitente de monedă electronică, băncile de economisire şi creditare în
domeniul locativ şi băncile de credit ipotecar. Diferenţa între cele cinci
categorii de instituţii de credit este dată de categoriile de activităţi pe care le
pot desfăşura2. Ca şi categorii de activităţi remarcăm că în timp ce băncile pot
desfăşura 20 de activităţi autorizate (conf. art. 18 OUG nr. 99/2006), emitenţii de
monedă electronică nu pot atrage alte fonduri rambursabile decât cele care sunt
transformate imediat în monedă electronică3, iar obiectul lor de activitate constă
în emiterea de monedă electronică şi unele servicii conexe, fără a include alte
operaţiuni bancare. În fine, organizaţiile cooperatiste de credit şi casele de
economii pentru domeniul locativ pot opera doar pe două segmente ale activităţile
băncilor: piaţa depozitelor şi piaţa creditelor4; cu alte cuvinte ele pot doar să
atragă depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi să acorde credite în
cont propriu. 1.2. Trăsături specifice societăţilor comerciale bancare A. Trăsături
generale5 a) societatea se constituie dintr-un număr minim de asociaţi denumiţi
acţionari; conform Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale republicată6,
numărul minim de acţionari este de doi (conf. art. 10 alin. 3); aceşti acţionari
pot fi comercianţi sau necomercianţi, nefiind relevante calităţile lor personale,
ci contribuţia pecuniară7. b) capitalul social este divizat în acţiuni, care sunt
negociabile şi transmisibile; c) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale
este limitată la valoarea aportului la capitalul social. B. Trăsături speciale

1 Care abrogă Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, publicată în M. Of.
nr. 1027 din 27.12.2006. OUG nr. 99/2006 a fost aprobata cu modificări prin Legea
nr. 227/2007,publicata în M.Of. nr. 480 din 18 iulie 2007. 2 Faţă de forma iniţială
a Legii 58/1998, publicată în M.Of. nr.121 din 23 martie 1998, care dispunea că
activitatea bancară se desfăşoară prin BNR şi prin bănci, forma actuală a legii
prevede că activitatea bancară în România se desfăşoară prin instituţii de credit
(art. 1, alin. 1 ). Observăm că BNR dispare din lista operatorilor pe piaţa
bancară. În acest sens, a se vedea, Vergile Andronache şi Ion Bunescu, „Aspecte ale
activităţii bancare după recentele modificări operate în textul Legii bancare nr.
58/1998 prin Legea nr. 485/2003”, în Revista de Drept Comercial (R.D.C.) nr.2/2004,
p.94 – 95. 3 Pentru conceperea monedei electronica ca „titlu tras în formă
necorporală de emitent asupra lui însuşi, în scopul procurării de mijloace
financiare” a se vedea V. Andronache şi I. Bunescu, op.cit., p.96. 4 În acest sens,
idem, p.95. 5 În acest sens, a se vedea Stanciu D. Cărpenaru “Drept comercial
român”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.284. 6 Legea 31/90 a fost modificată prin
Legea 441/2006 publicată în M.Of. nr.955 din 28 noiembrie 2006,modificata prin OG
nr. 82/2007,publicata în M.Of.nr.446 din 29 iunie 2007. 7 În acest sens a se vedea
Silvia Cristea şi Camelia Stoica, „Drept comercial”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p.75.

49
a) Trăsături speciale ce evidenţiază elementele contractului de societate bancară1:
- obiectul de activitate: băncile au ca activitate principală atragerea de fonduri
de la persoane fizice şi juridice şi acordarea de credite (dar nu numai, a se vedea
cele 20 operaţiuni prevăzute de art. 18 OUG nr. 99/2006; - aporturile asociaţilor:
spre deosebire de ale societăţilor comerciale pe acţiuni, la constituirea băncilor
nu se poate aporta decât numerar, care trebuie vărsat integral la momentul
subscrierii într-un cont deschis la o instituţie de credit; - capitalul social: în
timp ce cuantumul minim la o S.A. nu poate fi mai mic de 90.000 lei, adică
echivalentul în lei a 25.000 euro (conf. art. 10 alin.1 din Legea 31/90 modificată
în 2006), cuantumul minim al unei societăţi bancare este de 5 milioane Euro 2 ,
fiind stabilit de BNR prin reglementări speciale; - forma juridică: nu poate fi
constituită decât ca societate pe acţiuni. Condiţiile de constituire ale unei bănci
sunt următoarele: Sunt necesare aprobarea de constituire şi autorizarea de
funcţionare prealabilă a băncii centrale. În conformitate cu OUG nr. 99/2006, în
termen de 4 luni de la primirea cererii de constituire, BNR va aproba sau respinge
cererea şi va comunica petentului hotărârea luată. În caz de respingere, se vor
comunica motivele. Conf. art. 35 din OUG nr. 99/2006 autorizaţia acordată este
valabilă pe o perioadă nedeterminată şi nu poate fi transferată altei entităţi.
După autorizare instituţiile sunt înregistrate de BNR într-un registru special, BNR
având obligaţia să notifice Comisiei Europene orice autorizaţie acordată, cu
excepţia instituţiilor emitente de monedă electronică. Notificarea e necesară
pentru ca instituţia de credit să fie inclusă în lista actualizată de Comisie şi
publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. După constituirea ca societate
comercială şi depunerea cererii de înmatriculare la registrul comerţului,
autorizarea se acordă de BNR în termen de 4 luni de la data înregistrării cererii
de autorizare, însoţită de documente care să ateste, în principal, calificarea şi
experienţa profesională a conducătorilor, acţionariatul şi fondatorii, capitalul
iniţial, structura organizatorică, operaţiunile băncii, auditorul financiar, sediul
sau sediile. Instituţia de credit trebuie să desfăşoare efectiv şi cu preponderenţă
pe teritoriul României activitatea pentru care a fost autorizată. Cererea de
autorizare poate fi respinsă numai pentru motivele prevăzute de lege. Aprobarea
cererii de constituire nu înseamnă autorizare. În termen de 2 luni de la comunicare
aprobării de constituire, vor fi prezentate BNR documentele care atestă
constituirea legală a băncii. Aceste documente se ataşează cererii de autorizare.
Faţă de vechea reglementare, OUG nr. 99/2006 prevede imposibilitatea constituirii
prin subscripţie publică a instituţiilor de credit, persoane juridice române.
Constituirea băncii se face cu respectarea cerinţelor impuse de legea privind
societăţile comerciale. În consecinţă, fiind societate pe acţiuni, banca se
constituie prin contract de societate şi statut, în formă autentică, semnate de
acţionari. Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate şi sub forma unui
înscris unic, denumit act constitutiv. Acesta cuprinde menţiuni despre identitatea
acţionarilor, forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema băncii,
obiectul de activitate, capitalul social, numărul şi valoarea nominală a
acţiunilor, identitatea administratorilor, garanţia depusă şi puterile acestora,

