Prof. Univ.

Buneci Petre

Prof. Univ. Pascu Ilie

CURS DREPT PENAL SPECIAL

 TITLUL I. INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

Capitol preliminar. Consideraţii introductive

§1. Cadrul incriminării faptelor contra persoanei şi sistematizarea acestora

În Codul penal în vigoare, infracţiunile contra persoanei sunt prevăzute în Titlul
I al Părţii speciale a acestuia (art. 188-227). În afara dispoziţiilor incriminatoare
cuprinse în această subdiviziune a Codului penal, persoana umană, cu diferitele
atribute ale acesteia, constituie obiect de ocrotire şi al altor incriminări din Partea
specială a Codului penal sau din legi speciale. Este vorba despre infracţiunile
complexe, la care persoana, cu diferite atribute ale acesteia, constituie obiect
juridic secundar adiacent, infracţiunile contra persoanei fiind absorbite, ca element
constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, în conţinutul infracţiunilor
complexe, de exemplu: tâlhăria (art. 233), tâlhăria calificată (art. 234), pirateria (art.
235), tâlhăria sau pirateria care au avut ca urmare moartea victimei (art. 236),
ultrajul (art. 257), ultrajul judiciar (art. 279), cercetarea abuzivă (art. 280),
supunerea la rele tratamente (art. 281), tortura (art. 282), purtarea abuzivă (art.
296), atentatul care pune în pericol securitatea naţională (art. 401), atentatul contra
unei colectivităţi (art. 402), infracţiuni contra persoanei care se bucură de protecţie
internaţională (art. 408), lovirea superiorului ori a inferiorului (art. 420), genocidul
(art. 438), infracţiuni contra umanităţii (art. 439), infracţiuni de război contra
persoanelor (art. 440). În toate aceste cazuri, interpretarea dispoziţiilor legale
privind infracţiunea complexă absorbantă se face în raport cu cele privitoare la
infracţiunile respective contra persoanei.
În Titlul I al Părţii speciale a Codului penal, incriminările referitoare la faptele
contra persoanei au fost grupate în nouă capitole, având drept criteriu valoarea
socială lezată, adică acel atribut al persoanei care constituie obiectul juridic comun
al respectivului subgrup de incriminări sau alte elemente de particularizare.
a) Capitolul I „Infracţiuni contra vieţii” (art. 188‑ 192). În normele de
incriminare a faptelor contra vieţii în Codul penal în vigoare au fost operate
modificări în raport cu textele corespunzătoare din Codul penal anterior.
După modelul legislaţiei europene1, s-a prevăzut o singură variantă agravată a
infracţiunii de omor calificat (art. 189), care reglementează atât unele elemente
circumstanţiale ale omorului deosebit de grav, cât şi o parte din cele ale omorului
calificat din reglementarea Codului penal anterior. S-a renunţat însă la o parte a
elementelor circumstanţiale agravante specifice omorului calificat sau omorului
deosebit de grav, fie pentru că ele se regăsesc în conţinutul circumstanţelor

1
În acelaşi sens, § 211 C. pen. german, § 75 C. pen. austriac, art. 139 C. pen. spaniol, art. 132 C. pen. portughez, art. 112 C. pen.
elveţian.
agravante generale (art. 77 C. pen.), fie datorită reglementării lor în alte texte sau
a simplului fapt că nu se mai justifică 1.
A fost expres reglementată infracţiunea de „ucidere la cererea victimei” (art.
190), ca variantă atenuată a omorului, revenind la tradiţia existentă în Codul penal
de la 1936 (art. 468), cât şi la tradiţia majorităţii codurilor europene.
În conţinutul normei de incriminare a faptei de „determinare sau înlesnire a
sinuciderii” (art. 191) au fost introduse unele elemente noi. Astfel, s-a procedat la
o regle mentare distinctă a faptei care a fost urmată de o încercare de sinucidere
şi a celei care a condus la sinuciderea victimei. De asemenea, s-a incriminat
această faptă în variante distincte după cum actele interzise au fost comise cu
privire la o persoană cu discernământ diminuat sau la o persoană lipsită de
discernământ.
Conţinutul infracţiunii de „ucidere din culpă” (art. 192) a fost simplificat,
renunţându-se la unele dintre variantele agravate care pot fi suplinite prin aplicarea
regulilor de sancţionare a concursului de infracţiuni.
b) Capitolul II „Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii” (art.
193‑ 198). În acest capitol, legiuitorul Codului penal în vigoare a procedat la o
simplificare a incriminării faptelor de violenţă (art. 193-195), criteriul de distincţie
între diferitele variante ale acestor fapte constituindu-l natura urmărilor produse.
În privinţa variantelor agravate ale vătămării corporale (art. 194), au fost
eliminate suprapunerile din reglementarea Codului penal anterior.
În conţinutul faptei de vătămare corporală din culpă (art. 196) a fost introdusă o
incriminare complexă, incidentă atunci când două sau mai multe persoane au fost
vătămate în aceeaşi împrejurare.
Infracţiunile de „rele tratamente aplicate minorului” (art. 197) şi „încăierare” (art.
198) au fost aduse în acest capitol din alte subdiviziuni ale Codului penal anterior,
deoarece ele pun în pericol în primul rând integritatea fizică sau sănătatea
persoanei şi apoi relaţiile de familie, respectiv convieţuirea socială. Aceste două
infracţiuni sunt prevăzute în multe coduri penale străine în grupa celor care aduc
atingere sau pun în pericol integritatea corporală.
c) Capitolul III „Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie”
(art. 199‑ 200). Normele cuprinse în acest capitol nu descriu altceva decât
variante agravate ale unor infracţiuni contra vieţii (art. 188, art. 189) sau integrităţii
corporale (art. 193-195) ori atenuate (uciderea ori vătămarea nou-născutului
săvârşită de către mamă în art. 200).
Reglementarea distinctă a acestor fapte cu subiecţi calificaţi s-a impus din
nevoia eliminării lacunelor şi incoerenţelor cauzate de modificările succesive ale
Codului penal anterior în materie.
Dacă starea de tulburare psihică în care se află mama era valorificată, în Codul
penal anterior, numai în cazul săvârşirii pruncuciderii, în Codul penal în vigoare
[art. 200 alin. (2)], aceasta este valorificată şi în ipoteza infracţiunilor intenţionate
sau praeterintenţionate contra sănătăţii ori integrităţii, adică cele prevăzute în art.

1
A se vedea Expunerea de motive a proiectului Codului penal, în Noul Cod penal (Legea nr. 286/2009), Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2009, p. 33.
193-195 C. pen., săvârşite asupra copilului nou-născut imediat după naştere, dar
nu mai târziu de 24 de ore.
Totodată, modul de formulare, în Codul penal în vigoare, a conţinutului faptei
de ucidere ori vătămare a nou-născutului imediat după naştere, dar nu mai târziu
de 24 de ore, săvârşită de către mama aflată în stare de tulburare psihică, duce şi
la înlăturarea controverselor ori a soluţiilor neunitare în materia participaţiei penale.
d) Capitolul IV „Agresiuni asupra fătului” (art. 201‑ 202). Capitolul
cuprinde două incriminări: întreruperea cursului sarcinii şi vătămarea fătului. Fapta
de întrerupere a cursului sarcinii prevăzută în art. 201 C. pen. în vigoare are în
mare parte un conţinut asemănător cu cel descris în art. 185 C. pen. anterior, cu
denumirea marginală „Provocarea ilegală a avortului”. Remarcăm şi o deosebire
esenţială, în sensul că în art. 201 alin. (7) C. pen. în vigoare s-a precizat, în mod
explicit, nepedepsirea femeii însărcinate care îşi întrerupe cursul sarcinii, ceea ce
înseamnă că fapta constituie infracţiune, cu toate consecinţele ce decurg din
această calificare în planul participaţiei penale, renunţându-se însă la pedepsirea
ei.
Prin incriminarea faptei de vătămare a fătului (art. 202) se asigură protecţia vieţii
în devenire pe durata unei perioade rămase neacoperită în Codul penal anterior şi
care se referă la intervalul cuprins între momentul declanşării procesului naşterii şi
momentul încheierii acestui proces. Fapta poate fi săvârşită de orice persoană,
inclusiv de către mama aflată în stare de tulburare psihică. Sunt prevăzute cauze
justificative sau de nepedepsire speciale.
e) Capitolul V „Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în
primejdie” (art. 203‑ 204). Din acest subgrup de incriminări fac parte „Lăsarea
fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate” şi „Împiedicarea ajutorului”. Prin
includerea în sfera ilicitului penal a acestor fapte, legiuitorul a urmărit să
pedepsească acele persoane care omit să dea ajutor necesar sau să anunţe
autorităţile în cazul în care o persoană se află în pericol şi nu se poate salva ori
care împiedică intervenţia ajutoarelor pentru salvarea unei persoane de la un
pericol şi care nu are putinţa de a se salva.
f) Capitolul VI „Infracţiuni contra libertăţii persoanei” (art. 205‑ 208).
Sunt incriminate în acest capitol: „Lipsirea de libertate în mod ilegal” (art. 205),
„Ameninţarea” (art. 206), „Şantajul” (art. 207) şi „Hărţuirea” (art. 208), fapte prin
care se ocrotesc în mod direct libertatea fizică şi libertatea psihică a persoanei.
Conţinutul faptei de lipsire de libertate în mod ilegal, în concepţia Codului penal
în vigoare, a fost reformulată prin eliminarea unor variante agravate sau a unor
elemente circumstanţiale de agravare care nu se justifică şi prin introducerea altora
menite să acopere lacunele din reglementarea anterioară, cum ar fi răpirea unei
persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra.
În cazul infracţiunii de ameninţare, legiuitorul a optat în Codul penal în vigoare
pentru o sferă deschisă a persoanelor vizate de fapta cu care se ameninţă, acestea
putând fi soţul, o rudă apropiată a celui ameninţat, un prieten sau orice persoană
de care cel ameninţat este legat afectiv.
Şantajul, ca infracţiune contra libertăţii psihice, a dobândit un conţinut relativ
diferit de cel consacrat de Codul penal anterior.
 În acest capitol a fost introdusă o nouă incriminare (art. 208), cu denumirea
marginală „Hărţuirea”, care este de natură să creeze o stare de temere sau de
îngrijorare a persoanei vătămate.
g) Capitolul VII „Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile” (art.
209‑ 217). Acesta cuprinde unele dintre infracţiunile prevăzute în Codul penal
anterior, cum sunt „Sclavia” (art. 209), „Supunerea la muncă forţată sau
obligatorie” (art. 212) şi „Proxenetismul” (art. 213), care îţi menţin în mare parte
conţinutul legal, la care se adaugă „Traficul de persoane” (art. 210) şi „Traficul de
minori” (art. 211), care au fost aduse, cu modificări, în Codul penal din Legea nr.
678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane 1 (art. 12 şi art.
13), texte care au fost abrogate prin Legea nr. 187/2012. De asemenea, la art. 211
care incriminează traficul de minori, prin O.U.G. nr. 18/20162 au fost introduse noi
elemente circumstanţiale de agravare a acestor infracţiuni.
Legiuitorul Codului penal în vigoare a renunţat la incriminarea cerşetoriei în
formularea consacrată de Codul penal anterior, dar a adoptat două incriminări noi,
conexe cerşetoriei, menite să răspundă unor situaţii frecvent întâlnite în realitatea
noastră socială din ultimii ani. Este vorba despre „Exploatarea cerşetoriei” (art.
214) şi „Folosirea unui minor în scop de cerşetorie” (art. 215).
Ca urmare a ratificării de către România a Convenţiei Consiliului Europei privind
lupta împotriva traficului de fiinţe umane, a fost inclusă în acest capitol o incriminare
nouă, denumită „Folosirea serviciilor unei persoane exploatate” (art. 216).
La acest capitol, prin O.U.G. nr. 18/2016, a fost introdus art. 2161, cu denumirea
marginală „Folosirea prostituţiei infantile”, ca urmare a necesităţii transpunerii pe
planul dreptului substanţial penal a Directivei 2011/93/UE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului
sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile 3.
h) Capitolul VIII „Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale” (art.
218‑ 223). În acest capitol au fost incriminate următoarele fapte: violul, agresiunea
sexuală, actul sexual cu un minor, coruperea sexuală a minorilor şi hărţuirea
sexuală, care erau prevăzute şi în Codul penal anterior. În plus, a fost incriminată
fapta de racolare a minorilor în scopuri sexuale.
Violul, varianta tip [art. 218 alin. (1)], a fost reglementat într-o formulare diferită
faţă de Codul penal anterior, pornind de la ideea de act de penetrare, astfel încât
în conţinutul acestei infracţiuni se vor include raportul sexual, actul sexual oral sau
anal, indiferent dacă în aceste ultime cazuri este vorba despre un act heterosexual
sau homosexual. De asemenea, se includ în conţinutul infracţiunii de viol, în
varianta sa tip, şi acte de penetrare vaginală sau anală realizate în alte modalităţi
(pătrunderea de obiecte, degete etc.).
Variantele agravate ale violului au fost simplificate. Astfel, ipoteza comiterii
faptei asupra unei victime care este rudă în linie directă, frate sau soră cu

1
M. Of. nr. 738 din 11 decembrie 2001.
2
O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul
de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of.
nr. 389 din 23 mai 2016).
3
J.O. L 335 din 17 decembrie 2011.
făptuitorul face să absoarbă incestul în conţinutul violului, ca element
circumstanţial de agravare.
Agresiunea sexuală (art. 219) se deosebeşte de viol prin specificul elementului
material, care constă într-un act de natură sexuală, altul decât cel specific faptei
de viol.
Acest criteriu de distincţie între viol şi agresiune sexuală operează şi în cazul
deosebirii între actul sexual cu un minor (art. 220) şi coruperea sexuală a minorilor
(art. 221).
La infracţiunile de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor şi corupere
sexuală a unui minor s-au adus modificări prin O.U.G. nr. 18/2016, pentru a se
armoniza conţinutul acestora cu Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European
şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra
copiilor, a exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile.
Fapta de racolare a minorilor în scopuri sexuale a fost incriminată 1 în Codul
penal în vigoare (art. 222) ca urmare a obligaţiilor asumate prin semnarea
Convenţiei Consiliului Europei pentru protecţia copiilor împotriva exploatării
sexuale şi a abuzurilor sexuale, adoptată la Lanzarote la 25 octombrie 2007 2.
Hărţuirea sexuală (art. 223), ca infracţiune împotriva libertăţii şi integrităţii
sexuale, cuprinde hărţuirea propriu-zisă, comisă prin acte repetate şi care creează
pentru victimă o situaţie intimidantă sau umilitoare. Aceasta se deosebeşte de
folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, infracţiune de serviciu şi care presupune
o „hărţuire verticală” prin abuz de autoritate.
i) Capitolul Ix „Infracţiuni care aduc atingere domiciliului şi vieţii private”
(art. 224‑ 227). În acest capitol, pe lângă incriminările tradiţionale, cum sunt
„Violarea de domiciliu” (art. 224) şi „Divulgarea secretului profesional” (art. 227),
au fost consacrate noi incriminări, menite să acopere un vid de reglementare şi să
ofere un răspuns la unele forme de lezare sau periclitare a vieţii private. Astfel, a
fost incriminată, ca faptă distinctă, violarea secretului profesional (art. 225), luând
în seamă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia sediul
persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de
protecţia conferită de art. 8 din Convenţie; în majoritatea codurilor penale străine
este prevăzută această faptă ca infracţiune.
O altă incriminare nouă este „Violarea vieţii private” (art. 226), care întregeşte
cadrul protecţiei penale a valorilor garantate de art. 8 din Convenţia europeană a
drepturilor omului.
Conţinutul incriminării faptei de divulgare a secretului profesional prevăzut în
art. 227 C. pen. în vigoare a fost reformulat în raport cu cel descris în Codul penal
anterior, pentru a se putea face o delimitare clară între această infracţiune şi cea
de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice (art. 304), care face
parte din categoria infracţiunilor de serviciu.

1
A se vedea Expunerea de motive a proiectului Codului penal, în Noul Cod penal..., p. 40.
2
Ratificată prin Legea nr. 252/2010 (M. Of. nr. 885 din 29 decembrie 2010).
 §2. Conceptul de „persoană” în accepţiunea Codului penal
În vorbirea obişnuită, prin „persoană” se înţelege un individ al speciei umane,
un om considerat în totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice, o fiinţă omenească,
un ins care se bucură de viaţă, de integritate corporală şi de sănătate, de libertate,
de viaţă sexuală şi de demnitate1.
În concepţia Codului penal, noţiunea de „persoană” prezintă un conţinut diferit.
Astfel, prin „persoană” în accepţiunea Codului penal se înţelege, pe lângă un
om în viaţă, şi fiinţa încă nenăscută şi chiar aflată într‑ o stare incipientă,
adică sub forma unei fiinţe abia concepute şi în curs de dezvoltare a
procesului de graviditate. Mai mult chiar, potrivit prevederilor Codului penal în
vigoare, sub titlul de infracţiuni contra persoanei sunt ocrotite domiciliul, sediul
profesional, secretul profesional, viaţa privată, adică valori care nu se referă la
persoană ca fiinţă, ci la anumite atribute ale acesteia.
„Persoana”, în accepţiunea legii penale, este socotită cea mai importantă
valoare socială. Aceasta este şi explicaţia pentru care Codul penal în vigoare
debutează, în descrierea faptelor ca infracţiune, cu cele împotriva persoanei 2.

§3. Aspecte comune infracţiunilor contra persoanei

A. Obiectul infracţiunilor. În examinarea obiectului acestei categorii de
infracţiuni, va trebui să distingem între obiectul juridic generic al infracţiunilor contra
persoanei, obiectul juridic specific fiecăreia dintre infracţiunile componente şi
obiectul lor material.
a) Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra persoanei este format din
ansamblul relaţiilor sociale ale căror existenţă şi normală desfăşurare sunt
condiţionate de ocrotirea vieţii, integrităţii corporale, libertăţii fizice şi libertăţii
psihice, libertăţii şi integrităţii sexuale, inviolabilităţii domiciliului şi a vieţii private
ale persoanei împotriva faptelor de orice fel prin care s-ar aduce atingere acestor
valori sociale deosebit de importante.
Infracţiunile contra persoanei, în general, au o gravitate în abstract ridicată,
determinată, pe de o parte, de importanţa relaţiilor sociale ce constituie obiectul
protecţiei penale şi de urmările deosebit de periculoase pe care le poate avea
pentru societate săvârşirea acestor infracţiuni, iar, pe de altă parte, de faptul că
infracţiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor mijloace
sau procedee violente şi au o frecvenţă deseori mai ridicată în raport cu alte
categorii de infracţiuni3.
b) Obiectul juridic special al infracţiunilor contra persoanei este reprezentat
de relaţiile sociale referitoare numai la unul dintre drepturile absolute ale
persoanei, drept încălcat nemijlocit prin săvârşirea faptei incriminate (dreptul la
viaţă, în cazul omorului, dreptul la libertate fizică, în cazul lipsirii de libertate în mod

1
A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009, p. 807.
2
G. anTonIu, în g. antonIu, t. toaDer (coorD.), V. Brutaru, c. DuVac, I. IFrIM, D.I. lăMăşanu, I. Pascu, M. safTa, c. sIMa, I.
VasIu, Explicaţiile noului Cod penal. Volumul III (Articolele 188‑256), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 14.
3
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 171.
ilegal, dreptul la libertate psihică, în cazul ameninţării sau şantajului, viaţa privată,
în cazul violării vieţii private, etc.).
c) Obiectul material. Ori de câte ori relaţiile sociale ocrotite de legea penală
sunt vătămate prin exercitarea activităţii incriminate asupra corpului unei
persoane, infracţiunile incluse în Titlul I din Partea specială a Codului penal au şi
un obiect material, care constă în corpul victimei (corpul persoanei asupra căreia
se execută activitatea de ucidere, în cazul omorului, sau de lovire, în cazul
vătămării corporale, corpul persoanei de orice sex, în cazul violului, corpul
persoanei în situaţia comiterii faptei de lipsire de libertate în mod ilegal etc.).
B. Subiecţii infracţiunilor. a) Subiectul activ nemijlocit al acestor infracţiuni,
de principiu, nu este calificat, putând fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile
generale ale răspunderii penale. În unele cazuri însă, subiectului activ nemijlocit i
se cere, în afara condiţiilor generale, şi o anumită calitate: de exemplu, în cazul
infracţiunilor săvârşite asupra unui membru de familie, subiectul activ nemijlocit
trebuie să aibă această calitate, aşa cum este explicată în art. 177 C. pen.
La unele infracţiuni, o anumită calitate specială a făptuitorului atrage încadrarea
faptei într-o variantă agravată a infracţiunii, de exemplu, la infracţiunea de trafic de
persoane, în varianta agravată prevăzută la art. 210 alin. (2) C. pen., subiectul activ
trebuie să aibă calitatea de funcţionar public şi să comită fapta în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu; la traficul de minori, în varianta agravată prevăzută la art.
211 alin. (2) lit. b) C. pen., subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar
public, iar fapta să fie comisă în exerciţiul atribuţiilor de serviciu; la infracţiunea de
exploatare a cerşetoriei, în varianta agravată prevăzută la art. 214 alin. (2) lit. a) C.
pen., subiectul activ trebuie să aibă calitatea de părinte, tutore, curator ori să aibă
în grijă persoana care cerşeşte.
De regulă, infracţiunile contra persoanei se pot săvârşi în participaţie
(pluralitate de subiecţi activi), fie că este vorba despre participaţie penală proprie
sau improprie. La unele infracţiuni nu sunt posibile toate formele de participaţie
penală (de exemplu, la uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către
mamă sau la unele modalităţi normative ale faptei de viol ori în cazul actului sexual
cu un minor etc.).
b) Subiectul pasiv al acestor infracţiuni este persoana fizică ale cărei viaţă,
integritate fizică, sănătate, libertate, viaţă privată etc. au fost lezate prin săvârşirea
faptelor incriminate.
Sunt infracţiuni la care subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită
cerinţă sau calitate [de exemplu, la actul sexual cu un minor în varianta tip,
subiectul pasiv trebuie să fie un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani, la prima variantă
agravată subiec tul pasiv este un minor care nu a împlinit 13 ani, la viol, în varianta
prevăzută la art. 218 alin. (3) lit. b) C. pen., subiectul pasiv este rudă în linie directă,
frate sau soră cu autorul etc.].

C. Latura obiectivă. a) Elementul material la infracţiunile contra persoanei se

realizează, de regulă, prin acţiune, aceasta fiind de o mare varietate, de exemplu,
ucidere, lovire, ameninţare, act sexual, pătrundere, pretindere în mod repetat de
favoruri de natură sexuală, divulgare a unor informaţii, mutare, transportare,
transferare, adăpostire sau primire a unui minor etc. Sunt infracţiuni la care
elementul material se poate realiza numai prin acţiuni ca formă de manifestare a
subiectului activ (de exemplu, violul, actul sexual cu un minor, ameninţarea,
şantajul, sclavia, traficul de persoane etc.), dar şi infracţiuni la care elementul
material poate consta şi într-o inacţiune (de exemplu, omorul, uciderea ori
vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă, uciderea din culpă etc.). Sunt
infracţiuni, puţine la număr, care se pot săvârşi numai prin inacţiune (de exemplu,
lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate).
Dacă mijloacele de săvârşire a faptei sunt în general indiferente pentru
existenţa infracţiunilor contra persoanei, totuşi, în unele cazuri, folosirea anumitor
mijloace condiţionează fie existenţa infracţiunii în varianta ei tipică (violenţa sau
ameninţarea în cazul şantajului), fie existenţa unor variante agravate ale infracţiunii
(folosirea unor mijloace la uciderea prin cruzime a unei persoane).
De asemenea, dacă de regulă locul şi timpul săvârşirii faptei nu prezintă
relevanţă, totuşi, la unele infracţiuni, o astfel de cerinţă caracterizează conţinutul
faptei în forma ei tipică (de exemplu, acţiunile incriminate în cazul faptelor de
violare de domiciliu, sediu profesional sau violare a vieţii private trebuie să fie
efectuate într-un anumit loc), fie o variantă mai gravă a acesteia (săvârşirea faptei
de violare de domiciliu sau sediu profesional în timpul nopţii).
b) Urmarea imediată la infracţiunile contra persoanei constă în producerea
unui rezultat prevăzut expres în norma de incriminare (moartea persoanei, în cazul
infracţiunilor contra vieţii, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei,
în cazul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii victimei, în cazul
infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii ori agresiunii asupra fătului
sau vătămării fătului), fie a unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită
(violarea de domiciliu, ameninţarea, şantajul, violarea sediului profesional, lipsirea
de libertate în mod ilegal, traficul de persoane etc.).
c) Legătura de cauzalitate între acţiunile sau inacţiunile incriminate şi
urmarea imediată, la toate infracţiunile de rezultat, trebuie constatată şi dovedită.
La cele de pericol, legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, fiind
suficientă exe cutarea elementului material.

D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie, pentru cele mai multe dintre

infracţiunile contra persoanei, este intenţia, cu ambele sale modalităţi: directă sau
indirectă (omorul, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, relele tratamente
aplicate minorului etc.). Sunt unele infracţiuni contra persoanei la care forma de
vinovăţie este culpa (uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă). Alte
infracţiuni din această categorie se pot săvârşi fie cu intenţie, fie cu praeterintenţie
(lovirea sau alte violenţe în varianta agravată, vătămarea corporală în varianta tip)
sau numai cu praeterintenţie sau intenţie depăşită (lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte). b Mobilul care a determinat săvârşirea faptelor contra
persoanei nu prezintă de regulă relevanţă pentru realizarea conţinutului infracţiunii,
ci doar pentru individualizarea pedepsei. Numai pe cale de excepţie, mobilul
constituie o cerinţă esenţială a laturii subiective la unele variante agravate ale
infracţiunii (săvârşirea omorului din interes material conduce la reţinerea omorului
calificat).
 c) Scopul săvârşirii infracţiunilor contra persoanei, ca o componentă a laturii
subiective, de principiu, prezintă relevanţă la individualizarea pedepsei pentru o
infracţiune intenţionată contra persoanei concret săvârşită.
Sunt însă şi infracţiuni contra persoanei care se caracterizează prin existenţa
unui scop special urmărit de făptuitor (scopul de a înlesni sau de a ascunde
săvârşirea altei infracţiuni ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la
răspundere penală sau de la executarea unei pedepse, în cazul infracţiunii de omor
calificat; scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine sau
pentru altul, în cazul şantajului).
Un anumit scop prevăzut de norma de incriminare caracterizează variantele
agravate ale unei infracţiuni (vătămarea corporală în varianta agravată, când fapta
a fost comisă în scopul producerii consecinţelor prevăzute la varianta tip).
E. Formele infracţiunilor. Infracţiunile contra persoanei, fiind în majoritatea lor
infracţiuni comisive şi intenţionate, sunt susceptibile de desfăşurare în timp, în
cazul lor fiind posibile atât actele de pregătire, cât şi tentativa.
a) Actele pregătitoare la infracţiunile contra persoanei (acolo unde sunt
posibile)
nu cad sub incidenţa legii penale, nu sunt incriminate ca formă de săvârşire a
infracţiunii. Ele pot avea valoarea de acte de complicitate, dacă sunt exercitate de
o altă persoană şi au fost folosite de autor în comiterea faptei.
b) Tentativa este incriminată şi se pedepseşte în cazul omorului (simplu,
calificat),
vătămării corporale în ipoteza variantei agravate, întreruperii cursului sarcinii în
varianta tip şi prima variantă agravată, lipsirii de libertate în mod ilegal, sclaviei,
traficului de persoane, traficului de minori, proxenetismului realizat prin
constrângere, folosirii serviciilor unei persoane exploatate, folosirii prostituţiei
infantile, violului, agresiunii sexuale, actului sexual cu un minor şi coruperii sexuale
a minorilor.
c) Consumarea infracţiunilor contra persoanei are loc odată cu întrunirea
condiţiilor
obiective şi subiective prevăzute de norma de incriminare.
d) Epuizarea. Cele mai multe infracţiuni contra persoanei sunt infracţiuni
simple, pentru consumarea acestora elementul material nu trebuie să dureze în
timp; fac excepţie lipsirea de libertate în mod ilegal, sclavia, când se săvârşeşte
prin modalitatea „ţinerea unei persoane în stare de sclavie”, supunerea la muncă
forţată sau obligatorie, traficul de persoane sau traficul de minori, în unele
modalităţi normative.
Infracţiunile contra persoanei care se săvârşesc cu intenţie şi sunt susceptibile
de repetabilitate se pot comite şi în forma continuată, cu toate consecinţele ce
decurg din aceasta pe planul răspunderii penale.

F. Sancţiuni. Pedeapsa principală prevăzută de dispoziţiile de incriminare a

faptelor din această categorie diferă în raport cu obiectul juridic special şi
importanţa valorii sociale ocrotite. Pentru infracţiunea de omor, pedeapsa este
închisoarea cu limite ridicate, iar în cazul omorului calificat, legea prevede
pedeapsa detenţiunii pe viaţă în alternanţă cu închisoarea cuprinsă între 15 şi 25
de ani. În cazul celorlalte infracţiuni, pedeapsa principală variază în funcţie de
atributul persoanei umane vătămat prin comiterea faptei, cât şi de întinderea şi
gravitatea urmărilor produse prin săvârşirea infracţiunii.
Pentru infracţiunile cu gravitate în abstract mai redusă (lovirea sau alte violenţe,
vătăm area corporală din culpă, încăierarea, întreruperea cursului sarcinii în
varianta tip, lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate, împiedicarea
ajutorului, hărţuir ea, exploatarea cerşetoriei în varianta tip, folosirea unui minor în
scop de cerşetorie, folosirea serviciilor unei persoane exploatate, racolarea
minorilor în scopuri sexuale, hărţuirea sexuală, violarea de domiciliu, violarea
sediului profesional, violarea vieţii private, divulgarea secretului profesional) se
prevede, ca pedeapsă principală, închisoarea în alternanţă cu amenda.
În cazul infracţiunilor contra persoanei de o mai ridicată gravitate, în norma de
incriminare s-a prevăzut, pe lângă pedeapsa închisorii în limite mai mari, şi
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi.
Potrivit art. 1121 C. pen., instanţa de judecată dispune confiscarea extinsă
atunci când s-au săvârşit infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor
vulnerabile, dacă constată întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege.
La unele infracţiuni sunt prevăzute cauze justificative sau de nepedepsire
speciale (la încăierare, întreruperea cursului sarcinii, vătămarea fătului, lăsarea
fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate, actul sexual cu un minor şi
coruperea sexuală a minorilor, dacă diferenţa de vârstă nu depăşeşte 3 ani,
violarea vieţii private).

G. Aspecte procesuale. În cazul celor mai multe infracţiuni contra persoanei,

acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. La unele dintre acestea, se prevede
însă că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate (lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală din culpă, ameninţarea,
hărţuirea, violul în varianta tip şi în cea asimilată, agresiunea sexuală în varianta
tip, hărţuirea sexuală, violarea de domiciliu, violarea sediului profesional, violarea
vieţii private şi divulgarea secretului profesional).
La infracţiunea de violenţă în familie, în cazul faptelor prevăzute în art. 193 şi
art. 196, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, iar împăcarea
înlătură răspunderea penală.
În cazul săvârşirii unora dintre infracţiunile contra persoanei, pot fi prelevate
probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de
Date Genetice Judiciare (infracţiunea de omor, determinarea sau înlesnirea
sinuciderii, infracţiunea de ucidere din culpă, uciderea la cererea victimei,
infracţiunea de vătămare corporală, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte, infracţiunea de vătămare corporală din culpă, relele tratamente aplicate
minorului, încăierarea, uciderea sau vătămarea nou-născutului săvârşită de către
mamă, vătămarea fătului, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal,
infracţiunea de sclavie, traficul de persoane, traficul de minori, proxenetismul,
infracţiunea de viol, agresiunea sexuală, infracţiunea de act sexual cu un minor,
infracţiunea de perversiune sexuală, infracţiunea de corupţie sexuală) 1.

Capitolul I. Infracţiuni contra vieţii

Secţiunea 1. Omorul

§1. Conţinut legal şi caracterizare

Potrivit art. 2 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
orice persoană are dreptul la viaţă. În art. 2 parag. 1 din Convenţia europeană a
drepturilor omului se prevede că dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat
prin lege, iar în Constituţia României, în art. 22 alin. (1), se stabileşte că dreptul la
viaţă este garantat.
Omorul este incriminat în art. 188 şi constă în uciderea unei persoane.
Incriminarea şi pedepsirea omorului chiar în textul de debut al Titlului I din Partea
speciale a Codului penal subliniază că această faptă ocupă primul loc sub aspectul
gravităţii sale.
Fiind una dintre cele mai cunoscute infracţiuni, legiuitorul, în descrierea
conţinutului legal al omorului, apelează numai la denumirea actului infracţional,
fără niciun alt element. Procedând la o coroborare a dispoziţiilor art. 188 cu cele
ale art. 16 alin. (6) C. pen., am putea defini omorul, într-o exprimare mai
cuprinzătoare, ca fiind „fapta persoanei care cu intenţie ucide o altă persoană”.
Într-o astfel de formulare a definiţiei omorului, ca infracţiune contra vieţii, sunt puse
în evidenţă elementele conţinutului juridic al acestei infracţiuni (actul de violenţă
asupra altei persoane; rezultatul constând în moartea acelei persoane; legătura de
cauzalitate între act şi rezultat; intenţia de a ucide), care aparţin oricărei forme sau
variante de omor2.
În Codul penal, fapta de omor este incriminată într-o variantă tipică în art. 188
şi o variantă agravată în art. 189, cu o denumire proprie, şi anume omorul calificat,
de aceea, apare ca justificată denumirea de omor simplu pentru varianta tipică
descrisă în art. 188 C. pen.
Potrivit art. 153 alin. (2) lit. b) şi art. 161 alin. (2) lit. b) C. pen., fapta incriminată
de art. 188 din acelaşi cod este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte
răspunderea penală, cât şi executarea pedepsei.

1
Anexa la Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare (M. Of. nr. 289
din 14 aprilie 2008).
2
I. dobrInescu, Infracţiuni contra vieţii persoanei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1987, p. 24. [2] V. Dongoroz şI colaB., op.
cit., vol. III, p. 181.
 §2. Structura infracţiunii
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special
al infracţiunii de omor simplu îl constituie viaţa unei persoane determinate şi
relaţiile sociale specifice, ale căror existenţă şi normală desfăşurare nu pot fi
asigurate decât prin apărarea vieţii persoanei respective împotriva faptelor
intenţionate de ucidere[2].
În doctrina de specialitate s-a discutat dacă dreptul la viaţă este ocrotit pentru
că răspunde unui interes al individului ori pentru că reprezintă o valoare socială în
care este interesată întreaga colectivitate. Teza dominantă a fost aceea că statul
ocroteşte viaţa umană în interesul individului, pentru care aceasta constituie bunul
suprem, însă ocrotirea priveşte mai cu seamă interesul colectivităţii faţă de familie
şi faţă de societate1. Aşa se explică de ce omorul la cerere sau cu consimţământul
victimei nu este în afara sancţiunii penale, chiar dacă se prevede o sancţiune mai
redusă.
Totodată, ocrotirea vieţii înseamnă apărarea tuturor relaţiilor sociale ale căror
formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fără asigurarea dreptului la
viaţă.
A ocroti viaţa oamenilor înseamnă deci a ocroti toate relaţiile sociale normale şi
utile, pentru că fără persoana în viaţă nu ar fi posibile aceste relaţii 2.
În legătură cu momentul când începe viaţa, ca obiect de ocrotire penală prin
incriminarea faptei de omor, potrivit reglementărilor Codului penal anterior, autorii
de drept penal au exprimat mai multe opinii[3]. într‑ o primă opinie, majoritară, se
consideră că momentul începerii vieţii persoanei este cel al desprinderii totale a
fătului de cordonul ombilical al mamei, adică momentul când produsul concepţiei
nu mai este un făt, ci un copil, care începe să ducă o viaţă independentă de cea a
mamei3. într‑ o a doua opinie, s-a apreciat că momentul începerii dreptului la
viaţă este cel al declanşării procesului biologic al naşterii, întrucât fătul aflat în
pântecele mamei în cursul sarcinii, adică în perioada premergătoare naşterii, nu
este considerat om în viaţă şi, de aceea, suprimarea sa prin întreruperea cursului
sarcinii săvârşită prin mijloace ilicite nu constituie omucidere, ci avort 4.
În sfârşit, într‑ o a treia opinie, se susţine că momentul începerii dreptului la
viaţă nu trebuie stabilit în mod abstract şi teoretic, ci pe baza unei expertize
medico-legale, care va decide dacă este sau nu vorba despre o persoană în viaţă 5.

1
G. anTonIu, Ocrotirea penală a vieţii persoanei, în R.D.P. nr. 1/2002, p. 9-10.
2
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 179. [3] G. anTonIu,
Ocrotirea penală a vieţii..., p. 13.
3
gh. Mateuţ, în M. BaSaraB, V. Paşca (coorD.), gh. Mateuţ, t. MeDeanu, c. ButIuc, M. BăDIlă, r. BoDea, P. Dungan, V.
MIrIşan, r. Mancaş, c. MIheş, Codul penal comentat. Vol. II. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 64-65.
4
o.a. sToIca, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 64.
5
t. VaSIlIu, D. PaVel, g. antonIu, D. lucIneScu, V. PaPaDoPol, V. răMureanu, Codul penal român comentat şi adnotat.
Partea specială, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 70; V. cIocleI, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni
contra persoanei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 13.
 Diversitatea de opinii în ceea ce priveşte momentul naşterii dreptului la viaţă al
unei persoane îşi are izvorul în unele lacune referitoare la incriminarea faptelor de
ocrotire a fătului de la conceperea acestuia până la naşterea copilului.
În Codul penal anterior erau incriminate avortul, adică întreruperea ilegală a
cursului sarcinii, şi pruncuciderea, care presupunea uciderea copilului nou-născut
imediat după naştere, rămânând în afara acoperirii, din punct de vedere penal,
împrejurarea când fătul a fost vătămat în timpul naşterii, împiedicând astfel
instalarea vieţii extrauterine.
Codul penal în vigoare, pe lângă incriminarea faptei de întrerupere a cursului
sarcinii în afara condiţiilor admise de lege şi a faptei de ucidere sau vătămare a
nou-născutului imediat după naştere, incriminează şi fapta de vătămare a fătului
în timpul naşterii, care a împiedicat instalarea vieţii extrauterine. Astfel, în
concepţia Codului penal în vigoare, momentul când începe viaţa, ca obiect de
ocrotire penală, este cel al epuizării procesului naşterii copilului, care coincide cu
momentul expulzării acestuia din corpul mamei şi începerea vieţii extrauterine,
care impune a fi stabilit printr-o expertiză medico-legală.
Discutabil este şi momentul producerii rezultatului faptei de omor, adică
moartea persoanei. În legătură cu acest moment, legiuitorul nu oferă niciun
termen legal de referinţă şi nici nu este silit să clarifice acest moment, pentru a
distinge infracţiunea de omor de alte infracţiuni. De regulă, legiuitorul penal
foloseşte termeni ca „omor”, „ucidere”, „ucigaş”, care, deşi evocă rezultatul faptei
de omor, şi anume moartea victimei, nu definesc şi nu precizează în vreun mod
momentul când intervine acest rezultat, ceea ce înseamnă că, în această privinţă,
trebuie să ne adresăm cercetătorilor medicali1.
Potrivit constatărilor medicale2, moartea constituie un proces compus din mai
multe etape, şi anume: preagonia (apariţia stării de luciditate, a stării euforice, de
anxietate), agonia (momentul când se trece de la viaţă la moartea clinică), moartea
clinică (dispariţia funcţiei respiratorii şi a celei cardiace, dispariţia activităţii reflexe,
a activităţii electrice a creierului), moartea reală (oprirea metabolismului şi apariţia
morţii reale, a modificărilor cadaverice ca urmare a acţiunii factorilor de mediu
asupra cadavrului).
Se admite în unanimitate în doctrina medico-legală că odată cu instalarea
morţii cerebrale se poate afirma că s‑ a produs rezultatul cerut de norma care
incriminează omorul.
După confirmarea morţii cerebrale, este posibilă efectuarea de transplanturi de
organe, ţesuturi sau celule în scop terapeutic, cu consimţământul defunctului
(voinţă exprimată în scris înainte de moarte) sau al soţului ori rudelor 3.
b) Obiectul material al infracţiunii de omor este corpul unei persoane în viaţă,
fiindcă asupra acesteia poartă acţiunea de ucidere şi se produce urmarea

1
G. anTonIu, Ocrotirea penală a vieţii..., p. 16.
2
V. BelIş, Medicina legală, Ed. Teora, Bucureşti, 1992, p. 18-20.
3
În art. 147 pct. 2 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (republicată în M. Of. nr. 652 din 28 august
2015), se defineşte ca donator decedat cu activitate cardiacă persoana la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor funcţiilor
creierului, potrivit protocolului de declarare a morţii cerebrale conform modelului de formular aprobat prin ordin al ministrului
sănătăţii, iar în conformitate cu pct. 3, declararea morţii cerebrale se face de către medici care nu fac parte din echipele de
coordonare, prelevare, transplant de organe, ţesuturi şi celule de origine umană.
imediată, adică moartea persoanei respective. În cazul faptei de omor consumat,
obiectul material este corpul lipsit de viaţă al persoanei ucise. Dacă fapta de omor
a rămas în forma tentativei, obiectul material se confundă cu subiectul pasiv.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de

omor poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de a răspunde
penal, fiindcă existenţa acestuia nu este condiţionată de vreo calitate specială.
Infracţiunea de omor este susceptibilă de a fi săvârşită în participaţie penală,
sub forma coautoratului, instigării sau complicităţii. Participaţia poate fi proprie sau
improprie.
Există coautorat la omor în toate cazurile în care făptuitorii săvârşesc acte ce
ţin de acţiunea tipică, în general aceste acte fiind identice sau similare; de exemplu,
făptuitorii au aplicat lovituri puternice, în regiuni vitale ale corpului victimei, lovituri
care au condus la decesul acesteia 1. De multe ori, contribuţia coautorilor nu
acoperă întreaga latură obiectivă a infracţiunii de omor, ci realizează numai o parte
din actele de executare, dar acestea se integrează în activitatea materială a
faptelor, care trebuie privită în unitatea şi individualitatea ei.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că există coautorat la omor, chiar
dacă numai lovitura unuia dintre participanţi a fost mortală, întrucât ceilalţi, care au
aplicat victimei lovituri de mai mică intensitate, au contribuit, implicit, la reducerea
posibilităţilor acesteia de a se apăra, la slăbirea forţei sale fizice şi psihice,
consecinţe care s-au înscris în procesul cauzal care a condus la moartea victimei2.
De asemenea, sunt incluse în sfera actelor de coautorat şi acelea care, fără a
face parte din acţiunea tipică a faptei de omor, contribuie într-o măsură
determinantă la realizarea ei, prin înlăturarea obstacolelor din calea acţiunii
autorului principal3. Astfel, fapta unei persoane de a imobiliza victima, pentru ca un
alt făptuitor să îi poată aplica lovitura de cuţit mortală, constituie un act de
coautorat, deoarece, prin fapta sa, a înlăturat un obstacol important (rezistenţa
victimei) în calea acţiunii desfăşurate de coautorul principal; tot coautor este şi cel
care dezarmează victima pentru a putea fi lovită cu un corp dur de o altă persoană
sau împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei ori conduce cu viteză
vehiculul pentru a împiedica victima, pe care celălalt coinculpat o lovea cu cuţitul,
să se salveze sau dacă loveşte cu pumnii în faţă victima, împiedicând-o să pareze
lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat4.
Instigare la infracţiunea de omor există atunci când o persoană care
îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale determină cu intenţie o altă
persoană să săvârşească o astfel de faptă.
Activitatea instigatorului la omor, de regulă, ia forma unui îndemn insistent menit
să substituie voinţa celui instigat, voinţa instigatorului făcându-l pe instigat să
accepte şi să realizeze voinţa instigatorului.

1
I.C.C.J., S.U., dec. nr. 35/2008 (M. Of. nr. 158 din 13 martie 2009).
2
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), Practica judiciară penală, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988,
comentariul 7, p. 90.
3
I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 86.
4
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. I, p. 85.
 Instigarea la omor implică, totdeauna, caracterul determinant al îndemnului, în
sensul că îndemnul trebuie să aibă un rol esenţial în luarea deciziei celui instigat
de a ucide victima1.
Voinţa de a instiga la omor nu presupune neapărat existenţa unui acord al
părţilor şi nici nu cuprinde în mod necesar comunicarea intenţiei de instigare către
cel instigat; făptuitorul poate fi instigat şi din umbră, insidios, fără ca acesta să îşi
dea seama de influenţa exercitată asupra lui, devenind, fără să ştie, un executant
docil al voinţei altuia.
Complicitatea la omor se reţine în ipoteza în care o persoană, cu intenţie,
înlesneşte sau ajută în orice mod pe altul să săvârşească omorul ori când promite,
înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după
săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită, sau când a efectuat acte de
pregătire care constau în crearea condiţiilor necesare pentru ca autorul omorului
să poată săvârşi această faptă.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de omor este persoana ucisă ca urmare a
activităţii incriminate şi care, în cazul omorului consumat, devine victimă.
Nu interesează dacă persoana în viaţă în momentul uciderii era viabilă, adică
avea şi capacitatea de a trăi mai multă vreme. De asemenea, nu interesează sexul,
naţionalitatea, condiţiile de sănătate fizică sau psihică a victimei ori dacă aceasta
era hotărâtă să se sinucidă sau că, având o boală incurabilă, nu mai avea de trăit
decât puţin timp.
Ar putea influenţa răspunderea penală a subiectului activ existenţa unei calităţi
speciale a victimei. Astfel, dacă victima este o femeie gravidă, omorul va deveni
calificat; în cazul în care victima este un membru de familie, pedeapsa se
majorează cu o pătrime; dacă victima este un copil nou-născut ucis în condiţiile
art. 200 C. pen., făptuitorul va fi pedepsit potrivit acestui text; când victima este un
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat,
pedeapsa se majorează cu o treime; tot astfel, când victima este un judecător sau
un procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori un avocat, pedeapsa se
majorează cu jumătate.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Norma de incriminare a omorului
simplu, fiind o normă cu un conţinut deschis, nu descrie conduita susceptibilă să
provoace rezultatul. Suprimarea vieţii poate avea loc, aşadar, printr-o acţiune sau
inacţiune, prin mijloace directe ori indirecte (de exemplu, îndemnând un animal să
ucidă sau expunerea victimei la frig), prin mijloace fizice (armă, otravă, forţă
musculară, curent electric, gaze asfixiante, incendii etc.) ori psihice (provocarea
spaimei, a unei dureri atroce cardiace), prin mijloace periculoase nu prin ele însele,
ci numai asociate cu alţi factori preexistenţi, concomitenţi sau surveniţi (de
exemplu, obligarea unui diabetic să bea o soluţie zaharoasă concentrată).

1
V. PaPaDoPol, şt. Daneş, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981‑1985, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
 Actele comisive (acţiunile) sunt modalităţile faptice cel mai frecvent folosite în
comiterea infracţiunii de omor. Pentru a se reţine infracţiunea de omor săvârşită
prin omisiunea făptuitorului de a efectua o activitate prin care să împiedice sau să
înlăture cauza care ar provoca moartea victimei, este necesar să existe o obligaţie
legală de a efectua acea activitate (de exemplu, va săvârşi omorul, prin inacţiune,
medicul care, cu intenţie, nu acordă asistenţă unui bolnav, faptă ce a determinat
moartea acestuia, sau mama care, cu intenţie, nu îl hrăneşte pe nou-născut,
cauzând moartea acestuia).
În doctrina penală este unanim acceptat că, pentru existenţa infracţiunii de
omor, atât acţiunile, cât şi inacţiunile prin care s-a cauzat moartea victimei trebuie
să fie ilegitime, precizarea caracterului nejustificat al activităţii de ucidere fiind de
natură a sublinia că asemenea activităţi desfăşurate legal, de exemplu, uciderea
unei persoane în legitimă apărare, nu constituie infracţiune.
În practica judiciară1 s-a decis că există infracţiune de omor simplu, sub
aspectul elementului material, dacă inculpatul a aplicat victimei lovituri cu
intensitate, folosind un instrument apt de a ucide (cuţit, ciomag, piatră, lemne etc.),
în zone vitale ale corpului (cap, gât, abdomen, coapsă etc.), provocând grave
traumatisme cranio-cerebrale ori rupturi ale organelor interne sau secţionări ale
arterei femurale din cauza cărora victima a decedat; ori dacă loveşte victima cu un
corp dur, cu picioarele în abdomen, provocându-i ruptura ficatului şi, ca urmare,
decesul; sau dacă a improvizat o instalaţie electrică pentru a împiedica
pătrunderea unei persoane străine pe terenul său, provocând moartea prin
electrocutare a victimei; ori dacă, după ce a lovit grav victima, o abandonează,
noaptea, în frig, în afara localităţii, neputându-se lua măsuri imediate pentru
salvarea acesteia; sau dacă, refuzând să oprească autovehiculul la cererea
victimei, o determină pe aceasta să sară din maşină şi să se accidenteze mortal;
ori dacă, după ce a lovit victima cu pumnii şi picioarele, inculpatul a trântit-o de la
un metru înălţime pe pavajul străzii, cauzându-i leziuni ce au dus la deces; sau
dacă a transportat victima în stare gravă de ebrietate la mică distanţă de malul unei
ape şi, lovind-o, i-a provocat rostogolirea în apă şi înecarea; ori dacă, după ce a
lovit victima cu pumnul şi palmele, a aruncat-o în bazinul cu ape reziduale, de unde
victima, în stare de ebrietate, nu s-a putut salva.
b) Urmarea imediată constă în moartea victimei. Numai producerea acestui
rezultat întregeşte latura obiectivă a infracţiunii de omor. Nu are importanţă, pentru
realizarea conţinutului infracţiunii de omor, dacă moartea victimei a survenit
imediat după realizarea elementului material al infracţiunii sau dacă între acţiune
şi producerea rezultatului trece un interval mai mic sau mai mare de timp.
c) Legătura de cauzalitate este o componentă obligatorie a laturii obiective
a infracţiunii de omor. Acţiunea sau inacţiunea făptuitorului trebuie să fi cauzat
moartea victimei pentru a exista infracţiunea consumată de omor sau să fie
susceptibilă de a produce acest rezultat, în cazul tentativei de omor. În stabilirea
legăturii de cauzalitate la infracţiunea de omor sunt aplicabile regulile cunoscute
în materie de cauzalitate.

1
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), Practica judiciară penală, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1992, p. 19-
20.
 În viziunea doctrinei penale1 şi a practicii judiciare2, făptuitorul ar putea fi tras la
răspundere pentru omor numai dacă a produs în fapt rezultatul şi dacă, din punct
de vedere legal, poate fi considerat autor al morţii victimei. Moartea victimei a fost
provocată, în fapt, de făptuitor numai dacă, fără conduita acestuia înainte de
deces, nu s-ar fi produs rezultatul mortal. De asemenea, pentru existenţa în fapt a
legăturii cauzale, este necesar ca acţiunea (omisiunea) făptuitorului să constituie
mai mult decât o contribuţie minimă la moartea victimei. Aceasta înseamnă că nu
este suficient ca prin conduita sa făptuitorul să fi accelerat producerea morţii, ci
trebuie să o fi determinat[3].
Legătura de cauzalitate la infracţiunea de omor, de regulă, se constată fără
dificultate. De exemplu, în cazul în care o persoană acţionează cu un mijloc
periculos şi provoacă moartea unei alte persoane, nu există nicio îndoială asupra
legăturii de cauzalitate între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată produsă.
Nu creează dificultăţi nici situaţiile când la producerea morţii victimei au
contribuit mai multe persoane în coautorat, fie că actele lor sunt identice (lovesc
împreună victima căreia îi suprimă viaţa), fie diferite (unul execută actele de lovire
a victimei, iar celălalt o imobilizează) 3.
Unele probleme în stabilirea legăturii de cauzalitate la infracţiunea de omor, se
pot ridica în ipoteza în care la acţiunea sau inacţiunea făptuitorului se adaugă alte
fapte sau împrejurări, alţi factori preexistenţi, concomitenţi ori supraveniţi, care, în
interacţiunea lor, să conlucreze la producerea rezultatului, adică la producerea
morţii victimei.
Doctrina4 şi practica judiciară5 sunt unanime în a aprecia că, şi în această
situaţie, raportul de cauzalitate nu se întrerupe dacă se stabileşte că însăşi
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului era aptă să conducă la moartea victimei. În
acest sens, instanţa de judecată a decis că „neaplicarea de către organele
medicale a unei terapii complete ori examinarea superficială, din culpa medicilor,
a rănii, ceea ce a făcut ca tratamentul aplicat să fie inadecvat, nu întrerupe legătura
de cauzalitate dintre faptă şi rezultat, deoarece moartea victimei nu ar fi intervenit
fără lovitura mortală aplicată de inculpat” 6. În instrumentarea unui alt caz s-a stabilit
că, „chiar dacă victima nu s-a internat imediat în spital ori nu a efectuat la timp
tratamentul care se impunea, există legături de cauzalitate, moartea acesteia fiind
consecinţa loviturilor aplicate de inculpat”7.

1
I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 87; c. duVac, Drept penal. Partea specială, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.
65-66; V. dobrInoIu, n. neaGu, op. cit., p. 21; V. cIocleI, op. cit., p. 22; T. Toader, op. cit., 2008, p. 37; Gh. IVan, Drept penal.
Partea specială – cu referiri la noul Cod penal, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 13; gh. Mateuţ, în M. BaSaraB, V.
Paşca (coord.), op. cit., p. 70-71.
2
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 22. [3] G. anTonIu,
Ocrotirea penală a vieţii..., p. 17.
3
I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 88.
4
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 183; gh. Mateuţ, în M. BaSaraB, V. Paşca (coorD.), op. cit., p. 71.
5
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2943 din 11 mai 2005, în l. SaVonea, D. grăDInaru, Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale
şi sănătăţii. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 67;
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 22.
6
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 721/1981, în R.R.D. nr. 4/1982, p. 61, cu note de G. anTonIu
(I), V. Pătulea (II).
7
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 352/1981, în R.R.D. nr. 10/1981, p. 74; a se vedea şi C.S.J.,
 Există legătură de cauzalitate şi în varianta în care acţiunea (inacţiunea)
făptuitorului, prin ea însăşi, nu era aptă să producă moartea victimei, dacă aceasta
s-a folosit de unele cauze preexistente a căror desfăşurare a cunoscut-o, spre a
produce moartea victimei (de exemplu, infractorul a cunoscut boala de cord a
victimei, care, asociată cu şocul psihic pe care i l-a provocat, a condus la moartea
acesteia)1.
Se admite totuşi că o cauză supravenită poate întrerupe legătura cauzală dacă,
prin ea însăşi şi independent de acţiunea făptuitorului, a provocat moartea victimei
(de exemplu, infirmiera care din greşeală administrează unei persoane internate
pentru o vătămare corporală un medicament neindicat ori îi face o injecţie cu o
substanţă toxică). În acest sens, în practica judiciară s-a decis că, în cazul în care
inculpatul a aplicat victimei o lovitură mortală, dacă victima a încetat din viaţă din
cauza unei boli ivite fără nicio legătură cu leziunea pricinuită de autor, fapta nu se
încadrează în omor, ci în tentativă la infracţiunea de omor2.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare
a omorului prevăzută în art. 188 C. pen. este intenţia în ambele sale modalităţi,
adică fie intenţie directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii
(inacţiunii) sale (moartea victimei) şi a urmărit producerea acestuia (de exemplu,
făptuitorul, în mod voluntar, îndreaptă arma spre victimă, doreşte să o ucidă şi o
împuşcă), fie intenţie indirectă, când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale
şi, fără a-l urmări, a acceptat totuşi posibilitatea survenirii acestuia (de exemplu,
făptuitorul loveşte victima şi o lasă într-o situaţie aptă să îi producă moartea –
dezbrăcată, în condiţiile unui ger puternic) 3.
Prin urmare, infracţiunea de omor cere întotdeauna intenţia făptuitorului de a
omorî, rezultat pe care acesta îl prevede, fie ca pe o consecinţă sigură a faptei, fie
ca pe o eventualitate.
Intenţia autorului de a ucide victima poate rezulta din activitatea materială
obiectivă desfăşurată de acesta. Instanţele de judecată 4 reţin cu regularitate (ca o
prezumţie relativă) intenţia de a ucide la persoana care loveşte victima cu
instrumente apte de a produce moartea (cuţit, topor, ciomag, sapă, ciocan), în
regiuni vitale ale corpului (cap, inimă, piept, stomac) şi cu intensitate (prin
perforarea ţesuturilor şi secţionarea organelor) ori la cel care trage cu o armă de
foc în direcţia capului, pieptului victimei sau dacă strânge cu putere victima cu
mâinile de gât, până la sufocare. În toate aceste cazuri, cunoştinţele elementare şi
experienţa de fiecare zi oferă suficiente date făptuitorului pentru a-şi da seama de
consecinţele unor asemenea acţiuni.
În situaţiile în care din activitatea materială nu se poate desprinde intenţia
făptuitorului de a ucide, aceasta poate fi stabilită pe baza altor fapte şi împrejurări
rezultate din mijloacele de probă administrate cu prilejul soluţionării cauzei. Astfel

s. pen., dec. nr. 376/1997, în R.D.P. nr. 1/1997, p. 122.

1
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 22.
2
A se vedea gh. Mateuţ, în M. BaSaraB, V. Paşca (coorD.), op. cit., p. 71-72; în acelaşi sens, a se vedea C.A. Bucureşti, s. I
pen., dec. nr. 658 din 13 septembrie 2006, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit., p. 16-17.
3
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1851/1979, în R.R.D. nr. 5/1980, p. 62.
4
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 22.
de împrejurări pot fi, de exemplu, raporturile dintre victimă şi făptuitor, existente
anterior săvârşirii omorului (dacă au fost de duşmănie, de prietenie), comportarea
făptuitorului după săvârşirea omorului (dacă a încercat să dea victimei primul ajutor
sau nu i-a acordat niciun sprijin, părăsind-o în starea gravă în care se afla),
recunoaşterea autorului faptei coroborată cu alte probe etc.
Elementul subiectiv propriu infracţiunii de omor face ca această faptă să se
poată delimita de alte infracţiuni îndreptate împotriva vieţii persoanei, cum ar
fi infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori infracţiunea de
ucidere din culpă. La aceste din urmă două infracţiuni, făptuitorul acţionează ca şi
la omor, în mod violent, asupra corpului persoanei, iar rezultatul îl constituie tot
moartea acesteia. Totuşi, dacă se va stabili că forma de vinovăţie este
praeterintenţia (intenţia depăşită), fapta va fi încadrată în art. 195 C. pen. (lovirile
sau vătămările cauzatoare de moarte), iar în ipoteza în care se va stabili că forma
de vinovăţie este culpa, se va reţine uciderea din culpă (prevăzută în art. 192 C.
pen.).
Dacă delimitarea între infracţiunea de omor şi cea de omor din culpă se poate
face mult mai uşor, nu acelaşi lucru se poate spune în legătură cu deosebirea în
concret a infracţiunii de omor de cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
În practica instanţei supreme s-a decis că „lovirea victimei cu pumnii şi picioarele,
cu intensitate, în torace şi cap, cu urmarea unei fracturi costale, rupturi pulmonare
şi a unui hematom subdural, leziuni care au dus la deces, constituie infracţiunea
de omor, poziţia subiectivă a inculpatului caracterizându-se prin intenţia de a
ucide”. Încadrarea juridică a unei asemenea fapte drept loviri cauzatoare de moarte
este greşită, deoarece rezultatul agresiunii, moartea victimei, nu s-a produs ca
urmare a culpei, prin depăşirea intenţiei cu care s-a comis agresiunea1. Tot astfel,
constituie omor „lovirea victimei cu palmele, cu picioarele şi cu o curea din cauciuc
şi izbirea ei repetată cu capul de podea, cu consecinţa unei compresii cerebrale
prin traumatism subdural, iar nu cea de loviri cauzatoare de moarte, chiar dacă
leziunile nu au fost corespunzător tratate în spital” 2.
Tot utilizând criteriul elementului subiectiv, se va deosebi tentativa de omor de
infracţiunea de lovire sau alte violenţe şi de infracţiunea de vătămare corporală. În
cazul tentativei de omor, trebuie să se constate intenţia de a ucide, pe când la
celelalte fapte de violenţă este necesar să se probeze că făptuitorul a exercitat
actele de violenţă cu intenţia de a vătăma integritatea corporală a victimei.
În practica judiciară, instanţele au decis că „relevante pentru caracterizarea
juridică a unei fapte ca tentativă de omor sau ca vătămare corporală sunt
împrejurările în care aceasta a fost comisă, natura obiectului vulnerabil cu care a
fost lovită victima, intensitatea loviturii, regiunea corpului în care a fost aplicată şi
consecinţele cauzei. Durata îngrijirilor medicale sau împrejurarea că, prin
caracterul lor, leziunile au pus sau nu în primejdie viaţa victimei sunt mai puţin
semnificative. Aplicarea unor lovituri cu o pompă metalică auto în direcţia capului
unei persoane, care însă reuşeşte să evite loviturile, ridicând braţul în apărare,

1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 259 din 12 februarie 1993, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii
Supreme de Justiţie în materie penală 1999‑2000, Ed. Juris Argessis, Curtea de Argeş, 2002, p. 209.
2
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2097 din 5 septembrie 1992, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 208.
acesta fiindu-i fracturat, reflectă intenţia inculpatului de a ucide, iar nu pe aceea de
a cauza victimei numai vătămări corporale” 1. De asemenea, s-a apreciat că „există
tentativă la infracţiunea de omor, şi nu infracţiune de vătămare corporală, în cazul
în care inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide (chiar dacă aceasta este
indirectă), iar leziunile produse au pus în pericol viaţa persoanei vătămate.
Aplicarea de către inculpat a unei lovituri cu cuţitul, a cărei lamă a pătruns în cutia
toracică, provocând mai multe leziuni cu plagă splenică, ce a pus în primejdie viaţa
victimei – aşa cum se arată în raportul medico-legal –, trebuie considerată, datorită
intensităţii sale, regiunii vitale în care a fost aplicată şi instrumentului folosit de
inculpat (cuţitul), ca fiind săvârşită cu intenţia de a ucide” 2.
Eroarea asupra persoanei victimei, în cazul omorului, nu are nicio influenţă
asupra vinovăţiei făptuitorului şi nu înlătură răspunderea penală. În practica
judiciară s-a apreciat că nu se află în eroare de fapt acela care, intenţionând să
lovească cu cuţitul o persoană, loveşte o altă persoană, pe care o confundă cu cea
pe care luase decizia să o ucidă, deoarece legea protejează orice persoană fizică,
oricare ar fi ea3.
S-au purtat unele discuţii privind existenţa infracţiunii de omor în situaţia în care
făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea asupra unei persoane pe care vrea să o ucidă,
dar, din cauza unei manipulări greşite a instrumentului folosit sau din cauza altor
situaţii accidentale, rezultatul se produce asupra altei persoane (aberratio ictus
sau devierea acţiunii)4. Practica judiciară este consecventă în a stabili că, şi în
această situaţie, fapta constituie infracţiunea de omor, ca şi în cazul erorii asupra
victimei, deoarece, chiar dacă făptuitorul a avut în vedere o altă persoană, el a
prevăzut şi a dorit să ucidă un om, ceea ce este suficient pentru existenţa
infracţiunii.
În acest sens, s-a hotărât că fapta inculpatului care, în timpul unui conflict
petrecut pe o stradă în Bucureşti, la care au participat mai multe persoane, a
urmărit să îi aplice altei persoane o lovitură cu cuţitul, dar a înjunghiat în zona
toraco-abdominală o altă persoană, cauzând decesul acesteia, constituie
infracţiunea de omor, chiar dacă persoana vizată a fost alta, însă rezultatul s-a
produs asupra victimei, întrucât, din cauze independente de voinţa inculpatului
(cauze accidentale), a fost suprimată viaţa unei alte persoane decât cea împotriva
căreia inculpatul şi-a desfăşurat activitatea infracţională (aberratio ictus)5.
b) Mobilul nu constituie o cerinţă pentru existenţa laturii subiective a
infracţiunii de omor simplu. Norma de incriminare a faptei de omor în varianta tip
nu cere existenţa vreunui mobil justificativ.
Totuşi, instanţa de judecată trebuie să fie preocupată în stabilirea, în fiecare
caz, a mobilului faptei de omor, deoarece acesta influenţează gravitatea concretă

1
C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 226/A din 3 octombrie 2006, în B.J. 2006, p. 14.
2
C.A. Bucureşti, s. pen., dec. nr. 451/A din 17 iunie 2005, în C.P.J. 2005, p. 384.
3
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 100/1980, în R.R.D. nr. 8/1980, p. 64; Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1304/1979, în V.
PaPadoPol, M. PoPoVIcI, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976‑1980, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 275.
4
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 184.
5
Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 1675 din 7 decembrie 2007, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit., p. 72.
a faptei, contribuind la realizarea unei juste individualizări judiciare a pedepsei,
întrucât, potrivit art. 74 alin. (1) lit. d) C. pen., motivul sau mobilul infracţiunii
constituie unul dintre criteriile de individualizare judiciară a pedepsei închisorii ca
durată în cazul infracţiunii de omor simplu.
În cazul în care se stabileşte că mobilul (motivul) a fost unul special, se poate
schimba încadrarea juridică a faptei. De exemplu, când mobilul faptei de omor l-a
constituit „interesul material”, fapta va fi încadrată în textul art. 189 alin. (1) lit. b)
C. pen., pentru că o astfel de împrejurare atribuie faptei un caracter mai grav,
devenind omor calificat.
c) Scopul infracţiunii de omor nu are valoare de element obligatoriu al laturii
obiective a acestei infracţiuni, dar cunoaşterea lui va ajuta instanţa la stabilirea
duratei pedepsei cu închisoarea pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Dacă se constată că omorul a fost săvârşit în scopul de a se sustrage ori de a
sustrage pe altul de la tragerea la răspunderea penală ori de la executarea unei
pedepse sau pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea unei infracţiuni, fapta va fi
încadrată la omor calificat [art. 189 alin. (1) lit. c) şi d) C. pen.], pentru că legiuitorul
a apreciat că astfel de scopuri duc la o periculozitate mai ridicată a infractorului.
§3. Formele infracţiunii
Infracţiunea de omor, fiind o infracţiune comisivă şi o infracţiune materială
condiţionată de producerea unui rezultat, este susceptibilă de o desfăşurare în timp
şi deci de forme imperfecte, ca acte pregătitoare sau tentativă.
a) Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate de lege, ele pot
deveni acte de complicitate când au fost executate cu intenţie de o altă persoană
şi au folosit autorului la săvârşirea omorului. În anumite condiţii, actele de
pregătire comise chiar de către autor pot constitui o componentă a premeditării
şi pot determina încadrarea faptei în textul art. 189 alin. (1) lit. a) C. pen.,
devenind omor calificat1.
b) Tentativa la infracţiunea de omor există atunci când făptuitorul a început
exe-
cutarea acţiunii de ucidere, dar aceasta a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul,
şi este pedepsită [art. 188 alin. (2) C. pen.].
În practica judiciară s-a reţinut tentativă întreruptă la infracţiunea de omor în
sarcina inculpatului care a aplicat două lovituri de cuţit în zona toracelui, după care
a fost imobilizat de către cei prezenţi 2. De asemenea, s-a apreciat că lovirea
persoanei vătămate, în mod repetat, cu un ciomag, cu pumnii şi picioarele, în
diferite zone ale corpului, cu consecinţa producerii a peste 50 de leziuni, dintre
care unele grave (traumatism cranio-facial, hemoragie meningeală), dovedeşte că
făptuitorul a prevăzut eventualitatea decesului victimei şi, chiar dacă nu a urmărit
producerea acestui rezultat, a acceptat o asemenea posibilitate, astfel că fapta
întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor 3.

1
A se vedea C.S.J., s. pen., dec. nr. 1047 din 21 septembrie 1990, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 197.
2
C.S.J., s. pen., dec. nr. 340/1992, în Dreptul nr. 4/1993, p. 63.
3
C.A. Craiova, s. pen., dec. nr. 419/2003, în C.P.J. 2002-2003, p. 253.
 Constituie tentativă terminată sau fără efect fapta inculpatului de a fi aruncat
victima de la etajul 3, întrucât trebuie considerată ca fiind săvârşită cu intenţia de
a ucide. Împrejurarea că victima – căzând pe un sol afânat şi cu vegetaţie – nu a
încetat din viaţă nu exclude existenţa intenţiei de a comite un omor1.
În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a pus în mod frecvent
problema diferenţei dintre tentativa la infracţiunea de omor şi infracţiunea de
vătămare corporală săvârşită în modalitatea normativă „punerea în primejdie a
vieţii persoanei” [art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen.], întrucât la ambele infracţiuni
urmarea imediată este comună2.
Autorii de drept penal consideră în mod unanim că tentativa la infracţiunea de
omor se deosebeşte de infracţiunea de vătămare corporală – modalitatea „punere
în primejdie a vieţii persoanei” – numai sub aspectul laturii subiective3. Astfel, latura
subiectivă a tentativei la omor se realizează prin intenţia de a ucide, adică de a
produce moartea victimei, pe când la vătămarea corporală – modalitatea „punerea
în primejdie a vieţii persoanei” –, latura subiectivă se realizează prin intenţia de a
vătăma integritatea corporală a victimei.
Pentru delimitarea celor două infracţiuni, se impune să fie avute în vedere toate
împrejurările în care a fost săvârşită fapta, cum ar fi: obiectul vulnerant folosit,
intensitatea şi efectele loviturilor, zona corpului vizată, ca şi urmările produse,
împrejurările semnificative cu privire la poziţia subiectivă a făptuitorului. De
exemplu, în practica judiciară s-a considerat că există tentativă la infracţiunea de
omor atunci când fapta inculpatului se realizează prin aplicarea unei lovituri cu
cuţitul în abdomen, cu lezarea unor organe vitale, ceea ce caracterizează intenţia
făptuitorului de a ucide, punerea în primejdie a vieţii victimei nefiind rezultatul
intenţiei sau intenţiei depăşite, care caracterizează infracţiunea de vătămare
corporală4; tot astfel, fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor, fiind
relevantă intenţia de a ucide, dacă a fost săvârşită pe fondul unui conflict anterior
între infractor şi victimă, urmat de înarmarea acestuia cu un obiect apt de a produce
moartea (cuţit), prin aplicarea unei lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală, care
a avut consecinţe grave, la care se adaugă atitudinea infractorului imediat după
săvârşirea faptei, constând în dispariţia sa de la domiciliu şi sustragerea de la
urmărirea penală5; tot tentativă la infracţiunea de omor se reţine şi în cazul în care
fapta se realizează prin lovirea victimei cu cuţitul în abdomen, cu con secinţa unei
evisceraţii, în condiţiile în care aceasta, apărându-se, a reuşit să atenueze forţa
loviturii şi consecinţele ei6; tragerea unor focuri de armă cu alice în zona picioarelor
persoanei vătămate, fără a viza deci o regiune vitală, leziunile nepunându-i în

1
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 105/1980, în R.R.D. nr. 3/1981, p. 65; Trib. Suceava, sent.
pen. nr. 200/2005, nepublicată.
2
A se vedea gh. Mateuţ, în M. BaSaraB, V. Paşca (coorD.), op. cit., p. 77-84.
3
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 237; T. Toader, op. cit., p. 38; V. dobrInoIu, n. neaGu, op. cit., p. 23; c. duVac,
op. cit., 2010, p. 116; o. PreDeScu, a. hărăStăşanu, Drept penal. Partea specială. Examinare comparativă: Codul penal în vigoare
‑ noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 66.
4
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1327/2000, în Dreptul nr. 3/2002, p. 173.
5
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1227 din 2 aprilie 2009, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit., p. 20.
6
C.S.J., s. pen., dec. nr. 329/1995, în Dreptul nr. 2/1996, p. 122.
pericol viaţa, conduce la concluzia că inculpatul a urmărit vătămarea, şi nu
uciderea ei1.
c) Consumarea infracţiunii de omor are loc în momentul în care acţiunea sau,
uneori, inacţiunea făptuitorului a produs urmarea imediată, adică moartea victimei.
Până la producerea acestui rezultat, care poate surveni la un oarecare interval de
timp după executarea activităţii de ucidere, fapta constituie tentativă de omor şi va
fi urmărită ca atare, sub rezerva schimbării încadrării juridice în cazul în care
ulterior se va produce consumarea[5].
Infracţiunea de omor nu este susceptibilă de a fi săvârşită în formă continuată.
Prin natura sa, infracţiunea de omor este o infracţiune complexă, în sensul că
absoarbe în mod natural în conţinutul ei fapte care sunt prevăzute distinct în legea
penală. Astfel, omorul absoarbe infracţiunea de lovire sau alte violenţe (art. 193 C.
pen.) sau infracţiunea de vătămare corporală (art. 194 C. pen.).
La rândul său, infracţiunea de omor este absorbită în conţinutul complex al altor
infracţiuni; spre exemplu, infracţiunea de omor este absorbită în conţinutul
infracţiunii de ultraj (art. 257 C. pen.), în conţinutul infracţiunii de ultraj judiciar (art.
279 C. pen.), în conţinutul infracţiunii de atentat care pune în pericol securitatea
naţională (art. 401 C. pen.), în conţinutul infracţiunii de atentat contra unei
colectivităţi (art. 402 C. pen.), precum şi în conţinutul unor infracţiuni de genocid,
contra umanităţii şi de război.
§4. Sancţiuni
Pedeapsa principală prevăzută în norma de incriminare a faptei de omor simplu
(art. 188 C. pen.) este închisoarea de la 10 la 20 de ani. Totodată, legea prevede
şi aplicarea obligatorie a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi.
De asemenea, pe timpul executării pedepsei privative de libertate, este interzis
exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) a căror exercitare
a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.
Instanţa de judecată va dispune confiscarea specială în condiţiile art. 112 C.
pen.

Secţiunea a 2‑ a. Omorul calificat

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Omorul calificat este incriminat în art. 189 C. pen. şi constă în omorul săvârşit
în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere
penală

1
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2728 din 2 mai 2006, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit., p. 158. [5]
V. Dongoroz şI colaB., op.
cit., vol. III, p. 184.
sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o
tentativă la infracţiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multor persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi.
Omorul calificat este o variantă agravată a omorului simplu, dar prevăzută
distinct în Codul penal ca o infracţiune autonomă, şi poate fi definit ca uciderea
unei persoane cu intenţie în vreuna dintre împrejurările descrise în art. 189 alin. (1)
lit. a)-h) C. pen. În acest text, legiuitorul, după modelul majorităţii legislaţiilor
europene, a incriminat omorul agravat într-o singură variantă sub denumirea
„omorul calificat”, spre deosebire de Codul penal anterior, care incrimina omorul
agravat în două variante: omorul calificat în art. 175 şi omorul deosebit de grav în
art. 176.
Împrejurările care dau caracter agravat omorului prevăzute în art. 175 şi art.
176 C. pen. anterior şi care nu mai sunt precizate în art. 189 C. pen. în vigoare au
primit o altă semnificaţie, fie că se găsesc în conţinutul agravantelor generale, fie
că sunt reglementate în alte texte, fie că nu se mai justifică, cum este omorul comis
în public. În acest din urmă caz, s-a apreciat că nu este în mod necesar mai
periculos cel care ucide victima în public (spre exemplu, în cadrul unui conflict
spontan într-un bar) faţă de cel care ucide victima în locuinţa acesteia, motiv pentru
care este preferabil ca evaluarea periculozităţii să fie făcută de judecător cu prilejul
individualizării judiciare a pedepsei1.
Împrejurările de agravare a omorului care conduc la încadrarea faptei în
dispoziţiile art. 189 C. pen. sunt limitativ prevăzute în acest text de lege, nefiind
posibilă extinderea lor şi la alte împrejurări; de aceea, nu se poate reţine omor
calificat în situaţia în care fapta de ucidere a unei persoane se săvârşeşte în alte
împrejurări decât cele prevăzute în art. 189 C. pen.
Dacă uciderea unui persoane, cu intenţie, se realizează în prezenţa mai multor
împrejurări dintre cele prevăzute în art. 189 C. pen., nu va duce la pierderea
caracterului unitar al faptei, însă de pluralitatea împrejurărilor se va ţine seama la
aprecierea gravităţii în concret a omorului şi a periculozităţii infractorului, care se
vor reflecta în individualizarea pedepsei aplicate.
Având în vedere că omorul calificat este o variantă agravată a omorului simplu,
la care se adaugă elementele circumstanţiale prevăzute la art. 189 C. pen., se
înţelege că rămân valabile şi pentru omorul calificat explicaţiile date la
examinarea omorului privitoare la obiectul juridic, obiectul material, subiecţii
infracţiunii, conţinutul constitutiv, urmând ca în continuare să fie analizate
numai elementele circumstanţiale agravante şi celelalte reglementări specifice
omorului calificat.

1
V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu, I. PaScu, M.a. hotca, I. chIş, M. goruneScu, c. Păun, n. neagu, M. dobrInoIu, M.c. sInescu,
Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 17.
 Potrivit art. 153 alin. (2) lit. b) şi art. 161 alin. (2) lit. b) C. pen., fapta incriminată
de art. 189 din acelaşi cod este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte
răspunderea penală, cât şi executarea pedepsei.

