LIBERTATEA

DE

EXPRIMARE
“Dreptul este o libertate,
iar libertatea este un drept”
Ioan Muraru

CRISTEA EMILIAN GRIGORE

1
 CUPRINS

1. INTRODUCERE...........................................................................................3

2. REGLEMENTĂRI INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE ALE

LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE....................................................................4

3. ASPECTE PRIVIND LIBERTATEA DE EXPRIMARE............................9

3.1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE..........................................9

3.2. CONSIDERAŢII PRIVIND “OPINIA”...............................10
3.3. SEMNIFICAŢII ALE LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE........11
3.4. CONSIDERAŢII PRIVIND PRINCIPALELE FORME DE
EXPRESIE................................................................................13

4. LIMITAREA LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE..........................................15

5. Juristprudenta CEDO............................................................................19

2
1. INTRODUCERE

În 1787, Thomas Jefferson (preşedinte al Statelor Unite ale Americii; 1743 - 1826)
scria: “Dacă ar fi ca eu să decid dacă trebuie să avem un sistem de guvernare fără a avea
ziare sau ziare fără a avea un sistem de guvernare, nu aş ezita să prefer cea de-a doua
posibilitate”. Spunând aceste lucruri, Jefferson se referea la presa americană din vremea
sa, cca. 300 de hebdomadare, fiecare adoptând poziţii pregnant partinice în problemele
de actualitate.
Fondatorii naţiunii americane considerau că schimbul înflăcărat de idei facilitate
de acele publicaţii avea o importanţă esenţială în contextul democraţiei şi au stabilit
libertatea presei în prevederile ”Primului amendament” al codului constituţional. Cu
peste 200 de ani mai târziu, acest amendament ocroteşte o presă extrem de deosebită de
cea de odinioară, interzicând adoptarea unor legi care ”ar îngrădi…libertatea presei”.
Adoptată la 1 iulie 1866, prima constituţie internă românească asigură şi ea,
alături de alte drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, libertatea presei: “garantează tuturor
libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiunile lor prin graiu, prin scris şi prin
presă, fiecare fiind respundetor de abusul acestor libertăţi în casurile determinate prin
Codicele penal, (…) fără însă a se putea restrînge dreptul de sine, sau a se înfiinţa o lege
escepţională” (art. 24).
Presa informează, relatează fapte şi evenimente petrecute în societate. Face
aceasta căutând să respecte adevărul, să nu omită nimic din ceea ce este important, să
fie imparţială şi obiectivă în raport cu diferite persoane şi instituţii. Informând oamenii,
presa asigură astfel realizarea unui drept fundamental al lor: “Orice om are dreptul la
libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără
imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi
informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat” (Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, art. 19). În acelaşi timp, prin intermediul presei
oamenii se pot exprima liber, îşi pot expune ideile, opiniile şi convingerile; ei îşi exercită
dreptul de liberă exprimare.

3
2. REGLEMENTĂRI INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE ALE
LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE

Prin comunicare socială se înţelege, în mod generic, procesul de transmitere de

informaţii între oameni1. Prin comunicare socială în sens restrâns înţelegem schimbul de
informaţii între persoană, agentul media, autoritatea publică şi societate.
Libertatea de exprimare nu este o idee nouă în istoria gândirii, deşi trebuie
remarcat faptul că boom-ul informaţional şi mediatic pe care îl cunoaşte societatea
modernă îi atribuie o importanţă fără precedent. Dreptul la expresie şi la o presă liberă
era o manifestare a ideilor iluminste şi arăta încrederea în raţiunea umană, care a
depăşit modul feudal de raportare la viaţa socială. În 1970, în urma Revoluţiei franceze,
au fost votate art. 17 şi 18 din Constituţia Franceză, care stipulau: „Comunicarea liberă a
gândurilor şi a opiniilor este unul din drepturile cele mai preţioase ale omului. Orice
cetăţean poate vorbi, scrie, tipări liber cu condiţia să răspundă la abuzul acestei libertăţi
în cazurile prevăzute de lege”.2
În dreptul intern, libertatea de exprimare este reglementată de Constituţia
României, în calitate de lege fundamentală a statului român. Astfel, art. 30 tratează în
mod distinct problematica libertăţii de exprimare, delimitând-o de alte categorii de
libertăţi fundamentale ale omului: “Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor
sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini,
prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.” 3
Considerăm cu această ocazie ca fiind necesară o analiză mai atentă a
reglementărilor constituţionale pentru a înţelege ce l-a determinat pe legiuitor să dea o
importanţă deosebită libertăţii de exprimare în raport cu libertatea de opinie, pe de-o
parte, şi cu libertatea (dreptul) de informaţie, pe de altă parte. Având în vedere că toate

1
Szabo, Vasile Lucian, Libertate şi comunicare în lumea presei, Editura Amarcord, Timişoara, 1999, p. 111.
2
Chiriţescu, Dorina, Zăinescu, Gabriela-Minodora, Lăcătuş, Maria-Liana, Cultură Civică, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 97.
3
Bianov, Anamaria, Matei, Cătălina, Legislaţia comunicării publice, Editura Universităţii Transilvania,
Braşov, 2005, p. 16.