1 În acest sens a se vedea C. A. Gheorghe, op.cit., p. 13. 2 Conform Legii 297/2004

privind piaţa de capital, publicată în M.Of. nr. 571 din 29 iunie 2004, capitalul
minim trebuie să fie de 5 milioane euro.

50
cenzorii, durata societăţii, modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a
pierderilor, modul de dizolvare şi de lichidare a băncii. În concluzie1 la cele
arătate, rezultă că pentru constituirea băncii se parcurg trei mari etape: 1.
Aprobarea constituirii băncii, dată de BNR. Această aprobare permite trecerea la
etapa următoare, respectiv 2. constituirea băncii ca societate comercială, după
regulile prevăzute de Legea nr. 31/1990, plus regulile specifice, inclusiv
înregistrarea la registrul comerţului şi 3. Autorizarea băncii, în conformitate cu
procedurile reglementate de Normele BNR nr. 2/1999. d) Alte trăsături rezultate din
specificul activităţii bancare: - organul suprem de conducere este adunarea
generală a acţionarilor (A.G.A.); Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile AGA,
convocarea AGA, adoptarea hotărârilor, condiţiile de cvorum pentru diferite
hotărâri etc., sunt guvernate de regulile impuse de legea privind societăţile
comerciale şi de actul constitutiv. Spre deosebire de dreptul societar, în domeniul
bancar nu poate fi încălcată regula că o acţiune dă dreptul la un vot (art. 12 din
OUG nr. 99/2006). Acţiunile băncii sunt numai nominative. Cu privire la fondatori
şi acţionari operează, ca şi în materie comercială, libertatea de asociere. Regimul
juridic al acestora este guvernat de normele legii privind societăţile comerciale,
completate de dispoziţiile de drept civil sau comercial. În privinţa
acţionarilor /fondatorilor bancari, Legea bancară introduce, în plus, unele reguli
specifice, derogatorii de la dreptul societar, astfel: Calitatea acţionarilor şi
structura grupurilor din care fac parte trebuie să corespundă nevoii garantării
unei gestiuni prudente şi sănătoase a băncii; Persoana care intenţionează să devină
participaţie calificată la o bancă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii,
cumulativ: o să dispună de o situaţie financiară stabilă, pe două direcţii: să
justifice satisfăcător provenienţa fondurilor necesare obţinerii participaţiei şi
să ofere premise pentru susţinerea financiară a băncii; o să furnizeze informaţii
suficiente pentru identificarea structurii grupului din care face parte; o
persoanele juridice să fi funcţionat cu cel puţin 3 ani înainte; o să fie
supravegheate în mod adecvat de către autoritatea competentă „din ţara de origine”;
Aceleaşi condiţii trebuie îndeplinite şi de către acţionarul semnificativ care
intenţionează să-şi majoreze participaţia. Are participaţie calificată persoana
fizică, persoana juridică sau grupul de persoane care acţionează împreună, care
deţine direct sau indirect: a) minim 10% din capitalul social al băncii; b) minim
10% din drepturile de vot; c) o participaţie care permite o influenţă semnificativă
asupra administrării entităţii respective (art. 7 pct. 17 şi art. 16 OUG nr.
99/2006). Banca Naţională a României poate stabili şi alte condiţii prin
reglementări speciale. În privinţa acţionarilor băncii se introduc şi indirect
unele restricţii, impuse de cerinţele unei politici prudente şi sănătoase. Astfel,
potrivit art. 13 şi art. 15 OUG nr. 99/2006, cererea de autorizare poate fi
respinsă de BNR dacă acţionarii băncii: - nu au calităţile necesare asigurării unei
practici bancare prudente şi sănătoase;

1 În acest sens, V. Andronache şi I. Bunescu, op.cit., p. 101 – 102.