§2. Analiza împrejurărilor sau a elementelor circumstanţiale agravante

ale omorului calificat

2.1. Omorul cu premeditare [art. 189 alin. (1) lit. a) C. pen.]

Omorul cu premeditare, denumit asasinat, are o gravitate mai ridicată decât
omorul simplu din cauza periculozităţii infractorului, care îşi pregăteşte cu sânge
rece acţiunea de a ucide, dovedind o totală fermitate în realizarea hotărârii
infracţionale.
Legea, deşi a prevăzut premeditarea ca element circumstanţial agravant al
omorului calificat, nu a explicat înţelesul acestui termen. Majoritatea doctrinei
penale1, cât şi practica judiciară2 consideră că omorul este săvârşit cu premeditare
atunci când, de la luarea hotărârii de a ucide o persoană şi până la punerea în
executare a acestei hotărâri, a trecut un anumit interval de timp în care făptuitorul
a reflectat asupra executării şi a pregătit această executare prin procurarea,
confecţionarea sau adaptarea mijloacelor ori culegerea informaţiilor necesare,
precum şi prin luarea oricăror altor măsuri care au creat condiţii favorabile săvârşirii
omorului.
Din definiţia dată premeditării, ca element circumstanţial agravant al omorului,
rezultă că aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi
omorul
şi până în momentul executării infracţiunii;
b) în acest interval de timp cuprins între momentul luării hotărârii infracţionale
şi momentul executării acestei hotărâri, făptuitorul trebuie să mediteze, să
reflecteze asupra modului cum va săvârşi infracţiunea;
c) în intervalul de timp scurs între momentul luării hotărârii şi momentul
începerii executării omorului, făptuitorul trebuie să efectueze acte de pregătire,
care pot consta în confecţionarea, adaptarea sau procurarea de instrumente ori
mijloace necesare săvârşirii omorului sau de informaţii care să creeze condiţii
favorabile săvârşirii faptei; În lipsa oricăreia dintre aceste condiţii, nu există
premeditare, ci există omor simplu.
Practica judiciară este unitară în a ţine seama de existenţa acestor condiţii
pentru a constata premeditarea ca element circumstanţial agravant al omorului
calificat. Astfel, instanţa a decis că, în cazul când între momentul luării rezoluţiei
infracţionale de a ucide victima şi săvârşirea infracţiunii de omor a trecut un interval

1
gh. Mateuţ, în M. BaSaraB, V. Paşca (coorD.), op. cit., p. 94; V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 188; V. DoBrInoIu
ş.a., op. cit., p. 18; c. duVac, op. cit., 2010, p. 71; V. dobrInoIu, n. neaGu, op. cit., p. 25; o. PreDeScu, a. hărăStăşanu, op. cit.,
2012, p. 69; M. udroIu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 243-244; I.
VasIu, Drept penal. Partea specială, vol. I, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 1997, p. 104; T. Toader, op. cit., p. 39-40; V. cIocleI, op.
cit., p. 27.
2
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 27-28.
de timp care a fost mai îndelungat decât cel obişnuit, iar infractorul a conceput un
plan de realizare a rezoluţiei infracţionale prin care a reuşit, folosindu-se de o altă
persoană, să atragă victima la o oră târzie din noapte într-un loc retras, necirculat,
unde a ucis-o, fapta constituie omor calificat săvârşit cu premeditare1; la fel, s-a
hotărât că, pentru a se reţine săvârşirea omorului cu premeditare, nu este suficient
ca autorul să comită acţiunea după un anumit timp de la momentul conflictului, ci,
după o perioadă de timp în care se poate reflecta asupra săvârşirii faptei, să ia
hotărârea de a o comite şi să facă acte concrete de pregătire în acest sens 2.
Dimpotrivă, instanţa a apreciat că nu poate fi reţinută premeditarea ca element
circumstanţial agravant al omorului calificat, atât timp cât fapta a fost determinată
de atitudinea provocatoare a victimei, inculpatul comiţând acţiunea violentă ce a
avut ca urmare moartea victimei sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoţii,
care nu i-a permis să acţioneze liber în luarea hotărârii de a săvârşi fapta
respectivă şi mai ales în realizarea actelor de pregătire apte să întărească
hotărârea luată şi să asigure realizarea ei3. De asemenea, s-a decis că nu se poate
reţine premeditarea în ipoteza unei altercaţii produse în apropierea locuinţei
inculpatului care, pentru a se răzbuna, a intrat în casă, s-a înarmat cu un cuţit,
după care, găsind victima, a încercat să o ucidă 4.

2.2. Omorul săvârşit din interes material [art. 189 alin. (1) lit. b) C. pen.]
Caracterul mai grav al omorului săvârşit din interes material este dat de
periculozitatea infractorului, care recurge la săvârşirea faptei pentru satisfacerea
intereselor materiale.
Interesul material prevăzut de lege de natură să agraveze omorul constă în
orice avantaj sau beneficiu de natură patrimonială, de exemplu, dobândirea unei
succesiuni, stingerea unei obligaţii ori stingerea unei datorii, încasarea preţului
promis pentru săvârşirea omorului, obţinerea unor sume de bani, a unor bunuri
materiale ori a unor titluri de valoare etc.
Pentru existenţa acestui element circumstanţial agravant al omorului calificat,
este suficient să se constate că făptuitorul a ucis din interes material, fiind convins
că, săvârşind omorul, interesele sale vor fi satisfăcute pe cale aparent legală şi că
banii ori bunurile victimei îi vor reveni de drept (de exemplu, prin dispariţia victimei,
făptuitorul moşteneşte bunurile acesteia).
Nu există omor calificat din interes material, ci omor calificat săvârşit pentru a
înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni, în situaţia în care autorul comite
omorul pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii [art. 189
alin. (1) lit. d) C. pen.]5.
Ori de câte ori mobilul omorului a fost altul, de exemplu, ura, gelozia, elementul
circumstanţial agravant în discuţie nu se realizează, chiar dacă, în urma comiterii
omorului, infractorul ar obţine un avantaj material.

1
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1910 din 25 mai 2009, în B.J. 2009, p. 685.
2
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1014 din 9 iunie 1993, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 224.
3
I.C.C.J., dec. nr. 1224 din 24 februarie 2006, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit., p. 39.
4
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1047 din 21 septembrie 1990, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 197.
5
V. dobrInoIu, n. neaGu, op. cit., p. 26; I. VasIu, op. cit., vol. I, p. 107.
 Pentru existenţa împrejurării de agravare a omorului prevăzute în art. 189 alin.
(1) lit. b) C. pen., este irelevant dacă interesul material a fost sau nu satisfăcut,
suficient fiind ca acest interes să constituie mobilul omorului 1.
Se va reţine omor calificat şi fapta va fi încadrată în art. 189 alin. (1) lit. b) C.
pen. şi în ipoteza în care infractorul a urmărit să ucidă o anume persoană în
vederea realizării unor interese materiale, dar, din cauza erorii ori manevrării
greşite a instrumentelor (aberratio ictus), a ucis o altă persoană2.
Omorul săvârşit din interes material, vizând latura subiectivă a infracţiunii, va fi
considerat ca o circumstanţă personală, în consecinţă, netransmisibilă
participanţilor. Poate deveni o circumstanţă reală dacă toţi participanţii au acţionat
cu acelaşi mobil (interes material).

2.3. Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la
răspundere penală sau de la executarea unei pedepse [art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen.]
Gravitatea omorului săvârşit în această împrejurare este dată, pe de o parte,
de scopul urmărit de făptuitor, şi anume sustragerea sa ori a altei persoane de la
răspundere penală sau de la executarea unei pedepse, afectând în acest mod şi
activitatea de înfăptuire a justiţiei, iar, pe de altă parte, de periculozitatea
făptuitorului, care nu ezită să suprime viaţa unei persoane pentru a se sustrage ori
pentru a sustrage pe altul de la o măsură judiciară.
Pentru realizarea elementului circumstanţial agravant al omorului calificat
prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen., este necesară îndeplinirea cumulativă a
două condiţii:
a) să fi început urmărirea penală împotriva făptuitorului sau a altei persoane
ori să fie căutaţi pentru a răspunde penal sau să se fi luat o măsură judiciară ori
să se fi pronunţat o condamnare împotriva făptuitorului sau a altei persoane;
b) făptuitorul să săvârşească uciderea victimei în scopul de a se sustrage
ori de
a sustrage pe altul de la răspunderea penală sau executarea unei pedepse.
Nu este necesar ca scopul să fi fost efectiv realizat, ci apare suficient ca scopul
special să fi fost determinant în luarea de către făptuitor a hotărârii de a ucide o
persoană şi să fi existat în momentul săvârşirii omorului.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen. cu cele cuprinse în
art. 257 C. pen. (ultrajul) sau în art. 279 C. pen. (ultrajul judiciar) rezultă că, dacă
victima omorului este un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea acestei atribuţii, sau un judecător
ori procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori un avocat, omorul va fi
absorbit în conţinutul ultrajului sau al ultrajului judiciar şi urmează să se aplice o
pedeapsă majorată în raport cu cea prevăzută pentru omorul calificat.
Victimă a omorului calificat prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen. poate fi
numai acea persoană care nu îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii

1
c. duVac, op. cit., 2010, p. 74.
2
În practica judiciară s-a decis că există omor din interes material dacă inculpata a urmărit, prin otrăvire cu o soluţie de
Paration, să ucidă victima, sperând să intre în posesia averii acesteia, chiar dacă, din eroare, a fost omorâtă o altă persoană decât
cea avută în vedere de inculpată (Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1721/1981, în R.R.D. nr. 4/1982, p. 70).
de stat sau nu este procuror ori judecător sau avocat. Se pot afla în postura de
victime ale acestei infracţiuni persoane care ar putea anunţa, sesiza organele
judiciare ori care ar putea să predea pe făptuitor sau o altă persoană.
Elementul circumstanţial de agravare a omorului calificat pe care îl analizăm
are caracter personal, nu se răsfrânge asupra participanţilor decât în situaţia în
care au acţionat având acelaşi scop special ca şi autorul.

2.4. Omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni
[art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen.]
Gravitatea omorului săvârşit în această împrejurare este generată, ca şi la
împrejurarea precedentă, pe de o parte, de scopul urmărit de făptuitor, care, de
această dată, constă fie în ascunderea unei infracţiuni săvârşite anterior, de el sau
de altă persoană, fie în înlesnirea săvârşirii, de el sau de către o altă persoană, a
unei alte infracţiuni, iar, pe de altă parte, de periculozitatea făptuitorului, care nu
ezită să suprime viaţa unei persoane pentru îndeplinirea scopului josnic avut în
vedere de el.
Din examinarea conţinutului dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. rezultă
că, pentru realizarea elementului circumstanţial agravant al omorului calificat
descris în acest text de lege, se impune îndeplinirea a două condiţii:
a) existenţa unei alte infracţiuni care s-a săvârşit sau existenţa unei hotărâri de
a săvârşi o infracţiune determinată;
b) omorul să fie săvârşit în scopul special cerut de lege, şi anume fie înlesnirea
săvârşirii de către făptuitor sau de către altul a unei infracţiuni, fie ascunderea uneia
săvârşite anterior.
Prin expresia „a înlesni săvârşirea altei infracţiuni” se înţelege facilitarea ori
uşurarea comiterii acesteia. De exemplu, pentru a sustrage o sumă mare de bani
dintr-o bancă, făptuitorul ucide paznicul; ori pentru a putea evada dintr-un
penitenciar, deţinutul îl ucide pe gardian. „A ascunde săvârşirea altei infracţiuni”
înseamnă a face ca aceasta să nu fie cunoscută, ştiută, descoperită de o altă
persoană sau de autorităţi. De exemplu, făptuitorul ucide un martor sau un
participant la comercializarea de stupefiante ori care cunoaşte sau a contribuit la
săvârşirea unui trafic de arme ori ucide victima unui viol pe fondul panicii create de
strigătele acesteia1.
În ipoteza în care scopul constă în înlesnirea săvârşirii altei infracţiuni, nu
interesează dacă făptuitorul urmează sau nu să participe la acea infracţiune ori
dacă infracţiunea respectivă se comite ulterior sau concomitent cu omorul ori dacă
scopul s-a realizat efectiv sau nu. În situaţia ascunderii altei infracţiuni, nu are
relevanţă dacă omorul s-a comis după sau concomitent cu acea infracţiune.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. cu cele prevăzute la
lit. e) din acelaşi text rezultă că infracţiunea a cărei săvârşire a fost înlesnită sau
ascunsă prin comiterea de către făptuitor a omorului trebuie să fie alta decât

1
„Când moartea victimei nu a fost urmarea violului, ci a fost provocată pentru ascunderea acestei infracţiuni, nu se poate
reţine că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de
omorul. În această din urmă variantă (când infracţiunea înlesnită sau ascunsă este
tot un omor), vor deveni incidente dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen.
Elementul circumstanţial agravant al omorului săvârşit pentru a înlesni sau
ascunde săvârşirea altei infracţiuni, având caracter personal, nu se răsfrânge
asupra participanţilor decât în cazul şi asupra acelora care acţionează în acelaşi
scop special ca autorul.

2.5. Omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de
omor sau o tentativă la infracţiunea de omor [art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen.]
Acest element circumstanţial de agravare a omorului calificat vizează
necesitatea sancţionării mai aspre a persistenţei infracţionale a făptuitorului în
săvârşirea de fapte de suprimare a vieţii şi care dovedeşte periculozitatea
deosebită ce îl caracterizează.
Pentru a se reţine omorul calificat prevăzut la art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen., se
cere să fie constatată o singură condiţie, şi anume ca făptuitorul să fi săvârşit mai
înainte o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor[1], neavând
relevanţă dacă pentru aceste fapte subiectul activ a fost condamnat definitiv sau
dacă executase ori nu pedeapsa pronunţată; nu are relevanţă durata scursă de la
omorul anterior, nici dacă a intervenit vreo cauză de înlăturare a răspunderii penale
sau a consecinţelor condamnării (amnistia, reabilitarea).
Dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen. devin incidente şi în cazul în care
omorul anterior a fost comis în stare de provocare sau în prezenţa altor
circumstanţe atenuante.

viol care a avut ca urmare moartea victimei, aceasta, întrucât sugrumarea victimei nu s-a produs
în cadrul acţiunii de constrângere a victimei la raport sexual, ci ulterior, pe baza unei noi rezoluţii,
survenită pe fondul panicii create de strigătele victimei. În asemenea situaţie, există concurs real
între infracţiunea de viol, varianta tip, şi cea de omor calificat prevăzută în art. 174 C. pen.
combinat cu art. 175 alin. (1) lit. h) C. pen. [în prezent, art. 188 şi art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. –
n.n.]” – C.S.J., s. pen., dec. nr. 4569 din 29 octombrie 2002, în l. S aVonea, D. grăDInaru, op. cit., p.
71.
[1]
Împrejurarea omorului calificat prevăzut la art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen. are corespondent
în Codul penal anterior dispoziţiile art. 176 alin. (1) lit. c). Între aceste două texte există o deosebire
de conţinut; dacă în Codul penal anterior această împrejurare avea următorul conţinut: „de către
o persoană care a mai comis un omor”, în Codul penal în vigoare, la art. 189 alin. (1) lit. e) se
prevede „de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la
infracţiunea de omor”. Prin formularea promovată de legiuitor în Codul penal în vigoare s-a pus
capăt controverselor dacă omorul săvârşit anterior poate apărea şi sub forma tentativei la
infracţiunea de omor, legiuitorul, de această dată, pronunţându-se explicit că se au în vedere atât
omorul, ca faptă consumată, cât şi tentativa la infracţiunea omor. De asemenea, prin formularea
textului art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen. se face şi o delimitare clară între această împrejurare şi cea
prevăzută în acelaşi text la lit. f) (asupra a două sau mai multor persoane).
În art. 242 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal se prevede că, „În aplicarea dispoziţiilor art. 189 alin.
(1) lit. e) C. pen., prin infracţiune de omor comisă anterior se înţelege orice faptă
de ucidere a unei persoane, săvârşită cu intenţia prevăzută în art. 16 alin. (3) din
Codul penal, cu excepţia infracţiunilor prevăzute la art. 190 şi art. 200 din Codul
penal”.
Potrivit acestor dispoziţii, rezultă neîndoielnic faptul că prevederile art. 189 alin.
(1) lit. e) C. pen. devin incidente numai dacă făptuitorul care a comis un omor
simplu sau calificat mai săvârşise anterior un omor intenţionat (simplu sau
calificat), şi nu alte fapte care au ca urmare imediată suprimarea vieţii persoanei,
cum sunt uciderea la cererea victimei, uciderea nou-născutului săvârşită de către
mamă sau alte fapte de ucidere săvârşite din culpă ori care au ca urmare
praeterintenţionată moartea victimei.
De asemenea, săvârşirea unor variante speciale ale infracţiunii de omor (art.
257 – ultraj, art. 279 – ultrajul judiciar, art. 401 – atentatul care pune în pericol
securitatea naţio nală, art. 408 – infracţiuni contra persoanelor care se bucură de
protecţie internaţională, când sunt săvârşite contra vieţii) realizează situaţia-
premisă pentru a opera acest element circumstanţial agravant al omorului calificat.
După modul de exprimare a legiuitorului în dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) C.
pen. şi raţiunea instituirii acestui element circumstanţial agravant al omorului
calificat, rezultă că întotdeauna aceste prevederi devin incidente dacă infractorul a
săvârşit un omor consumat sau o tentativă la infracţiunea de omor şi se constată
că acesta, anterior, mai săvârşise un omor sau o tentativă la infracţiunea de omor.
În această situaţie, distingem o unitate de subiect activ (aceeaşi persoană comite
sau participă la săvârşirea infracţiunii de omor sau a tentativei la această
infracţiune, după ce anterior mai săvârşise aceste fapte, astfel că, în baza unor
hotărâri infracţionale distincte, ucide sau pune în pericol viaţa unor persoane
diferite).
În literatura de specialitate1 s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 189
alin. (1) lit. e) C. pen. şi în cazul în care tentativa la infracţiunea de omor şi omorul
consumat asupra aceleiaşi victime au fost săvârşite pe baza unor rezoluţii distincte
şi în împrejurări diferite, fiecare dintre aceste fapte păstrându-şi propria sa
individualitate (de exemplu, inculpatul a comis o primă tentativă de omor asupra
soţiei şi, după ce şi-a executat pedeapsa, revenind acasă, a comis un omor asupra
aceleiaşi victime). În aceste condiţii, dacă tentativa şi omorul consumat asupra
aceleiaşi victime au fost săvârşite în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale, fapta
consumată absoarbe în chip natural tentativa, neputându-se reţine infracţiunea de
omor calificat, forma consumată, prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen.
Această soluţie se impune, chiar dacă între tentativa la infracţiunea de omor şi
omorul consumat s-ar fi interpus o oarecare durată de timp2.
Elementul circumstanţial prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen., având
caracter personal, nu se transmite participanţilor decât dacă au şi antecedentul
cerut de lege autorului.

1
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 34.
2
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 878/1988, în R.R.D. nr. 2/1989, p. 75.
 2.6. Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane [art. 189 alin. (1) lit. f) C.
pen.]
Gravitatea deosebită a omorului săvârşit asupra a două sau mai multor
persoane este generată de pluralitatea victimelor, cât şi de periculozitatea
infractorului, care ucide intenţionat două sau mai multe persoane.
În legătură cu interpretarea dispoziţiei din art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. au fost
exprimate două opinii. într‑ o primă opinie, s-a apreciat că elementul
circumstanţial al omorului calificat pe care îl analizăm există atunci când uciderea
a două sau mai multor persoane a avut loc printr-o singură acţiune1. Astfel, iniţierea
unei explozii care provoacă moartea mai multor persoane, descărcarea unei arme
automate asupra unui grup de persoane, care a avut ca rezultat uciderea a cel
puţin două persoane, punerea de otravă în mâncarea destinată mai multor
persoane şi uciderea lor sunt exemple de asemenea activităţi ce pot provoca
uciderea mai multor persoane. Potrivit acestei opinii, dacă s-au comis mai multe
omoruri prin mai multe acţiuni de către acelaşi infractor, va exista element
circumstanţial agravant al omorului calificat prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) C.
pen. (de exemplu, infractorul, în urma unui conflict cu două persoane, a hotărât să
le ucidă: pe una a înjunghiat-o, pe alta a sugrumat-o).
într‑ o a doua opinie, dominantă în literatura de specialitate2, se consideră că
ceea ce este esenţial pentru încadrarea faptei în dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. f)
C. pen. este producerea morţii a două sau mai multor persoane în aceeaşi
împrejurare, cu aceeaşi ocazie, indiferent dacă este vorba despre o singură
acţiune sau despre acţiuni diferite. Acest mod de a raţiona se întemeiază, în
principal, pe argumente de text, şi anume pe faptul că art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen.
care incriminează omorul calificat se referă la săvârşirea omorului în anumite
„împrejurări”, de unde se deduce că ceea ce interesează este ca moartea a două
sau multor persoane să se producă în aceeaşi împrejurare. În virtutea acestei
opinii, elementul circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen.
se reţine atât în situaţia în care omorul multiplu s-a produs când s-a folosit o
bombă, dar şi în ipoteza în care făptuitorul a tras succesiv focuri de armă asupra
mai multor victime ori a lovit cu cuţitul două sau mai multe persoane. De aceea,
dacă cel de-al doilea omor a fost comis după o perioadă de timp care indică o nouă
activitate infracţională sau a fost comis la scurt interval, însă în împrejurări diferite,
nu va exista unitatea infracţională prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen., ci o
pluralitate de infracţiuni care atrage aplicarea dispoziţiilor din art. 189 alin. (1) lit. e)
C. pen.
Practica judiciară a adoptat această ultimă opinie, pe care o apreciem ca fiind
concordantă cu voinţa legiuitorului. Astfel, instanţele de judecată 3 au decis că
există omor săvârşit asupra a două sau mai multor persoane dacă inculpatul,
urmărind să o ucidă pe concubina sa, a aruncat conţinutul unei damigene cu
benzină într-o cameră unde dormeau mai multe persoane, provocând, prin

1
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 198.
2
gh. Mateuţ, în M. BaSaraB, V. Paşca (coorD.), op. cit., p. 110; V. cIocleI, op. cit., p. 49; V. dobrInoIu, n. neaGu, op. cit.,
p. 29; o. PreDeScu, a. hărăStăşanu, op. cit., 2012, p. 77; c. duVac, op. cit., 2010, p. 82.
3
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 33.
incendiu, moartea acestora, ori a aruncat o cantitate de benzină, căreia i-a dat foc,
peste doi copii ai concubinei, omorându-i; sau, găsindu-şi soţia în locuinţa vecinului
într-o situaţie de vădită intimitate, l-a ucis pe vecin, aplicându-i asupra capului
lovituri cu un băţ, iar pe soţie a ucis-o în curtea domiciliului1; ori în cazul în care
inculpatul a ucis cu aceeaşi ocazie două persoane – prin lovire cu un corp tăietor-
despicător, respectiv prin sugrumare2.
Apreciem că, pentru reţinerea elementului circumstanţial agravant al omorului
calificat la care ne referim, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
a) pluralitatea de victime, adică uciderea efectivă a două sau mai multor
persoane. Când niciuna dintre persoanele asupra cărora a fost îndreptată acţiunea
de ucidere nu a fost ucisă, fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat
prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. 34
Situaţia în care făptuitorul a reuşit să ucidă doar o persoană dintre cele vizate
a generat unele controverse în practica judiciară 5. Din acest motiv, procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat
recurs în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. (1) lit. b) C.
pen. anterior [art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. actual], în cazul actelor de violenţă
săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane,
dintre care una a decedat. Secţiile Unite au admis recursul în interesul legii şi au
stabilit că actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare
asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de
omor – simplu sau calificat – comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativă
la infracţiunea de omor, după caz, simplu sau calificat, aflate în concurs 6;
b) unitatea de împrejurare, care presupune ca faptele de ucidere a victimelor
să
fie săvârşite într-o anumită unitate de timp şi de loc 7;
c) intenţia de a ucide două sau mai multe persoane. Din punct de vedere al
laturii subiective, se cere ca autorul să acţioneze cu intenţie faţă de fiecare victimă
în parte. Dacă cerinţa intenţiei este îndeplinită numai în raport cu una dintre
victime, iar uciderea celeilalte (celorlalte) persoane s-a produs din culpa

1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2939/1995, în Dreptul nr. 9/1996, p. 36; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 338/2007, în J.S.P. 2007, p. 27.
2
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 338 din 22 ianuarie 2007, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit., p. 91.
3
Fapta inculpatului care a lovit cu cuţitul de mai multe ori în zone vitale cele două victime, loviturile aplicate uneia dintre
acestea punându-i viaţa în primejdie, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat, prevăzută
de art. 32 combinat cu art. 33 raportat la art. 188 combinat cu art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. (Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr.
137 din
4
februarie 2007, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit., p. 94).
5
Unele instanţe s-au pronunţat în sensul că actele de violenţă comise în aceeaşi împrejurare, cu intenţia directă sau indirectă
de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie o singură infracţiune de omor calificat prevăzută în art.
189 alin. (1) lit. f) C. pen. Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că actele de violenţă au fost săvârşite în aceeaşi împrejurare, cu
intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea de omor – simplu, calificat –
comisă asupra unei singure persoane, cât şi tentativa de omor, după caz, simplu sau calificat, aflate în concurs (a se vedea J.S.P.
2006, p. 257).
6
I.C.C.J., S.U., dec. nr. V din 20 februarie 2006 (M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2007).
7
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2938 din 30 noiembrie 1995, în B.J. 1995, p. 175-176.
făptuitorului, se aplică regulile concursului de infracţiuni între infracţiunea de omor
(simplu, calificat) şi infracţiunea de ucidere din culpă.
Elementul circumstanţial agravant al omorului calificat prevăzut în art. 189 alin.
(1) lit. f) C. pen. are caracter real şi se aplică participanţilor în măsura în care
aceştia l-au cunoscut.

2.7. Omorul săvârşit asupra unei femei gravide [art. 189 alin. (1) lit. g) C. pen.]
Gravitatea omorului astfel săvârşit decurge atât din împrejurarea că victimă este
nu numai mama, ci şi fătul, pentru că, odată cu uciderea femeii gravide, se suprimă
şi produsul de concepţie, cât şi din periculozitatea făptuitorului, care evidenţiază
caracterul inuman al faptei şi dispreţul pe care îl manifestă faţă de viaţa omului în
general.
Pentru existenţa acestui element circumstanţial al omorului calificat, este
necesar a se constata îndeplinirea cumulativă a două condiţii:
a) graviditatea victimei. Aceasta presupune ca starea de graviditate a victimei
să fie una reală. Dacă făptuitorul săvârşeşte omorul fiind convins că victima este
gravidă, dar în realitate se constată inexistenţa sarcinii, fapta nu se încadrează la
infracţiunea de omor calificat prevăzută la art. 189 alin. (1) lit. g) C. pen., ci la omor
simplu sau la omor calificat, dacă se reţine un alt element circumstanţial agravant,
după caz.
De asemenea, elementul circumstanţial agravant al omorului calificat pe care îl
analizăm nu va opera în caz de eroare asupra identităţii persoanei ori de aberratio
ictus, decât dacă femeia vizată, cât şi cea ucisă sunt gravide;
b) cunoaşterea de către făptuitor a stării de graviditate a victimei. Făptuitorul
trebuie să cunoască starea de graviditate a victimei în momentul în care se comite
actul de ucidere, indiferent de stadiul sarcinii. Necunoaşterea acestei împrejurări
exclude, potrivit art. 30 alin. (3) C. pen., calificarea faptei ca omor calificat în
această modalitate1.
Elementul circumstanţial al omorului calificat prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. g)
C. pen. are caracter real şi va fi aplicabil participanţilor dacă se va stabili că aceştia
au cunoscut sau cel puţin au prevăzut că victima omorului este o femeie gravidă.

2.8. Omorul săvârşit prin cruzimi [art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen.]
Acest element circumstanţial agravant al omorului calificat face ca infracţiunea
să aibă o gravitate foarte ridicată datorită, în principal, periculozităţii făptuitorului,
care denotă, prin felul de a acţiona, ferocitate, sadism, un mod barbar de săvârşire
cu violenţă a omorului, faptă care produce în conştiinţa colectivă şi individuală un
sentiment de oroare şi de insecuritate socială.
Legea penală nu explică ce se înţelege prin cruzimi, aşa că accepţiunea sa este
cea din vorbirea curentă, şi anume aceea de atitudine, faptă crudă, ferocitate,
bestialitate, barbarie, cruzime2. Aşadar, prin „cruzimi”, ca element circumstanţial

1
A se vedea, în acest sens, I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4245/2007, în J.S.P. 2007, p. 15; C.S.J.,
s. pen., dec. nr. 617 din 7 februarie 2003, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit., p. 120.
2
DEX, p. 255.
agravant al omorului calificat, trebuie să se înţeleagă modurile, procedeele,
mijloacele şi actele de violenţă aplicate victimei, de natură sau pentru a-i provoca
suferinţe deosebit de mari şi prelungite în timp, fie pentru a o ucide, fie pentru a o
chinui înainte de a o ucide sau înainte de survenirea morţii acesteia.
Este de subliniat faptul că nu trebuie confundate cruzimile la care se referă art.
189 alin. (1) lit. h) C. pen. cu suferinţele inerente oricărei acţiuni de ucidere (de
exemplu, durerile provocate de glonţul tras sau de otrava absorbită), astfel de
suferinţe destul de grele se produc în majoritatea cazurilor de omor, fără ca prin
aceasta omorul să capete caracterul de omor calificat.
În acelaşi sens este interpretată noţiunea de „cruzimi” şi de către instanţele de
judecată în practica judiciară. Astfel, s-a decis că îndeplinesc condiţiile faptei
prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen.: uciderea victimei prin lovituri de o
intensitate deosebită, aplicate pe o durată mai lungă de timp1; fapta inculpatului de
a lovi victima, în mod repetat, timp de circa 20 de minute, cu ajutorul unui cablu
electric, provocându-i acesteia leziuni multiple pe 20% din suprafaţa corpului,
determinând-o să se arunce de la etajul 4, decedând 2; fapta inculpaţilor care au
aplicat victimei 8 lovituri de cuţit şi au lăsat cuţitul în toracele acesteia, producându-
i intense suferinţe fizice3; fapta inculpatului de a aplica victimei, pe o durată mai
mare de timp, cu intensitate deosebită, repetate lovituri pe aproape întreaga
suprafaţă a corpului, folosindu-se de o bâtă şi de o coadă de târnăcop, şi de a
părăsi apoi victima, noaptea, pe timp rece, determinându-i astfel moartea după 5
ore în chinuri mari4; fapta inculpatului care a aplicat victimei un număr de şapte
lovituri de ciocan în zona capului şi una la degetul 4 al mâinii stângi, apoi a
dezbrăcat victima, care era încă în viaţă, şi a târât-o pe marginea unui lac,
producându-i multiple excoriaţii pe partea dorsală a corpului, după care a
abandonat-o5.
Dimpotrivă, s-a decis că nu constituie omor prin cruzimi dacă activitatea violentă
a inculpatului s-a desfăşurat în două rânduri (a lovit victima pe zăpadă şi a turnat
peste ea o găleată cu apă, refuzând să îi permită să intre în casă). Moartea victimei
s-a produs după 7 zile din cauza unei insuficienţe respiratorii, pe fondul unui
hemopneumotorax sufocat la o persoană cu multiple tare organice şi uzură
biologică accentuată. În acest caz, suferinţele victimei au fost inevitabile şi
subsecvente acţiunii de ucidere săvârşite de inculpat; acesta nu a urmărit cauzarea
unor dureri deosebite, prelungite în timp, cerinţă de esenţă pentru realizarea
omorului prin cruzimi6.
De asemenea, în practica judiciară, justificat, s-a decis că, dacă se reţine
infracţiunea prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen., nu mai este posibilă
aplicarea dispoziţiilor art. 77 lit. b) teza I C. pen. privitoare la săvârşirea infracţiunii

1
Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1165 din 22 septembrie 2004, în C.P.J.P. 2000-2004, p. 293.
2
C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 229/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 112.
3
C.A. Timişoara, dec. pen. nr. 42/1995, în R.D.P. nr. 1/1996, p. 138.
4
C.S.J., s. pen., dec. nr. 740/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 151.
5
Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 1274 din 21 septembrie 2007, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit., p. 88.
6
C.A. Iaşi, dec. pen. nr. 273/1998, în R.D.P. nr. 3/1998, p. 131-132.
prin acte de cruzime, pentru a se evita o dublă valorificare a aceleiaşi
circumstanţe1.
Elementul circumstanţial agravant al omorului calificat prevăzut în art. 189 alin.
(1) lit. h) C. pen. are caracter real şi se aplică participanţilor în măsura în care
aceştia l-au cunoscut.

§3. Formele omorului calificat

Infracţiunea de omor calificat este susceptibilă de a fi săvârşită în oricare dintre
formele sale: acte pregătitoare, tentativă, ca forme atipice, şi infracţiune
consumată, ca formă tipică a acestei infracţiuni.
a) Actele pregătitoare nu sunt incriminate, dar ele pot avea valoare de acte
de complicitate, dacă sunt efectuate de o altă persoană decât autorul şi dacă au
servit la săvârşirea infracţiunii, iar când sunt efectuate de către autor, ele
evidenţiază, de regulă, intenţia premeditată.
b) Tentativa la omorul calificat este incriminată în art. 189 alin. (2) C. pen.
Această formă imperfectă a omorului poate să apară în oricare dintre modalităţile
normative (întreruptă, perfectă sau fără efect).
c) Consumarea infracţiunii de omor calificat are loc în momentul în care se
produce, în urma activităţii infracţionale a făptuitorului, rezultatul cerut de lege, şi
anume încetarea din viaţă a victimei (sau victimelor) infracţiunii.
În ipotezele în care legiuitorul condiţionează existenţa omorului deosebit de
grav de urmărirea unui scop, nu interesează, pentru stabilirea momentului
consumării infracţiunii, dacă a fost sau nu realizat scopul vizat.

§4. Sancţiuni
Infracţiunea de omor calificat fiind cea mai gravă dintre infracţiunile contra vieţii,
legiuitorul a înţeles să prevadă pentru sancţionarea acesteia pedeapsa detenţiunii
pe viaţă în alternanţă cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
La stabilirea pedepsei principale care urmează să se aplice într-un caz concret,
instanţa va ţine seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei
prevăzute în art. 74 C. pen. Aceste criterii vor fi avute în vedere la alegerea naturii
pedepsei (detenţiunea pe viaţă sau închisoarea), la stabilirea duratei pedepsei
(dacă instanţa s-a decis să aplice închisoarea), cât şi la stabilirea duratei pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.

Secţiunea a 5‑ a. Uciderea din culpă

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Uciderea din culpă este incriminată în art. 192 C. pen. într-o variantă tip şi două
variante agravate.

1
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 15/1977, în C.D. 1977, p. 261; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 88/2007, în J.S.P. 2007, p. 18.
 Varianta tip [art. 192 alin. (1) C. pen.] constă în uciderea din culpă a unei
persoane.
Prima variantă agravată [art. 192 alin. (2) C. pen.] presupune uciderea din
culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere
pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite
activităţi.
A doua variantă agravată [art. 192 alin. (3) C. pen.] există în ipoteza în care
prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane.
Uciderea din culpă constituie o modalitate atenuată a omuciderii, dreptul la viaţă
al persoanelor este ocrotit şi împotriva faptelor săvârşite din culpă. Legea penală
pedepseşte mai blând uciderea din culpă decât omorul, ţinând seama că făptuitorul
nu urmăreşte anume moartea victimei, aceasta producându-se din cauza
nedibăciei, uşurinţei, neatenţiei, nerespectării unor reguli etc. de către făptuitor.
Faptele de ucidere din culpă provoacă un număr mult mai mare de victime decât
faptele intenţionate de omor1. Asemenea fapte se comit în legătură cu exercitarea
celor mai diferite profesii şi ocupaţii, cum ar fi circulaţia rutieră, activitatea sanitară,
în construcţii, industrie etc. Tocmai frecvenţa unor asemenea fapte a determinat
legiuitorul să incrimineze şi să sancţioneze uciderea din culpă ca urmare a
nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei
profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pentru a crea în
conştiinţa oamenilor o anumită forţă inhibitivă, de natură să oblige la o reflecţie mai
profundă atunci când efectuează acte care ar putea provoca moartea unei
persoane.
Legiuitorul Codului penal în vigoare a instituit în materia uciderii din culpă regula
concursului de infracţiuni atunci când uciderea din culpă s-a săvârşit prin
încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere care constituie prin ea
însăşi o infracţiune.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 192 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special îl
constituie, ca şi la omor, relaţiile sociale ale căror dezvoltare şi desfăşurare nu sunt
posibile fără ocrotirea vieţii omului în raport cu faptele săvârşite din culpă, care ar
putea aduce atingere acestei valori sociale fundamentale.
Deşi uciderea din culpă are acelaşi obiect juridic special cu infracţiunea de
omor, între cele două fapte penale există deosebiri evidente în ceea ce priveşte
gravitatea în abstract şi din punct de vedere al tratamentului penal ce le-a fost
rezervat de legiuitor.
b) Obiectul material al uciderii din culpă îl constituie corpul fizic al omului în
viaţă, asupra căruia s-a exercitat acţiunea sau inacţiunea făptuitorului.

1
A se vedea Raport privind activitatea desfăşurată de Ministerul Public în anul 2015: „Omorul simplu sau calificat
reprezintă 4,7% din totalul infracţiunilor contra persoanei, iar cele de ucidere din culpă reprezintă 26,5% din totalul infracţiunilor
contra persoanei”.
 B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană
care îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde penal.
Fapta de ucidere din culpă poate fi săvârşită în participaţie improprie, urmând
ca cei care au determinat, înlesnit sau ajutat în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea
de către autor a uciderii din culpă să fie pedepsiţi pentru instigare sau complicitate
la infracţiunea de omor. Este posibilă şi participaţia improprie simplă (omogenă),
dacă uciderea a fost cauzată prin culpa comună a mai multor persoane 1. Această
soluţie este confirmată de practica judiciară 2.
Subiectul activ nemijlocit al uciderii din culpă în varianta tip poate fi şi o
persoană care exercită o profesie, o meserie sau o altă activitate, dacă fapta s-a
săvârşit în legătură cu activitatea sa profesională, dar fără să se fi datorat
nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei
profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi (de exemplu, un
conducător auto de autocar, în timpul staţionării, fără să observe că o persoană
infirmă este rezemată de uşă, deschide uşa, iar în cădere pasagerul se loveşte cu
capul de asfalt şi decedează).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de ucidere din culpă în varianta tip poate fi
orice
persoană fizică în viaţă.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează printr-o acţiune sau
inacţiune a subiectului activ nemijlocit susceptibilă (aptă) să ucidă, adică să
producă rezultatul cerut de norma de incriminare.
Acţiunea de ucidere din culpă poate lua forma unei acţiuni directe (spre
exemplu, mama, din neatenţie, dă copilului bolnav substanţe otrăvitoare în loc de
medicament, acţiune care duce la moartea copilului) sau forma acţiunii indirecte
(de exemplu, o persoană este ucisă de un animal periculos lăsat fără supraveghere
de autor).
Inacţiunea prin care se comite infracţiunea de ucidere din culpă constă în
neîndeplinirea de către făptuitor, din culpă, a unui act (în sensul de activitate) la
care era obligat (de exemplu, făptuitorul, din neglijenţă ori dând dovadă de
uşurinţă, nu asigură uşa de la balcon, iar un copil în vârstă de 5 ani se urcă pe
balustrada balconului şi cade de la etajul 3, decedând).
b) Urmarea imediată. Acţiunea sau inacţiunea făptuitorului trebuie să aibă
ca rezultat moartea victimei, care se poate produce imediat după executarea
actului ori după neîndeplinirea obligaţiei făptuitorului sau ulterior, după o perioadă
mai mică ori mai mare de timp.

1
În acelaşi sens, a se vedea V. donGoroz, s. Kahane, I. oancea, I. fodor, c. bulaI, n. IlIescu, r.M. StănoIu, Explicaţii teoretice
ale Codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 194; în sens contrar, a se vedea t. VaSIlIu,
g. antonIu, şt. Daneş, gh. Dărîngă,
D. lucIneScu, V. PaPaDoPol, D. PaVel, D. PoPeScu, V. răMureanu, Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 164.
2
Se reţine coautorat la infracţiunea de ucidere din culpă dacă accidentul de circulaţie soldat cu moartea unei persoane s-a
datorat culpei ambilor conducători auto [a se vedea G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 41].
 În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că, în ipoteza în care un accident
are ca urmare o vătămare corporală din culpă, iar inculpatul este condamnat
definitiv pentru această infracţiune, dacă ulterior victima moare ca urmare a
accidentului, nu se mai poate antrena răspunderea penală pentru ucidere din
culpă, existând autoritate de lucru judecat1. O asemenea soluţie este greşită după
părerea noastră, deoarece nu sunt întrunite elementele autorităţii de lucru judecat,
fiind vorba despre fapte diferite. În acest caz, soluţia de condamnare definitivă se
poate desfiinţa pe calea revizuirii, încadrarea juridică corectă fiind uciderea din
culpă.
c) Legătura de cauzalitate. Există legătură de cauzalitate ori de câte ori se
stabileşte că, fără acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, moartea victimei nu s-ar fi
produs. De exemplu, făptuitorul aruncă de la etaj un corp greu, care în cădere
ucide o persoană; ori dacă inculpatul, fugărind victima în scopul de a o lovi şi
aruncând cu o piatră în uşa casei unde aceasta s-a refugiat, a ştiut că victima, fiind
bolnavă de inimă, ar putea face, din cauza spaimei, un infarct miocardic şi să
moară2.
Nu are relevanţă dacă alături de activitatea făptuitorului au concurat la
producerea rezultatului şi alte fapte fizice sau acţiunea culpabilă a altor persoane,
fiind suficient a se stabili că una dintre cauzele ce au determinat rezultatul este
acţiunea sau inacţiunea făptuitorului 3; spre exemplu, dacă făptuitorul, din
neglijenţă, nu acoperă o groapă adâncă pe care era obligat să o acopere şi,
ulterior, din cauza ploii, groapa se umple cu apă, iar victima cade în acea groapă
şi se îneacă, se va reţine în sarcina făptuitorului comiterea infracţiunii de ucidere
din culpă, întrucât inacţiunea făptuitorului se înscrie între antecedentele cauzale
ale morţii victimei şi fără ea rezultatul nu s-ar fi produs, chiar dacă la acest rezultat
au contribuit şi alţi factori, în exemplul dat, ploaia care a umplut groapa cu apă sau
neatenţia victimei; tot astfel, dacă inculpatul vede în grădina casei sale un copil
intrat fără să îi ceară voie, strigă la el şi încearcă să îl prindă, iar copilul speriat
aleargă spre marginea grădinii care se termină cu o pantă abruptă cu înclinaţie de
45 de grade şi, coborând în fugă panta, se împiedică şi se loveşte în abdomen de
un ciot, decedând la scurtă vreme; s-a motivat că, în speţă, inculpatul, cunoscând
periculozitatea pantei, a acţionat cu uşurinţă şi nebăgare de seamă, deci este
vinovat pentru uciderea din culpă.
La producerea rezultatului (moartea victimei) poate contribui şi propria culpă
a victimei, situaţie în care trebuie făcută distincţia după cum culpa victimei a avut
sau nu un rol exclusiv în producerea rezultatului periculos. În situaţia în care culpa
victimei nu a avut un rol exclusiv în producerea morţii acesteia, legătura de
cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi rezultat există şi
făptuitorul va răspunde penal pentru ucidere din culpă 4.
Când culpa victimei a avut un rol exclusiv în producerea rezultatului, legătura
de cauzalitate între activitatea făptuitorului şi moartea victimei nu există şi, ca

1
I. dobrInescu, op. cit., p. 130.
2
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 37.
3
I. dobrInescu, op. cit., p. 132.
4
C.A. Piteşti, dec. pen. nr. 349/R/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 50-54.
atare, nu există nici infracţiunea. În practica judiciară s-a decis că este exclusă
răspunderea penală a făptuitorului, pentru că nu există legătură de cauzalitate între
activitatea sa şi moartea victimei, în cazul în care victima s-a urcat fără ştirea
şoferului în remorca vehiculului condus de acesta, de unde a căzut din propria
imprudenţă, lovindu-se mortal1; ori dacă victima, în timpul rulajului, sare pe
neaşteptate din maşină şi se accidentează etc.[4]

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare

cuprinsă în art. 192 C. pen. este culpa, care se poate înfăţişa sub ambele ei
modalităţi, şi anume fie sub modalitatea culpei cu previziune, fie sub modalitatea
culpei simple sau a neglijenţei, aşa cum sunt definite în art. 16 alin. (4) C. pen.
În cazul uciderii din culpă în modalitatea uşurinţă, făptuitorul prevede rezultatul
faptei sale (uciderea victimei), dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va
produce. În practica judiciară s-a reţinut uciderea din culpă – în modalitatea
uşurinţă – când făptuitorul, fiind mecanic şi primind dispoziţia de serviciu de a
coborî două panouri grele fixate pe platforma unui turn de răcire, fără a se asigura,
a desprins unul dintre panouri şi l-a aruncat jos, de la mare înălţime, cauzând în
cădere lovirea mortală a unui muncitor2.
Uşurinţa, ca modalitate a culpei, este foarte aproape de intenţia indirectă, când
făptuitorul nu are niciun temei serios să considere că rezultatul mai grav nu se va
produce şi se bazează în această convingere exclusiv pe jocul întâmplării. În acest
sens, în practica judiciară3 s-a decis că „fapta unui militar de a efectua, în prezenţa
altuia, manevre repetate de introducere şi expulzare a cartuşelor pe ţeava
pistolului-mitralieră îndreptată spre acesta din urmă şi de a apăsa pe trăgaci, cu
consecinţa împuşcării mortale a victimei, constituie, în sine, temei suficient pentru
încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de omor. Dacă se dovedeşte că
manevrarea pistolului s-a făcut în joacă, inculpatul apăsând pe trăgaci crezând că
pârghia este asigurată, iar după împuşcarea victimei a avut manifestări de
disperare, fiind în bune relaţii cu aceasta, nu se poate reţine existenţa intenţiei
indirecte de ucidere; poziţia subiectivă a inculpatului caracterizându-se prin culpă,
încadrarea corectă a faptei este în infracţiunea de ucidere din culpă”.
Culpa fără prevedere sau neglijenţa presupune că făptuitorul nu prevede
rezultatul faptei sale (moartea victimei), deşi trebuia să îl prevadă (de exemplu,
făptuitorul militar aflat în serviciu de pază lasă arma încărcată şi nesupravegheată
în apropierea unui grup de copii, iar unul dintre copii se joacă cu arma şi, din
greşeală, ucide un alt copil) 4.
În cazul culpei ca formă a vinovăţiei, fie că vorbim despre culpă cu previziune,
fie că vorbim despre culpă în forma neglijenţei, trebuie să se stabilească modul
neglijent, uşuratic în care a acţionat făptuitorul, ceea ce se poate realiza numai pe
baza unei analize minuţioase a împrejurărilor în care s-a comis fapta. Simplul fapt
1
gh. Mateuţ, în M. BaSaraB, V. Paşca (coorD.), op. cit., p. 136. [4] G. anTonIu, c. bulaI
(coord.), op. cit., vol. III, p. 37.
2
Idem, p. 43.
3
C.S.J., compl. 7 jud., dec. nr. 28 din 19 februarie 1991, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 245.
4
Trib. Suprem, s. mil., dec. nr. 81/1975, în C.D. 1975 p. 348.
că s-a produs un rezultat periculos, susceptibil a fi încadrat într-o dispoziţie
prevăzută de legea penală, nu este suficient pentru a duce la concluzia vinovăţiei
unei persoane1.
În cazul faptei prevăzute în art. 192 C. pen., culpa poate fi numai a făptuitorului 2,
comună mai multor făptuitori3, numai a victimei (în această ipoteză nu este
angajată răspunderea penală4) ori comună inculpatului şi victimei5.

§3. Variante agravate [art. 192 alin. (2) şi (3) C. pen.]

A. Prima variantă agravată [art. 192 alin. (2) C. pen.] se particularizează de
varianta tip prin faptul că uciderea din culpă este urmarea nerespectării
dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii
sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi. Celelalte elemente de
structură sunt comune cu ale variantei tip a uciderii din culpă.
Pentru realizarea conţinutului legal al uciderii din culpă în varianta prevăzută în
art. 192 alin. (2) C. pen., trebuie să se constate următoarele cerinţe speciale care
se adaugă la condiţiile esenţiale ale variantei tip 6:
a) făptuitorul să fie un profesionist (inginer, farmacist, arhitect,
chimist, medic
etc.) sau un meseriaş (mecanic, instalator, zidar, tâmplar, electrician etc.) ori să
îndeplinească o anumită activitate (conducător de vehicul, impiegat de mişcare,
macaragiu, barcagiu, vânător, militar etc.);
b) pentru exercitarea profesiei sau activităţii să existe dispoziţii
legale ori măsuri
de prevedere stabilite prin acte normative;
c) uciderea din culpă să fie săvârşită în timpul exerciţiului profesiei
sau meseriei
ori în timpul efectuării activităţii;
d) să existe o legătură de cauzalitate între nerespectarea dispoziţiilor
legale ori a măsurilor de prevedere şi uciderea din culpă în înţelesul dispoziţiilor
art. 192 alin. (2) C. pen.
După cum se observă, ceea ce face ca uciderea din culpă să fie mai gravă în
varianta pe care o examinăm este culpa profesională. Ea este prezentă în orice
domeniu în care este angajată o persoană, de pildă, în domeniul circulaţiei rutiere,
în domeniul medical, în domeniul farmaceutic, în domeniul construcţiilor, în
domeniul circulaţiei pe căile ferate, al unor activităţi productive etc.
Cele mai frecvente infracţiuni de ucidere din culpă se săvârşesc din cauza
nesocotirii normelor privind circulaţia pe drumurile publice 7. Raportat la anumite

1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1634 din 27 martie 2003, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit., p. 134.
2
C.S.J., compl. 7 jud., dec. nr. 29 din 19 februarie 1991, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 250.
3
C.S.J., s. pen., dec. nr. 765 din 26 iunie 1990, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 250.
4
Trib. Suprem, s. mil., dec. nr. 46/1987, în R.R.D. nr. 8/1988, p. 76.
5
C.S.J., s. pen., dec. nr. 2375 din 26 mai 2000, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 254.
6
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 209.
7
Din graficul accidentelor rutiere pe perioada 2001-2011 (publicat în „Evenimentul zilei” din 7 noiembrie 2012) rezultă o
medie în jur de 2.500 de oameni decedaţi în accidente de circulaţie într-un an.
norme, instanţele judecătoreşti au reţinut vinovăţia (culpa) conducătorului de
autovehicule care, prin acţiunile/inacţiunile lor, au comis accidente soldate cu
decesul unor persoane ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor
de prevedere în materie constând în:
– neacordarea priorităţii la trecerea pietonilor prin locurile special amenajate;
– nereducerea vitezei de circulaţie până la limita evitării oricărui pericol (de
exemplu, în caz de vizibilitate redusă sau când circulă din direcţia opusă
tramvaie, troleibuze şi autobuze oprite în staţii ori dacă circulă pe lângă grupuri
sau coloane de oameni care staţionează ori se deplasează pe carosabil);
– nerespectarea semnificaţiei indicatorului „cedează trecerea”;
– încredinţarea conducerii autovehiculului unei persoane care nu posedă
permis de conducere.
Identificăm o anumită frecvenţă, în ceea ce priveşte săvârşirea uciderii din
culpă, şi ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere
în dome niul medical.
Numeroase cazuri de ucidere din culpă apar şi în sectoarele de activitate
productivă, al lucrărilor în construcţii sau în manevrarea ori transportarea unor
materiale sau substanţe periculoase, ca urmare a nerespectării normelor de
securitate sau protecţie a muncii ori a unor măsuri de prevedere pentru exerciţiul
acestor activităţi sau meserii.
Uciderea din culpă în varianta prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen. nu are
caracter complex, întrucât legiuitorul a instituit regula potrivit căreia când
încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie prin ea însăşi
o infracţiune se aplică regulile concursului de infracţiuni. Apreciem această
soluţie a legiuitorului, ţinând seama că ea este de natură să atragă atenţia
făptuitorului de a respecta dispoziţiile legale ori măsurile de prevedere în
exercitarea profesiei sau meseriei ori pentru desfăşurarea unei activităţi, pentru că,
în caz contrar, va fi sancţionat mai aspru.

B. A doua variantă agravată [art. 192 alin. (3) C. pen.]. Uciderea din culpă
prevăzută în această variantă are toate elementele de structură comune cu ale
variantei tip ori ale primei variante agravate, cu deosebirea că urmarea imediată
este mult mai gravă decât la aceste variante, constând în moartea a două sau
mai multor persoane.
Există ucidere din culpă în a doua variantă agravată în ipoteza în care
făptuitorul, prin acţiunea sau inacţiunea sa, săvârşită în condiţiile descrise la art.
192 alin. (1) sau (2) C. pen., cauzează moartea a două sau mai multor persoane.
În asemenea situaţie nu există concurs de infracţiuni, ci o singură infracţiune de
ucidere din culpă. Practica judiciară este unitară în acest sens 1.
Uciderea din culpă prevăzută în art. 192 alin. (3) C. pen. este o unitate
infracţională legală, compusă din fapte care, altfel, ar fi constituit infracţiuni
distincte şi ar fi intrat în concurs[2].

1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 896 din 10 martie 1999, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 262. [2] Gh. IVan, op. cit., p. 80.
 §4. Formele infracţiunii
a) Actele pregătitoare şi tentativa. Infracţiunea de ucidere din culpă, ca şi
omorul, este o faptă comisivă şi materială (de rezultat). Cum însă la infracţiunea
săvârşită din culpă nu există o hotărâre infracţională a cărei realizare să fie
pregătită şi pusă în executare, ceea ce exclude posibilitatea formelor imperfecte,
nici la infracţiunea de ucidere din culpă nu există astfel de forme. Prin urmare,
uciderea din culpă nu poate avea altă formă decât aceea de infracţiune
consumată.
b) Consumarea. Infracţiunea de ucidere din culpă se consumă în momentul
în
care se produce urmarea, adică moartea subiectului pasiv.

§5. Sancţiuni
Infracţiunea de ucidere din culpă, în cazul variantei tip [art. 192 alin. (1) C. pen.],
se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
Dacă infracţiunea de ucidere din culpă se încadrează în prima variantă agravată
prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., sancţiunea este pedeapsa închisorii de la 2
la 7 ani. Când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere la care
se referă norma de incriminare a faptei de ucidere din culpă cuprinsă în art. 192
alin. (2) C. pen. constituie ea însăşi o infracţiune, se aplică regula concursului de
infracţiuni. În situaţia în care săvârşirea faptei prevăzute la varianta tip [art. 192
alin. (1) C. pen.] sau la prima variantă agravată [art. 192 alin. (2) C. pen.] a cauzat
moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei prevăzute
pentru aceste variante ale uciderii din culpă se majorează cu jumătate.
Instanţa de judecată poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi dacă va constata că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii,
împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
Pe lângă pedeapsa închisorii, în cazul variantelor agravate ale uciderii din
culpă, instanţa poate lua măsura de siguranţă a interzicerii ocupării unei funcţii sau
exercitării unei profesii, prevăzută în art. 111 C. pen.

Capitolul al II-lea. Infracţiuni contra integrităţii

corporale sau sănătăţii

Secţiunea a 2‑ a. Vătămarea corporală

§1. Conţinut legal şi caracterizare
 Vătămarea corporală este incriminată în art. 194 C. pen. într-o variantă tip şi o
variantă agravată1.
Varianta tip [art. 194 alin. (1) C. pen.] constă în fapta prevăzută în art. 193 C.
pen., care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei.
Varianta agravată [art. 194 alin. (2) C. pen.] se reţine când fapta descrisă la
varianta tip s-a săvârşit în scopul producerii uneia dintre următoarele consecinţe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent.
Din observarea conţinutului incriminării cuprinse în art. 194 C. pen. reţinem că
vătămarea corporală este o variaţiune a infracţiunii de lovire sau alte violenţe care
a primit o denumire proprie (nomen iuris), deosebindu-se de aceasta în principal
prin urmarea imediată, constituită din consecinţe mult mai grave 2.
Elementul esenţial de delimitare între varianta tip a faptei de vătămare corporală
şi varianta agravată a acesteia constă în forma de vinovăţie. Dacă la varianta tip
forma de vinovăţie este intenţia indirectă sau intenţia depăşită, în cazul variantei
agravate, forma de vinovăţie este numai intenţia directă caracterizată prin scopul
prevăzut de norma de incriminare.
În conţinutul variantei agravate a vătămării corporale, legiuitorul s-a referit
numai la consecinţele prevăzute la varianta tip la lit. a)-c), întrucât, în cazul în care
făptuitorul săvârşeşte fapta în scopul producerii avortului, se vor aplica regulile
concursului de conexitate de infracţiuni între vătămarea corporală în varianta tip şi
întreruperea cursului sarcinii, iar când vătămarea corporală s-a comis în scopul
punerii în primejdie a vieţii persoanei, fapta va constitui o tentativă la infracţiunea
de omor sau omor calificat, după caz.
Vătămarea corporală este absorbită în mod natural în infracţiunea de omor,
atunci când aceasta este săvârşită prin lovire sau alte violenţe, ori prin voinţa
legiuitorului în conţinutul infracţiunii de ultraj, ultraj judiciar sau ca element
circumstanţial agravant în conţinutul altor infracţiuni (tâlhărie, viol, agresiune
sexuală).

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 194 alin. (1) C. pen.]

1
Reglementarea este similară cu cea regăsită în art. 143-144 C. pen. portughez, art. 122-123 C. pen. elveţian, Secţiunea 6
din Capitolul 3 al Codului penal suedez, § 226 C. pen. german (preluat din Expunerea de motive privind proiectul Codului penal).
2
V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 47.
 2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special îl
constituie, ca şi în cazul infracţiunii de lovire sau alte violenţe, acele relaţii sociale
ale căror formare şi desfăşurare depind de ocrotirea integrităţii corporale şi a
sănătăţii persoanei împotriva faptelor prin care sunt mai grav vătămate integritatea
corporală şi sănătatea acesteia.
b) Obiectul material al infracţiunii de vătămare corporală este corpul persoanei
aflate în viaţă împotriva căruia sunt îndreptate actele de violenţă.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de

vătămare corporală poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile răspunderii
penale.
Participaţia penală este posibilă în toate formele. Fapta poate fi săvârşită în
mod nemijlocit şi de două sau mai multe persoane, având în acest caz calitatea de
coautori. La săvârşirea infracţiunii pot contribui şi alţi subiecţi activi în calitate de
instigatori sau complici.
Dacă făptuitorul are o calitate care se răsfrânge asupra faptei sale, aceasta va
fi luată în seamă la individualizarea pedepsei (de exemplu, profesor, superior sau
inferior ierarhic faţă de victimă).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică aflată în viaţă,
care a fost vătămată prin fapta altuia, indiferent de vârsta sau de starea sănătăţii
sale preexistentă comiterii faptei.
În ipoteza în care subiectul pasiv are calitate specială (de exemplu, un
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat,
un judecător sau procuror ori un avocat, un reprezentant al unui stat străin, un
membru de familie), iar legiuitorul a înţeles să procedeze la ocrotirea integrităţii
corporale sau sănătăţii potrivit altor texte de incriminare, fapta pe care o examinăm
va fi încadrată în acele texte, iar făptuitorului i se va aplica pedeapsa în limitele
prevăzute de aceste texte.
O persoană nu poate fi subiect activ şi concomitent subiect pasiv al infracţiunii
de vătămare corporală.
Dacă, prin aceeaşi faptă, sunt vătămate corporal mai multe persoane, vor exista
atâtea infracţiuni de vătămare corporală câte părţi vătămate sunt.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al laturii obiective a faptei de
vătămare corporală, în varianta ei tip, poate consta, ca şi la fapta de lovire sau alte
violenţe, într-o acţiune directă sau indirectă ori într-o inacţiune aptă să producă
orice consecinţe menţionate expres şi limitativ în norma de incriminare. Făptuitorul
poate folosi forţa proprie ori o energie exterioară sau mijloace contondente 1.
b) Urmarea imediată constă în vătămarea integrităţii sau sănătăţii persoanei,
care se poate concretiza în vreuna dintre următoarele consecinţe:

1
A se vedea explicaţiile date la examinarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de lovire sau alte violenţe.
 (i) producerea unei infirmităţi. Din modul de formulare a acestei consecinţe
rezultă că infirmitatea poate fi atât fizică, cât şi psihică. Prin infirmitate, ca o
consecinţă a faptei de vătămare corporală, se înţelege acea stare în care a ajuns
o persoană în urma unor lovituri sau a altor violenţe, cum sunt un defect fizic, un
beteşug, betegeală, betegie, invaliditate, slăbiciune morală, imperfecţiune 1;
(ii) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale.
Această consecinţă la care se referă textul art. 194 alin. (1) lit. b) C. pen. se
aseamănă, în mare parte, cu cea prevăzută la art. 193 alin. (2) C. pen., motiv
pentru care facem trimitere la explicaţiile date la examinarea variantei agravate a
faptei de lovire sau alte violenţe. Deosebirea între cele două urmări se remarcă
numai prin prisma gravităţii acestora. Dacă la fapta de lovire sau alte violenţe în
varianta agravată gravitatea leziunilor traumatice sau afectarea sănătăţii persoanei
este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, la vătămarea
corporală în varianta tip, gravitatea leziunilor traumatice sau a afectării sănătăţii
persoanei vătămate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale mai mult de 90 de
zile;
(iii) un prejudiciu estetic grav şi permanent. Existenţa acestei consecinţe
presupune:
– lovirea sau alte violenţe să fi avut aptitudinea de a produce un prejudiciu
estetic, care înseamnă o daună, o afectare a aspectului de ansamblu al însuşirilor
fizice ale unei persoane;
– prejudiciul estetic să fie grav, adică extrem de important prin consecinţele
neplăcute pe care le poate avea asupra înfăţişării persoanei fizice;
– prejudiciul estetic şi grav să fie permanent, adică să dureze mereu sau mai
mult timp fără a se schimba ori să se petreacă fără întrerupere, necontenit,
neîntrerupt.
Credem că modul în care legiuitorul a formulat această consecinţă a faptei de
vătămare corporală a rezolvat mult controversata problemă din practica judiciară,
şi anume aceea a pierderii unor dinţi ca urmare a lovirii sau altor violenţe 2,
problemă pe care nici pronunţarea unor decizii în recurs în interesul legii nu a
soluţionat-o pe deplin3;
(iv) avortul. Această consecinţă a faptei de vătămare corporală presupune
întreruperea cursului sarcinii în sensul art. 201 C. pen., adică expulzarea sau
uciderea fătului cauzată prin acţiunea de lovire sau alte violenţe. Dacă s-a provocat
o naştere prematură, aceasta nu constituie avort, dar poate constitui o punere în
primejdie a vieţii femeii însărcinate.
Pentru existenţa consecinţei vătămării corporale pe care o examinăm, este
necesar să se constate întrunirea următoarelor condiţii:
– subiectul pasiv să fie o femeie însărcinată;

1
DEX, p. 506.
2
A se vedea C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 251/R din 17 februarie 2006, în C.P.J. 2006, p. 218; I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 1786 din 18 decembrie 2002, în C.D. 2002; C.A. Craiova, s. pen., dec. nr. 683/2004, în C.P.J. 2004, p. 293; C.A. Craiova, s.
pen., dec. nr. 1316 din 16 decembrie 2005, în C.P.J. 2005, p. 295.
3
C.S.J., S.U., dec. nr. II din 28 octombrie 2002, în l. SaVonea, D. grăDInaru, op. cit., p. 184.
 – făptuitorul să fi cunoscut sau să îşi dea seama de starea de graviditate în
care se află victima, în caz contrar operează eroarea de fapt;
– între activitatea violentă a făptuitorului şi urmarea produsă – avortul – să
existe o legătură de cauzalitate;
(v) punerea în primejdie a vieţii persoanei. Această consecinţă presupune
crearea unui pericol grav şi imediat pentru viaţa victimei prin fapta de lovire sau
alte violenţe, fără ca făptuitorul să aibă reprezentarea posibilităţii ei sau, chiar dacă
şi-a reprezentat o astfel de posibilitate, nu a acceptat-o. Spre exemplu, provocarea
unei vătămări care, fără intervenţia medicală imediată, ar duce în mod necesar la
moartea victimei, cum ar fi provocarea unui hematom în regiunea craniană ori
secţionarea unei artere1. Întrucât punerea în primejdie a vieţii persoanei are loc şi
în cazul tentativei de omor, se impune în fiecare caz concret să se examineze atent
starea de fapt, în vederea unei calificări corecte a faptei. În acest sens, Plenul
fostului Tribunal Suprem a dat instanţelor îndrumarea2 de a califica drept tentativă
la infracţiunea de omor fapta de vătămare corporală prin care s-a pus în primejdie
viaţa unei persoane, atunci când făptuitorul, prevăzând că prin aceasta s-ar putea
produce şi moartea victimei, a urmărit sau acceptat acest rezultat, care nu s-a
produs din cauze independente de voinţa sa. Astfel, în practica judiciară s-a decis
că fapta inculpatului care, aplicând în public victimei mai multe lovituri cu un briceag
în zona toracelui, i-a provocat leziuni grave ce au pus în pericol viaţa acesteia
întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor, şi nu pe
cele ale infracţiunii de vătămare corporală gravă [art. 182 alin. (2) C. pen. (anterior
– n.n.)], atât timp cât inculpatul a prevăzut rezultatul letal şi l-a acceptat, iar
împrejurarea că acesta nu s-a produs din motive independente de voinţa autorului
nu are nicio influenţă asupra vinovăţiei şi nu poate determina încadrarea textului
în art. 182 C. pen. (anterior – n.n.)3.
Dacă însă făptuitorul, punând în mod obiectiv în primejdie viaţa persoanei
vătămate, nu a avut reprezentarea morţii victimei sau, deşi a prevăzut-o, nu a
urmărit-o sau acceptat-o, fapta sa constituie infracţiunea de vătămare corporală
prevăzută în art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen.
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material al faptei de vătămare
corporală (acţiunea sau inacţiunea de lovire sau alte violenţe) şi consecinţele
prevăzute expres în norma de incriminare trebuie să se constate existenţa unei
legături de cauzalitate. Există legătură de cauzalitate între actele de violenţă fizică
ale făptuitorului exercitate asupra victimei în cazul în care acestea au contribuit în
exclusivitate la producerea consecinţelor specifice faptei de vătămare corporală,
dar şi în ipoteza în care la producerea acestor consecinţe au concurat şi alte cauze
concomitente, preexistente sau subsecvente. Practica judiciară este constantă în
acest sens. Astfel, instanţa supremă a decis că lovirea unei persoane, cu

1
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2825/1984, în R.R.D. nr. 12/1985, p. 75. Instanţa a decis că inculpatul, lovind victima cu
cuţitul în antebraţul stâng, secţionându-i artera radială (ceea ce, din cauza hemoragiei produse, i-a pus în pericol viaţa), spre a-l
putea desprinde de prietenul său trântit la pământ şi imobilizat de victimă, a săvârşit infracţiunea de vătămare corporală, şi nu
tentativă la infracţiunea de omor, deoarece nu a acţionat cu intenţia de a ucide victima.
2
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 6 din 7 decembrie 1974, în C.D. 1974, p. 46-49.
3
C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 94/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 83.
consecinţa producerii unei fracturi a braţului, cu durata de îngrijiri medicale
prevăzută de norma de incriminare, constituie infracţiunea de vătămare corporală,
chiar dacă leziunea s-a produs în locul unde victima mai suferise o fractură, durata
de vindecare ar fi fost mai mică decât cea menţionată în norma de incriminare.
Instanţa precizează că împrejurarea prelungirii îngrijirilor medicale, indiferent de
durată şi favorizată de o leziune preexistentă, este lipsită de importanţă, de vreme
ce cauza care a declanşat efectul şi, în consecinţă, îngrijirile medicale, indiferent
de durată, au constituit-o actul fizic de lovire a persoanei vătămate şi producerea
sau redeschiderea unei fracturi, cu urmările ce decurg din aceasta 1. De asemenea,
instanţele au apreciat că nu are relevanţă dacă rezultatul prevăzut de norma care
incriminează vătămarea corporală a fost amplificat din cauza culpei victimei în
legătură cu tratamentul aplicat (de exemplu, victima nu s-a supus la timp unui
examen medical ori nu s-a conformat prescripţiunilor medicale) ori a neglijenţei
medicului care a îngrijit victima (de exemplu, medicul a efectuat un examen
medical superficial2). Existenţa legăturii de cauzalitate se stabileşte pe baza unor
expertize medico-legale, coroborată cu alte mijloace de probă 3.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare

a faptei de vătămare corporală în varianta tip este intenţia indirectă sau intenţia
depăşită (praeterintenţia). Aceasta rezultă din conţinutul textelor de descriere a
faptei de vătămare corporală în diferitele sale ipostaze.
Dacă la varianta agravată a faptei de vătămare corporală, descrisă în art. 194
alin. (2) C. pen., legiuitorul prevede explicit că forma de vinovăţie este intenţia
directă caracterizată prin scop, iar în art. 196 C. pen. este incriminată vătămarea
din culpă, se înţelege că, la varianta tip a faptei de vătămare corporală prevăzută
în art. 194 alin. (1) C. pen., forma de vinovăţie este intenţia indirectă sau intenţia
depăşită. Practica judiciară este constantă în promovarea acestei soluţii (chiar
dacă ne referim la practica judiciară privind fapta de vătămare corporală gravă din
Codul penal anterior, din punct de vedere al elementului subiectiv, există identitate
cu reglementarea corespunzătoare din noul Cod penal).
Astfel, vătămarea corporală în varianta tip este săvârşită cu intenţie indirectă
atunci când autorul, prevăzând posibilitatea producerii unei vătămări ce necesită
pentru vindecare mai mult de 90 de zile sau producerea oricăreia dintre celelalte
consecinţe arătate în art. 194 alin. (1) C. pen., ca efect al acţiunii (inacţiunii) de
lovire sau alte violenţe, acceptă survenirea acelor urmări 4.
Aceeaşi faptă este comisă cu praeterintenţie când autorul urmăreşte să
lovească victima sau să îi cauzeze leziuni traumatice ori să îi afecteze sănătatea
de o gravitate relativ redusă, dar, din cauza împrejurărilor în care au loc actele de

1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 256/1995, în R.D.P. nr. 4/1995, p. 163.
2
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 63-64; C.A. Craiova, s. pen., dec. nr. 1563 din 6 decembrie 2003, în C.P.J.
2003, p. 238.
3
C.A. Braşov, dec. nr. 286/A/2005, în C.P.J.P. 2005, p. 70.
4
C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 434/1999, în C.P.J.P. 1999, p. 177. Instanţa a stabilit că fapta inculpaţilor minori, care,
deşi au cunoscut efectele acidului sulfuric asupra propriilor haine, au vrut să testeze aceste efecte şi asupra unui coleg, căruia i-au
turnat soluţie de acid sulfuric pe corp şi haine, producând distrugerea acestora, victima suferind leziuni ce au necesitat spitalizarea
şi o intervenţie chirurgicală, constituie infracţiunea de vătămare corporală gravă, săvârşită cu intenţie indirectă.
violenţă, se produce – prin depăşirea intenţiei sale – una dintre urmările prevăzute
în art. 194 alin. (1) C. pen., urmare faţă de care poziţia sa subiectivă se
caracterizează prin culpă1.
b) Mobilul şi scopul. Despre mobilul şi scopul infracţiunii de vătămare corpo
rală în varianta tip se poate vorbi numai când fapta s-a săvârşit cu intenţie indirectă
şi în ipoteza praeterintenţiei, dar numai în ceea ce priveşte primum faptum
intenţionat. Aceste componente ale laturii subiective nu au relevanţă în realizarea
conţinutului infracţiunii. Ele pot influenţa însă individualizarea pedepsei.
§3. Varianta agravată [art. 194 alin. (2) C. pen.]
Varianta agravată a faptei de vătămare corporală se deosebeşte de varianta tip
a aceleiaşi infracţiuni prin două elemente ale conţinutului constitutiv; unul de ordin
obiectiv, care se referă la urmarea imediată, mai precis la consecinţele produse
prin lovire sau alte violenţe, iar altul de natură subiectivă, care vizează forma de
vinovăţie cerută de norma de incriminare a vătămării corporale în varianta
agravată.
La varianta agravată a vătămării corporale, legiuitorul a reţinut numai trei dintre
cele cinci consecinţe ale acţiunii (inacţiunii) incriminate menţionate la varianta tip,
şi anume:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent.
Fapta de vătămare corporală în varianta agravată, potrivit dispoziţiilor art. 194
alin. (2) C. pen., se reţine numai dacă actele de lovire sau alte violenţe exercitate
de făptuitor asupra victimei s-au săvârşit în scopul producerii oricăreia dintre
consecinţele de mai sus.
Aceasta înseamnă că vătămarea corporală în varianta agravată se săvârşeşte
numai cu intenţie directă, ceea ce presupune ca făptuitorul să prevadă că prin
actele sale de violenţă se va produce oricare dintre consecinţele prevăzute de
norma de incriminare şi să urmărească, prin modul de comitere a actelor de
violenţă ori prin mijloacele folosite, ca acestea să se producă.
Legiuitorul nu a inclus printre consecinţele vătămării corporale în varianta
agravată şi avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei, pe motivul că, atunci
când făptuitorul, prin actele de violenţă aplicate unei femei gravide, a urmărit
întreruperea cursului sarcinii ori punerea în primejdie a vieţii victimei, fapta va
căpăta o altă calificare sau încadrare juridică, respectiv devin aplicabile regulile
concursului de infracţiuni între vătămarea corporală în varianta tip a femeii gravide,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 194 alin. (1) C. pen., şi întreruperea
cursului sarcinii potrivit prevederilor art. 201 C. pen. sau ale tentativei la
infracţiunea de omor, când s-a urmărit punerea în primejdie a vieţii persoanei.

1
C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 38/1998, în C.P.J. 1998, p. 305. Instanţa a hotărât că fapta inculpatului de a îmbrânci
intenţionat victima, care, în cădere, a suferit leziuni, pentru a căror vindecare a avut nevoie peste 90 de zile de îngrijiri medicale,
prezintă toate elementele obiective şi subiective ale infracţiunii de vătămare corporală, săvârşită cu praeterintenţie.
 §4. Formele infracţiunii
Vătămarea corporală, în ambele variante, este o infracţiune materială,
instantanee şi de daună şi susceptibilă de a fi comisă în forma actelor pregătitoare
şi tentativei.
a) Actele pregătitoare nu sunt incriminate, ele pot avea valoare de
acte de complicitate, când sunt efectuate cu intenţie de o altă persoană şi
folosite de autor la săvârşirea faptei.
b) Tentativa se pedepseşte numai la varianta agravată.
c) Consumarea. Infracţiunea se consumă, în oricare dintre
variantele de incriminare,
în momentul în care activitatea violentă a făptuitorului, manifestată sub forma
acţiunii sau inacţiunii, a produs oricare dintre consecinţele enumerate de lege.
Vătămarea corporală este absorbită în mod natural în infracţiunea de omor şi
de loviri ori vătămări cauzatoare de moarte. Uneori, infracţiunea de vătămare
corporală constituie, prin voinţa legiuitorului, un element circumstanţial de agravare
a unor infracţiuni, cum ar fi violul, tâlhăria calificată, ultrajul, agresiunea sexuală
etc.

§5. Sancţiuni
La varianta tip, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani; la varianta agravată,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.
Se poate aplica şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi, dacă instanţa o consideră necesară. De asemenea, se poate lua o
măsură de siguranţă, dacă sunt îndeplinite condiţiile legii.

Secţiunea a 4‑ a. Vătămarea corporală din culpă

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Vătămarea corporală din culpă este incriminată în art. 196 C. pen. într-o
variantă tip şi trei variante agravate.
Varianta tip [art. 196 alin. (1) C. pen.] constă în fapta prevăzută în art. 193 alin.
(2) C. pen., adică în lovirea sau orice acte de violenţă prin care se produc leziuni
traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este
evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, săvârşite din culpă de
către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe
psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi
infracţiune.
Prima variantă agravată [art. 196 alin. (2) C. pen.] presupune săvârşirea faptei
prevăzute în art. 194 alin. (1) C. pen., adică lovirea sau orice acte de violenţă care
au cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe: o infirmitate, leziuni traumatice
sau afectarea sănătăţii unei persoane care au necesitat, pentru vindecare, mai
mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav şi permanent;
avortul ori punerea în primejdie a vieţii unei persoane, comise din culpă.
 A doua variantă agravată [art. 196 alin. (3) C. pen.] se realizează când fapta
descrisă la prima variantă agravată a fost săvârşită ca urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.
A treia variantă agravată [art. 196 alin. (4) C. pen.] există când urmările faptei
de vătămare corporală, săvârşită în oricare dintre variantele de mai sus, s-au
produs faţă de două sau mai multe persoane.
Legiuitorul, în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă, a realizat o
simplificare a reglementării, corespunzătoare cu cea efectuată în cazul uciderii din
culpă, şi a introdus o incriminare complexă, incidentă atunci când două sau mai
multe persoane au fost vătămate. S-a înlăturat astfel incoerenţa din Codul penal
anterior, care consacra o unitate de infracţiune atunci când au fost ucise din culpă
două sau mai multe persoane şi o pluralitate de infracţiuni atunci când acestea au
fost doar vătămate. Menţinerea acestei inconsecvenţe ar fi putut conduce la o
sancţionare mai severă a autorului vătămării din culpă a mai multor persoane faţă
de situaţia autorului unei ucideri din culpă comise în condiţii similare, având în
vedere regimul de sancţionare mult mai sever consacrat de Codul penal în vigoare
în cazul concursului de infracţiuni1.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 196 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul juridic material. a) Obiectul juridic
special. Ca şi la celelalte infracţiuni din această categorie (lovirea sau alte violenţe
în varianta agravată şi vătămarea corporală săvârşite cu intenţie), vătămarea
corporală din culpă are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare la dreptul
persoanei la integritate corporală şi sănătate.
b) Obiectul material îl constituie corpul persoanei în viaţă.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană

fizică aflată, în timpul săvârşirii faptei, sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei
substanţe psihoactive2 sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea
însăşi o infracţiune.
Infracţiunea poate fi săvârşită în participaţie improprie atunci când, potrivit art.
52 C. pen., o altă persoană contribuie cu intenţie la săvârşirea faptei din culpă de
către autor.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană în viaţă, indiferent de vârsta sau de
starea sănătăţii sale anterior săvârşirii faptei.

1
A se vedea Expunerea de motive a proiectului Codului penal, în Noul Cod penal..., p. 135-136.
2
Potrivit dispoziţiilor art. 241 din Legea nr. 187/2012, „Prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite prin lege,
la propunerea Ministerului Sănătăţii”.
 2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material constă, ca şi la faptele de lovire
sau alte violenţe în varianta agravată, într-o acţiune (inacţiune) aptă să producă
victimei o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii 1.
b) Urmarea imediată constă în producerea de leziuni traumatice ori
afectarea sănătăţii unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de
îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
c) Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată
trebuie stabilită, la fel ca la celelalte infracţiuni contra integrităţii corporale sau
sănătăţii unei persoane, şi la vătămarea corporală din culpă.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie. Infracţiunea de vătămare

corporală, după cum arată denumirea sa, se săvârşeşte din culpă. Aceasta se
poate prezenta fie sub forma culpei cu prevedere (uşurinţă), fie sub forma culpei
simple (neglijenţă).

§3. Variante agravate [art. 196 alin. (2)-(4) C. pen.]

A. Prima variantă agravată [art. 196 alin. (2) C. pen.] constă în săvârşirea
din culpă a unei fapte de lovire sau a oricăror acte de violenţă care au avut ca
urmare vreuna dintre următoarele consecinţe: o infirmitate, leziuni traumatice sau
afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult
de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav şi permanent, avortul
sau punerea în primejdie a vieţii persoanei.