4
cele trei categorii de libertăţi au ca scop împlinirea intelectuală, ele pot fi intitulate
libertăţi ale spiritului, însă cu caracteristici proprii pentru fiecare în parte. Art. 29, alin.
1, determină în mod imperativ că libertatea gândirii şi a opiniilor nu pot fi îngrădite sub
nici o formă, iar nimeni nu poate fi constrâns să gândească altfel decât conform
propriilor principii. Această atitudine intelectuală interioară este garantată, fiind
corelată cu comportamentul intrinsec al individului. Libertatea de exprimare înseamnă
o exteriorizare a opiniei, astfel că relaţia exprimare-opinie constă într-o raportare de la
parte la întreg. Căci, prin deducţie logică, rezultă că nu putem exprima ceea ce nu
gândim, iar exprimarea nu este altceva decât forma pe care o capătă opinia,
manifestarea (colectivă sau individuală). În cazul opiniei, subiectul nu are intenţia de a
face publice opiniile sale, având o atitudine pasivă faţă de această exteriorizare. Cu
toate acestea, “nu se poate însă face o distincţie clară între cele două libertăţi”, iar unii
autori4 se întreabă: “Dacă admitem că libertatea opiniei este absolută, cum putem
împăca această absolutizare a atitudinii colective cu caracterul evident relativ al
libertăţii de exprimare?” Dincolo de aceste contradicţii, reţinem actualitatea pe care o
suscită aceste drepturi fundamentale constituţionale, “într-o lume a liberului arbitru”,
unde asistăm la o mutare a puterii către individ, la o contradicţie între manifestarea
termenilor însingurare-globalizare.5
Pe plan internaţional, cu titlu exemplificativ, menţionăm art. 9 alin. 1 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care arată că “orice persoană are dreptul la
libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept include libertatea de a-şi
schimba religia sau convingerea în mod individual sau în mod colectiv, în public sau în
particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.”
Referindu-ne acum la corelaţia dintre libertatea de exprimare şi cea a informaţiei,
putem spune că cea din urmă menţionată implică mai mult, având două laturi:
libertatea de a emite şi libertatea de a recepta. Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului arată în art. 19 că: “Orice individ are dreptul la libertatea opiniei şi exprimării,
ceea ce implică dreptul de a nu fi îngrijorat pentru opiniile sale ori pe acelea de a căuta,

4
D.C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Europa, Craiova, 2000.
5
Bianov, Anamaria, op. cit., p. 17.

5
primi şi difuza, fără a lua în considerare frontierele, informaţiile şi ideile prin orice
mijloc de exprimare”.
De asemenea, Pactul Internaţional Relativ la Drepturile Civile şi Politice 6 afirmă
că: “libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a difuza
informaţii şi idei”.
Dispoziţiile art. 30 din Constituţia României adoptată în data de 21 noiembrie
1991 de către Adunarea Constituantă nu au suferit modificări ca urmare a revizuirii
Constituţiei prin Legea nr. 429/2003, păstrându-şi conţinutul:
- Cenzura de orice fel este interzisă.
- Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
- Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
- Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a
face publică sursa finanţării.
- Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa
particulară a persoanei şi nici dreptul la propria-i imagine.
- Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de
agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi
manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
- Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la
cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestărilor artistice, proprietarului mijlocului de
multiplicare al postului radio sau televiziune, în condiţiile legii. Delictele
de presă se stabilesc prin lege.7
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de către Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, consacră libertatea de exprimare în
art. 19: “Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include
libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a

6
Vida, Ioan, Drepturile omului în reglementări internaţionale, Editura Lumina Lex, 1999, p. 25.
7
Chiriţescu, D., Zăinescu, G.M., Lăcătuş, M.L., op. cit., p. 98.