51
- structura grupului din care fac parte, sau persoanele cu care au legături strânse
nu corespund cerinţelor de gestiune sănătoasă şi prudentă sau realizării unei
supravegheri eficiente, ori - în calitate de fondatori au făcut comunicări publice
asupra funcţionării băncii înainte de aprobarea constituirii1. - Gestiunea curentă
a băncilor comerciale este asigurată de consiliul de administraţie. Ca şi la
celelalte societăţi comerciale, potrivit Legii nr. 31/1990, gestiunea curentă a
afacerilor este asigurată de consiliul de administraţie. Legea privind activitatea
bancară nu are reglementări speciale în ce priveşte organizarea, funcţionarea şi
atribuţiile CA, adoptarea hotărârilor, răspunderea administratorilor pentru
hotărârile adoptate etc., care sunt guvernate de regulile instituite prin legea
privind societăţile comerciale sau, acolo unde legea nu interzice sau nu prescrie o
conduită expresă, prin regulile de guvernanţă corporativă (adică acelea stabilite
prin actul constitutiv). Din examinarea comparativă a celor două acte normative,
rezultă că în privinţa organizării, funcţionării şi atribuţiilor consiliului de
administraţie al băncii operează reguli comune, care se aplică tuturor societăţilor
comerciale, inclusiv băncilor, şi reguli specifice, care se aplică numai
societăţilor bancare. 1.3. Reguli specifice societăţilor bancare La societăţile
bancare administratorii pot fi numai persoane fizice, spre deosebire de societăţile
comerciale, la care actul de administrare poate fi îndeplinit şi de o firmă de
management, care-şi va exercita atribuţiile printr-un reprezentant numit ca
administrator (art. 108 din OUG nr. 99/2006). Administratorii băncii trebuie să
aibă minim 3 ani experienţă în domeniul bancar sau într-un domeniu relevant pentru
activitatea bancară. Administratorii băncii trebuie să aibă o bună reputaţie,
calificarea şi competenţa adecvate desfăşurării activităţii în limitele legii şi
ale unei practici prudente şi sănătoase (art. 15 OUG nr. 99/2006); cu alte cuvinte
să dispună de experienţa adecvată naturii, extinderii şi complexităţii activităţii
instituţiei de credit şi responsabilităţilor încredinţate. Înainte de începerea
exercitării atribuţiilor, fiecare administrator al băncii trebuie aprobat de BNR.
La bănci, administratorul are obligaţii certe legate de rezolvarea oricărui
conflict de interese dintre el şi instituţia bancară, în care sens administratorul:
 va notifica băncii în scris dacă este parte a unui contract cu banca sau este
administrator al unei persoane juridice care este parte într-un contract cu banca
sau are un interes material sau o relaţie materială cu o persoană care este parte
într-un contract cu banca;  cel puţin o dată pe an va prezenta consiliului de
administraţie al băncii numele asociaţilor săi şi date referitoare la interesele
materiale ale sale şi familiei sale;  dacă are interes sau o relaţie materială, nu
va participa la dezbaterile asupra contractului şi se va abţine de la vot, dar
prezenţa lui va conta la realizarea cvorumului legal sau statutar;

1 Idem, p. 102 – 103.

52
nedeclararea de către administratorul respectiv a conflictului de interese, dă
dreptul băncii de a cere în justiţie anularea contractului în care administratorul
are interesul nedeclarat şi conferă băncii centrale dreptul de a suspenda pe maxim
un an sau de a înlocui administratorul în culpă; un interes este „material” dacă se
referă la averea, afacerile sau interesele familiei; pentru uzul acestei legi,
familia include: soţul/ soţia, rudele şi afinii până la gradul al doilea inclusiv;
În legătură cu activitatea administratorilor, prin Legea nr. 441/2006 de modificare
a Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale conf. art. 1371 alin. 3, pe
durata mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de
muncă (iar dacă administratorii sunt desemnaţi dintre salariaţi, contractul lor de
muncă este suspendat pe durata mandatului). la societăţile comerciale actele
administratorilor angajează societatea, chiar dacă ele depăşesc obiectul de
activitate al societăţii. Clauzele actului constitutiv ori hotărârile AGA care
limitează puterile administratorilor sunt inopozabile terţilor, chiar dacă au fost
publicate; în consecinţă, rămân valide drepturile dobândite de terţi în baza
actelor administratorilor făcute cu depăşirea mandatului sau excedând obiectul de
activitate (art. 55 din Legea nr. 31/1990). Toate aceste consecinţe nu se pot
produse în cazul băncilor, care sunt angajate numai prin semnătura a doi
conducători (art. 13 OUG nr. 99/2006). Administratorii şi conducătorii au obligaţia
să păstreze confidenţialitatea asupra oricărui fapt, date sau informaţii de care au
luat cunoştinţă în cursul exercitării responsabilităţilor lor în legătură cu
instituţia de credit (art. 111 şi 112 din OUG nr. 99/2006).

Secţiunea 2. Societăţile cooperative 2.1. Consideraţii generale Legea nr. 1/2005,

reglementează organizarea şi funcţionarea cooperaţiei prin intermediul societăţilor
cooperative (considerăm că sintagma corectă era “societate cooperatistă” şi nu
“cooperativă”) şi a altor forme de asociere la nivel teritorial şi naţional. Prin
lege, s-a încercat a se depăşi viziunile existente asupra rolului şi scopului
cooperaţiei, indiferent de forma de organizare, meşteşugărească, consum sau
agricole, precum şi locul în sistemul economic a cooperaţiei. Prin această lege, s-
a instituit o nouă legiferare a cooperaţiei, dar nu s-a reuşit a se acoperi
întreaga arie de existenţă şi funcţionare a organizaţiilor cooperatiste, fiind
exceptate explicit prin art. 3 din lege, cooperativele de credit şi casele centrale
ale cooperativelor de credit, care rămân reglementate prin legea proprie de
organizare ca lege specială. Cadrul legal al organizării şi funcţionării
cooperatiste, posterior anului 1990, a fost format din câteva acte normative ca de
exemplu: Decretul-Lege nr. 66/1990 1 , cu modificările ulterioare, Legea nr.
109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei

1 Publicat în M. Of. Nr. 23/09.02.1990.

53
meşteşugăreşti 1, privind de consum cu modificările ulterioare, Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 97/20002 privind cooperaţia de credit, Legea 566/2004
privind cooperaţia Agricolă3. 2.2. Natura juridică a societăţilor cooperative
Societatea cooperativă, a avut o natură juridică controversată şi prin lege asistăm
la crearea unei noi structuri societare, dotată cu personalitate juridică,
activitatea se desfăşoară în beneficiul exclusiv al membrilor cooperatori. Legea
prevede, în art. 7 alin. (2) că “Societatea cooperativă este un agent economic cu
capital privat” nepronunţându-se clar asupra caracterului comercial sau necomercial
al acestui operator de comerţ aşa cum se prevede în Legea nr. 566/2004 care
menţionează în mod expres că o cooperativă agricolă desfăşoară activităţi
comerciale. Deşi scopul constituirii unei societăţi cooperative nu constă în simpla
desfăşurare a activităţilor comerciale ci în scopul promovării intereselor
membrilor cooperativei cu respectarea principiilor cooperatiste 4 , considerăm că
încadrarea societăţii cooperative în sfera comercianţilor este justificată. În
susţinerea acestei afirmaţii aducem următoarele argumentări: Dacă se pleacă de la
definiţia comerciantului din art. 7 C.Com. este unanim stabilit că orice persoană
care desfăşoară activităţi comerciale au calitatea de comerciant (fapte de comerţ
cu titlu de profesiune obişnuită). Acest argument se coroborează cu prevederile
art. 8 din Legea nr. 1/2005 în care se menţionează că „societatea cooperativă poate
să desfăşoare orice activităţi permise de lege”, deci, inclusive activităţi
comerciale. Totuşi trebuie reţinut faptul că activitatea se desfăşoară în primul
rând în scopul promovării intereselor economice ale membrilor cooperatori şi nu în
simpla desfăşurării activităţii inclusiv comerciale (ca în cazul societăţilor
comerciale). Este cert că legea este ambiguă şi astfel naşte controverse,
nedefinind clar obiectul de activitate a societăţii cooperative cum se face de
exemplu în legea franceză5 privind statutul cooperaţiei prevede clar obiectul de
activitate al societăţilor cooperative constă în: reducerea, în beneficiul
membrilor săi, a preţului de intrare sau de vânzare a anumitor produse ori servicii
îmbunătăţirea calităţii produselor furnizate membrilor săi sau livrate
consumatorilor şi nu urmăreşte obţinerea numai unui avantaj patrimonial ca în cazul
societăţilor comerciale. Mai mult asociaţii joacă un rol particular, ei sunt în
acelaşi timp şi participanţi direcţi la activitatea economică dar şi clienţi şi
putem să afirmăm că scopul cooperaţiei este de a suprima patronatul şi
intermediarii. Şi astfel tranşant să se poată diferenţia de o societate comercială
reglementată conform Legii nr. 31/1990 modificată şi republicată, Societatea
cooperativă desfăşoară activităţi economice inclusiv comerciale exclusiv pentru
membri cooperatori.

1 Publicată în M. Of. Nr. 252/18.10.1996. 2 Publicată în M. Of. Nr. 330/4 iulie

2000. 3 Publicată în M. Of. Nr. 1236/22 decembrie 2004, a se vedea Narcisa Badeanu.
Alexandru Ticlea – Revista de Drept Comercial, nr. 5 – 2005, p. 35. 4 A.Miff şi
C.Paun, Dreptul afacerilor, Imprimeria Ardealului, Cluj Napoca, 2006, pp. 373 şi
urm. 5 Georges Ripert, René Roblot, Louis Vogel, “Traité de droit commercial”, tome
1, 17 éme edition, LGDJ, Paris, 1998 nr. 1244 şi urm.