B. A doua variantă agravată [art. 196 alin. (3) C. pen.] se reţine în ipoteza
în care vătămarea corporală din culpă descrisă la varianta tip a cauzat vreuna
dintre consecinţele menţionate la norma de incriminare a primei variante agravate,
ca urmare a nerespectării de către făptuitor a dispoziţiilor legale sau a măsurilor
de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei
alte activităţi.
Pentru a încadra fapta de vătămare corporală din culpă în textul art. 196 alin.
(3) C. pen., este necesar să se constate îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) săvârşirea unei fapte de vătămare corporală din culpă cu
întrunirea cerinţelor
prevăzute în norma de incriminare a variantei tip şi a primei variante agravate;
b) fapta să fie săvârşită în cadrul şi cu ocazia exercitării unei
profesii, meserii
sau anumitor activităţi;
c) fapta săvârşită să fie urmarea nerespectării dispoziţiilor legale
sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori
pentru efectuarea unei anumite activităţi.
Prin „profesie” se înţelege o ocupaţie, o îndeletnicire cu caracter permanent pe
care o exercită cineva în baza unei calificări corespunzătoare, un complex de

1
A se vedea explicaţiile de la tratarea faptei de loviri sau alte violenţe privitoare la elementul material.
cunoştinţe teoretice şi de desprinderi practice care definesc pregătirea cuiva
(medic, inginer, arhitect)1.
„Meseria” presupune o îndeletnicire bazată pe un complex de cunoştinţe
obţinute prin şcolarizare şi prin practică, ce permit celui care le posedă să execute
anumite operaţiuni de transformare şi prelucrare a obiectului muncii sau să
presteze anumite servicii, calificarea profesională a meseriaşului (instalator, şofer,
zugrav etc.)2.
„Activitatea” înseamnă un ansamblu de acte fizice, intelectuale şi morale
făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat, folosirea sistematică a forţelor proprii
într-un anumit domeniu, participarea activă şi conştientă la ceva, o muncă, o
ocupaţie, o îndeletnicire, un lucru (sportiv profesionist, agricultor, crescător de
animale etc.)3.
„Dispoziţiile legale” pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru
efectuarea unei anumite activităţi sunt acelea care sunt cuprinse în acte normative
adoptate de autorităţile sau instituţiile competente şi care reglementează regimul
în care urmează să fie exercitate anumite profesii, meserii sau alte activităţi.

C. A treia variantă agravată [art. 196 alin. (4) C. pen.] se particularizează de

cele precedente numai prin existenţa mai multor subiecţi pasivi ai infracţiunii de
vătămare corporală.
Raţiunea de a recurge la soluţia unităţii de infracţiune sub forma celei complexe,
în ipoteza în care fapta din culpă săvârşită prin aceeaşi activitate a avut ca urmare
vătămarea corporală a mai multor persoane, îşi găseşte temeiul în nevoia de a
realiza concepţia unitară cu cea adoptată de legiuitor în ipoteza în care prin aceeaşi
activitate s-a cauzat uciderea din culpă a mai multor persoane.

§4. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare şi tentativa. Vătămarea corporală din culpă, în
oricare
dintre variantele sale, datorită elementului subiectiv, nu este susceptibilă de
tentativă.
b) Consumarea. Momentul consumării este acela al producerii consecinţelor
prevăzute în textul art. 196 C. pen., în cazul fiecăreia dintre variantele faptei de
vătămare corporală din culpă.

§5. Sancţiuni
Varianta tip a faptei de vătămare corporală din culpă [art. 196 alin. (1) C. pen.]
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
Prima variantă agravată [art. 196 alin. (2) C. pen.] se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

1
DEX, p. 881.
2
Idem, p. 643.
3
DEX, p. 10.
 A doua variantă agravată [art. 196 alin. (3) C. pen.] se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Când prin săvârşirea faptei de vătămare corporală din culpă, în oricare dintre
variantele de mai sus, au fost afectate mai multe persoane, pedeapsa prevăzută
pentru aceste variante se va majora cu o treime.
Potrivit prevederilor art. 196 alin. (5) C. pen., dacă nerespectarea dispoziţiilor
legale ori a măsurilor de prevedere sau desfăşurarea activităţii care a condus la
comiterea faptei de vătămare corporală din culpă, în varianta tip şi în a doua
varianta agravată, constituie prin ea însăşi o infracţiune, se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni.
De precizat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, a admis sesizarea formulată de
Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă infracţiunea de vătămare corporală din
culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I [fapta a avut vreuna dintre urmările
prevăzute de art. 182 alin. (1)] şi alin. (4) C. pen. din 1969 îşi găseşte corespondent
în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi
(3) C. pen. actual sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată şi, prin Decizia nr.
4/20151, a stabilit următoarele: „Infracţiunea de vătămare corporală din culpă
prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I [fapta a avut vreuna dintre urmările prevăzute
de art. 182 alin. (1)] şi alin. (4) din Codul penal din 1969 în ipoteza în care fapta a
produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile de îngrijiri medicale şi nu
îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul penal
este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014”.

Capitolul al III-lea. Infracţiuni săvârşite asupra

unui membru de familie

Secţiunea a 2‑ a. Uciderea ori vătămarea

nou‑ născutului săvârşită de către mamă
§1. Conţinut legal şi caracterizare

1
M. Of. nr. 244 din 9 aprilie 2015.
 În art. 200 C. pen. sunt incriminate două fapte care se săvârşesc asupra unui
membru de familie, respectiv uciderea nou-născutului săvârşită de către mamă şi
vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă.
Uciderea nou‑ născutului săvârşită de către mamă [art. 200 alin. (1) C.
pen.] constă în uciderea copilului nou-născut imediat după naştere, dar nu mai
târziu de 24 de ore, săvârşită de către mama aflată în stare de tulburare psihică.
Vătămarea nou‑ născutului săvârşită de către mamă [art. 200 alin. (2) C.
pen.] constă în săvârşirea faptei de loviri sau alte violenţe (art. 193 C. pen.) ori a
celei de vătămare corporală (art. 194 C. pen.) sau a faptei de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.) asupra copilului nou-născut, imediat după
naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de tulburare
psihică.
Uciderea nou-născutului şi vătămarea nou-născutului săvârşite de către mama
aflată în stare de tulburare psihică constituie variante atenuate ale infracţiunii de
omor ori ale infracţiunilor intenţionate sau praeterintenţionate contra integrităţii
corporale ori sănătăţii nou-născutului.
Legiuitorul Codului penal în vigoare, în raport cu Codul penal anterior, a
renunţat la incriminarea pruncuciderii ca faptă distinctă, punând astfel capăt
numeroaselor controverse şi soluţii neunitare în materia participaţiei penale la
această infracţiune.
De asemenea, prin dispoziţiile art. 200 alin. (2) C. pen., starea de tulburare
psihică în care se află mama este valorificată ca un caz special de reducere a
pedepsei în cazul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau a sănătăţii nou-
născutului săvârşite cu intenţie şi cu intenţie depăşită. Nu a fost prevăzută această
atenuare în cazul faptelor comise din culpă, întrucât, potrivit concepţiei tradiţionale,
în dreptul nostru, această stare este asociată cu intenţia spontană. Dacă, sub
imperiul respectivei stări, se comite o infracţiune de ucidere sau vătămare din
culpă, ea va putea fi valorificată ca o circumstanţă atenuantă judiciară, în condiţiile
art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.1

§2. Structura infracţiunii de ucidere a nou-născutului săvârşită de către

mamă
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special
al faptei de ucidere a nou-născutului săvârşită de către mamă îl constituie viaţa
acestuia, ca valoare socială, şi relaţiile sociale create în jurul şi datorită acestei
valori. Dreptul la viaţă apare din momentul în care copilul a fost expulzat şi îşi
începe viaţa de sine stătătoare.
b) Obiectul material este corpul copilului nou-născut, victimă a infracţiunii.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit este calificat, norma de

incriminare cere ca acesta să aibă calitatea de mamă a copilului nou-născut,

1
Expunerea de motive a proiectului Codului penal, în Noul Cod penal..., p. 37.
indiferent dacă este căsătorită sau nu, adultă ori minoră, dar cu condiţia să se afle,
în momentul săvârşirii faptei, într-o stare de tulburare psihică.
Dacă mama nu s-a aflat în această stare şi este pe deplin responsabilă, fapta
sa nu constituie ucidere a nou-născutului, ci infracţiunea de omor săvârşită asupra
unui membru de familie.
Uciderea nou-născutului săvârşită de către mamă nu este susceptibilă de
participaţie penală; mama va răspunde pentru această infracţiune, iar ceilalţi
participanţi pentru infracţiunea de omor simplu sau calificat.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii este copilului nou-născut asupra căruia s-au
executat actele de ucidere. Copilul are calitatea de nou-născut un interval relativ
scurt de timp în care se păstrează pe corp urmele unei naşteri recente, fără ca
acest interval de timp să fie dinainte stabilit. Calitatea de nou-născut se stabileşte
în fiecare caz în parte, pe baza expertizei medico-legale. Nu are relevanţă, pentru
existenţa infracţiunii, dacă nou-născutul este un copil din căsătorie sau din afara
căsătoriei ori dacă este un copil normal sau cu deficienţe, important este ca el să
se fi născut viu, chiar dacă nu şi viabil.
Pentru examinarea îndeplinirii condiţiei, este necesar să se procedeze în
prealabil la luarea în considerare a procesului naşterii, elementul fiind esenţial
pentru realizarea definitivă între uciderea nou-născutului şi vătămarea fătului în
timpul naşterii de către mama aflată în stare de tulburare psihică.
2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al uciderii nou-născutului de către
mamă poate consta, la fel ca în cazul omorului, atât într-o acţiune, cât şi într-o
inacţiune. Spre deosebire omor, în cazul uciderii nou-născutului, este necesar ca
acţiunea (inacţiunea) de a ucide să fie săvârşită „imediat după naştere”. Această
perioadă nu este riguros stabilită cronologic, ci este determinată de criterii
medicale; momentul său iniţial este acela în care s-a terminat procesul naşterii şi
copilul a ajuns să ducă o viaţă independentă de mamă prin tăierea cordonului
ombilical, iar momentul final este acela în care dispar semnele naşterii şi, din
această cauză, ele pot avea limite de timp variabile, decise de expertiza medicală1.
Această cerinţă esenţială face să se deosebească fapta de ucidere a nou-
născutului săvârşită de către mamă de cea de vătămare a fătului în timpul naşterii
care a împiedicat instalarea vieţii extrauterine, atât timp cât textul art. 200 alin. (1)
C. pen. instituie şi o altă cerinţă, şi anume ca fapta să nu fie săvârşită mai târziu
de 24 de ore de la naşterea copilului.
Dacă mama comite fapta după ce s-a încheiat această perioadă, va răspunde
penal pentru omor săvârşit asupra unui membru de familie.
b) Urmarea imediată. Pentru existenţa infracţiunii prevăzute în art. 200 alin.
(1) C. pen., este necesar ca acţiunea sau inacţiunea mamei să aibă ca rezultat
„moartea copilului nou-născut”. În ipoteza în care nu s-a produs moartea din cauze
independente de voinţa mamei, se va putea reţine vătămarea nou-născutului
săvârşită de către mamă.

1
V. dobrInoIu, n. neaGu, op. cit., p. 74.
 c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) de ucidere a mamei
şi rezultat – moartea nou-născutului – trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Această legătură poate prezenta dificultăţi de stabilire, la fel ca şi în cazul omorului,
atunci când la producerea rezultatului au contribuit şi cauze sau împrejurări
preexistente, concomitente ori subsecvente.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă,

grefată pe existenţa unei „stări de tulburare psihică”. Prin „starea de tulburare
psihică” se înţelege acea stare de nelinişte sufletească, îngrijorare, frământare,
emoţie care conduce la dereglarea facultăţii psihice sau face să se piardă echilibrul
normal ori limpezimea acţiunilor sau inacţiunilor unei persoane.
În cazul uciderii nou-născutului de către mamă, intenţia este spontană, se
formează sub imperiul stării de tulburare psihică şi se execută simultan sau în
intervalul de timp cât persistă această stare, dar nu mai mult de 24 de ore de la
naşterea copilului; dincolo de această limită, fapta va constitui omor săvârşit
asupra unui membru de familie.
Pentru stabilirea stării de tulburare psihică a mamei în momentul săvârşirii
faptei, se impune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, prin care să
se constate că, în condiţiile concrete în care s-a săvârşit fapta, mama s-a aflat sub
imperiul unei astfel de stări. Instanţa de judecată va decide dacă mama, în
momentul săvârşirii faptei de ucidere a nou-născutului, s-a aflat în stare de
tulburare psihică, ţinând seama de raportul de expertiză medico-legală, dar şi de
ansamblul probelor administrate, pentru că altfel s-ar produce o subordonare a
soluţiei juridice celei medicale, în funcţie doar de concluziile raportului de expertiză
medico-legală, ceea ce este de neconceput1.
2.3. Formele infracţiunii
a) Actele pregătitoare şi tentativa. Uciderea nou-născutului de către
mamă, fiind o faptă comisivă şi de rezultat, este susceptibilă de a fi săvârşită în
forme atipice (acte pregătitoare şi tentativă), dar legea penală nu le incriminează.
În situaţia în care activitatea de ucidere a copilului nou-născut imediat după
naştere a fost întreruptă sau, deşi dusă până la capăt, nu şi-a produs rezultatul din
cauza unor motive independente de voinţa subiectului activ nemijlocit, infracţiunea
rămâne în faza de tentativă, care însă nu este incriminată. Într-o asemenea
ipoteză, se va angaja răspunderea penală, eventual, pentru vătămarea nou-
născutului săvârşită de către mamă.
b) Consumarea infracţiunii are loc în momentul când se produce rezultatul,
adică
moartea copilului nou-născut.

2.4. Sancţiuni
Uciderea nou-născutului săvârşită de către mamă, fiind considerată un omor
atenuat, datorită condiţiilor în care acţionează subiectul activ nemijlocit, este
pedepsită mai uşor, pedeapsa prevăzută în art. 200 alin. (1) C. pen. fiind
închisoarea de la unu la 5 ani. În cazul în care această faptă a fost săvârşită de o
1
I. dobrInescu, op. cit., p. 123.
minoră, potrivit art. 114 alin. (1) C. pen., instanţa va lua o măsură educativă
neprivativă de libertate, dacă este la prima infracţiune.
Nu este exclusă luarea unei măsuri de siguranţă cu caracter medical, dacă sunt
întrunite condiţiile prevăzute de lege.

§3. Structura infracţiunii de vătămare a nou-născutului săvârşită de către

mamă
3.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special îl
constituie relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală ori sănătatea copilului
nou-născut.
b) Obiectul material este corpul copilului nou-născut împotriva căruia este
exercitată activitatea de vătămare.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit este calificat, având

calitatea de mamă a nou-născutului.
Eventualii coautori sau participanţi (instigator, complice) la comiterea acestei
fapte vor răspunde prin raportarea faptei la infracţiunea de loviri sau alte violenţe
(art. 193 C. pen.), vătămare corporală (art. 194) ori loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte (art. 195), în funcţie de urmarea imediată care s-a produs.
b) Subiectul pasiv este copilul nou-născut faţă de care se săvârşesc actele de
lovire sau alte violenţe prin care se produc consecinţele prevăzute în art. 193-195
C. pen.

3.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează prin acţiuni sau
inacţiuni prevăzute în art. 193-195 C. pen., săvârşite asupra noului-născut. Se
înţelege că este vorba despre acţiuni (inacţiuni) de intensitate redusă, ţinând
seama de particularităţile subiectului pasiv. Pentru întregirea elementului material,
este necesar, ca şi în cazul faptei de ucidere a nou-născutului, ca actele incriminate
să fie exercitate asupra unui copil nou-născut şi nu mai târziu de 24 de ore din
momentul naşterii.
b) Urmarea imediată este aceeaşi ca la faptele prevăzute la art. 193-195 C.
pen. –
vătămarea integrităţii corporale a copilului nou-născut.
c) Legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea mamei şi urmarea
ime diată proprie faptelor menţionate în art. 200 alin. (1) C. pen. trebuie constatată.

B. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie este intenţia sub ambele sale

modalităţi: directă sau indirectă. În cazul faptei de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte, forma de vinovăţie este intenţia depăşită; dacă această faptă este
comisă cu intenţie, se va reţine fapta de ucidere a nou-născutului săvârşit de către
mamă, potrivit art. 200 alin. (1) C. pen.
În momentul săvârşirii faptei de vătămare a nou-născutului, mama trebuie să
se afle într-o stare de tulburare psihică.
 3.3. Formele infracţiunii
a) Actele pregătitoare şi tentativa. Infracţiunea de vătămare a nou-
născutului săvârşită de către mamă este susceptibilă de acte pregătitoare şi de
tentativă, însă legea nu le incriminează.
b) Consumarea infracţiunii are loc în momentul când se produc oricare dintre
urmările prevăzute în art. 193-195 C. pen.

3.4. Sancţiuni
Potrivit art. 200 alin. (2) C. pen., în cazul faptelor de lovire sau alte violenţe (art.
193), vătămare corporală (art. 194) şi loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
care sunt săvârşite asupra copilului nou-născut imediat după naştere, dar nu mai
târziu de 24 de ore, de către mama aflată într-o stare de tulburare psihică, limitele
speciale ale pedepsei cu închisoarea sunt de o lună, şi, respectiv 3 ani.

Capitolul al VI-lea. Infracţiuni contra libertăţii

persoanei

Secţiunea 1. Lipsirea de libertate în mod ilegal

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Lipsirea de libertate în mod ilegal este incriminată în art. 205 C. pen. într-o
variantă tip, o variantă asimilată şi două variante agravate.
Varianta tip [art. 205 alin. (1) C. pen.] constă în lipsirea de libertate a unei
persoane în mod ilegal.
Varianta asimilată [art. 205 alin. (2) C. pen.] presupune răpirea unei persoane
aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra.
Prima variantă agravată [art. 205 alin. (3) C. pen.] se reţine dacă lipsirea de
libertate în mod ilegal este săvârşită:
a) de către o persoană înarmată;
b) asupra unui minor;
c) punând în pericol sănătatea sau viaţa victimei.
A două variantă agravată [art. 205 alin. (4) C. pen.] se realizează când lipsirea
de libertate în mod ilegal, în oricare dintre variante le anterioare, a avut ca urmare
moartea victimei.
Conţinutul textului de incriminare a faptei de lipsire de libertate în mod ilegal în
Codul penal în vigoare a fost reformulat faţă de cel anterior. Legiuitorul a procedat
la eliminarea unor variante agravate sau elemente circumstanţiale de agravare
care nu se mai justificau şi la introducerea altora, menite să acopere unele lacune
de reglementare. Astfel, s-a renunţat la agravanta existentă în ipoteza în care, în
schimbul eliberării persoanei vătămate, se cere un folos, în acest caz, potrivit
Codului penal în vigoare, urmând să se aplice regulile concursului de infracţiuni
între lipsirea de libertate în mod ilegal şi şantaj. De asemenea, nu s-a mai reţinut
ca variantă agravată săvârşirea faptei prin simularea de calităţi oficiale ori dacă
pentru eliberarea persoanei se cere, în orice mod, ca statul, o persoană juridică, o
organizaţie internaţională interguvernamentală sau un grup de persoane să
îndeplinească ori să nu îndeplinească un act. Nici varianta agravată a săvârşirii
faptei de către o persoană care face parte dintr-un grup organizat nu îşi găseşte
justificarea în Codul penal în vigoare, în asemenea ipoteze reţinându-se concurs
de infracţiuni cu fapta prevăzută de art. 367 C. pen. privind constituirea unui grup
infracţional organizat. S-a renunţat la asimilarea actelor pregătitoare cu tentativa
în cazul variantei agravate prevăzute în art. 189 alin. (8) C. pen. anterior.
Lipsirea de libertate în mod ilegal poate fi absorbită în conţinutul tâlhăriei 1 sau
al violului2, dacă aceasta a durat atât timp cât a fost necesar pentru executarea
acţiunii principale (furtul, respectiv actul sexual sau raportul sexual). Dacă victima
a fost lipsită ilegal de libertate şi după săvârşirea furtului sau a actului/raportului
sexual, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni între această infracţiune şi
tâlhărie3 sau viol4.
Potrivit art. 153 alin. (2) lit. b) teza a II-a şi art. 161 alin. (2) lit. b) teza a II-a C.
pen., fapta incriminată de art. 205 alin. (4) din acelaşi cod este imprescriptibilă atât
în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi executarea pedepsei.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 205 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special îl
constituie relaţiile sociale a căror desfăşurare normală este condiţionată de
apărarea libertăţii fizice a persoanei.
b) Obiectul material îl constituie corpul persoanei expuse condiţiilor privării de
libertate fizică.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană

care îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde penal, deoarece legea nu
cere ca aceasta să aibă o anumită calitate.
Participaţia penală posibilă în oricare dintre formele sale.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal în varianta
tip poate fi orice persoană fizică majoră. Dacă fapta se săvârşeşte împotriva unui
minor, se realizează conţinutul primei variante agravate a infracţiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material constă în săvârşirea unei acţiuni
sau inacţiuni care are ca rezultat lipsirea de libertate a unei persoane, în înţelesul

1
C.A. Constanţa, dec. pen. nr. 118/1994, în R.D.P. nr. 1/1995, p. 150.
2
C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 200/1996, în R.D.P. nr. 4/1996, p. 150.
3
C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 12/1994, în R.D.P. nr. 1/1994, p. 141.
4
C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 306/A/1998, în R.D.P. nr. 3/2001, p. 147.
că acea persoană nu mai are posibilitatea să se deplaseze sau să acţioneze după
voinţa sa.
Privarea de libertate se săvârşeşte în forme dintre acele mai variate şi în condiţii
diferite. De cele mai multe ori, această fapta constă într-o acţiune (de exemplu,
făptuitorul închide persoana într-o încăpere, împiedicând-o astfel să se deplaseze,
sau, dimpotrivă, o urcă într-un autovehicul, silind-o să se deplaseze).
Lipsirea de libertate în mod ilegal se poate înfăptui şi printr-o inacţiune,
constând în omisiunea de a pune în libertate o persoană atunci când au încetat
temeiurile pentru privarea sau restrângerea libertăţii acesteia (de exemplu, cu
ocazia unui sinistru, mai multe persoane sunt oprite să plece de la locul unde se
află, ca urmare a pericolelor la care se expun din cauza nesiguranţei căilor de
acces spre exterior, dacă restricţia se menţine şi după restabilirea situaţiei
normale)1.
În toate cazurile, pentru ca o acţiune sau inacţiune să constituie elementul material
al infracţiunii prevăzute în art. 205 alin. (1) C. pen., trebuie îndeplinită cerinţa
esenţială ca privarea de libertate să aibă loc în mod ilegal. Nu este îndeplinită
această cerinţă atunci când privarea de libertate este îngăduită (de exemplu,
persoane reţinute într-o carantină, militari reţinuţi în unităţi) şi atât timp cât sunt
îndeplinite condiţiile legale. De asemenea, nu este îndeplinită cerinţa esenţială
atunci când privaţiunea de libertate este legitimă, ca în cazul părinţilor care, în
dorinţa de a asigura educaţia copiilor, îi supun pe aceştia la anumite privaţiuni în
ceea ce priveşte libertatea de mişcare şi de acţiune (de exemplu, părinţii interzic
copiilor să plece de acasă la ore nepotrivite, noaptea sau îi opresc de a avea
legături de prietenie cu persoane periculoase etc.) ori în situaţia reţinerii
infractorului de către cetăţeni, în cazul unei infracţiuni flagrante.
b) Urmarea imediată este, în acelaşi timp, un rezultat şi o stare; un rezultat,
în sensul că victima este lipsită de libertate fizică, nu poate să se manifeste potrivit
voinţei sale tot timpul cât durează privarea de libertate. Lipsirea de libertate poate
varia de la o durată relativ scurtă (de exemplu, câteva ore), până la perioade
prelungite de mai multe zile sau chiar luni.
Practica judiciară demonstrează că uneori aceeaşi acţiune, pe lângă lipsirea de
libertate, poate produce şi unele urmări sancţionate prin dispoziţii diferite de legea
penală; în astfel de cazuri, vor fi aplicabile regulile concursului de infracţiuni (de
exemplu, lipsirea de libertate săvârşită prin violenţe care au cauzat o vătămare a
integrităţii corporale a victimei dă loc unui concurs între cele două infracţiuni).
c) Legătura de cauzalitate între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi
urmarea
imediată concretizată în privarea victimei de libertate este, de multe ori, evidentă,
alteori însă, mai cu seamă în situaţiile când făptuitorul a acţionat mijlocit, folosindu-
se de energii străine, stabilirea legăturii de cauzalitate comportă o anumită
dificultate. Pentru o corectă stabilire a legăturii de cauzalitate, trebuie avute în
vedere nu numai condiţiile mijlocit legate de urmarea imediată, ci toate contribuţiile

1
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 287.
antrenate în procesul cauzal de înfăptuire a urmării, deci şi cele mijlocite, atunci
când prezintă o eficienţă cauzală.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie este intenţia, care, ca atitudine

psihică, este necesar să se manifeste în momentul săvârşirii acţiunii (inacţiunii) şi
să vizeze toate elementele şi cerinţele laturii obiective, astfel cum impune norma
de incriminare. Făptuitorul trebuie să fi cunoscut caracterul ilicit al acţiunii
(inacţiunii), să îşi fi dat seama de rezultatul pe care îl produce, indiferent dacă a
urmărit sau numai a acceptat acest rezultat. Intenţia poate fi directă ori indirectă.
Dacă autorul faptei a crezut că este îndreptăţită privarea victimei de libertate,
aceasta găsindu-se în una dintre situaţiile când lipsirea de libertate este permisă
de lege, nu va fi răspunzător pentru fapta comisă, întrucât a acţionat din eroare
(art. 30 C. pen.).
b) Mobilul şi scopul nu au relevanţă pentru realizarea conţinutului infracţiunii
de lipsire de libertate în mod ilegal, dar acestea vor fi avute în vedere la
individualizarea pedepsei.

§3. Varianta asimilată [art. 205 alin. (2) C. pen.]

Potrivit art. 205 alin. (2) C. pen., se consideră lipsire de libertate şi răpirea unei
persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra. Din
examinarea acestor dispoziţii putem desprinde particularităţile lipsirii de libertate în
această variantă în raport cu varianta tip. Aceste particularităţi se referă la subiectul
pasiv şi la modalitatea normativă diferită.
La lipsirea de libertate în varianta asimilată, subiectul pasiv este o persoană
aflată în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra. „Imposibilitatea
de a‑ şi exprima voinţa” este acea stare psihofiziologică manifestată prin
imposibilitatea persoanei de a-şi da seama de ceea ce se petrece cu ea sau de a-
şi manifesta voinţa1. „Imposibilitatea de a se apăra” este acea situaţie sau stare
în care se află o persoană, a cărei posibilitate de apărare nu există fie din cauza
vârstei fragede, fie a imobilizării fizice, fie din alte motive[2].
Elementul material al variantei asimilate a lipsirii de libertate în mod ilegal
constă într-o acţiune de răpire a subiectului pasiv aflat în imposibilitatea de a-şi
exprima voinţa ori de a se apăra.
Prin „răpire” se înţelege a lua cu sila pe cineva, de a duce pe cineva cu sine în
mod silnic2.

§4. Variante agravate [art. 205 alin. (3) şi (4) C. pen.]

A. Prima variantă agravată [art. 205 alin. (3) C. pen.] se realizează în cazul
în care lipsirea de libertate în mod ilegal descrisă la varianta tip este săvârşită:

1
G. anTonIu, c. bulaI, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 424.
[2] Ibidem.
2
DEX, p. 916.
 a) de către o persoană înarmată. Agravarea faptei în această împrejurare
este dată de periculozitatea făptuitorului, care reuşeşte o mai facilă învingere a
opoziţiei victimei şi acţionează cu mai multă siguranţă.
Acest element circumstanţial de agravare a faptei de lipsire de libertate în mod
ilegal se reţine în cazul în care făptuitorul avea asupra sa ca armă un instrument,
un dispozitiv sau o piesă declarată astfel prin dispoziţii legale [art. 179 alin. (1) C.
pen.] sau orice alt obiect de natură a putea fi folosit ca armă şi care a fost
întrebuinţat pentru atac [art. 179 alin. (2) C. pen.]. în prima situaţie, fiind vorba
spre o armă propriu-zisă, este suficient ca făptuitorul să o aibă asupra sa, neavând
relevanţă dacă aceasta este sau nu vizibilă pentru victimă. în cea de‑ a doua
situaţie, fiind vorba despre o armă asimilată, este necesar ca făptuitorul care are
asupra sa obiectul susceptibil de a fi folosit ca armă să îl folosească în mod
nemijlocit împotriva victimei. Dacă obiectul nu este folosit la atac, acesta nu
constituie o armă în înţelesul legii penale şi, în consecinţă, nu se poate reţine acest
element circumstanţial de agravare;
b) asupra unui minor. Periculozitatea sporită a infracţiunii de lipsire de
libertate în mod ilegal atunci când este săvârşită asupra unui minor este dată de
realitatea că o asemenea faptă poate avea consecinţe dintre cele mai grave
asupra integrităţii fizice şi psihice a minorului ca subiect pasiv.
Starea de minoritate a victimei trebuie să existe în momentul săvârşirii
infracţiunii, neavând relevanţă dacă în momentul încetării lipsirii de libertate
aceasta devenise majoră. Pentru reţinerea acestui element circumstanţial de
agravare a infracţiunii prevăzut în art. 205 alin. (2) lit. b) C. pen., este necesar ca
făptuitorul să cunoască, din orice împrejurare, faptul că victima este o persoană
care nu a împlinit vârsta de
18 ani în momentul în care a fost privată de libertate în mod ilegal;
c) punând în pericol sănătatea sau viaţa victimei. Fapta de lipsire de libertate
în mod ilegal este considerată mai gravă atunci când este săvârşită în această
împrejurare, întrucât, pe lângă urmarea imediată specifică acestei infracţiuni, este
pusă în pericol şi sănătatea sau viaţa victimei. Starea de pericol poate rezulta din
modul în care a fost concepută şi executată acţiunea de lipsire în mod ilegal de
libertate sau din regimul la care a fost supusă victima pe parcursul săvârşirii acţiunii
(inacţiunii) incriminate.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 205 alin. (3) lit. c) C. pen. rezultă că legiuitorul
a avut în vedere numai expunerea victimei la pericolul de a suferi o vătămare a
integrităţii corporale sau a sănătăţii ori de a-şi pierde viaţa, ceea ce înseamnă că,
dacă victimei i se produc leziuni traumatice sau îi este afectată sănătatea, devin
aplicabile regulile concursului de infracţiuni între lipsirea de libertate în mod ilegal
şi oricare dintre infracţiunile prevăzute în art. 193 alin. (2) sau art. 194 C. pen., iar
dacă lipsirea de libertate în mod ilegal a avut ca urmare moartea victimei, se
realizează conţinutul celei de-a doua variante agravate a faptei de lipsire de
libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 205 alin. (4) C. pen.

B. A doua variantă agravată [art. 205 alin. (4) C. pen.] se particularizează de

variantele precedente ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prin
rezultatul secundar mai grav produs, şi anume moartea victimei. Este un rezultat
caracterizat, din punct de vedere subiectiv, prin praeterintenţie, deoarece
moartea victimei apare ca un rezultat mai grav sau în plus faţă de acela prevăzut
de făptuitor.
Pentru a se putea reţine infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal în
această variantă agravată, este necesar ca decesul victimei să fie consecinţa
directă a lipsirii de libertate, deci trebuie să fie urmarea faptului că s-a produs o
împiedicare, totală sau restrânsă, de mişcare a persoanei vătămate. Dacă decesul
victimei nu este urmarea directă a lipsirii de libertate, ci consecinţa violenţelor
exercitate de inculpat cu ocazia imobilizării acesteia, corecta încadrare juridică a
faptei este în art. 205 alin. (1) sau (2) C. pen. şi art. 195 C. pen., în concurs 1.

§5. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate. Ele pot avea
valoare de acte de complicitate, dacă au fost efectuate de o altă persoană cu
intenţie şi au folosit autorului la săvârşirea infracţiunii.
b) Tentativa este incriminată la lipsirea de libertate în varianta tip, în varianta
asimilată şi în prima variantă agravată. La a doua variantă agravată nu este
posibilă.
c) Consumarea infracţiunii în varianta tip şi în varianta asimilată are loc de
îndată ce s-a produs urmarea imediată, adică subiectul pasiv este pus în situaţia
de a nu se bucura de libertatea de mişcare şi de acţiune. La variantele agravate,
consumarea are loc îndată ce s-au produs toate consecinţele prevăzute de norma
de incriminare.
d) Epuizarea. Întrucât fapta, în oricare dintre variantele de incriminare, are
caracter de infracţiune continuă, în mod firesc vom distinge şi un moment al
epuizării, care se va produce odată cu încetarea lipsirii de libertate a victimei sau
cu producerea definitivă a rezultatului mai grav, în cazul când prin faptă se pune
în pericol sănătatea sau viaţa victimei ori s-a cauzat moartea acesteia.

§6. Sancţiuni
Pentru varianta tip şi varianta asimilată [art. 205 alin. (1) şi (2) C. pen.],
pedeapsa este închisoarea de la unu la 7 ani.
În cazul primei variante agravate [art. 205 alin. (3) C. pen.], pedeapsa este
închisoarea între 3 şi 10 ani.
Când lipsirea de libertate în mod ilegal realizează cerinţele celei de-a doua
variante agravate [art. 205 alin. (4) C. pen.], pedeapsa este închisoarea de la 7 la
15 ani şi a interzicerii exercitării unor drepturi.

1
A se vedea, în acest sens, C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 40/A/1996, în R.D.P. nr. 3/1996, p. 128.
 Capitolul al VII-lea. Traficul şi exploatarea
persoanelor vulnerabile

Secţiunea a 2‑ a. Traficul de persoane

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Traficul de persoane este incriminat în art. 210 C. pen. într-o variantă tip şi o
variantă agravată.
Varianta tip [art. 210 alin. (1) C. pen.] constă în recrutarea, transportarea,
transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării
acesteia, săvârşită:
a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;
b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de
starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane;
c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în
schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane.
Varianta agravată [art. 210 alin. (2) C. pen.] constă în traficul de persoane
săvârşit de un funcţionar public în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Traficul de persoane a fost incriminat pentru prima dată în legislaţia noastră
penală în art. 12 din Legea nr. 678/2001, text abrogat prin Legea nr. 187/2012
pentru punerea în aplicare a noului Cod penal, ca urmare a aducerii acestuia, într-
o nouă formulare, în Codul penal.
Incriminarea traficului de persoane reprezintă o transpunere în dreptul penal
român a obligaţiilor rezultate din instrumentele juridice internaţionale la care
România este parte ori pe care le-a ratificat, cum sunt: Convenţia europeană a
drepturilor omului; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; Convenţia
Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii organizate, adoptată prin Rezoluţia
A/RES/55/25 din 15 noiembrie 2000 la cea de-a 55-a sesiune a Adunării Generale
a ONU1; Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe
umane, adoptată la 3 mai 2005, deschisă spre semnare şi semnată de România
la Varşovia la 16 mai 20052; Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi
pedepsirea traficului de persoane, în special femei şi copii, adiţional la Convenţia
Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii organizate transnaţionale; Declaraţia
Pactului de stabilitate, semnată de România la Palermo la data de 13 decembrie
2000, prin care s-a angajat să incrimineze traficul de fiinţe umane, traficul de
migranţi, exploatarea persoanelor şi în special a femeilor şi copiilor; Declaraţia
politică votată la 28 septembrie 2001, la Bruxelles, de către miniştrii de justiţie din
statele membre ale Uniunii Europene, precum şi de statele candidate, prin care se
angajează să acţioneze în regim de urgenţă pe plan naţional prin măsuri
legislative, administrative şi politice pentru prevenirea, combaterea şi sancţionarea

1
Ratificată prin Legea nr. 565/2002 (M. Of. nr. 813 din 8 noiembrie 2002).
2
Ratificată prin Legea nr. 300/2006 (M. Of. nr. 622 din 19 iulie 2006).
traficului de fiinţe umane, a traficului de migranţi, în special femei şi copii, precum
şi împotriva oricărei forme de exploatare a fiinţelor umane; Convenţia Europol, care
în anexa 2 defineşte infracţiunea de trafic de fiinţe umane şi solicită cooperarea
între statele membre ale Uniunii Europene în acest domeniu prin intermediul
Europol; Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 6
aprilie 2011 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi protejarea
victimelor acestuia, precum şi de înlocuire a Deciziei-cadru nr. 2002/629/JAI a
Consiliului1.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 210 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special
al infracţiunii de trafic de persoane adulte este complex, fiind format în principal din
relaţiile sociale privitoare la dreptul la libertatea de voinţă şi de acţiune, iar în
secundar din relaţiile sociale referitoare la demnitatea, integritatea corporală sau
sănătatea persoanei, mai ales când fapta este săvârşită prin constrângere sau
răpire.
b) Obiectul material al traficului de persoane adulte poate fi corpul în viaţă al
victimei, în special când fapta este săvârşită prin constrângerea fizică a acesteia.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, putând

fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile răspunderii penale.
Participaţia penală este posibilă în oricare dintre formele şi felurile acesteia
(proprie, improprie).
b) Subiectul pasiv este întotdeauna o persoană fizică adultă (are cel puţin
vârstă de 18 ani). Dacă subiectul pasiv (persoana vătămată) este minor, fapta de
trafic de persoane va fi sancţionată potrivit dispoziţiilor art. 211 C. pen.
În practică şi în doctrină s-a ridicat problema încadrării juridice în situaţia în care
printr-o singură faptă au fost vătămate mai multe persoane 2. Completul de 9
judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin decizia nr. 32/2005
în sensul că recrutarea mai multor persoane în acelaşi timp şi loc, în baza unei
rezoluţii infracţionale unice, pentru practicarea prostituţiei şi transportarea lor în
străinătate în vederea realizării de foloase materiale, constituie câte o unică
infracţiune de trafic de persoane şi de proxenetism, iar nu atâtea infracţiuni câţi
subiecţi pasivi au fost recrutaţi în acest scop.
Prin Decizia nr. 49/2007, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii, instanţa supremă a stabilit că traficul
de persoane incriminat prin dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 678/2001,
comis asupra mai multor subiecţi pasivi în aceleaşi condiţii de loc şi timp, constituie

1
J.O. L 101 din 15 aprilie 2011. A se vedea n. neaGu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 128; T. Toader, M. safTa, în G.
anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 149.
2
M.a. hotca, M. goruneScu, n. neagu, V. DoBrInoIu, r.gh. geaMănu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale. Comentarii şi
explicaţii, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 78-79.
o infracţiune unică în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în
concurs1. 2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii de trafic de persoane
adulte în varianta tip poate consta în una dintre acţiunile prevăzute în textul de
incriminare, respectiv recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau
primirea unei persoane. Aceste acţiuni au înţelesul din vorbirea curentă.
„Recrutarea” înseamnă identificarea, descoperirea unei persoane susceptibile
de a deveni victimă a traficului de persoane.
„Transportarea” constă în acţiunea unei persoane, numită transportator, de a
deplasa dintr-un loc în altul, cu ajutorul unui mijloc de transport, o persoană.
„Transferarea” presupune mutarea victimei de la un loc la altul, de la un
traficant la altul, în aceeaşi localitate sau în alte localităţi ori în alt stat.
„Adăpostirea” are semnificaţia de a pune sau a ţine o persoană la adăpost, a
o ascunde într-un loc ferit, a o pripăşi.
„Primirea” este acţiunea unei persoane de a prelua, de a lua asupra sa, pe
seama sa o persoană, în scopul exploatării acesteia.
Pentru ca acţiunile de mai sus prevăzute în norma de incriminare a variantei tip
a infracţiunii de trafic de persoane să constituie elementul material al acestei
infracţiuni, trebuie întrunite două cerinţe esenţiale. Prima cerinţă esenţială se
referă la mijloacele sau modalităţile de realizare a acţiunilor incriminate, astfel cum
sunt prevăzute la lit. a)-c) de la alin. (1) al art. 210 C. pen.
Fapta se poate săvârşi prin „constrângere psihică”, ce poate îmbrăca orice
formă, inclusiv ameninţarea (art. 206 C. pen.), sau prin „constrângere fizică”,
adică prin lovire sau alte violenţe [art. 193 alin. (1) C. pen.]. „Răpirea” presupune
luarea victimei, prin forţă, în stăpânire de către traficant, cu întrunirea elementelor
de structură ale infracţiunii de lipsire de libertate în varianta asimilată [art. 205 alin.
(2) C. pen.].
Faptele de ameninţare, lovire sau alte violenţe ori lipsire de libertate în mod
ilegal, săvârşite în condiţiile de mai sus, sunt absorbite ca element constitutiv în
conţinutul infracţiunii de trafic de persoane în varianta tip. Dacă prin constrângerea
exercitată asupra victimei s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea persoanei
traficate, va exista concurs de infracţiuni între infracţiunea de trafic de persoane în
varianta tip şi vătămarea corporală sau lovirile ori vătămările cauzatoare de
moarte, după caz.
O altă modalitate frecvent folosită în activitatea infracţională a traficului de
persoane adulte este „inducerea în eroare” a victimelor, prin prezentarea unor
informaţii false referitoare la tipurile de servicii pe care le-ar putea ocupa acolo
unde acestea doresc să îşi caute un loc de muncă2. De asemenea, se recurge
destul de des la oferirea unor promisiuni false privitoare la avantajele de care
persoana recrutată va beneficia3.

1
M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007.
2
n. neaGu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 129.
3
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 207/2009, în M.a. hotca ş.a., op. cit., p. 83. [3] I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
374/2009, în M.a. hotca ş.a., op. cit., p. 84.
 Acţiunile incriminate în cazul traficului de persoane se pot realiza şi prin „abuz
de autoritate”, care constă în exercitarea ilicită a influenţei sau a puterii pe care o
persoană o are asupra alteia; de exemplu, autoritatea părintească, a fratelui mai
mare, a institutorului, a preotului, a altor rude (mătuşi, unchi, veri). În acest sens,
în practica judiciară s-a reţinut că inculpatul, profitând de autoritatea pe care o avea
asupra fiicei sale şi recurgând la agresivitate, a constrâns-o să se prostitueze,
obţinând venituri în acest fel, iar ulterior a vândut-o altui proxenet[3].
De asemenea, infracţiunea se poate săvârşi şi profitând de imposibilitatea de a
se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei
persoane. Prin „starea de neputinţă a victimei de a se apăra sau de a‑ şi
exprima voinţa” se înţelege acea stare fizică sau psihică (deficienţe fizice,
tulburări sufleteşti, altă stare de neputinţă sau inconştienţă datorată vârstei fragede
a persoanei, bolilor mintale etc.) care nu îi permite să înţeleagă caracterul şi esenţa
acţiunilor incriminate săvârşite împotriva ei sau când victima nu a putut opune
rezistenţă autorului traficului de persoane, care înţelege că aceasta se află într-o
astfel de stare. Starea victimei trebuie să preexiste acţiunii incriminate a
făptuitorului traficului de persoane şi să nu se datoreze acestuia, ci el să profite de
o asemenea stare, pe care o percepe. Dacă starea de neputinţă a victimei a fost
provocată de autorul traficului sau de o altă persoană care participă la comiterea
faptei, vor fi incidente dispoziţiile art. 210 alin. (1) lit. a) C. pen. (acţiunea incriminată
fiind săvârşită prin constrângere).
Acţiunile incriminate pot fi realizate şi prin oferirea, darea, acceptarea sau
primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimţământului persoanei care
are autoritate asupra acelei persoane. „Oferirea” înseamnă a propune bani sau
alte foloase unei persoane care are autoritate asupra victimei faptei de trafic de
persoane, în schimbul consimţământului acesteia; „darea” presupune remiterea
banilor sau a altor foloase persoanei care are autoritate asupra victimei faptei de
trafic de persoane, în schimbul consimţământului; „acceptarea” semnifică acordul
de a primi bani sau alte foloase de către persoana care are autoritate asupra
victimei faptei de trafic de persoane, în schimbul consimţământului acesteia.
O a doua cerinţă esenţială a elementului material al faptei de trafic de
persoane îl constituie scopul săvârşirii acţiunilor incriminate care constă în
exploatarea unei persoane adică a victimei1.
Prin „exploatarea unei persoane”, potrivit art. 182 C. pen., se înţelege:
– supunerea la executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod
forţat;
– ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de
libertate ori de aservire;
– obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea
producerii şi difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare
sexuală;
– obligarea la practicarea cerşetoriei;

1
Potrivit art. 2 lit. c) din Legea nr. 678/2001, prin „victimă a traficului de persoane” se înţelege „persoana fizică, subiect pasiv
al faptelor prevăzute în art. 210, 211, 264 şi 374 din Codul penal
 – prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în mod
ilegal[1].
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru libertatea
fizică şi psihică a persoanei, pentru demnitatea acesteia. Traficul de persoane
poate genera şi alte urmări, cum ar fi vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii, contaminarea venerică, avortul etc., situaţii în care această faptă va intra
în concurs cu alte infracţiuni care au ca obiect de ocrotire aceste valori şi relaţii
sociale.
c) Legătura de cauzalitate dintre acţiunile incriminate cu întrunirea
cerinţelor normei prevăzute în art. 210 C. pen. şi urmarea imediată rezultă din
materialitatea faptelor. Instanţa de judecată poate stabili fără dificultate legătura
de cauzalitate în cazul infracţiunii de trafic de persoane adulte.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie este intenţia directă, întrucât în

norma de incriminare se prevede ca acţiunile care constituie elementul material al
faptei de trafic de persoane adulte să se efectueze în scopul exploatării subiectului
pasiv. Nu are relevanţă, pentru realizarea elementului subiectiv al infracţiunii, dacă
scopul a fost ori nu realizat. Din formularea textului art. 210 C. pen. rezultă că
traficul de persoane adulte este o infracţiune-mijloc pentru săvârşirea altora. Când
s-a realizat scopul în care s-a săvârşit traficul de persoane, se va reţine concurs
de infracţiuni între această infracţiune şi infracţiunea care formează scopul
exploatării, cum ar fi proxenetismul (art. 213 C. pen.), sclavia (art. 209 C. pen.),
supunerea la muncă forţată sau obligatorie (art. 212 C. pen.), exploatarea
cerşetoriei (art. 214 C. pen.) etc.
b) Mobilul cu care a acţionat făptuitorul, dacă este cunoscut, are relevanţă la
individualizarea pedepsei.

§3. Varianta agravată [art. 210 alin. (2) C. pen.]

Potrivit art. 210 alin. (2) C. pen., când traficul de persoane descris la varianta
tip este săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, fapta va
avea un caracter mai grav.
Din interpretarea acestor dispoziţii se desprinde faptul că varianta agravată a
infracţiunii de trafic de persoane are toate elementele comune cu ale variantei tip,
cu excepţia subiectului activ nemijlocit, care, de această dată, este calificat, putând
fi numai un funcţionar public care săvârşeşte oricare dintre acţiunile incriminate
în art. 210 alin. (1) C. pen. în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

sau al tentativei la una dintre aceste fapte, indiferent dacă participă sau nu la procesul penal în
calitate de persoană vătămată”.
[1]
Pentru explicarea expresiei „exploatarea unei persoane”, a se vedea I. Pascu, în I. Pascu ş.a.,
op. cit., p. 865 şi urm.
Prin urmare, pentru reţinerea infracţiunii de trafic de persoane în varianta
agravată, instanţa trebuie să constate că acţiunile prevăzute în norma de
incriminare au fost săvârşite nemijlocit de un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu. Noţiunea de funcţionar public trebuie înţeleasă prin prisma
dispoziţiilor art. 175 C. pen.1, iar atribuţiile de serviciu se stabilesc potrivit fişei
postului funcţionarului public.
Varianta agravată a infracţiunii de trafic de persoane a fost introdusă în Codul
penal în vigoare ca urmare a ratificării Convenţiei Consiliului Europei privind lupta
împotriva traficului de fiinţe umane.

§4. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate. Prin Legea nr.
187/2012 a fost abrogat art. 15 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 care incrimina
„organizarea săvârşirii infracţiunilor privind traficul de persoane prevăzute în
această lege”.
b) Tentativa la infracţiunea de trafic de persoane adulte se pedepseşte,
potrivit
art. 217 C. pen. Este posibilă numai tentativa întreruptă.
c) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care a fost săvârşită
vreuna dintre acţiunile incriminate, prin mijloacele sau modalităţile prevăzute în
norma de incriminare şi în scopul exploatării persoanei subiect pasiv al infracţiunii
de trafic de persoane.
Când aceeaşi persoană săvârşeşte mai multe acţiuni dintre cele incriminate în
art. 210 alin. (1) C. pen., neîntrerupt şi cu aceeaşi ocazie, va realiza conţinutul
aceleiaşi infracţiuni, ca unitate simplă de infracţiune.
d) Epuizarea. Întrucât unele dintre acţiunile incriminate în art. 210 alin. (1) C.
pen., cum ar fi transportarea, transferarea, adăpostirea, presupun o durată în timp,
se înţelege că traficul de persoane comis în aceste modalităţi normative poate
avea caracterul unei infracţiuni continue, la care distingem şi un moment al
epuizării, care are loc odată cu încetarea definitivă a acţiunii incriminate.
De asemenea, traficul de persoane poate fi săvârşit şi în forma continuată, dacă
sunt întrunite condiţiile art. 35 C. pen., caz în care distingem un moment al
epuizării, care coincide cu încetarea ultimului act din componenţa activităţii
infracţionale.

§5. Sancţiuni
Varianta tip a infracţiunii de trafic de persoane adulte [art. 210 alin. (1) C. pen.]
se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Varianta agravată [art. 210 alin. (2) C. pen.] se pedepseşte cu închisoare de la
5 la 12 ani. Legiuitorul, dintr-o gravă eroare, nu a prevăzut şi pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, urmând ca aceasta să fie
aplicată de instanţa de judecată dacă o apreciază că fiind necesară.
Se va lua măsura de siguranţă a confiscării speciale sau a confiscării extinse,
dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 112 sau art. 1121 C. pen.

1
Pentru explicaţiile date expresiei „funcţionar public”, a se vedea I. Pascu, în I. PaScu ş.a., op. cit., p. 787-804.
 În practica judiciară s-a decis că sunt considerate bunuri care au servit la
săvârşirea infracţiunii şi, ca atare, supuse confiscării speciale mijloacele de
transport ce au fost folosite la realizarea transportului persoanelor traficate 1.
Potrivit dispoziţiilor referitoare la confiscarea specială, bunurile dobândite în urmă
săvârşirii infracţiunii de trafic de persoane ori cele care au servit la săvârşirea
acestor infracţiuni sunt supuse confiscării speciale 2.
Poate fi supus confiscării speciale apartamentul proprietate personală al
inculpatului, ce a servit cazării şi exploatării persoanelor vătămate, victime ale
traficului de persoane. De asemenea, poate fi dispusă măsura de siguranţă a
confiscării speciale privind sumele obţinute de inculpaţi din traficarea victimelor 3.
Se poate dispune confiscarea autoturismului proprietate personală a
inculpatului şi în ipoteza în care acesta a fost folosit la transportul victimelor doar
parţial, restul distanţei fiind parcursă cu autocarul, întrucât a servit la comiterea
faptei, chiar dacă nu a fost singurul mijloc utilizat pentru transportul victimelor 4.
Potrivit dispoziţiilor art. 210 alin. (3) C. pen., consimţământul persoanei victimă
a traficului nu constituie cauză justificativă.

Secţiunea a 3‑ a. Traficul de minori

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Traficul de minori este incriminat în art. 211 C. pen. într-o variantă tip şi o
variantă agravată.
Varianta tip [art. 211 alin. (1) C. pen.] constă în recrutarea, transportarea,
transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia.
Varianta agravată [art. 211 alin. (2) C. pen.] se realizează dacă fapta descrisă
la varianta tip:
a) a fost săvârşită în condiţiile art. 210 alin. (1) C. pen.;
b) a fost săvârşită de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu;
c) pune în pericol viaţa minorului;
d) a fost săvârşită de un membru de familie al minorului;
e) a fost săvârşită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire,
educare, pază sau tratament se afla minorul ori de o persoană care a abuzat
de poziţia sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului.
De precizat că la această formulare a conţinutului variantei agravate a
infracţiunii de trafic de minori s-a ajuns ca urmare a modificărilor intervenite prin

1
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1774 din 21 mai 2008, în a. trancă, op. cit., p. 114.
2
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 211 din 25 ianuarie 2012, în a. trancă, op. cit., p. 115.
3
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1794 din 3 mai 2011, în a. trancă, op. cit., p. 115.
4
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1828 din 18 mai 2009, în a. trancă, op. cit., p. 116.
Legea nr. 187/20121 şi O.U.G. nr. 18/20162, determinate, pe de o parte, de nevoile
unei reprimări mai eficiente a traficului de minori, iar, pe de altă parte, pentru o mai
bună armonizare a legislaţiei naţionale cu cea existentă în unele instrumente
juridice internaţionale sau în celelalte legislaţii europene în această materie.
Incriminarea traficului de minori, ca şi incriminarea traficului de persoane adulte,
reprezintă o transpunere în dreptul penal Român a obligaţiilor asumate de
România în urma aderării sau ratificării unor instrumente juridice internaţionale în
materie (a se vedea menţionarea acestora la tratarea traficului de persoane).

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 211 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special îl
constituie relaţiile sociale a căror desfăşurare este condiţionată de respectarea
dreptului la libertatea de voinţă şi de acţiune a minorului, cât şi a demnităţii
acestuia.
b) Obiectul material este corpul minorului asupra căruia se efectuează
acţiunile
incriminate în art. 211 alin. (1) C. pen.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) poate fi orice

persoană responsabilă penal, cu excepţia unui funcţionar public care să
săvârşească fapta în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, ipoteză în care fapta de trafic
de minori devine calificată, agravată.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale.
b) Subiectul pasiv este calificat. Acesta poate fi numai un minor împotriva
căruia
se efectuează acţiunile incriminate în scopul exploatării acestuia.
În legătură cu încadrarea juridică a situaţiei în care printr-o singură faptă de
trafic de minori au existat mai multe victime, a se vedea explicaţiile date la
examinarea subiectului pasiv în cazul traficului de persoane adulte.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de
trafic de minori se prezintă sub forma mai multor acţiuni alternative, şi anume:

1
La adoptarea Codului penal, art. 211 alin. (2) avea următorul cuprins: „(2) Dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile art. 210
alin. (1), pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”. Prin Legea nr. 187/2012 acest text a
fost modificat, căpătând un nou conţinut, şi anume: „(2) Dacă fapta a fost săvârşită în condiţiile art. 210 alin. (1) sau de către un
funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi”. După cum se observă, a fost adăugată o nouă împrejurare ca element circumstanţial de agravare a faptei de trafic de
minori.
2
Prin O.U.G. nr. 18/2016, prevederile art. 211 alin. (2) C. pen. au fost din nou modificate, dobândind următorul cuprins:
„(2) Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi atunci când: a) fapta a fost săvârşită în
condiţiile art. 210 alin. (1); b) fapta a fost săvârşită de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu; c) fapta a
pus în pericol viaţa minorului; d) fapta a fost săvârşită de un membru de familie al minorului; e) fapta a fost săvârşită de către o
persoană în a cărei îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament se afla minorul ori de o persoană care a abuzat de poziţia sa
recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului”. De această dată, legiuitorul introduce în conţinutul variantei agravate
a infracţiunii de trafic de minori încă trei noi elemente circumstanţiale de agravare cuprinse la lit. c), d) şi e).
recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unui minor, în
scopul exploatării acestuia1, prin alte mijloace decât cele prevăzute pentru varianta
agravată.
Întrucât aceste acţiuni incriminate sunt comune cu cele ale elementului material
al laturii obiective a infracţiunii de trafic de persoane adulte, pentru înţelegerea
semnificaţiei acestora, trimitem la explicaţiile date la această infracţiune. De
menţionat că, pentru întregirea elementului material al traficului de minori, norma
de incriminare nu impune vreo cerinţă esenţială specială.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru libertatea
fizică şi psihică a minorului subiect pasiv al infracţiunii de trafic de minori.
c) Legătura de cauzalitate rezultă din însăşi efectuarea acţiunii care constituie
elementul material al infracţiunii.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie specifică infracţiunii de trafic de

minori este intenţia directă, calificată prin scop, care este descris explicit de
norma de incriminare. În toate modalităţile normative de existenţă a elementului
material al infracţiunii de trafic de minori se impune, ca cerinţă esenţială a
elementului subiectiv, existenţa scopului în care acţionează făptuitorul, şi anume
al exploatării minorului. Prin Legea nr. 187/2012, art. 2 din Legea nr. 678/2001 prin
care se explică înţelesul unor termeni sau expresii s-a modificat, prevăzându-se la
lit. b) a acestui text că „prin exploatarea unei persoane se înţelege activităţile
prevăzute în art. 182 din Codul penal”. Prin urmare, pentru constatarea cerinţei
esenţiale a elementului subiectiv al infracţiunii de trafic de minori, se recurge la
aceste prevederi legale.
Aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 211 alin. (1) C. pen., pentru
realizarea conţinutului infracţiunii de trafic de minori, scopul prevăzut de norma de
incriminare a acestei fapte nu trebuie să fie realizat, ci doar urmărirea acestuia.
Aşadar, fapta constituie infracţiune indiferent dacă scopul este sau nu realizat. Sub
acest aspect, traficul de minori apare ca fiind o infracţiune-mijloc în vederea
atingerii unui anumit scop, constând în exploatarea acestora. Dacă ulterior
făptuitorul va săvârşi alte infracţiuni în legătură cu minorii traficaţi (de exemplu,
supunerea la muncă forţată sau obligatorie, sclavie, proxenetism, exploatarea
cerşetoriei etc.), devin aplicabile regulile concursului de infracţiuni.
b) Mobilul cu care a acţionat făptuitorul, dacă este cunoscut, are valoare la
individualizarea pedepsei.

§3. Varianta agravată [art. 211 alin. (2) C. pen.]

Potrivit dispoziţiilor art. 211 alin. (2) C. pen., varianta agravată a infracţiunii de
trafic de minori constă în săvârşirea variantei tip atunci când:
a) fapta a fost săvârşită în condiţiile art. 210 alin. (1);

1
Potrivit dispoziţiilor art. 182 C. pen., prin „exploatarea unei persoane” se înţelege: a) supunerea la executarea unei munci
sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat; b) ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de libertate ori
de aservire; c) obligarea la practicarea prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale
pornografice sau alte forme de exploatare sexuală; d) obligarea la practicarea cerşetoriei; e) prelevarea de organe, ţesuturi sau
celule de origine umană, în mod ilegal.
 b) fapta a fost săvârşită de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu;
c) fapta a pus în pericol viaţa minorului;
d) fapta a fost săvârşită de un membru de familie al minorului;

e) fapta a fost săvârşită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire,

educare, pază sau tratament se afla minorul ori de o persoană care a abuzat de
poziţia sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului.
Prin urmare, pentru a încadra fapta de trafic de minori la varianta agravată
prevăzută în art. 211 alin. (2) C. pen., este necesar mai întâi să se stabilească
întrunirea tuturor elementelor de structură ale traficului de minori în varianta tip şi
apoi să se constate că o asemenea faptă:
a) a fost săvârşită în condiţiile art. 210 alin. (1) C. pen., adică prin
constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate; ori profitând de
imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită
vulnerabilitate a minorului; sau prin oferirea, darea, acceptarea ori primirea de bani
sau alte foloase în schimbul consimţământului persoanei care are autoritate
asupra minorului. Întrucât aceste modalităţi normative au fost analizate la
infracţiunea de trafic de persoane, facem trimitere la explicaţiile date acolo;
b) a fost săvârşită de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu. Aceasta înseamnă ca subiectul activ nemijlocit al traficului de minori să
aibă calitatea de funcţionar public, aşa cum această calitate este definită în art.
175 C. pen., şi să se afle în exerciţiul atribuţiilor de serviciu;
c) a pus în pericol viaţa minorului. Acest element circumstanţial de
agravare a infracţiunii de trafic de minori se reţine atunci când se constată că
infracţiunea de trafic de minori, în oricare dintre acţiunile incriminate, a pus efectiv
în pericol viaţa minorului. Starea de pericol asupra vieţii minorului poate rezulta din
modul în care s-a săvârşit infracţiunea sau din tratamentul la care a fost supusă
victima (de exemplu, ţinerea într-o încăpere insalubră, fără hrană suficientă, în frig
etc.);
d) a fost săvârşită de un membru de familie al minorului. Pentru a reţine
acest element circumstanţial de agravare a traficului de minori, se impune ca
subiectul activ al infracţiunii să aibă, faţă de victimă, calitatea de membru de
familie, aşa cum aceasta este explicată în art. 177 C. pen.;
e) a fost săvârşită de către o persoană în a cărei îngrijire, ocrotire,
educare, pază sau tratament se află minorul ori de o persoană care a abuzat
de poziţia sa recunoscută de încredere sau de autoritate asupra minorului.
Minorul se află „în îngrijirea unei persoane” în situaţia în care acea persoană
avea obligaţia de a-i acorda asistenţă, de exemplu, personalul de îngrijire din
unităţile sanitare sau sociale (aşezăminte, internate) ori persoanele angajate
particular pentru îngrijirea minorului.
Un minor se află „în ocrotirea unei persoane” atunci când acea persoană are
în raport cu minorul calitatea de tutore sau curator.
 Minorul se află „în educarea unei persoane” în situaţia în care persoana
respectivă avea îndatorirea de a desfăşura cu minorul o activitate educativă. Au o
asemenea îndatorire învăţătorii, profesorii, educatorii, instructorii, meşterii din
şcolile profesionale, profesorii meditatori la diferite discipline ştiinţifice ori profesorii
de muzică, pictură etc., precum şi acele persoane care sunt angajate de părinţi
pentru educarea şi instruirea copiilor lor minori.
Minorul se află „în paza sau tratamentul unei persoane” în diferite situaţii, de
exemplu, în cazul în care minorul este privat de libertate (a fost reţinut, arestat
preventiv) ori se găsea în executarea unei măsuri educative privative de libertate,
iar persoana respectivă avea îndatorirea de a-l păzi şi supraveghea (de exemplu,
un poliţist, subofiţer de la un penitenciar sau o persoană care îşi desfăşoară
activităţile de serviciu într-un centru educativ sau de detenţie). Subzistă acest
element circumstanţial de agravare a infracţiunii de trafic de minori şi în ipoteza în
care autorul şi-a asumat convenţional protecţia sau paza minorului (de exemplu,
în cazul unui bodyguard) 1.

§4. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare, deşi posibile, nu sunt incriminate. Prin Legea nr.
187/2012 a fost abrogat art. 15 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea
şi combaterea traficului de persoane, care incrimina organizarea săvârşirii
infracţiunilor privind traficul de persoane prevăzute de această lege. Dacă o
persoană organizează săvârşirea infracţiunii de trafic de minori, potrivit legislaţiei
în vigoare, devine participant la săvârşirea infracţiunii de trafic de minori.
b) Tentativa la infracţiunea de trafic de minori se pedepseşte, potrivit art. 217
C. pen. Este posibilă numai tentativa întreruptă.
c) Consumarea infracţiunii de trafic de minori în varianta tip are loc în
momentul în care a fost săvârşită oricare dintre acţiunile incriminate şi în scopul
exploatării minorului care este subiectul pasiv al acestei infracţiuni. Varianta
agravată a traficului de minori este comisă în formă consumată dacă oricare dintre
acţiunile incriminate s-a săvârşit prin unul dintre mijloacele prevăzute art. 211 alin.
(2) C. pen. şi în scopul exploatării minorului ca subiect pasiv al acestei infracţiuni.
d) Epuizarea. Deoarece unele dintre acţiunile incriminate la art. 211 alin. (1)
C. pen., cum ar fi transportarea, transferarea, adăpostirea, presupun o durată de
timp, se înţelege că traficul de minori comis în aceste modalităţi normative poate
avea caracterul unei infracţiuni continue, la care distingem şi un moment al
epuizării, care are loc odată cu încetarea definitivă a acţiunii incriminate.
De asemenea, traficul de minori în varianta tip sau agravată poate fi săvârşit şi
în formă continuată, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen., caz în
care distingem un moment al epuizării, care coincide cu încetarea ultimului act din
componenţa activităţii infracţionale.

§5. Sancţiuni

1
V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 136.
 Varianta tip a infracţiunii de trafic de minori [art. 211 alin. (1) C. pen.] se
pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Varianta agravată [art. 211 alin. (2) C. pen.] se pedepseşte cu închisoare de la
5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
Se va lua măsura de siguranţă a confiscării speciale sau a confiscării extinse,
dacă sunt întrunite condiţiile art. 112 sau art. 1121 C pen. (a se vedea, în acest
sens, practica judiciară privind confiscarea specială în cazul infracţiunii de trafic de
persoane, mai ales în ceea ce priveşte bunurile obţinute prin săvârşirea infracţiunii
ori care au fost folosite la săvârşirea infracţiunii) 1.
Potrivit dispoziţiilor art. 211 alin. (3) C. pen., consimţământul persoanei victimă
a traficului nu constituie cauză justificativă.

Capitolul al VIII-lea. Infracţiuni

contra libertăţii şi integrităţii sexuale
Secţiunea 1. Violul
§1. Conţinut legal şi caracterizare
Violul este incriminat în art. 218 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată
şi două variante agravate2.
Varianta tip [art. 218 alin. (1) C. pen.] constă în raportul sexual, actul sexual
oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate
de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această stare.
Varianta asimilată [art. 218 alin. (2) C. pen.] presupune alte acte de penetrare
vaginală sau anală decât cele prevăzute la varianta tip, comise prin constrângere,
punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de
această stare.
Prima varianta agravată [art. 218 alin. (3) C. pen.] se reţine atunci când:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima este un minor;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
f) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
A doua variantă agravată [art. 218 alin. (4) C. pen.] se realizează când fapta
de viol în varianta tip, în varianta asimilată şi în prima variantă agravată a avut ca
urmare moartea victimei.

1
n. crIStuş, Aplicarea măsurilor de siguranţă în cazul infracţiunilor de trafic de persoane şi traficului de minori, în Traficul
de persoane, proxenetismul, crima organizată. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 186-198.
2
Idem, p. 948.
 În raport cu Codul penal anterior 1, violul în Codul penal în vigoare a fost
reglementat pornind de la ideea de act de penetrare, astfel încât în conţinutul
acestei infracţiuni se va include raportul sexual – în înţelesul pe care această
sintagmă l-a cunoscut în mod tradiţional în dreptul nostru, acela de conjuncţie a
organului sexual masculin cu cel feminin –, actul sexual oral şi, respectiv, actul
sexual anal, indiferent dacă în aceste ultime cazuri este vorba despre un act
heterosexual sau homosexual. De asemenea, se includ în conţinutul infracţiunii de
viol şi actele de penetrare vaginală sau anală realizate în alte modalităţi (prin
introducere de obiecte, degete etc.). Astfel definit, violul acoperă toate actele de
penetrare, indiferent dacă au fost comise de agresor asupra victimei sau dacă
victima a fost obligată să facă acest lucru.
În privinţa variantelor agravate s-a realizat şi de această dată o simplificare a
reglementării, renunţându-se la acele elemente de agravare care pot fi valorificate
corespunzător în cadrul individualizării judiciare a pedepsei. Unele dintre variantele
agravate au fost reformulate, aşa cum s-a procedat în cazul comiterii faptei asupra
unei victime care este rudă în linie directă, frate sau soră cu făptuitorul, pentru a
rezulta cu claritate că această faptă absoarbe incestul, punând astfel capăt
controverselor din practica judiciară cu privire la acest aspect 2.
La formularea conţinutului legal al infracţiunii de viol au fost avute în vedere, pe
lângă instrumentele normative naţionale, şi reglementările acestei fapte în Codul
penal spaniol (art. 179, art. 180), Codul penal german (§ 177, § 178), Codul penal
francez (art. 222-23, art. 222-24, art. 222-25, art. 222-26), Codul penal portughez
(art. 164), Codul penal austriac (§ 201)[2].
Potrivit art. 153 alin. (2) lit. b) teza a II-a şi art. 161 alin. (2) teza a II-a C. pen.3,
infracţ iunea de viol care a avut ca urmare moartea victimei este imprescriptibilă;
aceasta înseamnă că, pentru o astfel de infracţiune, atât prescripţia răspunderii
penale, cât şi prescripţia exercitării pedepsei nu operează.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 218 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special
al infracţiunii de viol în varianta tip este complex; obiectul juridic principal îl
reprezintă relaţiile sociale care ocrotesc libertatea şi inviolabilitatea sexuală a

1
În Codul penal anterior, violul era incriminat în art. 197 într-o variantă tip şi trei variante agravate. Varianta tip [art. 197
alin. (1)] consta în actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau
profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Prima variantă agravată [art. 197 alin. (2)] se realiza în
cazul în care: a) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună; b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea,
paza sau tratamentul făptuitorului; c) victima este membru de familie; d) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii
corporale sau sănătăţii. A doua variantă agravată [art. 197 alin. (3) teza I] exista în ipoteza în care victima nu a împlinit vârsta de
15 ani. A treia variantă agravată [art. 197 alin. (3) teza a II-a] se realiza când fapta de viol a avut ca urmare moartea sau sinuciderea
victimei.
2
A se vedea Expunerea de motive a proiectului Codului penal, publicată pe site-ul Camerei Deputaţilor, la adresa
http://www.cdep.ro/proiecte 2009/300/00/4/em304.pdf.
[2] Idem.
3
În temeiul acestui text, prescripţia nu înlătură răspunderea penală a infracţiunilor prevăzute în art. 188 şi art. 189 şi al
infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei. Violul care a avut ca urmare moartea victimei este o infracţiune intenţionată
urmată de moartea victimei.
persoanei, iar obiectul juridic secundar îl constituie relaţiile sociale referitoare la
libertatea psihică sau fizică, sănătatea şi integritatea corporală a persoanei, ce pot
fi, deopotrivă, lezate prin săvârşirea infracţiunii.
Libertatea sexuală a persoanei presupune dreptul acesteia de a dispune în mod
liber de corpul ei în domeniul vieţii sexuale, fiind limitată de respectarea normelor
de drept şi a celor morale1.
Violul în varianta tip produce în acelaşi timp şi consecinţe asupra integrităţii
corporale sau sănătăţii persoanei dacă, prin constrângerea fizică a victimei, se
reţin leziuni traumatice sau este afectată sănătatea victimei a cărei gravitate este
evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile ori se transmit victimei
boli venerice.
b) Obiectul material al infracţiunii de viol în varianta tip îl constituie corpul
victimei în viaţă, asupra căreia se exercită în mod nemijlocit constrângerea fizică
şi raportul sexual, actul sexual oral sau anal.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de viol în

varianta tip, în reglementarea consacrată de art. 218 alin. (1) C. pen., poate fi orice
persoană aptă să realizeze un raport sexual, un act sexual oral sau anal şi care
îndeplineşte condiţiile răspunderii penale, inclusiv un minor, dacă are capacitatea
de a răspunde penal.
Dacă subiectul activ al infracţiunii de viol este rudă în linie directă, frate sau soră
cu victima, fapta va fi încadrată la prima variantă agravată a infracţiunii de viol.
Participaţia penală la infracţiunea de viol în varianta tip este posibilă, în
reglementarea Codului penal în vigoare, în forma instigării sau complicităţii, cu
condiţia ca fapta să nu fie săvârşită împreună, pentru că în acest caz violul va fi
încadrat la prima variantă agravată (fapta a fost săvârşită de două sau mai multe
persoane împreună). De exemplu, se va reţine instigare la infracţiunea de viol
prevăzută la art. 218 alin. (1) C. pen. în cazul în care instigatorul îl determină cu
intenţie pe autor să săvârşească raportul sexual, actul sexual oral sau anal prin
constrângere, iar acesta comite singur fapta. De asemenea, se va reţine
complicitate la viol în varianta tip când complicele îl ajută pe autorul violului sau
înlesneşte săvârşirea faptei (pune la dispoziţie apartamentul pentru realizarea
violului, procură substanţe psihoactive pentru a fi administrate victimei în scopul
punerii acesteia în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa), iar
autorul comite raportul sexual, actul sexual oral sau anal fără prezenţa complicelui.
Violul în varianta tip poate fi săvârşit în coautorat numai în cazul în care o
persoană, în înţelegere cu o altă persoană, pune victima în imposibilitate de a se
apăra sau de a-şi exprima voinţa, iar aceasta din urmă, fără prezenţa primei
persoane, efectuează raportul sexual, actul sexual oral sau anal asupra victimei.
După cum se observă, în această situaţie, ambele persoane execută, în înţelegere,
elementul material al infracţiunii complexe de viol în varianta tip.
b) Subiectul pasiv. La infracţiunea de viol în varianta tip, subiectul pasiv poate
fi orice persoană, indiferent de sex (bărbat sau femeie), care a împlinit vârsta de
18 ani şi care nu se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul

1
D.I. lăMăşanu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 183.
făptuitorului ori nu este rudă în linie directă, frate sau soră cu acesta. Dacă
subiectul pasiv este o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani ori se afla în
îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului ori este rudă în
linie directă, frate sau soră cu acesta, fapta de viol va fi încadrată la prima variantă
agravată.
Subiect pasiv al infracţiunii de viol poate fi şi soţul/soţia făptuitorului, deoarece
nu se poate reţine că ar fi exprimat consimţământul sine die asupra actelor sexuale
în timpul mariajului. Dacă s-ar accepta acest punct de vedere, am fi în prezenţa
unei cedări necondiţionate a libertăţii sexuale, deşi, în realitate, orice persoană,
inclusiv cea căsătorită, se bucură de un drept absolut de a dispune liber de propriul
corp.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează prin mai multe
modalităţi normative alternative, şi anume raport sexual, act sexual oral sau anal
cu o persoană, săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra
ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de aceasta stare.
Prin „raport sexual”1 se înţelege conjuncţia sexuală între un bărbat şi o femeie,
realizată prin introducerea penisului în vagin (imissio penis), aptă să conducă la
reproducere. În cazul raportului sexual, ca modalitate normativă a violului,
făptuitorul are sex diferit de victimă.
Raportul sexual presupune, totodată, un act fiziologic sexual, şi nu simpla
atingere, simplul contact al organelor sexuale între ele 2. De precizat că raportul
sexual, ca modalitate normativă a violului, presupune numai penetrarea sexuală,
nu şi epuizarea sau procrearea.
Prin „act sexual oral” se înţelege penetrarea penisului în cavitatea bucală a
unei persoane, indiferent de sex, în scopul obţinerii de satisfacţii sexuale.
Prin „act sexual anal” se înţelege penetrarea penisului în cavitatea anală a unei
persoane, indiferent de sexul acesteia, în scopul obţinerii de satisfacţii sexuale.
Actul sexual oral, cât şi actul sexual anal sunt acte sexuale care pot fi întâlnite
atât în cazul persoanelor heterosexuale, cât şi în cazul celor homosexuale, caz în
care poartă denumirea de sodomie3.
Pentru ca raportul sexual, actul sexual oral sau anal să întregească elementul
material al infracţiunii de viol în varianta tip, este necesar să aibă loc fără
consimţământul persoanei asupra căreia se efectuează, şi anume să fie săvârşit
prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa
sau profitând de această stare.
Atingerea adusă libertăţii sexuale a persoanei victimă a violului decurge tocmai
din împrejurarea că raportul sexual sau actul sexual oral ori anal se săvârşeşte
împotriva voinţei ei, actul nefiind socialmente periculos şi nici măcar imoral prin

1
Idem, p. 186; V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 162.
2
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 353.
3
DEX, p. 1030.
însăşi natura sa, ci prin nesocotirea libertăţii victimei de a dispune de sine în
relaţiile sexuale.
Săvârşirea violului varianta tip, sub raportul laturii obiective, cunoaşte două
etape, două momente succesive caracteristice1.
Primul moment este acela al înfrângerii sau paralizării prin constrângere
explicită a rezistenţei victimei, dacă fapta de viol se săvârşeşte prin constrângere,
sau prin punerea în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, stare
provocată chiar de făptuitor, ori profitând de această stare preexistentă sau
provocată de un complice al autorului faptei de viol.
Cel de‑ al doilea moment îl constituie însăşi comiterea raportului sexual, a
actului sexual oral sau anal, comitere care a fost pregătită prin activitatea
desfăşurată în primul moment.
Aşa cum rezultă din cele ce au precedat, cerinţa esenţială pentru existenţa
infracţiunii de viol se realizează prin modalităţi alternative de înfrângerea libertăţii
sexuale a victimei, şi anume constrângere, punerea victimei în imposibilitate de a
se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de imposibilitatea victimei de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa.
Prima modalitate de înfrângere a libertăţii sexuale a victimei constă în
constrângerea acesteia, care poate fi fizică sau morală. Constrângerea fizică
constă în folosirea forţei fizice asupra persoanei victimă a violului, pentru a înfrânge
rezistenţa fizică a acesteia şi pentru a face astfel posibil raportul sexual sau actul
sexual cu ea (lovirea victimei, imobilizarea braţelor şi a întregului corp, legarea ei
etc.). Pentru existenţa infracţiunii de viol, este necesar să se constate că forţa fizică
exercitată asupra victimei a fost suficient de intensă pentru a o constrânge la raport
sau act sexual. Intensitatea trebuie apreciată în ea însăşi, dar şi în durata forţei
care, prin acţiunea prelungită, a putut slei puterea de rezistenţă a victimei.
Constrângerea fizică va fi apreciată totdeauna în concret, adică ţinându-se seama
de condiţiile în care s-a exercitat forţa, ca şi de puterea efectivă de rezistenţă a
victimei. Totodată, trebuie avut în vedere că victima nu este obligată să opună
rezistenţă sau să continue a rezista atunci când, din modul în care se exercită
constrângerea, din intensitatea forţei coercitive, ca şi din alte împrejurări concrete,
ar rezulta că orice rezistenţă a ei ar fi fost zadarnică sau că, dacă s-ar opune, ea
s-ar expune pe sine sau ar expune o altă persoană unui rău la fel de mare. În
genere, rezistenţa victimei nu este esenţială şi nu prezintă importanţă decât ca
expresie a refuzului ei categoric de a consimţi la raportul ori actual sexual oral sau
anal. Dacă victima a fost în măsură să opună o asemenea rezistenţă, care a făcut
imposibilă săvârşirea raportului sau actului sexual, aceasta nu ridică faptei
caracterul său infracţional ca tentativă la viol.
În doctrina penală recentă s-a exprimat opinia că, în ipoteza în care
constrângerea victimei violului s-a realizat prin acţiuni de lovire sau alte violenţe
prevăzute în art. 193 alin. (1) C. pen., această faptă este absorbită în cea de viol,
iar când lovirile sau alte violenţe exercitate asupra victimei violului au cauzat
acesteia leziuni traumatice sau i-a fost afectată sănătatea a cărei gravitate este

1
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 353.
evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se va reţine concurs
de infracţiuni între viol în varianta tip şi lovire sau alte violenţe în varianta agravată
prevăzută în art. 193 alin. (2) C. pen.1
Dacă absorbirea faptei de lovire sau alte violenţe cauzatoare de suferinţe fizice
în cea de viol este în afara oricărei discuţii, nu acelaşi lucru se poate spune despre
soluţia concursului între viol şi lovire sau alte violenţe în varianta agravată, când s-
au produs consecinţele prevăzute în art. 193 alin. (2) C. pen. Credem că se impun
unele precizări, în sensul că, dacă autorul constrângerii victimei violului a produs
consecinţele descrise la varianta agravată a faptei de lovire sau alte violenţe, iar
acesta, în raport cu astfel de consecinţe, a acţionat din culpă, deci este vorba
despre producerea consecinţelor art. 193 alin. (2) cu intenţie depăşită, vom fi în
prezenţa unei singure infracţiuni de viol în varianta tip, luând în seamă că la prima
variantă agravată a violului legiuitorul a avut în vedere numai împrejurarea în care
fapta a avut ca urmare vătămarea corporală, adică acele urmări prevăzute în art.
194 C. pen., ceea ce înseamnă că, în cazul în care s-au produs consecinţele
prevăzute la art. 193 alin. (1) sau (2) C. pen., fapta va fi absorbită în conţinutul
violului în varianta tip. În acelaşi sens este şi practica judiciară, chiar dacă se referă
la dispoziţiile violului în reglementarea Codului penal anterior 2.
Constrângerea morală a victimei infracţiunii de viol presupune ameninţarea
acesteia cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate
împotriva sa ori a altei persoane, de natură să îi producă o stare de temere.
Aptitudinea ameninţării de a constrânge victima violului urmează a fi apreciată
în fiecare caz concret, în raport cu rezistenţa morală a acesteia şi în raport cu
gravitatea pericolului la care s-a văzut expusă.
Constrângerea fizică sau morală în cazul infracţiunii de viol poate fi exercitată
de însuşi autorul raportului sexual sau actului sexual oral ori anal, dar ea poate fi
exercitată şi de un complice sau de complici ai acestuia.
A doua modalitate de înfrângere a libertăţii sexuale a victimei violului constă
în punerea acesteia în imposibilitate de a se apăra ori de a‑ şi exprima voinţa.
Aceasta presupune efectuarea unor manopere care conduc la paralizarea oricăror
posibilităţi de apărare ale victimei, cum ar fi imobilizarea ei, administrarea de alcool
sau de medicamente, de droguri ori de alte substanţe psihoactive etc. În această
modalitate, spre deosebire de constrângerea fizică sau morală (când victima îşi
exprimă dezacordul cu privire la raportul sexual ori actul sexual), victima nu este
în măsură să îşi exprime în niciun fel voinţa.
Punerea victimei violului în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa poate fi realizată de autorul actului sexual sau raportului sexual ori de o altă
persoană care contribuie la săvârşirea violului în calitate de complice.
A treia modalitate de înfrângere a libertăţii sexuale a victimei violului o
constituie săvârşirea raportului sexual, a actului sexual oral sau anal profitând de
imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a‑ şi exprima voinţa.