6
primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele
de stat”.8 Această declaraţie urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea universală
şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă.
Libertatea de exprimare, apărată de art. 10, ocupă un loc aparte printre drepturile
garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, intrată în vigoare în
septembrie 1953. Aceasta a urmărit implementarea colectivă a unor drepturi enunţate în
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, motiv pentru care au fost create
trei instituţii: Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei.
Ca urmare a implicării României pe plan internaţional, prin intermediul
tratatelor internaţionale la care România este parte, Constituţia României, conform
prevederilor art. 11 şi art. 20, dă relevanţă juridică principiului aplicării directe a
normelor juridice din domeniul drepturilor omului în plan intern, respectiv principiul
superiorităţii reglementărilor internaţionale referitoare la drepturile omului faţă de
normele dreptului intern. Astfel, în art. 20 alin. 2, Constituţia României prevede: “Dacă
există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia situaţiei în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.” 9
Aceste aspecte au un caracter deosebit, rezultând din dispozitivul
reglementărilor interne, întrucât, în domeniul drepturilor omului, individul este subiect
direct de drept internaţional public, constituind o excepţie de la categoria clasică de
subiecte de drept specifice acestei ramuri de drept.
Particularizând, libertatea de exprimare, ca drept politic, este consacrată în
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Titltul I “Drepturi şi libertăţi”, art. 10,
astfel:
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept
cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica
informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine

8
Chiriţescu, D., Zăinescu, G. M., Lăcătuş, M. L., op. cit., p. 99.
9
Idem, p. 100.

7
 seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună
societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui
regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi
poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni
prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor,
protecţia sănătăţii şi a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor
altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau
pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. 10
Libertatea de exprimare stă la baza noţiunii de societate democratică, ce
sintetizează sistemul de valori, pe care este clădită Convenţia. Libertatea de exprimare
constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din
condiţiile progresului societăţii şi a împlinirii individuale a membrilor săi. 11
Curtea Europeană a Drepturilor Omului afirmă că ideea de democraţie nu se
rezumă la domnia opiniei majorităţii, ci implică într-o egală măsură respectul pentru
minorităţi, tolerarea manifestărilor izolate sau excentrice, necesitând abordarea relaţiei
individ-colectivitate dintr-o perspectivă liberală.12
În acelaşi timp, în opinia Curţii Europene libertatea de exprimare serveşte unui
dublu deziderat: acela al îndeplinirii individuale a fiecăruia, dar în acelaşi timp,
libertatea de exprimare prezintă o însemnată funcţie instrumentală, constituind un
mijloc extrem de util de asigurare a bunei funcţionări a unei societăţi deschise şi
pluraliste, şi in special a unei democraţii reprezentative. 13
Totodată, analizând efectele juridice ale aplicării dispoziţiilor internaţionale în
materia drepturilor omului, observăm că libertatea de exprimare are atât o direcţie
verticală, întrucât ea trebuie respectată de instituţiile ierarhic superioare ale statului, cât
10
Bianov, Anamaria, op. cit., p. 19.
11
Iancu, Gheorghe, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România, Editura All Beck, Bucureşti,
2003, p. 7.
12
Vida, Ioan, op. cit., p. 37.
13
Bianov Anamaria, op. cit, p. 19.

8
şi o direcţie orizontală, care se referă la ceilalţi indivizi care se manifestă în cadrul unei
societăţi.
În consecinţă, dreptului libertăţii de exprimare îi corespunde obligaţia corelativă
şi negativă a statului de a face ceva prin care să aducă atingere acestui drept, cât şi
obligaţia corelativă şi pozitivă a celorlalţi particulari de a asigura prin activităţile pe
care le întreprind, respectarea acestuia.

3. ASPECTE PRIVIND LIBERTATEA DE EXPRIMARE

3. 1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE

Libertatea de exprimare a opiniei include mai multe drepturi fundamentale, este

“libertatea mamă”14 a tuturor drepturilor de comunicare, strâns legată de garantarea
demnităţii umane şi ocupă un loc deosebit de important în rândul libertăţilor
constituţionale.
Posibilitatea declarării libere a concepţiilor, percepţiilor, ideilor, chiar şi celor
nepopulare sau incomode este baza oricărei societăţi, motorul progresului comunităţii
şi al individului.
Conceptul de libertate are patru elemente deosebit de importante, existenţa
posibilităţii alegerii, independenţa, auto-normarea şi asumarea responsabilităţii alegerii.
Critica este izvorul libertăţii15, este punctul de pornire al alegerii, al formării opiniei.
Critica este aceea care poate ridica semnele de întrebare în faţa unor percepţii
consacrate ori pur şi simplu enunţate şi poate crea idei, opinii noi. Fără critici nu s-ar
crea posibilitatea alegerii, iar suprimarea, interzicerea sau limitarea opiniilor ar bloca
orice dezvoltare. Istoria a dovedit că orice încercare de a opri, de a suprima diferitele
opinii a fost mai mult sau mai puţin dramatic refuzată de omenire.
Libertatea de exprimare în sens larg, al exprimării individualităţii, este elementul
care pe lângă diferenţele fizionomice, individualizează o persoană şi o face diferită de
14
Middleton, R. Kent, Trager, Robert, Chamberlin, F. Bill, Legislaţia comunicării publice, Editura Polirom, 2002, p.
20.
15
http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_201102/recjurid112_2FR.pdf.