54
Din cele arătate, ar rezulta că societatea cooperativă are calitatea de comerciant,
cu toate consecinţele care decurg din această calitate, controversă eliminată de
lege care stabileşte că cererea de anulare a hotărârii adunării generale se atacă
la secţia comercială a tribunalului. 2.3. Funcţionarea şi organizarea societăţii
cooperative Funcţionarea societăţii cooperative derogă de la dreptul comun al
societăţilor comerciale şi credem că se instaurează astfel un drept special
cooperatist. Legea introduce societatea cooperativă de gradul 1 şi societatea
cooperativă de gradul 2, societăţi care întrunesc elemente comune din societăţile
comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990 modificată şi republicată fiind un
adevărat puzzle juridic. Legea creează cadrul necesar aplicării, începând cu
momentul aderării la Uniunea Europeană, a “Regulamentului Consiliului (CE) nr.
1435/2003 privind societatea cooperativă europeană”. Scopul acestui regulament este
de a organiza structuri de producţie adoptate la dimensiunea comunitară a pieţei şi
de a favoriza cooperarea transnaţională între cooperative, iar acest scop nu se
poate realiza decât prin conturarea cu suficientă precizie a modelului societăţii
cooperative. Legea recurge la concepţia “cooperatistă” a organizării societăţii
cooperative. Prezentând concret următoarele trăsături : a) Capitalul social este
variabil, intrarea şi ieşirea membrilor cooperatori este liberă. Din păcate, legea
nu explică ce se înţelege prin capital variabil şi care este diferenţa de capitalul
fix (de exemplu Legea nr. 109/1996 interzicea expres posibilitatea ca o cooperativă
să aibă un capital fix). Din lege putem să înţelegem că, în cazul capitalului fix
orice modificare trebuie hotărâtă de adunarea generală şi adusă la cunoştinţă
terţilor prin menţiune la Registrul comerţului. Capitalul social nu poate fi mai
mic de 5 milioane lei, capitalul minim obligatoriu subscris şi vărsat la data
înfiinţării. Capitalul social se divide în părţi sociale egale, a căror valoare
nominală se stabileşte în actul constitutiv şi nu poate fi mai mică de 100.000 lei
vechi. Patrimonial societăţii este divizibil şi indivizibil. Partea divizibilă
cuprinde valoarea părţilor sociale, partea indivizibilă nu poate face obiectul
distribuirii între membrii cooperatori. Cu privire la acest aspect, legea nu este
clară dacă reforma legală constituită din preluarea anuală a minimum 5% din
profitul brut intră în partea indivizibilă a patrimoniului societăţii, se deduce că
folosinţa imobilizărilor corporale face parte întotdeauna din partea divizibilă
(înstrăinarea sau transmiterea este posibilă cu plată). Societatea poate emite
obligaţiuni, purtătoare de dobânzi, dar cu dobândă limitată. Regulamentul European
oferă şi o altă posibilitate de a beneficia de rezultatele economice ale
cooperativei, nepreluată în legea română, şi anume emiterea de titluri, altele
decât obligaţiunile, ai căror titulari nu au drept de vot. b) Părţile sociale sunt
emise în forma materială, pe suport de hârtie şi trebuie să cuprindă: denumirea,
sediul şi durata societăţii, data actului constitutiv şi codul unic de
înregistrare, valoarea nominală, elementele de identificare a membrilor
cooperaţiei/societăţii, semnăturile a cel puţin 2 membri ai consiliului de
administraţie. c) Numărul minim de membrii cooperatori se stabileşte prin statut şi
nu poate fi mai mic de 5. Calitatea de membru cooperator, persoană fizică, poate fi
dobândită începând cu vârsta de 16 ani, legea realizând astfel corelaţia cu
dispoziţia similară din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juridice.
Totodată această calitate conferă membrului dreptul să beneficieze de facilităţile
şi serviciile oferite de societate. Dreptul de vot este diferit după cum în cauză
este o societate de gradul 1 când funcţionează regula un

55
om un vot, sau de gradul 2 caz în care se poate prevedea în actul constitutive
votul multiplu limitat, proporţional cu participarea la capitalul social. Menţionăm
că şi în acest caz regulamentul european este mai elaborat, oferind posibilitatea
stabilirii pentru membrii cooperatori de drepturi de vot inegale, însă determinate
de participarea la activităţile cooperaţiei. Un membru nu poate deţine părţi
sociale care să depăşească 20% din capitalul social. Participarea cumulată a
societăţilor cooperative de grad 1 la constituirea capitalului social al societăţii
cooperative de grad 2 nu poate fi mai mică de 67%. Aporturile în numerar sunt
obligatorii, creanţele nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului
social iar în cazul aporturilor în natură acestea trebuie expertizate, judecătorul
delegat numeşte în termen. Membrii cooperatori pot fi excluşi din societate în
cazurile prevăzute în art. 26 din lege. d) Societatea cooperativă poate înfiinţa
filiale. La data înscrierii în societate, membrul cooperator trebuie să verse
minimum 30% din valoarea părţilor sociale subscrise, diferenţa se varsă în termen
de 12 luni de la data înscrierii în cooperativă. e) Adunarea generală poate fi
ordinară şi extraordinară; consiliul de administraţie sau administratorul unic
gestionează şi administrează societatea pe o perioadă de 4 ani.
Administratorul/administratorii sunt aleşi pe o perioadă de 4 ani. Numărul
membrilor consiliului de administraţie nu poate fi mai mare de 11. În societatea
cooperativă pot fi administratori numai persoanele care au calitatea de membru
cooperator. Membrii consiliului de administraţie nu pot fi asociaţi, acţionari,
administratori, directori executivi sau cenzori în societăţi comerciale care au
acelaşi obiect de activitate cu cel al societăţii cooperative. Administratorii
trebuie să depună o garanţie care nu poate să fie ca valoare mai mică de 10 părţi.
Membrii consiliului de administraţie sau după caz administratorul unic încheie un
contract de administrare unde sunt prevăzute criteriile de performanţă. f)
Raporturile dintre membrii cooperatori şi societatea cooperativă sunt reglementate
în mod deficitar în art. 33 din lege prin: - raporturi patrimoniale, patrimonial
este divizibil sau indivizibil. - raporturi de muncă în situaţia în care încheie
contract de muncă sau convenţia de natură incertă. - raporturi comerciale
cooperatiste pentru linia de produse şi prestări de servicii efectuate de membrii
cooperatori în calitate de agent economic independent. Legea nu precizează dacă
aceste activităţi sunt prestate în numele şi pe seama societăţii cooperative,
situaţie în care putem să precizăm că membru cooperator ar putea avea calitatea de
agent comercial permanent (Legea nr. 509/2002). Totuşi nu putem să explicăm
contradicţia termenilor raporturi “comercial cooperatiste”. g) Dizolvarea şi
lichidarea. Dizolvarea societăţii cooperative poate avea loc, printre altele, şi
prin faliment. Lichidarea prezintă numeroase particularităţi, ce îndepărtează cert
societatea cooperativă de la regimul de drept comercial şi o apropie de persoane
juridice fără scop patrimonial. Bunurile dobândite în cursul funcţionării
cooperativei nu pot fi dobândite de membrii cooperatori în urma lichidării, iar
pentru a asigura prezervarea acestui regim şi a împiedica posibile fraude, legea
stabileşte că societatea cooperativă nu se poate reorganiza sau transforma în
societate comercială ori în asociaţie familială.