1
D.I. lăMăşanu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 187.
2
A se vedea a. anDone‑Bontaş, Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010,
p. 29.
 „Imposibilitatea victimei de a se apăra” presupune incapacitatea fizică a
acesteia de a opune rezistenţă făptuitorului care încearcă să aibă raport sau act
sexual cu ea. Această neputinţă fizică a victimei se poate datora unei stări de
oboseală extremă, unei stări de boală, unei poziţii incomode în care a fost
surprinsă.
„Imposibilitatea victimei de a‑ şi exprima voinţa” presupune o stare psiho-
fiziologică ce îi risipeşte acesteia posibilitatea de a-şi da seama de ceea ce se
petrece cu ea sau de a-şi manifesta voinţa.
Această stare este însoţită, de regulă, de incapacitatea fizică de a opune
rezistenţă (de exemplu, în cazul unei stări de intoxicaţie cu alcool sau cu alte
substanţe, în cazul somnului hipnotic, al unei stări de leşin, al unui somn adânc
după o mare oboseală etc.), dar ea poate coexista cu capacitatea de autoapărare
(de exemplu, cazul alienaţiei mintale, al demenţei sau al altor stări schizofrenice
etc.)1.
Ceea ce caracterizează această modalitate de înfrângere a libertăţii sexuale în
cazul faptei de viol este că starea victimei de a nu se putea apăra ori de a nu-şi
putea exprima voinţa nu este rezultatul manoperelor exercitate de făptuitor în
realizarea actului sexual sau a raportului sexual, ci o astfel de stare este
preexistentă şi independentă de voinţa făptuitorului, iar acesta doar profită de o
asemenea situaţie.
Referitor la vârsta victimei în aprecierea consimţământului valabil, în doctrina
penală s-au exprimat opinii diferite. Într-o primă opinie, se susţine că aprecierea
consimţământului valabil rămâne atributul exclusiv al organului judiciar, care va
constata dacă raportul sexual sau actul sexual a fost realizat de victimă sau
suportat de aceasta cu reprezentarea corectă a semnificaţiei actului respectiv 2.
Într-o altă opinie, se apreciază că, atât timp cât Codul civil nu a determinat o vârstă
generală a copilăriei, judecătorul apreciază dacă, din cauza vârstei fragede, a lipsit
sau nu consimţământul3. Prin urmare, în raport cu vârsta victimei, deşi nu au fost
exercitate ameninţări sau violenţe, actul sexual sau raportul sexual realizat va
constitui viol dacă victima avea o vârstă atât de fragedă încât nu şi-ar putea
exprima în mod valabil consimţământul. S-a motivat că abia la vârsta de 12 ani se
poate vorbi despre un început de pubertate sexuală. Anterior acestei vârste, o
persoană nu are dezvoltarea sexuală şi nici cunoştinţe suficiente despre funcţia şi
valoarea sexuală, despre onoarea şi libertatea sexuală, despre moralitatea
sexuală şi, prin urmare, nici nu îşi poate da consimţământul valabil la un raport
sexual sau act sexual. Astfel, raportul sexual, actul sexual oral sau anal realizat cu
asemenea persoană, chiar fără violenţă sau ameninţare, va constitui infracţiune de
viol, şi nu cea de act sexual cu un minor.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că vârsta minimă a minorului la care acesta
poate da un consimţământ valabil referitor la raportul sexual sau actul sexual
prevăzut în art. 218 alin. (1) C. pen. este de 14 ani, pentru că, în temeiul art. 113

1
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 354.
2
G. anTonIu, Consimţământul victimei, în R.D.P. nr. 4/2003, p. 20.
3
D.I. lăMăşanu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 189.
alin. (1) C. pen., minorul care nu a împlinit 14 ani nu are discernământ, nu poate
să îşi dea seama de semnificaţia actelor sale, nu le poate controla.
b) Urmarea imediată. Raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o
persoană, săvârşit în condiţiile variantei tip a infracţiunii de viol, are ca urmare
imediată vătămarea relaţiilor sociale privind libertatea şi inviolabilitatea sexuală a
unei persoane. În afara acestor urmări imediate, fapta poate genera şi alte
consecinţe, de exemplu, o atingere a integrităţii corporale sau sănătăţii, o ilegitimă
graviditate, o contaminare venerică etc.
c) Legătura de cauzalitate. Existenţa legăturii de cauzalitate între acţiunea
care constituie elementul material al violului şi urmarea imediată este prezumată,
rezultă din însăşi materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie este intenţia directă. Aceasta

presupune cunoaşterea de către făptuitor a împrejurării că raportul sexual, actul
sexual oral sau anal a avut loc împotriva voinţei persoanei asupra căreia a fost
săvârşită fapta. Intenţia rezultă ex re, atât în cazul în care făptuitorul a folosit
constrângerea fizică sau morală, cât şi atunci când făptuitorul a pus victima în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau a profitat de această
stare.
b) Mobilul şi scopul nu au relevanţă pentru realizarea laturii subiective a
infracţiunii de viol în varianta tip, dar cunoaşterea acestora are valoare în
individualizarea judiciară a pedepsei.
§3. Varianta asimilată [art. 218 alin. (2) C. pen.]
Această variantă are toate elemente de structură comune cu ale infracţiunii de
viol în varianta tip, cu excepţia subiectului activ nemijlocit şi a elementului material.
Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană, bărbat sau femeie, care
îndeplineşte condiţiile răspunderii penale, neavând relevanţă dacă este sau nu
aptă să realizeze un raport sexual sau un act sexual anal sau oral.
Elementul material al infracţiunii de viol în varianta asimilată se poate realiza
prin orice alte acte de penetrare vaginală sau anală decât cele prevăzute la
varianta tip.
Prin „acte de penetrare vaginală” se înţelege introducerea în vaginul victimei
a unor obiecte (vibrator, banană, băţ, sticlă etc.) sau părţi ale corpului (de exemplu,
mână, deget etc.).
Prin „acte de penetrare anală” se înţelege introducerea în anusul victimei,
bărbat sau femeie, a unui obiect sau părţi ale corpului.

§4. Variante agravate [art. 218 alin. (3) şi (4) C. pen.]

A. Prima variantă agravată [art. 218 alin. (3) C. pen.] este incriminată în art.
218 alin. (3) C. pen. şi presupune întrunirea mai întâi a tuturor elementelor de
structură ale variantei tip sau ale variantei asimilate, la care se adaugă oricare
dintre următoarele împrejurări circumstanţiale de agravare1:
a) Victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului. Gravitatea violului astfel săvârşit este determinată de încălcarea
obligaţiilor asumate de făptuitor şi a încrederii publice în corectitudinea celor care
îndeplinesc asemenea funcţii, cât şi de posibilitatea mai mare de săvârşire a faptei.
Existenţa acestui element circumstanţial de agravare a violului presupune
preexistenţa unor raporturi speciale privitoare la raporturile dintre infractor şi
victimă. În virtutea acestor raporturi, făptuitorul avea faţă de victimă anumite
obligaţii de a o îngriji, ocroti, educa, supraveghea sau îngriji medical, obligaţii
decurgând fie din contractul de muncă, fie dintr-un contract de prestări servicii sau
din raporturi de rudenie.
În art. 218 alin. (3) lit. a) C. pen. sunt descrise mai multe modalităţi în care se
poate realiza situaţia preexistentă privind raporturile dintre făptuitorul violului şi
victimă, şi anume:
(i) victima se află în îngrijirea făptuitorului. Are obligaţii de îngrijire
persoana care, în virtutea funcţiei sau calităţii pe care o îndeplineşte în baza unui
contract de muncă (de exemplu, personalul de îngrijire din spitale, sanatorii,
aşezăminte sociale, clinici de investigare etc.) sau în temeiul unui contract de
prestări servicii (baby-sitter, guvernantă etc.) ori în baza relaţiilor de rudenie, are
îndatorirea legală, contractuală sau morală de a îngriji victima;
(ii) victima se află sub ocrotirea făptuitorului. Au asemenea obligaţie
persoanele care, în calitate de tutori sau curatori, sunt îndatorate la ocrotire faţă
de persoanele aflate sub tutelă ori curatelă, ca şi persoanele care şi-au asumat în
fapt sarcina de a ocroti şi îngriji un minor;
(iii) victima se află în educarea făptuitorului. Se găsesc în asemenea
raporturi şi au obligaţii de educare persoanele care, în temeiul funcţiei lor sau pe
bază de convenţie, desfăşoară o muncă educativă cu victima faptei de viol. Se
includ în această categorie atât personalul didactic şi pedagogic din orice instituţie
de învăţământ de stat ori particulară, din şcolile de arte şi meserii, cât şi persoanele
angajate de particulari pentru educarea şi instruirea copiilor, pentru lecţii sau
meditaţii;
(iv) victima se află sub paza făptuitorului. Există astfel de raporturi între
personalul de pază şi de supraveghere a persoanelor deţinute sau arestate
preventiv ori condamnate la privaţiune de libertate, internate în centre de educare
etc. şi
persoanele aflate în această situaţie, victime ale faptei de viol;
(v) victima se află sub tratamentul făptuitorului. Se află în raporturi de
acest fel şi au obligaţii speciale persoanele din mediul medical care, în virtutea
îndatoririlor de serviciu sau prin profesia lor (medici, personal medical curant), au
în tratamentul lor medical, în instituţii medico-sanitare sau la domiciliu, persoana
victimă a violului.

1
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 359; D.I. lăMăşanu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 193;
V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 164.
 La stabilirea oricăreia dintre modalităţile elementului circumstanţial de agravare
a violului examinate în cele ce au precedat, trebuie să se ţină seama de natura
raporturilor existente în fapt între infractor şi victimă.
b) Victima este rudă în linie directă, frate sau soră. Prin „rudă în linie directă”
se înţelege ascendenţii şi descendenţii, indiferent de grad.
Ascendent este persoana care are această calitate în raport cu o altă persoană
(de exemplu, părinţi, bunici, străbunici etc.), adică face parte dintr-o generaţie
anterioară. Linia de rudenie ascendentă este linia genealogică urcătoare de la fiu
(fiică) la părinţi, bunici, străbunici etc.
Descendentul este ruda coborâtoare în linie directă, urmaş al unei persoane
(de exemplu, fiu, nepot de fiu, strănepot etc.).
Nu are relevanţă pentru reţinerea acestui element circumstanţial de agravare a
violului dacă gradul de rudenie în linie directă este stabilit în cadrul unei relaţii
legitime (din căsătorie) sau în cadrul unor relaţii din afara căsătoriei. De asemenea,
acest element circumstanţial de agravare a violului va fi reţinut şi în cazul rudeniei
în linie directă izvorâte din adopţie.
Frate este persoana de sex masculin, considerată în raport cu o altă persoană
(indiferent de sex) născută din aceiaşi părinţi sau numai din acelaşi tată sau din
aceeaşi mamă.
Soră este persoana de sex feminin, considerată în raport cu copiii aceloraşi
părinţi sau ai aceleiaşi mame ori ai aceluiaşi tată.
Prin introducerea ca element circumstanţial agravat a violului când victima este
rudă în linie directă, frate sau soră, legiuitorul a absorbit în conţinutul violului
incestul, punând astfel capăt controverselor din practica judiciară cu privire la
acest aspect.
c) Victima este minor în momentul săvârşirii faptei. În această formulare,
elementul circumstanţial de agravare a violului a fost introdus prin O.U.G. nr.
18/2016. La adoptarea Codului penal, art. 218 alin. (3) lit. c) avea următorul
cuprins: „victima nu a împlinit vârsta de 16 ani”. Modificarea operată de legiuitor
asupra acestui text îşi găseşte motivarea în necesitatea armonizării legislaţiei
naţionale cu unele instrumente juridice ale Parlamentului European şi ale
Consiliului privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor.
Pentru reţinerea acestui element circumstanţial de agravare a violului, se
impune ca făptuitorul să fi cunoscut această împrejurare. Eroarea de fapt cu privire
la vârsta victimei conduce, în temeiul prevederilor art. 30 alin. (3) C. pen., la
încadrarea faptei de viol la varianta tip.
d) Fapta a fost săvârşită în scopul producerii de materiale pornografice.
Caracterul mai grav al violului săvârşit în această împrejurare este dat de scopul
urmărit de făptuitor, şi anume producerea de materiale pornografice. Expresia
„materiale pornografice” nu este explicată în Codul penal, ci în Legea nr.
196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, republicată, în art. 2, în
care se prevede: „(1) În sensul prezentei legi, prin pornografie se înţelege actele
cu caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează asemenea
acte. (2) Prin acte cu caracter obscen se înţelege gesturi sau comportamente
sexuale explicite, săvârşite individual sau în grup, imagini, sunete ori cuvinte care
prin semnificaţia lor aduc ofensă la pudoare, precum şi orice alte forme de
manifestare indecentă privind viaţa sexuală, dacă se săvârşesc în public. (3) Prin
materiale cu caracter obscen se înţelege obiecte, gravuri, fotografii, holograme,
desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio,
spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi
orice alte forme de exprimare care prezintă explicit sau sugerează o activitate
sexuală”.
Acest element circumstanţial de agravare a violului are un caracter real şi se
răsfrânge şi asupra celorlalţi participanţi, în măsura în care împrejurarea a fost
cunoscută sau prevăzută.
Pentru reţinerea acestei împrejurări de agravare a violului, nu are relevanţă
dacă materialele pornografice au fost ori nu realizate efectiv, difuzate sau expuse
etc., pentru că este suficient ca făptuitorul, în momentul săvârşirii violului, să
urmărească acest lucru.
e) Fapta a avut ca urmare vătămarea corporală. Pentru reţinerea acestui
element circumstanţial de agravare a faptei de viol, se impune ca făptuitorul să fi
exercitat lovirea sau alte violenţe asupra victimei, în scopul constrângerii acesteia
pentru efectuarea raportului sexual, actului sexual oral sau anal, iar actele de
violenţă fizică să fi avut ca urmare vreuna dintre urmările prevăzute în art. 194 alin.
(1) C. pen., şi anume o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei
persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri
medicale, un prejudiciu estetic grav şi permanent, avortul, punerea în primejdie a
vieţii persoanei.
După modul în care se exprimă legiuitorul în formularea conţinutului acestui
element circumstanţial de agravare a violului, se înţelege că urmările specifice
vătămării corporale trebuie să fie produse, sub aspect subiectiv, cu intenţie
depăşită, ceea ce presupune ca făptuitorul să nu fi urmărit şi nici acceptat
posibilitatea producerii lor, rezultatul mai grav survenind din culpă.
Acest element circumstanţial de agravare a violului are caracter real şi se
răsfrânge asupra tuturor participanţilor, în condiţiile art. 52 alin. (2) C. pen.
f) Fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
Existenţa acestui element circumstanţial de agravare a violului presupune cel puţin
două persoane care au săvârşit violul asupra aceleiaşi victime, fie că fiecare dintre
ele a avut raport sexual sau act sexual cu victima, fie că numai unul sau numai unii
dintre făptuitori au avut raport sexual sau act sexual, iar ceilalţi au participat în
calitate de complici concomitenţi la săvârşirea faptei de către cei dintâi.
În ipoteza în care numai unul dintre făptuitori a avut raport sexual sau act sexual
anal ori oral cu victima, existenţa acestui element circumstanţial de agravare
presupune cel puţin un complice care să fi contribuit prin imobilizarea sau
ameninţarea victimei ori prin prezenţa sa activă la comiterea faptei. Legea a
considerat ca element circumstanţial agravant numărul făptuitorilor care a săvârşit
agresiunea asupra victimei, deşi numai unul dintre ei a săvârşit raportul sexual sau
actul sexual anal ori oral. Într-adevăr, săvârşirea violului de către cel puţin două
persoane constituie, uneori, o condiţie necesară pentru reuşita acestuia, autorul
neavând posibilitatea să imobilizeze singur victima, iar prezenţa mai multor
persoane contribuie întotdeauna la intimidarea victimei. De asemenea, la aceste
realităţi trebuie adăugată gravitatea sporită a violului care rezultă, în genere, din
cooperarea mai multor persoane la comiterea acestuia.
În cazul în care asupra victimei au fost săvârşite succesiv raporturi sau acte
sexuale de către mai mulţi făptuitori care şi-au dat rând pe rând sprijin la săvârşirea
fiecărui raport sau act sexual, fiecare dintre aceştia răspunde ca autor al unei fapte
de viol. Prin dispoziţia din art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen., legiuitorul a considerat
însă această pluralitate de fapte ca o infracţiune unică (complexă), prevăzând
limite speciale ale pedepsei mai ridicate, cu condiţia să fie îndeplinite cerinţele
participaţiei penale. Dacă mai mulţi făptuitori realizează succesiv raporturi sau acte
sexuale cu aceeaşi persoană, dar fără să existe o înţelegere între ei şi fără să se
fi ajutat reciproc, pluralitatea de fapte nu realizează conţinutul elementului
circumstanţial de agravare a violului prevăzut în art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.,
întrucât între făptuitori nu există un raport de participaţiune.
Împrejurarea săvârşirii faptei de viol de două sau mai multe persoane împreună
are caracter real şi se răsfrânge asupra acestora numai dacă au cunoscut-o sau
au prevăzut-o.
Se va reţine săvârşirea faptei de viol de către două sau mai multe persoane
împreună şi în cazul în care violul a rămas în forma tentativei. Astfel, va exista
tentativă de viol calificat atunci când două sau mai multe persoane împreună au
încercat să săvârşească infracţiunea.
Când violul a fost săvârşit de cel puţin trei persoane împreună, această
împrejurare poate veni în concurs cu agravanta generală prevăzută de art. 77 lit.
a) C. pen. În acest caz, se va aplica circumstanţa specială.

B. A doua variantă agravată [art. 218 alin. (4) C. pen.] constă în săvârşirea
oricăreia dintre variantele faptei de viol analizate în cele ce au precedat (violul în
varianta tip, violul în varianta asimilată şi violul în prima variantă agravată), dacă a
avut ca urmare moartea victimei. Ceea ce caracterizează această a doua
variantă agravată a violului este împrejurarea că fapta are ca urmare moartea
victimei. Temeiul agravării faptei de viol, într-o măsură superioară primei variante
agravate, îl constituie gravitatea deosebită, faptul că se aduce atingere în acest
caz înseşi vieţii victimei.
Pentru realizarea conţinutului acestei a doua variante agravate a violului, este
necesar să se constate existenţa unei legături de cauzalitate între violenţele
exercitate de făptuitor asupra victimei în scopul efectuării raportului sexual, a
actului sexual oral sau anal ori a actului de penetrare vaginală sau anală şi deces.
Pe plan subiectiv, condiţia esenţială pentru reţinerea acestei variante agravate
a violului o constituie existenţa intenţiei depăşite în producerea morţii victimei.
Examinarea atitudinii psihice a făptuitorului trebuie făcută cu mare atenţie,
deoarece tocmai de această atitudine psihică, de forma de vinovăţie depinde
calificarea faptei ca infracţiune unică complexă de viol agravat în condiţiile variantei
pe care o examinăm sau un concurs de infracţiuni între viol (în varianta tip, în
varianta asimilată şi în prima variantă agravată) şi infracţiunea de omor. Va exista
viol săvârşit în a doua variantă agravată atunci când făptuitorul nu a prevăzut, deşi
putea şi trebuia să prevadă, că fapta sa (actele de violenţă sau amplificarea
vătămării corporale în scopul realizării raportului sau actului sexual) va putea
provoca moartea victimei sau a prevăzut această posibilitate, dar a sperat în mod
neîntemeiat că rezultatul nu se va produce. Dimpotrivă, violul va exista în concurs
cu infracţiunea de omor dacă făptuitorul a prevăzut şi a dorit sau acceptat
eventualitatea morţii victimei.
Practica judiciară este consecventă în acest sens1. Astfel, s-a decis că există
viol în a doua variantă agravată dacă victima, opunându-se inculpatului, s-a lovit
cu capul de o piatră, iar după viol a încetat din viaţă; în acest caz, violenţa a fost
exercitată cu intenţie de către inculpat, rezultatul mortal fiindu-i imputabil din culpă,
moartea producându-se ca urmare a violenţei exercitate de inculpat pentru a
determina victima la raportul sexual. De asemenea, s-a hotărât că nu există
infracţiunea de viol în a doua variantă agravată dacă moartea victimei nu a fost un
rezultat praeterintenţionat, ci inculpatul a urmărit ori a acceptat producerea acestui
rezultat; în acest caz, se va reţine infracţiunea de viol în variata tip în concurs cu
infracţiunea de omor calificat.
Dacă în urma loviturilor aplicate survine decesul victimei, fără ca raportul
sexual, actul sexual sau alt act de penetrare vaginală ori anală să fi avut loc, vom
fi în prezenţa infracţiunii consumate praeterintenţionate prevăzute în art. 218 alin.
(4) C. pen., şi nu a tentativei la această infracţiune, în temeiul dispoziţiilor art. 36
alin. (3) C. pen.2
Moartea victimei, ca un element circumstanţial de agravare a violului, se va
răsfrânge asupra participanţilor la infracţiune în măsura în care fiecare dintre ei a
trebuit şi a putut să prevadă eventualitatea producerii acestui rezultat. Dacă
moartea victimei a fost provocată în afara activităţii specifice infracţiunii de viol, din
cauze care depăşeau posibilitatea de prevedere a participanţilor, aceştia nu vor
răspunde penal pentru infracţiunea de viol săvârşită în această împrejurare de
agravare.

§5. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare au relevanţă penală numai dacă sunt executate de o
altă persoană decât autorul şi l-au ajutat pe autor la săvârşirea violului. Ele devin
acte de complicitate, fiind suficient ca autorul să înceapă executarea violului.
b) Tentativa la infracţiunea de viol este posibilă la varianta tip [art. 218 alin.
(1) C. pen.], la varianta asimilată [art. 218 alin. (2) C. pen.] şi la prima variantă
agravată [art. 218 alin. (3) lit. a), b), c), d), f) C. pen.]. Nu este posibilă în ipoteza
în care fapta de viol a avut ca urmare vătămarea corporală a victimei [art. 218 alin.
(3) lit. e) C. pen.] ori a avut ca urmare moartea victimei [art. 218 alin. (4) C. pen.].
Tentativa la viol este incriminată [art. 218 alin. (6) C. pen.], dar, datorită
specificului infracţiunii, nu poate să apară decât în modalitatea întreruptă. De
aceea, nu se poate concepe împiedicarea voluntară a rezultatului, ci numai

1
A se vedea G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 91.
2
În art. 36 alin. (3) se prevede: „Infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai
grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată”.
desistarea făptuitorului, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 34 alin. (1) C.
pen.1
c) Consumarea infracţiunii de viol în varianta tip şi în cea asimilată are loc în
momentul în care sunt încălcate libertatea şi inviolabilitatea sexuală a persoanei
victimă a infracţiunii, prin realizarea raportul sexual, a actului sexual oral sau anal
ori a altor acte de penetrare vaginală sau anală, prin constrângere, punere în
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau profitând de această
stare.
Infracţiunea de viol în variantele agravate se consumă odată cu îndeplinirea
tuturor condiţiilor cerute de norma de incriminare pentru varianta tip şi varianta
asimilată, la care trebuie să se adauge elementele circumstanţiale aşa cum sunt
prevăzute în textele de incriminare.
d) Epuizarea. Întrucât infracţiunea de viol, în unele cazuri, poate avea
caracterul unei infracţiuni progresive, este posibil ca, după momentul consumării
violului, anumite consecinţe ale faptei să se amplifice, cum ar fi o vătămare
corporală care se agravează treptat, ducând la vătămarea corporală mai gravă sau
chiar la moartea victimei. La această faptă putem distinge şi un moment al
epuizării, care va coincide cu producerea definitivă a acestor rezultate.
Practica judiciară demonstrează că violul, de multe ori, se săvârşeşte în mod
continuat; şi aici vom distinge un moment al epuizării, care corespunde comiterii
ultimei acţiuni din componenţa infracţiunii continuate.

§6. Sancţiuni
Violul săvârşit în varianta tip [art. 218 alin. (1) C. pen.] şi în varianta asimilată
[art. 218 alin. (2) C. pen.] se pedepseşte cu închisoare de 3 ani şi 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Pentru prima variantă agravată a violului [art. 218 alin. (3) C. pen.], pedeapsa
este închisoarea de la 5 la 12 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. În cazul
celei de-a doua variante agravate a violului [art. 218 alin. (4) C. pen.], pedeapsa
este închisoarea de la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Dacă la săvârşirea infracţiunii de viol au fost folosite anumite bunuri sau lucruri
şi sunt îndeplinite condiţiile art. 112 C. pen., instanţa va dispune confiscarea
specială.

Secţiunea a 4‑ a. Coruperea sexuală a minorilor

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Coruperea sexuală a minorilor este incriminată în art. 221 C. pen. într-o variantă
tip, o variantă agravată şi două variante atenuate.

1
C.A. Braşov, dec. pen. nr. 243/R/2006, în C.P.J.P. 2006, p. 69. Desistarea de către inculpaţi înainte de terminarea acţiunii
specifice violului se poate realiza numai în cazul tentativei întrerupte.
 Varianta tip [art. 221 alin. (1) C. pen.] constă în comiterea unui act de natură
sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220, împotriva unui minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani, precum şi în determinarea minorului să suporte ori să efectueze
un astfel de act.
Varianta agravată [art. 221 alin. (2) C. pen.] se realizează când fapta descrisă
la varianta tip este săvârşită atunci când:
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
c) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
d) a pus în pericol viaţa minorului1.
Prima variantă atenuată [art. 221 alin. (3) C. pen.] presupune actul sexual de
orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta
de 13 ani.
A doua variantă atenuată [art. 221 alin. (4) C. pen.] constă în determinarea de
către major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste la comiterea
unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul
cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi în punerea la dispoziţia
acestuia de materiale cu caracter pornografic.
Coruperea sexuală a minorilor în Codul penal în vigoare are un conţinut mult
diferit de cel din Codul penal anterior (art. 202), deoarece reglementarea actuală a
fost completată cu noi ipoteze, prin preluarea, cu noi formulări, a unei părţi a
textelor existente în Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea
pornografiei2.
Incriminarea faptei de corupere sexuală a minorilor este justificată, întrucât
comiterea unor acte de natură sexuală, altele decât cele specifice actului sexual
cu un minor, împotriva unui minor care nu a împlinit 13 ani ori determinarea
acestuia să suporte sau să efectueze astfel de acte este de natură să
primejduiască în mod grav dezvoltarea sa morală, să îl incite la practici sexuale ori
chiar la fapte penale în legătură cu viaţa sexuală. Curiozitatea firească specifică
vârstei, receptivitatea sporită de starea psihofizică a minorului, influenţa
făptuitorului, de cele mai multe ori o persoană matură, dar cu comportări imorale,
fac să crească gravitatea coruperii sexuale şi impun necesitatea reacţiei penale
împotriva acestei fapte[1].

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 221 alin. (1) C. pen.]

1
Acest element circumstanţial de agravare a fost introdus prin O.U.G. nr. 18/2016.
2
Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei prevedea mai multe incriminări în Capitolul II
„Infracţiuni şi contravenţii” (art. 9-11). Astfel: art. 9: „Racolarea, obligarea, determinarea sau folosirea minorilor ori a persoanelor
cu deficienţe psihofizice în acte cu caracter obscen se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi”; art.
10: „Organizarea de reuniuni în spaţii publice, la care participă sau asistă minori şi în cadrul cărora se comit acte cu caracter
obscen, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi”; art. 11: „(1) Distribuirea materialelor cu caracter
obscen, care prezintă imagini cu minori având un comportament explicit sexual, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. (2)
Cu aceeaşi pedeapsă se pedepseşte şi deţinerea de materiale prevăzute la alin. (1), în vederea răspândirii lor”. Potrivit art. 12,
„Dispoziţiile art. 118 din Codul penal (în prezent, art. 112 C. pen. – n.n.) privind confiscarea specială a bunurilor se aplică în mod
corespunzător”.
 2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special îl
constituie acele relaţii sociale privitoare la viaţa sexuală care iau naştere şi se
dezvoltă în jurul şi datorită unor valori sociale cum sunt sentimentele de pudoare,
de decenţă şi de moralitate a vieţii sexuale, valori care trebuie cultivate, întărite şi
dezvoltate la minori, în pregătirea acestora pentru viaţa sexuală normală.
b) Obiectul material la fapta de corupere sexuală a minorilor în varianta tip îl
formează corpul minorului asupra căruia se exercită actul de natură sexuală ori
care trebuie să suporte un asemenea act de natură sexuală.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit, în cazul variantei tip a

faptei de corupere sexuală a minorilor, poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile răspunderii penale, indiferent de sex. Poate fi subiect activ nemijlocit
inclusiv un minor, dacă diferenţa de vârstă între acesta şi victimă este mai mare
de 3 ani.
Participaţia penală este posibilă în oricare dintre formele ei (coautorat,
instigare, complicitate).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de corupere sexuală a minorilor în varianta tip
poate fi numai un minor, indiferent de sex, care nu a împlinit vârsta de 13 ani la
data săvârşirii infracţiunii. Este vorba despre o infracţiune cu un cadru restrâns de
subiecţi pasivi. Nu are relevanţă gradul existent de moralitate a minorului subiect
pasiv al infracţiunii. Credem că dispoziţiile art. 221 C. pen., în ceea ce priveşte
vârsta minorului subiect pasiv al acestei infracţiuni, trebuiau corelate cu ale art. 113
alin. (1) din acelaşi cod, care stabilesc că minorul care nu a împlinit 14 ani nu
răspunde penal (a se vedea explicaţiile date la subiectul pasiv al infracţiunii de act
sexual cu un minor).

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al coruperii sexuale a minorilor în
varianta tip se poate realiza prin două modalităţi normative, şi anume fie prin
comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220 C. pen.
(raport sexual, act sexual oral ori anal sau orice alte acte de penetrare vaginală
sau anală), fie prin determinarea minorului care nu a împlinit vârsta de 13 ani să
suporte ori să efectueze un astfel de act.
Prin „comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art.
220 C. pen.” se înţelege comiterea unui alt act de natură sexuală prin care se
urmăreşte excitaţia sexuală, şi nu neapărat obţinerea satisfacţiei sexuale. Este
vorba despre actele de natură sexuală la care face referire art. 219 C. pen., adică
masochismul, sadismul, vampirismul, mixoscopia, onanismul, dar, spre deosebire
de acestea, în cazul coruperii sexuale a minorilor, ele se comit cu acordul
minorului subiect pasiv al infracţiunii.
Prin „determinarea minorului să suporte ori să efectueze un astfel de act”
se înţelege orice activitate de convingere a minorului, cu excluderea constrângerii,
să îşi exprime acordul de a suporta un asemenea act sexual efectuat de o altă
persoană asupra sa ori ca minorul să realizeze un astfel de act de natură sexuală.
Activitatea de determinare poate fi făcută prin orice mijloace: daruri, promisiuni,
rugăminţi etc.
Dacă autorul coruperii sexuale a minorilor comite fapta prin ambele modalităţi
normative prevăzute de norma de incriminare, nu se pierde unitatea de infracţiune.
Cerinţa esenţială pentru întregirea elementului material al infracţiunii de
corupere sexuală a minorilor este ca acţiunile incriminate să se efectueze asupra
unui minor, indiferent de sex, care nu a împlinit vârsta de 13 ani. Dacă minorul are
vârsta de 13 ani sau mai mare, fapta nu constituie infracţiunea prevăzută în art.
221 alin. (1) C. pen.
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol privind viaţa sexuală a
minorului
victimă a coruperii sexuale.
c) Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată rezultă
din materialitatea faptei, nefiind nevoie de a fi dovedită.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare

a faptei de corupere sexuală a minorului este intenţia, ceea ce înseamnă că
făptuitorul are reprezentarea că săvârşeşte un act de natură sexuală, altul decât
cel prevăzut la art. 220 C. pen., împotriva unui minor care nu a împlinit 13 ani ori îl
determină pe acesta să suporte sau să efectueze un astfel de act. Eroarea asupra
vârstei minorului poate conduce la inexistenţa faptei ca infracţiune, potrivit
dispoziţiilor art. 30 alin. (1) C. pen.
b) Mobilul şi scopul nu sunt cerinţe obligatorii ale laturii subiective,
cunoaşterea
lor este însă necesară pentru individualizarea judiciară a pedepsei.

§3. Varianta agravată [art. 221 alin. (2) C. pen.]

Constă în săvârşirea faptei de corupere sexuală a minorilor descrisă la varianta
tip în oricare dintre următoarele elemente circumstanţiale de agravare:
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
făptuitorului;
c) a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
d) a pus în pericol viaţa minorului.
Întrucât elementele circumstanţiale de agravare a faptei de corupere sexuală a
minorilor prevăzute la art. 221 alin. (2) lit. a)-c) sunt comune cu cele ale infracţiunii
de viol prevăzute în art. 218 alin. (2) lit. a), b) şi d) C. pen., facem trimitere la
explicaţiile date la examinarea conţinutului acestora la infracţiunea de viol.
Aşa cum am mai arătat, elementul circumstanţial de agravare a infracţiunii de
corupere a minorilor constând în aceea că „fapta a pus în pericol viaţa minorului”
a fost introdus prin O.U.G. nr. 18/2016. Punerea în pericol a vieţii minorului rezultă
din condiţiile şi datele concrete de săvârşire a infracţiunii.

§4. Variante atenuate [art. 221 alin. (3) şi (4) C. pen.]

 A. Prima variantă atenuată [art. 221 alin. (3) C. pen.] constă în actul sexual
de orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit vârsta
de 13 ani.
Această variantă a infracţiunii de corupere sexuală a minorilor se
particularizează de celelalte variante de incriminare, pe de o parte, prin subiectul
activ nemijlocit, iar, pe de altă parte, prin modalitatea elementului material al laturii
obiective.
Subiectul activ nemijlocit la această variantă a faptei de corupere sexuală a
minorilor este un major, deci acesta este circumstanţiat.
Elementul material în această variantă de comitere a faptei este actul sexual
de orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a împlinit 13
ani. Aceasta înseamnă că majorul comite în prezenţa minorului fie un raport sexual
între persoane de sex diferit, fie un act sexual oral sau anal între persoane de
acelaşi sex ori de sex diferit, fie orice alte acte de penetrare vaginală sau anală, fie
alte acte de natură sexuală în afara celor menţionate mai sus.
După cum se observă, actul sexual de orice natură, în această variantă, nu se
efectuează asupra minorului, ci numai în prezenţa minorului.
Sub aspectul formei de vinovăţie, fapta se comite cu intenţie, ceea ce înseamnă
că autorul are reprezentarea faptului că persoana în prezenţa căreia se săvârşeşte
actul sexual de orice natură este un minor care nu a împlinit 13 ani şi urmăreşte
sau acceptă ca acesta să asiste la actul de natură sexuală.

B. A doua variantă atenuată [art. 221 alin. (4) C. pen.] constă în determinarea
de către un major a unui minor care nu a împlinit 13 ani să asiste la comiterea unor
acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se
comit acte sexuale de orice natură, precum şi punerea la dispoziţia acestuia de
materiale cu caracter pornografic.
Aşa cum rezultă din textul de incriminare a acestei a doua variante atenuate a
coruperii sexuale a minorilor, subiectul activ este un major, indiferent de sex, iar
subiect pasiv este un minor care nu a împlinit 13 ani, indiferent de sex.
Varianta atenuată a infracţiunii pe care o analizăm se particularizează de
celelalte variante de incriminare prin elementul material, care se prezintă sub două
modalităţi normative. Prima modalitate normativă presupune determinarea de
către făptuitor a minorului să asiste la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist
ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice
natură.
„Determinarea” minorului înseamnă acţiunea prin care majorul îl convinge pe
acesta să ia hotărârea de a asista la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist
ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice
natură.
Prin „acte cu caracter exhibiţionist” se înţelege acele manifestări care
constau în expunerea la vedere, în faţa unei persoane străine sau în public, de
acte, atitudini sau gesturi indecente, în scopul obţinerii de satisfacţii sexuale 1.

1
D.I. lăMăşanu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 229; G. anTonIu, c. bulaI, op. cit., p. 355.
 Prin „spectacole sau reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale
de orice natură” se înţelege reprezentările pe scenă ale unei opere dramatice, ale
unui program artistic de divertisment sau varietăţi în cuprinsul cărora sunt cuprinse
acte sexuale de orice natură.
A doua modalitate normativă a variantei prevăzute în art. 221 alin. (4) C. pen.
constă în punerea la dispoziţia minorului care nu a împlinit 13 ani de materiale cu
caracter pornografic. „Materialele cu caracter pornografic” sunt acele materiale
cu caracter obscen în care se includ obiecte, gravuri, fotografii, holograme,
desene, scrieri, imprimate, embleme, publicaţii, filme, înregistrări video şi audio,
spoturi publicitare, programe şi aplicaţii informatice, piese muzicale, precum şi
orice alte forme de expunere care prezintă explicit sau sugerează o activitate
sexuală1.

§5. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare sunt posibile, mai ales la varianta tip, dar nu sunt
incriminate.
b) Tentativa, la oricare din variantele de incriminare a faptei de corupere
sexuală a
minorilor, este posibilă în modalitatea întreruptă sau neterminată, însă este
pedepsită, potrivit dispoziţiilor art. 221 alin. (6) C. pen., numai la varianta tip şi la
varianta agravată.
c) Consumarea. Infracţiunea de corupere sexuală a minorilor, în oricare
dintre variantele de incriminare, se consumă odată cu executarea acţiunii care
constituie elementul material, în condiţiile prevăzute de lege.
d) Epuizarea. Prin natura sa, infracţiunea de corupere sexuală a minorilor
este susceptibilă de a dura în timp sau de a se săvârşi în formă continuată în
condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen., caz în care putem distinge şi un moment al
epuizării.

§6. Sancţiuni
Coruperea sexuală a minorilor în varianta tip [art. 221 alin. (1) C. pen.] se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani. Instanţa poate aplica şi pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, dacă va constata că este
necesară.
Varianta agravată [art. 221 alin. (2) C. pen.] se pedepseşte cu închisoare de la
2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Prima variantă atenuată [art. 221 alin. (3) C. pen.] se pedepseşte cu închisoare
de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
A doua variantă atenuată [art. 221 alin. (4) C. pen.] se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la un an sau cu amendă.

1
Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, republicată.
 La variantele atenuate, instanţa poate dispune şi pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi, dacă o apreciază ca necesară, potrivit
dispoziţiilor art. 67 C. pen.
§7. Cauză specială de nepedepsire
În art. 221 alin. (5) C. pen., legiuitorul a instituit o cauză specială de
nepedepsire, care operează numai în cazul variantei tip şi se reţine dacă între
subiectul activ şi subiectul pasiv există o diferenţă de vârstă care nu depăşeşte 3
ani.

TITLUL AL II-LEA. INFRACŢIUNI CONTRA

PATRIMONIULUI

Capitol preliminar. Consideraţii introductive

§1. Cadrul incriminării faptelor contra patrimoniului şi sistematizarea

acestora
Normele de incriminare a faptelor contra patrimoniului sunt prevăzute în Titlul II
din Partea specială a Codului penal, grupate în şase capitole, ţinând seama de
situaţiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca entităţi patrimoniale, de caracterul
sau natura acţiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situaţii de fapt şi de
întinderea consecinţelor produse prin săvârşirea acestor fapte. De altfel, această
sistematizare nu reprezintă o premieră pentru legislaţia penală română, ci o
revenire la tradiţie: Codul penal de la 1864 sistematiza crimele şi delictele
proprietăţii pe 9 secţiuni, iar Codul penal de la 1936 prevedea crimele şi delictele
contra patrimoniului în Titlul XIV, care cuprindea patru capitole 1.
Patrimoniul ca valoare socială este ocrotit prin normele de incriminare cuprinse
în Titlul II al Părţii speciale a Codului penal indiferent de titular.
De precizat că patrimoniul este ocrotit, dar în secundar, şi prin unele incriminări
cuprinse în alte subdiviziuni ale Codului penal, cum ar fi: anumite infracţiuni de
serviciu (delapidare, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu) sau contra siguranţei
publice (distrugerea sau semnalizarea falsă, accidentul de cale ferată,
nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor
explozive – în modalitatea sustragere) ori contra securităţii naţionale (actele de
diversiune, compromiterea unor interese de stat).
a) Capitolul I „Furtul” (art. 228‑ 232). Acest prim capitol este consacrat
incriminării faptelor de furt şi cuprinde cinci texte cu următoarele denumiri
marginale: furtul (art. 228), furtul calificat (art. 229), furtul în scop de folosinţă (art.

1
Expunerea de motive a proiectului Codului penal, www.cdep.ro.
230), plângerea prealabilă şi împăcarea (art. 231) şi sancţionarea tentativei (art.
232).
Legiuitorul Codului penal în vigoare a operat unele modificări în conţinutul
faptelor de furt în raport cu cele cuprinse în Codul penal anterior 1. Astfel, la
infracţiunea de furt se precizează explicit că obiect al furtului este considerată şi
energia electrică.
La formularea conţinutului furtului calificat s-a renunţat la unele elemente
circumstanţiale agravante prevăzute în Codul penal anterior, cum ar fi: săvârşirea
furtului de două sau mai multe persoane împreună, asupra unei persoane aflate în
imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra, într-un loc public sau în
timpul unei calamităţi, precum şi la agravanta referitoare la sustragerea unui act ce
serveşte pentru legitimare sau identificare, cu motivarea corectă că unele dintre
aceste împrejurări legale conduc la agravarea furtului ca circumstanţe agravante
legale, iar altele nu se justifică pentru un tratament sancţionator mai grav în raport
cu furtul simplu. Totodată, în conţinutul furtului calificat în Codul penal în vigoare
au fost introduse două elemente circumstanţiale agravante: săvârşirea furtului prin
scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă sau supraveghere şi săvârşirea
furtului prin violare de domiciliu sau sediu profesional.
Furtul în scop de folosinţă are un conţinut diferit în Codul penal în vigoare în
raport cu legea penală anterioară şi o pedeapsă mai redusă decât furtul în scop de
însuşire.
b) Capitolul II „Tâlhăria şi pirateria” (art. 233‑ 237). În acest capitol au fost
incriminate, în texte distincte, tâlhăria (art. 233), tâlhăria calificată (art. 234),
pirateria (art. 235) şi tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei (art. 236).
Ultimul text din acest capitol (art. 237) a fost consacrat sancţionării tentativei la
infracţiunile de tâlhărie şi piraterie.
De amintit că, în Codul penal anterior, tâlhăria era incriminată în art. 211 într-o
variantă tip sau simplă şi trei variante agravante, care se particularizau prin
condiţiile de mod, loc sau timp de săvârşire a tâlhăriei în varianta tip sau prin
consecinţele deosebit de grave ale furtului ca acţiune principală ori prin urmările
praeterintenţionate ale acţiunii secundare sau adiacente (vătămarea corporală ori
moartea victimei).
Pirateria era incriminată în art. 212 C. pen. anterior într-o variantă tip şi două
variante agravate, determinate de consecinţele acţiunii principale ori ale acţiunii
secundare.
c) Capitolul III „Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea
încrederii” (art. 238‑ 248). În acest capitol au fost incluse mai întâi faptele
incriminate în Codul penal anterior care se comiteau prin nesocotirea încrederii,
cum sunt abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, însuşirea bunului găsit şi
înşelăciunea. La acestea, legiuitorul Codului penal în vigoare a adăugat noi fapte
contra patrimoniului, ale căror acţiuni (infracţiuni) ilicite se întemeiază tot pe
nesocotirea încrederii, şi anume abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor,
înşelăciunea privind asigurările, deturnarea licitaţiilor publice şi exploatarea

1
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 296.
patrimonială a unei persoane vulnerabile. De asemenea, în acest capitol au fost
cuprinse unele incriminări din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, şi
anume infracţiunea de bancrută simplă şi cea de bancrută frauduloasă.
La unele fapte din acest capitol prevăzute şi în Codul penal anterior, legiuitorul
noului Cod penal a operat anumite modificări sau completări în conţinutul lor.
Astfel, în cazul abuzului de încredere a fost consacrată o nouă modalitate de
comitere a faptei, prin folosirea fără drept a unui bun încredinţat cu un anumit scop
de către cel care l-a primit.
La infracţiunea de gestiune frauduloasă a fost eliminată cerinţa ca fapta să fie
comisă „cu rea-credinţă”, ceea ce semnifică, din punctul de vedere al elementului
subiectiv, că fapta menţionată se poate comite şi cu intenţie indirectă. De
asemenea, în conţinutul acestei infracţiuni s-a introdus o nouă variantă agravată,
care se reţine în ipoteza în care subiect activ nemijlocit al faptei de gestiune
frauduloasă este administratorul judiciar, lichidatorul averii debitorului,
reprezentantul sau prepusul administratorului ori lichidatorului judiciar.
Conţinutul infracţiunii de însuşire a bunului găsit, prevăzută în art. 216 C. pen.
anterior, a fost îmbunătăţit în Codul penal în vigoare, iar denumirea marginală
modificată.
La infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 244 C. pen. au fost eliminate
variantele agravate referitoare la săvârşirea infracţiunii cu prilejul încheierii sau
executării unui contract, la înşelăciunea cu cecuri şi înşelăciunea cu consecinţe
deosebit de grave. Această din urmă variantă agravată a înşelăciunii a fost
reintrodusă în Codul penal prin O.U.G. nr. 18/2016 (a se vedea art. 256 1).
d) Capitolul IV „Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de
plată electronice” (art. 249‑ 252). În acest capitol au fost incluse trei texte de
incriminare având următoarele denumiri marginale: „Frauda informatică” (art. 249),
„Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos” (art. 250), „Acceptarea
operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos” (art. 251). La acestea se
adaugă art. 252 care sancţionează tentativa.
Aceste texte nu au corespondent în Codul penal anterior, ci în unele legi
speciale. Astfel, „Frauda informatică” este preluată în art. 249 C. pen., fără
modificări semnificative, din art. 49 din Legea nr. 161/2003 1, articol în care a fost
reprodus textul art. 6 din Convenţia europeană privind criminalitatea informatică.
„Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos”, prevăzută în art. 250 C.
pen., este preluată, fără modificări semnificative, din art. 27 din Legea nr. 365/2002
privind comerţul electronic. „Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod
fraudulos” descrisă în art. 251 C. pen. are corespondent în art. 28 din Legea nr.
365/2002, cu aceeaşi denumire marginală.
În Codul penal în vigoare, pedepsele prevăzute pentru aceste infracţiuni au fost
corelate cu celelalte sancţiuni stabilite în materia infracţiunilor contra patrimoniului,
ţinându-se însă seama şi de periculozitatea sporită a acestor modalităţi de
comitere.

1
M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.
 e) Capitolul V „Distrugerea şi tulburarea de posesie” (art. 253‑ 256).
Acest capitol cuprinde infracţiunile de distrugere (art. 253), distrugere calificată
(art. 254), distrugere din culpă (art. 255) şi tulburare de posesie (art. 256).
Infracţiunea de distrugere în Codul penal în vigoare are, în principiu, acelaşi
conţinut ca şi Codul penal anterior, cu precizarea că se introduce o nouă variantă
agravată în art. 253 alin. (2), prin care se incriminează distrugerea unui înscris sub
semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei persoane şi serveşte la
dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o
pagubă. Incriminarea noii variante agravate a faptei de distrugere îşi găseşte
justificarea în realitatea socială, în condiţiile în care un asemenea înscris poate fi
unicul mijloc de probă pentru dovedirea unui drept de natură patrimonială de o
valoare considerabilă (spre exemplu, un testament olograf).
Celelalte variante gravate ale infracţiunii de distrugere prevăzute în Codul penal
anterior au fost menţinute în Codul penal în vigoare, cu unele reformulări, necesare
pentru a le pune de acord cu solicitările doctrinei penale şi ale practicii judiciare.
Distrugerea calificată a fost reformulată, nu a mai fost menţinută sintagma
„consecinţe deosebit de grave” ca una dintre consecinţele distrugerii calificate,
singura consecinţă care trebuie să se producă pentru existenţa distrugerii calificate
fiind „dezastrul”. De asemenea, fapta de distrugere din culpă a căpătat o nouă
formulare, pentru realizarea unei corelări cu alte infracţiuni de serviciu.
Tulburarea de posesie este incriminată în Codul penal în vigoare într-o
formulare simplificată, în acord cu tradiţiile legislaţiei noastre penale, dar şi cu alte
reglementări în materie. Astfel, în primul rând, s-a renunţat la incriminarea tulburării
de posesie atunci când nu s-a comis nici prin violenţe sau ameninţări şi nici prin
strămutarea sau desfiinţarea de hotare. Pentru acest gen de fapte, remediul oferit
de legislaţia civilă – acţiunea posesorie – este suficient, nefiind justificată, potrivit
principiului minimei intervenţii, o sancţiune penală a acestor fapte.
f) Capitolul VI „Infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave”
(art. 2561). Acest capitol a fost introdus în Codul penal prin O.U.G. nr. 18/2016 şi
cuprinde un singur articol, cu denumirea marginală „Faptele care au produs
consecinţe deosebit de grave”.
În acest text sunt precizate expres faptele contra patrimoniului în cazul cărora,
dacă au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

§2. Noţiunea de „patrimoniu” ca valoare socială ocrotită de legea penală

În temeiul principiului unităţii sistemului juridic, noţiunea de „patrimoniu” în
dreptul penal, ca valoare socială şi obiect de ocrotire penală, ar trebui să aibă
acelaşi înţeles ca în dreptul civil, restrângerea sau extinderea înţelesului noţiunii
de „patrimoniu” putând avea loc numai atunci când legea penală prevede o
derogare de la sensul obişnuit sau când derogarea ar rezulta implicit din natura
faptei incriminate1.

1
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 278.
 Este unanim admis că, sub aspect civil, patrimoniul înseamnă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor pe care le are o persoană şi care au valoare economică,
adică pot fi evaluate în bani sau, cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor actuale şi
viitoare ale unei persoane1.
În dreptul penal, noţiunea de „patrimoniu”, în legătură cu faptele care se pot
comite împotriva acestuia, are un înţeles mai restrâns şi se referă la „bunurile din
patrimoniu nu ca universalitate, ci în individualitatea lor, susceptibile de a fi
însuşite, distruse, deteriorate, folosite ori gestionate fraudulos sau tulburată
posesia lor etc.”2.
Infracţiunile descrise în Titlul II din Partea specială a Codului penal nu ar putea
fi niciodată săvârşite împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru că
aceasta din urmă va exista întotdeauna, indiferent de numărul sau valoarea
bunurilor componente şi chiar dacă subiectul nu ar poseda nimic ori ar avea numai
datorii; nicio persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai
multe dintre bunurile care compun patrimoniul său. De aceea, mai corect credem
că ar fi fost să se denumească aceste infracţiuni ca fiind îndreptate „contra
bunurilor care fac parte din patrimoniu” decât „infracţiuni contra patrimoniului”.
Sub acest aspect, ar mai fi de observat că, incriminând faptele care aduc
atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a făptuitorului, iar
nu poziţia juridică a victimei. Aceasta înseamnă că infractorul trebuie să justifice
că avea dreptul să săvârşească fapta care i se reproşează şi în raport cu care
organele judiciare au făcut dovada caracterului ilicit; în toate aceste situaţii, victima
nu este ţinută să dovedească dacă are calitatea de proprietar, de posesor ori de
detentor legitim al bunului care i-a fost sustras, însuşit sau distrus prin săvârşirea
infracţiunii3.
Noţiunea de „patrimoniu” sau de „avut” din dreptul penal nu trebuie confundată
cu cea de „proprietate”. În timp ce noţiunea de „patrimoniu” se referă la drepturile
şi obligaţiile cu caracter economic pe care o persoană le are asupra bunurilor
materiale, noţiunea de „proprietar” exprimă ideea de stăpânire sau de capacitate
şi drept de a dispune de bunuri materiale (spre deosebire de posesor sau detentor).
Sub acest aspect, dreptul penal foloseşte noţiunile de „patrimoniu”, „infracţiuni
contra patrimoniului”, şi nu pe cele de „proprietar” sau „infracţiuni contra
proprietăţii”4.
Prin excluderea din denumirea acestei categorii de infracţiuni a noţiunii de
„proprietate”, s-a avut în vedere şi posibilitatea ca însuşi proprietarul bunului să
poată fi subiect activ al vreuneia dintre infracţiunile contra patrimoniului (de pildă,
proprietarul însuşi poate comite infracţiunea de furt atunci când sustrage bunul
proprietatea sa dat în gaj ori împrumut unei alte persoane sau când proprietarul

1
T.r. PoPescu, Drept civil, vol. I, Ed. Romcart S.A., Bucureşti, 1993, p. 38. În acelaşi sens, M. coStIn, M. Mureşan, V. urSa,
Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 378; Gh. beleIu, Drept civil român. Introducere în
dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a 7-a, revăzută şi adăugită de M. nIcolae şi P. truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2001, p. 95.
2
G. anTonIu, Infracţiunile contra patrimoniului. Generalităţi, în R.D.P. nr. 4/2000, p. 18.
3
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 444.
4
Idem, p. 460-461.
sustrage bunul aflat în indiviziune cu un alt coproprietar ori când nudul proprietar
sustrage bunul asupra căruia există un drept de uzufruct al altei persoane).
S-a spus, pe drept cuvânt, că legea penală ocroteşte chiar pe hoţul detentor
împotriva acţiunii proprietarului de a-şi relua bunul folosind căi de fapt, întrucât
pretenţiile proprietarului asupra lucrului vor trebui valorificate pe calea justiţiei,
pentru a nu se tulbura ordinea de drept prin acţiuni de autojustiţie. Pe de altă parte,
este posibil să existe contestaţii din partea hoţului, dacă cel care vrea să îl
deposedeze este adevăratul detentor, posesor ori proprietar al bunului. Astfel zis,
ar trebui stabilită legitimitatea aceluia care exercită acţiunea de deposedare a
hoţului, or, aceasta presupune intervenţia obiectivă şi imparţială a autorităţii de
stat1.

§3. Aspecte comune infracţiunilor contra patrimoniului

Faptele descrise în Titlul II al Părţii speciale a Codului penal, pe lângă anumite
particularităţi care justifică fiecare incriminare în parte şi anumite elemente, au
trăsături comune acestui grup de incriminări, pe care le examinăm în continuare.

A. Obiectul infracţiunilor. În examinarea obiectului acestor categorii de

infracţiuni va trebui să distingem între obiectul juridic generic al infracţiunilor contra
patrimoniului, obiectul juridic special fiecăreia dintre infracţiunile componente ale
acestei categorii şi obiectul material al infracţiunii.
a) Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului îl constituie
relaţiile
sociale ale căror formare, dezvoltare şi desfăşurare sunt asigurate prin apărarea
patrimoniului oricărei persoane fizice sau juridice, indiferent de forma de
proprietate privată ori publică.
Cele două forme fundamentale de proprietate (publică sau privată) care fac
obiectul ocrotirii penale sunt consacrate chiar prin normele constituţionale [art. 136
alin. (1) din Constituţie2], ceea ce înseamnă că, în societatea noastră, nu sunt de
conceput alte forme de proprietate decât cele enumerate de Constituţie.
În ceea ce priveşte precizarea obiectelor sau bunurilor concrete care aparţin
uneia ori celeilalte forme de proprietate, normele constituţionale folosesc o tehnică
diferenţiată; ele nu menţionează în mod direct categoriile de bunuri care aparţin
proprietăţii private, ci numai pe cele care formează proprietatea publică.
Cunoscând însă aceste categorii de bunuri în mod direct, ne dăm seama indirect
de sfera bunurilor care aparţin proprietăţii private; în această categorie vor intra
toate bunurile care formează patrimoniul public.
Potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (3) din Constituţia României, fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice: bogăţiile de interes public al subsolului, spaţiul
aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,

1
G. anTonIu, Infracţiunile contra patrimoniului..., p. 32.
2
În art. 136 alin. (1) din Constituţie se prevede că „Proprietatea este publică şi privată”, iar în alin. (2) se precizează că
„Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”. În art. 44 alin.
(2) din Constituţie se prevede că „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular”.
precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică. De exemplu, Legea nr. 18/1991
privind fondul funciar1 şi O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României 2
prevăd şi alte bunuri care aparţin proprietăţii publice. Astfel, art. 5 alin. (1) din
Legea nr. 18/1991 arată că au acest caracter terenurile care, prin natura lor, sunt
de uz sau interes public, iar în art. 4 alin. ultim din aceeaşi lege se precizează că
aparţin proprietăţii publice şi terenurile „afectate unei utilităţi publice”; art. 7 din
O.U.G. nr. 105/2001 menţionează că fac parte din domeniul public culoarul de
frontieră şi fâşia de protecţie a frontierei de stat, iar în art. 10 alin. (2) se prevede
că imobilele în care funcţionează punctele de trecere şi terenurile aferente
acestora care constituie domeniul public al statului se administrează de către una
dintre autorităţile sau instituţiile publice arătate în acest act normativ.
Aşadar, natura bunurilor sau afectarea lor unei utilităţi publice reprezintă
principalele trăsături prevăzute în actele normative menţionate pentru delimitarea
bunurilor ce constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice de bunurile proprietăţii
private.
Caracteristic proprietăţii publice este faptul că ea este inalienabilă, adică
bunurile din această categorie nu pot ieşi pe nicio cale din sfera proprietăţii publice.
Aceasta mai înseamnă că nu ar fi posibilă circulaţia lor, adică un anumit transfer al
acestor bunuri. În temeiul prevederilor art. 136 alin. (4) din Constituţia României 3,
bunurile proprietate publică, în condiţiile legii organice, pot fi date în administrarea
regiilor autonome sau instituţiilor ori pot fi concesionate sau închiriate; de
asemenea, pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
b) Obiectul juridic special. Pe lângă obiectul juridic generic, comun tuturor
infracţiunilor contra patrimoniului, fiecare incriminare dintre cele cuprinse în Titlul
II al Codului penal, Partea specială, are şi un obiect juridic special, constituit din
relaţiile sociale de natură patrimonială ocrotite prin fiecare dintre aceste incriminări.
Obiectul juridic special este relevat de modalităţile normative descrise în fiecare
normă de incriminare sau de poziţia ori starea de fapt a bunului asupra căruia
poartă acţiunea incriminată (de exemplu, la furt, bunul se află în posesia sau
detenţia altei persoane, la abuz de încredere, bunul se află sau trebuie să se afle
în detenţia făptuitorului etc.), ca şi de alte elemente de diferenţiere.
La unele infracţiuni contra patrimoniului identificăm un obiect juridic special
complex, constituit în principal din relaţii sociale de natură patrimonială, iar în
secundar din relaţii sociale privind unele atribute ale persoanei fizice. Astfel, la
infracţiunea de tâlhărie, alături de obiectul juridic principal constând în relaţiile
sociale privitoare la patrimoniu, sunt ocrotite, în secundar, relaţiile sociale legate
de ocrotirea vieţii, sănătăţii, integrităţii corporale şi libertăţii psihice a persoanelor;
la fel şi în cazul pirateriei.
c) Obiectul material este bunul asupra căruia se exercită acţiunea sau
infracţiunea incriminată şi care aparţine unei persoane fizice ori juridice (de drept

1
Republicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.
2
Publicată în M. Of. nr. 352 din 30 iunie 2001, aprobată prin Legea nr. 243/2002 (M. Of. nr. 302 din 8 mai 2002).
3
În art. 136 alin. (4) din Constituţie se prevede că „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice,
ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot
fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică”.
public sau privat) ori poate fi un bun dintre cele care aparţin patrimoniului public,
dar temporar este deţinut de o unitate privată. Nu interesează dacă făptuitorul a
acţionat asupra uni bun sau lucru cu privire la care victima exercita o detenţie
legitimă sau lucrul deţinut de victimă avea o provenienţă ilegală.
Obiectul material al infracţiunilor contra patrimoniului îl constituie fie numai un
bun mobil (la furt, abuz de încredere, tâlhărie, piraterie, însuşirea bunului găsit sau
ajuns din eroare la făptuitor), fie un bun mobil sau un bun imobil (în cazul distrugerii,
gestiunii frauduloase, înşelăciunii, înşelăciunii privind asigurările), fie numai un bun
imobil (în cazul infracţiunii de tulburare de posesie).
La infracţiunile complexe contra patrimoniului (tâlhărie, piraterie) distingem şi
un obiect material al acţiunii adiacente (de pildă, corpul persoanei împotriva căreia
a fost executată acţiunea adiacentă).
La unele infracţiuni contra patrimoniului, o anumită calitate a obiectului material
constituie o cerinţă esenţială a realizării conţinutului acelor infracţiuni [de exemplu,
distrugerea unor bunuri care fac parte din patrimoniul cultural – art. 253 alin. (3) C.
pen.; abuzul de încredere, care se realizează numai dacă bunul se află la făptuitor
în baza unui titlu şi cu un anumit scop] ori un element circumstanţial de agravare a
faptei (de exemplu, obiectul material al furtului calificat îl constituie un bun care
face parte din patrimoniul cultural sau ar consta în produse petroliere, gaze
naturale, echipamente, instalaţii şi componente ale acestora).

B. Subiecţii infracţiunilor. a) Subiectul activ nemijlocit al acestui grup de

infracţiuni, de regulă, poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale
ale răspunderii penale. La unele infracţiuni, norma de incriminare cere ca subiectul
activ nemijlocit, pe lângă condiţiile generale ale răspunderii penale, să aibă şi o
anumită calitate. De exemplu, în cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă,
subiectul activ nemijlocit nu poate fi decât persoana căruia i s-a încredinţat
gestiunea unei averi sau a unei părţi din averea unei persoane; ori, în cazul
infracţiunii de abuz de încredere, autor nu poate fi decât persoana care are, sub
aspect juridic, o poziţie specială, prin preexistenţa unui raport juridic patrimonial în
baza căruia bunul se află în detenţia făptuitorului.
În unele cazuri, autor al infracţiunii contra patrimoniului poate fi chiar
proprietarul bunurilor sau titularul altui drept patrimonial asupra bunului, dacă prin
fapta comisă este lezat dreptul preeminent al altei persoane.
Infracţiunile contra patrimoniului pot fi comise în oricare dintre felurile şi formele
participaţiei penale.
b) Subiectul pasiv. La infracţiunile contra patrimoniului, subiect pasiv pot fi
orice persoană fizică sau juridică de drept privat, cât şi statul, în cazul bunurilor
care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
La infracţiunile de tâlhărie şi piraterie distingem un subiect pasiv principal în
persoana al cărei patrimoniu a fost lezat prin violenţă, dar poate exista şi un subiect
pasiv secundar, în persoana care, fără a fi direct lezată în patrimoniul său, suferă
violenţele exercitate de făptuitor.
O anumită calitate a subiectului pasiv al unor infracţiuni contra patrimoniului
poate să constituie un element esenţial al acelei infracţiuni (de exemplu,
exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile – art. 247 C. pen.) ori poate
atrage un regim procesual derogatoriu (de exemplu, calitatea de membru de
familie, tutore, colocatar cu subiectul activ, găzduitor al acestuia).
O infracţiune contra patrimoniului poate subzista, chiar dacă nu a fost identificat
subiectul pasiv al acesteia, victima preferând să rămână necunoscută, mai ales
dacă obiectul material este compromiţător.

C. Latura obiectivă. a) Elementul material. La infracţiunile contra

patrimoniului, elementul material al laturii obiective prezintă o varietate de
modalităţi normative sau de fapt prin care se poate vătăma ori pune în pericol
patrimoniul ca valoare socială fundamentală.
La unele infracţiuni, acţiunea incriminată, ca modalitate normativă a elementului
material, se înfăţişează sub o singură acţiune (de exemplu, furtul se caracterizează
prin acţiunea de luare, gestiunea frauduloasă prin pricinuirea de pagube unei
persoane, înşelăciunea prin acţiunea de amăgire, de inducere în eroare, tulburarea
de posesie prin acţiunea de ocupare abuzivă).
La alte infracţiuni contra patrimoniului, acţiunea incriminată se poate înfăţişa
sub forma unei pluralităţi de modalităţi normative (de exemplu, abuzul de încredere
se poate comite prin însuşire, dispunere pe nedrept refuzul de a restitui bunul şi
altele).
La infracţiunile complexe din grupul celor contra patrimoniului, elementul
material este compus dintr-o acţiune principală şi alta secundară, care are valoare
de element constitutiv sau element circumstanţial agravat, de exemplu, tâlhăria şi
pirateria.
Prin excepţie, elementul material poate consta şi într-o inacţiune; de exemplu,
la infracţiunea de însuşire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, când
fapta constă în nepredarea bunului găsit.
Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a unora dintre
infracţiunile contra patrimoniului, se cer întrunite anumite cerinţe esenţiale. De
exemplu, infracţiunea de furt este condiţionată de cerinţa ca bunul ce face obiectul
material al acesteia să se afle în posesia sau detenţia altuia, iar acţiunea de luare
să aibă loc fără consimţământul acestuia; la tâlhărie, violenţele, ameninţările să
servească drept mijloc pentru acţiunea de luare sau păstrare a bunului; la
gestiunea frauduloasă, acţiunea păgubitoare să fie efectuată cu prilejul
administrării sau conservării bunului altei persoane etc.
b) Urmarea imediată. Fiecare dintre infracţiunile contra patrimoniului are o
urmare proprie specifică. Astfel, la furt, urmarea imediată constă în scoaterea
bunului din sfera de stăpânire a posesorului şi trecerea în sfera de stăpânire a
făptuitorului; la tâlhărie distingem o urmare principală comună cu a furtului şi o
urmare secundară, care presupune lovirea sau vătămarea victimei; la infracţiunea
de gestiune frauduloasă, urmarea imediată constă în modificarea stării de fapt a
bunurilor din cauza comportării păgubitoare a făptuitorului; la infracţiunea de
distrugere, constă în schimbarea în rău a existenţei sau a stării bunului etc.
La infracţiunile contra patrimoniului, urmarea imediată nu se confundă cu
paguba sau alte consecinţe civile ale faptelor.
 c) Legătura de cauzalitate. La infracţiunile contra patrimoniului, între
elementul
material al laturii obiective şi urmarea imediată a acesteia trebuie să existe o
legătură de cauzalitate.
Cel mai adesea,legătura de cauzalitate rezultă ex re, adică din materialitatea
faptei, din desfăşurarea acţiunii sau inacţiunii incriminate. În alte situaţii, această
legătură trebuie stabilită şi probată în mod concret, pentru că este posibil ca
urmarea imediată să se datoreze şi altor cauze decât comportării ilicite a
făptuitorului (de exemplu, în cazul faptei de înşelăciune, de distrugere etc.).

D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare

a faptelor contra patrimoniului este, de regulă, intenţia (directă sau indirectă), cu
excepţia infracţiunii de distrugere din culpă, când forma de vinovăţie cerută de
norma de incriminare (art. 255 C. pen.) este culpa. De asemenea, la infracţiunea
de tâlhărie sau piraterie urmată de moartea victimei, forma de vinovăţie cerută de
norma de incriminare (art. 236 C. pen.) este intenţia depăşită.
b) Mobilul. În ceea ce priveşte mobilul acţiunii făptuitorului (ori al inacţiunii),
în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, acesta nu este un element obligatoriu al
hotărârii subiective, cunoaşterea lui are însă relevanţă la individualizarea judiciară
a pedepsei.
c) Scopul, ca element al laturii subiective la unele infracţiuni contra
patrimoniului, are valoare de element obligatoriu şi este precizat în norma de
incriminare; de exemplu, la furt se cere ca acţiunea de luare să se realizeze în
scopul însuşirii pe nedrept a bunului sustras sau în scopul folosirii pe nedrept, dacă
obiectul material este un vehicul sau un terminal de comunicaţii al altuia; în cazul
tâlhăriei, acţiunea principală urmăreşte acelaşi scop ca la furt, iar acţiunea
secundară se cere să se realizeze în scopul furtului etc.
Sunt infracţiuni contra patrimoniului la care scopul nu este cerut de norma de
incriminare.

E. Formele infracţiunilor. a) Actele pregătitoare, deşi posibile, atât cele

materiale, cât şi cele morale, nu sunt incriminate. Ele pot avea valoare de acte de
complicitate, dacă sunt efectuate de o altă persoană şi au servit autorului la
executarea acţiunii incriminate.
b) Tentativa. La infracţiunile contra patrimoniului, tentativa, mai ales cea
întreruptă, este posibilă şi sancţionată la majoritatea faptelor din această categorie,
şi anume la infracţiunile de furt, furt calificat, furt în scop de folosinţă, tâlhărie,
tâlhărie calificată, piraterie, abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, bancrută
frauduloasă, înşelăciune, înşelăciune privind asigurările, deturnarea licitaţiilor
publice, exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, frauda informatică,
efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, acceptarea operaţiunilor
financiare efectuate în mod fraudulos şi distrugere.
c) Consumarea. La fiecare dintre infracţiunile contra patrimoniului,
consumarea are loc odată cu întrunirea condiţiilor prevăzute de norma de
incriminare, inclusiv urmarea imediată. De exemplu, la furt, fapta se consumă în
momentul în care, prin acţiunea de luare a bunului mobil, acesta a fost scos din
sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului şi trecut în sfera de stăpânire a
făptuitorului; la tâlhărie, consumarea faptei presupune executarea completă a
acţiunii principale – furtul –, producându-se urmarea imediată ca o consecinţă a
acţiunii adiacente, adică a actelor de violenţă sau ameninţare, etc.
d) Epuizarea. Unele infracţiuni contra patrimoniului sunt susceptibile de a
continua în timp prin voinţa făptuitorului (de exemplu, furtul de energie electrică),
iar altele de a se repeta în condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen. şi îmbracă forma
infracţiunii continuate. De asemenea, la anumite infracţiuni (infracţiuni progresive),
urmarea imediată se poate amplifica fără intervenţia făptuitorului, prin adăugarea
unor noi urmări celor iniţiale. În aceste situaţii, distingem şi un moment al epuizării
infracţiunii, care coincide cu cel al încetării definitive a acţiunii incriminate (la
infracţiunea continuă) sau al efectuării ultimei acţiuni din componenta activităţii
infracţionale (la infracţiunile continuate) ori al încetării oricărei urmări subsecvente
activităţii infracţionale (la infracţiunile progresive).

F. Sancţiuni. Pedeapsa principală pentru toate infracţiunile contra

patrimoniului este închisoarea între anumite limite prevăzute în normele de
incriminare. La unele infracţiuni, pedeapsa închisorii, ca pedeapsă principală, este
prevăzută în alternanţă cu amenda. Pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi se aplică obligatoriu în cazul următoarelor infracţiuni:
tâlhăria, tâlhăria calificată, pirateria, tâlhăria sau pirateria urmată de moartea
victimei, distrugerea calificată. La celelalte infracţiuni, pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi poate fi dispusă de instanţă, dacă se apreciază
a fi necesară.
Dacă la săvârşirea infracţiunii făptuitorii au folosit anumite instrumente sau
mijloace, acestea vor fi supuse confiscării speciale. Când instanţa constată că sunt
îndeplinite condiţiile art. 1121 C. pen., dispune confiscarea extinsă.

G. Aspecte procesuale. În cazul infracţiunilor contra patrimoniului, acţiunea

penală se pune în mişcare fie din oficiu, pentru următoarele infracţiuni: furtul, furtul
calificat, furtul în scop de folosinţă, tâlhăria, tâlhăria calificată, pirateria, tâlhăria
sau pirateria urmată de moartea victimei, însuşirea bunului găsit sau ajuns din
eroare la făptuitor, înşelăciunea, înşelăciunea privind asigurările, deturnarea
licitaţiilor publice, exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, frauda
informatică, efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, acceptarea
operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos, distrugerea (a doua şi a treia
variantă agravată), distrugerea calificată şi distrugerea din culpă, fie la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, dacă s-au săvârşit următoarele infracţiuni: furtul,
furtul calificat şi furtul în scop de folosinţă, dacă s-au comis între membrii de familie,
de către un minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuieşte împreună cu
persoana vătămată sau este găzduit de aceasta [art. 231 alin. (1) C. pen.], abuzul
de încredere, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, bancruta simplă,
bancruta frauduloasă, gestiunea frauduloasă, distrugerea (varianta tip şi prima
variantă agravată) şi tulburarea de posesie.
La unele infracţiuni contra patrimoniului, cum sunt: furtul, furtul calificat, furtul în
scop de folosinţă [art. 228, art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) şi art. 230 C. pen.],
însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, înşelăciunea, înşelăciunea
privind asigurările, împăcarea înlătură răspunderea penală.
În cazul infracţiunilor de tâlhărie şi piraterie, pot fi prelevate probe biologice în
vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice
Judiciare1.

1
Anexa la Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare.
 Capitolul I. Furtul
Secţiunea 1. Furtul
§1. Conţinut legal şi caracterizare
Furtul este incriminat în art. 228 alin. (1) C. pen. şi constă în luarea unui bun
mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de
a şi-l însuşi pe nedrept.
În alin. (2) al art. 228 C. pen. se prevede că „Fapta constituie furt şi dacă bunul
aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun
se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane”.
Potrivit dispoziţiilor art. 228 alin. (3) C. pen., „Se consideră bunuri mobile şi
înscri surile, energia electrică, precum şi orice alt fel de energie care are valoare
economică”.
Furtul reprezintă forma tipică a infracţiunilor contra patrimoniului şi a fost
incriminat din cele mai îndepărtate timpuri.
Deşi Codul penal foloseşte în art. 228 denumirea marginală „Furtul”, şi nu
„Furtul simplu”, această din urmă denumire s-ar fi impus, atât timp cât există în
Codul penal infracţiunea distinctă „Furtul calificat” (art. 229), ca o variantă agravată
a furtului.
Furtul este infracţiunea contra patrimoniului care se comite cel mai frecvent.
Astfel, din datele statistice ale Ministerului Public rezultă că, în anul 2015,
infracţiunea de furt a reprezentat 62,2% dintre infracţiunile mai importante contra
patrimoniului1.