9
ceilalţi. Fără libertatea fundamentală de exprimare a percepţiilor şi ideilor proprii nu ar
exista individualităţi şi nu ar exista evoluţie.
Exprimarea opiniilor, având o fază lăuntrică, aceea de formare a ideilor, care
practic este necontrolabilă, nici de către individ, şi care mereu este influenţată de
condiţiile externe, în permanentă mişcare şi modificare, este un atribut natural al fiinţei
umane şi este baza tuturor libertăţilor.16

3. 2. CONSIDERAŢII PRIVIND “OPINIA”

Admiţând că opinia este părerea, judecata, o reflexie a persoanei la datele,

comportamentele şi relaţiile observate, atunci ar înseamna că protecţia libertăţii de
exprimare nu ar fi aplicabilă ştirilor şi corespondenţelor, acestea fiind materia primă a
opiniei. Însă este imposibilă delimitarea între ştiri şi aprecieri; modul şi contextul de
prezentare al ştirii, durata expunerii chiar şi tonul prezentatorului poate purta note de
aprecieri, interpretări.
Astfel, aria de protecţie şi de aplicare a libertăţii de exprimare trebuie să acopere
orice comunicare către alţii, indiferent de modul de prezentare, de persoana
prezentatorului şi al încărcăturii morale a comunicării. Orice comunicare poartă
elemente de apreciere sau chiar dacă n-ar purta poate fi interpretată în acest sens.
Se bucură de această protecţie chiar şi afirmaţiile false, neexistând obligaţia (şi
nici cutuma) generală de a expune numai adevărul, doar în cazuri expres prevăzute.
Astfel de prevederi exprese cuprinde Codul Penal când incriminează comunicarea de
informaţii false ori în cazul acţiunilor îndreptate împotriva demnităţii, onoarei ori
reputaţiei unei persoane.
Prevederile constituţionale şi cele cuprinse în diferitele acte internaţionale nu fac
diferenţă între expunerea de date sau ştiri ori interpretarea acestora. Libertatea de
exprimare are ca scop principal asigurarea posibilităţii formării opiniei altor persoane
prin expunerea propriilor idei şi convingeri. În privinţa faptelor expuse însă, libertatea

16
Sudré, Fréderic, Drept European şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, p. 351.

10
de exprimare nu este atât de permisivă, ea nu se aplică în cazul expunerii stărilor
nereale, indiferent dacă aceste comunicări au fost eronate intenţionat ori din prea multă
uşurinţă, deşi exista posibilitatea şi trebuiau verificate. 17
Atributul comun al drepturilor fundamentale din aria de acoperire a libertăţii de
exprimare este că asigură posibilitatea persoanelor sau grupurilor doritoare să
împărtăşească ideile şi opiniile lor politice, artistice, religioase sau de orice fel,
indiferent de mărimea sau natura publicului. Subiectul acestor drepturi fundamentale
rămâne întotdeauna persona sau grupul care „vine în faţa publicului” şi cei care asigură
spaţiul de expunere (edituri, televiziuni, radiouri, etc.) şi nu se crează nici o obligaţie a
publicului de a recepta informaţiile ori ideile, statul având o obligaţie negativă aceea de
a nu interveni, de a nu interzice, de a nu izola expunătorul de public (statul nu are
obligaţia de a crea cadru, de a asigura public ori acces la mijloacele de comunicare). 18

3. 3. SEMNIFICAŢII ALE LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE

Există două accepţiuni ale libertăţii de exprimare, una instrumentală şi una

constitutivă.
Accepţiunea instrumentală punând accentul pe valorile sociale, abordează
această libertate ca instrument în scopul de a rezolva problemele sociale, chiar de a găsi
adevărul prin asigurarea posibilităţii comunicării tuturor ideilor, opiniilor şi
percepţiilor. În literatura de specialitate această accepţiune se mai numeşte şi teoria
democratică.
Accepţiunea constitutivă mută accentul de la sensul şi scopul acordării acestei
libertăţi pe contribuţia la afirmarea individualităţii umane. Numai ideile, percepţiile
exteriorizate pot contribui la identificarea în societate. Conform acestei teorii la baza
libertăţilor de comunicare stă independeţa şi autonomia.
Cele două accepţiuni nu se exclud reciproc. Prima, cea democratică, are în vedere
interesul public, interesul general, iar cea de a doua aşează valoarea individualităţii în

