Oros Izabela Andreea

ID

Limitele puterii statului

asupra individului în
”Despre libertate” a lui
John Stuart Mill

1
 Născut la Pentonville, Londra în 1806 este fiul economistului şi filosofului Scoţian James
Mill şi al Harrietei Mill. John Stuart a fost educat de tatăl său, cu sfaturile şi ajutorul filosofului
utilitarist Jeremy Bentham. A primit o educaţie riguroasă şi în mod deliberat a fost crescut
complet separat de alţi copii, a început să înveţe greaca la vârsta de trei ani, latina la şapte ani,
logica la doisprezece şi un curs de economie politica la treisprezece ani.

Rezultatul educaţiei primite de Mill a fost ambiguu: John a absorbit utilitarismul lui
Bentham şi al tatălui său, dar a trecut şi printr-o criză profundă la vârsta adolescenţei (declanşată
în 1826). Acest eveniment l-a iniţiat pe Mill în devenirea sa ca filosof, a lăsat la o parte ceea ce el
numea "un adevarat sectarianism interior", şi a început să se elibereze de tatăl său, de Bentham şi
de raţionalismul secolului al XVIII-lea, pe care ei îl reprezentau.

Influenţat de concepţia utilitaristă a filosofului Bentham, concepţie publicată în lucrarea

“Catechism of Parlamentary Reform”, Mill va începe să studieze sistematic şi lucrarea lui David
Ricardo, “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”. În 1820 Stuart Mill vizitează
Franţa, unde se întâlneşte cu economistul Jean Baptiste Say, precum şi cu Saint-Simon. La 15 ani,
publică sub numele tatălui său, rezumatul unor lecţii de economie politică. Se instruieşte temeinic
în filozofie şi economie. În 1822 întemeiază un club al tineretului, “Utilitarism Society”, unde îşi
expune ideile şi iniţiază o serie de dezbateri pe probleme de morală şi politică. Paralel cu
activitatea ştiinţifică Mill a lucrat timp de 30 de ani ca angajat al Companiei Indiilor. În 1831
publică o serie de articole saintsimoniene în cotidianul “Examiner” sub titlul “The Spirit of the
Age”. O dată cu anul 1829 publică lucrarea “Eseuri de economie politică”, urmând ca în 1843 să
îi apară lucrarea de factură filozofică “Sistem de logică”. În 1848 tipăreşte lucrarea sa economică
fundamentală “Principii de economie politică”, “considerată un gen de sumum al economiei
clasice”[1,pag.217]. Ulterior va mai publica lucrările: “Despre libertate” (1859) şi “Utilitarismul”
(1861).
În primul capitol al cărţii sale „Despre Libertate”, John Stuart Mill prezintă
concepţiile referitoare la libertate din cele mai vechi timpuri până în perioada modernă. Astfel
dacă în antichitate se considera că este mai bine ca un anumit conducător suprem al unui stat să
aibă puteri aproape nelimitate, prin această stare de fapte urmărindu-se protejarea obştei de
abuzurile nobilimei şi a funcţionarilor aparatului de stat, începând cu timpurile premoderne a luat
naştere ideea de „putere populară” prin acest lucru înţelegându-se posibilitatea obştei de a-şi
alege conducătorii şi de a-i schimba după bunul ei plac evitându-se în acest fel abuzurile suferite
de către populaţie din partea puterii centrale sau a funcţionarilor de diferite ranguri, în acest
sistem, ei fiind reprezentanţii puterii obşteşti, putând fi schimbaţi la rândul lor din funcţiile
deţinute. Mill atrage însă atenţia asupra metehnelor acestei idei despre libertate subliniind faptul
că se pot uşor înregistra acte de tiranie ale obştei asupra ei înşişi prin oprimarea grupurilor
minoritare din cadrul unei societăţi date, opimare care este facută cu ajutorul organelor de stat cât
şi cu metode populare. De asemenea autorul atrage atenţia şi asupra legilor, cutumelor şi firii
indivizilor, aceste trei elemente influenţând foarte mult evoluţia diverselor clase sociale sau
politice care sfârşesc prin a-şi impune dominaţia asupra altora. De multe ori cutuma este pe
nedrept asociată cu firea individulă şi „preferinţele sau repulsiile societăţii sau acelea ale unei
părţi importante ale sociatăţii, sunt prin urmare principala pricină care a înrâurit regulile impuse
ca norme de comportament în societate; şi sunt sancţionate fie pe cale legală, fie prin repulsia
stârnită în opinia publică în cazul transgregării lor.”