§2. Structura infracţiunii

2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special
al infracţiunii de furt a fost controversat în doctrina penală 2. După unii autori, acesta
ar consta numai în relaţiile privitoare la dreptul de proprietate, după alţii, în relaţiile
privitoare la posesia lucrului, iar după o a treia opinie, obiectul juridic al infracţiunii
de furt ar consta atât în relaţiile privitoare la proprietate, cât şi în cele referitoare la
posesie3.
Teza care s-a impus a fost aceea după care obiectul juridic special al ocrotirii
penale în cazul infracţiunii de furt constă în relaţiile sociale de ordin patrimonial ale
căror existenţă, desfăşurare şi dezvoltare sunt condiţionate de menţinerea situaţiei

1
A se vedea MInISterul PuBlIc, Parchetul De Pe lângă înalta curte De caSaţIe şI JuStIţIe, Raport de activitate pe anul 2015,
www.mpublic.ro.
2
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 307.
3
c. răteScu, h. aznaVorIan, I. IoneScu‑DolJ, t. PoP, I.gr. PerIeţeanu, M.I. PaPaDoPolu, V. donGoroz, n. PaVelescu, Codul
penal Carol al II‑lea adnotat. Partea specială, vol. III, Ed. Librăriei Socec & Co, Bucureşti, 1937, p. 401.
de fapt, adică poziţia fizică pe care un bun mobil o are în sfera patrimonială a unei
persoane fizice sau juridice1.
Schimbarea situaţiei de fapt a bunului mobil prin acţiuni ilicite aduce atingere
tuturor drepturilor patrimoniale, în principal drepturilor reale privitoare la acel bun
şi, implicit, drepturilor de creanţă, fiecare bun făcând parte din garanţia comună
(gajul general) a acestora.
Situaţia de fapt a bunurilor mobile, adică poziţia lor fizică în sfera patrimonială
a unei persoane fizice sau juridice, constituie o realitate cu relevanţă socială, iar
scoaterea fără drept a unui bun din sfera patrimonială în care se găsea situat
constituie o acţiune social periculoasă, împotriva căreia apărarea prin mijloace de
drept penal apare ca necesară.
Săvârşirea infracţiunii de furt face ca această situaţie de fapt să se schimbe,
deoarece bunurile trec din stăpânirea celui care o exercita în trecut asupra
făptuitorului.
În măsura în care se apără situaţia de fapt, adică posesia, se apără implicit
dreptul pe care aceasta se întemeiază, şi anume dreptul de proprietate.
În doctrină2 şi în practica judiciară3 este dominantă opinia potrivit căreia posesia
nelegitimă este, de asemenea, ocrotită, deoarece nimeni nu poate sustrage bunuri
din posesia altuia pe motiv că, nefăcându-se dovada de către titular că este
proprietar, bunurile respective ar fi fără stăpân, putând fi însuşite de orice
persoană. În acest mod, s-ar ajunge la perturbarea şi la instabilitatea relaţiilor
patrimoniale, orice persoană putându-se socoti îndreptăţită să atenteze la bunul
altuia, dacă deţinătorul nu a făcut dovada că este şi proprietarul bunului. Acestuia
i se va opune starea de fapt împotriva căreia agresorul trebuie să facă dovada
posesiunii sau a proprietăţii.
Dacă proprietarul unui bun ar dori să revendice bunul de la posesorul nelegitim
şi să îl redobândească, el trebuie să se adreseze autorităţilor, care vor verifica
legitimitatea posesiunii; el nu ar putea să îşi însuşească bunul prin orice mijloace
de la un detentor sau posesor, chiar dacă acesta deţine fraudulos bunul (de
exemplu, l-a sustras ori l-a obţinut printr-un act juridic nelegal).
b) Obiectul material. Aşa cum rezultă explicit din dispoziţiile art. 228 alin. (1)
C. pen., obiectul material al faptei de furt îl constituie numai un bun mobil care se
află de fapt în sfera patrimonială a unei persoane şi asupra căruia s-a efectuat ori
a început efectuarea acţiunii de luare.
Codul civil, în art. 539 cu denumirea marginală „Bunurile mobile”, prevede că
„(1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile 4 sunt bunuri mobile. (2) Sunt
bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi
energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice
persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a
1
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 458.
2
G. anTonIu, Infracţiuni contra patrimoniului..., p. 25.
3
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 105.
4
Art. 537 C. civ., cu denumirea marginală „Bunurile imobile”, prevede: „Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de
apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte
instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial,
este încorporat în acestea cu caracter permanent”.
sursei acestora”. În art. 540 C. civ. se stabilesc bunurile mobile prin anticipaţie. În
această categorie se includ bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului,
fructele neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol, care devin
mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor
individuală în vederea detaşării lor. Pentru opozabilitatea faţă de terţi, este
necesară notarea lor în cartea funciară.
Prin urmare, bunuri sau bunuri mobile ale unei persoane sunt acele obiecte care
se pot transporta ori deplasa dintr-un loc în altul1.
Orice bun mobil, atât timp cât se află situat de fapt în sfera patrimonială a unei
persoane, presupune că el satisface o necesitate a acelei persoane şi pentru
această consideraţie primeşte calificativul de bun 2 şi se impune ocrotirea lui
penală.
Un obiect, cât timp nu se găseşte în stăpânirea unei persoane, este un lucru
extrapatrimonial, iar nu un bun, şi nu poate forma obiectul material al infracţiunii de
furt3. De aceea, un bun mobil abandonat sau ieşit din sfera de stăpânire a unei
persoane este un lucru extrapatrimonial, iar nu un bun, şi nu poate forma obiectul
material al faptei de furt.
Sunt mobile prin natura lor corpurile care se pot transporta de la un loc la altul,
atât acelea care se mişcă de sine, cum sunt animalele, cât şi cele care nu se pot
strămuta din loc decât printr-o forţă străină, cum sunt lucrurile neînsufleţite 4.
Banii, titlurile de credit şi orice alte valori echivalând cu banii sunt bunuri mobile
şi pot constitui obiect material al faptei de furt.
Bunurile imobile nu pot forma obiect material al furtului, dar părţi desprinse din
acestea pot avea calitatea de bunuri mobile şi ar putea deveni obiect material al
furtului. Astfel, dacă nu se poate fura o casă, întrucât constituie imobil prin natura
sa, se pot fura părţi, piese din casă, ca ţigla de pe acoperiş, ferestrele, uşile,
podelele etc.
Sunt imobile, după dreptul civil, ierburile, recoltele care se ţin de rădăcini şi
fructele de pe arbori, neculese încă, dar îndată ce recoltele se vor desprinde de
pământ şi fructele se vor culege, acestea devin mobile. Din punct de vedere al
dreptului penal, recoltele, ierburile, arborii, fructele sunt mobile din momentul în
care autorul furtului le desprinde de sol sau de tulpinile în care sunt prinse.
Deşi furtul este o infracţiune contra patrimoniului, care presupune că drepturile
sau bunurile patrimoniale sunt susceptibile de o valoare pecuniară, în doctrină şi
în jurisprudenţă s-a admis că obiect al furtului ar putea fi şi un bun neevaluabil,
adică un bun a cărui valoare nu poate fi stabilită prin asemănare cu alte bunuri de
circulaţie[5]. S-a reţinut că nu are relevanţă pentru existenţa furtului dacă bunurile
reprezintă o valoare estimativă ori sunt lipsite de o asemenea valoare, atât timp
cât prezintă importanţă patrimonială pentru păgubaş, cum ar fi registre comerciale,

1
DEX, p. 664.
2
Bun, bunuri: care prezintă calităţile necesare prin natura, funcţia, destinaţia sa; care face în mod obişnuit bine altora (DEX,
p. 125).
3
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 459.
4
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 308. [5]
c. răteScu ş.a., op.
cit., vol. III, p. 404.
corespondenţă, scrisori, certificate, caiete de cursuri, paşaport, carte de identitate,
certificat de avere, recipise, carnet de contribuţii etc. Sustragerea unor asemenea
bunuri poate intra uneori în concurs cu alte infracţiuni sau poate fi absorbită în
conţinutul altor infracţiuni.
Din faptul că obiect al furtului poate fi numai un bun inanimat (neînsufleţit), cu
excepţia animalelor, rezultă că nu poate fi obiect al furtului corpul omului în viaţă,
dar pot fi obiecte ale furtului componentele artificiale ale corpului omenesc, ca
piciorul de lemn, peruca, dinţi, ochi de sticlă.
Cadavrul destinat înmormântării, deşi constituie un lucru, are un regim juridic
aparte, fiind obiect material al infracţiunii de profanare. Cadavrele destinate
cercetării ştiinţifice şi conservării în muzee sunt lucruri care au încetat să mai fie
obiect al respectului datorat morţilor şi au devenit un obiect de comerţ. De aceea,
scheletele, craniile şi piesele anatomice conservate în institute ştiinţifice, mumiile
din muzee vor putea constitui obiect al furtului.
De asemenea, sunt lucruri organele disparate ale unui cadavru care pot fi
folosite pentru transplant de organe.
Sunt lucruri şi entităţile, materiile care încorporează valori intelectuale (discuri,
programe pentru calculator etc.); ca urmare, va constitui furt sustragerea suportului
magnetic.
Sunt asimilate bunurilor mobile energia electrică, precum şi orice fel de altă
energie care are valoare economică, de exemplu, energia mecanică, hidraulică,
fonică, nucleară. Energia animală nu constituie, de regulă, un lucru, deoarece nu
poate fi desprinsă de corp. Va fi însă furt sustragerea de celule germinale,
deoarece acestea se autonomizează faţă de corpul uman, animal. Nu este furt
sustragerea de energie umană (munca, vocea etc.) nematerializată într-un lucru;
aceasta, fiind inerentă persoanei, nu se poate separa de însăşi persoana în cauză.
De precizat că anumite bunuri, deşi mobile prin natura lor şi care se găsesc în
sfera de stăpânire a unei persoane, nu pot constitui obiect material al faptei de furt,
cum sunt armele, muniţiile, materialele nucleare sau alte materii radioactive ori
materii explozive, pentru că acestea fac obiectul material al altor incriminări datorită
regimului lor aparte1.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de

furt în varianta prevăzută în art. 228 alin. (1) C. pen. poate fi orice persoană fizică,
dacă îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale şi nu are niciun drept
asupra bunului sustras din sfera de stăpânire a unei alte persoane2.
În varianta prevăzută în art. 228 alin. (2) C. pen. (bunul aparţine în întregime
sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acţiunii de luare acel bun se
găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane), subiectul activ nemijlocit
nu poate fi decât o persoană care are, în total sau în parte, un drept de proprietate
sau un alt drept real asupra bunului sustras. Astfel, în temeiul acestui text,
săvârşeşte fapta de furt proprietarul care sustrage bunul mobil dat în gaj sau dat
1
A se vedea art. 342 alin. (3), art. 345 alin. (2) şi art. 346 alin. (2) C. pen.
2
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 310. [3]
V. Dongoroz şI
colaB., op. cit., vol. III, p. 460.
cu împrumut; la fel, coproprietarul care sustrage bunul indiviz aflat în posesia
altuia; sau nudul proprietar care sustrage bunul asupra căruia există un uzufruct
etc.[3]
În practica judiciară s-a reţinut infracţiunea de furt ca fiind săvârşită în varianta
precedentă în cazul în care inculpatul a sustras oile, proprietatea sa, din oborul
comunal, fiind aduse acolo, întrucât fuseseră găsite păscând pe terenul unei alte
unităţi agricole care urma să fie despăgubită. Tot astfel, constituie furt în varianta
pe care o analizăm sustragerea unui bun aflat în detenţia celuilalt coproprietar 1.
Incriminarea furtului săvârşit de proprietar când bunul acestuia se află în
posesia sau detenţia legitimă a altei persoane justifică de ce denumirea de
„infracţiune contra patrimoniului” este mai corectă decât denumirea de „infracţiuni
contra proprietăţii”.
Norma de incriminare a faptei de furt din art. 228 C. pen. nu cere nicio condiţie
care să privească autorul acestei fapte. Dacă între autorul furtului şi victimă există
vreun raport, de exemplu, membri de familie, tutelă, colocatari, găzduire etc.,
acesta va putea constitui o circumstanţă care va fi avută în seamă de instanţă la
individualizarea judiciară a pedepsei ori, în cazul prevăzut în art. 231 C. pen., la
punerea în mişcare a acţiunii penale pentru fapta de furt. În temeiul prevederilor
art. 231 alin. (1) C. pen., ori de câte ori subiectul activ al faptei de furt se găseşte
faţă de persoana vătămată în vreuna dintre situaţiile precizate în acest text (furtul
a fost săvârşit între membrii de familie sau de către un minor în paguba tutorelui
său ori de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este
găzduit de aceasta), acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate.
Furtul simplu poate fi săvârşit de o singură persoană în calitate de autor sau în
oricare dintre felurile participaţiei penale (proprie, improprie) ori în oricare dintre
formele acesteia (coautorat, instigare, complicitate).
Există coautorat la furt simplu în ipoteza în care făptuitorii efectuează împreună,
în mod direct, acţiunea de luare a bunului din posesia sau detenţia altei persoane
şi îl trec în sfera lor de stăpânire sau chiar prin acte diferite, cu condiţia să se
completeze unele pe altele, într-o activitate unică de realizare directă a acţiunii de
luare. În această din urmă ipoteză, în practica judiciară 2 s-a decis că există
coautorat la infracţiunea de furt dacă, înţelegându-se să sustragă portofelul
victimei, unul dintre inculpaţi a ridicat sacul pe care victima îl ţinea în spate, sub
pretextul că îl ajută să îl ducă, în timp ce celălalt inculpat a sustras portofelul cu
bani al victimei. În motivare se susţine că, deşi numai unul dintre inculpaţi a luat
efectiv portofelul din buzunarul victimei, contribuţia celuilalt a fost, de asemenea,
hotărâtoare, deoarece a îndepărtat atenţia victimei de la buzunarul în care se afla
portofelul spre sacul pe care îl purta în spate şi pe care inculpatul s-a oferit să i-l
ţină, cu gândul de a uşura manevrele celuilalt inculpat. Acest mod de a înlătura
opunerea victimei, de a slăbi atenţia sa în apărarea bunurilor personale nu este

1
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 103.
2
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. I, p. 95-96. [3]
V. Dongoroz şI
colaB., op. cit., vol. I, p. 193.
decât o formă subtilă de a crea condiţii favorabile – în procesul executării
nemijlocite a faptei – unei alte persoane de a realiza actul sustragerii.
După cum se ştie, în desfăşurarea cauzalităţii fizice prin care s-a realizat
acţiunea ilicită, sunt considerate ca nemijlocite nu numai contribuţiile creatoare
care înfăptuiesc acţiunea incriminată, dar şi contribuţiile care servesc la
înlăturarea, paralizarea rezistenţei victimei[3].
Participaţia la infracţiunea de furt apare deseori şi sub forma instigării sau a
complicităţii materiale ori morale. Complicitatea, ca formă a participaţiei penale,
are la infracţiunea de furt o frecvenţă mult mai ridicată în raport cu instigarea sau
coautoratul. În practica judiciară1 s-a stabilit că este complice acela care promite
autorilor că îi va ajuta să transporte bunurile furate ori să le găsească cumpărători
pentru valorificarea lor; tot astfel, acela care propune unei persoane să sustragă
un bun dintr-o unitate pentru a-l vinde unei terţe persoane, după care primeşte
bunul şi îl transmite cumpărătorului; sau dacă proprietarul unui magazin acceptă
să vândă ori să valorifice în magazinul său mărfurile sustrase de o persoană dintr-
un alt magazin; sau dacă participă la discutarea planului unei sustrageri şi îi
însoţeşte pe inculpaţi la locul săvârşirii faptei, întărind hotărârea acestora de a
sustrage bunurile; tot astfel, acela care stă lângă autorul furtului din buzunare,
întărind hotărârea acestuia de a fura.
Prin Decizia nr. 2/20082, soluţionând un recurs în interesul legii, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a stabilit că „în situaţia existenţei unui prim act de
tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura
valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele
constitutive ale complicităţii la infracţiunea de furt în formă simplă sau continuată,
după caz, în concurs real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea
anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită”; decizia îşi produce în
continuare efectele.
Când fapta de furt a fost săvârşită de trei sau mai multe persoane împreună,
devin aplicabile dispoziţiile art. 77 lit. a) şi ale art. 78 C. pen. Modalitatea de
participaţie în acest caz este indiferentă pentru existenţa agravantei „săvârşirea
faptei de trei sau mai multe persoane împreună”, aceasta aplicându-se tuturor
participanţilor, chiar dacă numai unii dintre ei au calitatea de autori, iar ceilalţi pe
cea de instigatori sau complici, cu condiţia ca participarea tuturor la săvârşirea
infracţiunii de furt să se fi concretizat în acte contributive concomitente.
În cazul în care la săvârşirea faptei de furt a existat o cooperare simultană între
majori şi minori, chiar dacă minorul nu este trimis în judecată, pentru că nu
îndeplineşte condiţia de vârstă sau nu a săvârşit fapta cu discernământ ori din alte
motive, va exista pentru majori circumstanţa agravantă legală prevăzută în art. 77
lit. d) C. pen. O astfel de circumstanţă agravantă, fiind o circumstanţă reală, se
aplică infractorului major numai dacă a cunoscut ori a prevăzut că săvârşeşte fapta
împreună cu un minor, adică numai în condiţiile prevăzute în art. 50 alin. (2) C.
pen.

1
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. I, p. 95-96.
2
M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008.
 b) Subiectul pasiv al infracţiunii de furt poate fi orice persoană fizică sau
juridică ce a suferit o vătămare materială prin acţiunea de luare a unui bun mobil
care se afla în sfera sa de stăpânire legitimă.
Există pluralitate de subiecţi pasivi când, prin aceeaşi faptă de furt, au fost
sustrase bunuri aparţinând mai multor persoane sau când asupra bunului sustras
există drepturi patrimoniale ale mai multor persoane.
Infracţiunea de furt subzistă, chiar dacă nu a fost identificat subiectul pasiv (de
exemplu, s-a sustras un bun de valoare dintr-un autoturism al cărui proprietar nu a
putut fi identificat sau cunoscut) ori dacă victima preferă să rămână necunoscută,
mai ales dacă obiectul material sustras este compromiţător.
O anumită calitate a subiectului pasiv al infracţiunii de furt poate atrage
sancţionarea făptuitorului cu aplicarea unor circumstanţe agravante legale (starea
de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate,
infirmităţii sau altor cauze de care a profitat făptuitorul) ori poate atrage un regim
derogatoriu procesual (calitatea de membru de familie, de tutore, colocatar cu
subiectul activ, găzduitor al acestuia atrage punerea în mişcare a acţiunii penale
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate).

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material. Potrivit art. 228 alin. (1) C. pen.,
care descrie conţinutul abstract al infracţiunii de furt simplu, elementul material al
acestei infracţiuni constă în acţiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau
detenţia altei persoane.
Prin „a lua”, în înţelesul obişnuit, se înţelege a însuşi, a pune stăpânire pe ceva,
iar în sensul dispoziţiilor art. 228 alin. (1) C. pen., înseamnă a scoate bunul din
sfera de stăpânire a persoanei (fizice sau juridice) în posesia ori detenţia căreia se
afla sau trebuia să se găsească, aşa încât acea persoană va înceta de a mai avea
la dispoziţia sa bunul, şi a-l trece în sfera de stăpânire a făptuitorului.
Acţiunea de luare, ca element material al faptei de furt, se consideră realizată
din momentul în care, prin schimbarea situaţiei de fapt anterioare a bunului, acesta
nu se mai află la dispoziţia celui care îl poseda sau deţinea anterior, ci la dispoziţia
celui care a săvârşit sustragerea1.
Prin urmare, acţiunea de „luare”, ca element material al furtului, se realizează
prin două acte diferite, şi anume: primul, care presupune scoaterea bunului din
sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului (deposedarea), şi al doilea, care
înseamnă trecerea acelui bun în sfera de stăpânire (imposedare). Întrunirea celor
două acte este absolut necesar să fie constatată în fiecare caz concret, în funcţie
de aceasta făcându-se distincţia între tentativă (când există numai deposedarea)
şi fapta consumată de furt (când există ambele acte, adică şi deposedarea, şi
imposedarea)2.
Sustragerea sau luarea bunului mobil din posesia ori detenţia altei persoane
trebuie să fie reală şi efectivă, adică să fie săvârşită fie prin mişcarea ori ridicarea

1
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 463.
2
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 316.
bunului din locul unde s-a aflat mai înainte, operaţiune care se poate efectua în
orice mod (prin apucare, dosire, detaşare, înhăţare, deviere, consumare etc.) sau
prin orice mijloace (cu propria mână, prin folosirea unor animale dresate, prin
racordări la surse de energie etc.), fie prin lăsarea bunului în acelaşi loc, dar cu
încetarea posibilităţii ca posesorul sau detentorul de până atunci să îşi mai exercite
stăpânirea asupra bunului, acesta trecând sub stăpânirea făptuitorului (de
exemplu, cel care posedă o masă de bunuri, însă omite, cu ştiinţă, să predea unele
bunuri, pe care le reţine pentru el).
Pentru întregirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de furt, se
impune a fi îndeplinite trei cerinţe esenţiale, şi anume:
(i) lucrul sustras să fie un bun mobil. Cu privire la această primă cerinţă,
facem trimitere la explicaţiile date cu prilejul examinării obiectului material al
infracţiunii de furt;
(ii) bunul mobil să se afle în posesia sau detenţia unei alte persoane în
timpul executării acţiunii de luare. Potrivit definiţiei tradiţionale din dreptul civil,
se numeşte posesor acela care stăpâneşte un lucru ca pe al său (animus rem sibi
habendi). Posesia are două elemente: corpus şi animus; corpus este stăpânirea
de fapt a lucrului, iar animus este voinţa de a stăpâni lucrul ca şi cum ar fi al său.
Spre deosebire de proprietar, posesorul nu are dreptul de dispoziţie asupra
bunului.
Detenţia există atunci când cineva stăpâneşte un lucru în numele altuia, în baza
unui raport juridic şi indiferent dacă are vreun interes economic să ţină bunul în
stăpânirea sa (ca uzufructuar, creditor gajist, comanditar, chiriaş etc.) sau este cu
totul dezinteresat (depozitarul gratuit). Detenţia cuprinde corpus, fără animus. În
categoria detentorilor intră şi aşa-numiţii detentori precari din dreptul civil.
În norma de incriminare a furtului se face referire numai la posesie şi detenţie,
nu şi la proprietate. Motivul este acela că dreptul de proprietate, de regulă, se
exteriorizează prin posesie, iar legea îl ocroteşte şi pe posesor, ca şi pe proprietar.
Sunt în posesia unei persoane: banii sau bunurile pe care le-a ascuns într-un
loc asupra căruia dispune numai ea; bunurile care i s-au rătăcit în casă; bunurile
uitate în tren, tramvai, autobuz; animalele care pasc pe câmp; animalele care s-au
rătăcit pe proprietatea altuia ori pe câmp; bunurile căzute din buzunar, geantă,
maşină (dacă cel în cauză cunoaşte acest fapt); marfa pe care clientul o ia în mână
sau o încearcă de probă în magazin, atelier; bunurile lăsate pe câmp pentru munca
în curs de desfăşurare etc. Prin sustragerea acestor bunuri, se va comite
infracţiunea de furt1.
Cerinţa ca bunul să se afle în posesia sau detenţia altuia este îndeplinită şi
atunci când bunul mobil s-ar găsi ocazional sau temporar în mâinile făptuitorului,
simplul contact material, simpla manipulare a unui bun nu conferă nici posesia, nici
detenţia acelui bun. De exemplu, meseriaşul chemat la domiciliul unei persoane
pentru a efectua o lucrare nu este posesor sau detentor al materialelor puse la
dispoziţia lui de către client pentru efectuarea lucrării; de asemenea, femeia de
serviciu care lucrează în locuinţa unei persoane nu are decât un contact material

1
c. răteScu ş.a., op. cit., vol. III, p. 416.
cu lucrurile aflate în acea locuinţă şi pe care le manipulează. Sustragerea unor
materiale în astfel de
situaţii sau luarea va constitui furt, şi nu abuz de încredere 1;
(iii) acţiunea de luare să fi avut loc fără consimţământul celui deposedat,
adică fără permisiunea sau îngăduinţa acestuia. Dacă acţiunea de luare a avut
loc cu consimţământul posesorului sau detentorului acelui bun, fapta nu constituie
furt. Consimţământul pentru a legitima luarea bunului este necesar să intervină
înainte sau în timpul comiterii faptei şi el trebuie să emane de la o persoană
capabilă.
Consimţământul nu există când cel care trebuie să îl acorde este un minor care
nu a împlinit vârsta de 14 ani sau un iresponsabil ori o persoană care se găsea în
mod vremelnic în imposibilitatea de a-şi da consimţământul (de exemplu, în stare
de beţie gravă, de hipnotism, de paralizare a funcţiei de a vorbi, în stare de orbire
etc.).
b) Urmarea imediată constă în scoaterea bunului din sfera de stăpânire a
celui deposedat şi lipsirea acestuia de posibilitatea de a mai dispune de acel bun.
Pe plan civil, urmarea imediată o constituie o atingere păgubitoare prin lipsirea de
bunul sustras şi de folosinţa lui. Nu trebuie confundată urmarea imediată
(schimbarea ilicită a situaţiei de fapt pe care bunul o avea anterior) cu paguba
produsă prin această urmare. De aceea, restituirea sau despăgubirea după
comiterea faptei nu înlătură existenţa urmării imediate, ci poate fi avută în vedere
la individualizarea judiciară a pedepsei (căinţă activă). Urmarea imediată este
produsă şi dacă făptuitorul nu a scos bunul din incinta locului de unde l-a sustras,
însă îl ascunde undeva, chiar şi în locuinţa (incinta) persoanei vătămate, de unde,
direct sau prin intermediul unei alte persoane, urmează să îl ia ulterior, pentru a
intra efectiv în posesia lui, atât timp cât bunul nu se mai află la dispoziţia celui care
îi aparţine şi acesta nu mai poate efectua acte materiale asupra lui, iar făptuitorul
a dobândit sau va dobândi curând posibilitatea să dispună de bun ca şi cum i-ar
aparţine2.
De asemenea, există urmarea imediată şi dacă, la scurt timp după însuşire,
subiectul activ a fost deposedat de bunul sustras ori l-a abandonat, dându-şi
seama că nu va mai avea nevoie de el.
c) Legătura de cauzalitate. Din conţinutul dispoziţiilor art. 228 alin. (1) C.
pen. rezultă că, pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de furt, este necesar
ca între acţiunea de luare efectuată de făptuitor şi urmarea imediată să existe o
legătură de cauzalitate. Aceasta presupune ca trecerea bunului din sfera de
stăpânire a poses orului în cea a făptuitorului să fie consecinţa directă a acţiunii de
luare, de sustragere desfăşurate de către acesta din urmă. În cazul infracţiunii de
furt, legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată rezultă,
cel mai adesea, din materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare

a faptei de furt este intenţia. Aceasta presupune că făptuitorul a ştiut că bunul pe

1
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 463.
2
V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 218.
care îl sustrage nu îi aparţine şi se află în posesia sau detenţia altuia, că săvârşeşte
acţiunea de luare fără consimţământul aceluia care poate dispune de bun şi că nu
are dreptul să şi-l însuşească. Furtul se comite, de regulă, cu intenţie directă.
Furtul se poate comite şi cu intenţie indirectă, atunci când bunul sustras conţine
în el un alt bun, a cărui eventuală prezenţă făptuitorul a putut-o prevedea şi a
acceptat rezultatul acţiunii sale. De exemplu, făptuitorul sustrage cu intenţie directă
o geantă din posesia unei persoane în care se aflau, pe lângă o sumă de bani, şi
unele acte de stare civilă sau alte înscrisuri, eventualitate acceptată de acesta. Ca
urmare, sustragerea cu intenţie directă a genţii în care se aflau banii va atrage
răspunderea şi pentru sustragerea cu intenţie indirectă a actelor de stare civilă şi
a celorlalte înscrisuri, printr-o infracţiune unică de furt.
b) Mobilul, ca element al laturii subiective, nu constituie o cerinţă esenţială,
acesta
trebuie însă cunoscut, pentru că instanţa îl va putea avea în vedere la
individualizarea judiciară a pedepsei.
c) Scopul. La infracţiunea de furt, scopul în care s-a efectuat acţiunea de
luare a bunului este un element obligatoriu al laturii subiective a acestei fapte, fiind
prevăzut explicit în norma de incriminare. Prin urmare, pentru realizarea laturii
subiective a infracţiunii de furt, nu este suficientă intenţia de a săvârşi acţiunea de
luare a unui bun fără consimţământul celui care îl are în posesie sau detenţie, ci
se mai cere ca această intervenţie să aibă drept scop însuşirea pe nedrept a
bunului sustras (intenţie calificată prin scop). Este suficientă existenţa acestui
scop (în sensul de finalitate), indiferent dacă făptuitorul a reuşit sau nu să îl atingă.
Potrivit dispoziţiilor art. 228 alin. (1) C. pen., dacă sustragerea s-a făcut în alt
scop decât al însuşirii (al imposedării), nu avem de-a face cu un furt. Astfel, luarea
sau sustragerea bunului în scopul distrugerii sau degradării nu este furt, ci
distrugerea bunului altuia (art. 253 C. pen.). Dacă însă dispunerea de acel bun are
loc conform destinaţiei sale economice, va exista infracţiunea de furt (de exemplu,
sustragerea de combustibil, de alimente, scopul fiind întrebuinţarea sau
consumarea; în acest caz, distrugerea fiind numai un mijloc de consumare a
bunului, va exista numai infracţiunea de furt) 1. În cazul în care făptuitorul sustrage
un bun, urmând ca prin distrugere, să-l folosească, deşi prin destinaţie bunul nu
putea fi întrebuinţat prin distrugere (de exemplu, dacă cineva ia mobila cuiva, pe
care o taie şi îşi face foc cu ea, va exista atât infracţiunea de furt, cât şi cea de
distrugere).
Luarea lucrului în scopul de a-l păstra în gaj ori pentru a determina persoana
vătămată să îi restituie un bun deţinut pe nedrept nu constituie furt, fiindcă lipseşte
scopul sustragerii, adică însuşirea, apropriaţiunea 2.
Există o singură excepţie când furtul nu implică scopul de însuşire pe nedrept
a bunului, ci numai scopul de a-l folosi pe nedrept. O asemenea situaţie care se
abate de la principiu avea nevoie de o dispoziţie prevăzută explicit în lege. Este

1
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 319.
2
A se vedea, în acest sens, G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 102 şi 108.
cazul în care obiectul material al furtului îl constituie un vehicul sustras, dar nu
pentru a fi însuşit, ci pentru a fi folosit pe nedrept [art. 230 alin. (1) C. pen.].

§3. Formele infracţiunii

Furtul, fiind o infracţiune comisivă şi intenţionată, este susceptibil de a parcurge
toate fazele de desfăşurare a infracţiunii: faza actelor de pregătire, faza actelor de
executare, faza consumării şi, eventual, faza epuizării.
a) Actele pregătitoare. La fapta de furt sunt posibile atât acte pregătitoare
de natură materială, cât şi acte pregătitoare de natură morală. Ele nu sunt însă
incriminate de lege.
Când s-a trecut la efectuarea acţiunii de luare, actele pregătitoare capătă
relevanţă juridică penală şi se absorb fie în acţiunea ce constituie elementul
material al tentativei de furt, fie în acţiunea de furt consumat. Dacă actele
pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană decât autorul furtului şi au ajutat
acestuia la realizarea acţiunii de luare, asemenea acte vor putea constitui acte de
complicitate anterioară la furt. Când s-au efectuat acte pregătitoare la infracţiunea
de furt, relevă existenţa premeditării comiterii furtului.
b) Tentativa la infracţiunea de furt se pedepseşte, potrivit dispoziţiilor art. 232
C. pen. Există tentativă la furt ori de câte ori s-a realizat ori a început efectuarea
primului act al sustragerii, adică al deposedării, dar nu i-a urmat actul al doilea,
adică imposedarea, ceea ce înseamnă că actul sustragerii nu s-a consumat, ci
numai s-a început executarea lui.
Datorită specificului său, furtul nu poate avea tentativă perfectă, ci numai
tentativă imperfectă. De aceea, se consideră tentativă la furt când s-a început
luarea lucrului altuia, dar acţiunea de luare a fost oprită ori, chiar dacă s-a pus
mâna pe un lucru spre a-l fura, nu a fost luat din stăpânirea posesorului sau
detentorului (de pildă, a întins mâna asupra obiectului, dar nu l-a ajuns sau i-a
alunecat din mână, a întins mâna, l-a luat din locul unde se afla obiectul sau se
putea găsi, dar nu s-a aflat acolo, a pătruns în locul unde era obiectul sau prin care
putea ajunge la obiect, dar a fost descoperit sau nu a putut disloca obiectul).
c) Consumarea. Fapta de furt se consumă în momentul în care acţiunea de
luare a bunului din posesia sau detenţia persoanei asupra căreia se afla a fost
dusă până la capăt, aşa încât bunul a fost scos din sfera de stăpânire a subiectului
pasiv şi a trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului. Furtul se consideră
săvârşit în formă consumată în momentul imposedării făptuitorului, indiferent de
destinaţia dată bunurilor ulterior de către infractor; este lipsită de relevanţă şi
împrejurarea că fapta a fost descoperită mai înainte ca autorul, având asupra sa
bunul sustras, să fi părăsit locul comiterii ori ca el să fi reuşit să scoată bunul din
incinta unităţii unde, după sustragere, îl dosise sau să ridice cerealele ascunse de
el, chiar pe tarlaua de unde le sustrăsese1.

1
Idem, p. 102.
 Practica judiciară este unitară în acest sens 1. Deşi criteriile de delimitare a
tentativei de infracţiunea consumată de furt sunt unitar formulate în doctrina
penală, în practica judiciară s-au identificat şi situaţii, într-adevăr foarte rare, în
care instanţele de judecată au pronunţat soluţii diferite (unele reţin tentativa la
infracţiunea de furt, altele infracţiunea de furt în formă consumată), deşi este vorba
despre aceeaşi stare de fapt2.
d) Epuizarea. Acţiunea de luare a bunului mobil din posesia sau detenţia
altuia poate îmbrăca uneori forma activităţii continue (de exemplu, sustragerea de
energie electrică ori de impulsuri electromagnetice prin folosirea mijloacelor de
telecomunicaţii sau racordarea fără drept la mijloacele audiovizuale ale unei
persoane) sau a unei activităţi continuate (de exemplu, în cazul în care se sustrag
prin acte repetate, cu aceeaşi rezoluţie infracţională, bunuri dintr-o locuinţă ori se
sustrag bunuri dintr-un magazin etc.), dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la
art. 35 alin. (1) C. pen.
Când infracţiunea de furt îmbracă forma continuă, epuizarea acelei infracţiuni
va avea loc odată cu încetarea definitivă a acţiunii de luare. În cazul acţiunii
continuate de furt, cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 35 alin. (1) C. pen.,
epuizarea are loc odată cu executarea ultimei acţiuni de luare din componenţa
infracţiunii continuate. În raport cu momentul epuizării infracţiunii de furt se va face
aplicarea tuturor dispoziţiilor legii penale incidente în sancţionarea infractorului,
care se pot referi la vârsta subiectului activ, aplicarea actelor de clemenţă, legea
penală mai favorabilă, prescripţia răspunderii penale etc.

§4. Sancţiuni
În art. 228 alin. (1) C. pen. se prevede ca pedeapsă principală pentru
infracţiunea de furt închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Dacă prin săvârşirea faptei de furt s-au produs consecinţe deosebit de grave,
adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, limitele speciale ale pedepsei
se majorează cu jumătate (art. 2561 C. pen.).
La stabilirea naturii, a duratei ori a cuantumului pedepsei în cazul săvârşirii unei
infracţiuni de furt, instanţa va ţine seama de criteriile generale de individualizare a
pe depsei prevăzute în art. 74 C. pen. Totodată, instanţa are posibilitatea ca, pe
lângă pedeapsa închisorii, în temeiul art. 62 C. pen., să aplice şi pedeapsa amenzii.
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi este facultativă;
ea poate fi aplicată, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de furt, dacă instanţa constată
că, faţă de gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului,
această pedeapsă este necesară.
Când furtul s-a săvârşit în formă continuată, în baza prevederilor art. 36 C. pen.,
se sancţionează cu pedeapsa închisorii prevăzută în art. 228 alin. (1) C. pen., al

1
A se vedea, de exemplu, decizii ale Curţii de Apel Bucureşti, în C.P.J.P. 1994, p. 92, C.P.J.P. 1995, p. 73, C.P.J.P 1997, p.
140; de asemenea, a se vedea C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 544/1999, în C.P.J.P. 1999, p. 145; C.S.J., s. pen., dec. nr.
1770/2002, în R.D.P. nr. 3/2002, p. 119.
2
A se vedea G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 298 şi 299.
cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii,
respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.
Bunurile sustrase găsite asupra făptuitorului sunt restituite persoanei vătămate.
Vor fi supuse confiscării speciale bunurile care fac obiectul dispoziţiilor art. 112
C. pen.

Secţiunea a 2‑ a. Furtul calificat

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Furtul calificat este incriminat în art. 229 C. pen. în trei variante.
Prima variantă a furtului calificat [art. 229 alin. (1) C. pen.] constă în furtul
săvârşit în următoarele împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopţii;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate
ori a unei chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere.
A doua variantă a furtului calificat [art. 229 alin. (2) C. pen.] presupune
săvârşirea furtului în următoarele împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă.
A treia variantă a furtului calificat [art. 229 alin. (3) C. pen.] se reţine când
furtul priveşte următoarele categorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse
petroliere
sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare sau alertare în caz de
incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la
accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
com-ponente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport
aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a
persoanelor
pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii,
precum şi componente de comunicaţii.
Codul penal în vigoare adoptă, ca şi Codul penal anterior, soluţia tradiţională
de a incrimina furtul calificat într-un text distinct de furtul simplu.
 De asemenea, elementele circumstanţiale ale furtului calificat, atât în Codul
penal în vigoare, cât şi în Codul penal anterior, sunt sistematizate în textele de
incriminare în raport cu gravitata faptei, aceasta fiind condiţionată de locul, modul
şi timpul săvârşirii furtului ori de natura bunurilor care constituie obiectul material
al faptei.
Legiuitorul Codului penal în vigoare a renunţat la unele elemente
circumstanţiale de agravare prevăzute în Codul penal anterior, cum sunt
săvârşirea furtului de două sau mai multe persoane împreună, asupra unei
persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra şi în
timpul unei calamităţi, datorită faptului că aceste împrejurări sunt prevăzute, cu
acelaşi conţinut sau cu un conţinut apropiat, ca circumstanţe agravante legale [art.
77 lit. a), e) şi g)], determinând oricum majorarea limitelor de pedeapsă.
În acelaşi timp, au fost introduse în conţinutul furtului calificat două noi elemente
circumstanţiale de agravare, şi anume săvârşirea furtului prin scoaterea din
funcţiune a sistemului de alarmă sau supraveghere şi, respectiv, prin violare de
domiciliu sau sediu profesional. Primul element circumstanţial îşi găseşte
justificarea în realitatea socială actuală, când tot mai multe proprietăţi sunt dotate
cu sisteme de alarmă sau supraveghere şi nu de puţine ori infractorii recurg la
anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii infracţiunii. Introducerea celui de-al
doilea element circumstanţial de agravare a furtului s-a impus pentru a rezolva
legal situaţia în care furtul este săvârşit prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu
sau sediu profesional, situaţie în care s-au exprimat opinii contradictorii în literatura
de specialitate şi s-au dat soluţii neunitare în practica judiciară sub incidenţa
Codului penal anterior1.
Întrucât conţinutul juridic al furtului calificat presupune mai întâi întrunirea
tuturor elementelor de structură ale furtului simplu (care au fost analizate în cele
ce au precedat) şi apoi constatarea existenţei elementului circumstanţial de
agravare, în continuare vom examina modalităţile normative ale furtului calificat în
succesiunea în care acestea sunt prevăzute în textul de incriminare, dezvoltând
conţinutul fiecărui element circumstanţial.
De observat că, în art. 229 C. pen., legiuitorul a sistematizat elementele
circumstanţiale ale furtului calificat în trei grupe, corespunzătoare celor trei variante
de incriminare, în funcţie de gravitatea în abstract pe care aceste împrejurări o
imprimă furtului.

§2. Analiza elementelor circumstanţiale ale furtului calificat în varianta

prevăzută în art. 229 alin. (1) C. pen.
Potrivit prevederilor art. 229 alin. (1) C. pen., elementul circumstanţial de
agravare a furtului calificat constă în următoarele împrejurări:
a) Săvârşirea furtului într‑ un mijloc de transport în comun [art. 229 alin.
(1) lit. a) C. pen.]. Caracterul agravant al furtului săvârşit în această împrejurare
se datorează condiţiilor în care, de regulă, se călătoreşte în mijlocele de transport
în comun: aglomeraţia existentă în cele mai multe situaţii, starea de oboseală a
1
Expunerea de motive a proiectului Codului penal, www.cdep.ro.
unor călători, imposibilitatea călătorilor de a avea întotdeauna bagajul în imediata
apropiere şi de a putea să îl supravegheze în mod constant, împrejurări de care
pot profita infractorii pentru a sustrage anumite bunuri.
Prin „mijloc de transport în comun” se înţelege orice vehicul destinat
transportului mai multor persoane împreună, cum sunt autobuzele, tramvaiele,
troleibuzele, avioanele, trenurile, vagoanele, metroul, maxi-taxi etc. Tot un mijloc
de transport în comun ar putea fi şi acela care, fără a avea destinaţia mai sus
arătată, are în mod real posibilitatea de a transporta mai multe persoane împreună,
de exemplu, remorca unui tractor care transportă mai mulţi muncitori de la un
şantier la altul.
Pentru a reţine furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun, este necesar
ca bunul să se afle asupra unui pasager sau în spaţiul afectat transportului în
comun, de exemplu, pe bănci, pe culoar, în reţeaua pentru bagaje etc.; dacă
bunurile sustrase se aflau în remiza specială a mijlocului de transport în comun
sau în vagonul de bagaje, nu se poate reţine această împrejurare de agravare a
furtului, ci, eventual furtul săvârşit prin efracţie sau în timpul nopţii.
Furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun nu se poate reţine dacă
mijlocul de transport nu era folosit în acest scop, aflându-se, de exemplu, în garaj
sau în atelier pentru reparaţii.
Nu sunt incidente dispoziţiile art. 229 alin. (1) lit. a) C. pen. nici în cazul furturilor
săvârşite în taxi (de exemplu, conducătorul auto de taxi sustrage bunuri aparţinând
călătorilor), deoarece acest vehicul nu este un mijloc de transport în comun1.
b) Săvârşirea furtului în timpul nopţii [art. 229 alin. (1) lit. b) C. pen.].
Noaptea este intervalul de timp în care se săvârşesc cele mai multe infracţiuni,
între care furtul ocupă locul de frunte. Furtul săvârşit în timpul nopţii devine un
element circumstanţial de agravare a acestei fapte, întrucât făptuitorul, la
adăpostul întunericului, devine mai curajos, mai îndrăzneţ, deoarece are posibilităţi
mai mari de a se ascunde, iar intervenţia autorităţilor şi posibilitatea strângerii
probelor sunt mult diminuate. Este firesc, aşadar, ca legea să considere „timpul
nopţii” ca o împrejurare care atribuie caracter calificat infracţiunii de furt. De
asemenea, în condiţiile create de întunericul nopţii, infractorii se pot apropia mai
uşor, în mai multă siguranţă de bunurile pe care vor să le sustragă, apărarea
acestor bunuri este simţitor îngreunată, printre altele, şi din cauza diminuării
atenţiei celor care le deţin ori a temerii pe care ar putea-o avea faţă de o eventuală
agresiune din partea făptuitorului.
Pentru determinarea circumstanţei „în timpul nopţii”, în sensul art. 229 alin. (1)
lit. b) C. pen., nu poate fi avut în vedere în mod exclusiv criteriul astronomic (apusul
şi răsăritul soarelui), deoarece nici apusul nu transformă imediat ziua în noapte,
nici răsăritul soarelui nu transformă noaptea prompt în zi, ci între apusul sau
răsăritul soarelui şi noaptea reală există o perioadă de tranziţie, în care cele două
fenomene se întrepătrund. Referindu-se la „timpul nopţii”, textul menţionat are în
vedere noaptea reală, adică intervalul de timp din momentul în care întunericul s-
a substituit luminii şi până când lumina va lua locul întunericului; amurgul nu este

1
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 112.
întuneric şi nu caracterizează noaptea, după cum zorile nu sunt încă lumină şi nu
caracterizează ziua1.
Stabilirea faptului că furtul a fost sau nu săvârşit în timpul nopţii este lăsată la
latitudinea instanţei de judecată, care va ţine seama de situaţia concretă existentă
în fiecare caz în parte, şi anume de data calendaristică, de ora când a fost comisă
fapta, de poziţia topografică a localităţii în care a fost săvârşită infracţiunea (munte,
deal, câmpie), de condiţiile atmosferice locale existente la acea dată etc.
În practica judiciară s-a interpretat, de regulă, în mod corect înţelesul expresiei
„în timpul nopţii”, luând în seamă noaptea reală. Astfel, s-a decis că furtul se
consideră săvârşit în timpul nopţii (noaptea reală), indiferent dacă noaptea a
înlesnit sau nu săvârşirea faptei ori dacă locul unde s-a sustras bunul era luminat
puternic sau dacă făptuitorul şi-a prelungit activitatea începută ziua şi în timpul
nopţii, atât timp cât norma de incriminare nu lasă să se înţeleagă o altă
interpretare2.
În doctrina penală s-a exprimat opinia, pe care o apreciem a fi întemeiată, că
împrejurarea săvârşirii furtului în timpul nopţii nu este operantă în cazul în care
furtul a fost săvârşit între soţi, între membri de familie, de un minor faţă de tutore
ori de cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de
aceasta, întrucât, atât timp cât locuiesc împreună (autorul şi victima), starea de
fapt este aceeaşi atât noaptea, cât şi ziua. Circumstanţa va fi aplicabilă însă soţilor,
membrilor de familie, minorului faţă de tutore, când aceştia nu locuiesc împreună3.
c) Săvârşirea furtului de o persoană mascată, deghizată sau travestită [art.
229 alin. (1) lit. c) C. pen.]. Această împrejurare imprimă furtului un caracter mai
grav din cauza periculozităţii pe care o prezintă făptuitorul: acesta acţionează într-
un mod de natură să contribuie la intimidarea şi înfricoşarea victimei. În acelaşi
timp, autorul furtului, acţionând într-o astfel de împrejurare, are un mai mare curaj,
ştiind că va fi mai greu recunoscut sau identificat.
Persoana „mascată” este acea persoană care poartă total sau parţial o mască,
în acest fel reuşind să se ascundă privirilor şi să nu fie recunoscută de cel în
prezenţa căruia se află.
Persoana este „deghizată” atunci când se îmbracă sau îşi aranjează înfăţişarea
în aşa fel încât să nu poată fi recunoscută; de pildă, îşi pune mustaţă, perucă sau
se îmbracă de aşa natură să îşi piardă identitatea.
O persoană „travestită” este cea care îşi aranjează vestimentaţia, înfăţişarea
pentru a crea impresia că este de sex opus decât cel real.
Potrivit dicţionarului limbii române, sunt sinonime cuvintele „a deghiza”, „a
travesti”4. „A deghiza” înseamnă a arăta un lucru altora sub o altă aparenţă, care
împiedică a fi recunoscut; „a travesti” presupune a îmbrăca ceva de un fel care nu
aparţine nici vârstei sale, nici condiţiei sale, nici sexului său, adică a face în vreun
fel din cineva un personaj cu totul altul. Se travesteşte, de exemplu, un civil în

1
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 478.
2
A se vedea G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 112.
3
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 478.
4
DEX, p. 283, 1141.
militar, un bărbat în femeie, un om obişnuit în călugăr, în cerşetor, în infirm (orb,
olog, slut).
Mascarea, deghizarea sau travestirea autorului furtului sunt mai mult sau mai
puţin sinonime, toate înseamnă a ascunde, a transforma, a falsifica figura sau felul
de a fi al cuiva, în aşa fel încât să nu poată fi recunoscut. O atare transformare
trebuie să fie aptă să inducă în eroare victima, în caz contrar, circumstanţa nu
poate fi incidentă.
d) Săvârşirea furtului prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept
a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase [art. 229 alin. (1) lit. d) C.
pen.]. Acest element circumstanţial de agravare a faptei de furt se referă la
anumite moduri sau mijloace folosite de autor pentru comiterea faptei şi care
imprimă acesteia o gravitate sporită.
Pentru a se reţine acest element circumstanţial de agravare a furtului, este
necesar să se constate că făptuitorul a folosit efectiv în comiterea furtului ori în
încercarea săvârşirii acestuia unul dintre modurile sau mijloacele prevăzute în art.
229 alin. (1) lit. d) C. pen.
Prin „efracţie”, în sensul în care este folosit în norma de incriminare a furtului
calificat, se înţelege orice rupere, spargere, dărâmare a zidurilor, a gardurilor sau
a altor îngrădiri închise, a acoperişurilor, a porţilor, a pardoselilor, a ferestrelor, a
încuietorilor, a lacătelor sau a oricăror altor instrumente ori unelte destinate a opri
intrarea, prin forţarea cărora făptuitorul îşi creează o trecere care nu era mai înainte
sau care era închisă ori o lărgeşte să poată intra sau face o deschidere oarecare
prin mijlocirea căreia să se introducă înăuntru spre a comite furtul; sau dacă
făptuitorul, aflându-se în interiorul casei, al clădirii ori al îngrădirii, a deschis, prin
vreunul dintre mijloacele arătate mai sus, uşile, îngrădirile sau încuietorile
dinăuntru, dulapurile, lăzile, cuferele ori orice altă mobilă susceptibilă de a fi închisă
etc.1
Există efracţie nu numai în cazul în care făptuitorul sparge, de exemplu,
fereastra, rupe uşa, smulge încuietoarea uşii, ridică un card de închidere etc., ci şi
în cazul în care, fără distrugerea încuietorii sau spargerea dispozitivului de
închidere, deci fără degradarea bunului, pur şi simplu înlătură obiectul sau
dispozitivul de închidere, de exemplu, scoate uşa din balamale sau dă la o parte
obiectul metalic ori de lemn care închide fereastra.
Pentru a se reţine efracţia ca agravantă a furtului, este necesar ca instrumentele
sau dispozitivele de închidere să poată prin natura lor să închidă şi să apere bunul
ori locul, şi nu să fie simple semne, cum ar fi zăvorul de la poarta neîncuiată, gătejul
care ţine loc de lacăt la poartă; de asemenea, trebuie să constituie un obstacol
pentru intrare, care este înlăturat prin violenţă.
Nu există efracţie pentru acela care a comis furtul când o altă persoană
spărsese anterior lacătul şi îşi însuşise unele bunuri, după care l-a înştiinţat că în
dulap mai există bunuri care ar putea fi sustrase[2].

1
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 336. [2] G. anTonIu, c. bulaI
(coord.), op. cit., vol. III, p. 113.
 De regulă, efracţia are drept consecinţă distrugerea sau degradarea obiectului
ori dispozitivului asupra căruia operează (distrugerea uşii, spargerea vitrinei,
degradarea sau distrugerea încuietorilor etc.). În alte situaţii, nu se comit
asemenea acte păgubitoare (distrugeri, degradări etc.), de exemplu, atunci când
se demontează o fereastră pentru a intra în locuinţă sau portiera de la un
autoturism pentru a sustrage unele bunuri. Atunci când se produc pagube
materiale persoanei vătămate prin acţiunea de efracţie, nu există şi o infracţiune
distinctă de distrugere, ci distrugerea este absorbită în fapta complexă de furt
calificat.
Prin „escaladare”, în accepţiunea art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen., se înţelege
trecerea peste un obstacol întâlnit de făptuitor şi care îl separă de bunul mobil a
cărei sustragere o urmăreşte. Aşadar, escaladarea – mijloc de depăşire a
obstacolului pentru a ajunge la bunul urmărit a fi sustras – înseamnă orice intrare
în case, clădiri ori împrejmuiri, săvârşită prin suire peste ziduri, porţi, învelitori,
uluce sau alte îngrădiri închise, precum şi orice intrare pe ferestre, prin coşuri
(hornuri), prin ferestre din pivniţă sau orice alte găuri pe sub pământ care nu sunt
destinate a servi de intrare.
Pentru a se reţine escaladarea ca mod de săvârşire a furtului, trebuie să se
constate că autorul furtului, pentru a ajunge la bunul sustras, a făcut o sforţare, un
efort, prin încordarea puterii sale fizice sau prin folosirea abilităţii sale, iar
nicidecum simpla înlăturare a unui aparat de închidere sau încuietoare. De aceea,
nu se poate vorbi despre escaladare dacă, de exemplu, zidul sau îngrădirea sunt
de aşa fel sau aşa de jos, încât au putut fi trecute cu piciorul (un tufiş mic şi rar).
Această evaluare rămâne întotdeauna un atribut al judecătorului, care va ţine
seama de condiţiile concrete în care s-a comis fapta.
Dacă făptuitorul s-a introdus în locul îngrădit pe cale normală (de exemplu, pe
poarta care era deschisă), dar a ieşit prin escaladare cu bunul furat, nu se poate
reţine furt calificat, ci furt simplu, deoarece făptuitorul nu a folosit escaladarea
pentru consumarea furtului, aşa cum cere norma de incriminare a furtului calificat,
ci ulterior, pentru îndepărtarea de la locul faptei.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase în
comiterea faptei de furt este asimilată cu efracţia sau escaladarea şi constituie o
circumstanţă agravantă în aceleaşi condiţii şi locuri şi cu aceleaşi efecte.
„Folosirea frauduloasă a unei chei adevărate” înseamnă că autorul furtului a
întrebuinţat, fără drept, chiar cheia care se folosea în mod obişnuit la deschidere,
ca şi cum ar fi îndreptăţit la aceasta. Cheia poate să ajungă în mâna făptuitorului
ca urmare a sustragerii ori dacă a găsit-o ori i-a fost încredinţată pentru a efectua
o dublură sau pur şi simplu i-a fost dată pentru a o păstra o perioadă de timp.
În sensul dispoziţiilor art. 229 alin. (1) C. pen., „cheia mincinoasă” are un sens
mai larg şi înseamnă nu numai cheia imitată, contrafăcută, alterată, ci şi orice
instrument care nu este destinat de proprietar sau de cel în drept la deschiderea
în mod regulat a încuietorii (de exemplu, cârlig, şperaclu etc.).
Pentru a opera această agravantă, trebuie ca atât cheia adevărată, cât şi cea
mincinoasă să fi fost folosită efectiv la săvârşirea furtului, şi nu după consumarea
acestuia.
 În practica judiciară s-au pronunţat hotărâri corecte şi unitare în ceea ce priveşte
furtul săvârşit prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei
mincinoase. Astfel, instanţele au decis că furtul s-a săvârşit prin aceste mijloace în
cazul în care proprietarul, folosind o cheie adevărată, pătrunde în locuinţa
închiriată şi sustrage un telefon şi un fax aparţinând chiriaşului1; sau dacă, pentru
a intra în apartamentul persoanei vătămate, autorul furtului s-a folosit de cheia pe
care i-a încredinţat-o aceasta pentru a-i lua de acolo unele lucruri2; ori dacă
făptuitorul a deschis o încuietoare folosind o sârmă îndoită3.
Nu se poate reţine acest element circumstanţial de agravare a furtului în cazul
utilizării unei chei de contact, alta decât cea adevărată, pentru a pune în mişcare
motorul unui autovehicul spre a-l folosi pe nedrept. În mod corect s-a susţinut că
cheia de contact nu este propriu-zis o cheie (obiect folosit la închiderea sau
deschiderea unei încuietori), ci un instrument având cu totul altă întrebuinţare 4.
e) Săvârşirea furtului prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă
ori de supraveghere [art. 229 alin. (1) lit. e) C. pen.]. Acest element
circumstanţial de agravare a furtului nu are corespondent în Codul penal anterior.
Consacrarea în Codul penal în vigoare ca element circumstanţial de agravare a
furtului săvârşit în aceste condiţii îşi găseşte justificarea în realitatea socială
actuală, când tot mai multe proprietăţi sunt dotate cu sisteme de alarmare şi
supraveghere şi nu de puţine ori infractorii au recurs la anihilarea acestora pentru
facilitarea comiterii infracţiunii.
Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia
persoanelor5 consacră întregul Capitol IV reglementării sistemelor tehnice de
protecţie şi alarmare împotriva efracţiei6. În sensul acestei legi, prin „sisteme de
alarmare împotriva efracţiei” se înţelege ansamblul de echipamente electronice
care poate fi compus din centrală de comandă şi semnalizare optică şi acustică,
detectoare, butoane şi pedale de panică, control de acces şi televiziune cu circuit
închis cu posibilităţi de înregistrare şi stocare a imaginilor şi datelor, corespunzător
gradului de siguranţă impus de caracteristicile obiectivului păzit.
Instalarea, modificarea, inclusiv punerea în funcţiune a sistemelor de alarmare
împotriva efracţiei se avizează şi se controlează de Direcţia Generală de Poliţie a
Municipiului Bucureşti ori de inspectoratul de poliţie judeţean pe raza căruia se află
obiectivul. Proiectele sistemelor de alarmare împotriva efracţiei se întocmesc în
mod obligatoriu pentru obiectivele care sunt supuse avizării poliţiei, iar elaborarea
acestora se face cu respectarea cerinţelor tehnice minime stabilite prin normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003.
Pentru a încadra fapta de furt în dispoziţiile art. 229 alin. (1) lit. e) C. pen.,
întrucât acesta s-a comis prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori

1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 136/2000, în R.D.P. nr. 1/2002, p. 123.
2
V. PaPaDoPol, şt. Daneş, op. cit., p. 119.
3
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 113.
4
Idem, p. 117.
5
Republicată în M. Of. nr. 189 din 18 martie 2014.
6
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 340. [6] V. dobrInoIu, în V.
DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 236.
de supraveghere, este necesar să se constate că locul unde se afla bunul ce face
obiectul sustragerii era asigurat cu un sistem de alarmă ori de supraveghere în
funcţiune şi care a fost scos din funcţiune de către autorul furtului sau de către o
altă persoană în înţelegere cu autorul. Dacă locul de unde a fost sustras bunul era
asigurat cu un sistem de alarmă sau de supraveghere, însă în momentul săvârşirii
furtului acesta nu funcţiona, fapta de furt va căpăta o altă încadrare juridică,
indiferent dacă făptuitorul cunoştea sau nu această situaţie, deoarece norma de
incriminare cere expres ca furtul să fie precedat de scoaterea din funcţiune a
sistemului de alarmă ori de supraveghere[6].
§3. Analiza elementelor circumstanţiale ale furtului calificat în varianta
prevăzută în art. 229 alin. (2) C. pen.
Fapta de furt va putea fi încadrată în această variantă a furtului calificat dacă a
fost săvârşită în următoarele împrejurări:
a) Săvârşirea furtului asupra unui bun care face parte din patrimoniul
cultural [art. 229 alin. (2) lit. a) C. pen.]. Această împrejurare de agravare a
furtului se particularizează de celelalte prin obiectul material, care trebuie să
constea, în toate cazurile, într-un bun mobil din patrimoniul cultural, care se
determină prin legi speciale.
Norma de incriminare a furtului calificat prevăzută în art. 229 alin. (2) lit. a) C.
pen. este o normă de trimitere şi, pentru a fi incidentă, trebuie să se constate că
bunul asupra căruia s-a efectuat acţiunea de luare, în condiţiile art. 228 alin. (1) C.
pen., face parte din patrimoniul cultural, adică este vorba despre bunuri cu valoare
istorică, artistică, documentară sau de altă natură, indiferent dacă valoarea are
conotaţii naţionale ori internaţionale1.
Regimul juridic al bunurilor din patrimoniul cultural naţional mobil este prevăzut
în Legea nr. 182/20002, iar bunurile care ar putea face obiectul furtului calificat sunt
cele prevăzute în art. 3 din acest act normativ. Potrivit acestui text, patrimoniul
cultural naţional cuprinde următoarele categorii de bunuri: bunuri arheologice şi
istorico-documentare, bunuri cu semnificaţie artistică, bunuri cu semnificaţie
etnografică, bunuri de importanţă ştiinţifică şi bunuri de importanţă tehnică.
O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor
situri arheologice ca zone de interes naţional 3 completează cadrul legal şi oferă şi
alte criterii de identificare a unor bunuri care fac parte din categoria bunurilor din
patrimoniul cultural naţional.
Pentru ca autorul unei fapte de furt să fie sancţionat prin aplicarea dispoziţiilor
art. 229 alin. (2) lit. a) C. pen., pe lângă constatarea elementelor obiective (acţiunea
de luare a unui bun care face parte din patrimoniul cultural), este necesar să se
sta bilească şi specificul elementului subiectiv al acestei fapte, şi anume că autorul
a prevăzut sau acceptat că bunul sustras face parte din patrimoniul cultural. În
sens contrar, făptuitorul va putea fi pedepsit pentru furt calificat, dacă se reţin alte

1
T. Medeanu, în M. BaSaraB, V. Paşca (coorD.), op. cit., p. 395.
2
Republicată în M. Of. nr. 259 din 9 aprilie 2014.
3
Republicată în M. Of. nr. 951 din 24 noiembrie 2006.
împrejurări dintre cele prevăzute în art. 229 C. pen., ori pentru furt simplu. Practica
judiciară este constantă în acest sens1.
b) Săvârşirea furtului prin violare de domiciliu sau sediu profesional
[art. 229 alin. (2) lit. b) C. pen.]. Acest element circumstanţial de agravare a
furtului nu a existat în Codul penal anterior. Introducerea sa în Codul penal în
vigoare a fost consecinţa recunoaşterii existenţei unui plus de gravitate pe care o
prezintă fapta de furt săvârşită prin violare de domiciliu sau sediu profesional.
Ţinând seama de reglementarea din Codul penal anterior în privinţa încadrării
juridice a furtului săvârşit prin violare de domiciliu, atât în practica judiciară, cât şi
în doctrina penală s-au formulat trei opinii2.
într‑ o primă opinie, s-a promovat ideea că, în acest caz, furtul absoarbe în
mod natural violarea de domiciliu, existând o complexitate naturală. S-a motivat,
în esenţă, că, atât timp cât un bun se află într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau
loc împrejmuit ţinând de aceasta, furtul nu poate fi comis decât prin violare de
domiciliu; rezultă că furtul absoarbe în mod natural violarea de domiciliu 3.
într‑ o a doua opinie, s-a considerat că numai furtul calificat săvârşit prin efracţie,
escaladare sau folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei
mincinoase absoarbe în mod natural violarea de domiciliu, iar dacă a fost săvârşit
în alte împrejurări, va exista concurs de infracţiuni. În susţinerea acestei opinii, se
porneşte de la ideea după care efracţia, escaladarea etc. presupun implicit, ca
regulă generală, violarea de domiciliu, premisă care este discutabilă, deoarece
efracţia, escaladarea etc. ar putea fi concepute şi fără să existe concomitent o
violare de domiciliu sau a sediului profesional (de pildă, când făptuitorul a pătruns
într-un domiciliu prin uşa deschisă, dar a folosit efracţia pentru a deschide
dulapurile interioare)4.
într‑ o ultimă opinie, s-a susţinut că furtul calificat săvârşit prin efracţie,
escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei
mincinoase este o infracţiune complexă (complexitate legală), care absoarbe în
conţinutul său, ca element circumstanţial agravat, infracţiunea de violare de
domiciliu. Potrivit acestei opinii, când furtul este săvârşit în alte circumstanţe decât
cea arătată mai sus, va exista concurs de infracţiuni 5.
S-au criticat aceste susţineri, arătându-se că furtul prevăzut în art. 209 alin. (1)
lit. i) C. pen. anterior nu poate fi considerat ca o infracţiune complexă, formă a
unităţii legale de infracţiune, întrucât textul de mai sus nu conţine nicio referire
expresă la infracţiunea de violare de domiciliu. În acest text nu pot fi găsite nici
denumirea infracţiunii care se pretinde că ar constitui element circumstanţial
agravat (violarea de domiciliu), nici acţiunea specifică acestei infracţiuni
(pătrunderea într-o locuinţă, încăpere etc.) şi nici urmarea acesteia (încălcarea
libertăţii domiciliului). Noţiunile de „efracţie”, „escaladare” şi „folosire fără drept a

1
C.S.J., s. pen., dec. nr. 5263/2002, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 154.
2
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 342.
3
G. naVroT, Încadrarea juridică a furtului săvârşit prin violare de domiciliu (I), în R.R.D. nr. 6/1974, p. 18-20.
4
V. PaPadoPol, Consideraţii cu privire la încadrarea juridică a faptelor de violare de domiciliu comise în vederea săvârşirii
altor infracţiuni, în R.R.D. nr. 9/1975, p. 28-35.
5
l. bIro, Încadrarea juridică a furtului săvârşit prin violare de domiciliu (II), în R.R.D. nr. 6/1974, p. 20-22.
unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase” au un sens larg diferit de cel al
noţiunii de „pătrundere” într-o locuinţă, încăpere etc. Ca urmare, chiar dacă efracţia
priveşte încuietorile unei locuinţe, ea nu înseamnă „pătrunderea în locuinţă”, ci
numai „înlăturarea dispozitivului de închidere” a locuinţei respective.
Respingând toate aceste susţineri, autorii Codului penal în vigoare au adoptat
o altă soluţie, care, recunoscând plusul de gravitate pe care îl prezintă furtul comis
în condiţiile efracţiei, escaladării etc., a prevăzut explicit în conţinutul furtului
calificat un nou element circumstanţial de agravare, şi anume când furtul este
săvârşit prin violare de domiciliu sau sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b) C.
pen.].
c) Săvârşirea furtului de o persoană având asupra sa o armă [art. 229 alin.
(2) lit. c) C. pen.]. Săvârşirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă
conferă furtului un caracter mai grav, întrucât autorul acestei fapte se simte
încurajat de a o săvârşi datorită mijloacelor pe care le are asupra sa şi la care
poate recurge la nevoie. Prin urmare, în această împrejurare, există primejdia ca
făptuitorul să folosească arma pentru a comite furtul ori pentru a putea menţine
bunul sustras sau pentru a înlătura rezistenţa victimei, iar dacă arma este şi vizibilă,
această împrejurare este de natură să o intimideze pe victimă.
Noţiunea de „armă” are înţelesul arătat în art. 179 alin. (1) C. pen., şi anume
instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziţiile legale.
Asemenea dispoziţii sunt cuprinse în Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor
şi al muniţiilor, republicată.
În noţiunea de „armă” din art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen. nu se includ şi obiectele
la care se referă art. 179 alin. (2), obiecte asimilate cu armele, întrucât, potrivit
prevederilor acestui text, asimilarea operează numai când astfel de obiecte au fost
întrebuinţate în cursul activităţii infracţionale, or, dimpotrivă, prin folosirea armei în
sensul art. 179 alin. (1) C. pen., fapta, aşa cum s-a arătat, ar constitui infracţiunea
de tâlhărie, şi nu de furt calificat.
Arma aflată asupra infractorului în timpul săvârşirii furtului poate fi aparentă
(vizibilă) sau ascunsă. Agravanta operează şi în cazul în care victima nu a ştiut că
autorul furtului are o armă asupra sa şi să se fi simţit intimidată. Pentru ca
agravanta să opereze, este suficient ca autorul furtului să se ştie înarmat şi prin
aceasta să acţioneze cu mai mare îndrăzneală în săvârşirea faptei, împrejurare de
natură să agraveze fapta de furt.
Nu are relevanţă pentru reţinerea agravantei dacă autorul furtului care avea
asupra sa o armă poseda ori nu permis legal. Dacă deţine ilegal arma, vom fi în
prezenţa infracţiunii de furt calificat prevăzute în art. 229 alin. (2) lit. c) C. pen., în
concurs cu infracţiunea prevăzută în art. 342 C. pen. (nerespectarea regimului
armelor şi muniţiilor).

§4. Analiza elementelor circumstanţiale ale furtului calificat în varianta

prevăzută în art. 229 alin. (3) C. pen.
La instituirea elementelor circumstanţiale ale furtului calificat incriminat în
varianta prevăzută în art. 229 alin. (3) C. pen. s-a avut în vedere natura bunurilor
care fac obiectul furtului, dar nu atât prin valoarea lor economică, cât prin rolul pe
care îl au acestea în cadrul unor sisteme sau activităţi de mare interes public şi a
căror sustragere poate genera pagube mari sau crea pericole deosebite pentru
alte valori sociale importante, inclusiv vieţi omeneşti.
Furtul urmează a fi încadrat în textul art. 229 alin. (3) C. pen. când este săvârşit
asupra următoarelor categorii de bunuri:
a) Ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte
produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori
vagoane‑ cisternă [art. 229 alin. (3) lit. a) C. pen.]. Pentru a se reţine acest
element circumstanţial de agravare a furtului, organele judiciare trebuie să
constate că bunurile menţionate expres şi limitativ de lege se aflau, în momentul
sustragerii, în conducte, cisterne ori vagoane-cisternă. Dacă aceste bunuri s-ar
afla în alte locuri, agravanta nu va opera.
Furtul de combustibil petrolier din locurile menţionate mai sus a devenit o
afacere profitabilă în ultimii ani, întâlnindu-se tot mai multe cazuri de distrugere a
conductelor, a vagoanelor şi a depozitelor pentru obţinerea acestui produs.
Creşterea preţului petrolului la scară mondială şi dificultatea supravegherii
conductelor, depozitelor ori vagoanelor a determinat o creştere a furtului de
produse, în multe cazuri luând un caracter organizat.
Sustragerea unor asemenea bunuri, însoţită deseori de distrugeri de conducte,
depozite sau instalaţii petroliere, este deosebit de periculoasă, nu numai prin
pagubele considerabile care ar putea fi cauzate unităţilor producătoare,
prelucrătoare sau distribuitoare de produse petroliere sau gaze naturale, dar şi prin
poluarea mediului şi pericolul de incendiu pe care le determină.
b) Componente ale sistemelor de irigaţii [art. 229 alin. (3) lit. b) C. pen.].
Furturile de componente ale sistemelor de irigaţii are o gravitate aparte, mai ales
prin consecinţele ulterioare ale faptei, susceptibile să provoace împiedicarea
funcţionării normale a sistemului de irigaţii.
Este cunoscut faptul că, după 1990, s-a înregistrat o creştere a fenomenului de
sustragere a instalaţiilor de irigaţii: ţevi, piese de metale neferoase, dispozitive de
irigare, care au afectat foarte mult sistemul de irigaţii.
Din această categorie de bunuri fac parte conductele, hidranţii, staţiile de
pompare, staţiile de punere sub presiune a apei, motoarele de acţionare, circuitele
de automatizare etc.
c) Componente ale reţelelor electrice [art. 229 alin. (3) lit. c) C. pen.].
Furtul unor asemenea bunuri face ca fapta să fie considerată mai gravă, mai ales
prin consecinţele pe care lipsa energiei electrice o poate avea asupra activităţii
oamenilor şi a unităţilor industriale, comerciale, culturale etc. Prin introducerea
acestui element circumstanţial de agravare a furtului în Codul penal, s-a avut în
vedere şi frecvenţa înregistrată în statistica furturilor asupra liniilor de transport de
electricitate.
 Din constatările organelor judiciare a rezultat că furtul de componente ale
reţelelor electrice se săvârşeşte, de regulă, în timp de noapte, prin efracţie sau
escaladare1.
d) Un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în
caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică [art. 229 alin. (3) lit. d) C.
pen.]. Se justifică considerarea mai gravă a faptei de furt atunci când acţiunea de
luare are ca obiect material asemenea bunuri, întrucât astfel de sustrageri pot crea
mari dificultăţi sau pot chiar zădărnici intervenţia serviciilor de specialitate în
stingerea incendiilor ori a autorităţilor sau a altor servicii în situaţii de urgenţă
publică.
Măsurile preventive împotriva incendiilor sau a situaţiilor de urgenţă sunt
prevăzute în acte normative speciale, cum ar fi Legea nr. 307/2006 privind
apărarea împotriva incendiilor2, Ordinul nr. 163/2007 pentru aprobarea Normelor
generale de apărare împotriva incendiilor3 sau Ordinul nr. 129/2016 pentru
aprobarea Normelor metodologice privind avizarea şi autorizarea de securitate la
incendiu şi protecţie civilă4. Aceste acte normative definesc şi noţiunile specifice în
domeniu, adică ce înseamnă sisteme de semnalizare, alarmare ori alertare.
e) Un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu,
la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru
[art. 229 alin. (3) lit. e) C. pen.]. Sustragerea unor asemenea bunuri prezintă o
gravitate sporită, deoarece prin aceasta se împiedică acţiunea serviciilor de
intervenţie şi de salvare în cazul unor evenimente grave şi urgente. Furtul care are
ca obiect material astfel de bunuri aduce atingere, pe de o parte, relaţiilor sociale
privitoare la păstrarea situaţiei fizice a bunurilor mobile şi împiedicarea sustragerii
lor din patrimoniul public, iar, pe de altă parte, relaţiilor sociale referitoare la unele
atribute ale persoanei fizice, cum sunt viaţa şi sănătatea sau integritatea corporală.
f) Instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval,
aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de
transport aferente [art. 229 alin. (3) lit. f) C. pen.]. Sustragerea unor astfel de
bunuri pune în pericol grav siguranţa transporturilor (feroviar, rutier, naval, aerian),
diminuează sau anulează eficienţa mijloacelor de transport ca urmare a sustragerii
de părţi componente ale acestora.
Pentru că norma de incriminare determină explicit bunurile care constituie
obiectul material al infracţiunii de furt calificat săvârşite în această împrejurare, este
necesar ca, subiectiv, făptuitorul să aibă reprezentarea naturii acestor bunuri. În
practica judiciară s-a reţinut furt calificat săvârşit în această împrejurare în cazul
sustragerii bobinelor care controlează electric prezenţa unui tren pe calea ferată,
întrucât acestea constituie instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, iar
autorul faptei şi-a dat seama de rolul lor5. Nu s-a reţinut însă această agravantă în
ipoteza în care inculpatul a sustras de pe câmp, la marginea triajului C.F.R., piese

1
a. sToIca, Infracţiuni contra patrimoniului. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 21.
2
M. Of. nr. 633 din 21 iulie 2006.
3
M. Of. nr. 216 din 29 martie 2007.
4
M. Of. nr. 675 din 1 septembrie 2016.
5
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5260/2006, în J.S.P. 2006, p. 341.
metalice disparate, fără să realizeze că acestea constituie piese ale unor vagoane
care au fost demontate1.
g) Bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi
a persoanelor pe drumurile publice [art. 229 alin. (3) lit. g) C. pen.]. Gravitatea
furtului având ca obiect material aceste categorii de bunuri decurge din
posibilitatea producerii unor accidente cu consecinţe grave pentru pietoni pe
drumurile publice, ca şi pentru autovehicule.
Pentru a încadra o faptă de furt concret săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3)
lit. g) C. pen., este necesar să se constate că acel bun, odată sustras de la locul
unde se afla, pune în pericol siguranţa traficului pe drumurile publice. Norma de
incriminare a furtului calificat săvârşit în această împrejurare nu precizează care
sunt bunurile care, odată sustrase, pun în pericol siguranţa traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice. Pentru a stabili aceste bunuri, se impune
corelarea normei de incriminare cu prevederile Codului rutier şi ale celorlalte acte
normative care se referă la semnele de circulaţie, la macazurile rutiere şi la
amenajările care se efectuează pe drumurile publice. Pot fi incluse în această
categorie, de exemplu, componentele semafoarelor, ale diverselor indicatoare,
balustradele de protecţie, luminile fluorescente, capacele de la canal etc., care sunt
amplasate pentru a asigura traficul rutier şi circulaţia persoanelor. Dacă bunurile
sustrase nu au această destinaţie, nu vor fi îndeplinite condiţiile legale pentru a fi
incidente prevederile art. 229 alin. (3) lit. g) C. pen. De pildă, nu sunt incidente
aceste dispoziţii dacă faptele s-au săvârşit asupra unor parapete de protecţie de
pe un drum sau asupra capacului de la o gură de canal situată în spaţiul verde al
unui parc nedestinat circulaţiei persoanelor.
h) Cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii [art. 229 alin. (3) lit.
h) C. pen.]. Furtul comis asupra unor astfel de bunuri prezintă o gravitate sporită,
întrucât afectează activitatea normală în toate domeniile vieţii sociale în care se
folosesc asemenea bunuri, pe lângă faptul că pot provoca grave prejudicii
materiale.
În practica instanţelor judecătoreşti s-au pronunţat soluţii diferite cu privire la
încadrarea juridică a faptei de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi
instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi de componente de
comunicaţii, în cazul în care acestea nu sunt efectiv integrate într-o reţea sau într-
un sistem de comunicaţii.
Instanţa supremă, soluţionând un recurs în interesul legii în această materie, a
decis că „fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de
telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii constituie
infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 209 alin. (3) lit. h) C. pen. [anterior,
art. 229 alin. (3) lit. h) C. pen. în vigoare – n.n.] numai dacă, în momentul
sustragerii, acestea erau efectiv într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat

1
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5212/2005, în B.J. 2005, p. 914.
sau nu în funcţiune”1. După părerea noastră, soluţia este conformă cu voinţa
legiuitorului şi corespunde unei interpretări corecte a textului.

§5. Sancţiuni
Furtul calificat săvârşit în împrejurările descrise în art. 229 alin. (1) C. pen. se
sancţionează cu pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani; când a fost săvârşit în
împrejurările prevăzute în art. 229 alin. (2), cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani,
iar când a fost comis asupra bunurilor menţionate în art. 229 alin. (3), se
sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani.
Dacă prin săvârşirea faptei de furt calificat s-au produs consecinţe deosebit de
grave, adică o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, limitele speciale ale
pedepsei se majorează cu jumătate (art. 2561 C. pen.).
Când instanţa de judecată constată, în temeiul dispoziţiilor art. 67 C. pen., că
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi este necesară,
procedează la aplicarea acesteia.
De asemenea, instanţa de judecată pronunţă, ca măsură de siguranţă,
confiscarea specială a bunurilor aflate în vreuna dintre ipotezele prevăzute în art.
112 C. pen. sau confiscarea extinsă, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în
art. 1121 C. pen.
Potrivit art. 62 C. pen., instanţa poate aplica, pe lângă pedeapsa închisorii, şi
pedeapsa amenzii.

Secţiunea a 3‑ a. Furtul în scop de folosinţă

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Furtul în scop de folosinţă este incriminat în art. 230 C. pen. într-o variantă tip
şi o variantă asimilată.
Varianta tip [art. 230 alin. (1) C. pen.] constă în furtul care are ca obiect un
vehicul, săvârşit în scopul de a-l folosi pe nedrept.
Varianta asimilată [art. 230 alin. (2) C. pen.] presupune folosirea fără drept a
unui terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii
racordat fără drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.
Furtul în scop de folosinţă în reglementarea Codului penal în vigoare
beneficiază, în raport cu cea din Codul penal anterior, de o incriminare distinctă,
care include şi o variantă nouă, potrivit căreia se sancţionează cu aceeaşi
pedeapsă folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii electronice al altuia
sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la reţea. În acest fel
se tranşează definitiv situaţiile controversate sub incidenţa Codului penal anterior
referitoare la încadrarea juridică a faptei de racordare ilegală la o reţea de telefonie
sau la o altă reţea de comunicaţii. În plus, textul vine să aducă în sfera ilicitului
penal faptele de folosire fără drept a unui terminal de telecomunicaţii al altuia,

1
I.C.C.J., S.U., dec. nr. II/2006 (M. Of. nr. 291 din 30 martie 2006).
considerate periculoase şi al căror număr a crescut în ultima vreme, cauzând
uneori prejudicii importante.
Întrucât furtul s-a săvârşit în scop de folosinţă, are o gravitate în abstract mult
mai redusă decât furtul în scop de însuşire, iar pedeapsa este mai redusă cu o
treime faţă de furtul în scop de însuşire.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 230 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special îl
constituie relaţiile sociale patrimoniale ale căror existenţă şi dezvoltare sunt
condiţionate de menţinerea situaţiei de fapt a bunului, adică de a putea fi folosit de
proprietar, de posesor sau de detentor.
b) Obiectul material îl constituie numai un vehicul al altuia sustras în scop de
folosinţă pe nedrept şi dacă este apt de a fi folosit conform destinaţiei sale, adică
să poată circula pe drumurile publice.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit nu este calificat, dar se

impune să fie o persoană aptă de a conduce vehiculul pe drumurile publice. Dacă
între subiectul activ şi victimă există un anumit raport (membrii de familie, tutelă,
colocatari, găzduire), în această situaţie va exista fie o circumstanţă de care se va
ţine seama la individualizarea pedepsei, fie o cerinţă specială pentru tragerea la
răspundere penală a făptuitorului, în sensul că aceasta ar putea fi declanşată
numai la plângerea prealabilă a subiectului pasiv.
Furtul în scop de folosinţă a unui vehicul poate fi săvârşit de o singură persoană
sau în participaţie.
În acest din urmă caz, se face distincţia între cel care a condus vehiculul (şi
care nu poate fi decât o singură persoană) şi celelalte persoane care l-au ajutat pe
făptuitor să se instaleze la conducerea vehiculului. Aceste persoane nu vor avea
calitatea de coautori, ci de complici. Fapta poate fi săvârşită şi sub forma instigării.
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de furt în scop de folosinţă în varianta tip poate
fi orice persoană fizică sau juridică în posesia sau detenţia căreia se află vehiculul
în momentul sustragerii.
2.2. Conţinutul constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material constă în acţiunea de luare a unui
vehicul din posesia sau detenţia altuia. Luarea vehiculului din posesia sau detenţia
altuia poate avea loc în condiţiile furtului simplu (de exemplu, făptuitorul, profitând
de faptul că posesorul vehiculului a lăsat portiera deschisă şi cheile în contact,
porneşte motorul şi se deplasează cu autovehiculul) sau în una dintre împrejurările
prevăzute în art. 229 alin. (1) C. pen., când devine furt calificat.
Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de furt în scop de folosinţă, se
impun a fi îndeplinite anumite cerinţe esenţiale, care se referă la faptul ca
vehiculul sustras să se afle în posesia sau detenţia altei persoane şi să fie apt
pentru a fi utilizat potrivit destinaţiei acestuia.
 b) Urmarea imediată constă în trecerea folosinţei vehiculului de la posesor
sau
detentor la făptuitor.
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea incriminată şi urmarea imediată
este necesar să existe o legătură de cauzalitate, care, cel mai adesea, rezultă din
materialitatea faptei, nefiind nevoie de administrarea de probe în această privinţă.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare

este intenţia directă, deoarece presupune existenţa unui scop al acţiunii (intenţie
calificată prin scop), şi anume acela de folosire a vehiculului altuia.
b) Mobilul, ca o componentă a laturii subiective în cazul furtului în scop de
folosinţă în varianta tip, are relevanţă în individualizarea judiciară a pedepsei.
c) Scopul, ca element al laturii subiective în cazul furtului prevăzut în art. 230
alin. (1) C. pen., constituie o cerinţă esenţială. Fapta de furt va putea fi încadrată
în acest text numai dacă vehiculul a fost luat în scopul de a fi folosit pe nedrept.
Nu este necesar ca acest scop să fie realizat. Dacă vehiculul a fost sustras în
scopul însuşirii, fapta va fi încadrată în art. 228 alin. (1) sau în art. 229 alin. (1) C.
pen., dacă a fost săvârşită în vreuna dintre împrejurările descrise în acest text, de
exemplu, dacă autorul furtului a sustras un autovehicul în timpul nopţii, pe care l-a
dezmembrat şi a vândut o parte din piesele acestuia.
În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului de a fi luat un autoturism din
posesia altei persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul de a-l folosi pe
nedrept, şi apoi, după ce a circulat cu el, de a-şi fi însuşit, în momentul
abandonului, unele piese componente constituie două infracţiuni de furt săvârşite
în momente diferite, una de furt în scop de folosinţă şi alta de furt în scop de
însuşire1. Deşi s-au exprimat unele rezerve asupra acestei soluţii (existenţa a două
infracţiuni), susţinându-se că în realitate ar fi vorba numai despre un furt simplu
prin însuşirea unei piese auto din vehiculul pe care temporar îl deţinea făptuitorul,
avem reţineri asupra acestei rezolvări, deoarece nu ţine seama de faptul că
deţinerea temporară a autovehiculului a avut loc ca urmare a sustragerii folosinţei
acestuia.
§3. Varianta asimilată [art. 230 alin. (2) C. pen.]
Potrivit art. 230 alin. (2) C. pen., această variantă a furtului în scop de folosinţă
constă în folosire fără drept a unui terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea
unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea, dacă s-a produs o
pagubă.
Varianta asimilată furtului în scop de folosinţă are o parte din elementele de
structură comune cu ale variantei tip, dar şi unele particularităţi, mai ales în ceea
ce priveşte obiectul material, elementul material şi urmarea imediată, pe care le
vom evidenţia în cele ce urmează.