17
Vida, Ioan, op. cit.
18
Chiriţescu, D., Zăinescu, G. M., Lăcătuş, M. L., op. cit., p. 102.

11
centrul atenţiei, ambele confirmând importanţa deosebită a ocrotirii acestor drepturi
fundamentale - latură de ocrotire.19
Teoriile descrise evidenţiază faptul că aria de acoperire a libertăţii analizate
implică nu numai dreptul fundamental la opinie proprie şi, ca elemente ale formării
opiniei, dreptul la educaţie, accesul la informaţii şi la cultură, libertatea la conştiinţă, dar
şi, ca elemente de formare a opiniei publice, libertatea presei, libertatea întrunirilor şi de
asociere, inclusiv dreptul la grevă. Mai mult aceste drepturi, prin specificul şi puterea
lor de a forma şi reforma opinia societăţii, oferind un ghid de orientare în labirintul
problemelor publice, influenţează mediul şi procesele politice - latura de participare. 20
Latura de ocrotire determină libertatea de exprimare ca libertate negativă, iar
latura de participare afirmă existenţa sa ca libertate pozitivă: libertate negativă, din
punctul de vedere al statului care este oprit de a interveni şi libertate pozitivă, din
punctul de vedere al individului ori al grupului care se implică în procesul politic.
Elementul negativ şi cel pozitiv nu pot exista distinct, efectul politic al opiniei publice
nu s-ar putea afirma fără protecţia şi garantarea acestei libertăţi.21

3. 4. CONSIDERAŢII PRIVIND PRINCIPALELE FORME DE EXPRESIE

În anumite domenii, ca de exemplu presa electronică, dat fiind specificul,

răspândirea, rapiditatea şi efectul direct al acestor mijloace de comunicare, este
important ca statul pe lângă protecţia generală a libertăţii de expresie să intervină activ
prin normare. Normarea în aceste domenii trebuie să garanteze în principiu o
funcţionare echilibrată şi independentă a instituţiilor de radioteleviziune. În această
privinţă trebuie subliniată diferenţa dintre televiziunea şi radioul public şi cele private
sau comerciale.
Instituţiile mass-media publice, sigur, trebuie să servească necesităţile
contribuabililor, trebuie să-i informeze, să-i ofere emisiuni de divertisment, de cultură,
în aşa fel încât să servească pe toţi, toate necesităţile, făcând aceasta în mod echilibrat,
19
http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_201102/recjurid112_2FR.pdf.
20
Idem.
21
Sudré, Fréderic, op. cit.

12
independent politic şi ideologic. Pentru realizarea acestui obiectiv statul trebuie să
normeze aceste programe, garantând cele arătate mai sus, chiar şi cu asumarea, în
anumite condiţii, a unor limitări a libertăţii de expresie.
În cazul radioteleviziunilor private sau comerciale, intervenţia statului se
rezumă, la fel ca în cazul presei scrise, la respectarea generală a principiului de a nu
interveni, iar ceea ce poate garanta este concurenţa pe această piaţă, evitarea
monopolurilor, care la fel pot conduce la limitarea sau suprimarea libertăţii de
exprimare. Alte intervenţii normative nu pot depăşi limitele general acceptate despre
care vom discuta în cele ce urmează. Aceleaşi principii sunt valabile şi în cazul
comunicării prin internet.
Trebuie arătat că libertatea presei constituie unul dintre cele mai eficiente
mijloace pentru asigurarea expunerii opiniilor şi ideilor individului ori ale grupului.
Libertatea presei implică nu numai dreptul de a comunica opţiunile şi convingerile, dar
implică şi o serie de drepturi şi obligaţii legate de imprimare, transport, emisie, vânzare,
afişaj etc. şi un element deosebit de important: statutul jurnalistului, deontologia
profesională a lui.
Presa scrisă a cucerit teritoriu începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea. Începând cu acest secol s-a pus în discuţie consacrarea principiului
neimplicării puterii, a statului, şi garantarea libertăţii presei, ceea ce a însemnat mai
întâi înlăturarea măsurilor prohibitive în acest domeniu.
În secolul al XX-lea presa electronică s-a răspândit spectaculos, circulaţia de
informaţii şi comunicarea a devenit extrem de rapidă, cu mult mai confortabilă, şi acest
fapt a implicat, inevitabil, creşterea volumului de informaţii.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în baza art. 10 din Conveţia Europeană
a Drepturilor Omului22, analizând în mai multe cauze problematica libertăţii presei, a
arătat importanţa deosbită a garantării libertăţii de exprimare în condiţiile în care presa
este principalul informator al publicului, ca urmare este un veritabil formator de opinii,
în legătură cu problemele publice, politice şi nu numai. Totuşi s-a subliniat că presa nu
trebuie să depăşească limitele legale, încălcând demnitatea, reputaţia unor persoane, ea