2
 Elementul religios este unul dintre pilonii de susţinere al comportamentului
social, un element ce instituie reguli, ierarhii şi chiar instituţii menite de a proteja anumite
doctrine sau legi cu referiri religioase. În multe dintre cazuri puţina libertate religioasă prezentă în
diferite ţări ale continentului european se datora unor scriitori formatori de opinie care considerau
că libertatea conştiinţei umane este un drept fundamental al omului. Au existat însă şi excepţii în
anumite medii în care indiferenţa faţă de religie a primat evitându-se astfel disensiuni de natură
teoligică.
Mill atrage atenţia de asemenea, asupra modelelor de constrângere şi de
coerciţie pe care statul le aplică individului. Astfel „simpla satisfacţie a statului fie că e vorba de
o satisfacţie materială, fie că e vorba de o satisfacţie morală nu este câtuşi de puţin prin ea însaşi
o îndreptăţire sufiecintă care să îngăduie statului să acţioneze împotriva individului” deci
metodele de constrângere şi pedepsele ar trebui aplicate doar ca ultimă soluţie, în acest sens „tot
ceea ce-l priveşte exclusiv pe individ, independenţa trebuie să-i rămână pe bună dreptate
absolută. Asupra lui însuşi, asupra propriului său trup şi asupra propriei sale minţi individul
rămâne suveran.” Autorul insintă asupra faptului că o astfel de abordare este valabilă doar pentru
cei care au ajuns la vârsta legală a majoratlui, dar toţi indivizii membri ai unei societăţi care sunt
în situaţia de a avea nevoie de îngrijirea altor indivizi trebuiesc puşi sub protecţie legală faţă de
eventualele „ neajunsuri din partea altora.”
Libertatea de gândire este în opinia lui Mill unul dintre principiile care fac o
societate demnă de a fi numită „liberă” alături de libertatea de exprimare a opiniilor şi a publicării
acestora, insintându-se asupra faptului că „acest principiu necesită libertatea gusturilor şi a
părerilor; libertatea de a ne făuri astfel planul existenţei încât să corespundă structurii însuşirilor
noastre; libertatea de a face tot ce poftim, supunându-ne însă consecinţelor care pot urma, fară a
stârni rezistenţa semenilor noştri,atâta timp cât nu îi vătămăm în mod direct; chiar dacă aceştia ar
considera comportamentul nostru de a fi smintit, pervers sau cu totul greşit îndrumat.”
Chiar dacă Mill consideră că este nevoie de o multitudine de libertăţi pentru a echilibra o
societate care a ajuns la o oarecare maturitate socilă şi politică el evidenţiază că”singura libertate
care merită pe drept cuvânt acest nume este libertatea de a-ţi urmări binele personal pe calea
aleasă de tine, atâta vreme, evident, cât nu cauţi să-i stânjeneşti în strădaniile lor de a-şi căpăta
libertatea dorită.” Cu toate acestea autorul este de acord că societatea a dorit mereu ca indivizii să
se conformeze anumitor standarde şi tipare pe care anumiţi gânditori aveau puterea să le impună;
dar acest mod de gândire nu poate fi justificat decât în contextul în care comunitatea respectivă ar
fi supusă mereu unor atacuri exterioare sau interioare, atacuri ce ar fi fatale pentru acea societate.