1
V. PaPaDoPol, şt. Daneş, op. cit., p. 119; în acelaşi sens, a se vedea C.A. Braşov, dec. pen. nr. 876/R din 22 octombrie 2003,
în B.J. 2003-2004, p. 278.
 Obiectul material al furtului în scop de folosinţă în varianta asimilată îl
constituie un terminal de comunicaţii sau un terminal de comunicaţii racordat la o
reţea.
„Un terminal de comunicaţii” poate fi privit ca un produs electronic ce permite
comunicarea sau o componentă relevantă a unui produs destinat să fie conectat
direct sau indirect, printr-un mijloc oarecare, la interfeţele reţelelor publice de
comunicaţii electronice sau ale reţelelor de comunicaţii electronice destinate
publicului.
Se înţelege din această definiţie că prin expresia „terminal de comunicaţii”
trebuie avute în vedere atât aparatura clasică de comunicaţii cunoscută publicului
larg (telefon mobil sau fix, fax, staţie de radio, teleimprimator etc.), cât şi telefoanele
inteligente ori sistemele informatice moderne, care sunt astfel proiectate încât să
ofere o mai mare mobilitate utilizatorilor în condiţiile unui număr tot mai mare de
aplicaţii şi tehnologii de comunicare1.
Elementul material al furtului în scop de folosinţă în varianta asimilată se poate
realiza prin două modalităţi normative, şi anume folosirea fără drept a unui terminal
de comunicaţii sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la o
reţea.
Folosirea fără drept a terminalului de comunicaţi al altuia, ca modalitate
normativă de comitere a faptei, se poate face fie prin acces direct al unui utilizator
la acel terminal, fie prin acces indirect, prin intermediul unei aplicaţii software sau
al unui echipament hardware ataşat terminalului de comunicaţii.
A doua modalitate a elementului material al infracţiunii de furt în scop de
folosinţă, în norma pe care o analizăm, constă în acţiunea de folosire a unui
terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea.
Reţeaua de comunicaţii este o colecţie de terminale, legături (cu fir sau fără fir)
şi noduri care sunt conectate şi permit comunicaţia între terminale. Fiecare terminal
din reţea trebuie să aibă o adresă unică în cadrul acelei reţele, pentru ca mesajele
sau conexiunile să poată fi direcţionate către destinatarul corect. Colecţia de
adrese din reţea se numeşte spaţiu de adrese2.
Sunt reţele de comunicaţii: reţelele de calculatoare, internetul, reţelele de
telefonie fixă sau mobilă, reţeaua telex, reţeaua aeronautică ACARS etc.
Conectarea la un terminal de comunicaţii poate fi directă sau indirectă.
Conectarea directă se efectuează prin acces direct la o interfaţă a acelui terminal,
ce permite accesul la funcţionalităţile acestuia. De exemplu, conectarea la terminal
se poate face prin intermediul unei tastaturi, al unui mouse, al unul cablu de internet
fizic, al unei legături fără fir sau al oricărui alt dispozitiv de acces ce permite
introducerea de comenzi către acel terminal.
Conectarea indirectă se poate face prin intermediul unei aplicaţii ce colectează
informaţii sau transmite informaţii de pe acel terminal sau prin intermediul unui
dispozitiv fizic, ataşat terminalului de comunicaţii în mod direct sau de la distanţă,
ce colectează informaţii de pe acel terminal.

1
V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 243.
2
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 360.
 Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de furt în scop de folosinţă în
varianta asimilată, se impune constatarea a două cerinţe esenţiale, şi anume ca
acţiunile incriminate să aibă loc fără drept şi să fi produs o pagubă.
Folosirea unui terminal de comunicaţii al altuia este considerată fără drept dacă
nu există încuviinţarea explicită sau implicită din partea administratorului ori dacă,
existând încuviinţare, utilizatorul terminalului de comunicaţii, în mod conştient,
utilizează terminalul depăşindu-şi drepturile ce i-au fost acordate sau limitările ce
i-au fost impuse în mod explicit.
Folosirea unui terminal de comunicaţii racordat la o reţea este apreciată a fi fără
drept în mod diferit după cum reţeaua de comunicaţii este publică sau privată. Se
consideră că un terminal de comunicaţii este racordat fără drept la o reţea publică
dacă accesul la reţea este restricţionat prin parolă sau alte metode de securizare
şi dacă terminalul de comunicaţii se autentifică printr-un cont de utilizator care nu
a fost asociat explicit sau implicit terminalului de către administratorul reţelei.
Urmarea imediată constă în trecerea folosirii terminalului de comunicaţii al
altuia de la posesor sau detentor la făptuitor şi producerea unei pagube.

§4. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare, deşi posibile la ambele variante de incriminare, nu
sunt pedepsite. Dacă actele pregătitoare sunt efectuate de o altă persoană şi l-au
ajutat pe autor în comiterea faptei, ele sunt considerate ca acte de complicitate.
b) Tentativa. Infracţiunea de furt în scop de folosinţă în varianta tip este
susceptibilă de tentativă întreruptă, iar în varianta asimilată, de ambele modalităţi
(întreruptă şi perfectă). Potrivit dispoziţiilor art. 232 C. pen., tentativa la această
faptă se pedepseşte.
c) Consumarea. Fapta de furt în scop de folosinţă se consumă în momentul
în
care acţiunea de luare a unui vehicul din posesia sau detenţia persoanei în
stăpânirea căreia se află a fost exercitată în întregime, aşa încât vehiculul a fost
scos din locul unde se află la dispoziţia subiectului pasiv şi trecut în sfera de
stăpânire a făptuitorului, în scopul de a fi folosit pe nedrept, ori în momentul în care
făptuitorul a folosit fără drept terminalul de comunicaţii al altuia sau a folosit un
terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea, dacă în acest din urmă caz
s-a produs o pagubă.
d) Epuizarea. Acţiunea de luare a unui vehicul în scop de folosinţă pe
nedrept ori de folosire a unui terminal de comunicaţii al altuia sau de folosire a unui
terminal racordat fără drept la o reţea poate îmbrăca uneori forma unei activităţi
continui sau a unei activităţi continuate. În aceste situaţii, elementul material al
furtului în scop de folosinţă se prelungeşte după momentul consumării,
amplificându-se urmările imediate, sau dacă fapta se repetă la scurte intervale cu
aceeaşi rezoluţie delictuoasă. Se consideră că, în aceste cazuri, este atins
momentul epuizării odată cu încetarea actelor de prelungire a activităţii ilicite sau
prin săvârşirea ultimei acţiuni de compunerea infracţiunii continuate de furt.
§5. Sancţiuni
 Furtul în scop de folosinţă, potrivit dispoziţiilor art. 230 C. pen., se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite speciale
se reduc cu o treime.
Prin urmare, furtul simplu în scop de folosinţă se pedepseşte cu închisoare de
la 4 luni la 2 ani sau cu amendă, iar când este calificat, se pedepseşte cu
închisoare de la 8 luni la 3 ani şi 4 luni, dacă a fost comis în vreuna dintre
împrejurările prevăzute în art. 229 alin. (1), ori de la un an şi 4 luni la 5 ani şi 6 luni,
când s-a săvârşit în vreuna dintre împrejurările prevăzute în art. 229 alin. (2) C.
pen.
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) C. pen. se aplică în mod corespunzător.
Instanţa poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi, dacă o consideră ca fiind necesară.
 Capitolul al II-lea. Tâlhăria şi pirateria
Secţiunea 1. Tâlhăria
§1. Conţinut legal şi caracterizare
Tâlhăria este incriminată în art. 233 C. pen. Potrivit acestui text, tâlhăria constă în furtul săvârşit prin
întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă
de a se apăra, precum şi în furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea
bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să îşi asigure scăparea.
După cum rezultă din definiţia legală a tâlhăriei, aceasta este o infracţiune complexă, cuprinzând,
pe lângă fapta de furt, şi pe cea de violenţă fizică sau psihică contra persoanei ori de folosire a unor
mijloace de punere a victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
Furtul constituie acţiunea principală, de bază în structura faptei de tâlhărie, în timp ce folosirea de
violenţă ori ameninţare sau alte forme de constrângere constituie acţiunea adiacentă (secundară). De
acţiunea de bază a tâlhăriei legiuitorul a ţinut seama la includerea acestei fapte în categoria
infracţiunilor contra patrimoniului şi nu contra persoanei, deşi este cunoscut că persoana umană este
o valoare socială mult mai importantă decât patrimoniul acesteia.
Între cele două acţiuni (principală şi adiacentă) există o strânsă legătură; violenţa contra persoanei
ori ameninţarea (art. 193 şi art. 206 C. pen.) este infracţiunea-mijloc, iar furtul este infracţiunea-scop.
Datorită acestei legături obiective şi a unităţii de rezoluţie infracţională, tâlhăria a devenit o unitate
legală de infracţiune prevăzută distinct în Codul penal, ca o infracţiune complexă. Prin urmare,
tâlhăria nu este nici un furt, nici o violenţă sau o ameninţare calificată, ci este o infracţiune de sine
stătătoare, în care locul esenţial şi preponderent îl ocupă furtul, în timp ce violenţa, ameninţarea sau
celelalte forme de constrângere au un rol adiacent, servind ca element de particularizare faţă de
infracţiunea de furt. În cazul în care ar lipsi acţiunea adiacentă, fapta comisă nu ar mai constitui
infracţiunea de tâlhărie, ci aceea de furt simplu ori calificat.
Tâlhăria are o pondere relativ ridicată în structura infracţiunilor contra patrimoniului. În anul 2015,
tâlhăria a reprezentat 15,5% din totalul infracţiunilor contra patrimoniului, fiind trimişi în judecată 2.499
de inculpaţi250, iar în anul 2016, au fost trimişi în judecată
2.516 inculpaţi251.

§2. Structura infracţiunii

2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special este complex, fiind
constituit dintr-un obiect juridic special principal, şi anume relaţiile sociale referitoare la patrimoniu, ale
căror existenţă şi dezvoltare sunt condiţionate de menţinerea poziţiei fizice a bunului împotriva faptelor
de sustragere (întocmai ca la infracţiunea de furt), şi dintr-un obiect juridic adiacent, şi anume relaţiile
sociale referitoare la apărarea integrităţii corporale sau psihice a persoanelor 252.
Prin incriminarea tâlhăriei, având în vedere obiectul juridic principal, se urmăreşte apărarea situaţiei
de fapt pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanelor fizice sau juridice private ori publice,
îndreptăţite să păstreze la dispoziţia lor acele bunuri. În ceea ce priveşte obiectul juridic adiacent
(secundar), acesta va fi determinat de felul acţiunii adiacente (violenţe, ameninţare, alte modalităţi de
constrângere) şi de valoarea socială ocrotită şi lezată prin această acţiune (libertatea, integritatea
corporală sau psihică şi sănătatea persoanei).
b) Obiectul material. La infracţiunea de tâlhărie distingem, pe de o parte, un
obiect material al acţiunii principale, iar, pe de altă parte, un obiect material al acţiunii secundare.
Obiectul material al acţiunii principale a tâlhăriei simple este identic cu cel al faptei de furt, adică un
bun mobil având o valoare patrimonială şi susceptibil de a fi sustras253, cu excepţia bunurilor
menţionate în art. 229 alin. (3) C. pen., care constituie obiectul material numai al tâlhăriei calificate.

250
A se vedea Raport de activitate pe anul 2015, p. 6.
251
A se vedea MInISterul PuBlIc, Parchetul De Pe lângă înalta curte De caSaţIe şI JuStIţIe, Documentar privind starea infracţională în anul 2016, rezultată
din datele statistice, în Raport de activitate pe anul 2016, p. 118, www.mpublic.ro.
252
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 381; V. dobrInoIu, în V. dobrInoIu ş.a., op. cit., p. 253.
253
Întrucât explicaţiile date în legătură cu obiectul material al faptei de furt sunt valabile şi în cazul tâlhăriei simple, facem trimiterea la acestea.
 Obiectul material al acţiunii adiacente îl constituie corpul persoanei asupra căreia s-au exercitat
violenţele fizice. Sfera noţiunii de „violenţe”, în înţelesul art. 233 C. pen., cuprinde numai acţiunile prin
care se exercită violenţe împotriva persoanei, iar nu şi asupra lucrurilor, pentru că numai astfel obiectul
material al acestei incriminări concordă cu obiectul juridic special adiacent constituit din relaţiile sociale
a căror ocrotire este asigurată prin apărarea persoanei254.
Obiectul material al acţiunilor prin care victima este pusă în stare de inconştienţă sau neputinţă de
a se apăra este, de asemenea, corpul persoanei contra căruia sunt exercitate aceste acţiuni.
Când acţiunea adiacentă constă în ameninţare, nu există un obiect material al acesteia.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al faptei de tâlhărie poate fi orice persoană
care îndeplineşte condiţiile răspunderii penale, inclusiv persoana care avea vreun drept (total sau
parţial) asupra bunului sustras prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în
stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra. Aşadar, subiect activ nemijlocit al tâlhăriei ar putea
fi însuşi proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare, prin întrebuinţarea mijloacelor prevăzute în art.
233 C. pen., a unui bun mobil care în acel moment se găsea în posesia legitimă a altei persoane.
Tâlhăria poate fi săvârşită în oricare dintre formele participaţiei penale (coautorat, instigare,
complicitate). Practica judiciară demonstrează că tâlhăria, cel mai adesea, se săvârşeşte în grupuri de
mai multe persoane, care cooperează ocazional255 ori sunt organizate în bandă256. Sunt consideraţi ca
subiecţi activi ai tâlhăriei toţi cei care au contribuit la săvârşirea faptei, neavând relevanţă dacă unii au
efectuat, cunoscând finalitatea întregii operaţiunii, ca autori, instigatori sau complici, numai acţiunea de
furt, iar alţii numai acţiunea adiacentă257.
b) Subiectul pasiv. Tâlhăria simplă poate avea un singur subiect pasiv, în persoana fizică ce are
în posesie ori detenţie bunul sustras prin violenţă sau ameninţare exercitată asupra acesteia, dar poate
avea şi mai mulţi subiecţi pasivi, dacă bunul sustras prin violenţă aparţine mai multor persoane fizice
sau juridice.
În doctrina penală s-a susţinut de către unii autori că, în ipoteza când ar exista mai mulţi subiecţi
pasivi ai acţiunii secundare, vor exista tot atâtea fapte de tâlhărie câţi subiecţi pasivi au avut de suferit
violenţe exercitate de făptuitor258, combătându-se teza susţinută de alţi autori, după care, în acest caz,
ar putea exista o unică faptă de tâlhărie incriminată în art. 233 C. pen.259
Considerăm că prima soluţie este corectă. Chiar dacă asemenea valori ca libertatea, integritatea
corporală sau sănătatea persoanei, în condiţiile incriminării faptei de tâlhărie, trec pe plan secundar în
raport cu patrimoniul, ele îşi păstrează importanţa lor în cazul unei pluralităţi de subiecţi pasivi ai
violenţelor exercitate pentru a înlesni sustragerea bunului, justificând tratarea lor distinct individualizată
în cadrul unui concurs de infracţiuni.
În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă, care în soluţionarea unui recurs a decis că „fapta
inculpatului de a fi constrâns concomitent 2 sau 3 persoane, printr-o unică acţiune de ameninţare cu
bătaia, să îi dea banii sau alte bunuri pe care le aveau asupra lor constituie, datorită subiecţilor pasivi
şi a rezultatelor produse, tot atâtea infracţiuni de tâlhărie, în concurs ideal, şi nu una singură, cum greşit
a apreciat instanţa de fond, chiar dacă victimele au remis sumele de bani sau bunurile în acelaşi
timp”260.
În cazul în care bunurile sustrase prin violenţă exercitată asupra mai multor persoane aparţin unui
patrimoniu comun, există o infracţiune unică de tâlhărie. În acest sens, instanţa supremă a decis că
furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe asupra mai multor persoane, dar având ca obiect material
bunuri din patrimoniul comun al acestora, constituie o infracţiune unică de tâlhărie, iar nu o pluralitate
de infracţiuni aflate în concurs în raport cu numărul persoanelor agresate. În speţa la care se referă
această soluţie, inculpaţii au pătruns în locuinţa persoanelor vătămate, o familie compusă din patru
persoane, pe care le-au lovit şi au sustras bunuri din patrimoniul comun al acestora261.

254
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 485.
255
A se vedea G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 333-338.
256
c. olaru, Particularităţile criminalităţii organizate în România, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 81 şi urm.
257
C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 2/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 166; G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 124.
258
A se vedea I. Pascu, Pluralitatea de subiecţi pasivi, în R.D.P. nr. 3/2004, p. 63-64; c. MITrache, Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei, în R.D.P. nr.
2/1995, p. 119-121.
259
V. cIocleI, Critica raţiunii penale. Studii de criminologie juridică şi drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 130-133.
260
C.S.J., s. pen., dec. nr. 784/1993, în R.D.P. nr. 2/1994, p. 175; în acelaşi sens, V. PaPadoPol, şt. Daneş, op. cit., p. 268.
261
C.S.J., s. pen., dec. nr. 4271/2003, în R.D.P. nr. 4/2004, p. 172.
 Dacă în cazul tâlhăriei victima actelor de violenţă sau ameninţare poate fi numai o persoană fizică,
victima acţiunii de furt ar putea fi şi o persoană juridică.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material. La tâlhărie, elementul material al laturii obiective este
constituit din două acţiuni conjugate: acţiunea de furt, principală, şi acţiunea de violenţă, de ameninţare
sau de folosire a altor constrângeri, ca acţiune adiacentă sau secundară.
Acţiunea principală constă, ca şi la furt, în luarea bunului mobil din posesia sau detenţia victimei,
fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.
Această componentă a elementului material, adică acţiunea principală a tâlhăriei simple, se poate
realiza sub oricare dintre variantele infracţiunii de furt simplu săvârşit cu scopul de însuşire sau de
folosire, atât în cazul în care furtul s-a consumat, cât şi în cazul în care furtul a rămas în forma tentativei,
ipoteză în care va exista o tentativă la tâlhăria simplă.
De asemenea, acţiunea principală a elementului material al tâlhăriei simple se poate realiza şi în
variantele furtului calificat, când nu există acele împrejurări care să atribuie tâlhăriei caracterul de
tâlhărie calificată.
La infracţiunea de tâlhărie, identificăm o particularitate în ceea ce priveşte modul în care se
realizează luarea bunului, ca acţiune principală, în sensul că aceasta, uneori, poate fi realizată – spre
deosebire de infracţiunea de furt – şi prin predarea sau remiterea bunului de către victimă făptuitorului
în urma constrângerii la care a fost supusă262. În cazul în care transferul bunului de la victimă la făptuitor
are loc în acest mod, tâlhăria se aseamănă cu infracţiunea de şantaj în varianta agravată, prevăzută
în art. 207 alin. (3) C. pen.263
Într-adevăr, la ambele infracţiuni, făptuitorul foloseşte constrângerea: la tâlhărie, pentru a lua bunul
din posesia sau detenţia victimei, la şantaj, pentru a dobândi în mod injust un folos patrimonial. De
precizat însă că, în cazul şantajului, infractorul întrebuinţează violenţa sau ameninţarea în scopul
obţinerii ulterioare (nesimultane) a unei sume de bani sau a altor valori, în timp ce infracţiunea de
tâlhărie este caracterizată, de regulă, prin simultaneitatea violenţei sau ameninţării cu actul victimei de
a da bunul său.
Astfel, se reţine infracţiunea de şantaj în ipoteza în care inculpaţii au pretins sume de bani pentru a
nu denunţa persoanele pe care le-au surprins că au sustras mărfuri din magazin. În această situaţie,
persoana vătămată acţionează personal, sub imperiul constrângerii exercitate asupra sa de inculpaţi 264.
Fapta inculpatului de a lua prin ameninţare bunuri aflate asupra victimei constituie infracţiunea de
tâlhărie, pentru că acţiunea de sustragere aparţine în întregime inculpatului şi ea se realizează odată
cu exercitarea ameninţării victimei265. La fel, comite tâlhărie (nu şantaj) acela care sileşte pe victimă,
prin violenţă sau ameninţare, concomitentă cu deposedarea, să îi remită un anumit bun 266.
Pentru existenţa acţiunii adiacente a elementului material al infracţiunii de tâlhărie, este suficientă
întrebuinţarea unuia dintre mijloacele descrise în norma de incriminare cuprinsă în art. 233 C. pen.
(violenţe, ameninţări, punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra).
Întrebuinţarea concomitentă a mai multora dintre aceste mijloace nu duce la pierderea caracterului
unitar al infracţiunii de tâlhărie simplă.
Violenţele sau ameninţările vor constitui acţiunea adiacentă, necesară pentru întregirea elementului
material al infracţiunii de tâlhărie simplă, numai dacă ele au exercitat sau erau de natură să exercite o
puternică constrângere fizică ori morală (în sensul dispoziţiilor art. 24 şi art. 25 C. pen.) asupra
persoanei împotriva căreia au fost îndreptate, chiar dacă acele violenţe sau ameninţări nu s-ar încadra
în dispoziţiile art. 193 sau art. 206 C. pen. Acţiunea adiacentă va fi întotdeauna realizată dacă violenţele
sau ameninţările au fost săvârşite în condiţiile prevăzute în art. 193 şi art. 206 C. pen.
Violenţele trebuie să fie efectuate asupra victimei; dacă acestea se exercită asupra unor bunuri, ele
pot constitui în anumite cazuri o ameninţare a victimei (de exemplu, ruperea legăturii telefonice sau a
soneriei, uciderea câinelui care însoţea victima etc.).

262
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 487; V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 256.
263
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 384.
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 87; I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 440/2005, nepublicată.
264

C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 903/1977, în R.D.P. nr. 4/1998, p. 159; C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 681/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 158;
265

C.S.J., s. pen., dec. nr. 1979/1999, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 149.

266
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 488.
 Dacă violenţa faţă de lucruri nu constituie, totodată, şi o ameninţare, nu putem vorbi despre reţinerea
acţiunii adiacente ca element material al tâlhăriei. Astfel, smulgerea ceasului de la mâna unei persoane
aflate în stare avansată de ebrietate şi adormită, care nu putea simţi că este deposedată de bunul său,
nu prezintă trăsăturile caracteristice laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie, ci pe ale celei de furt.
Aceeaşi soluţie şi în cazul în care inculpatul smulge pe neaşteptate căciula de pe capul victimei ori un
bun care se afla asupra unei persoane aflate în stare de inconştienţă din cauza unui terţ sau din alte
motive independente de infractor267.
În doctrina şi în practica judiciară s-a ridicat problema de a şti dacă există conţinutul obiectiv al
infracţiunii de tâlhărie în cazul în care făptuitorul smulge, prin surprindere, un bun din mâna victimei.
Argumentele aduse au fost şi într-un sens, şi în altul. După părerea noastră, considerăm că nu orice
acţiune brutală prin care se tinde la sustragerea ilicită a unui bun mobil aflat asupra unei persoane
constituie o violenţă în sensul art. 233 C. pen., ci numai aceea care, aplicându-se asupra unei
persoane, realizează o anumită înfrângere a voinţei victimei şi are semnificaţia unei împotriviri din
partea sa, a unui refuz manifestat de a abandona bunul în mâinile agresorului 268.
În concluzie, ori de câte ori luarea unui bun mobil aflat asupra unei persoane are loc prin „smulgere”,
instanţa de judecată trebuie să cerceteze cu deosebită atenţie dacă prin acţiunea de smulgere s-a
înfrânt voinţa victimei de a păstra bunul, realizându-se astfel elementul de „violenţă” caracteristic
infracţiunii de tâlhărie. În sens contrar, fapta va constitui infracţiunea de furt. Practica judiciară
promovează această soluţie. Astfel, instanţa supremă a hotărât că smulgerea unui lănţişor de la gâtul
persoanei vătămate constituie un act de violenţă în sensul art. 233 C. pen. şi, pe cale de consecinţă,
se va reţine infracţiunea de tâlhărie, şi nu infracţiunea de furt; la fel, fapta de a smulge poşeta ţinută
sub braţ de persoana vătămată constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu cea de furt; aceeaşi soluţie în
cazul smulgerii unei biciclete din mâinile unei persoane vătămate, cu motivarea că smulgerea bunului
aflat asupra persoanei vătămate a fost de natură a-i înfrânge voinţa269; ori sustragerea unei sume de
bani din buzunarul persoanei vătămate, precedată de o împingerea a acesteia de către inculpat, având
ca rezultat dezechilibrarea acesteia, constituie o însuşire prin întrebuinţarea de violenţe 270; sau
smulgerea telefonului din mâna persoanei vătămate, care vorbea la acesta, capacul protector al
tastelor rămânând drept consecinţă în mâna sa, constituie o însuşire prin întrebuinţare de violenţe,
actul smulgerii fiind un mijloc violent de a înfrânge voinţa victimei, iar nu o simplă luare din posesie,
neviolentă, a lucrului271.
Într-o altă cauză, aceeaşi instanţă a decis că deposedarea persoanei vătămate de căciula pe care
o purta, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fără exercitarea vreunei acţiuni agresive de natură să
îi înfrângă opunerea, constituie infracţiunea de furt, iar nu tâlhărie, deoarece lipseşte cerinţa
întrebuinţării de violenţe la care se referă textul de incriminare a tâlhăriei 272.
Aşa cum rezultă din prevederile art. 233 C. pen., acţiunea adiacentă a elementului material al
tâlhăriei poate consta şi în punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra.
Prin „punerea victimei în stare de inconştienţă” se înţelege folosirea de narcotice sau alte
substanţe de natură să aducă victima în stare de a nu îşi da seama de situaţia ei şi de a nu percepe
corect realitatea273.
Pentru a fi reţinută punerea victimei în stare de inconştienţă ca modalitate de comitere a acţiunii
adiacente a tâlhăriei simple, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: starea de inconştienţă
să se datoreze acţiunii făptuitorului; acţiunea făptuitorului să fie exercitată împotriva persoanei care are
bunul mobil în posesie sau detenţie; punerea victimei în stare de inconştienţă să fie anterioară luării
bunului.
„Punerea victimei în stare de neputinţă de a se apăra” presupune aducerea acesteia în situaţia
de a nu putea folosi mijloacele de apărare pe care, de altfel, le-ar fi putut folosi şi care îi stăteau la
dispoziţie (imobilizare, dezarmare, punerea unui căluş în gură) 274.

267
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 125.
268
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 385.
269
G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 323-326.
270
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1659 din 9 martie 2005, în a. sToIca, op. cit., p. 61.
271
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6544 din 7 decembrie 2004, în a. sToIca, op. cit., p. 59.
272
C.S.J., dec. nr. 63 din 6 mai 1991, în Dreptul nr. 3/1992, p. 73.
273
T. Toader, op. cit., p. 163.
274
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 488.
 În literatura de specialitate s-a ridicat întrebarea de a şti dacă, în situaţia în care acţiunea adiacentă
a tâlhăriei constă în lipsirea de libertate în mod ilegal, se va reţine un concurs de infracţiuni (tâlhărie
simplă şi lipsire de libertate în mod ilegal) sau se va reţine o singură infracţiune de tâlhărie, care
absoarbe în conţinutul său complex lipsirea de libertate în mod ilegal 275. Atât opiniile autorilor de drept
penal, cât şi soluţiile instanţelor de judecată au fost diferite. Considerăm că soluţia corectă în această
situaţie va putea fi stabilită numai după analiza în concret a fiecărei cauze în parte. Dacă se va stabili
că autorul acţiunii principale a tâlhăriei a privat de libertate victima atât timp cât a fost nevoie pentru
realizarea acţiunii de luare a bunului, se va reţine numai infracţiunea de tâlhărie, privarea de libertate
în mod ilegal a victimei este absorbită în conţinutul tâlhăriei; când însă privarea de libertate în mod
ilegal a victimei se prelungeşte după realizarea acţiunii principale a elementului material al tâlhăriei, se
va reţine concurs de infracţiuni între tâlhărie şi lipsire în mod ilegal de libertate. O astfel de soluţie o
găsim a fi logică şi legală, atâta vreme cât s-a stabilit că făptuitorul, în vederea comiterii unui furt, s-a
folosit în acest scop de lipsirea în mod ilegal de libertate a victimei, aşa cum s-ar fi putut folosi de
violenţă asupra integrităţii sau sănătăţii persoanei.
Pentru întregirea laturii obiective a faptei de tâlhărie simplă, trebuie să se constate îndeplinirea
anumitor cerinţe esenţiale, care se referă atât la acţiunea principală, cât şi la acţiunea adiacentă.
Cerinţele esenţiale referitoare la acţiunea principală, adică la acţiunea de luare, sunt identice cu
cele ale furtului, în sensul că este necesar ca bunul sustras să fie un bun mobil, să se fi aflat în posesia
sau detenţia unei alte persoane, iar acţiunea de luare să fi avut loc fără consimţământul celui
deposedat.
Lipsa oricăreia dintre aceste cerinţe conduce la nerealizarea acţiunii principale din structura
elementului material al tâlhăriei şi, în consecinţă, la inexistenţa faptei.
Cerinţa esenţială referitoare la acţiunea adiacentă a elementului material al tâlhăriei constă în
aceea ca întrebuinţarea de violenţe, ameninţarea sau punerea victimei în stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra să fi servit ca mijloc pentru săvârşirea furtului sau ca mijloc pentru păstrarea
bunului furat ori pentru înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru a asigura scăparea făptuitorului.
Aceasta presupune ca întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau alte forme de constrângere,
prevăzute în norma de incriminare a tâlhăriei, să fi înlesnit acţiunea de furt, adică să fi creat condiţiile
necesare săvârşirii furtului, ori să aibă loc concomitent cu desfăşurarea acţiunii de furt sau imediat
după consumarea furtului, dar în scopurile limitativ prevăzute în art. 233 C. pen.
Folosirea de violenţe, ameninţări sau alte forme de constrângere efectuate anterior furtului şi fără a
constitui un mijloc pentru furt sau care nu a intervenit imediat după săvârşirea acestuia nu constituie
acţiune adiacentă a acţiunii de furt, ci o acţiune distinctă, ce ar putea determina o altă faptă care să se
afle în concurs cu furtul ori să rămână în afara ilicitului penal. În acest sens, în practica judiciară 276 s-a
reţinut că nu există tâlhărie dacă violenţele sau ameninţările nu au fost exercitate pentru păstrarea
bunului furat, ci ca o ripostă spontană la comportarea agresivă a persoanei care a surprins furtul,
faptele constituind infracţiune de furt şi de lovire; tot astfel, nu se poate reţine existenţa tâlhăriei dacă
ameninţarea s-a produs cu mult timp după ce făptuitorul şi-a însuşit bunul277.
De asemenea, în practica judiciară s-a decis că nu există tâlhărie nici în ipoteza în care agresiunea
a fost simulată. Instanţa supremă, în soluţionarea unui recurs, a decis că, în cazul în care inculpaţii au
simulat că unul îl loveşte pe celălalt, încercând prin aceasta să împiedice stabilirea realităţii,
identificarea făptuitorului şi recuperarea prejudiciului, înţelegându-se să însceneze furtul prin violenţă,
fapta lor constituie infracţiunea de furt calificat săvârşită de unul în calitate de autor, iar de celălalt în
calitate de complice. Se motivează că, atât timp cât inculpaţii s-au înţeles să însceneze furtul prin
violenţă, nu se poate reţine ca reală acţiunea adiacentă a infracţiunii complexe de tâlhărie, ci numai
infracţiunea de furt calificat[2].
b) Urmarea imediată. La infracţiunea de tâlhărie, urmarea imediată constă, ca şi la infracţiunea
de furt, în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului.
Acest rezultat se realizează prin acţiunea adiacentă (acţiune-mijloc). Când acţiunea adiacentă constă
în violenţe, urmarea secundară presupune cauzarea unor suferinţe fizice victimei sau o vătămare a
sănătăţii ori integrităţii corporale a acesteia [art. 193 alin. (1) şi (2) C. pen.]; dacă acţiunea secundară
se manifestă prin ameninţare, urmarea imediată secundară constă în producerea unei stări de

275
c. bulaI, Tâlhăria şi lipsirea de libertate în mod ilegal, infracţiune unică sau concurs de infracţiuni?, în R.D.P. nr. 2/1994, p. 131.
276
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 125.
277
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1663 din 3 iulie 1992, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 328. [2] I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6236 din 24 noiembrie 2004, în a.
sToIca, op. cit., p. 57-58.
alarmare, prin temerea insuflată victimei (art. 206 C. pen.); iar în ipoteza în care acţiunea adiacentă
apare sub o altă formă de constrângere, urmarea secundară poate să apară ca o afectare a libertăţii
fizice sau a altei forme de libertate.
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material al tâlhăriei şi urmarea imediată trebuie să
existe o legătură de cauzalitate atât sub aspectul acţiunii principale (de furt), cât şi al acţiunii adiacente
(de constrângere).

B. Legătura subiectivă. a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a tâlhăriei este

intenţia directă, ceea ce înseamnă că făptuitorul prevede şi urmăreşte să comită furtul prin
întrebuinţarea de violenţe şi ameninţări sau prin punerea victimei în stare de inconştienţă ori neputinţă
de a se apăra ori prin folosirea vreuneia dintre aceste mijloace în scopul de a-şi asigura scăparea sau
pentru înlăturarea urmelor infracţiunii.
Hotărârea de a executa acţiunea principală şi acţiunea adiacentă din compunerea elementului
material al tâlhăriei apare, de cele mai multe ori, chiar de la început, în sensul că făptuitorul a prevăzut
şi a urmărit săvârşirea ambelor acţiuni.
Este posibil ca hotărârea făptuitorului de a întrebuinţa violenţe, ameninţări sau alte forme de
constrângere să apară în timpul sau imediat după consumarea furtului, în funcţie de intervenţia unor
împrejurări pe care acesta nu le-a avut în vedere (de exemplu, împotrivirea victimei, intervenţia unor
terţe persoane).
b) Mobilul care a determinat săvârşirea tâlhăriei va fi avut în seamă la
individualizarea pedepsei.
c) Scopul, ca element al laturii subiective, este prevăzut expres de norma de incriminare a
tâlhăriei, acesta fiind, pe de o parte, de a-şi însuşi bunul mobil al altuia, iar, pe de altă parte, însuşirea
bunului să aibă loc prin violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau
neputinţă de a se apăra ori să fie urmată de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea
bunului furat sau pentru a înlătura urmele infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să îşi asigure scăparea.
Dacă violenţele nu au fost exercitate în scopul săvârşirii furtului sau în scopul păstrării bunului sau
pentru ca făptuitorul să îşi asigure scăparea, fapta nu va constitui tâlhărie.

§3. Formele infracţiunii

Tâlhăria este susceptibilă de a fi săvârşită în forma actelor pregătitoare, a tentativei, a infracţiunii
fapt consumat şi a infracţiunii fapt epuizat.
a) Actele pregătitoare. La infracţiunea de tâlhărie, actele pregătitoare (materiale şi morale) sunt
posibile atât în raport cu acţiunea principală, cât şi cu acţiunea adiacentă. Acestea nu sunt însă
incriminate. Dacă au fost efectuate de către autor, iar acesta le-a folosit în executarea elementului
material al tâlhăriei, ele se vor absorbi în activitatea infracţională ulterioară a făptuitorului şi vor avea
relevanţă în stabilirea gravităţii faptei. Când actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană şi
l-au ajutat pe autor la săvârşirea infracţiunii, ele vor avea semnificaţia unor acte de complicitate
anterioară la infracţiunea de tâlhărie.
b) Tentativa. Există tentativă la infracţiunea de tâlhărie, conform legii penale în vigoare, atunci
când executarea acţiunii principale (de furt) a fost întreruptă, dacă până la momentul în care s-a produs
întreruperea acţiunii principale a intervenit şi acţiunea adiacentă, adică au fost întrebuinţate violenţe,
ameninţări sau alte forme de constrângere a persoanei vătămate. În cazul în care până la momentul
întreruperii acţiunii de furt, ca acţiune principală, nu s-a folosit nicio acţiune de constrângere ca acţiune
adiacentă, atunci se va reţine numai o tentativă la infracţiunea de furt, iar nu o tentativă la infracţiunea
de tâlhărie, întrucât nu a început executarea elementului material al tâlhăriei în complexul său, adică
atât al acţiunii principale, cât şi al acţiunii adiacente.
De asemenea, există tentativă la infracţiunea de tâlhărie şi în cazul în care, după ce acţiunea
principală a fost întreruptă sau zădărnicită, făptuitorul, pentru a înlătura urmele faptei ori pentru a-şi
asigura scăparea, întrebuinţează violenţe, ameninţări sau alte forme de constrângere.
În practica judiciară278 s-a reţinut ca fiind tentativă la infracţiunea de tâlhărie încercarea de a lua prin
ameninţare autovehiculul din folosinţa legală a unei persoane în scopul folosirii pe nedrept; ori fapta
inculpatului de a lovi o persoană şi de a încerca să o deposedeze de banii pe care îi avea asupra sa
sau în cazul în care inculpaţii au exercitat violenţe asupra victimei pentru a-i fura un obiect despre care

278
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. I, p. 63.
credeau că se găseşte în sacoşa acesteia, însă furtul nu s-a consumat, deoarece, în momentul în care
au deschis sacoşa, ei au constatat că nu conţine obiectul pe care au voit să îl fure. De asemenea, s-a
reţinut tentativă la tâlhărie în cazul în care inculpatul, fiind surprins de persoana vătămată după ce
forţase uşa autoturismului său, cu scopul de a-şi însuşi unele bunuri, a lovit-o cu o şurubelniţă,
cauzându-i o leziune a cărei vindecare a necesitat 23 de zile de îngrijiri medicale; ori în situaţia în care
inculpatul, după ce a pătruns în locuinţa unei persoane spre a comite un furt, fiind surprins mai înainte
de a lua bunurile, a fugit şi, pentru a-şi asigura scăparea, a ameninţat cu un obiect dur pe una dintre
persoanele care îl urmăreau279.
Tentativa la infracţiunea de tâlhărie este pedepsită, potrivit dispoziţiilor art. 237 C. pen.
c) Consumarea. Infracţiunea de tâlhărie se consumă când executarea acţiunii principale (furtul)
s-a realizat în întregime şi s-a produs urmarea imediată prin intermediul acţiunii adiacente, adică prin
întrebuinţarea de violenţă sau ameninţare ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau în
imposibilitatea de a se apăra.
Infracţiunea de tâlhărie este săvârşită în formă consumată şi în ipoteza când făptuitorul, după
săvârşirea furtului fără violenţă, a folosit acest mijloc spre a-şi asigura scăparea ori pentru a păstra
bunul furat sau pentru a şterge urmele infracţiunii. Nu interesează dacă în final scopul a fost realizat,
deoarece scopul este privit ca finalitate a acţiunii, şi nu ca rezultat al acesteia.
d) Epuizarea. Infracţiunea de tâlhărie este, ca şi furtul, susceptibilă de o activitate infracţională
prelungită în timp după atingerea momentului consumativ şi deci de o eventuală amplificare a urmărilor
imediate. În măsura în care durează acţiunea adiacentă de întrebuinţare a mijloacelor de constrângere,
în aceeaşi măsură poate fi prelungită, prin acte succesive de sustragere, acţiunea principală şi deci
fapta de tâlhărie.
Alteori, acţiunea adiacentă poate produce urmări de o gravitate progresivă (vătămări, vătămări
grave, consecinţe materiale etc.) şi deci este de natură să amplifice progresiv gradul de pericol social
concret al tâlhăriei; în acest caz, procesul cauzal al activităţii infracţionale se prelungeşte în timp.
În cazul unor astfel de prelungiri, fapta de tâlhărie se consideră epuizată atunci când au încetat
actele succesive în efectuarea acţiunii principale sau când este posibilă o amplificare a urmărilor
acţiunii adiacente, atunci când acestea au încetat definitiv[2].

§4. Sancţiuni
Potrivit prevederilor art. 233 C. pen., tâlhăria se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Dacă prin săvârşirea faptei de tâlhărie s-au produs consecinţe deosebit de grave, adică o pagubă
materială mai mare de 2.000.000 lei, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate (art. 2561
C. pen.).
Instanţa pronunţă, de asemenea, când este cazul, confiscarea specială, ca măsură de siguranţă,
asupra bunurilor (instrumentelor) care au fost folosite sau destinate a fi folosite fie la săvârşirea furtului
ca acţiune principală, fie a violenţelor ca acţiune adiacentă, precum şi a mijloacelor folosite imediat
după săvârşirea tâlhăriei, pentru a asigura scăparea făptuitorului ori pentru a păstra bunul furat. Sunt
supuse confiscării speciale şi bunurile dobândite prin săvârşirea tâlhăriei, dacă nu sunt restituite
persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. Se poate opera şi
confiscarea prin echivalent, în condiţiile art. 112 C. pen.
Instanţa supune confiscării şi alte bunuri decât cele menţionate în art. 112 C. pen., dacă se constată
întrunirea condiţiilor prevăzute în art. 1121 C. pen.

Capitolul al III-lea. Infracţiuni contra patrimoniului prin

nesocotirea încrederii

279
V. PaPaDoPol, şt. Daneş, op. cit., p. 268, 269. [2]
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p.
492.
 Secţiunea a 2‑ a. Abuzul de încredere prin fraudarea
creditorilor
§1. Conţinut legal şi caracterizare
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor este incriminat în art. 239 C. pen. într-o variantă tip
şi o variantă asimilată.
Varianta tip [art. 239 alin. (1) C. pen.] constă în fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora
sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii
fictive în scopul fraudării creditorilor.
Varianta asimilată [art. 239 alin. (2) C. pen.] constă în fapta persoanei care, ştiind că nu va putea
plăti, achiziţionează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor nu are corespondent în Codul penal anterior, ci în
Codul penal de la 1936 (art. 548). Incriminarea acestei fapte în Codul penal în vigoare se justifică ţinând
seama de frecvenţa cu care se comite în societate în perioada actuală şi de necesitatea ocrotirii prin
mijloace de drept penal a intereselor patrimoniale ale creditorilor împotriva unor acte care se săvârşesc
prin nesocotirea încrederii din partea debitorilor în anumite raporturi juridice cu caracter patrimonial.
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor este o variantă de specie a abuzului de încredere.
Dacă în cazul abuzului de încredere se aduce atingere în mod direct dreptului de proprietate asupra
unui bun mobil al altuia deţinut de făptuitor în baza unui titlu şi cu un anumit scop, în cazul abuzului de
încredere prin fraudarea creditorilor se aduce atingerea dreptului de proprietate al acestora asupra
unor bunuri în mod indirect, printr-o comportare abuzivă a debitorului, adică prin efectuarea unor acte
care conduc la diminuarea sau chiar la lichidarea garanţiei comune a creditorilor asupra patrimoniului
debitorului.
Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor prezintă alte particularităţi decât abuzul de încredere
propriu-zis. Dacă acesta din urmă presupune existenţa unui raport juridic patrimonial între persoana
care deţine un bun al altuia şi persoana de la care a primit acel bun, iar în temeiul acestui raport juridic
persoana care deţine bunul are fie obligaţia de a-l păstra, fie de a da o anumită întrebuinţare acelui
bun şi a-l restitui la momentul cuvenit, abuzul de încredere prin fraudarea creditorului prezintă o altă
particularitate, şi anume presupune existenţa unui raport juridic prin care debitorul este obligat să
execute în favoarea creditorilor prestaţia determinată (de a da, de a face sau de a nu face) sau să
deţină fondurile necesare îndeplinirii obligaţiilor faţă de creditori (deşi este conştient de incapacitatea
sa de plată, pretinde sau acceptă să i se pună la dispoziţie mărfuri ori servicii, producând o pagubă
creditorului)280.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 239 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special al abuzului de
încredere prin fraudarea creditorilor îl constituie relaţiile sociale privitoare la dreptul de proprietate,
pentru ale căror formare, desfăşurare şi dezvoltare se cere un minimum de încredere pe care debitorii,
în cazul unui raport juridic obligaţional, trebuie să o acorde creditorilor, în sensul de a nu diminua
patrimoniul propriu, care constituie garanţia comună (gajul general) a creditorilor chirografari,
cunoscând că debitorul răspunde de îndeplinirea obligaţiilor sale cu toate bunurile mobile şi imobile,
prezente şi viitoare, iar întregul său patrimoniu servind pentru garantarea comună şi proporţională a
tuturor creditorilor săi.
b) Obiectul material îl formează bunurile mobile sau imobile din patrimoniul debitorului asupra
cărora acesta a executat oricare dintre acţiunile ce constituie elementul material al abuzului de
încredere prin fraudarea creditorilor în varianta tip, descrise în art. 239 alin. (1) C. pen.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit este debitorul, adică subiectul pasiv al unui
raport juridic obligaţional în îndeplinirea căruia este ţinut să efectueze în favoarea creditorului o
prestaţie determinată. Potrivit dispoziţiilor art. 1164 C. civ., obligaţia este o legătură de drept în virtutea
căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia
datorată.

280
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 452.
 Infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este susceptibilă de a fi săvârşită în
participaţie penală sub forma instigării, a complicităţii şi a coautoratului.
b) Subiectul pasiv este creditorul – persoană fizică sau juridică –, adică subiectul activ al raportului
juridic obligaţional, titular al unui drept de creanţă, îndreptăţit să pretindă debitorului îndeplinirea
obligaţiei corelative.
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi un creditor chirografar, adică un creditor a cărei creanţă nu este
însoţită de nicio garanţie reală sau personală, realizarea creanţei sale fiind asigurată doar prin dreptul
de gaj general al creditorilor (garanţia comună) asupra patrimoniului debitorului, dar poate fi şi un
creditor gajist, adică un creditor a cărei creanţă este garantată printr-un drept real accesoriu imobiliar
de ipotecă, ori un creditor privilegiat, adică acel creditor al cărui drept de creanţă este garantat, în
virtutea legii, printr-un privilegiu.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor în
varianta tip constă într-o acţiune, şi anume fie de a înstrăina, a ascunde, a deteriora, a distruge, în tot
sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul propriu, fie de a invoca acte sau datorii fictive în scopul
fraudării creditorilor.
„A înstrăina bunuri sau valori din patrimoniu” înseamnă a vinde, a dărui, a pune în gaj, a da în
plată etc. asemenea bunuri.
„A ascunde valori sau bunuri din patrimoniu” presupune dosirea sau aşezarea lor într-un loc în
care să nu fie găsite. Valorile sau bunurile pot fi ascunse şi prin neaducerea lor la cunoştinţa creditorilor.
Prin „deteriorarea bunurilor din patrimoniul debitorului” se înţelege stricarea, uzarea acestora
sau defectarea lor, în aşa fel încât să nu mai poată fi folosite la întreaga lor capacitate. Prin deteriorare,
bunurile îşi pierd din calităţi, ceea ce atrage o reducere a potenţialului de utilizare a acestora.
„Distrugerea de valori sau bunuri” presupune nimicirea, desfiinţarea acestora, în aşa fel încât ele
încetează să mai existe. Dacă prin săvârşirea actelor de distrugere sau deteriorare se întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunii de distrugere (art. 253 C. pen.), aceasta se va reţine în concurs
cu infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor (spre exemplu, autorul abuzului de
încredere prin fraudarea creditorilor îşi distruge casa prin incendiere ori îşi distruge în orice mod un
drept de natură patrimonială deţinut în coproprietate).
Prin „invocarea de acte sau datorii fictive” se înţelege acţiunea debitorului de a prezenta
creditorului datorii inexistente sau orice alt act care să justifice amânarea executării unei obligaţii la
momentul respectiv.
O cerinţă esenţială pentru întregirea elementului material al infracţiunii de abuz de încredere prin
fraudarea creditorilor în varianta prevăzută în art. 239 alin. (1) C. pen. este ca acţiunile incriminate în
acest text să se execute numai asupra valorilor ori bunurilor din patrimoniul făptuitorului, al debitorului,
în caz contrar, fapta va realiza conţinutul altor infracţiuni contra patrimoniului (de exemplu, abuz de
încredere, distrugere, înşelăciune).
b) Urmarea imediată. La infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, urmarea
imediată constă în schimbarea situaţiei bunului din patrimoniul debitorului.
Urmarea imediată nu trebuie confundată cu prejudiciul, care este subsecvent producerii acesteia,
adică a schimbării situaţiei bunurilor care fac obiectul material al infracţiunii. Ca urmare, acoperirea
prejudiciului nu înlătură răspunderea penală. De asemenea, nu are relevanţă nici dacă făptuitorul a
obţinut sau nu vreun folos.
c) Legătura de cauzalitate. În cazul abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor, trebuie să
existe o legătură de cauzalitate între acţiunile prevăzute în textul de incriminare şi urmarea imediată.
Cel mai adesea, legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a abuzului de

încredere prin fraudarea creditorilor este intenţia, ceea ce presupune că făptuitorul acţionează
conştient, dându-şi seama că prin acţiunile incriminate produce o pagubă creditorului său, şi urmăreşte
sau acceptă ca această pagubă să se producă.
b) Mobilul, ca element al laturii subiective, nu interesează pentru realizarea conţinutului
infracţiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor. Cunoaşterea lui are relevanţă la
individualizarea judiciară a pedepsei.
 c) Scopul este un element obligatoriu al laturii subiective a abuzului de încredere prin fraudarea
creditorilor. În norma de incriminare a acestei fapte se prevede explicit că scopul efectuării acţiunilor
incriminate de către făptuitor este acela de a frauda creditorii.
Scopul fraudării creditorilor nu trebuie să fie şi realizat în fapt. Pentru existenţa infracţiunii de abuz
de încredere prin fraudarea creditorilor, este suficient să se dovedească faptul că autorul a urmărit
acest scop, indiferent dacă el a reuşit sau nu să îl atingă.

§3. Varianta asimilată [art. 239 alin. (2) C. pen.]

Varianta asimilată a abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor prevăzută în art. 239 alin. (2)
C. pen. are elemente de structură comune cu ale variantei tip, dar şi elemente de structură diferite,
care vizează obiectul material, subiectul activ şi elementul material.
Obiectul material al abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor în varianta asimilată îl
constituie mărfurile care au fost pretinse sau acceptate de făptuitor, deşi se află în imposibilitate de
plată, producând astfel o pagubă creditorului.
Subiectul activ al variantei asimilate, potrivit dispoziţiilor art. 239 alin. (2) C. pen., este persoana
care, deşi se află în imposibilitate de plată, pretinde sau acceptă să i se pună la dispoziţie mărfuri ori
servicii, producând astfel o pagubă creditorului.
Elementul material al abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor în varianta asimilată constă
în acţiunea făptuitorului de a pretinde sau accepta să i se pună la dispoziţie mărfuri ori servicii, deşi se
află în imposibilitate de plată.
Imposibilitatea de plată este determinată de starea patrimoniului debitorului, în sensul că acesta
nu este în măsură să asigure achitarea datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, deci făptuitorul
se află în incapacitate de plată şi, ca atare, nu poate achita datoriile scadente, din lipsă de lichidităţi.
Comite, de exemplu, abuz de încredere prin fraudarea creditorului în această variantă persoana care
comandă de mai multe ori mărfuri de la un comerciant, plătind de fiecare dată după primirea mărfii, în
virtutea încrederii pe care o inspiră acestuia. Ultima comandă o face ştiind că nu va putea plăti, neavând
banii necesari pentru aceasta; ori cel solicită efectuarea unor servicii de la o firmă ştiind că nu are suma
necesară pentru a onora plata acestor servicii, producând în acest fel o pagubă societăţii sau firmei
care a efectuat serviciile.

§4. Formele infracţiunii

Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, fiind o infracţiune intenţionată şi comisivă, este
susceptibilă de a parcurge toate fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.
a) Actele pregătitoare. Autorul infracţiunii prevăzute în art. 239 C. pen., în realizarea acţiunilor
incriminate, poate folosi unele instrumente sau mijloace procurate sau adaptate în acest scop. Codul
penal nu incriminează actele pregătitoare la această infracţiune, ele pot avea însă valoare de acte de
complicitate anterioară, când au fost efectuate de alte persoane decât autorul şi au folosit acestuia la
săvârşirea faptei.
b) Tentativa. Acţiunile incriminate în art. 239 C. pen., după punerea lor în executare, pot fi
întrerupte, ceea ce înseamnă că abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor este susceptibil de
tentativă întreruptă.
De altfel, potrivit art. 248 C. pen., tentativa la infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea
creditorilor în varianta tip este incriminată.
c) Consumarea. Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor în varianta tip este considerat
săvârşit în formă consumată odată cu executarea în întregime a oricăreia dintre acţiunile prevăzute în
art. 239 alin. (1) C. pen., iar în varianta asimilată odată cu executarea în întregime a acţiunii de
achiziţionare de bunuri ori servicii şi cu producerea unei pagube creditorilor, potrivit prevederilor art.
239 alin. (2) C. pen.
d) Epuizarea. Fiind o infracţiune intenţionată şi susceptibilă de repetabilitate, abuzul de încredere
prin fraudarea creditorilor poate fi săvârşită în formă continuată, în condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen.
Într-un asemenea caz, la această infracţiune vom putea distinge şi un moment al epuizării, care
coincide cu săvârşirea ultimei acţiuni abuzive din componenţa activităţii infracţionale.

§5. Sancţiuni
 Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, în ambele variante de incriminare – simplă şi
asimilată –, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
Dacă prin săvârşirea faptei de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor s-au produs consecinţe
deosebit de grave, adică o pagubă materială mai mare de
2.000.000 lei, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate (art. 2561 C. pen.).
La alegerea pedepsei ca natură, instanţa de judecată va ţine seama de criteriile generale de
individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74 C. pen. De aceste criterii instanţa va ţine seama şi la
stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei.
Dacă prin infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor s-a urmărit obţinerea unui
folos patrimonial, potrivit art. 62 alin. (1) C. pen., pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi
pedeapsa amenzii.

Secţiunea a 3‑ a. Bancruta simplă

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Bancruta simplă este incriminată în art. 240 alin. (1) C. pen. şi constă în neintroducerea sau
introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice
debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult
de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă.
Textul art. 240 alin. (1) C. pen. are corespondent în legislaţia penală precedentă în art. 143 alin. (1)
din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în prezent abrogată prin Legea nr. 85/2014 privind
procedura de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă 281.
Legiuitorul penal român a procedat la aducerea bancrutei în grupul infracţiunilor contra patrimoniului
prin nesocotirea încrederii prevăzute în Capitolul III din Titlul II al Părţii speciale a Codului penal,
motivat, pe de o parte, de nevoia asigurării unităţii reglementării infracţiunilor prevăzute în legi speciale
şi care au o mai mare frecvenţă în practica judiciară, prin aducerea lor în Codul penal 282, iar, pe de altă
parte, de unitatea de obiect juridic special constituit din relaţiile sociale de ordin patrimonial care au
fost lezate ca urmare a încălcării încrederii pe care persoanele aflate în stare de insolvenţă trebuie să
o manifeste pentru asigurarea drepturilor creditorilor lor.
Comparând textul de incriminare a bancrutei simple prevăzut în art. 143 alin. (1) din Legea nr.
85/2006283 cu cel cuprins în art. 240 alin. (1) C. pen., observăm asemănări evidente, dar şi deosebiri,
mai ales în ceea ce priveşte reformularea textului ca structură. Dacă în legea penală specială se
prevedea mai întâi sancţiunea şi apoi descrierea faptei, în Codul penal se procedează invers, mai întâi
se descrie fapta şi apoi se prevede sancţiunea.
Textul art. 240 alin. (1) C. pen. are caracterul unei norme penale incomplete, pentru că o parte din
descrierea conţinutului faptei incriminate o găsim în art. 66 alin. (1) 284 din Legea nr. 85/2014, care
prevede că termenul legal la care se referă dispoziţia din art. 240 alin. (1) este de maximum 30 de zile
de la apariţia stării de insolvenţă.
În lipsa unei norme legale explicative a termenului de „bancrută”, conţinutul juridic al infracţiunilor
de bancrută va fi examinat cu luarea în considerare a normelor juridice care reglementează procedura
insolvenţei prevăzută în Legea nr. 85/2014, procedură specială ce va avea prioritate în raport cu
procedura de drept comun prevăzută în Codul de procedură civilă 285.

§2. Structura infracţiunii

281
M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014.
282
A se vedea H.G. nr. 1183/2008 privind aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului penal.
283
Potrivit art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2006: „Constituie infracţiune de bancrută simplă şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de
deschidere a procedurii în termen, care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut în art. 27”.
284
Art. 66 alin. (1) are următorul cuprins: „Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor
prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal
competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei”.
285
c. duVac, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 458.
 2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special. Anterior adoptării
Codului penal în vigoare, în doctrina penală286 s-au exprimat opinii diferite în ceea ce priveşte obiectul
juridic special al infracţiunii de bancrută. Astfel, într‑ o opinie, s-a apreciat că, atât timp cât infracţiunea
de bancrută ar putea fi considerată ca făcând parte din categoria infracţiunilor specifice domeniului
afacerilor, obiectul juridic special îl constituie în principal relaţiile sociale privind funcţionarea normală
şi în conformitate cu scopul social economic al societăţilor, iar în subsidiar sunt apărate interesele
legitime ale creditorilor societăţii aflate în stare de încetare de plăţi, reală sau fictivă.
într‑ o altă opinie, s-a spus că obiectul juridic special al infracţiunii de bancrută ar fi constituit din
relaţiile sociale privind organizarea, funcţionarea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor, indiferent de
forma lor juridică de organizare, de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea, de forma de proprietate
pe care se întemeiază (mixtă, privată, de stat, română sau străină).
În sfârşit, într‑ o a treia opinie, considerându-se că bancruta ar putea fi inclusă în categoria
infracţiunilor economice, s-a susţinut că obiectul juridic al acestei infracţiuni ar putea fi format din
relaţiile sociale privind normala desfăşurare a activităţii în domeniul economic.
Odată cu aducerea de către legiuitor a infracţiunii de bancrută din legea specială în Codul penal şi
ataşarea acesteia grupului de infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, autorii de drept
penal îşi exprimă în unanimitate opinia că obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie
relaţiile sociale referitoare la încrederea care trebuie să existe între subiecţii raporturilor cu caracter
patrimonial şi, implicit, relaţiile sociale privind dreptul creditorilor de a-şi valorifica creanţele şi de a-şi
acoperi pagubele produse de către debitorii de rea-credinţă.
b) Obiectul material. Bancruta simplă, aşa cum rezultă din norma de incriminare,
nu este susceptibilă de obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de bancrută simplă este

calificat. Din norma de incriminare a bancrutei simple rezultă că subiect activ nemijlocit al acestei fapte
este debitorul persoană fizică ori reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, întrucât legea
impune, cere numai acestora obligaţia, sub sancţiunea penală, de a introduce cererea de deschidere
a procedurii insolvenţei într-un anumit termen.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 pct. 26 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei
şi de insolvenţă, „debitor este persoana fizică sau juridică care poate fi subiect al unei proceduri
prevăzute de prezenta lege”.
În art. 3 din Legea insolvenţei se prevede că „Procedurile prevăzute de prezenta lege se aplică
profesioniştilor, astfel cum sunt definiţi de art. 3 alin. (2) din Codul civil287, cu excepţia celor care exercită
profesii liberale, precum şi a celor cu privire la care se prevăd dispoziţii speciale în ceea ce priveşte
regimul insolvenţei lor”. În temeiul acestui text, procedura de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă
se aplică şi regiilor autonome. Nu este însă aplicabilă procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014
unităţilor şi instituţiilor de învăţământ preuniversitar, universitar şi entităţilor prevăzute la art. 7 din O.G.
nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică.
„Insolvenţa” este definită în art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 ca fiind acea stare a patrimoniului
debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor
certe, lichide şi exigibile, astfel:
– insolvenţa se prezumă atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria
sa faţă de creditor; prezumţia este relativă;
– insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă
datoriile exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.
Trebuie menţionat că, din punct de vedere al legii penale, interesează doar cazul insolvenţei
vădite, şi nu al celei iminente, întrucât numai în cazul celei dintâi există obligaţia de a introduce cererea
de deschidere a procedurii insolvenţei288.
Bancruta simplă poate fi săvârşită în oricare dintre formele participaţiei penale (coautorat,
instigare, complicitate). Pentru a se reţine coautorat la infracţiunea de bancrută simplă, trebuie ca toţi

286
Idem, p. 459.
287
În alin. (2) al art. 3 C. civ. se prevede că „Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”. „Constituie exploatarea unei întreprinderi
exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ” [art. 3 alin. (3) C. civ.].
288
c. duVac, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 461.
cei care săvârşesc nemijlocit această faptă să aibă calitatea cerută de norma de incriminare (debitor
persoană fizică ori reprezentant legal al persoanei juridice debitoare).
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de bancrută simplă este creditorul – persoană fizică sau juridică
(publică ori privată) – ale cărui interese financiare sunt puse în pericol prin neintroducerea sau
introducerea tardivă de către debitor a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de bancrută simplă
constă, aşa cum rezultă din textul de incriminare a acestei fapte, în neintroducerea sau introducerea
tardivă de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare a
cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
În doctrina penală, avându-se în vedere formularea din textul de incriminare a bancrutei simple, s-
au exprimat opinii diferite în ceea ce priveşte modalităţile normative ale elementului material. într‑ o
primă opinie, s-a susţinut că elementul material al infracţiunii de bancrută simplă constă fie într-o
omisiune [obligaţia de a acţiona, prevăzută în art. 240 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 66 alin. (1) din
Legea nr. 85/2014], şi anume în neintroducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei în termen
de 6 luni, termen care curge de la expirarea termenului de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă,
fie într-o acţiune, şi anume introducerea acesteia după expirarea termenului prevăzut de lege 289.
într‑ o a doua opinie, s-a afirmat că elementul material al infracţiunii de bancrută simplă constă
într-o inacţiune, chiar şi în situaţia introducerii tardive a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
Cel care introduce cererea de deschidere a procedurii insolvenţei mai târziu decât termenul prevăzut
de lege va răspunde penal pentru această infracţiune, dar instanţa va ţine seama de aceasta la
individualizarea pedepsei. Nu se poate vorbi despre o acţiune de a introduce tardiv cererea, ci tot
despre o inacţiune, întrucât ceea ce se reproşează făptuitorului nu este introducerea cererii de
insolvenţă, ci neintroducerea acesteia în termenul prevăzut de lege290.
Obligaţia debitorului de a declanşa procedura insolvenţei este instituită în art. 66 din Legea nr.
85/2014. Potrivit acestui text, debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului
o cerere pentru a fi suspus dispoziţiilor privind procedurile de prevenire a insolvenţei, în termen de
maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. La cererea adresată tribunalului va fi ataşată
dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei.
Dacă la data expirării termenului de 30 de zile debitorul este angrenat, cu bună-credinţă, în negocieri
extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale, acesta are obligaţia de a adresa tribunalului o cerere
pentru a fi suspus dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, în termen de 5 zile de la eşuarea negocierilor. În cazul
în care în cursul negocierilor derulate în cadrul unei proceduri de mandat ad-hoc291 sau de concordat
preventiv292 debitorul ajunge în stare de insolvenţă, dar există presupunerea rezonabilă, bazată pe
indicii temeinice, că rezultatele negocierilor ar putea fi valorificate în termen scurt prin încheierea unui
acord extrajudiciar, debitorul, de bună-credinţă, trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii
în condiţiile legii. În caz contrar, debitorul trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii
insolvenţei în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.
Pentru întregirea elementului material al faptei de bancrută simplă, se impune constatarea
îndeplinirii cumulative a două cerinţe esenţiale293. Prima, din momentul apariţiei stării de insolvenţă,
debitorul are la dispoziţie un termen de graţie de maximum 30 de zile plus 6 luni în care fie plăteşte
datoriile ajunse la termen, fie depune cererea de deschidere a procedurii insolvenţei la tribunalul în a
cărei circumscripţie îşi are sediul sau domiciliul.
Termenul de 30 de zile prevăzut în art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 la care face trimitere art.
240 alin. (1) C. pen. este un termen de drept procesual civil, cu implicaţii şi în dreptul penal material.
Sistemul de calcul al acestui termen este cel reglementat în art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în care
se prevede că, atunci „când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua la care începe să

289
Idem, p. 462.
290
n. neaGu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 282.
291
Potrivit art. 5 pct. 36 din Legea nr. 85/2014, mandatul ad-hoc este o procedură confidenţială, declanşată la cererea debitorului în dificultate financiară,
prin care un mandatar ad-hoc, desemnat de instanţă, negociază cu creditorii în scopul realizării unei înţelegeri între unul sau mai mulţi dintre aceştia şi debitor,
în vederea depăşirii stării de dificultate în care se află.
292
Conform art. 5 pct. 17 din Legea nr. 85/2014, concordatul preventiv este un contract încheiat între debitorul în dificultate financiară, pe de o parte, şi
creditorii care deţin cel puţin 75% din valoarea creanţelor acceptate şi necontestate, pe de altă parte, omologat de judecătorul-sindic, contract prin care debitorul
propune un plan de redresare şi de realizare a creanţelor acestor creditori, iar creditorii acceptă să sprijine eforturile debitorului de depăşire a dificultăţii în care
se află.
293
c. duVac, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 466.
curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte”. La acest termen iniţial se adaugă un termen de
6 luni, care este unul ce aparţine dreptului penal material şi, în temeiul art. 186 C. pen., se socoteşte
îndeplinit cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care începe să curgă.
A doua cerinţă esenţială este aceea ca cererea de deschidere a procedurii insolvenţei să nu fi fost
deja introdusă de către vreunul dintre creditori, potrivit prevederilor art. 70 din Legea nr. 85/2014294 şi
să fi fost admisă de judecătorul-sindic, pentru că, în acest caz, nu mai există niciun temei în a-l obliga
pe debitor să satisfacă cerinţele unei proceduri care este deja în desfăşurare, astfel încât o eventuală
cerere introdusă de acesta ar fi lipsită de obiect.
Odată declanşată procedura insolvenţei, fie la cererea depusă de debitorul persoană fizică ori de
reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, fie de unul sau mai mulţi creditori ori de către
persoanele sau instituţiile prevăzute expres de lege, însoţită de actele menţionate în art. 67 din Legea
nr. 85/2014, se deschide procedura insolvenţei reglementată de această lege.
b) Urmarea imediată, ca o componentă a laturii obiective a infracţiunii de bancrută simplă, constă
în crearea unei stări de pericol pe care inacţiunea subiectului activ nemijlocit o creează pentru
patrimoniul creditorului.
c) Legătura de cauzalitate. La infracţiunea de bancrută simplă se impune consta-
tarea unei legături de cauzalitate între neintroducerea sau introducerea tardivă de către debitorul
persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare a cererii de deschidere a
procedurii insolvenţei, în termenul stabilit de lege, şi crearea stării de pericol pentru patrimoniul
creditorului. Cel mai adesea, această legătură de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, nefiind
nevoie de o probare a ei.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a faptei de bancrută

simplă este intenţia, cu ambele sale modalităţi: intenţia directă şi intenţia indirectă.
b) Mobilul şi scopul nu sunt elemente obligatorii ale laturii subiective. Cunoaşterea
acestora are relevanţă la individualizarea judiciară a pedepsei.

§3. Formele infracţiunii

Bancruta simplă, fiind o infracţiune intenţionată omisivă, nu este susceptibilă de a fi săvârşită în
toate formele sale.
a) Actele pregătitoare, deşi nu sunt excluse, sunt mai puţin posibile şi necesare. Ele
nu sunt incriminate.
b) Tentativa. Bancruta simplă, fiind o infracţiune omisivă, nu este susceptibilă
de tentativă.
c) Consumarea. Ţinând seama de conţinutul obligaţiei impuse autorului bancrutei simple prin
norma de incriminare, consumarea acestei fapte are loc în momentul în care se împlineşte termenul
în care făptuitorul trebuie să introducă procedura insolvenţei. Aceste termen este compus, pe de o
parte, din intervalul de timp de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă prevăzut în art. 66 alin. (1)
din Legea nr. 85/2014, iar, pe de altă parte, un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul
stabilit de legea specială (cel de 30 de zile) de la apariţia stării de insolvenţă.
d) Epuizarea. Bancruta simplă este susceptibilă de a dura în timp după ce a atins momentul
consumării, până în momentul în care organele judiciare penale au luat cunoştinţă (s-au sesizat)
despre această infracţiune.

§4. Sancţiuni
Potrivit dispoziţiilor art. 240 alin. (1) C. pen., cel care a săvârşit ori a contribuit la săvârşirea faptei
de bancrută simplă va fi pedepsit fie cu închisoare de la 3 luni la un an, fie cu amendă.
Dacă prin săvârşirea faptei de bancrută simplă s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, pe lângă
pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii (art. 62 C. pen.).

294
Art. 70 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 are următorul cuprins: „Orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezentul titlu
poate introduce o cerere de deschidere a procedurii împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă, în care va preciza: a) cuantumul şi temeiul creanţei; b) existenţa
unui drept de preferinţă, constituit de către debitor sau instituit potrivit legii; c) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declaraţia privind
eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să
participe la reorganizare”.
 Instanţa poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, dacă se va
constata că, faţă de gravitatea în concret a faptei, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această
pedeapsă este necesară.

Secţiunea a 7‑ a. Înşelăciunea
§1. Conţinut legal şi caracterizare
Infracţiunea de înşelăciune, ca faptă contra patrimoniului săvârşită prin nesocotirea încrederii, este
prevăzută în art. 244 C. pen. în două variante: varianta tip şi varianta agravată.
Varianta tip [art. 244 alin. (1) C. pen.] constă în inducerea în eroare a unei persoane prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul
de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
Varianta agravată [art. 244 alin. (2) C. pen.] se realizează în ipoteza în care fapta descrisă la
varianta tip a fost săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace
frauduloase. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi infracţiune, se aplică regulile privind
concursul de infracţiuni.
Legiuitorul Codului penal în vigoare nu a mai menţinut, ca variante ale înşelăciunii, înşelăciunea în
convenţii, înşelăciunea prin cecuri sau înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave,
prevăzute în art. 215 alin. (3), (4) şi (5) C. pen. anterior.
Cu privire la „înşelăciunea în convenţii”, conţinutul acesteia se găseşte parţial în cel al abuzului de
încredere prin fraudarea creditorilor sau în variantele descrise în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.
Referitor la „înşelăciunea prin cecuri”, urmează a se aplica, după caz, prevederile art. 244 alin. (1)
sau. (2) C. pen., iar în ceea ce priveşte „înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave”, devin
incidente dispoziţiile art. 2561 C. pen., text introdus prin O.U.G. nr. 18/2016.
Înşelăciunea, ca faptă contra patrimoniului, prezintă pericol social, întrucât prin săvârşirea ei se
aduce atingere acelui minimum de bună-credinţă şi încredere necesar pentru normala formare,
desfăşurare şi dezvoltare a relaţiilor sociale de ordin patrimonial şi pentru a se evita producerea de
prejudicii unei persoane fizice sau juridice.
Prin Decizia nr. 4/2016295, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece
recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.
181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
şi art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior, respectiv art. 244 alin. (1) şi (2) şi art. 306 C. pen. în
vigoare, a stabilit că „fapta de a folosi, în cadrul autorităţii contractante, printr-o acţiune a autorului,
documente ori declaraţii inexacte, ce a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul
Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi de fonduri din
bugetul naţional întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii unice prevăzute de art. 18 1 alin. (1)
din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, indiferent
dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă”.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 244 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special al infracţiunii de
înşelăciune în varianta tip îl constituie relaţiile sociale de ordin patrimonial ale căror formare,
desfăşurare şi dezvoltare implică existenţa unui minimum de bună-credinţă şi încredere ce trebuie să
existe în raporturile juridice care au loc între subiecţii acestora, spre a se asigura protecţia interesului
patrimonial şi a preveni prejudiciul ce i s-ar putea aduce unuia dintre participanţii la aceste relaţii prin
fraudă sau amăgire.
Prin specificul obiectului juridic special, înşelăciunea se deosebeşte de abuzul de încredere,
deoarece la infracţiunea de înşelăciune acordarea încrederii este obţinută prin amăgire, pe când la
infracţiunea de abuz de încredere se încalcă prin abuz încrederea acordată.
295
M. Of. nr. 418 din 2 iunie 2016.
 b) Obiectul material al infracţiunii pot fi bunurile mobile, înscrisurile cu valoare patrimonială,
precum şi bunurile imobile asupra cărora poartă sau se exercită manevrele frauduloase.
Obiectul material poate fi achiziţionat de persoana vătămată ca urmare a unor acţiuni de amăgire
sau poate fi înstrăinat de ea tot prin amăgire (vândut, schimbat, dat în plată etc.). Bunul, obiect material
al infracţiunii, poate fi remis făptuitorului sau primit de la acesta direct de către persoana amăgită ori
de către o altă persoană indicată de cel amăgit (de exemplu, o sumă de bani sau un bun remis
făptuitorului de către un terţ din ordinul celui amăgit)296.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii de înşelăciune în varianta tip

poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale. Dacă făptuitorul
are calitatea de funcţionar public, iar acţiunea de amăgire este săvârşită în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, fapta constituie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 297 C. pen.297
Înşelăciunea în varianta tip poate fi săvârşită în oricare dintre formele participaţiei penale
(coautorat, instigare, complicitate).
Dacă au contribuit în acelaşi timp trei sau mai multe persoane la săvârşirea infracţiunii de
înşelăciune, devin aplicabile dispoziţiile art. 77 lit. a) C. pen.
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică, privată ori publică, al cărei
patrimoniu a fost lezat, păgubit prin săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
În anumite situaţii, se pot distinge un subiect pasiv principal şi altul secundar. Spre exemplu, dacă
proprietarul anumitor bunuri mobile le încredinţează unei alte persoane spre a le păstra, în baza unui
contract de depozit, iar făptuitorul îl induce în eroare pe depozitar spunând că a cumpărat acele bunuri
de la proprietar şi îl determină să i le predea, vom avea un subiect pasiv principal în persoana
proprietarului al cărui patrimoniu s-a diminuat prin însuşirea acelor bunuri de către făptuitor şi un subiect
pasiv secundar, victima secundară a amăgirii, în persoana depozitarului.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material la varianta tip a faptei de înşelăciune constă în acţiunea
de „inducere în eroare”, deci de amăgire, de surprindere a încrederii persoanei faţă de care se
efectuează această acţiune.
Inducerea în eroare, aşa cum se precizează în norma de incriminare a înşelăciunii prevăzute în art.
244 alin. (1) C. pen., se poate face fie prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, fie
prin prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate.
Faptă mincinoasă este aceea care nu corespunde adevărului, realităţii, în sensul că nu există sau
există în alte modalităţi ori în altă formă faţă de cum o prezintă făptuitorul, astfel zis, acesta inventează
fapte sau le exagerează, le denaturează ori ascunde, neagă fapte adevărate pe care le prezintă ca
neadevărate.
Elementul material al infracţiunii de înşelăciune în varianta tip poate fi realizat prin una sau alta
dintre aceste modalităţi sau chiar prin mai multe modalităţi faptice. Mijloacele sau modalităţile concrete
prin care subiectul activ îl face pe subiectul pasiv să creadă neadevărurile prezentate, adică îl induce
sau îl menţine în eroare ori îi produce iluzia adevărului, nu sunt determinate explicit în norma de
incriminare prevăzută în art. 244 alin. (1) C. pen., putând fi foarte variate, diferite, de exemplu viclenie,
şiretenie, uneltiri, maşinaţiuni, trucuri, mistificări, prefăcătorii, ademeniri, amăgiri, trucaje, intrigi etc. 298
Nu are relevanţă dacă subiectul pasiv s-a lăsat mai uşor sau mai greu indus în eroare.
De precizat că, la varianta tip a infracţiunii de înşelăciune incriminată în art. 244 alin. (1) C. pen.,
mijloacele sau modurile prin care se realizează inducerea în eroare a subiectului pasiv nu pot fi decât
sub forma unei simple minciuni, neadevăruri, deoarece, dacă sunt frauduloase, adică susţinute, întărite
şi prin alte mijloace, cum ar fi nume, calităţi, înscrisuri, înscenări de fapte etc., astfel ca minciuna să fie
mai conving ătoare, fapta va fi încadrată la varianta agravată prevăzută în art. 244 alin. (2) C. pen.
Pentru întregirea elementului material al infracţiunii de înşelăciune, este necesar ca subiectul activ
nemijlocit al acesteia să determine o persoană să creadă aceste neadevăruri, să se lase indusă în
eroare, iar persoana respectivă, ca urmare a acestei erori, să săvârşească un act sau o omisiune de
pe urma căreia se produce o pagubă în patrimoniul ei sau al altei persoane.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei situaţii de fapt contrare celei care ar

296
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 526.
297
V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 306.
298
c. răteScu ş.a., op. cit., vol. III, p. 550.
fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi săvârşit acţiunea de amăgire (inducerea în eroare).
Pentru ca urmarea imediată să poată conduce la realizarea laturii obiective a infracţiunii de
înşelăciune în varianta tip, trebuie să fie îndeplinită o condiţie esenţială, care presupune producerea
unei pagube. Aceasta nu poate fi decât patrimonială, adică să aibă caracter şi valoare economică şi,
totodată, să însemne o scădere, o pierdere, un prejudiciu în patrimoniu, pierdere care poate fi durabilă
sau trecătoare, iar paguba să constea într-o scădere sau o pierdere a unui venit sau avantaj economic
pentru cel indus în eroare.
c) Legătura de cauzalitate. Luând în seamă specificul infracţiunii de înşelăciune în varianta tip
la care norma de incriminare [art. 244 alin. (1) C. pen.] cere pricinuirea unei pagube, apare necesară
constatarea legăturii de cauzalitate între acţiunea de amăgire (elementul material) şi urmarea imediată
(pricinuirea unei pagube). Dacă paguba pricinuită persoanei vătămate (cea indusă în eroare) se
datorează altei cauze decât acţiunea de amăgire, ea nu va constitui urmarea imediată a infracţiunii de
înşelăciune, lipsind legătura de cauzalitate.
De regulă, legătura de cauzalitate, în cazul infracţiunii de înşelăciune, rezultă din însăşi împrejurările
de fapt în care a fost săvârşită.
B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a faptei de
înşelăciune în varianta tip este intenţia de a induce sau menţine în eroare o persoană. Există intenţia
de a induce sau menţine în eroare o persoană atunci când făptuitorul îşi dă seama că acţiunea pe care
o efectuează este de natură să îi provoace acesteia o amăgire, să determine în conştiinţa ei o falsă
cunoaştere a realităţii şi, din cauza amăgirii, a alterării adevărului, acea persoană să ia o decizie care
să îi provoace o pagubă în patrimoniu.
b) Mobilul cu care a acţionat făptuitorul în săvârşirea infracţiunii de înşelăciune nu are relevanţă
pentru realizarea conţinutului acesteia. Cunoaşterea lui are importanţă la individualizarea judiciară a
pedepsei aplicate pentru fapta concret săvârşită.
În practica judiciară299 s-a reţinut că sunt îndeplinite elementele de structură ale infracţiunii de
înşelăciune în varianta tip, aşa cum au fost examinate în cele ce au precedat, în sarcina inculpatului
care, prin afirmaţii mincinoase, induce în eroare pe magazionerul C.F.R., reuşind astfel să îşi
însuşească bunurile lăsate de o altă persoană în magazia de bagaje; sau bunurile lăsate în tren de o
altă persoană şi depuse la magazia de obiecte pierdute; tot astfel, acela care a obţinut o sumă de bani
afirmând, în mod mincinos, faţă de persoana vătămată că vine din partea fratelui acesteia, care îi
solicită un împrumut; sau care, promiţând unei fetiţe că îi va da jucării în schimbul cerceilor din ureche
şi al altor bijuterii luate de copil din casă, obţine astfel bunurile respective; ori acela care, pretinzând că
a fost trimis de proprietarul unui autoturism lăsat în incinta unui autoservice, sustrage din acel
autovehicul scule şi accesorii; sau medicul care, pentru a vinde un medicament cu un preţ superior
celui real, atribuie calităţi curative pe care nu le are; ori acela care pretinde şi primeşte sume de bani
pentru a ghici viitorul şi a face descântece.
De asemenea, comite infracţiunea de înşelăciune în varianta tip (şi nu luare de mită) funcţionarul
public care, pretinzând în mod mincinos că are competenţa de a efectua un act de serviciu, cere şi
obţine, în acest scop, o sumă de bani. Constituie înşelăciune (şi nu trafic de influenţă) fapta persoanei
care primeşte foloase materiale pentru o pretinsă intervenţie pe lângă anumiţi funcţionari, dacă
rezolvarea situaţiilor respective nu era de competenţa acestora.
Lipsa unuia sau a unora dintre elementele de structură ale infracţiunii de înşelăciune în varianta tip
duce la nerealizarea conţinutului acestei infracţiuni. Astfel, nu se poate vorbi despre inducerea în eroare
a persoanei vătămate, de vreme ce aceasta constatase personal, anterior întâlnirii cu inculpatul, că
înmatricularea autoturismului său nu poate fi efectuată, deoarece nu corespunde din punct de vedere
tehnic normelor europene. Rezultă, aşadar, că însăşi persoana vătămată a acceptat posibilitatea unor
manopere frauduloase pentru a-şi atinge scopul atunci când l-a contactat pe inculpat şi a apelat la
serviciile acestuia300. Într-o altă cauză, instanţa a decis că aptitudinea unui mijloc de a induce în eroare
depinde nu numai de împrejurările concrete în care este folosit, ci şi de persoana victimei, de gradul
de pregătire al acesteia. Prin incriminarea faptei de înşelăciune, legiuitorul a urmărit să apere îndeosebi
persoanele mai puţin prudente, mai expuse să devină victime. Obţinerea unui credit bancar în condiţiile
în care funcţionarii băncii nu au respectat minime norme de prudenţă bancară şi nu au efectuat o
analiză riguroasă, pe baza unor documente prezentate de solicitant, nu întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de înşelăciune. Ca atare, se poate considera că banca a cunoscut condiţiile

299
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 133.
300
Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 680 din 30 iunie 2005, în a. sToIca, op. cit., p. 218.
în care a acordat împrumutul şi şi-a asumat riscul de a-l acorda în atare condiţii, neputându-se vorbi
despre o inducere în eroare a acesteia de către inculpat 301. De asemenea, s-a apreciat în practica
judiciară că, pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii, este necesară desfăşurarea unei
activităţi de inducere sau menţinere în eroare a persoanei vătămate prin manopere frauduloase, fără
de care nu s-ar fi încheiat contractul. Or, în cazul în care părţile au fost de bună-credinţă cu ocazia
încheierii contractului, nu se poate vorbi despre existenţa unei acţiuni frauduloase de inducere în eroare
şi deci nici despre săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii.
Faptul că, ulterior, pe parcursul executării contractului, una dintre părţi nu îşi îndeplineşte obligaţia
asumată nu poate fi asimilat cu o activitate de inducere în eroare sau cu o manoperă frauduloasă de
felul celor prevăzute în norma de incriminare a faptei de înşelăciune în varianta tip 302.
c) Scopul. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. pen., pentru întregirea laturii
subiective a infracţiunii de înşelăciune în varianta tip, este necesar ca făptuitorul să fi efectuat acţiunea
de amăgire în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust. Prin
urmare, „folosul” trebuie să fie, pe de o parte, patrimonial, iar, pe de altă parte, injust.
Prin „folos patrimonial” se înţelege un folos care se dobândeşte, care intră în posesia făptuitorului
sau a altei persoane şi care provine din patrimoniul unei persoane fizice ori juridice şi poate fi evaluat
în bani (bunuri mobile, imobile, sume de bani etc.) 303.
Cerinţa scopului la care se referă acţiunea incriminată în cazul infracţiunii de înşelăciune în varianta
tip caracterizează intenţia, care devine, astfel calificată prin scopul urmărit de făptuitor. Fiind vorba
despre scopul acţiunii făptuitorului, este suficientă numai existenţa acestuia, fără să fie necesară
realizarea lui, adică obţinerea efectivă a folosului patrimonial.
Folosul patrimonial, aşa cum am mai arătat, trebuie să fie injust, adică să fie contrar dreptului, legii,
ilegitim, cu alte cuvinte, făptuitorul sau o altă persoană să nu aibă niciun titlu legitim ca să îl obţină.