22
Vida, Ioan, op. cit.

13
trebuie să transmită informaţii, idei şi opinii în legătură cu problemele de interes public,
toate în conformitate cu deontologia profesională. Curtea nu exclude sancţionarea
reprezentanţilor presei care, încălcând legea, lezează demnitatea ori reputaţia umană,
însă pedepsele penale, administrative ori civile aplicate jurnaliştilor pentru fapte care s-
ar susţine că prejudiciază interesele sau imaginea unei autorităţi sau prin care se aduc
critici demnitarilor ori politicii acestora sunt considerate forme de cenzură, menite să
descurajeze jurnaliştii şi ar pune în pericol dreptul persoanelor de a fi informaţi. În toate
cazurile statul trebuie să acţioneze proporţional, în funcţie de fapta comisă de jurnalist
şi având în vedere scopul urmărit de acesta.
Internetul, un nou mijloc de comunicare, apărut şi răspândit în ultimul deceniu
al secolului trecut, se bucură de o libertate completă. Primele încercări de reglementare
au prins contur în ultimii cinci ani, dar problema acestor reglementări este încă
nerezolvată.
Reglementarea comunicării, exprimării opiniilor prin intermediul internetului
este îngreunată, în primul rând, datorită celor două particularităţi ale acesteia:
anonimatul şi imposibilitatea controlării informaţiilor înăuntrul graniţelor unui stat.
Anonimatul face imposibilă identificarea persoanei căreia îi aparţine opinia,
identificare fără de care tragerea la răspundere nu este posibilă. Ascunşi în spatele
anonimatului anumite persoane, nedepistabile, utilizează acest mijloc de comunicare în
scopul de a jigni, de a insulta alte persoane, de a răspândi materiale pornografice, chiar
şi imagini de acest gen cu minori, de a încălca drepturi de autor şi alte acte de o
asemenea gravitate. Răspunderea singurului depistabil, furnizorul sau administratorul
de reţea, nu poate fi antrenată deoarece nici acesta nu dispune de mijloacele tehnice
necesare pentru controlarea ori limitarea apariţiei acestor materiale.
Cu privire la cealaltă particularitate, aceea că informaţiile nu pot fi controlate ori
limitate pe teritoriul unui stat, fiind accesibile pe întreg mapamond, ar fi necesară o
reglementare comună, unitară, acceptată şi aplicată de fiecare stat, în privinţa limitării
libertăţii de exprimare prin internet. Atât reglementările interne, cât şi cele
internaţionale, se confruntă cu problematica filtrării informaţiilor nedorite, prin

14
limitarea minimă a libertăţii consacrate. Aşteptăm şi sperăm că se va găsi o soluţie
pentru rezolvarea acestui fenomen.

4. LIMITAREA LIBERTĂŢII DE EXPRIMARE

În scopul garantării libertăţii de exprimare autorităţile trebuie să-şi asume un risc

din ce în ce mai mare deoarece s-au îngustat ariile intereselor a căror protecţie poate
implica apărarea şi care pot justifica intervenţia puterii prin limitări. Orice sistem
democratic în general tolerează patru sfere de interese care se pot ocroti prin astfel de
îngrădiri ale libertăţii de exprimare.
Prima sferă cuprinde interesele statului referitoare la ocrotirea orânduirii
constituţionale, siguranţa internă şi externă a statului, protecţia demnităţilor publice şi
protejarea însemnelor statului (expresie politică); cea de-a două sferă se referă la
apărarea intereselor unor grupuri sociale împotriva manifestării unor atitudini
discriminatorii bazate pe rasă, etnie, religie ori sex; a treia grupă de valori se referă la
liniştea, morala şi sănătatea publică; iar ultima sferă cuprinde valorile legate de
demnitatea umană.23
Sistemele democratice admit numai în cazuri excepţionale limitarea expresiilor
politice, numai în situaţii deosebite primează interesele statului în faţa acordării
posibilităţii dezbaterii publice a unor probleme. Astfel de limitări se pot ivi în condiţii
de război ori cu privire la date legate de siguranţa naţională, divulgarea unor date
confidenţiale care pun în pericol siguranţa naţională. Este foarte important de reţinut că
reglementări privind limitarea exprimării opiniei în legătură sau împotriva politicii
statului nu pot fi formulate. Baza democraţiei este dezbaterea problemelor şi găsirea
soluţiilor optime prin cunoaşterea tuturor percepţiilor legate de o problemă. Critica
adusă politicii nu poate fi represată sau interzisă.24
Protecţia însemnelor statului (drapel, stemă, imn etc.) împotriva actelor de
vandalism, distrugeri, batjocură etc. sunt interzise. Exprimarea opiniei se poate realiza
23
Bianov, Anamaria, op. cit.
24
http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_201102/recjurid112_2FR.pdf.