În cel de-al doi-lea capitol, John Stuart Mill aduce în discuţie problema
libertăţii de gândire şi de discuţie a indivizilor. El punctează o problemă nu lipsită de controverse
până în vremea sa, atunci când continentul european era condus de regimuri autoritare
caredispuneau de aparate de constrângere foarte bine organizate, iar cenzura se făcea mereu
simţită în viaţa publică.
Mill exemplifică puterea de cenzură a poporului cu ajutorul aparatului de stat –
sistem care în situaţia dată ar fi de aceaşi părere cu mulţimea şi nu s-ar încumeta să exercite vreo
„putere de coerciţie dacă nu ar considera că se află în acord cu ceea ce consideră că ar fi glasul
poporului.”-şi concluzionează că o astfel de putere ar fi nelegiuită prin ea însăşi. „Dacă întreaga
omenire, cu excepţia unui singur om ar fi de o părere şi acel singur om de o părere contrarie,
atunci omenirea ar fi tot atât de puţin îndreptăţităsă-l facă pe acel singur om să tacă ,pe cât ar fi el
de putin îndreptăţit să cuteze să facă restul omenirii să tacă.” Astfel chiar dacă părerea acelui
singur om este justă iar a tuturor celorlalţi oameni injustă, cei din urmă prin neacceptarea părerii
celui dintâi pierd „posibilitatea înlocuirii erorii prin adevăr” dar acea părere nu poate fi impusă
prin nici un fel de act de constrângere sau opresiune.
3
 Cu toate acestea cei care auz o mare încredere în propriile lor păreri chiar dacă
vin în contradicţie cu lumea- prin lume poate fi înţeles mediul cu care vine în contact direct
individul sau clasa socială din care face parte ori ţara sau chiar epoca în care trăieşte – şi au
credinţă că deţin adevărul în toate subiectele de discuţie, au pretenţia de a fi infailibili;trăsătură
des întâlnită în cazul conducătorilor absoluţi.”A tăgădui posibilitatea unei opinii de a se face
ascultată, prin simplul argument că acela care tăgăduieşte acest drept este sigur că este vorba de o
părere greşită, înseamnă să săvârşeşti o gravă confuzie: anume, să presupui că certitudinea unora
înseamnă acelaşi lucru cu certitudinea absolută.” Cu toate acestea Mill precizează că „a împiedica
răspândirea unor păreri apreciate ca pernicioase nu înseamnă o pretenţie la infailibilitate, ci pur şi
simplu îndeplinirea unei îndatoriri puse pe seama stăpânirii, care afirmă că acţionează din
convingere conştiincioasă. Dacă nu s-ar cuveni să acţionăm niciodată conform propriilor noastre
păreri, aşa expuse erorilor cum sunt ele, atunci ne-ar rămâne toate interesele neângrijite şi nu ne-
am mai achita de nici o îndatorire.”
În continuarea acestor idei autorul aduce în discuţie importanţa libertăţii
dogmelor religioase, acest fapt fiind exemplificat prin întâmplări şi atitudini ce au domonat
timpul lui Socrate, perioada răspândirii creştinismului în cadrul imperiului roman şi era
întunecată în care creştinismul „tradiţional trimitea pe rug sau în închisoare orice opinie sau