§3. Varianta agravată [art. 244 alin. (2) C. pen.]

Potrivit art. 244 alin. (2) C. pen., varianta agravată presupune săvârşirea faptei de înşelăciune în
varianta tip, dar prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase. Dacă
mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Din modul în care legiuitorul se exprimă în textul de incriminare a faptei de înşelăciune în varianta
agravată şi luând în seamă dispoziţiile art. 35 alin. (2) C. pen. care definesc infracţiunea complexă,
rezultă că înşelăciunea agravată nu poate fi niciodată o infracţiune complexă, fiindcă nu absoarbe în
conţinutul său decât agravanta mijlocului fraudulos atunci când acesta nu constituie prin el însuşi o
infracţiune. Dacă, dimpotrivă, mijlocul fraudulos prezintă el însuşi elementele unei infracţiuni, va exista
concurs între infracţiunea de înşelăciune în varianta agravată şi infracţiunea pe care o reprezintă
mijlocul fraudulos (de exemplu, infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 323 C. pen., falsul privind
identitatea prevăzut în art. 327 C. pen., uzurparea de calităţi oficiale prevăzută în art. 258 C. pen.,
exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi prevăzută în art. 348 C. pen. etc.).
Prin urmare, pentru a se reţine infracţiunea de înşelăciune în varianta agravată într-un caz concret,
este nevoie mai întâi să se constate întrunirea cumulativă a tuturor elementelor de structură, aşa cum
au fost analizate la varianta tip, la care se adaugă unele chestiuni de particularizare care vizează în
principal elementul material, adică inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul menţionat în norma de incriminare,
dar, de această dată, prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase.
În textul art. 244 alin. (2) C. pen., pentru desemnarea acestor mijloace, legiuitorul foloseşte expresia
„mijloace frauduloase”, dând ca exemplu „folosirea de nume mincinoase sau de calităţi mincinoase”.
Prin „folosirea de nume mincinoase” se înţelege a întrebuinţa un nume pe care făptuitorul nu îl
are în realitate, fie că aparţine efectiv altei persoane, fie că este pur imaginar.
Dacă în acţiunea de inducere în eroare a unei persoane în scopul prevăzut de norma de incriminare
a faptei de înşelăciune făptuitorul face uz de un nume sub care este de obicei cunoscut, deşi nu este
numele său, ori invers, când face uz de numele său adevărat, dar el este cunoscut de obicei sub alt
nume, nu poate fi acuzat că a făcut uz de un nume fals304.

301
Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 324 din 30 martie 2005, în a. sToIca, op. cit., p. 221-222.
302
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1255 din 12 mai 1998, în a. sToIca, op. cit., p. 244-245.
303
DEX, p. 783.
304
c. răteScu ş.a., op. cit., vol. III, p. 554.
 În ceea ce priveşte „folosirea de calităţi mincinoase”, se impune mai întâi să determinăm ce se
înţelege prin „calitate”305. „Calitatea” unei persoane presupune poziţia, condiţia sau rangul pe care ea
îl are în societate. Vom fi în prezenţa folosirii unei calităţi mincinoase în acţiunea de inducere în eroare
a unei persoane în cazul în care infractorul îşi atribuie mincinos un titlu universitar, profesional sau
nobil fals ori o funcţie decorativă sau onorifică la care nu are dreptul; sau se prezintă ca fiind membru
al unei societăţi ştiinţifice, caritabile ori profesionale, când nu face parte din acestea, se dă drept
funcţionar sau îşi atribuie o naţionalitate falsă, o stare civilă falsă, o falsă rudenie; în raporturile juridice
şi economice cu alte persoane, se prezintă, în mod mincinos, prepus, delegat, asociat sau mandatar
al altuia ori simplu intermediar, când în realitate acţionează pe cont propriu şi în interesul său.
Un mijloc este considerat „fraudulos”, în principiu, atunci când acesta are aparenţa unui mijloc
veridic, adică a unui mijloc care în mod obişnuit inspiră încredere şi înlătură orice bănuială (de exemplu,
prezentarea unui act scris, oferirea unei garanţii reale sau personale, exhibarea, adică arătarea unor
lucruri de valoare, invocarea unor importante relaţii), dar care în realitate este mincinos [3].
Nu trebuie să se confunde folosirea de acte scrise mincinoase cu folosirea de înscrisuri false. Un
act scris poate fi mincinos fără a constitui un înscris fals; de exemplu, un act prin care o persoană
recunoaşte că datorează celui care se serveşte de acest act o sumă importantă de bani; actul este
mincinos, pentru că pretinsa sumă nu există, iar semnătura de pe acest act este a unei persoane
inexistente; acest act, deşi mincinos, nu este înscris fals. În acest caz, se realizează conţinutul
înşelăciunii în varianta agravată, pentru că mijlocul prin care s-a efectuat inducerea în eroare este
fraudulos, dar nu va exista concurs de infracţiuni, întrucât mijlocul fraudulos nu constituie prin el însuşi
o infracţiune.
În practica judiciară306 s-a reţinut infracţiunea de înşelăciune în varianta agravată potrivit normei de
incriminare din teza I (când mijlocul fraudulos nu constituie prin el însuşi infracţiune) în sarcina
inculpatului care, prezentând o fişă de garderobă eliberată altei persoane, îşi însuşeşte o haină care
nu îi aparţine; tot astfel, cel care, pe baza unei scrisori ticluite, încasează de la o persoană o sumă de
bani, convingând-o că va putea fi vindecată prin vrăji şi rugăciuni; ori în cazul în care inculpatul a comis
fapta de înşelăciune în dauna a două persoane vătămate faţă de care şi-a atribuit calitatea de
reprezentant al unei firme, prin intermediul căreia le va facilita obţinerea contractelor de muncă în
străinătate, calitate pe care în realitate nu o avea307; sau fapta inculpatului de a deconta contravaloarea
unor cupoane pentru agricultori, pe baza unor facturi fiscale privind cumpărarea şi vânzarea bunurilor
care puteau fi achitate pe bază de cupoane, cauzându-se astfel un prejudiciu bugetului de stat308.
De asemenea, în practica judiciară s-a apreciat că există înşelăciune în varianta agravată în concurs
cu infracţiunea de uz de fals în cazul în care, pentru a induce în eroare persoana vătămată, făptuitorul
se foloseşte de un înscris oficial sau sub semnătură privată, cunoscând că este fals; tot astfel, constituie
înşelăciune agravată, în concurs cu infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, fapta unei persoane
care, dându-se drept poliţist, a pătruns în domiciliul unei persoane sub pretextul efectuării unei
perchiziţii şi, ameninţând-o că îi va face dosar penal şi o va trimite în judecată pentru săvârşirea unei
infracţiuni, a determinat-o să îi remită unele bunuri309.

§4. Formele infracţiunii

Infracţiunea de înşelăciune în ambele variante de incriminare, fiind o infracţiune comisivă şi
intenţionată, este susceptibilă de a fi săvârşită sub toate formele: actele pregătitoare, tentativa,
infracţiune fapt consumat, infracţiunea fapt epuizat.
a) Actele pregătitoare sunt posibile atât cele morale, cât şi cele materiale. Legea penală nu le
incriminează distinct. Când sunt efectuate de autor, se absorb în activitatea de realizare a elementului
material al infracţiunii de înşelăciune în oricare dintre cele două variante de incriminare. Dacă actele
pregătitoare (de exemplu, procurarea unui document fals de către o altă persoană, pe care autorul îl
foloseşte în acţiunea de inducere în eroare a victimei) sunt efectuate de o altă persoană decât autorul
infracţiunii de înşelăciune, iar acesta le foloseşte în săvârşirea faptei, ele vor avea valoare de acte de

305
I. Pascu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 537. [3] V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 533.
306
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 134.
307
C.S.J., s. pen., dec. nr. 526/2000, în G. Ionescu, I. Ionescu, op. cit., p. 357.
308
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 390/2006, în J.S.P. 2006, p. 42.
309
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. III, p. 134.
complicitate anterioară a infracţiunii de înşelăciune, dacă se constată întrunirea condiţiilor prevăzute
în art. 48 C. pen.
b) Tentativa. La infracţiunea de înşelăciune, tentativa este pedepsită, potrivit dispoziţiilor art. 248
C. pen. Infracţiunea de înşelăciune în varianta tip sau în varianta agravată poate fi săvârşită în oricare
dintre modalităţile tentativei (atât cea perfectă, cât şi cea imperfectă).
În practica judiciară, instanţa a decis condamnarea inculpatului pentru săvârşirea tentativei la
infracţiunea de înşelăciune şi a infracţiunii de fals în declaraţii, în fapt reţinându-se că, după ce a vândut
autoturismul său, inculpatul a reclamat la poliţie că acesta fusese furat şi s-a adresat societăţii unde
autoturismul era asigurat pentru caz de furt, cerând să i se plătească prima de asigurare.
Descoperindu-se realitatea, societatea de asigurări nu a achitat despăgubirile cerute de inculpat.
Instanţa a considerat în mod corect că modul cum a fost concepută executarea faptei şi mijloacele
folosite de inculpat în acest scop făceau posibilă consumarea infracţiunii, deoarece a încerca încasarea
unor despăgubiri de la societatea de asigurări prin fals în declaraţii nu constituie un mod absurd de a
gândi şi a plănui obţinerea unor foloase materiale injuste 310.
De asemenea, într-un alt caz, instanţa a hotărât că, în situaţia în care persoana vătămată nu a fost
indusă în eroare şi, dându-şi seama că poate fi înşelată, nu a început executarea contractului, ci a
sesizat organele de poliţie, care au autorizat livrarea supravegheată a bunurilor care au făcut obiectul
infracţiunii, fapta a rămas în stadiul tentativei, iar infracţiunea de înşelăciune nu s-a consumat, fiind
condiţionată de producerea pagubei în patrimoniul persoanei vătămate 311.
c) Consumarea. Infracţiunea de înşelăciune se săvârşeşte în formă consumată în momentul în
care acţiunea de amăgire a produs urmarea imediată, adică a reuşit să îl determine pe cel amăgit să
ia o decizie patrimonială prin care s-a creat o pagubă. Aşadar, pentru consumarea infracţiunii, urmarea
tipică trebuie să se fi realizat împreună cu cerinţa sa esenţială, pricinuirea pagubei 312.
d) Epuizarea. Infracţiunea de înşelăciune, fiind susceptibilă de repetabilitate, poate îmbrăca
uneori forma infracţiunii continuate, dacă sunt întrunite condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen. Prin urmare,
dacă făptuitorul săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale,
acţiuni de amăgire în condiţiile art. 244 C. pen., se va reţine infracţiunea de înşelăciune în forma
continuată, considerată epuizată în momentul efectuării ultimei acţiuni de amăgire din componenţa
activităţii infrac ţionale, în raport cu care se va face aplicarea pedepsei.
În practica judiciară s-a reţinut că infracţiunea de înşelăciune prin prezentarea unor acte de studii
false la încadrarea într-o funcţie ori prin declaraţii mincinoase, în vederea încasării alocaţiei pentru
copii, sau prin prezentarea unor acte de vechime în muncă false, în scopul obţinerii pensiei sau a
ajutorului social, urmate de încasarea periodică a unei sume de bani necuvenite, are caracter continuat;
la fel, dacă a obţinut pensie pe baza unei declaraţii false, inculpatul va răspunde pentru înşelăciune
săvârşită în formă continuată313.
§5. Sancţiuni
Infracţiunea de înşelăciune în varianta tip [art. 244 alin. (1) C. pen.] se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani.
În cazul variantei agravate [art. 244 alin. (2) C. pen.], când făptuitorul a folosit în acţiunea de
inducere în eroare nume sau calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani, iar dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică
regulile privind concursul de infracţiuni.
Dacă prin săvârşirea faptei de înşelăciune s-au produs consecinţe deosebit de grave, adică o
pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate
(art. 2561 C. pen.).
Dispoziţiile art. 62 alin. (1) C. pen. se aplică în mod corespunzător, în sensul că, pe lângă pedeapsa
închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii.
Potrivit dispoziţiilor art. 67 C. pen., instanţa de judecată poate aplica pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării unor drepturi, când constată că, faţă de împrejurările în care s-a săvârşit
înşelăciunea şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

310
C.S.J., s. pen., dec. nr. 5137/2001, în R.D.P. nr. 2/2003, p. 166.
311
C.S.J., s. pen., dec. nr. 3841 din 18 septembrie 2001, în B.J., Baza de date.
312
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. III, p. 532.
313
G. anTonIu, c. bulaI (coord.), op. cit., vol. I, p. 192.
 În cazul variantei agravate a infracţiunii de înşelăciune, dacă instanţa stabileşte că sunt întrunite
condiţiile prevăzute în art. 1121 C. pen., va dispune confiscarea extinsă.

Capitolul al IV-lea. Fraude comise prin sisteme

informatice şi mijloace de plată străine

Secţiunea 1. Frauda informatică
§1. Conţinut legal şi caracterizare
Frauda informatică este incriminată în art. 249 C. pen. şi constă în introducerea, modificarea sau
ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a
funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru
altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane.
Această infracţiune a fost introdusă în sfera ilicitului penal, pentru prima dată, prin art. 49 314 din
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, transferată,
fără modificări semnificative, în noul Cod penal, aşa cum rezultă din Expunerea de motive a acestuia,
datorită frecvenţei sale ridicate în practica judiciară.
Autorii Codului penal în vigoare au inclus frauda informatică în grupul infracţiunilor contra
patrimoniului, întrucât, ca urmare a comiterii acestei infracţiuni, se creează un prejudiciu patrimonial
unei persoane, prin introducerea, modificare sau ştergerea de date informatice ori prin împiedicarea în
orice mod a funcţionării unui sistem informatic.

§2. Structura infracţiunii

2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special al infracţiunii de
fraudă informatică îl constituie relaţiile sociale de ordin patrimonial, precum şi întregul fascicol de relaţii
referitoare la buna-credinţă şi încrederea în siguranţa şi fiabilitatea tranzacţiilor informatice 315.
b) Obiectul material al faptei prevăzute în art. 249 C. pen. îl formează entitatea materială (server,
hard-disk, floppy-disk, CD, memory-stick etc.) pe care se află stocate datele sau programele
informatice (reţea informatică)[3].
Potrivit dispoziţiilor art. 181 C. pen., prin „sistem informatic” se înţelege orice dispozitiv sau
ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe
asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic, iar prin „date informatice”
se înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată
printr-un sistem informatic.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile generale ale răspunderii penale. Totuşi, ţinând seama de specificul acţiunilor incriminate, care
se efectuează asupra unui sistem informatic în scopul de a obţine un beneficiu material pentru autor
sau pentru altă persoană, se înţelege că autorul trebuie să aibă cunoştinţe, să fie iniţiat în domeniul
informatic şi să aibă, prin natura serviciului, acces la date şi sisteme informatice 316.
Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).

314
Art. 49 din Legea nr. 161/2003 avea următorul cuprins: „Fapta de a cauza un prejudiciu patrimonial unei persoane prin introducerea, modificarea sau
ştergerea de date informatice, prin restricţionarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea în orice mod a funcţionării unui sistem informatic, în scopul de a
obţine un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani”.
315
I. VasIu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 599. [3] M. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p.
324.
316
I. VasIu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. III, p. 599. [2]
M. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p.
325.
 b) Subiectul pasiv al infracţiunii de fraudă informatică este persoana fizică sau juridică (publică ori
privată) în al cărei patrimoniu s-a cauzat o pagubă în urma alterării datelor informatice, restricţionării
accesului la acestea ori împiedicării în orice mod a funcţionării unui sistem informatic.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de fraudă informatică
constă în oricare dintre acţiunile prevăzute în norma de incriminare, şi anume introducerea, modificarea
sau ştergerea de date informatice, restricţionarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice
mod a funcţionării unui sistem informatic.
„Introducerea de date informatice”, ca modalitate normativă de realizare a elementului material
al acestei infracţiuni, presupune inserarea de asemenea date care nu existau în sistemul informatic
respectiv. Această acţiune se poate efectua de către făptuitor fie direct prin utilizarea tastaturii, fie prin
folosirea altor echipamente periferice de intrare, cum ar fi scanner, memorie de tip flash etc.
„Modificarea de date din sistemul informatic”, o altă modalitate prevăzută în norma de
incriminare, înseamnă schimbarea conţinutului datelor din sistemul informatic prin introducerea altor
date sau ca urmare a scoaterii unor date din sistemul informatic, dând acestuia un alt conţinut.
„ştergerea de date”, o a treia modalitate normativă, înseamnă a face să dispară, să fie eliminate
date din sistemul informatic respectiv ori să fie distrus suportul de date.
„Restricţionarea accesului la date informatice”, o a patra modalitate normativă, aşa cum s-a
afirmat în doctrina penală[2], este rezultatul uneia sau al mai multor acţiuni exercitate de către făptuitor
asupra sistemului de calcul sau mediilor de stocare, astfel încât utilizatorul de drept să nu le mai poată
regăsi în forma lor iniţială ori prin procedurile-standard de operare a sistemelor de calcul. Datele
informatice astfel restricţionate nu mai pot fi accesibile persoanelor autorizate şi, în consecinţă, acestea
nu se mai pot folosi de ele.
„împiedicarea funcţionării sistemului informatic”, ca o ultimă modalitate normativă a infracţiunii
de fraudă informatică, presupune efectuarea oricărui act de natură să facă imposibilă utilizarea, parţială
sau totală, temporară ori permanentă, a respectivului sistem informatic.
Pentru întregirea elementului material al infracţiunii prevăzute în art. 249 C. pen., se impune
constatarea a două cerinţe esenţiale.
Prima cerinţă esenţială se referă la posibilitatea accederii făptuitorului la un sistem informatic ori
la unele date informatice asupra cărora să acţioneze în mod fraudulos. Expresia „sistem informatic”
este interpretată diferit de cercetători, comentatori, practicieni sau utilizatori 317. Pentru interpretarea
unitară a textelor de incriminare a fraudelor comise prin sisteme informatice, legiuitorul Codului penal
în vigoare a procedat la explicarea înţelesului expresiilor „sistem informatic” şi „date informatice” prin
preluarea definiţiilor legale ale acestor expresii din Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea
informatică, adoptată la Budapesta la 23 noiembrie 2001 318, şi din Directiva 2013/40/UE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 12 august 2013 privind atacurile împotriva sistemelor
informatice319.
Prin „sistem informatic” („computer system”), conform art. 1 lit. a) din Convenţia Consiliului Europei
privind criminalitatea informatică, se înţelege orice dispozitiv izolat sau ansamblu de dispozitive
interconectate ori aflate în legătură, care asigură ori dintre care unul sau mai multe elemente asigură,
prin executarea unui program, prelucrarea automată a datelor. Un asemenea sistem poate include
intrări, ieşiri sau capacităţi de stocare de date, poate funcţiona sau poate fi conectat la o reţea sau la
alte dispozitive similare. Prin „date informatice”, potrivit art. 1 lit. b) din Convenţia Consiliului Europei
privind criminalitatea informatică, se înţelege orice reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub
o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine
executarea unei funcţii de către un sistem informatic.
Directiva 2013/40/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 august 2013 privind atacurile
împotriva sistemelor informatice defineşte conceptul de „date informatice” ca o reprezentare de fapte,
informaţii sau concepte într-o formă adecvată pentru prelucrare într-un sistem informatic, inclusiv un
program care permite unui sistem informatic să execute o funcţie.
Legiuitorul Codului penal în vigoare a preluat definiţiile legale ale expresiilor „sistem informatic” şi
„date informatice” din instrumentele juridice europene menţionate în cele ce au precedat şi le-a

317
A se vedea, pentru o prezentare detaliată, I. VasIu, l. VasIu, Criminalitatea în cyberspaţiu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 21-29.
318
Ratificată prin Legea nr. 64/2004 (M. Of. nr. 343 din 20 aprilie 2004).
319
J.O. L 218 din 14 august 2013.
consacrat în art. 181. Potrivit prevederilor acestui text, prin „sistem informatic” se înţelege orice
dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul
sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic, iar prin
„date informatice” se înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care
poate fi prelucrată printr-un sistem informatic320.
A doua cerinţă esenţială este aceea ca oricare dintre acţiunile incriminate în art. 249 C. pen. să
se efectueze în scopul de a obţine, în mod fraudulos, un beneficiu material pentru sine sau pentru altul.
Pentru existenţa laturii obiective a faptei de fraudă informatică, nu este necesar ca acest scop să fie şi
realizat.
b) Urmarea imediată constă în producerea unei pagube în patrimoniul persoanei victimă a
acestei infracţiuni, neavând relevanţă valoarea sau întinderea pagubei pentru reţinerea infracţiunii, ci
numai în ceea ce priveşte gravitatea în concret a faptei de fraudă informatică.
c) Legătura de cauzalitate. Între oricare dintre acţiunile menţionate în norma de incriminare şi
urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Aceasta înseamnă că paguba
patrimonială trebuie să se producă din cauza executării acţiunilor care constituie elementul material al
faptei de fraudă informatică, şi nu din alte cauze.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a faptei de fraudă

informatică este intenţia directă calificată prin scop, acela de a obţine un beneficiu material pentru
autor sau pentru altul321.
În doctrina penală s-a exprimat opinia că formă de vinovăţie a infracţiunii de fraudă informatică ar
putea fi şi intenţia indirectă[2].
b) Mobilul infracţiunii, dacă este cunoscut, are relevanţă pentru individualizarea
judiciară a pedepsei.
c) Scopul este un element obligatoriu al laturii subiective, deoarece norma de incriminare cere
ca fapta să fie săvârşită în scopul de a obţine un beneficiu material pentru autor sau pentru altul.

§3. Formele infracţiunii

Frauda informatică, fiind o infracţiune comisivă şi intenţionată, este susceptibilă de a fi săvârşită în
toate formele: acte pregătitoare, tentativă, infracţiune fapt consumat şi infracţiune fapt epuizat.
a) Actele pregătitoare. La infracţiunea de fraudă informatică, actele pregătitoare, în multe cazuri,
sunt necesare şi se folosesc în comiterea acţiunilor incriminate, dar nu sunt pedepsite distinct. Acestea
pot constitui însă fie acte de complicitate, dacă au fost executate de o altă persoană şi au folosit
autorului la săvârşirea faptei, fie se pot încadra în dispoziţiile art. 365 C. pen., cu denumirea marginală
„Operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice”.
b) Tentativa la infracţiunea de fraudă informatică este posibilă în oricare dintre
modalităţile acesteia şi este incriminată, potrivit dispoziţiilor art. 252 C. pen.
c) Consumarea. Frauda informatică este săvârşită în formă consumată odată cu executarea
oricăreia dintre acţiunile prevăzute în norma de incriminare în scopul de a se obţine un beneficiu
material şi dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane.
d) Epuizarea. Infracţiunea se poate comite în mod continuat, dacă se constată întrunirea
cumulativă a condiţiilor prevăzute în art. 35 alin. (1) C. pen. Într-o asemenea situaţie, distingem şi un
moment al epuizării, care are loc odată cu efectuarea ultimei acţiuni din componenţa activităţii
infracţionale.
§4. Sancţiuni
Frauda informatică se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă prin săvârşirea fraudei informatice s-au produs consecinţe deosebit de grave, adică o pagubă
materială mai mare de 2.000.000 lei, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate (art. 2561
C. pen.).

320
Pentru detalii în legătură cu cele două expresii – „sistem informatic” şi „date informatice” –, a se vedea M. dobrInoIu, în I. PaScu ş.a., op. cit., p. 859-863.
321
În acelaşi sens, M. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 330. [2]
I. VasIu, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op.
cit., vol. III, p. 603.
 Instanţa de judecată poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi,
dacă va constata că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana
infractorului, această pedeapsă este necesară.
De asemenea, în temeiul prevederilor art. 62 C. pen., pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica
pedeapsa amenzii.
Instanţa de judecată, dacă stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 112 şi art. 1121
C. pen., va lua măsura de siguranţă a confiscării speciale şi a confiscării extinse.

TITLUL AL III-LEA. INFRACŢIUNI PRIVIND AUTORITATEA ŞI

FRONTIERA DE STAT

Capitol preliminar. Consideraţii introductive

§1. Cadrul incriminării faptelor privind autoritatea şi frontiera de stat

În actualul Cod penal, legiuitorul a reglementat în Titlul III al Părţii speciale atât infracţiuni privind
autoritatea (Capitolul I) care existau în Codul penal anterior în Titlul V „Infracţiuni contra autorităţii” (art.
236-244), cât şi infracţiuni privind frontiera de stat (Capitolul II) care existau anterior reglementate în
O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României şi în O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul
străinilor în România322.
Referitor la infracţiunile privind autoritatea din Titlul III, Capitolul I, legiuitorul nu a adus modificări
semnificative în conţinutul acestora, însă s-a renunţat la infracţiunea de ofensă adusă unor însemne
prevăzută în vechiul Cod penal în art. 236, cu motivarea că „renunţarea la infracţiunea de ofensă adusă
unor însemne reprezintă concluzia la care s-a ajuns în urma analizării necesităţii acestei incriminări,
dar şi a proporţionalităţii dintre natura şi severitatea mijloacelor de constrângere, pe de o parte, şi
importanţa valorii sociale ocrotite prin aceste mijloace, pe de altă parte. În ceea ce priveşte necesitatea
incriminării unei asemenea fapte, nu există argumente care să susţină în mod rezonabil menţinerea
acesteia în sfera de protecţie penală, în condiţiile în care practica judiciară este aproape inexistentă în
această materie. Sub aspectul proporţionalităţii, în contextul reducerii semnificative a limitelor de
pedeapsă pentru infracţiunile prevăzute în proiect, menţinerea sancţiunilor actuale (închisoare de la 6
luni la 3 ani, respectiv închisoare de la 3 luni la 1 an sau amendă) apărea ca excesivă, însă, chiar în
cazul reducerii proporţionale a acestora, consecinţele ce decurg din pronunţarea unei condamnări apar
ca fiind disproporţionate în raport de gravitatea unei asemenea fapte”.
Considerăm că renunţarea la infracţiunea arătată mai sus nu are o justificare reală, având în vedere
faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 12 din Constituţia României referitoare la simbolurile naţionale,
drapelul României, ziua naţională a României, imnul naţional, stema ţării şi sigiliul statului, având o
valoare socială deosebită pentru orice cetăţean al României, trebuiau să aibă o ocrotire penală potrivit
valorii pe care o reprezintă. Mai facem precizarea că în cuprinsul Legii nr. 102/1992 privind stema şi
sigiliul statului323, unde se arată că stema României simbolizează statul român naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil (art. 1 din lege), iar sigiliul statului este însemnul suveranităţii naţionale
şi garantează autenticitatea actelor statului (art. 6 din lege), nu este reglementată nicio infracţiune în
cazul în care o persoană ar aduce o ofensă acestor simboluri, cu atât mai mult impunându-se
incriminarea unor astfel de fapte, dacă avem în vedere şi „criza de autoritate” care există în prezent în
desfăşurarea anumitor relaţii sociale.
Incriminarea unei asemenea infracţiuni era prevăzută atât în Codul penal din 1864, în Capitolul II
referitor la „Crime şi delicte în contra siguranţei interioare a Sta tului” (art. 77), cât şi în Codul penal din
1937, în art. 215 şi art. 222 referitoare la ofensa naţiunii, a statului, a sentimentului naţional, precum şi
dispreţul faţă de drapelul ţării, de emblemele statului.
Introducerea infracţiunilor privind frontiera de stat în Titlul III, Capitolul II a fost nece sară, întrucât
aceste infracţiuni se referă tot la autoritatea statului privind intrarea pe teritoriul României, fie prin

322
Republicată în M. Of. nr. 421 din 5 iunie 2008.
323
M. Of. nr. 236 din 24 septembrie 1992.
trecerea ilegală a frontierei, fie prin desfăşurarea unor activităţi interzise de lege, cum ar fi traficul de
migranţi sau facilitarea şederii ilegale în România.

§2. Aspecte comune infracţiunilor privind autoritatea

În Capitolul I din Titlul III al Părţii speciale, legiuitorul a preluat din vechea reglemen tare, cu unele
modificări de formulare, infracţiunile de „ultraj” (art. 257 C. pen.), „uzurpare de calităţi oficiale” (art. 258
C. pen.), „sustragere sau distrugere de înscrisuri” (art. 259 C. pen.), „rupere de sigilii” (art. 260 C. pen.)
şi „sustragere de sub sechestru” (art. 261 C. pen.).
Nu au mai fost preluate dispoziţiile prevăzute în art. 239 alin. (5) C. pen. anterior referitoare la ultrajul
săvârşit împotriva unui judecător sau procuror, pe care îl regăsim în Titlul IV privind infracţiunile contra
înfăptuirii justiţiei (art. 279). De asemenea, faptele de lovire, vătămare, ameninţare, lipsire de libertate
în mod ilegal, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte săvârşite împotriva soţului ori unei rude
apropiate a unui judecător sau procuror (art. 2391 C. pen. anterior) au fost reglementate în alin. (3) al
art. 279 C. pen. în vigoare – faptele comise în scop de intimidare sau de răzbu nare în legătură cu
exercitarea atribuţiilor de serviciu ale unui judecător sau procuror, dacă privesc un membru de familie
al acestora.

A. Obiectul infracţiunilor. a) Obiectul juridic generic comun îl reprezintă relaţiile sociale

referitoare la exercitarea autorităţii pe care o au organele de stat de a lua măsuri, de a emite dispoziţii
cu caracter obligatoriu şi de a asigura respectarea acestora324.
b) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la normala desfăşurare a
activităţii organelor ce sunt purtătoare ale autorităţii statului, necesare înfăptuirii prerogativelor pe care
le deţin, precum şi prestigiului de care se bucură acestea.
Considerăm că infracţiunile prevăzute în Capitolul I al Titlul III au un obiect complex, întrucât, alături
de exercitarea autorităţii de către organele îndrituite, sunt ocrotite şi alte valori, cum ar fi viaţa,
integritatea fizică, libertatea ori sănătatea unei persoane [de exemplu, art. 257 alin. (1) C. pen. privind
ultrajul].
c) Obiectul material există atunci când este îndreptat împotriva unui lucru (bun) [sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri (art. 259 C. pen.), ruperea de sigilii (art. 260 C. pen.), sustragerea de sub
sechestru (art. 261 C. pen.)] sau a unei persoane [corpul persoanei în cazul ultrajului (art. 257 C. pen.)].

B. Subiecţii infracţiunilor. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană, însă trebuie
să îndeplinească condiţiile răspunderii penale. Pentru unele infracţiuni, este însă necesară calitatea de
funcţionar public [art. 259 alin. (2) C. pen.], custode [art. 260 alin. (2) şi art. 261 alin. (2) C. pen.].
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate).
b) Subiectul pasiv principal este întotdeauna statul, prin instituţia publică a cărei autoritate a fost
vătămată. În unele situaţii, putem avea un subiect pasiv secundar, şi anume funcţionarul public ce
îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat sau un membru de familie al funcţionarului
public [art. 257 alin. (3) C. pen.].

C. Latura obiectivă. a) Elementul material. La aceste infracţiuni, elementul material constă într-
o acţiune, întrucât avem infracţiuni comisive, cum ar fi ameninţarea, lovirea, vătămarea corporală,
folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, sustragere sau distrugere.
b) Urmarea imediată. La acest tip de infracţiuni, având în vedere respectul şi prestigiul pe care
îl au autorităţile, urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru acestea. Putem avea
şi o urmare imediată secundară, atunci când, de exemplu, se produce o vătămare corporală a
funcţionarului public sau a membrilor de familie ai acestuia.
c) Legătura de cauzalitate. Este obligatoriu ca între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată
să existe o legătură de cauzalitate, care în general nu trebuie dovedită, rezultând din însăşi
materialitatea faptei. Atunci când avem o urmare imediată secundară, cum ar fi în cadrul ultrajului prin
lovirea sau vătămarea corporală a funcţionarului public, trebuie ca această legătură de cauzalitate să
fie demonstrată.

D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie. Infracţiunile contra autorităţii ca formă a vinovăţiei

se săvârşesc cu intenţie directă sau indirectă. Trebuie precizat faptul că, atunci când există o

324
A se vedea, în acest sens, V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. IV, p. 7; M. udroIu, op. cit., 2014, p. 277.
infracţiune de ultraj săvârşită în condiţiile art. 257 alin. (1) C. pen. ce duce la decesul victimei prin loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte, vinovăţia există sub forma praeterintenţiei prevăzute de art. 16
alin. (5) C. pen., în sensul că fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un
rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
b) Mobilul şi scopul. Pentru acest tip de infracţiuni nu au relevanţă scopul şi mobilul săvârşirii lor,
cu excepţia celor prevăzute în art. 257 alin. (2) şi (3) C. pen., când ultrajul se săvârşeşte „în scop de
intimidare sau răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu”.

E. Formele infracţiunilor. a) Actele pregătitoare sunt acele acte care pregătesc condiţiile de
trecere la executarea acţiunii sau inacţiuni, constând în procurarea, confecţionarea, modificarea unor
instrumente ori culegerea de informaţii325. Ele unt posibile la infracţiunile contra autorităţii, însă nu se
pedepsesc.
b) Tentativa este prevăzută în dispoziţiile art. 32 C. pen. şi constă în punerea în executare a
intenţiei de a săvârşi infracţiunea, însă această executare a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea. La aceste infracţiuni, tentativa
este incriminată doar la cea prevăzută de art. 259 C. pen. referitoare la sustragerea sau distrugerea
de înscrisuri.
În situaţiile în care se săvârşeşte o infracţiune de ultraj împotriva unui funcţionar public care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de
intimidare sau răzbunare şi în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, chiar dacă la infracţiunea
respectivă se sancţionează şi tentativa, fapta va fi pedepsită conform dispoziţiei legale respective, ale
cărei limite se majorează cu o treime, întrucât infracţiunea de ultraj se va reţine în forma consumată.
c) Consumarea infracţiunilor contra autorităţii are loc atunci când actele de
executare au fost duse până la capăt, producând urmarea imediată.
d) Epuizarea. Există posibilitatea ca după consumarea infracţiunii rezultatul să se amplifice, de
exemplu, în cazul uzurpării de calităţi oficiale prevăzute de art. 258 alin. (2) C. pen., funcţionarul public
continuă să exercite o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acest drept
conform legii (caracter continuu). Dacă infracţiunea îmbracă forma continuată, ea se va epuiza după
îndeplinirea ultimului act ca urmare a folosirii unei calităţi oficiale.

F. Sancţiuni. Infracţiunile din acest capitol sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii, iar în unele
situaţii este prevăzută şi amenda [art. 258 alin. (1) C. pen. privind uzurparea de calităţi oficiale, art. 260
privind ruperea de sigilii, art. 261 privind sustragerea de sub sechestru].

G. Aspecte procesuale. Pentru toate infracţiunile contra autorităţii, acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu.
În cazul infracţiunii de ultraj, pot fi prelevate probe biologice, în vederea introducerii profilelor
genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare326.

§3. Aspecte comune infracţiunilor privind frontiera de stat

În Capitolul II din Titlul III al Părţii speciale, legiuitorul a incriminat atât infracţiuni referitoare la
frontiera de stat a României, prin preluarea lor din O.U.G. nr. 105/2001, cât şi pe cele prevăzute anterior
în O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Astfel, în acest capitol sunt reglementate ca infracţiuni „trecerea frauduloasă a frontierei de stat”
(art. 262 C. pen.), „traficul de migranţi” (art. 263 C. pen.), „facilitarea şederii ilegale în România” (art.
264 C. pen.) şi „sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României” (art. 265 C. pen.).
A. Obiectul infracţiunilor. a) Obiectul juridic generic ocroteşte valorile sociale privind frontiera
de stat, în situaţia în care intrarea sau ieşirea din ţară se face prin trecerea ilegală a frontierei de stat
sau atunci când se face trafic de migranţi ori se facilitează şederea ilegală în România.
b) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la normala desfăşurare a
activităţilor organelor ce sunt purtătoare ale autorităţii statului, necesare înfăptuirii prerogativelor pe
care le au cu privire la frontiera de stat a României.

325
I. PaScu, a.S. uzlău, gh. MuScalu, Drept penal. Partea generală, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 257.
326
Anexa la Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare.
 c) Obiectul material nu există la acest tip de infracţiuni, cu excepţia traficului de migranţi
incriminat în art. 263 alin. (2) lit. c) C. pen., când obiect material este corpul persoanei supuse la
tratamente inumane sau degradante.

B. Subiecţii infracţiunilor. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană (fizică sau
juridică), însă trebuie să îndeplinească condiţiile răspunderii penale. În cazul unora dintre infracţiuni,
subiectul activ trebuie să aibă o anumită calitate, de exemplu, la infracţiunea prevăzută de art. 262 alin.
(2) lit. b) C. pen. privind trecerea frauduloasă a frontiere de stat, trebuie să aibă calitatea de străin
declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice mod dreptul de intrare sau de şedere în ţară ori
în situaţia prevăzută de art. 264 alin. (2) lit. b) C. pen., trebuie să aibă calitatea de funcţionar public
aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (autorat, instigare, complicitate). La infracţiunile
prevăzute de art. 262. şi art. 265 C. pen. nu poate exista coautorat.
b) Subiectul pasiv principal este întotdeauna statul, prin instituţia publică a cărei autoritate a fost
vătămată. La unele pot exista şi subiecte pasive secundare [de exemplu, la traficul de migranţi în forma
agravată de la art. 263 alin. (2) lit. b) şi c) C. pen.].

C. Latura obiectivă. a) Elementul material constă într-o acţiune de intrare sau de ieşire din ţară
prin trecerea ilegală a frontierei, prin racolarea, îndrumarea migranţilor, prin facilitarea şederii ilegale
în România sau prin acţiunea de sustragere de la măsurile de îndepărtare de pe teritoriul României.
b) Urmarea imediată pentru aceste infracţiuni constă în crearea unei stări de pericol cu privire la
activitatea de supraveghere şi control al trecerii frontierei statului, precum şi cu privire la viaţa,
integritatea sau sănătatea migrantului.
c) Legătura de cauzalitate. Este obligatoriu ca între acţiunea făptuitorului şi urmarea imediată
să existe o legătură de cauzalitate, care în general nu trebuie dovedită, rezultând din însăşi
materialitatea faptei.

D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie. Infracţiunile privind frontiera de stat se săvârşesc

cu intenţie directă sau indirectă.
În situaţiile prevăzute în art. 262 alin. (2) lit. a), art. 263 alin. (2) lit. a) şi art. 264 alin. (2) lit. a) C.
pen., există însă numai intenţie directă, faptele fiind săvârşite în sco pul sustragerii de la răspunderea
penală sau de la executarea unei pedepse ori a unei măsuri educative, privative de libertate, respectiv
în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial.
b) Mobilul şi scopul. Pentru acest tip de infracţiuni nu au relevanţă scopul şi mobilul săvârşirii lor,
cu excepţia infracţiunilor prevăzute în art. 262 alin. (2) lit. a), art. 263 alin. (2) lit. a) şi art. 264 alin. (2)
lit. a) C. pen., când făptuitorul urmăreşte un scop precis, menţionat în norma de incriminare.

E. Formele infracţiunilor. a) Actele pregătitoare sunt acele acte care pregătesc condiţiile de
trecere la executarea acţiunii sau inacţiunii, constând în procurarea, confecţionarea, modificarea unor
instrumente ori culegerea de informaţii327. Ele sunt posibile la infracţiunile privind frontiera de stat, însă
nu se pedepsesc.
b) Tentativa este prevăzută în dispoziţiile art. 32 C. pen. şi constă în punerea în executare a
intenţiei de a săvârşi infracţiunea, însă această executare a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea.
La infracţiunile privind frontiera de stat, tentativa este incriminată doar în cazul celor prevăzute de
art. 262 C. pen. (trecerea frauduloasă a frontierei de stat) şi la art. 263 C. pen. (traficul de migranţi).
c) Consumarea infracţiunilor privind frontiera de stat are loc atunci când actele
de executare au fost duse până la capăt, producând urmarea imediată.
d) Epuizarea. Infracţiunile din acest capitol pot fi comise în formă continuată, iar in fracţiunea
prevăzută de art. 264 C. pen. privind facilitarea şederii ilegale în România poate fi săvârşită şi în formă
continuă.

F. Sancţiuni. Infracţiunile din acest capitol sunt sancţionate cu închisoarea, iar în unele situaţii
este prevăzută, ca sancţiune alternativă, şi amenda [art. 262 alin. (1) privind trecerea frauduloasă a

327
I. PaScu, a.S. uzlău, gh. MuScalu, op. cit., p. 257.
frontierei de stat în varianta tip şi art. 265 C. pen. privind sustragerea de la măsurile de îndepărtare de
pe teritoriul României].
În cazul infracţiunilor de o mai ridicată gravitate, în norma de incriminare s-a prevăzut, pe lângă
pedeapsa închisorii, şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi [art. 263 alin. (2)
C. pen. referitor la traficul de migranţi în varianta agravată şi art. 264 privind facilitarea şederii ilegale
în România]. Şi în cazul celorlalte infracţiuni, când instanţa de judecată constată, în temeiul dispoziţiilor
art. 67 C. pen., că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi este necesară, o va
putea aplica.
Potrivit art. 1121 C. pen., instanţa de judecată dispune confiscarea extinsă atunci când s-au săvârşit
infracţiuni privind frontiera de stat a României, dacă constată întrunirea cumulativă a condiţiilor
prevăzute de lege. De asemenea, dacă sunt întrunite condiţiile legii, se poate dispune confiscarea
specială (art. 112 C. pen.).
La infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat este prevăzută o cauză de nepedepsire
specială [art. 262 alin. (4) C. pen.], în sensul că nu se pedepseşte fapta în varianta tip săvârşită de o
victimă a traficului de persoane sau de minori.

G. Aspecte procesuale. Pentru toate infracţiunile privind frontiera de stat, acţiunea penală se
pune în mişcare din oficiu.

Capitolul I. Infracţiuni contra autorităţii

Secţiunea 1. Ultrajul
§1. Conţinut legal şi caracterizare
Infracţiunea de ultraj este prevăzută în art. 257 C. pen. într-o variantă tip, două variante asimilate şi
o variantă agravată.
Varianta tip [art. 257 alin. (1) C. pen.] constă în ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace
de comunicare directă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte ori omorul săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie
ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu
exercitarea acestor atribuţii.
După modificările aduse Codului penal anterior prin Legea nr. 278/2006, când au fost dezincriminate
„insulta” şi „calomnia”, art. 239 nu mai prevedea ultrajul săvârşit prin cuvinte, prin gesturi, prin atribuirea
unui defect, a unei boli sau infirmităţi 328. În situaţia în care se produc atingeri grave demnităţii
persoanelor, infracţiunea de ultraj poate intra în concurs cu infracţiunea de tulburare a ordinii şi liniştei
publice prevăzută de art. 371 C. pen., atunci când acestea sunt aduse unor persoane care sunt
funcţionari publici şi care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat (de exemplu,
manifestanţi violenţi care aduc injurii ce ating grav demnitatea jandarmilor la o manifestaţie publică).
Prima varianta asimilată [art. 257 alin. (2) C. pen.] constă în săvârşirea unei infrac ţiuni împotriva
unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra
bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de
serviciu.
A doua variantă asimilată [art. 257 alin. (3) C. pen.] constă în săvârşirea faptei descrise la prima
variantă asimilată, care priveşte însă un membru de familie al funcţionarului public.
Varianta agravată [art. 257 alin. (4) C. pen.] există atunci când faptele descrise la varianta tip şi la
cele două variante asimilate sunt comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor
de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii.
Infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 257 C. pen. este o infracţiune complexă, întrucât în cadrul
acesteia sunt absorbite infracţiuni contra persoanei având ca subiect pasiv un funcţionar public care

328
M. Făgăraş, Ultrajul săvârşit prin insultă sau calomnie, în R.D.P. nr. 3/2006, p. 123-128; c. dobre, Ultraj şi purtare abuzivă. Consideraţii critice, în
R.D.P. nr. 1/2007, p. 118-119, citaţi în
c. duVac, Drept penal. Partea specială, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 480, în care autorii amintiţi consideră că abrogarea insultei şi calomniei
din conţinutul ultrajului este „o măsură inoportună, cu consecinţe dăunătoare în funcţionarea autorităţilor publice”.
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi care se află în exercitarea atribuţiilor de
serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii.
Infracţiunea de ultraj prevăzută de art. 257 C. pen. este asemănătoare cu cea de ultraj judiciar
prevăzută de art. 279 C. pen. (ultraj îndreptat împotriva unui judecător sau procuror ori avocat), această
ultimă infracţiune făcând parte dintre cele contra înfăptuirii justiţiei.
Potrivit art. 153 alin. (2) lit. b) şi art. 161 alin. (2) lit. b) C. pen., dacă fapta de ultraj este comisă prin
omor ori lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte, ea este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte
răspunderea penală, cât şi executarea pedepsei.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 257 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special este alcătuit din
relaţiile sociale referitoare la apărarea prestigiului şi respectului faţă de funcţionarii ce sunt învestiţi cu
autoritate de stat şi îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.
Putem discuta aici şi despre un obiect juridic special secundar, prin care sunt ocrotite relaţiile
sociale referitoare la viaţa, integritatea corporală, sănătatea sau libertatea psihică a funcţionarului
public.
b) Obiectul material. Infracţiunea de ultraj nu are obiect material atunci când este săvârşită prin
modalitatea ameninţării (în sensul arătat de art. 206 C. pen.), însă acesta există când au loc lovirea,
vătămările corporale, loviturile cauzatoare de moarte ori omorul, şi anume corpul persoanei.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii poate fi orice persoană
ce îndeplineşte condiţiile răspunderii penale.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele – coautorat, complicitate şi instigare.
b) Subiectul pasiv principal al infracţiunii de ultraj este autoritatea statului, instituţia sau, în
anumite cazuri, persoana juridică de drept public în care obligatoriu trebuie să îşi desfăşoare activitatea
funcţionarul public ultragiat.
Subiect pasiv secundar este funcţionarul public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau ultragiat în legătură cu exercitarea
acestor atribuţii.
Pentru calitatea de „funcţionar public” trebuie îndeplinite condiţiile art. 175 alin. (1) C. pen., în
sensul că persoana exercită, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, atribuţii şi
responsabilităţi stabilite în temeiul legii în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive
sau judecătoreşti ori exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură ori
exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator
economic ori al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de
realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, este considerat funcţionar public în sensul
legii penale persoana care exercită un serviciu în interes public pentru care a fost învestită de
autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea
respectivului serviciu public.

Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie329, expertul tehnic judiciar este funcţionar public
în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza I C. pen. De asemenea, tot Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul
public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b)
teza a II-a CP330, profesorul din învăţământul preuniversitar de stat are calitatea de funcţionar public în
accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a CP331, iar funcţionarul bancar, angajat al unei
societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a
României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) CP332.
În practica judiciară s-a consacrat faptul că subiectul pasiv secundar în cazul ultrajului este şi
funcţionarul care are ca atribuţii de serviciu executarea dispoziţiilor emise de un organ al puterii de stat.

329
I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 20/2014 (M. Of. nr. 766 din 22 octombrie 2014).
330
I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 26/2014 (M. Of. nr. 24 din 13 ianuarie 2015) şi dec. nr. 19/2015 (M. Of. nr. 590 din 5 august 2015).
331
I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 8/2017 (M. Of. nr. 290 din 25 aprilie 2017).
332
I.C.C.J., compl. DCD, dec. nr. 18/2017 (M. Of. nr. 545 din 11 iulie 2017).
Ne referim aici la notarul public care este învestit, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 333, să
îndeplinească un serviciu de interes public, executorul judecătoresc care, conform art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 188/2000, îndeplineşte un serviciu de interes public, cât şi interpretul şi traducătorul autorizat
(art. 2 din Legea nr. 178/1997334), care sunt atestaţi în profesie şi primesc însărcinări din partea
Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, organelor de urmărire penală, instanţelor
judecătoreşti, parchetelor, birourilor notarilor publici, avocaţilor şi executorilor judecătoreşti.
Tot în practica judiciară335 s-a statuat că poate fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj persoana care
efectuează paza conform Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia
persoanelor336, precum şi pădurarul care îşi desfăşoară activitatea conform Legii nr. 46/2008 privind
Codul silvic337 şi care are ca atribuţii specifice constatarea contravenţiilor şi infracţiunilor silvice 338.
Prin „funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat” se înţelege acea funcţie care îi atribuie
funcţionarului public autoritatea de stat, aşa cum este prevăzut în art. 175 alin. (1) lit. a)-c) şi art. 175
alin. (2) C. pen.[11]
Este necesar, de asemenea, să se constate, în fiecare cauză de ultraj, că funcţionarul public, ca
subiect pasiv al infracţiunii, a fost învestit sau împuternicit cu autoritate de stat, iar exercitarea funcţiei
trebuie să se exercite în limitele şi în conformitate cu atribuţiile de serviciu sau să fie vorba despre acte
în legătură cu acea funcţie.
Dacă se depăşesc aceste limite, funcţionarul nu mai poate beneficia de protecţia penală impusă de
lege prin infracţiunea de ultraj339.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii de ultraj în varianta tip se realizează prin
cinci acţiuni comisive alternative, şi anume: ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală,
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ori omor – se realizează de fapt infracţiunile prevăzute la art.
188-189, art. 193, art. 194, art. 195 şi art. 206 C. pen.
Pentru existenţa elementului material, legiuitorul a prevăzut ca ameninţarea să fie comisă nemijlocit
(implică prezenţa fizică şi reală a funcţionarului public ameninţat) sau prin mijloace de comunicare
directă (este suficient ca infracţiunea de ameninţare să poată fi percepută de către subiectul pasiv prin
comunicare telefonică, telegrafică, scrisoare, e-mail etc.).
Ameninţarea are acelaşi conţinut ca acela prevăzut la art. 206 C. pen., în sensul de a ameninţa o
persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei
persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere340.
Considerăm că, atunci când legiuitorul se referă la omor, deşi nu precizează în mod expres acest
lucru, are în vedere şi omorul calificat prevăzut la art. 189 C. pen., însă apreciem că, atunci când ne-
am afla în situaţia unui ultraj raportat la art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. – omor asupra a două sau mai
multor persoane –, în cauză se va reţine concursul de infracţiuni.
Potrivit voinţei legiuitorului, infracţiunea de ultraj judiciar absoarbe în conţinutul său cele cinci
infracţiuni arătate în alin. (1) al art. 257 C. pen.

333
Republicată în M. Of. nr. 444 din 18 iunie 2014.
334
M. Of. nr. 305 din 10 noiembrie 1997.
335
A se vedea, în acest sens, C.S.J., s. pen., dec. nr. 2775/1999 privind fosta Lege nr. 18/1996 (actuala Lege nr. 333/2003).
336
Republicată în M. Of. nr. 189 din 18 martie 2014.
337
Republicată în M. Of. nr. 611 din 12 august 2015.
338
C.S.J., s. pen., dec. nr. 647/1998 privind fosta Lege nr. 26/1996 (actuala Lege nr. 46/2008). [11]
În acest sens, a se vedea V. Dongoroz şI colaB., op. cit.,
vol. IV, p. 33.
339
A se vedea, în acest sens, I. GrIGa, în g. antonIu, t. toaDer (coorD.), V. Brutaru, şt. Daneş, c. DuVac, I. grIga, I. IFrIM, gh. IVan, g. ParaSchIV, I. PaScu,
I. ruSu, M. SaFta, I. tănăSeScu, I. VaSIu, Explicaţiile noului Cod penal. Volumul IV (Articolele 257‑366), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 257, unde
citează şi dec. nr. 1564/1999 a C.S.J., s. pen., în care funcţionarul public care şi-a exercitat atribuţiile de serviciu peste limitele legale se situează în afara sferei
de protecţie pe care i-o acordă legea.
340
C.A. Iaşi, dec. pen. nr. 996/A din 9 noiembrie 2016, www.rolii.ro: „ameninţările directe adresate funcţionarului de penitenciar aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu rezultă din toate celelalte declaraţii de la dosarul cauzei, atât din declaraţia persoanei vătămate, cât şi din declaraţiile martorilor audiaţi în
cauză. Mai mult, chiar în faţa instanţei, inculpatul I.M. a arătat textual că el îşi face dreptate singur după ce iese din penitenciar, respectiv – cu referire la deţinutul
Z., audiat ca martor în cauză – că îl va găsi acasă la D., acolo unde locuieşte, acesta din urmă arătând că se teme de inculpat atât pentru el, cât şi pentru familia
lui. În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului I.M., deţinut în Penitenciarul A., care în data de 9 aprilie 2015 a adus ameninţări directe persoanei vătămate C.V.D.,
subinspector de penitenciare, şef secţie în Penitenciarul A., în timp ce acesta se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi în legătură cu aceste atribuţii, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, prevăzută şi pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 206 alin. (1) din acelaşi cod, cu aplicarea
art. 41 alin. (1) C. pen. Analizând în mod coroborat probele administrate în cursul procesului penal, instanţa a constatat că fapta reţinută în sarcina inculpatului
întruneşte condiţiile de tipicitate, antijuridicitate şi imputabilitate, aşa cum sunt acestea prevăzute în art. 15 C. pen., fiind săvârşită de către acesta sub forma
intenţiei directe prevăzute de art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen.”
 În practică s-a pus problema privind concursul de infracţiuni săvârşite în cadrul variantei tip a art.
257 alin. (1) C. pen. Practica veche considera că, atunci când este vorba despre fapte săvârşite atât
sub imperiul art. 239 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, fiind o infracţiune progresivă (după consumarea
infracţiunii, fără intervenţia infractorului, îşi amplifică progresiv rezultatul sau produce urmări mai
grave), se săvârşeşte o singură infracţiune, în timp ce alţi autori au considerat că nu este vorba despre
o infracţiune progresivă şi că actele săvârşite alcătuiesc o unitate materială 341.
O cerinţă esenţială este ca toate ipotezele prevăzute în art. 257 alin. (1) C. pen. să vizeze fapte
îndreptate contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii.
Dacă subiectul pasiv nu se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau faptele nu sunt săvârşite în
legătură cu exercitarea acestor atribuţii, este vorba despre o infracţiune de drept comun, şi nu despre
ultraj.
b) Urmarea imediată. Realizarea elementului material are ca rezultat urmarea imediată ce
constă într-o stare de pericol pentru autoritatea care a învestit subiectul pasiv.
În funcţie de modalităţile prin care se săvârşeşte infracţiunea de ultraj, se poate aduce atingere
vieţii, sănătăţii, integrităţii subiectului pasiv calificat.
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează elementul
material al faptei şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate. La săvârşirea
infracţiunii absorbite, legătura de cauzalitate trebuie demonstrată (de exemplu, la infracţiunea de omor)
pentru fiecare acţiune sau inacţiune ce reprezintă elementul material şi urmarea imediată.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie. Infracţiunea de ultraj în varianta tip poate fi săvârşită
cu intenţie directă sau indirectă. În situaţia în care după intervenţia făptuitorului se produce un rezultat
mai grav, cum ar fi în cazul lovirilor cauzatoare de moarte, considerăm, alături de alţi autori, că forma
de vinovăţie este praeterintenţia342.
Subiectul activ al infracţiunii de ultraj trebuie să aibă reprezentarea privind calitatea victimei –
funcţionar public învestit cu autoritatea de stat şi care se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau
în legătură cu acestea.
În toate situaţiile, subiectul activ are în vedere rezultatul acţiunii sau inacţiunii infracţiunii absorbite.
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii, nu are importanţă mobilul
sau scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.
§3. Variante asimilate [art. 257 alin. (2) şi (3) C. pen.]
A. Prima variantă asimilată [art. 257 alin. (2) C. pen.]. La prima variantă asimilată, obiectul
material poate fi reprezentat atât de corpul persoanei, cât şi de bunurile asupra cărora se exercită
acţiunea.
Elementul material se realizează prin acţiuni săvârşite în scop de intimidare sau răzbunare
împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat
în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii.
Această variantă poate avea ca element material orice infracţiune comisă în scop de intimidare343
sau răzbunare. În opinia unor autori344, elementul material al infracţiunii de ultraj în prima variantă
asimilată corespunde elementului material al oricărei infracţiuni, excluzându-se cele menţionate în art.
257 alin. (1) C. pen., dându-se ca exemplu infracţiuni precum lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate
în dificultate (art. 203 C. pen.), împiedicarea ajutorului (art. 204 C. pen.), agresiunea sexuală (art. 219
C. pen.).

341
c. duVac, op. cit., 2015, p. 489, citând dec. pen. nr. 542/1971 a Trib. jud. Mureş, în R.R.D. nr. 9/1973, p. 145, cu notă aprobativă de G. anTonIu, p. 148-
149, C.A. Suceava, dec. pen. nr. 21/1999, în R.D.P. nr. 4/2000, p. 158 – în sensul că avem o singură infracţiune de ultraj în formă agravată.
342
A se vedea, în acest sens, V. dobrInoIu, n. neaGu, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014, p. 328; M. udroIu, op. cit., 2014, p. 282; c. duVac, op. cit., 2015, p. 493.
343
C.A. Târgu Mureş, dec. pen. nr. 219/A din 28 martie 2016, www.rolii.ro: „faptele inculpatului S.D., care, cu intenţie, în data de 20 noiembrie 2015, în
jurul orelor 12.00, l-a lovit cu piatra în picior pe pădurarul K.P.G., aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, iar în cadrul aceloraşi împrejurări a ridicat o altă
piatră de la pământ şi a spart geamul spate al autoturismului ce aparţinea persoanei vătămate, într-un scop vădit de intimidare, întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunilor de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 193 alin. (1) din acelaşi cod, şi ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (2) C. pen.
raportat la art. 253 alin. (1) din acelaşi cod. Întrucât faptele analizate în prezenta cauză au fost comise de către acelaşi inculpat, prin acte materiale distincte,
înainte de condamnarea definitivă pentru una dintre ele, instanţa a constatat incidenţa prevederilor art. 38 alin. (1) C. pen. privitoare la pluralitatea de infracţiuni
sub forma concursului real”.
344
I. GrIGa, în G. anTonIu, T. Toader (coord.), op. cit., vol. IV, p. 257-258; c. roTaru, a.r. TrandafIr, V. cIocleI, Drept penal. Partea specială II. Curs tematic,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 12.
 Considerăm că elementul material al ultrajului în prima variantă asimilată se realizează prin orice
acţiune care are loc în scop de intimidare sau răzbunare, fiind incluse şi cele prevăzute la alin. (1) al
art. 257 C. pen., pentru că textul legal se referă la „săvârşirea unei infracţiuni”.
Aşa cum am arătat anterior, ultrajul este o infracţiune complexă [art. 35 alin. (2) C. pen. –
infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de
legea penală], deoarece cuprinde în latura obiectivă atât elementele infracţiunii de ultraj, cât şi pe cele
ale infracţiunii absorbite, de exemplu, nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prevăzută în art. 287 alin.
(1) lit. a) C. pen., privind împotrivirea la executarea prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de
executare345 [fapta fiind încadrată la alin. (2) al art. 257 C. pen.].
În varianta prevăzută de alin. (2) al art. 257 C. pen., forma de vinovăţie este intenţia directă
calificată prin scopul urmărit de făptuitor, şi anume intimidare sau răzbunare, inclusiv în cazul
infracţiunilor absorbite care au fost săvârşite cu intenţie depăşită (praeterintenţie), întrucât la această
infracţiune este exclusă forma de vinovăţie a culpei.
De precizat este faptul că, la infracţiunea de ultraj, cerinţa esenţială este ca să existe o legătură
între infracţiunile comise şi atribuţiile de serviciu sau exercitarea atribuţiilor subiectului pasiv calificat.

B. A doua variantă asimilată [art. 257 alin. (3) C. pen.]. Elementul material se realizează când
faptele descrise la prima variantă asimilată se săvârşesc asupra unui membru de familie al
funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, ori împotriva unor
bunuri ale acestora.
Sintagma „membru de familie” este cea prevăzută în art. 177 C. pen.
Forma de vinovăţie este similară primei variante asimilate, adică intenţie directă calificată prin
scop.

§4. Varianta agravată [art. 257 alin. (4) C. pen.]

Varianta agravată există atunci când faptele descrise la varianta tip şi la cele două variante asimilate
sunt comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în
legătură cu exercitarea acestor atribuţii.
Reglementarea legală la această formă agravată ne arată că subiectul pasiv este un poliţist sau un
jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii.
Elementul material constă fie în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) al art. 257, şi anume cele
cinci acţiuni alternative (ameninţare, lovire sau alte violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte ori omor), fie în orice altă infracţiune săvârşită în scop de intimidare sau
răzbunare faţă de poliţist sau jandarm, de familia acestuia sau împotriva unui bun aparţinând acestora.
Forma de vinovăţie poate fi intenţia directă sau indirectă346 ori intenţia depăşită
(praeterintenţia), în cazul acţiunilor prevăzute în alin. (1), iar dacă este săvârşită în condiţiile alin. (2)-
(3) ale art. 257 C. pen., forma de vinovăţie este numai intenţia directă calificată prin scop.

§5. Formele infracţiunii

Infracţiunea de ultraj, fiind o infracţiune complexă, absoarbe în conţinutul său, indiferent de variantă,
infracţiuni care pot constitui prin ele însele o faptă prevăzută de legea penală.
a) Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt incriminate, deşi sunt posibile. Chiar dacă pentru
infracţiunea absorbită tentativa se pedepseşte, nu se poate reţine tentativă la infracţiunea de ultraj,
aceasta regăsindu-se numai la infracţiunea absorbită.
b) Consumarea. Infracţiunea se consumă atunci când s-a produs starea de
pericol cerută de legiuitor prin comiterea faptei.

345
C.S.J., dec. pen. nr. 1497/1992, nepublicată.
346
C.A. Piteşti, s. pen., min. şi fam., dec. pen. nr. 1301/A din 7 decembrie 2016, www.rolii.ro: „Fapta inculpatului G.S., care la data de 3 august 2015, în
jurul orei 21.30, în timpul unui conflict între două grupuri, a aruncat în direcţia grupului advers cu o sticlă, ce a trecut prin sticla unui foişor, lovind astfel pe
agentul de poliţie M.G., care se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi care intervenea la aplanarea conflictului, fiindu-i cauzate leziuni ce au necesitat pentru
vindecare un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen.
raportat la art. 193 alin. (2) din acelaşi cod. Fapta a fost săvârşită de inculpat cu intenţie indirectă, întrucât a prevăzut rezultatul faptei sale şi, deşi nu l-a urmărit,
a acceptat posibilitatea producerii lui, aruncând cu un obiect contondent în direcţia grupului în care se aflau şi organele de poliţie”.
 c) Epuizarea. Dacă, de exemplu, se săvârşesc acţiuni de ameninţare repetate la diverse intervale
de timp, există o singură infracţiune de ultraj în formă continuată, care se epuizează la data ultimei
acţiuni.

§6. Sancţiuni
Infracţiunea de ultraj în varianta tip şi în cele două variante asimilate prevăzute la art. 257 alin. (1)-
(3) C. pen. se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea absorbită, ale cărei
limite speciale se majorează cu treime.
Infracţiunea de ultraj în varianta agravată prevăzută la alin. (4) al art. 257 C. pen. se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea absorbită, ale cărei limite se majorează cu jumătate.
Potrivit art. 187 C. pen., prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în
textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a
cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

Capitolul al II-lea. Infracţiuni privind frontiera de stat

Secţiunea 1. Trecerea frauduloasă a frontierei de stat

§1. Conţinut legal şi caracterizare

Infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei este reglementată în art. 262 C. pen. într-o variantă
tip şi o variantă agravată.
Varianta tip [art. 262 alin. (1) C. pen.] constă în intrarea sau ieşirea din ţară prin trecerea ilegală a
frontierei de stat a României.
Varianta agravată [art. 262 alin. (2) C. pen.] constă în săvârşirea faptei descrise la varianta tip, în
următoarele condiţii:
a) în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea
unei pedepse ori a unei măsuri educative, privative de libertate;
b) de către un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice mod
dreptul de intrare sau de şedere în ţară.
Infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat a fost incriminată în Codul penal anterior în
art. 245, intrarea sau ieşirea din ţară prin trecerea frauduloasă a frontierei fiind pedepsite. Tentativa
era pedepsită numai la ieşirea frauduloasă din ţară, considerându-se tentativă şi procurarea de
mijloace ori instrumente sau luarea de măsuri, dacă rezulta în mod neîndoios că făptuitorul urmărea
să treacă fraudulos frontiera. Art. 245 C. pen. anterior era reglementat sub această forma având în
vedere condiţiile drastice impuse de sistemul din perioada respectivă şi, din acest motiv, prin Decretul-
lege nr. 12/1990, fapta a fost dezincriminată.
Având în vedere urmările grave ale acestei dezincriminări, fapta a fost incriminată prin art. 65 şi
urm. din Legea nr. 56/1992347, iar ulterior prin O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.
Prin intrarea în vigoare a Codului penal actual, în art. 262 alin. (1) au fost preluate din O.U.G. nr.
105/2001 prevederile art. 70 referitoare la trecerea frauduloasă a frontierei de stat, iar din O.U.G. nr.
194/2002 privind regimul străinilor în România cele ale art. 139 alin. (1), introdus în forma agravată
prevăzută de art. 262 alin. (2) lit. b) C. pen. referitor la străinul declarat indezirabil ori căruia i-a fost
interzis în orice mod dreptul de intrare sau de şedere în ţară.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 262 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special îl constituie acele
relaţii sociale privitoare la autoritatea de stat, în sensul de a asigura trecerea legală a frontierei de stat
de către persoanele care intră sau ies din ţară.
b) Obiectul material. Fapta de trecere frauduloasă a frontierei de stat nu are
obiect material, fiind o infracţiune de pericol.

347
M. Of. nr. 126 din 9 iunie 1992.
 B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de trecere frauduloasă
a frontierei de stat poate fi orice persoană (cetăţean român, persoană fără cetăţenie – apatrid sau
străin) care îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde penal.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii. Nu poate exista coautorat,
întrucât, prin natura ei, fapta nu poate fi săvârşită decât de un singur autor. De asemenea, este posibilă
participaţia improprie.
Considerăm că ajutorul dat printr-o singură activitate unei familii compuse din mai multe persoane
pentru a ieşi din ţară prin trecerea frauduloasă a frontierei constituie o faptă unică de complicitate la
infracţiunea prevăzută de art. 262 C. pen., întrucât pluralitatea subiecţilor activi ai infracţiunii de trecere
frauduloasă nu creează, în ceea ce îl priveşte pe complice, o pluralitate de fapte de complicitate în
concurs ideal348.
b) Subiectul pasiv principal al acestei infracţiuni este statul, iar ca subiect pasiv secundar pot fi
autorităţile competente în asigurarea respectării condiţiilor prevăzute de lege pentru trecerea frontierei
de stat de către persoane, mijloace de transport, mărfuri şi alter bunuri [art. 1 lit. k) din O.U.G. nr.
105/2001].

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material constă în acţiunea de intrare sau de ieşire din ţară prin
trecerea ilegală a frontierei de stat a României.
Prin „frontieră de stat” se înţelege linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un
semn de frontieră la altul ori, acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de
la un punct de coordonate la altul; la fluviul Dunărea şi celelalte ape curgătoare, frontiera de stat este
cea stabilită prin acordurile, convenţiile şi înţelegerile dintre România şi statele vecine, cu luarea în
considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internaţional fluvial este acela că
frontiera trece pe mijlocul şenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe la
mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră, frontiera de stat trece pe la limita exterioară şi limitele laterale
ale mării teritoriale a României [art. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 105/2001].
Prin „culoar de frontieră” se înţelege fâşia de teren situată de o parte şi de alta a frontierei de stat,
stabilită în baza acordurilor şi convenţiilor de frontieră încheiate de România cu statele vecine, în scopul
evidenţierii şi protejării semnelor de frontieră [art. 1 lit. b) din O.U.G. nr. 105/2001], iar „fâşia de
protecţie a frontierei de stat” este fâşia de teren constituită de-a lungul frontierei de stat în scopul
protejării semnelor de frontieră şi asigurării controlului accesului în apropierea liniei de frontieră [art. 1
lit. c) din O.U.G. nr. 105/2001].
„Regimul juridic al frontierei de stat” cuprinde totalitatea normelor prevăzute de legislaţia internă
care privesc frontiera de stat şi desfăşurarea diferitelor activităţi în zona de frontieră, în zona
aeroporturilor şi porturilor deschise traficului internaţional (art. 5 din O.U.G. nr. 105/2001).
Aşa cum se arată în art. 8 din O.U.G. nr. 105/2001, trecerea frontierei de stat a României de către
persoane, mijloace de transport, mărfuri şi alte bunuri se face prin punctele de trecere a frontierei de
stat deschise traficului internaţional, denumite puncte de trecere. Trecerea frontierei de stat a României
se poate face şi prin punctele de mic trafic, în condiţiile stabilite de comun acord prin documente
bilaterale încheiate de România cu statele vecine. Trecerea frontierei de stat a României se mai poate
face şi prin alte locuri, numai în situaţiile stabilite prin normele de aplicare a ordonanţei de urgenţă.
Trecerea frontierei de stat de către persoane se face cu respectarea prevederilor acestui act normativ.
Potrivit aceleiaşi ordonanţe de urgenţă, prin „punct de trecere a frontierei” se înţelege orice loc
organizat şi autorizat de Guvernul României pentru trecerea frontierei de stat [art. 1 lit. i)].
Cerinţa esenţială pentru existenţa infracţiunii este ca trecerea frontierei de stat a României prin
intrarea/ieşirea prin locurile destinate călătorilor sau intrarea/ieşirea prin alte locuri decât cele destinate
să fie ilegală. Prin „trecere ilegală a frontierei de stat” se înţelege trecerea peste frontiera de stat în
alte condiţii decât cele prevăzute de legea română [art. 1 lit. m) din O.U.G. nr. 105/2001].
Trecerea este frauduloasă şi atunci când se face prin prezentarea de documente false şi atunci
infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat intră în concurs cu cea de fals privind identitatea,
prevăzută de art. 327 C. pen., şi cu cea de uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen. 349

348
Trib. Mehedinţi, dec. pen. nr. 554/1982, în V. PaPaDoPol, şt. Daneş, op. cit., p. 272; C.A. Bacău,
s. pen., min. şi fam., dec. pen. nr. 301 din 9 martie 2017, www.rolii.ro.
349
C.A. Timişoara, s. pen., dec. nr. 1407/A din 14 noiembrie 2016, www.rolii.ro: „Fapta inculpatului G.A., care a intrat ilegal în România prin PTF Nădlac,
la controlul de frontieră legitimându-se cu cartea de identitate bulgărească emisă pe numele I.M., declinându-şi această identitate falsă, iar la data de 25 februarie
b) Urmarea imediată pentru această infracţiune constă în crearea unei stări de
pericol în activitatea de supraveghere şi control al treceri frontierei de stat.
c) Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă
din însăşi materialitatea faptei (ex re).

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie. Trecerea frauduloasă a frontierei de stat se

săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
b) Mobilul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul, acesta putând fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.
c) Scopul. Deşi în dispoziţiile art. 262 alin. (1) C. pen. intenţia nu este calificată prin scop,
considerăm că acesta există, având în vedere dispoziţiile art. 1 lit. l) din O.U.G. nr. 105/2001, care
defineşte infracţiunea de frontieră ca fapta prevăzută de lege ca infracţiune, săvârşită în scopul
trecerii ilegale peste frontiera de stat a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor sau altor
bunuri.

§3. Varianta agravată [art. 262 alin. (2) C. pen.]