15
prin „comunicarea simbol”, ca de exemplu arderea drapelului, ori ruperea stemei;
aceste acte în majoritatea statelor europene, la fel ca şi în România, sunt incriminate de
legea penală. O discuţie în literatura de specialitate este legată de existenţa sau absenţa
încărcăturii politice a actelor îndreptate împotriva însemnelor statului. S-a pus în
discuţie fapta unui protestatar care arde sau rupe drapelul în semn de dispreţ faţă de
stat (comunicare simbol) şi fapta unui suporter sub influenţă alcoolică care comite acte
de vandalism fără o încărcătură politică.
Statul are obligaţia de a descuraja exprimarea opiniilor duşmănoase îndreptate
către unele grupuri sociale, etnii, religii etc. Aceste manifestări pot genera neînţelegeri,
dispute în sânul societăţii, nevorbind de atingerea demnităţii şi reputaţiei indivizilor
care fac parte din aceste grupuri atacate. Strâns legată de acest element este sarcina
autorităţilor de a întreţine un climat normal de convieţuire între diferitele grupuri
sociale. Numai liniştea şi siguranţa publică pot crea condiţiile unei dezvoltări a întregii
societăţi.25
Exprimarea opiniilor care lezează interesele întregii societăţi trebuie limitate.
Astfel de interese sunt cele legate de liniştea, morala şi sănătatea publică. Problematica
acestor limitări constă în dificultatea aprecierii existenţei pericolului lezării interesului
public şi aprecierii limitărilor necesare, deoarece nu există o persoană direct lezată ci
este lăsată la atitudinea autorităţilor depistarea şi rezolvarea problemelor generatoare
de astfel de situaţii. Toate reglementările în acest domeniu evidenţiază importanţa
climatului normal, de pace în societate şi evitarea creării anarhiei.
O situaţie care a fost rezolvată pe această cale de autorităţi s-a ivit în anul 2005 în
Oradea. Locuitorii municipiului au fost deranjaţi de o invazie a publicităţilor prin presă
şi prin afişe a firmelor care oferă servicii funerare. Un exemplu macabru au fost
tramvaiele pe care au fost afişate (acoperind tot tramvaiul) sloganuri ale acestor firme
de servicii funerare, ca de exemplu „La capătul drumului”, „Transport cadavre” etc.
Consiliul Local al Municipiului Oradea, sesizat de locuitori, prin hotărâre, a interzis
publicitatea acestor furnizori de servicii şi a dispus ca astfel de reclame să se afişeze
numai la sediul firmelor respective. Măsura luată este analizată de instanţele

25
Chiriţescu, D., Zăinescu, G. M., Lăcătuş, M. L., op. cit., p. 105.

16
competente, care vor verifica tocmai dacă măsura luată de autorităţi a fost sau nu
adecvată şi corespunzătoare în acest caz.26
Protecţia sănătăţii publice prin limitarea libertăţii de exprimare se realizează prin
interzicerea publicităţii produselor dăunătoare sănătăţii (alcool, ţigări etc.). 27
Referitor la cea de a patra sferă a limitărilor libertăţii de exprimare, referitoare la
atingerea demnităţii umane trebuie să observăm faptul că, libertatea oricărei persoane
se extinde până la limita libertăţii celeilate persoane. Încălcând această limită, intrând în
sfera libertăţii celeilate persoane, ne aflăm pe un teritoriu ilegal. Altfel spus, libertatea
noastră, dreptul nostru de exprimare se extinde până la limita unei obligaţii de-a
noastre de a respecta demnitatea, reputaţia, onoarea celeilate persoane.28
În scopul apărării demnităţii umane, dreptul internaţional, dar şi cel naţional,
permite o intervenţie, o limitare cu mult mai amplă a libertăţii de expresie decât în cazul
expresiei politice.
Faptele incriminate de Codul Penal (insulta, calomnia ori denunţarea
calomnioasă) sunt fapte care aduc atingere onoarei şi reputaţiei umane.
Onoarea este sentimentul de preţuire a propriei persoane, suma calităţilor şi
însuşirilor pe care fiecare persoană şi le atribuie, iar reputaţia este stima şi consideraţia
de care fiecare individ se bucură din partea semenilor săi. Dreptul la demnitate fiind
drept fundamental, valoarea socială lezată prin încălcarea acestui drept este deosebit de
importantă.29
Lezarea acestor valori sunt mai frecvente şi prin intermediul mass-media mai
larg cunoscute, când sunt comise faţă de persoane publice (dacă deţin funcţii publice,
ori sunt cunoscuţi pentru activitatea lor artistică, sportivă etc.). Viaţa acestor persoane
este mereu urmărită sau cel puţin cunoscută de public, din acest motiv sunt mai des
criticaţi. Izvorul acestei critici este tocmai libertatea de expresie, libertatea de a analiza,
de a dezbate chestiunile publice. Se poate observa atât în practica instanţelor naţionale,