dogmă pe care o considera improprie sau periculoasă. Şirul exemplelor se încheie cu descrierea
atitudinii prezente în mediul social din perioada modernă, timpuri în care intoleranţa nu mai
trimitea „ereticii” să-şi „purifice” sufletele în focul rugurilor, dar se manifesta prin neacceptarea
anumitor adevăruri doar pentru că ele contraveneau cu diverse doctrine oficiale sau ale anumitor
grupuri sociale ori religioase. Pedepsirea „ereticilor” nu se mai făcea pe eşafoade ci prin judecata
sau neghiobia fiecăruia dintre indivizii care respingeau presupusul adevăr, obligând astfel
persoana care emitea acea părere să o renege, sau să o păstreze doar pentru sine. Mulţi dintre
intelctualii care pot avea păreri neconforme cu anumite standarde admise de societate încearcă să
armonizeze propriile lor sisteme de valori cu regulile societăţii în căutarea acceptării părerii lor
de către „acelei colecţii eteroclite de înţelepţi, în număr restrâns, şi de neghiobi în număr
nemăsurat, care se numeşte opinia publică.”
Astfel autorul atrage atnţia asupra „fragilităţii” a ceea ce credem noi că sunt
adevăruri esenţiale exemplificând cazul morţii lui Socrate care a fost învinuit de impietate de
către nişte oameni consideraţi evlavioşi, cetăţeni care credeau că fac un bine statului din care
făceau parte . De asemenea exemplul lui Saul din Tars - evreu ce aparţinea clasei saducheilor şi
care beneficiase de educaţia primită de la mari filisofi şi teologi printre care şi Gamaliel unul
dintre stâlpii sanhedrinului evreiesc, - care a contribuit în mod activ la prigonirea creştinismului a
sfârşit prin a fi considerat datorită transformării sale radicale unul dintre sfinţii creştinismului. Cu
toate acestea de multe ori cei care au fost persecutaţi din cauza principiilor pe care le împărtăşeau
au ajuns la rândul lor să îi constrângă pe alţii doar pentru că nu erau de acord cu regulile pe care
le împărtăşeau.
Ce-a de-a doua parte a acestui capitol aduce în discuţie temeinicia
argumentelor a diverse opinii. În acest sens se face referire la marele orator al antichităţii, Cicero,
un vorbitor ce odată cu pregătirea discursului său studia cu mare atenţie şi argumentele
adversarului său în acea chestiune, prin acest fapt el îşi asigura cunoaşterea deplină al
respectivului subiect putând astfel să repurteze mari succese în for.
Valoarea studierii contraargumentelor ce pot fi folosite împotriva doctrinei pe
care un individ o susţine a fost recunoscută şi de biserica romano-catolică astfel că o mare parte a
clerului său putea să studieze nestingherită cărţi şi documente considerate eretice sau pe care
laicii nu le puteau citi decât după obţinerea unei aprobări speciale foarte dificil de primit. Această
stare de fapte nu era prezentă şi în statele protestante, aşa că în aceste locuri oricine avea acces la