56
Secţiunea 3. Societăţile de leasing 3.1. Consideraţii generale Cadru juridic 1 îl
constituie O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de
leasing (a cărei ultimă modificare s-a realizat prin Legea nr. 287/2006)2, dar şi
Legea 31/1990 privind societăţile comerciale, precum şi Ordonanţa 28/2006 privind
reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, care încadrează societăţile de leasing
în categoria instituţiilor financiare nebancare (IFN)3. 3.2. Trăsături specifice
Din coroborarea dispoziţiilor ce reglementează societăţile de leasing desprindem
următoarele caracteristici specifice: - ca persoane juridice române, ele pot să se
înfiinţeze şi să funcţioneze doar ca societăţi comerciale pe acţiuni; - capitalul
social minim la înfiinţare este echivalentul în monedă naţională al sumei de
200.000 euro şi trebuie vărsat integral, în numerar, chiar de la subscriere; -
acţiunile emise pot fi doar sub forma nominativă, niciodată la purtător; -
obligaţiile de înregistrare a bunurilor ce fac obiectul leasingului trebuie să
respecte dispoziţiile comerciale, dar şi cele ale înregistrării cadastrale (în
cazul leasingului imobiliar) precum şi de protecţie a drepturilor de proprietate
intelectuală (în cazul transmiterii dreptului de utilizare a programelor pentru
calculator). Dispoziţii specifice de publicitate privesc şi componenta contabilă a
operaţiunilor de leasing, cu reguli derogatorii privind evidenţa şi înregistrarea
contabilă şi fiscală a acestor operaţiuni, mai ales în condiţiile Legii 287/2006 ce
dedică un capital special auditării situaţiilor financiare anuale în materie. 3.3.
Concluzii Finanţările prin sistem leasing constituie în economia românească o
adevărată gură de oxigen pentru agenţii economici pentru care investiţiile
reprezintă o cerinţă esenţială pentru dezvoltarea activităţii lor. Şi cum 99% din
activităţile din economie necesită investiţii pentru a se dezvolta, finanţările în
sistem leasing vor cunoaşte o creştere constantă. Leasing-ul, prin operativitate
satisface în intervale de timp foarte scurte nevoia de fonduri pentru investiţii a
agenţilor economici. De asemenea, prin leasing, agenţii economici evită procedurile
complicate ale contractării de credite bancare, proceduri care presupun
imobilizarea unor elemente din patrimoniu pentru constituirea de garanţii. Leasing-
ul4 presupune existenţa a trei persoane: furnizorul, societatea finanţatoare
(societatea de leasing) şi utilizatorul (beneficiarul finanţării). Societatea de
leasing cumpără de la furnizor bunul solicitat de utilizator şi îl cedează acestuia
din urmă pe o anumită perioadă de timp contra unor rate de leasing. Aceasta
reprezintă în esenţă
1 Publicată în M.Of.nr.224 din 30 august 1997, republicată în M.Of. nr.9 din 12
ianuarie 2000. 2 Publicată în M.Of.nr.606 din 13 iulie 2006. 3 Publicată în
M.Of.nr.89 din 31 ianuarie 2006 aprobată cu modificări de Legea 266/2006, publicată
în M.Of.nr.580 din 5 iulie 2006. 4 Pentru detalii a se vedea D.Clocotici şi
Gh.Gheorghiu „Operaţiunile de leasing”, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

57
operaţiunea de finanţare prin leasing. Pentru utilizator, această operaţiune îi va
aduce avantaje cum ar fi: 1. realizarea de investiţii atunci când nu dispune de
lichidităţile necesare. Şi cum investiţiile contribuie de cele mai multe ori la
sporirea cifrei de afaceri, surplusul de venit obţinut poate acoperi ratele de
leasing. 2. să-şi folosească fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a
activelor circulante), cele care sunt aducătoare de bani. 3. să fie în pas cu noua
tehnologie prin aceea că la sfârşitul contractului de leasing poate returna bunul
societăţii finanţatoare şi să închirieze altul ale cărui caracteristici tehnice
sporite îi pot oferi o eficienţă mai mare în exploatare. 4. să beneficieze de
facilităţile fiscale. Întreaga valoare a ratei de leasing este deductibilă fiscal
pentru IMM-uri.

Secţiunea 4. Societăţile de asigurare 4.1. Consideraţii generale LEGEA nr. 32 din 3

aprilie 2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor
reglementeaza organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale de asigurare, de
asigurare-reasigurare şi de reasigurare, a societăţilor mutuale, denumite în
continuare asigurători, respectiv reasigurători, precum şi a intermediarilor în
asigurări, organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
supravegherea asigurătorilor şi reasigurătorilor care desfăşoară activitatea în sau
din România, supravegherea activităţii intermediarilor în asigurări şi reasigurări,
precum şi a altor activităţi în legătură cu acestea. Activitatea de asigurare se
grupează în: a) asigurări de viaţă; b) asigurări generale. Prin asigurator urmeaza
sa intelegem persoana juridica autorizatasa exercite activitate de
asigurare,sucursala sau filiala unui asigurator dintr-un stat tert,precum si
sucursala unei societati de asigurare sau a unei societati mutuale dintr-un stat
membru,care a primit o autorizatie de la autoritatea competenta a statului membru
de origine. Asigurat este persoana care a incheiat un contract de asigurare cu
asiguratorul. Capitalul social varsat /fondul de rezerva libera varsat nu poate fi
mai mic de :  700000 lei pentru activitatea de asigurari generale,exceptand
asigurarile obligatorii ;  1400000 lei pentru activitatea de asigurari generale ;
 1000000 lei pentru activitatea de asigurari de viata. Capitalul social vărsat
/fondul de rezervă liberă vărsat trebuie să fie depus integral în formă bănească
atât în cazul constituirii, cât şi în cazul majorării lui. 4.2. Trăsăturile
specifice Dispoziţiile din Legea 32/2000 stipulează că punerea în executare a
legii, supravegherea şi controlul respectării dispoziţiilor sale revin Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi al
promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România. Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor este condusă de un consiliu format din 7 membri, dintre
care un preşedinte şi 2 vicepreşedinţi.