26
www.ziare.com.
27
Iancu, Gheorghe, op cit.
28
Iancu, Gheorghe, op. cit.
29
Chiriţescu, D., Zăinescu, G. M., Lăcătuş, M. L., op. cit., p. 107.

17
cât şi a celor internaţionale că pragul de tolerare a instanţelor este mai ridicată în aceste
cazuri.

18
 EDO, secţia IV, hotărârea Nikula c. Finlanda, 21 martie 2002, 31611/96

O ingerinţă în libertatea de exprimare a unui avocat în cursul procesului clientului său

poate ridica probleme legate de echitabilitatea procedurii.

Reclamanta, avocat, a asigurat apărarea unuia dintre clienţii – I. S. – său în cadrul unui
proces penal. Procurorul a decis să nu îl trimită în judecată şi pe fratele lui I. S. şi la citat
ca şi martor în cursul procesului. Reclamanta a obiectat contra acestui fapt şi a citit în
faţa instanţei o notă în care îl acuza pe procuror de abuz, de a fi inversat rolurile
procedurale şi de a fi adus acuze inventate clientului său. Procurorul a raportat aceste
declaraţii avocatului general de pe lângă curtea de apel. Acesta a considerat că afirmaţii
sunt calomnioase, însă a decis să nu înceapă un proces penal pentru calomnie, din
cauza caracterului lipsit de importanţă al faptei. Procurorul a formulat însă o acţiune
civilă contra reclamantei, care a fost condamnată la plata unor daune interese.

Art. 10. Cu privire la necesitatea ingerinţei, Curtea a admis faptul că avocaţii au dreptul
de a se pronunţa public asupra modului de funcţionare justiţiei, cu condiţia ca criticile
pe care le susţin să nu depăşească anumite limite. Curtea a considerat că o ingerinţă în
libertatea de exprimare a unui avocat în cursul procesului clientului său poate ridica
probleme legate de echitabilitatea procedurii şi, din acest punct de vedere trebuie
analizată proporţionalitatea măsurii, ce viza protecţia demnităţii unei persoane. E
adevărat că reclamanta l-a acuzat pe procuror de a fi acţionat de o manieră ilicită, însă
afirmaţia reclamantei viza activitatea procurorului în cadrul procesului penal şi nu viza
persoana acestuia în afara serviciului. În acest context, procurorul trebuia să fi tolerat
criticile reclamantei făcute în calitate de adversar în cadrul unui proces, cu atât mai mult
cu cât au fost făcute în sala de judecată şi nu conţineau injurii. Deşi reclamanta a fost
condamnată civil doar pentru calomnie prin imprudenţă, teama de un control posterior
a afirmaţilor făcute în faţa judecătorului nu se poate concilia cu obligaţia avocatului de a
apără interesele clienţilor săi. Avocatul trebuie să îi aparţină aprecierea pertinenţei şi
utilităţii alegerii unui anume mijloc de apărare, fără a fi sub influenţa vreunei potenţiale

19
sancţiuni penale ulterioare. De aceea, Curtea a considerat că restrângerea libertăţii de
expresie a unui avocat poate fi justificată doar în situaţii excepţionale şi că, în speţă,
astfel de circumstanţe nu există. De aceea, art. 10 a fost violat, în condiţiile în
sancţionarea reclamantei nu corespundea unei nevoi sociale imperioase.

20
 BIBLIOGRAFIE

Bianov, Anamaria, Matei, Cătălina, Legislaţia comunicării publice, Editura Universităţii

Transilvania, Braşov, 2005.

Chiriţescu, Dorina, Zăinescu, Gabriela-Minodora, Lăcătuş, Maria-Liana, Cultură Civică,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.

Iancu, Gheorghe, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România, Editura All

Beck, Bucureşti, 2003.

Middleton, R. Kent, Trager, Robert, Chamberlin, F. Bill, Legislaţia comunicării publice,

Editura Polirom, 2002.

Vida, Ioan, Drepturile omului în reglementări internaţionale, Editura Lumina Lex, 1999.

Sudré, Fréderic, Drept European şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom,

Bucureşti, 2006

http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_201102/recjurid112_2FR.pdf.

www.ziare.com

21