4
diversele scrieri, acest fapt influenţând într-o oarecare măsură absenţa interesului pentru studierea
dogmelor oficiale sau a celor care le contraziceau pe primele.
Mergând pe firul dogmelor creştine şi în special a cunoaşterii lor de către
publicul larg se poate observa cu uşurinţă că înflăcărarea pentru aceste principii cuprinde puţine
generaţii, iar moştenitorii acestor doctrine le păstrează ca pe un adevăr infailibil oferit lor de către
o înţelepciune supremă.
Aducerea în discuţie a unor asemenea adevăruri nu îşi are rostul în concepţia
celor care au devenit moştenitorii lui, aplicabilitatea unor astfel de reguli fiind de domeniul
trecutului. Aceşti păstrători ai credinţei nu fac altceva decât ca doctrina să se bucurede „un
asentiment mohorât şi somnoros, ca şi cum acceptarea ei pe încredere i-ar dispersa pe credincioşi
de nevoia de a-i frământa ideile în minte sau de a o pune la încercare prin experinţe personale.
Până în cele din urmă, doctrina ajunsă într-un asemenea stadiu încetează cu totul să mai fie în
relaţie cu viaţa lăuntrică a unei fiinţe omeneşti.[…] În acest stadiu doctrina respectivă îşi
manifestă puterea prin faptul că nu mai îngăduie nici unei convingeri proaspete şi pline de viaţă
s-o mai confrunte, ci, dat fiind ea însăşi nu mai are nimic de spus nici minţii şi nici inimii
adepţilor ei, rămâne ca o sentinelă de paza minţilor şi a inimii, dar numai şi numai pentru a le
menţine vacante.”
De asemenea autorul subiniază importanţa echilibrării elementelor de viaţă
religioasă cu viaţa de zi cu zi pentru a evita apariţia „unui tip de umanitate servilă, abjectă, umilă,
supusă orbeşte unei forţe tainice numite voinţa de sus şi ca atare, nepuntinciasă să se înalţe până
la binele suprem şi să simpatizeze cu el.”
„Am ajuns în chipul acesta, să recunoaştem necesitatea absolută libertăţii de
opinie pentru sănătatea mentală a omenirii.”
Capitolul al trei-lea, intitulat „Despre individualitate ca unul din elementele
prosperităţii” aduce în discuţie importanţa evoluţiei persoanei pe plan moral şi social. Autorul
este de acord că un individ cu un intelect deschis dar care nu a lăsat loc în mintea sa pentru
habotnicie şi pentru unul din principiile calvine – care în opinia lui Mill nu este greşit intru totul
– ce doreşte reprimarea şi supunerea laturii egoiste ce stă în firea umană şi înlocuirea ei cu
supunerea aproape necondiţionată faţă de principiile oficiale ale bisericiii, va avea mai multe
şanse de afirmare socială. Unul dintre factorii determinanţi fiind acela al puterii sale de a filtra
laturile benefice şi neajunsurile opiniilor împărtăşite în „ spirit de turmă” de către clasa politică,
socială sau religioasă din care face parte. „Este mult prea învetereată tendinţa oamenilor de a face
să degenereze în acţiuni pur mecanice cele mai înalte credinţe şi cele mai iscusite practici. Aşa
încât, dacă n-ar fi la îndemână şi fiinţe care, în succesiunea inteligenţelor, să păstreze vie flacăra
originalităţii intelectuale astfel încât să împiedice ca temeiurilor acestor credinţe şi practici să
ajungă simple tradiţii, atunci aceste lucruri moarte n-ar mai putea ţine piept la orice atac
provenind de la un element cu adevărat viu şi, prin urmare, n-ar fi nici un motiv ca şi civilizaţia
noastră să putrezească astfel cum a putrezit şi civilizaţia Imperiului bizantin.”