58
Structura organizatorică şi de personal a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
atribuţiile de conducere, de execuţie şi de control ale personalului său se
stabilesc prin regulamentele de organizare şi funcţionare adoptate de Consiliul
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit prevederilor prezentei legi.
Membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sunt numiţi de
Parlament, în şedinţa comună a celor două Camere, la propunerea comisiilor reunite,
respectiv Comisia pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital din
Senat şi Comisia pentru buget, finanţe şi bănci din Camera Deputaţilor.
Preşedintele şi vicepreşedinţii se nominalizează pe funcţii în lista de propuneri
care se supune spre aprobare Parlamentului. Membrii Consiliului Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, precum şi personalul acesteia, însărcinat să exercite
atribuţii de supraveghere, nu răspund civil ori penal, după caz, dacă instanţele
judecătoreşti constată îndeplinirea sau omisiunea îndeplinirii de către aceste
persoane, cu bună-credinţă şi fără neglijenţă, a oricărui act ori fapt în legătură
cu exercitarea, în condiţiile legii, a atribuţiilor de supraveghere. Preşedintele
este reprezentantul de drept al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, ca
autoritate administrativă autonomă, ca persoană juridică de drept public şi în
raporturi de drept comun. În cazul imposibilităţii temporare de exercitare a
prerogativelor preşedintelui, reprezentarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor
revine unuia dintre vicepreşedinţii acesteia, desemnat de preşedinte. Dacă atât
preşedintele, cât şi vicepreşedinţii se află în imposibilitate de exercitare a
prerogativelor, reprezentarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor va fi
asigurată de decanul de vârstă dintre ceilalţi 4 membri. Consiliul Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor deliberează valabil în prezenţa a cel puţin 4 dintre
membrii săi, incluzând preşedintele sau, în absenţa acestuia, unul dintre
vicepreşedinţi. Hotărârile sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi,
iar în caz de balotaj, votul preşedintelui sau, în absenţa acestuia, cel al
vicepreşedintelui care conduce dezbaterile este decisiv. Hotărârea adoptată este
obligatorie pentru toţi membrii Consiliului Comisiei de Supraveghere a
Asigurărilor, membrii care au votat împotrivă şi cei absenţi putându-şi consemna
opinia separată în procesul-verbal al şedinţei respective. Activitatea de asigurare
în România poate fi exercitată numai de: a) persoane juridice române, constituite
ca societăţi pe acţiuni şi/sau societăţi mutuale, autorizate de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor potrivit procedurii reglementate la art. 12; b)
asigurători sau reasigurători autorizaţi în statele membre, care desfăşoară
activitate de asigurare sau de reasigurare pe teritoriul României în conformitate
cu dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii; c) sucursale aparţinând
unor societăţi-mamă guvernate de legi dintr-un stat terţ, autorizate de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor, potrivit procedurii prevăzute la art. 12 şi cu
respectarea condiţiilor stabilite potrivit cap. III din lege; d) filiale ale unor
asigurători sau reasigurători din state terţe, autorizaţi de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor, potrivit procedurii reglementate la art. 12; e)
asigurători sau reasigurători care adoptă forma de companie europeană pe acţiuni
(SE - Societas Europaea). Un asigurător nu poate fi înregistrat în registrul
comerţului fără avizul prealabil în vederea înregistrării emis de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor. Comisia de Supravegherea Asigurarilor emite ordine
privind desfăşurarea activităţii societăţilor de asigurare.

59
TESTE DE AUTOEVALUARE 1) Între A.I. ca finanţator-locator şi O.P. ca utilizator s-a
încheiat un contract de leasing având ca obiect o construcţie. Având în vedere că
rata de leasing trebuie plătită lunar să se rezolve următoarele aspecte: a) Cine
are obligaţia asigurării bunului? De ce? b) Ce efecte are neachitarea ratei de
leasing timp de două luni in mod consecutiv? 2) Între C.I. şi A.C. s-a încheiat un
contract de franciză de tip „Fornetti” la data de 1 iunie 2007. După ce A.C. a
achitat suma de 7000 RON la data de 15 iunie 2007: a) Mai are A.C. de achitat vreo
sumă lui C.I.? Cu ce titlu (denumire) şi de ce? b) În ce calitate poate A.C. să
folosească firma, emblema şi marca lui C.I.? Este A.C. proprietarul acestora? 3)
Între A.I. - finanţator-locator şi O.P. - utilizator-locatar s-a încheiat un
contract de leasing având ca obiect un autoturism. Având în vedere că rata de
leasing trebuie plătită lunar, să se rezolve următoarele aspecte : a) Cine are
obligaţia asigurării bunului? De ce? Cine achită primele de asigurare ? b) Ce
efecte are neachitarea ratei de leasing timp de două luni consecutive ? c) Dacă pe
durata contractului autoturismul se distruge, explicati ce înseamnă obligaţia
utilizatorului de a suporta riscul contractual ? d) Prin ce fel de contract ar
putea finanţatorul să înlăture riscul suportării neacoperirii integrale a pagubelor
de către utilizator? Ce denumire şi ce temei juridic ar avea acesta? 4) Între C.I.
şi A.C. s-a încheiat un contract de franciză de tip „Fornetti” la data de 12 iunie
2008. Răspundeţi la următoarele întrebări: a) Ce cuprinde obligaţia de plată a lui
A.C., beneficiar de franciză? (cum se cheamă suma de bani datorată cu titlul de
plată ?, ce reprezintă ?) b) De ce nu se confundă franciza cu o filială a
francizorului? c) Pentru C.I.-francizor, ce avantaje prezinta utilizarea francizei,
faţă de alte contracte ?