Importanţa educaţiei nu este de neglijat într-o astfel de chestiune, individul fiind

supus presiunii semenilor săi pentru că „face ceea ce nu face nimeni” sau pentru că „ nu face ceea
ce fac toţi” ori pentru că nu respectă o anumită serie de cutume impuse de un anumit grup sau
chiar de societate în ansamblul ei. Acest fapt este o dovadă a dorinţei nerostiete a comunităţii de a
bloca individualitatea umană în tiparele ce sunt considerate benefice sau de dorit pentru toti
membrii acelei comunităţi. „ Trebuie să fie vorba de fiinţe omeneşti având un titlu de nobleţe sau
vreun altfel de rang în societate, sau care se bucură de consideraţie în rândurile celor situaţi la
rang înalt ca să învedereze un astfel de lux, sau de comportament la care-i împing preferinţele lor
fără a suferi vreun neajuns din partea societăţii pentru că se poartă într-acest chip.

5
 Al patru-lea capitol „Despre limitele autorităţii statului asupra individului”
arată puterea societăţii şia aparatului de stat asupra comportamentului unei persoane. Chiar dacă
faptele săvârşite de cineva nu intră sub incidenţa legilor penale sau civile dar sunt considerate rele
sau inadecvate de către opinia publică, vor fi sancţionate de către membrii societăţii respecvtive
prin dezaprobarea lor sau chiar zădărnicirea intereselor persoanei respective. „Prin toate aceste
mijloace o fiinţă omenească pote suferi astfel penalităţi severe din partea altora, pentru vini care
îi sunt proprii ei.”
Cu toate acestea autorul atenţionează asupra tendinţei oamenilor de a-şi asuma
ei înşişi rolul de judecători morali chiar şi atunci când nu se cuvine acest lucru, mărind prin acest
fapt suferinţele celui vinovat, aceasta fiind o pedeapsă disproporţionat de mare faţă de greşeala
pentru care este aplicată.
Egotismul, irascibilitatea fără motiv, lipsa de sinceritate şi altele asemenea lor
sunt catalogate de către Mill drept „ vicii morale şi constituie un caracter josnic şi dezgustător”
oamenii care posedă astfeşl de atribute fiind în general lipsiţi de auto-respect acest fapt atrăgând
după sine şi dezaprobarea semenilor lor. Aceste „însuşiri” pot provoca prin propagarea lor,
decăderea unei sociatăţi, contracararea lor fiind eficintă prin aducaţia primită de către tineret din
partea generaţiei mature. Dacă aceasta din urmă dă greş în atingerea acestui scop „înseamnă că
societatea însăşi este lamentabil lipsită de bunătate şi de înţelepciune.”
Cu toate acestea societatea se poate amesteca „ în comportamentul personal al
cuiva” pentru a-l corecta, dar o face într-un mod necorespunzător „ şi într-un sector cu totul
nepotrivit” astfel că opinia publică înlocuieşte anumite părţi ale caracterului unei persoane cu
ceea ce ea consideră a fi bun îndreptăţit fără a ţine seama de ceea ce doreşte acea persoană sau de
ceea ce este într-adevăr bun pentru individul respectiv.

„Sunt mulţi oameni care consdire că ar fi vătămaţi ei înşişi dacă se poartă vreun semen al lor într-
un chip care lor le produce oroare; şi socotesc că o asemenea purtare le răscoleşte toate
simţămintele. Un bigot, de pildă, dacă ar fi întrebat de ce dispreţuieşte sentimentele religioase ale
unor semenei de-ai săi ar răspunde – cum s-au petrecut multe cazuri- că ei, de fapt, îi rănesc
sentimentele religioase proprii stăruind în credinţa sau confesiunea lor pe care el o detestă.”
Se face referire şi la unele legi ce fuseseră aprobate în acea perioadă în Statele
Unite ale Americii şi anumite cercuri britanice făceau lobby pentru adoptarea lor şi în spaţiul
britanic, legi ce interziceau comercializarea de alcool şi prin acest fapt consumul de băuturi
fermentate.Aceste acţiuni sunt un bun exemplu – în opinia autorului- despre cum un grup restrâns
doreşte să impună sociateţii anumite principii, acţiuni sau valori pe care ei le consideră a fi
folositoare pentru întreaga societate chiar dacă acele principii nu sunt împărtăşite de marea
majoritate a membrilor acelei comunităţi, arătându-se prin acest exemplu că este posibil nu doar
amestecul opiniei publice în chestiunile private ci şi inversul dar cu consecinţe nedorite la nivelul
unei întregi comunităţi umane.
Ultimul capitol al cărţii denumit „ Aplicaţiuni ale principiilor expuse până
acum” Prezintă cu detalii exemplificate ceea ce autorul doreşte să transmită prin această lucrare.
„Obiectul acestui eseu este acela de apune bazele unui principiu cât se poate de
simplu, care să îngăduie tuturor să aprecieze obiectiv chipul în care s-ar cuveni să evolueze
relaţiile dintre societate şi indivizii care o alcătuiesc. Aceste relaţii trebuie să fie cât se poate de
bine cumpănite în sfera atât de gingaşă a dreptului – statului ca reprezentant al Societăţii – de a
folosi şi constrângerea şi controlul fie sub forma folosirii forţei fizice fie sub forma unor

6
penalităţi legale fie în sfârşit, sub forma forţei de constrângere morală prin intermediul opiniei
publice.”