Rezolvarea testelor de autoevaluare 1) 1.a) Asigurarea construcţiei este o

obligaţie a finanţatorului-locator, care este proprietarul bunului, însă efectiv
plata primelor de asigurare revine utilizatorului.

60
1.b) Achitarea taxelor de leasing reprezintă una din principalele obligaţii ale
utilizatorului. În cazul în care utilizatorul nu plăteşte rata de leasing timp de 2
luni consecutiv, finanţatorul-locator poate rezilia contractul şi poate cere fie
restituirea bunului, plata ratelor scadente şi a daunelor-interese reprezentând
cuantumul valoric al ratelor rămase de plătit. 2) 2.a) AC în calitate de beneficiar
al francizei este obligat să achite lunar lui CI – francizor o sumă de bani
denumită redevenţă, care reprezintă contravaloarea utilizării mărcii, know-how-ului
şi a asistenţei ce i-au fost acordate de către francizor. 2.b) AC utilizează marca,
eventual emblema francizorului în temeiul contractului de franciză, în calitatea sa
de beneficiar al francizei lui CI. Prin contractul de franciză, AC nu devine
proprietarul acestor elemente de identificare ale francizorului CI. 3) 3.a)
Asigurarea autoturismului este o obligaţie a finanţatorului-locator, care este
proprietarul bunului, însă efectiv plata primelor de asigurare revine
utilizatorului. 3.b) Achitarea taxelor de leasing reprezintă una din principalele
obligaţii ale utilizatorului. În cazul în care utilizatorul nu plăteşte rata de
leasing timp de 2 luni consecutiv, finanţatorul-locator poate rezilia contractul şi
poate cere fie restituirea bunului, plata ratelor scadente şi a daunelor-interese
reprezentând cuantumul valoric al ratelor rămase de plătit. 3.c) În cazul în care
autoturismul este distrus în timpul cât se află în leasing, utilizatorul suportă
riscul, pieirii, distrugerii sau avarierii bunului, întrucât este cel care deţine
şi utilizează acest bun, urmând să îl despăgubească pe finanţator care este
proprietarul bunului. 3.d) Finanţatorul înlătură riscul suportării neacoperirii
integrale a pagubelor de către utilizator prin încheierea unui contract de
asigurare facultativă, sau poate pretinde utilizatorului să încheie un asemenea
contract de asigurare. 4) 4.a) AC în calitate de beneficiar al francizei este
obligat să achite lunar lui CI – francizor o sumă de bani denumită redevenţă, care
reprezintă contravaloarea utilizării mărcii, know-how-ului şi a asistenţei ce i-au
fost acordate de către francizor. De asemenea, la încheierea contractului de
franciză, beneficiarul este obligat să achite o sumă de bani cu titlul de taxă de
intrare în reţeaua de franciză a francizorului CI. 4.b) CI şi AC sunt comercianţi
independenţi şi rămân astfel şi pe parcursul contractului. Ori filiala reprezintă
un sediu secundar cu personalitate juridica a uneisocietăţi comerciale, fiind
dependentă juridic şi economic de societatea care a constituit-o. 4.c) Principalul
avantaj al francizorului constă în faptul că beneficiarul achită sume de bani
importante în schimbul utilizării conceptului de franciză al francizorului. Lucrare
de verificare: Redactaţi un eseu referitor la cadrul juridic al societăţilor de
leasing făcând o comparaţie între sistemele de leasing.

61
Rezumat: Dincolo de valenţele sale strict didactice cursul de „Drept societar”
respectiv Unitatea III, intitutulată „Societăţi comerciale reglementate şi de legi
speciale” se impune şi prin multitudinea aspectelor practice şi a testelor de
autoevaluare cu răspunsurile aferente. În această ultimă unitate a cursului au fost
tratate din perspectiva legilor speciale societăţile bancare, societăţile
cooperative (Legea nr. 1/2005), societăţile de leasing şi, nu în ultimul rând,
societăţile de asigurare. În unitate a fost tratată natura juridică specifică a
societăţilor mai sus-amintite, funcţionarea acestora, concluzii practice privind
finanţările prin sistemul de leasing şi abordarea societăţilor de asigurare din
perspectiva Legii nr. 32/2000. S-au prezentat, de asemenea, competenţele
consiliilor de administraţie ale acestor societăţi reglementate prin lege
specială.Toţi participanţii prezentaţi în cele trei unităţi ale cursului au
obligativitatea firească de a se înregistra la Registrul Comerţului. BIBLIOGRAFIE:
1) Camelia Stoica si Silvia Cristea „ Drept societar”-pentru invatamantul superior
economic, Ed. Universitara, Bucuresti, 2008. 2) Elena- Maria Minea „Incheierea si
interpretarea contractelor de asigurare” Ed. C.H.Beck, Bucuresti, 2006 3) Ion Turcu
„Operatiuni si contracte bancare” Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997 Timpul mediu
necesar pentru parcurgerea şi însuşirea acestei unităţi este de 4 ore.

62