În varianta agravată prevăzută la art. 262 alin. (2) C. pen., infracţiunea are ca subiecţi activi
persoane care au o anumită calitate, şi anume cele care sunt urmărite penal şi trec ilegal frontiera în
scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse ori a unei
măsuri educative, care obligatoriu trebuie să fie privative de libertate (în caz contrar, se poate reţine
săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 288 C. pen. referitoare la neexecutarea sancţiunilor penale),
sau un străin declarat indezirabil ori căruia i-a fost interzis în orice mod dreptul de intrare ori de şedere
în ţară.
Pentru ca un străin să fie declarat „indezirabil” de către Curtea de Apel Bucureşti, trebuie să fi
desfăşurat, să desfăşoare ori să existe indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de
natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică [art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr.
194/2002].
De asemenea, se va avea în vedere faptul că prin „cetăţean străin” se înţelege persoana care nu
are cetăţenia română, cetăţenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic
European ori cetăţenia Confederaţiei Elveţiene [art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 194/2002].
În varianta agravată prevăzută la art. 262 alin. (2) lit. a) C. pen. este prevăzută o cerinţă esenţială
pentru îndeplinirea laturii subiective, şi anume ca acţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat
să se realizeze în scopul sustragerii de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei
pedepse ori a unei măsuri educative privative de libertate. Din acest punct de vedere, infracţiunea se
poate săvârşi numai cu intenţie directă calificată prin scop.

§4. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
b) Tentativa este pedepsită [art. 262 alin. (3) C. pen.], atât sub forma întreruperii
executării, cât şi a realizării integrale fără a se fi produs rezultatul.
c) Consumarea. Infracţiunea se consumă prin executarea acţiunii de intrare sau de ieşire din
ţară prin trecerea ilegală a frontierei de stat şi producerea urmării imediate, şi anume crearea stării de
pericol pentru autoritatea de stat.
d) Epuizarea. Infracţiunea poate avea formă continuată şi un moment al epuizării, dacă, în baza
aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi la diferite intervale de timp, se trece ilegal frontiera de stat350.
§5. Sancţiuni

2015 s-a prezentat pe sensul de ieşire din România în PTF Nădlac, conducând un autoturism fără a poseda permis de conducere valabil şi prezentând la controlul
de frontieră documente false, respectiv permisul de conducere bulgăresc şi cartea de identitate italiană emise pe numele I.M., întrunesc elementele constitutive
ale infracţiunilor de fals privind identitatea în formă continuată, faptă prevăzută de art. 327 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., trecere frauduloasă
a frontierei de stat în formă continuată, faptă prevăzută de art. 262 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., şi conducere pe drumurile publice a unui
autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.”
350
Jud. Arad, s. pen., sent. nr. 682 din 11 aprilie 2017, www.rolii.ro: „Faptele inculpatului U.Z., cetăţean pakistanez, de a intra ilegal pe teritoriul României
la data de 27 februarie 2015 (prin PTF Giurgiu-Ruse), folosind în acest sens un paşaport falsificat emis de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, iar
ulterior de a încerca să iasă în mod fraudulos din ţară în data de 28 februarie 2015 (prin PTF Nădlac), folosind acelaşi paşaport falsificat, declinându-şi identitatea
înscrisă în acesta, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de trecere frauduloasă a frontierei de stat în formă continuată,prevăzută de art. 262 alin. (1)
C. pen. (două acte materiale), cu aplicarea art. 35
 Potrivit art. 262 C. pen., în varianta tip prevăzută în alin. (1), fapta se pedepseşte cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar în varianta agravată prevăzută de alin. (2), se pedepseşte cu
închisoare de la 1 la 5 ani.
Instanţa poate dispune, în baza art. 67 C. pen., aplicarea pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi, dacă o consideră necesară.
Potrivit art. 1121 C. pen., în cazul formei agravate, instanţa de judecată dispune confiscarea extinsă,
dacă constată întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege. De asemenea, dacă sunt întrunite
condiţiile legii, se poate dispune confiscarea specială (art. 112 C. pen.).

§6. Cauză specială de nepedepsire

În art. 262 alin. (4) C. pen. s-a prevăzut că nu se pedepseşte fapta de intrare sau de ieşire din ţară
prin trecerea ilegală a frontierei de stat a României săvârşită de o victimă a traficului de persoane
prevăzut de art. 210 C. pen. sau a traficului de minori prevăzut de art. 211 C. pen.

Secţiunea a 2‑ a. Traficul de migranţi

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Infracţiunea este prevăzută în art. 263 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă agravată.
Varianta tip [art. 263 alin. (1) C. pen.] constă în racolarea, îndrumarea, călăuzirea, transportarea,
transferarea sau adăpostirea unei persoane, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a
României.
Varianta agravată [art. 263 alin. (2) C. pen.] există când fapta a fost săvârşită: a) în scopul de a
obţine, direct sau indirect, un folos patrimonial;
b) prin mijloace care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea migrantului;
c) prin supunerea migrantului la tratamente inumane sau degradante.
Prin traficul de migranţi se facilitează intrarea unor persoane într-un alt stat faţă de care acea
persoană nu este nici cetăţean, nici rezident permanent. În Protocolul adoptat în anul 2000 împotriva
traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite
împotriva criminalităţii transnaţionale organizate[1], se arată că prin traficul ilegal de migranţi se intră
ilegal într-un stat, iar expresia „intrare ilegală” desemnează trecerea frontierelor atunci când condiţiile
necesare intrării legale în statul primitor nu sunt satisfăcute.
Potrivit art. 5 din Protocol referitor la responsabilitatea penală a migraţilor, aceştia nu devin pasibili
de urmăriri penale pentru faptul că au făcut obiectul faptelor prevăzute la art. 6, care arată că fiecare
stat poate adopta măsuri legislative sau alte măsuri necesare pentru a conferi caracter de infracţiune
atunci când faptele au fost comise intenţionat pentru a obţine, direct ori indirect, un folos financiar sau
un alt folos material prin traficul de migranţi.
Din aceste motive, şi România a incriminat traficul de migranţi. Această infracţiune nu exista însă
în Codul penal anterior, ci era reglementată de art. 71 din O.U.G. nr. 105/2001, fiind preluată cu unele
mici diferenţe în noul Cod penal, în sensul că fapta poate fi comisă prin transferarea, transportarea şi
adăpostirea ca element material al infracţiunii. De asemenea, aceasta a fost completată în varianta
agravată, şi anume când traficul de migranţi se face în scopul de a obţine, direct sau indirect, un folos
patrimonial. Nu au mai fost reţinute dispoziţiile art. 71 alin. (3) din O.U.G. nr. 105/2001 privind moartea
ori sinuciderea victimei, aceste două infracţiuni regăsindu-se ca infracţiuni contra vieţii în art. 188, art.
189 şi art. 191 C. pen., cu care vor intra în concurs.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 263 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special îl constituie acele
relaţii sociale în legătură cu autoritatea statului în domeniul migraţiei, acest lucru fiind ocrotit prin
interzicerea traficului ilegal de migranţi.
b) Obiectul material nu există la infracţiunea în varianta tip prevăzută de art. 263
alin. (1) C. pen.
 B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile răspunderii penale.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare sau complicitate).
b) Subiectul pasiv este statul, întrucât el asigură respectarea regimului juridic
al tranzitării frontierei de către migranţi.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii în varianta tip constă în una dintre
acţiunile alternative prevăzute de norma de incriminare, şi anume racolare, îndrumare, călăuzire,
transportare, transferare sau adăpostire a migraţilor, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat.
Prin „racolare” se înţelege acţiunea de recrutare a unei persoane pentru o anumită activitate
(reprobabilă), atrăgând-o prin promisiuni, presiuni, în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat.
Acţiunea de „îndrumare” înseamnă a dirija, a indica cuiva direcţia potrivită în sensul trecerii
frauduloase a frontierei de stat.
Prin acţiunea de „călăuzire” se înţelege a conduce pe cineva pe un drum, a-l însoţi într-un anumit
scop.
„Transportarea” indică deplasarea cu un vehicul a unei persoane – migrant – dintr-un loc în altul351.
„Transferarea” presupune a muta o persoană dintr-un loc în altul (de exemplu, transferul de pe o
ambarcaţiune pe apă pe uscat, în vederea transportării ulterioare cu un camion).
Prin acţiunea de „adăpostire” se înţelege a ţine la adăpost, a ţine la loc ferit, a-i găsi refugiul
migrantului, în realizarea scopului de trecere frauduloasă a frontierei de stat.
Condiţia esenţială pentru existenţa infracţiunii de trafic de migranţi este ca acţiunile prin care se
realizează elementul material să aibă ca scop trecerea frauduloasă a frontierei de stat, iar persoanele
să fie în situaţia de migranţi (nu sunt nici cetăţeni, nici rezidenţi permanenţi ai acelui stat).
b) Urmarea imediată constă într-o stare de pericol creată de acţiunea subiectului activ pentru
activitatea autorităţii ce se ocupă cu supravegherea şi controlul legal al trecerii frontierei de stat.
c) Legătura de cauzalitate. Trebuie să existe o legătură între elementul material realizat prin
una dintre acţiunile alternative şi urmarea imediată, aceasta rezultând din materialitatea faptei (ex re).

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă

calificată prin scop, aşa cum se arată în art. 263 alin. (1) C. pen. („în scopul trecerii frauduloase a
frontierei de stat a României”).
b) Mobilul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă
mobilul, acesta putând fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.
c) Scopul. După cum am precizat, scopul este un element esenţial al laturii
subiective a infracţiunii analizate.

§3. Varianta agravată [art. 263 alin. (2) C. pen.]

În ceea ce priveşte varianta agravată prevăzută de la art. 263 alin. (2) lit. a) C. pen., din punct
de vedere al laturii subiective, infracţiunea este săvârşită în forma intenţiei directe calificate prin scopul
de a obţine, direct sau indirect, un folos material, fără a exclude însă scopul de la alin. (1), şi anume
trecerea frauduloasă a frontierei de stat[1].

Referitor la varianta agravată prevăzută de art. 263 alin. (2) lit. b) C. pen., aceasta se realizează
prin mijloace care pun în pericol viaţa, integritatea sau sănătatea migrantului (de exemplu, transportul
migranţilor pe apă cu un vas neadecvat condiţiilor de transport, de capacitate mică, fără ca persoanele
transportate să aibă veste de salvare şi pe timpul nopţii).

351
C.A. Oradea, s. pen. şi min., dec. pen. nr. 249/A din 18 aprilie 2016, www.rolii.ro: „Fapta inculpaţilor P.A.M. şi R.D.M., care la data de 19 septembrie
2014 au preluat şi transportat cu
 Pentru varianta agravată prevăzută la art. 263 alin. (2) lit. c) C. pen. – prin supunerea migrantului
la tratamente inumane sau degradante –, obiectul material este reprezentat de corpul persoanei
(migratului). Subiect pasiv secundar este persoana supusă la tratamente inumane sau degradante.
Noţiunea de „tratament inuman” se referă la acea atitudine care poate constitui un atentat la viaţa
persoanei ori care să producă numai o suferinţă fizică şi psihică de o mare intensitate.
Prin „tratament degradant” se înţelege un tratament care umileşte persoana în faţa ei înseşi sau
în faţa altor persoane ori care o determină să acţioneze contrat voinţei sau conştiinţei sale.

§4. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
b) Tentativa este pedepsită [art. 263 alin. (3) C. pen.], atât sub forma întreruperii
executării, cât şi a realizării integrale fără a se fi produs rezultatul.
c) Consumarea. Infracţiunea se consumă odată cu realizarea oricăreia dintre acţiunile alternative
ce alcătuiesc elementul material al laturii obiective în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat a
României şi cu producerea urmării imediate.
d) Epuizarea. Infracţiunea poate subzista şi în formă continuată, când în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale se realizează acţiuni care întrunesc elementul material al aceleiaşi infracţiuni. În practica
judiciară s-a statuat că traficul de migranţi comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii
de loc şi de timp, constituie o infracţiune unică în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate
în concurs352.
§5. Sancţiuni
Potrivit art. 263 C. pen., în varianta tip prevăzută de alin. (1), fapta se pedepseşte cu închisoare de
la 2 la 7 ani, iar în varianta agravată prevăzută de alin. (2), se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Şi în cazul variantei tip, instanţa poate dispune, în baza art. 67 C. pen., aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, dacă o consideră necesară.
În cazul faptei incriminate de art. 263 alin. (2) lit. a) C. pen. (dacă se urmăreşte obţinerea unui folos
patrimonial), potrivit art. 62 din acelaşi cod, instanţa poate aplica, pe lângă pedeapsa închisorii, şi
pedeapsa amenzii.
Potrivit art. 1121 C. pen., instanţa de judecată dispune confiscarea extinsă, dacă constată întrunirea
cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege. De asemenea, dacă sunt întrunite condiţiile legii, se poate
dispune confiscarea specială (art. 112 C. pen.).

TITLUL AL IV-LEA. INFRACŢIUNI CONTRA ÎNFĂPTUIRII

JUSTIŢIEI

Capitolul I. Consideraţii introductive

§1. Cadrul incriminării faptelor contra înfăptuirii justiţiei

352
I.C.C.J., S.U., dec. nr. XLIX (49)/2007 referitoare la traficul de persoane (M. Of. nr. 775 din 15 noiembrie 2007).
 Infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei au cunoscut în decursul timpului diferite reglementări, pornind
de la dispoziţiile constituţionale din perioada respectivă, precum şi de la realităţile sociale existente.
Având în vedere art. 1 alin. (3) şi (4) din Constituţia României, în care se arată că România este
stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
dreptatea reprezintă valori supreme, iar statul este organizat potrivit principiului separaţiei şi echilibrul
puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească –, Codul penal reglementează în Titlul IV al Părţii
speciale infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei (art. 266-288 C. pen.).
Întrucât justiţia reprezintă o componentă importantă în statul de drept, legiuitorul a reglementat o
serie de infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, după infracţiunile contra autorităţii. Justiţia este privită,
potrivit Codului penal, într-un sens mult mai larg decât dispoziţiile constituţionale referitoare la
autoritatea judecătorească (art. 124-134), cuprinzând, pe lângă instanţele judecătoreşti, Ministerul
Public şi alte organe necesare desfăşurării activităţilor pentru rezolvarea cauzelor penale.
Faţă de reglementarea anterioară, unde asemenea infracţiuni se regăseau în Capitolul II din Titlul
VI, sub titulatura „Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei”, actuala reglementare prevede
infracţiunile într-un titlu distinct, avându-se în vedere importanţa dispoziţiilor constituţionale privind
autoritatea judecătorească, ce reprezintă una dintre puterile statului.
De altfel, aşa cum se arată şi în Expunerea de motive a noului Cod penal 353, avându-se în vedere
realităţile sociale, precum şi cele reliefate de practica judiciară, au fost introduse o serie de infracţiuni
noi, cum ar fi „obstrucţionarea justiţiei” (art. 271 C. pen.), „influenţarea declaraţiilor” (art. 272 C. pen.),
„răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei” (art. 274 C. pen.), „presiuni asupra justiţiei” (art. 276 C. pen.,
care însă a fost abrogat354), „compromiterea intereselor justiţiei” (art. 277 C. pen.), „ultrajul judiciar” (art.
279 C. pen.), „asistenţa şi reprezentarea neloială” (art. 284 C. pen.), „neexec utarea sancţiunilor
penale” (art. 288 C. pen.). Şi sub aspect terminologic, faţă de reglementarea anterioară, care folosea
expresia „infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei”, avându-se în vedere că infracţiuni cum ar fi
inducerea în eroare a organelor judiciare sau influenţarea declaraţiilor sunt opuse înfăptuirii justiţiei, s-
a decis ca titlul să poarte denumirea de infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei.
§2. Aspecte comune infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei
A. Obiectul infracţiunilor. a) Obiectul juridic generic este reprezentat de relaţiile sociale care
privesc înfăptuirea justiţiei în România.
Este de menţionat faptul că noţiunea de „justiţie” trebuie interpretată nu numai în sensul de
activitate de justiţie355, cât şi de activităţi care contribuie la înfăptuirea justiţiei (urmărirea penală,
executarea hotărârilor judecătoreşti).
b) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la normala desfăşurare a
activităţii de înfăptuire a justiţiei, avându-se în vedere conduita unor persoane de a împiedica fără drept
organele judiciare sau de a refuza să pună la dispoziţie date, înscrisuri ori informaţii necesare, de a
determina prin constrângere sau corupere influenţarea negativă a procesului de înfăptuire a justiţiei.
La unele infracţiuni este vorba numai despre anumite categorii de persoane (funcţionar public, martor
cu identitate protejată, investigator sub acoperire, expert, interpret, organ de cercetare penală,
procuror, judecător, avocat), putând menţiona în acest sens infracţiunile de omisiune a sesizării (art.
267 C. pen.), mărturie mincinoasă (art. 273 C. pen.), cercetare abuzivă (art. 280 C. pen.), supunere la
rele tratamente (art. 281 C. pen.), tortură (art. 282 C. pen.), represiune nedreaptă (art. 283 C. pen.),
asistenţă şi reprezentare neloială (art. 284 C. pen.).
Considerăm că infracţiunile prevăzute în Titlul IV au un obiect complex, întrucât, alături de
înfăptuirea justiţiei, sunt ocrotite şi alte valori sociale fundamentale, cum ar fi viaţa unei persoane sau
integritatea corporală a acesteia (ultrajul judiciar, tortura, supunerea la rele tratamente, cercetarea
abuzivă), libertatea unei persoane [art. 283 alin. (2) privind represiunea nedreaptă], demnitatea unei
persoane (art. 268 privind inducerea în eroare a organelor judiciare), patrimoniul acesteia (art. 270
privind tăinuirea), precum şi relaţiile de serviciu (art. 267 privind omisiunea sesizării pentru fapte penale
în legătură cu serviciul).
c) Obiectul material există numai atunci când este îndreptat fie asupra unui lucru, bun sau
persoană, precum şi atunci când este îndreptat împotriva actelor pe care le întocmesc sau le
efectuează organele de înfăptuire a justiţiei.

353
www.cdep.ro.
354
Prin Legea nr. 159/2014 (M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014).
355
A se vedea, în acest sens, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005).
 B. Subiecţii infracţiunilor. a) Subiectul activ nemijlocit. Pentru unele infracţiuni din Titlul IV există
un subiect activ nemijlocit calificat, cum ar fi un funcţionar public [omisiunea sesizării (art. 267 C. pen.),
tortura (art. 282 C. pen.)], un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător [cercetarea
abuzivă (art. 280 C. pen.), represiunea nedreaptă (art. 283 C. pen.)], un avocat sau reprezentantul unei
persoane [asistenţa şi reprezentarea neloială (art. 284 C. pen.)], iar pentru altele trebuie să aibă o
anumită calitate procesuală, cum ar fi martor, expert, investigator sub acoperire [mărturia mincinoasă
(art. 273 C. pen.)].
Pentru celelalte infracţiuni ce fac parte din acest titlu, subiectul activ este necircumstanţiat, poate fi
orice persoană. La anumite infracţiuni, unde există cauza de nepedepsire, trebuie ca persoana să
îndeplinească o anumită calitate [de exemplu, favorizarea făptuitorului, când fapta este săvârşită de un
membru de familie – art. 269 alin. (3) C. pen.].
Participaţia penală este posibilă în general sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate):
La unele tipuri de infracţiuni nu poate exista decât o participaţie penală sub forma instigării sau a
complicităţii morale [de exemplu, la nedenunţare (art. 266 C. pen.), la omisiunea sesizării (art. 267 C.
pen.) sau la mărturie mincinoasă (art. 273 C. pen.), la care nu este posibil coautoratul, cu excepţia
experţilor care redactează împreună un raport de expertiză].
b) Subiectul pasiv principal pentru toate infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei este statul, întrucât
justiţia, care este unică, imparţială şi egală pentru toţi, este reprezentată de organele judiciare ale
statului, iar activitatea acestora este periclitată prin săvârşirea unei fapte penale de acest gen.
Pentru unele infracţiuni, alături de subiectul pasiv principal, poate apărea o persoană fizică sau
juridică drept subiect pasiv secundar, atunci când sunt încălcate valori precum viaţa, integritatea
corporală, libertatea persoanei sau alte interese ocrotite de lege.

C. Latura obiectivă. a) Elementul material la infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei constă în

general într-o acţiune [de exemplu, la influenţarea declaraţiilor (art. 272 C. pen.), acţiunea de încercare
de a determina sau determinarea unei persoane; la sustragerea sau distrugerea de probe ori de
înscrisuri (art. 275 C. pen.), acţiunea de sustragere, distrugere, reţinere sau ascundere; la
compromiterea intereselor justiţiei (art. 277 C. pen.), acţiunea de divulgare fără drept de informaţii
confidenţiale; la ultrajul judiciar (art. 279 C. pen.), acţiunea de ameninţare, lovire sau alte violenţe].
Există însă şi unele infracţiuni care se săvârşesc prin omisiune [de exemplu, nedenunţarea (art. 266
C. pen.), omisiunea sesizării (art. 267 C. pen.)].
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii
de justiţie. Pe lângă această stare de pericol pot apărarea în subsidiar şi periclitarea libertăţii, demnităţii
sau sănătăţii şi integrităţii corporale a unei persoane [de exemplu, la ultrajul judiciar (art. 279 C. pen.),
la cercetarea abuzivă (art. 280 C. pen.), la supunerea la rele tratamente (art. 281 C. pen.) sau la tortură
(art. 282
C. pen.)].
c) Legătura de cauzalitate. Este obligatoriu ca între acţiunea sau omisiunea făptuitorului şi
urmarea imediată să existe o legătură de cauzalitate, care în general nu trebuie dovedită, rezultând din
însăşi materialitatea faptei. Pentru unele infracţiuni însă, care privesc viaţa unei persoane, sănătatea
sau integritatea corporală ori dem nitatea acesteia, legătura de cauzalitate trebuie dovedită [de
exemplu, art. 282 alin. (2) şi (3) privind tortura, art. 281 privind supunerea la rele tratamente, art. 280
privind cercetarea abuzivă].

D. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie. La majoritatea infracţiunilor contra înfăptuirii

justiţiei, forma de vinovăţie cu care se săvârşesc este intenţia, care poate fi directă, atunci când
făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte, sau
indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui.
Culpă ca formă a vinovăţiei apare numai la infracţiunea prevăzută de art. 267 alin. (2) C. pen.
(omisiunea sesizării) şi de art. 286 alin. (4) (înlesnirea evadării).
Sub aspectul formei de vinovăţie prevăzute de art. 16 alin. (5) C. pen. – intenţia depăşită, când
fapta constă într-o acţiune sau inacţiune intenţionată ce produce un rezultat mai grav, care se
datorează culpei făptuitorului –, am putea menţiona aici infracţiunea de la art. 282 alin. (3) C. pen.,
când, ca urmare a provocării de suferinţe fizice ori psihice puternice, tortura are ca urmare moartea
victimei.
 b) Mobilul. Pentru realizarea laturii subiective a majorităţii infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei
nu are importanţă mobilul, acesta putând fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.
c) Scopul. La unele infracţiuni, scopul este prevăzute ca element esenţial al laturii subiective şi
constă în reprezentarea clară de către făptuitor a rezultatului faptei sau în finalitatea urmărită de către
acesta, de el depinzând existenţa infracţiunii [de exemplu, inducerea în eroare a organelor judiciare
prevăzută de art. 268 alin. (2) C. pen., când producerea sau ticluirea de probe nereale se face în scopul
de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală; art. 282 C. pen. privind tortura, când
producerea de suferinţe fizice sau psihice se face într-un anumit scop precizat în norma de incriminare].

E. Formele infracţiunilor. a) Actele pregătitoare sunt acele acte care pregătesc condiţiile de
trecere la executarea acţiunii sau inacţiunii, constând în procurarea, confecţionarea, modificarea unor
instrumente ori culegerea de informaţii356. Acestea sunt posibile la infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei,
însă nu sunt pedepsite.
b) Tentativa este prevăzută în dispoziţiile art. 32 C. pen. şi constă în punerea în executare a
intenţiei de a săvârşi infracţiunea, însă această executare a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea. La aceste infracţiuni, tentativa
este incriminată la tortură [art. 282 alin. (4) C. pen.], la evadare [art. 285 alin. (5) C. pen.], şi la înlesnirea
evadării [art. 286 alin. (5) C. pen.].
c) Consumarea infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei are loc atunci când actele de executare au
fost duse până la capăt, producând rezultatul prevăzut de norma penală, sau atunci când nu se
îndeplinesc obligaţiile prevăzute de lege, cum ar fi cele prevăzute de art. 267 C. pen. la omisiunea
sesizării.
d) Epuizarea. Există posibilitatea ca, după consumarea infracţiunii, rezultatul să
se amplifice, fără a mai fi nevoie de intervenţia făptuitorului (infracţiuni continue), sau făptuitorul să
săvârşească mai multe acţiuni sau inacţiuni, la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale (infracţiuni continuate). La unele infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, epuizarea are loc prin
intervenţia unei forţe contrare care se opune desfăşurării acţiunii, de exemplu, la infracţiunea prevăzută
de art. 285 C. pen. (evadarea), care are o formă continuă până la epuizare.

F. Sancţiuni. Infracţiunile din acest titlu de pedepsesc cu închisoare, iar pentru unele se prevede
în mod alternativ şi amenda [nedenunţarea – art. 266 alin. (1) C. pen.; omisiunea sesizării – art. 267
alin. (1) C. pen.; inducerea în eroare a organelor judiciare – art. 268 alin. (1) C. pen.; favorizarea
făptuitorului – art. 269 alin. (1) C. pen.; tăinuirea – art. 270 alin. (1) C. pen.; obstrucţionarea justiţiei –
art. 271 alin. (1) C. pen.; mărturia mincinoasă – art. 273 alin. (1) C. pen.; compromiterea intereselor
justiţiei – art. 277 alin. (1)-(3) C. pen.; încălcarea solemnităţii şedinţei – art. 278 C. pen.; asistenţa şi
reprezentarea neloială – art. 284 alin. (1) şi (2) C. pen.; nerespectarea hotărârilor judecătoreşti – art.
287 alin. (1) C. pen.; neexecutarea sancţiunilor penale – art. 288 alin. (2) şi (3) C. pen.] În cazul variantei
de la alin. (3) al art. 288 C. pen. privind neexecutarea sancţiunilor penale, pedeapsa prevăzută de lege
este doar amenda.
În condiţiile stabilite de lege, se pot aplica pedepsele accesorii şi complementare.
Cu privire la sancţionarea infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei, legiuitorul a prevăzut şi cauze
speciale de nepedepsire, de exemplu, la nedenunţare [art. 266 alin. (2) şi (3) C. pen.], la inducerea în
eroare a organelor judiciare [art. 268 alin. (3) C. pen.], la favorizarea făptuitorului [art. 269 alin. (3) C.
pen.], la tăinuire [art. 270 alin. (3) C. pen.], la mărturia mincinoasă [art. 273 alin. (3) C. pen.], sau cauze
justificative speciale, de exemplu, la influenţarea declaraţiilor [art. 272 C. pen.], la compromiterea
intereselor justiţiei [art. 277 alin. (4) C. pen.].

G. Aspecte procesuale. Din punct de vedere procesual, există două infracţiuni la care acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, şi anume asistenţa şi
reprezentarea neloială [art. 284 alin. (3) C. pen.] şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti [art. 287
alin. (2) C. pen. cu referire la alin. (1) lit. d)-g) al aceluiaşi articol].
În cazul faptei de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzute la art. 287 alin. (1) lit. h) C.
pen., împăcarea înlătură răspunderea penală [art. 287 alin. (3) C. pen.].

356
I. PaScu, a.S. uzlău, gh. MuScalu, op. cit., p. 257.
 În cazul săvârşirii unora dintre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, pot fi prelevate probe biologice
în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare (ultraj
judiciar, răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, supunere la rele tratamente, tortură) 357.

Secţiunea a 3‑ a. Inducerea în eroare a organelor judiciare

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare este prevăzută în art. 268 C. pen. într-o
variantă tip şi o variantă agravată.
Varianta tip [art. 268 alin. (1) C. pen.] constă în sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere,
cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea
fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.
Varianta agravată [art. 268 alin. (2) C. pen.] constă în producerea sau ticluirea de probe nereale,
în scopul de a dovedi existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către
o anumită persoană.
În vechea reglementare exista infracţiunea de denunţare calomnioasă, care a fost însă regândită,
deoarece, aşa cum se arată şi în Expunerea de motive a Codului penal, ea nu reprezenta altceva decât
o formă specială a infracţiunii de calomnie (care nu mai există în actuala reglementare), urmarea
evidentă a acestei fapte fiind afectarea reputaţiei unei persoane, căreia i se impută în mod nereal
săvârşirea unei infracţiuni.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 268 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special constă în relaţiile
sociale pentru buna înfăptuire a justiţiei, relaţii ce sunt ocrotite prin norme penale, astfel încât activitatea
justiţiei să nu fie perturbată prin plângeri sau denunţuri mincinoase ori prin probe nereale, contrare
adevărului.
Trebuie avut în vedere faptul că, deşi dispoziţiile art. 51 din Constituţie referitoare la dreptul de
petiţionare al cetăţenilor permit acestora să se adreseze autorităţilor publice, libertatea de exprimare
prevăzută în art. 30 alin. (6) din Constituţie nu ar trebui să încalce demnitatea, onoarea, viaţa particulară
a persoanei şi nici dreptul la imagine prin formularea unor sesizări cu un conţinut nereal, iar din acest
motiv infracţiunea are şi un obiect juridic secundar referitor la relaţiile sociale privind apărarea
demnităţii şi libertăţii persoanei învinuite pe nedrept.
b) Obiectul material. La această infracţiune nu există un obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de inducere în eroare

a organelor judiciare poate fi orice persoană, legea penală nu prevede o anumită calitate.
În literatura de specialitate au apărut două teorii cu privire la persoana care se autoînvinuieşte în
mod mincinos sau produce ori ticluieşte probe mincinoase împotriva sa 358. Unii autori359 spun că nu
săvârşeşte fapta prevăzută de art. 268 C. pen., iar alţii 360 că subzistă infracţiunea, întrucât sunt lezate
relaţii sociale privind înfăptuirea justiţiei, lipsind doar obiectul juridic secundar privind apărarea cinstei,
onoarei, demnităţii şi libertăţii persoanei. Într-o astfel de situaţie, putem vorbi despre o favorizare a
făptuitorului, dacă se constată că o altă persoană a săvârşit fapta penală.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare şi complicitate. Sunt
coautori şi cei care se înţeleg să săvârşească fapta unul în varianta prevăzută la alin. (1), iar celălalt
cea de la alin. (2) al art. 268 C. pen., ei răspunzând însă pentru infracţiunea în forma agravată 361. Dacă
coautorii semnează un denunţ nereal, ei răspund pentru varianta tip de la alin. (1) al art. 268 C. pen.

357
Anexa la Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare.
358
A se vedea M. oPrea, Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 86-89 unde se fac propuneri de lege ferenda în
scopul răspunderii persoanei care, printr-o declaraţie dată organelor judiciare, se acuză de o infracţiune despre care ştie că nu s-a comis ori a fost comisă de o altă
persoană sau produce ori ticluieşte probe în scopul dovedirii unor astfel de fapte.
359
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. IV, p. 168.
360
a. FIlIPaş, op. cit., p. 17, apud n. neaGu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 383.
361
Gh. IVan, op. cit., p. 478; o. PreDeScu, a. hărăStăşanu, op. cit., 2007, p. 235; a. FIlIPaş, op. cit., p. 17.
 Complicitatea poate exista atunci când un mandatar, în baza unei procuri speciale [art. 289 alin. (3)
C. proc. pen.], depune la organele de urmărire penală o plângere întocmită de persoana care se
pretinde vătămată prin infracţiune, cunoscând caracterul mincinos al acesteia. În practică, situaţiile cel
mai des întâlnite se pot referi la complicitatea la o asemenea infracţiune comisă de avocaţi.
b) Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite, iar
subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ce este învinuită pe nedrept. 2.2. Conţinutul

constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii în varianta tip se realizează prin acţiunea
de sesizare a organelor judiciare prin plângere sau denunţ cu privire la existenţa unei fapte prevăzute
de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană,
cunoscând ce este nereală.
Din analiza variantei tip a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare rezultă că trebuie
îndeplinite mai multe cerinţe esenţiale: acţiunea de învinuire să fie nereală, să se facă prin denunţ
sau plângere, să privească existenţa unei fapte prevăzute de legea penală (dacă fapta priveşte o
contravenţie sau aspecte de natură disciplinară, aceasta nu poate fi considerată plângere penală)362
ori să fie în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte şi să privească o anume persoană.
Nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspectul laturii obiective dacă plângerea
penală formulată este reală363.
În situaţia în care învinuirea nereală se referă la o persoană imaginară sau nu se referă la nicio
persoană, nu se realizează cerinţa prevăzută de art. 268 C. pen.
b) Urmarea imediată. Prin sesizarea penală cunoscând că aspectele reclamate sunt nereale se
creează o stare de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei.
c) Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă
din însăşi materialitatea faptei (ex re).

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie se caracterizează prin intenţie, care poate fi directă
sau indirectă. Este obligatoriu pentru organele judiciare să demonstreze reaua‑ credinţă în momentul
în care s-a făcut plângerea sau denunţul. În situaţia în care făptuitorul se află în eroare potrivit art. 30
C. pen., aceasta fiind o cauză de neimputabilitate, fapta nu întruneşte elementele esenţiale ale
infracţiunii, astfel că nu există fapta prevăzută de art. 268 C. pen. în varianta tip (la varianta agravată
este greu de crezut că făptuitorul se află în eroare atunci când produce sau ticluieşte probe nereale).
În acest sens s-a pronunţat şi practica judiciară364, arătându-se că, întrucât elementul central al
laturii subiective îl constituie reaua-credinţă a autorului denunţului, nevinovăţia persoanei acuzate şi
vinovăţia acuzatorului, fiind situaţii juridice diferite, nu se deduc una din cealaltă, fiind necesar a se
stabili în ce măsură respectivul autor a acţionat cu rea-credinţă.
Într-o cauză, instanţa365 i-a achitat pe cei doi avocaţi care au redactat o plângere penală în 2009
împotriva unor magistraţi judecători pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, arestare
nelegală şi cercetare abuzivă şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, cu motivarea că, sub aspectul
laturii subiective, este important să se demonstreze reaua-credinţă în momentul în care s-a făcut
plângerea sau denunţul respectiv şi, chiar dacă ar fi vorba despre o faptă adevărată, aceasta să fie
prezentată de o manieră tendenţioasă, astfel încât să poată conduce la desfăşurarea unei anchete fără
finalitate. Făptuitorul trebuie să fie de rea-credinţă, adică să sesizeze organele judiciare cu privire la
existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de
către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală. În cauză, inculpaţii, cei doi avocaţi, au
pornit de la premisa că faptele sunt reale, toate elementele acestora fiind cele din consemnările
obiective ale grefierului de şedinţă şi din modul de redactare a plângerii nu se poate percepe că
prezentarea lor a fost tendenţioasă.
De obicei, reaua-credinţă rezultă din materialitatea faptei sau din raporturile dintre părţi. De
exemplu, buna-credinţă, care exclude forma de vinovăţie a făptuitorului, există atunci când din

362
C.A. Târgu Mureş, s. pen., min. şi fam., dec. nr. 443 din 31 februarie 2012, www.rolii.ro.
363
C.A. Bucureşti, dec. pen. nr. 722 din 22 aprilie 2016, www.rolii.ro.
364
C.A. Ploieşti, s. pen., dec. nr. 402 din 23 martie 2012, www.rolii.ro.
365
C.A. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 48 din 22 martie 2016, www.rolii.ro.
cuprinsul denunţului rezultă că faptele i-au fost aduse la cunoştinţă de o altă persoană, iar făptuitorul
indică numele acesteia.
b) Mobilul şi scopul pot fi avute în vedere la individualizarea pedepsei, nere-
prezentând o condiţie pentru existenţa infracţiunii.

§3. Varianta agravată [art. 268 alin. (2) C. pen.]

La varianta agravată a infracţiunii, elementul material constă în două acţiuni, fie producerea de
probe nereale, fie ticluirea unor astfel de probe. Subiectul activ trebuie să nu fie un organ de cercetare
penală, un procuror sau un judecător, în acest caz fiind vorba despre infracţiunea de cercetare abuzivă
prevăzută de art. 280 alin. (2) C. pen.
Prin „producerea de probe nereale” se înţelege acele probe în care adevărul, realitatea sunt
alterate, false, iar prin „ticluire” se înţelege crearea printr-un aranjament abil a unei aparenţe care să
fie luată drept probă, născocirea unor probe mincinoase366.
Producerea sau ticluirea de probe nereale, când se realizează în scopul de a dovedi existenţa unei
fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea acesteia de către o anumită persoană, reprezintă
mijloace prin care se săvârşeşte fapta, iar probele nereale nu sunt obiect material al infracţiunii.
Scopul este necesar pentru însăşi existenţa infracţiunii în această variantă, şi anume de a dovedi,
prin producerea sau ticluirea de probe nereale, existenţa unei fapte sau săvârşirea ei de către o
anumită persoană.

§4. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
b) Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care sunt sesizate organele judiciare prin
plângere sau denunţ sau în momentul în care se produc ori se ticluiesc probe nereale.
c) Epuizarea. În situaţia în care făptuitorul persistă în producerea unor probe chiar şi după
consumarea infracţiunii, aceasta se epuizează potrivit art. 35 C. pen. referitor la infracţiunea continuată
(de exemplu, formularea cu rea-credinţă a mai multor plângeri penale despre fapte imaginare 367).

§5. Sancţiuni
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare în varianta tip este pedepsită cu închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar în varianta agravată cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Potrivit art. 67 C. pen., instanţa de judecată poate dispune, dacă va considera necesar, aplicarea
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.

§6. Cauză specială de nepedepsire

Conform dispoziţiilor art. 268 alin. (3) C. pen., nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea
în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare
a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele,
că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.
Legea penală a introdus această cauză de nepedepsire – ce nu exclude existenţa infracţiunii –
pentru a stimula făptuitorul să revină asupra sesizării penale nereale şi pentru a evita o eventuală
eroare judiciară. Considerăm că această declaraţie trebuie să se facă în scris şi să fie înaintată
organelor judiciare la care a fost făcut denunţul sau plângerea ori unde au fost depuse probele nereale.

Secţiunea a 4‑ a. Favorizarea făptuitorului

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Infracţiunea de favorizare a făptuitorului este prevăzută de art. 269 C. pen. şi constă în ajutorul dat
făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere
penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.

366
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. IV, p. 170, citat în P. Dungan, t. MeDeanu, V. Paşca, op. cit., p. 64; I. Pascu, M. Gorunescu, op. cit., p. 424.
367
C.A. Suceava, s. pen. şi min., dec. nr. 1029 din 18 noiembrie 2013, www.rolii.ro.
 Termen de „făptuitor” nu are corespondent în subiecţii procesuali principali prevăzuţi de art. 29 şi
art. 33 C. proc. pen.
Potrivit Expunerii de motive ale noului Cod penal, s-a renunţat sub aspect terminologic la noţiunea
de „infracţiune” şi „infractor” în favoarea celor de „faptă prevăzută de legea penală” şi de „făptuitor”,
lărgindu-se sfera de aplicare a acestei infracţiuni, motivându-se că activitatea de înfăptuire a justiţiei
este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă interzisă de legea penală,
dar care s-ar putea să nu răspundă penal datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor
esenţiale ale infracţiunii, respectiv incidenţa unor cauze de neimputabilitate, cum ar fi art. 27 C. pen.
(minoritatea făptuitorului) sau art. 30 C. pen. (eroarea).
Autorii noului cod s-au inspirat din Codul penal italian [art. 378 alin. (4)] şi din Codul penal spaniol
(art. 453) şi au renunţat la favorizarea reală, care este prevăzută acum în conţinutul infracţiunii de
tăinuire.
Unii autori368 consideră că, şi în situaţia în care „ar putea părea excesivă dispoziţia de sancţionare
a favorizatorului în condiţiile în care se stabileşte că făptuitorul nu răspunde potrivit legii penale,
incriminarea are rolul de a opri orice încercare de ajutare a unor persoane despre care se cunoaşte că
au comis fapte prevăzute de legea penală, ajutor ce poate împiedica sau tergiversa activitatea justiţiei”.
Considerăm că actuala reglementare este excesivă, deoarece creează premisa şi posibilitatea
reţinerii infracţiunii de favorizare a făptuitorului chiar în ipoteza în care autorul faptei penale care a fost
favorizat a fost exonerat de răspundere penală, constatându-se că fapta pentru care a fost cercetat nu
există. În acest context, reiterăm ideea că favorizarea făptuitorului nu poate exista în condiţiile în care
s-a constatat inexistenţa faptei presupus săvârşite de autor, situaţie diferită de cauzele care fac
imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, respectiv incidenţa cauzelor de
neimputabilitate prevăzute de art. 24-31 C. pen.
Argumentăm această opinie şi cu practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 369 anterioară apariţiei
noului Cod penal, în sensul că, „conform art. 264 alin. (1) C. pen. (anterior – n.n.), infracţiunea de
favorizare a infractorului presupune, ca situaţie-premisă, o infracţiune comisă anterior, iar ca element
material al laturii obiective, un ajutor dat unui infractor – o persoană care a săvârşit o infracţiune –, în
scopul de a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a
asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii comise. În consecinţă, ajutorul dat unei persoane
a cărei faptă nu constituie, conform legii, infracţiune, întrucât îi lipseşte una dintre trăsăturile esenţiale
prevăzute în art. 17 alin. (1) C. pen. (anterior – n.n.), nu întruneşte condiţiile favorizării infractorului
stabilite în art. 264 alin. (1) C. pen. (anterior – n.n.)”.
Referitor la sintagma „tragere la răspundere penală”, trebuie să avem în vedere atât instituţia
infracţiunii şi a pedepsei din Codul penal, cât şi dispoziţiile art. 14 C. proc. pen., care prevede că
acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

§2. Structura infracţiunii

2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special constă în relaţiile
sociale referitoare la buna înfăptuire a justiţiei, relaţii ce sunt ocrotite prin norme penale. Ocrotirea
acestor relaţii sociale se face în scopul de a asigura desfăşurarea operativă a unei cauze penale, în
vederea tragerii la răspundere penală a celor care săvârşesc infracţiuni ori a executării unei pedepse
sau măsuri privative de libertate.
Infracţiunea de favorizare a făptuitorului presupune săvârşirea unei fapte penale anterior favorizării,
astfel că existenţa favorizării, ca faptă subsecventă, depinde de existenţa faptei antecedente 370.
În practica judiciară s-a arătat că favorizatorul poate fi condamnat, chiar dacă cel căruia i-a dat ajutor
nu a fost trimis în judecată pentru fapta săvârşită, arătându-se în acest mod că infracţiunea de
favorizare este autonomă371.

368
M. oPrea, op. cit., p. 304.
369
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2345 din 2 iulie 2012, www.scj.ro.
370
P. Dungan, t. MeDeanu, V. Paşca, op. cit., p. 68, care îi citează pe V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. IV, p. 214.
371
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 2658/1974, în R.R.D. nr. 10/1975, p. 69.
 Favorizarea are o incriminare generală, dar subsidiară prin ajutorul dat unui făptuitor numai atunci
când legea nu incriminează alte ipoteze speciale de favorizare, cum ar fi mărturia mincinoasă (art. 273
C. pen.) sau înlesnirea evadării (art. 286 C. pen.) 372.
b) Obiectul material nu există la infracţiunea de favorizare a făptuitorului. Ar putea însă exista un
obiect material atunci când „ajutorul” este dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării
cercetărilor prin acţiuni îndreptate asupra unui lucru sau a unui bun (distrugerea sau ştergerea urmelor
infracţiunii; obiecte schimbate de la locul infracţiunii 373).

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al acestei infracţiuni poate fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde penal.
Nu pot fi subiecţi activi făptuitorii infracţiunii la care se referă ajutorul acordat (autofavorizare), ei
neputând avea nici calitatea de instigatori sau complici la această infracţiune.
Aşa cum se arată în practica judiciară, poate fi subiect activ şi acela care declară în fals că a săvârşit
o faptă penală, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, dar în scopul de a
îngreuna sau zădărnici urmărirea penală a autorului infracţiunii 374.
De asemenea, persoana vătămată (pentru infracţiunile unde este necesară plângerea prealabilă)
nu poate fi subiect activ al infracţiunii de favorizare a făptuitorului în situaţia în care declarară în mod
fals pentru a-l ajuta pe acesta, întrucât dispoziţiile art. 111 alin. (2) lit. g) C. proc. pen., potrivit cărora
persoana vătămată avea obligaţia de a spune adevărul, au fost abrogate prin Legea nr. 255/2013.
Subiecţi activi ai infracţiunii de favorizare a făptuitorului pot fi şi membrii de familie prevăzuţi în art.
177 C. pen., însă legiuitorul a prevăzut o cauză de nepedepsire a acestora.
În situaţiile în care apărătorul făptuitorului îşi exercită profesia de avocat prin încălcarea obligaţiilor
profesionale şi prin aceasta împiedică înfăptuirea justiţiei, el poate fi subiect activ al infracţiunii de
favorizare a făptuitorului. Dacă totuşi reuşeşte ca făptuitorul să nu fie condamnat, dar uzând de căile
legale, el nu va răspunde pentru această infracţiune 375.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautorat, instigare, complicitate).
Când ajutorul se dă faţă de mai mulţi făptuitori, vom avea un concurs real de infracţiuni, având în
vedere favorizarea personală prevăzută de lege 376.
b) Subiectul pasiv. Ca şi la celelalte infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei, subiectul pasiv este statul,
ca titular al valorilor sociale apărate, iar uneori putem avea ca subiect pasiv secundar persoana
vătămată prin acea infracţiune.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material. La infracţiunea de favorizare a făptuitorului, acesta
constă în ajutorul pe care subiectul activ îl dă în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o
cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate.
Termenul „ajutor”, potrivit legii penale, înseamnă a ajuta o persoană într-o activitate, a o sprijini, a
o proteja, în scopul arătat mai sus.
Cerinţele esenţiale pentru existenţa elementului material sunt acelea de a exista o faptă
anterioară (practica judiciară este unanimă când arată că, pentru existenţa infracţiunii de favorizare a
făptuitorului, este necesar, sub aspectul laturii obiective, ca ajutorul la care se referă textul să fie dat
unui făptuitor, adică unei persoane care a săvârşit o faptă penală, preexistenţa unei infracţiuni
constituind situaţia-premisă, fără de care nu poate fi concepută această faptă 377). precum şi ajutorul
dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor, tragerii la răspundere penală,
executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate. A nu se confunda orice ajutor simplu dat unui
făptuitor (acordarea unui ajutor medical sau furnizarea de alimente), care nu înseamnă întrunirea
elementului material al laturii obiective, cu ajutorul dat în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor
pentru o faptă prevăzută de legea penală.

372
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. IV, p. 214, apud c. duVac, op. cit., 2015, p. 480.
373
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. IV, p. 215; o. PreDeScu, a. hărăStăşanu, op. cit., 2007, p. 249.
374
C.A. Iaşi, s. pen. şi min., dec. pen. nr. 704 din 18 iunie 2013, www.rolii.ro.
375
A se vedea, în acest sens, c. roTaru, a.r. TrandafIr, V. cIocleI, op. cit., p. 65.
376
A se vedea, în acest sens, şi a. dIncu, Răspunderea penală pentru favorizarea infractorului, în R.R.D. nr. 11/1983, p. 31.
377
C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 1797/R/2012, nepublicată.
 Ajutorul poate fi dat atât în faza de urmărire penală, a camerei preliminare, în faza de judecată, în
faza executării pedepsei sau în cazul măsurilor privative de libertate prevăzute de Codul de procedură
penală.
„A împiedica” înseamnă a opri, a ţine în loc o cercetare penală, iar „a îngreuna” înseamnă a
provoca întârzieri, a face greutăţi, a pune piedici, a abate atenţia de la o anumită împrejurare sau
lucru[1].
Ajutorul poate fi dat făptuitorului pentru întrunirea elementului material prin orice act omisiv sau
comisiv, prin orice forme şi prin orice mijloace.
În situaţia în care un condamnat se află în timpul executării pedepsei, iar ajutorul este dat în scopul
evadării, nu este vorba despre infracţiunea de favorizare a făptuitorului, ci despre cea prevăzută de art.
286 C. pen. (înlesnirea evadării).
Din practica judiciară recentă a rezultat că este realizată modalitatea prevăzută de art. 269 C. pen.
referitoare la îngreunarea înfăptuirii justiţiei chiar şi atunci când condamnatul începuse executarea
pedepsei. Interesantă în speţa menţionată este opinia separată a magistraţilor care au considerat că
nu există favorizare atunci când condamnatul a început executarea pedepsei[2].
Diferenţa între complicitate la o anumită infracţiune şi favorizarea făptuitorului este data de
momentul în timp (prealabil sau în timpul săvârşirii la complicitate şi, respectiv, post-comitere la
favorizare) al înţelegerii stabilite între făptuitor şi complice sau, după caz, favorizator [1].
S-a considerat că poate fi subiect activ al infracţiunii de favorizare şi cel care, fără a avea o
înţelegere prealabilă sau în timpul săvârşirii infracţiunilor de tâlhărie, a încercat să determine persoana
vătămată să dea declaraţii mincinoase într-un dosar penal în care aceasta avea calitate de martor şi
în care se efectuau cercetări penale pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie faţă de inculpat, în
favoarea acestuia din urmă, creând astfel condiţiile pentru ca a îngreuna activitatea de urmărire
penală[2].
Practica judiciară a statuat că, atunci când un făptuitor valorifică un bun, cunoscând că provine din
săvârşirea unei infracţiuni, fără o înţelegere prealabilă cu autorul acesteia, săvârşeşte infracţiunea de
tăinuire, iar nu pe cea de favorizarea a făptuitorului[3]. De asemenea, faptele unei persoane de a ajuta
la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă de către autorul care a lăsat să se creadă că are influenţă
asupra unor magistraţi şi la săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă de către inculpatul arestat
într-o cauză privind traficul de persoane, precum şi de a acţiona pentru publicarea în presa locală a
articolului care a fost invocat ca probă în susţinerea cererii de strămutare întrunesc atât elementele
constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, cât şi pe cele de la infracţiunea de favorizare a
făptuitorului[4].
Infracţiunea de favorizare a făptuitorului poate fi reţinută în concurs cu abuzul în serviciu, luarea de
mită[5], influenţarea declaraţiilor.
Atunci când făptuitorul instigă o persoană să dea o declaraţie mincinoasă, nu ne mai aflăm în
prezenţa favorizării făptuitorului, ci a instigării la mărturie mincinoasă, întrucât nu se pot reţine şi
favorizare, şi mărturie mincinoasă[6].
b) Urmarea imediată. Prin ajutorul acordat făptuitorului se creează o stare de pericol pentru
normala desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei. Pentru a surveni urmarea imediată, trebuie
să existe posibilitatea de a se realiza împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală,
a tragerii la răspundere penală, a executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
c) Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată rezultă
ex re.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie este intenţia directă calificată de scop, în sensul
că ajutorul este dat pentru împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, a tragerii la
răspundere penală, a executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
Pentru a exista forma de vinovăţie a intenţiei directe, practica judiciară a statuat că făptuitorul trebuie
să fi ştiut că s-a săvârşit o faptă penală, că dă ajutor unui făptuitor şi că prin acest ajutor s-ar putea
împiedica sau îngreuna cercetările într-o cauză penală, tragerea la răspundere penală, executarea
unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate378.
Legiuitorul nu a prevăzut forma de vinovăţie a culpei.
b) Mobilul prezintă relevanţă numai sub aspectul individualizării pedepsei, iar în

378
C.A. Cluj, s. pen. şi min., dec. nr. 1797/R/2012, nepublicată.
anumite situaţii de obţinere a unui folos material, poate intra în concurs cu infracţiunea de tăinuire.
c) Scopul este prevăzut în mod expres, în sensul că făptuitorul acţionează în scopul de a
împiedica sau îngreuna o cauză penală, tragerea la răspundere penală sau executarea unei pedepse
ori a unei măsuri privative de liberate.

§3. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare şi tentativa, deşi sunt posibile, nu sunt incriminate.
b) Consumarea. Infracţiunea se consumă în momentul când acţiunea de ajutor
a fost executată, creându-se starea de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.
c) Epuizarea. Favorizarea poate îmbrăca forma continuată, caz în care infracţiunea
se va epuiza la data comiterii ultimei acţiuni.

§4. Sancţiuni
Infracţiunea de favorizare a făptuitorului se pedepseşte cu închisoare de 1 la 5 ani sau cu amendă,
însă pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât cea prevăzută de lege pentru fapta
săvârşită de autor [art. 269 alin. (2) C. pen.].
Potrivit art. 67 C. pen., instanţa de judecată poate dispune, dacă va considera nece sar, aplicarea
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.

§5. Cauză specială de nepedepsire

Dacă favorizarea făptuitorului este săvârşită de un membru de familie (aşa cum este prevăzut în
art. 177 C. pen.), fapta nu se pedepseşte.
Aşa cum s-a arătat şi în practica judiciară379, activităţile ulterioare ale inculpatei, respectiv ştergerea
urmelor de sânge, rugăminţile de nedenunţare adresate martorei
K.M.M. cu promisiunea plăţii unei sume de 5.000 de euro, determinarea martorului P.A. la înlocuirea
finisajelor din apartament pentru înlăturarea urmelor infracţiunii, împachetarea obiectelor personale în
scopul sustragerii de la urmărire penală şi nedenunţarea faptei nu pot fi privite ca având semnificaţie
probatorie sub aspectul unei complicităţi la comiterea faptei, ci întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunilor de nedenunţare şi favorizare a făptuitorului, fapte care însă nu se pedepsesc, având în
vedere că inculpata este soţia autorului infracţiunii.

Secţiunea a 11‑ a. Compromiterea intereselor justiţiei

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Compromiterea intereselor justiţiei este incriminată în art. 277 C. pen. într-o variantă tip şi două
variante atenuate.
Varianta tip [art. 277 alin. (1) C. pen.] constă în divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale
privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmează să se administreze o probă, de către
un magistrat sau un alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei, dacă prin
aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea penală.
Prima variantă atenuată [art. 277 alin. (2) C. pen.] presupune dezvăluirea, fără drept, de mijloace
de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală, înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere
în judecată ori de soluţionare definitivă a cauzei, de către un funcţionar public care a luat cunoştinţă de
acestea în virtutea funcţiei.
A doua variantă atenuată [art. 277 alin. (3) C. pen.] constă în dezvăluirea, fără drept, de informaţii
dintr-o cauză penală, de către un martor, expert sau interpret, atunci când această interdicţie este
impusă de legea de procedură penală.
Aşa cum se preciza şi în Expunerea de motive a Codului penal, noua infracţiune de compromitere
a intereselor justiţiei are rolul „de a creşte gradul de exigenţă faţă de funcţionari care îşi desfăşoară
activitatea în domeniul justiţiei în legătură cu modul de gestionare a unor date şi informaţii pe care le
obţin în cursul unui proces penal, care pot influenţa semnificativ aflarea adevărului ori dreptul la un
proces echitabil al persoanei judecate sau cercetate”. Tot în Expunerea de motive, se precizează că

379
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 142/A/2015, www.scj.ro.
incriminarea are ca scop doar divulgarea acelor informaţii care pot împiedica sau îngreuna
administrarea unei probe (divulgarea identităţii unui suspect ale cărui mijloace de comunicaţie sunt
interceptate, dezvăluirea unei operaţiuni sub acoperire, divulgarea datei din conţinutul unei autorizaţii
de percheziţie care nu a fost încă efectuată).
Infracţiunea protejează sub dublu aspect înfăptuirea justiţiei, împotriva „abuzurilor” comise de
magistraţi sau de un alt funcţionar public care ia cunoştinţă în virtutea funcţiei de informaţii confidenţiale
sau mijloace de probă, cât şi de către alţi subiecţi, cum ar fi martori, experţi sau interpreţi, atunci când
această interdicţie este impusă de legea de procedură penală380.

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 277 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special constă în acele relaţii
sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei ce privesc protejarea informaţiilor confidenţiale sau a
mijloacelor prin care urmează să se administreze o probă pe parcursul urmăririi penale faţă de
dezvăluirea fără drept a unor mijloace de probă sau înscrisuri până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Obiectul juridic special se răsfrânge şi asupra protejării drepturilor persoanelor care ar fi prejudiciate
prin divulgarea sau dezvăluirea informaţiilor confidenţiale dintr-o cauză penală.
b) Obiectul material. În funcţie de informaţiile confidenţiale, de datele care sunt divulgate sau
dezvăluite, infracţiunea poate avea sau nu obiect material. Atunci când se prezintă documente ori date
(de exemplu, o autorizaţie de interceptare a convorbirilor, încheierea de efectuare a percheziţiei emisă
de judecătorul de drepturi şi libertăţi), acestea reprezintă obiectul material al infracţiunii. Atunci când
sunt divulgate informaţii confidenţiale fără să se prezinte mijloacele de probă, iar divulgarea se face
oral, nu există un obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii este calificat şi nu

poate fi decât un magistrat sau un funcţionar public, care ia cunoştinţă de informaţii confidenţiale sau
mijloace de probă în virtutea funcţiei.
Funcţionarul public, în sensul legii penale, este cel prevăzut în art. 175 C. pen.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau a complicităţii, iar coautoratul este posibil
cu condiţia ca toţi subiecţii activi să aibă calitatea cerută de lege, în sensul de a fi magistrat sau
funcţionar public.
Considerăm că avocatul nu poate fi subiect activ al infracţiunii, întrucât nu are calitatea cerută de
lege, aceea de magistrat sau funcţionar public, însă este de discutat dacă săvârşeşte o infracţiune
avocatul care, potrivit art. 92 alin. (2) şi (6) C. proc. pen., este anunţat despre efectuarea unei percheziţii
şi divulgă acest lucru înainte ca organele de urmărire penală să ajungă la domiciliul suspectului sau
inculpatului şi prin aceasta îngreunează sau împiedică efectuarea percheziţiei. Cu privire la acest
aspect, considerăm că avocatul este subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 269 C. pen. privind
favorizarea făptuitorului, prin ajutorul dat în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză
penală.
b) Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorii sociale ocrotite, iar subiect pasiv
secundar poate fi persoana fizică sau juridică lezată prin divulgarea sau dezvăluirea fără drept a unor
informaţii confidenţiale, a unor mijloace de probă sau a unor înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii în varianta tip se realizează prin acţiunea
de divulgare, fără drept, de informaţii confidenţiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin
care urmează să se administreze o probă şi prin aceasta poate fi îngreunată sau împiedicată urmărirea
penală.
Termenul „divulgare” înseamnă a face ca o informaţie confidenţială să fie cunoscută fără drept, a
o da în vileag sau a o transmite prin orice mijloace. În practica judiciară s-a statuat că, prin divulgarea
unor informaţii confidenţiale despre supravegherea şi interceptarea convorbirilor ambientale pe care

380
P. dunGan, O nouă incriminare – compromiterea intereselor justiţiei, în Dreptul nr. 8/2010, p. 77.
inculpatul le cunoştea în virtutea funcţiei381 sau atunci când se efectuează o percheziţie domiciliară382,
se săvârşeşte infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei.
În practica judiciară au fost situaţii în care un inculpat a fost trimis în judecată după data de 1
februarie 2014 pentru infracţiunea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. anterior
(corespondent art. 269 C. pen. în vigoare), cu aplicarea art. 5 C. pen. în vigoare, însă după procedura
de cameră preliminară şi recunoaşterea inculpatului potrivit art. 396 alin. (10) C. proc. pen., instanţa de
fond a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea prevăzută de art. 277 C. pen. în vigoare referitoare
la compromiterea intereselor justiţiei, deşi această faptă nu avea corespondent în vechiul cod.
Urmărirea penală s-a efectuat, iar rechizitoriul s-a întocmit pentru favorizarea infractorului, constând în
aceea că inculpatul, în calitate de grefier, fără o înţelegere anterioară, a avertizat în trei rânduri un alt
inculpat despre proceduri ce urmau să fie desfăşurate de organele de urmărire penală. Prin apelul
făcut de către parchet, curtea de apel 383 a considerat că fapta inculpatului este infracţiunea de
favorizare a făptuitorului, fiind aplicabilă legea nouă, şi a dispus, în baza art. 269 alin. (1), (2) raportat
la art. 35 alin. (1) C. pen., condamnarea pentru această infracţiune, întrucât inculpatul a îngreunat
urmărirea penală ce se desfăşura în cadrul unui dosar aflat pe rolul parchetului şi nu avea cum să
întrunească elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 277 alin. (1) C. pen.
În cazul variantelor de la alin. (2) şi (3) ale art. 277, elementul material se realizează prin acţiunea
de dezvăluire, fără drept, de mijloace de probă sau înscrisuri oficiale, înainte de a se dispune o soluţie
de netrimitere în judecată ori înainte de soluţionarea definitivă a cauzei sau de informaţii dintr-o cauză
penală.
„Dezvăluirea” fără drept prevăzută în alin. (2) şi (3) ale art. 277 C. pen. înseamnă a da la iveală, a
face cunoscut (prin vorbe, scris, imagini etc.) informaţii, mijloace de probă sau înscrisuri oficiale dintr-
o cauză penală.
De precizat faptul că acţiunea de divulgare se poate face numai pe parcursul urmăririi penale, pe
când dezvăluirea poate fi făcută atât pe parcursul urmăririi penale, înainte de a se dispune o soluţie de
netrimitere în judecată, cât şi până la soluţionarea definitivă a cauzei. De asemenea, mai trebuie
precizat faptul că nu ne aflăm în sfera informaţiilor clasificate prevăzute de art. 15 lit. b) şi e) din Legea
nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate384, ci a acelor informaţii confidenţiale, orice date
sau documente a căror divulgare, fără drept, ar putea duce la îngreunarea sau împiedicarea urmăririi
penale.
Nu are importanţă pentru existenţa elementului material al infracţiunii faţă de cine se face divulgarea
sau dezvăluirea, important este ca aceasta să se efectueze fără drept şi să ducă la îngreunarea sau
împiedicarea urmăririi penale sau înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de
soluţionarea definitivă a cauzei.
Activitatea de dezvăluire sau divulgare se face în general prin acte comisive, dar se poate realiza şi
prin atitudini omisive (lăsarea la loc vizibil a unor documente)385.
b) Urmarea imediată. Acţiunea de divulgare, fără drept, a unor informaţii confidenţiale dintr-o
cauză penală are drept urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, prin
îngreunarea sau împiedicarea urmăririi penale.
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material (acţiunea/inacţiunea) şi urmarea imediată
(crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei) trebuie să existe
o legătură de cauzalitate, care rezultă din însăşi materialitatea faptei.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie. Fapta prevăzută de art. 277

C. pen. poate fi săvârşită cu intenţie directă sau indirectă.
Este necesar ca subiectul activ să cunoască faptul că, prin divulgarea informaţiilor, acţiunea lui
poate duce la îngreunarea sau împiedicarea instrumentării unei cauze penale.

381
C.A. Oradea, s. pen. şi min., dec. pen. nr. 61/A din 8 februarie 2016, www.rolii.ro: „Din ansamblul pro belor administrate în cauză, precum şi din
declaraţia dată de inculpat în cadrul procedurii abreviate a recunoaşterii învinuirii în faţa primei instanţe rezultă că inculpatul (funcţionar cu statut special) a
divulgat fără drept informaţii confidenţiale despre supravegherea şi interceptarea convorbirilor ambientale pe care le cunoştea în virtutea funcţiei şi alte asemenea
procedee probatorii cale îl vizau pe inculpatul C.C.D. şi, totodată, a compromis procedeele probatorii, oprind în mod intenţionat apa ratul de interceptare în mod
autorizat încredinţat, prin aceasta îngreunând urmărirea. Fapta incul patului este tipică, fiind întrunite, atât sub aspect obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv,
elementele con sti tutive ale infracţiunii de compromitere a intereselor justiţiei, prevăzută de art. 277 alin. (1) C. pen.”
382
C.A. Craiova, s. pen. şi min., dec. nr. 913 din 19 iunie 2015, www.rolii.ro.
383
C.A. Târgu Mureş, s. pen., min. şi fam., dec. pen. nr. 239/A din 27 iunie 2014, www.rolii.ro.
384
Lit. b): „informaţii clasificate – informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi
consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate”; lit. e): „informaţii secrete de serviciu – informaţiile
a căror divulgare este de natură să determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat”.
385
P. Dungan, t. MeDeanu, V. Paşca, op. cit., p. 112.
 b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă mobilul sau
scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Variante atenuate [art. 277 alin. (2) şi (3) C. pen.]

A. Prima variantă atenuată [art. 277 alin. (2) C. pen.]. În această variantă, dezvăluirea fără
drept priveşte mijloace de probă sau înscrisuri oficiale şi are loc într-o cauză penală înainte de a se
dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionarea ei definitivă.
Subiectul activ, care are calitatea de funcţionar public, trebuie să aibă cunoştinţă de aceste mijloace
de probă sau înscrisuri oficiale în virtutea funcţiei.
Deşi cele trei variante au o cerinţă comună, şi anume ca divulgarea sau dezvăluirea să privească
informaţii, mijloace de probă sau înscrisuri oficiale soluţionării unei cauze penale, fiecare reprezintă o
infracţiune distinctă. În situaţia în care o persoană săvârşeşte, de exemplu, atât o faptă încadrată în
varianta prevăzută în alin. (1), cât şi una încadrată la varianta prevăzută în alin. (2), se va reţine instituţia
concursului de infracţiuni.
Considerăm că această faptă poate intra în concurs cu infracţiunea privind divulgarea informaţiilor
secrete de stat prevăzută de art. 303 C. pen., însă ea nu o poate absorbi pe aceasta din urmă, întrucât
sunt infracţiuni care reglementează relaţii sociale diferite, au obiect diferit, în cazul de faţă fiind vorba
despre informaţii confidenţiale care pot îngreuna sau împiedica urmărirea penală sau judecata.

B. A doua variantă atenuată [art. 277 alin. (3) C. pen.]. În incriminarea prevăzută în art. 277
alin. (3) C. pen., subiectul activ trebuie să fie un martor, un expert sau un interpret şi să divulge fără
drept informaţii într-o cauză penală, dar numai dacă această interdicţie este impusă de legea de
procedură penală.
Codul de procedură penală arată în art. 352 alin. (8) că preşedintele completului de judecată are
îndatorirea de a aduce la cunoştinţă persoanelor ce participă la judecata desfăşurată în şedinţă
nepublică (în cazul infracţiunii pe care o analizăm, aceste persoane pot fi martori, experţi, interpreţi)
obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului.
Referire la interpreţi se face şi în dispoziţiile art. 143 alin. (3) C. proc. pen. referitor la consemnarea
activităţilor de supraveghere tehnică, când convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate într-o
altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română prin intermediul unui interpret, care are
obligaţia de a păstra confidenţialitatea.

§4. Formele infracţiunii

a) Acte pregătitoare şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt pedepsite.
b) Consumarea. Infracţiunea se consumă în momentul în care subiectul activ divulgă sau
dezvăluie, fără drept, informaţii, mijloace de probă sau înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală.
c) Epuizarea. Infracţiunea poate avea caracter continuat, aceasta epuizându-se
în momentul săvârşirii ultimei dezvăluiri sau divulgări.

§5. Sancţiuni
Infracţiunea prevăzută în art. 277 alin. (1) C. pen. este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă, iar variantele atenuate de la alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol cu închisoare de la o
lună la 1 an sau cu amendă.
Potrivit art. 67 C. pen., instanţa de judecată poate dispune, dacă va considera necesar, aplicarea
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
§6. Cauză specială justificativă
Potrivit alin. (4) al art. 277 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prin care sunt divulgate ori
dezvăluite acte sau activităţi vădit ilegale comise de autorităţi într-o cauză penală.
Legiuitorul cere pentru această cauză specială justificativă ca actele sau activităţile să fie vădit
ilegale şi să fie comise de autorităţi într-o cauză penală. Considerăm că noţiunea de „autorităţi” se
referă la organele judiciare care instrumentează o cauză penală, şi nu la autorităţi în sens larg.

Secţiunea a 14‑ a. Cercetarea abuzivă

 §1. Conţinut legal şi caracterizare
Cercetarea abuzivă este incriminată în art. 280 C. pen. într-o variantă tip şi o variantă asimilată.
Varianta tip [art. 280 alin. (1) C. pen.] constă în întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau
violenţe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de
cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii,
să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
Varianta asimilată [art. 280 alin. (2) C. pen.] presupune producerea, falsificarea ori ticluirea de
probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.
Cercetarea abuzivă a fost reglementată în actualul Cod penal ca o infracţiune de sine stătătoare,
aceasta era incriminată şi în vechiul Cod penal anterior în art. 266 alături de arestarea nelegală, în alin.
(2) al acestui infracţiuni se reţinea întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei
persoane aflate în curs de cercetare penală, anchetă penală ori de judecată pentru obţinerea de
declaraţii. Actuala reglementare se referă la persoana urmărită sau judecată într-o cauză penală, iar
scopul cercetării abuzive este extins la determinarea de a da ori a nu da declaraţii, de a da declaraţii
mincinoase ori de a retrage declaraţiile386.
În ceea ce priveşte varianta asimilată, aceasta se deosebeşte de art. 259 privind denunţarea
calomnioasă din Codul penal anterior, cât şi de art. 268 alin. (2) C. pen. în vigoare privind inducerea în
eroare a organelor judiciare, în sensul că subiectul activ este chiar organul judiciar (organ de cercetare
penală, procuror sau judecător).

§2. Structura infracţiunii în varianta tip [art. 280 alin. (1) C. pen.]
2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special al infracţiunii constă
în relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei care trebuie apărate faţă de manifestările abuzive ale
organelor judiciare în activitatea de cercetare şi de judecare a unei cauze penale.
Obiectul juridic special cuprinde şi relaţiile sociale referitoare la apărarea atributelor esenţiale ale
unei persoane (integritatea corporală, psihică şi morală).
b) Obiectul material este corpul persoanei, atunci când pentru săvârşirea infracţiunii se
întrebuinţează violenţe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală. Dacă fapta
se săvârşeşte prin promisiuni sau ameninţări, nu există un obiect material.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit la infracţiunea de cercetare abuzivă este
calificat şi poate fi numai o persoană care desfăşoară activităţi de urmărire penală şi de judecată într-
o cauză penală. Astfel, aşa cum se prevede şi în textul de incriminare, pot fi subiecţi activi ai infracţiunii
de cercetare abuzivă procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de
cercetare speciale (art. 55 C. proc. pen.), care sunt organele de urmărire penală, precum şi judecătorul,
indiferent de faza în care se află procesul penal (judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară sau judecătorul ce soluţionează cauza penală).
Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate), însă
coautoratul există numai atunci când subiecţii activi au calitatea specială cerută de lege (procurori,
poliţişti, judecători). Infracţiunea de cercetare abuzivă sub forma instigării sau complicităţii nu cere o
calitate specială, astfel că instigator sau complice poate fi orice persoană.
b) Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorii sociale apărate, iar subiect pasiv
secundar este persoana urmărită sau judecată într-o cauză penală. În situaţia în care este începută
urmărirea penală in rem (faţă de faptă) şi nu există suspect în cauză, nu poate exista infracţiunea de
cercetare abuzivă până nu se dispune continuarea urmăririi penale in personam387.

2.2. Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii de cercetare abuzivă în varianta tip se
realizează prin trei acţiuni alternative, şi anume întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe
faţă de o persoană urmărită sau judecată într-o cauză penală.
„întrebuinţarea de promisiuni” se referă la avantajele sau favorurile ce privesc situaţia persoanei
urmărite ori judecate; nu are importanţă dacă acestea au legătură sau nu cu procesul penal, însă

386
V. dobrInoIu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 457.
387
În acest sens, a se avea şi G. bodoroncea, în g. BoDoroncea ş.a., op. cit., p. 598.
trebuie să fie ilegale (promisiunea că nu va fi trimis în judecată şi i se va menţine calitatea de martor
într-o cauză penală). Teoretic, aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate388, promisiunile pot fi şi
în bani sau alte bunuri, dar este greu de crezut că organele judiciare dispun de sume de bani pentru a
plăti promisiunile în vederea alterării adevărului într-o cauză penală.
„Ameninţările” înseamnă folosirea de mijloace de constrângere psihică împotriva persoanei
cercetate ori a altei persoane, de natură să îi producă o stare de temere, aşa cum se prevede la art.
206 C. pen., iar în acest caz fapta de ameninţare va fi absorbită în infracţiunea de cercetare abuzivă.
Acţiunea autorului infracţiunii poate îmbrăca şi forma „violenţelor”, atunci când se provoacă
persoanei suferinţe fizice dintre cele prevăzute în art. 193-194 C. pen., aceste infracţiuni fiind absorbite
în infracţiunea de cercetare abuzivă.
Aşa cum s-au pronunţat instanţele de judecată, atunci când faţă de o persoană se exercită violenţe
înainte de începerea audierii de către un agent de poliţie şi victima nu are calitatea de persoană
urmărită într-o cauză penală, se săvârşeşte
infracţiunea de purtare abuzivă prevăzută de art. 296 alin. (2) C. pen.389
Infracţiunea de cercetare abuzivă poate intra în concurs cu cea de supunere la rele tratamente,
atunci când persoana este lipsită de hrană ori de odihnă sau este pusă să execute anumite activităţi
care îi provoacă suferinţă fizică.
În situaţia în care promisiunile, ameninţările nu sunt făcute în scopul de a da declaraţii, declaraţii
mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile, nu ne aflăm în situaţia cercetării abuzive, ci în cazul infracţiunii
prevăzute de art. 272 C. pen. privind influenţarea declaraţiilor.
Cerinţa esenţială pentru realizarea elementului material este ca persoana să fie urmărită sau
judecată într-o cauză penală. Faţă de practica judiciară mai veche 390 în care atunci când se întrebuinţau
promisiuni, ameninţări sau violenţe în vederea obţinerii de probe se putea face şi anterior dispunerii
începerii urmăririi penale, în prezent, potrivit art. 305 C. proc. pen., în care începerea urmăririi penală
se dispune cu privire la faptă dacă nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii
penale, nu mai este posibil acest lucru; de altfel, şi legiuitorul se referă la persoana urmărită, ceea ce
presupune că s-a început urmărirea penală faţă de faptă şi s-a dispus continuarea ei faţă de persoana
respectivă.
De asemenea, trebuie ca acţiunea subiectului activ să determine persoana urmărită sau judecată
să dea ori să nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţia. Este de
remarcat faptul că subiectul activ trebuie să fie în exercitarea atribuţiilor de serviciu când face
promisiuni, ameninţări sau exercită violenţe. Considerăm că infracţiunea de cercetare abuzivă nu poate
intra în concurs cu influenţarea declaraţiilor prevăzută de art. 272 C. pen., întrucât cercetarea abuzivă
se referă la o persoană urmărită sau judecată, pe când infracţiunea de influenţare a declaraţiilor se
comite asupra unei persoane, indiferent de calitatea acesteia, pentru a nu da declaraţii, a-şi retrage
declaraţiile sau a da declaraţii mincinoase într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură
judiciară.
b) Urmarea imediată. Realizarea elementului material duce la apariţia urmării imediate, prin
crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a actului de justiţie într-o cauză penală.
Urmarea imediată se răsfrânge uneori şi asupra persoanelor faţă de care se produc violenţe fizice
sau psihice din cauza acţiunii subiectului activ.
c) Legătura de cauzalitate. Între activitatea desfăşurată de autorul infracţiunii şi urmarea
imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate, care rezultă chiar din materialitatea faptelor.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie în varianta tip este intenţia directă calificată prin
scop, acela de a determina o persoană urmărită sau cercetată penal să dea ori să nu dea declaraţii,
să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.
b) Mobilul şi scopul. Mobilului nu prezintă importanţă la existenţa infracţiunii, însă, după cum am
arătat, scopul este esenţial, faptele fiind săvârşite în scopul de a determina o persoană să dea ori să
nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile.

§3. Varianta asimilată [art. 280 alin. (2) C. pen.]

388
V. Dongoroz şI colaB., op. cit., vol. IV, p. 240; c. duVac, op. cit., 2015, p. 498; P. dunGan,
t. MeDeanu, V. Paşca, op. cit., p. 128; n. neaGu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 280.
389
A se vedea C.A. Constanţa, s. pen., min. şi fam., dec. nr. 61/2014, www.rolii.ro.
390
C.S.J., s. pen., dec. nr. 23/1997, în Dreptul nr. 9/1998, p. 143.
 În varianta asimilată prevăzută la alin. (2) al art. 280 C. pen., elementul material se realizează, de
asemenea, tot prin trei modalităţi, şi anume producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale 391.
Prin „producere de probe nereale” se înţelege activitatea organelor judiciare care produc sau
prezintă probe în care adevărul este alterat.
„Ticluirea de probe nereale” înseamnă crearea unor probe care, aranjate într-un anumit mod, deşi
nu sunt reale, dau aparenţa de adevăr.
„Falsificarea de probe” înseamnă confecţionarea acestora cu scopul de a înşela.
Această variantă asimilată se aseamănă cu fapta prevăzută în art. 268 alin. (2) C. pen. referitor la
inducerea în eroare a organelor judiciare, însă se deosebeşte atât prin aceea că elementul material se
realizează şi prin falsificare, cât şi cu privire la persoana care săvârşeşte o asemenea faptă, în situaţia
prevăzută la art. 280 alin. (2) C. pen. subiectul activ putând fi numai un organ de cercetare penală, un
procuror sau un judecător.
Folosirea acestor probe nereale într-o cauză penală poate favoriza ori defavoriza suspectul sau
inculpatul, astfel că poate exista concurs de infracţiuni cu favorizarea făptuitorului prevăzută de art.
269 C. pen. sau cu represiunea nedreaptă prevăzută de art. 283 C. pen.
Producerea de probe nereale sau falsificarea de probe nu înseamnă o pluralitate de fapte, în cazul
în care faptele s-ar produce în ambele modalităţi, s-ar reţine o singură infracţiune prevăzută de art. 280
alin. (2) C. pen., însă poate intra în concurs cu o infracţiune de fals.
Considerăm că, în situaţia în care faptele sunt săvârşite de acelaşi autor atât în varianta simplă, cât
şi în varianta asimilată, nu ne aflăm în situaţia unui concurs de infracţiuni, ci se va reţine numai
infracţiunea de cercetare abuzivă, în ambele variante.
Latura subiectivă în cazul variante asimilate este tot intenţia, care în această situaţie poate fi
directă sau indirectă.

§4. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare şi tentativa sunt posibile, dar nu sunt incriminate.
b) Consumarea. Infracţiunea se consumă în momentul săvârşirii acţiunilor prevăzute în
norma de incriminare şi al creării stării de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite.
c) Epuizarea. Este posibil ca această infracţiune să se realizeze şi sub forma
infracţiunii continuate, caz în care există şi un moment al epuizării.
§5. Sancţiuni
Infracţiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 280 se pedepseşte, în ambele variante, cu
închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Cu privire la interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, trebuie să analizăm
sancţiunea în concordanţă cu dispoziţiile art. 66 C. pen. referitore la pedepsele complementare, care
în alin. (2) arată că, atunci când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică, instanţa dispune interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b) (dreptul
de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care
implică exerciţiul autorităţii de stat).

Secţiunea a 21‑ a. Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti

§1. Conţinut legal şi caracterizare
Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti este prevăzută în art. 287 C. pen. într-o
singură variantă, ce poate fi comisă prin opt modalităţi alternative, prevăzute în alin. (1) lit. a)-h),
respectiv:
a) împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de
executare;
b) refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească,
prin care este obligat să îndeplinească un anumit act;

391
Potrivit art. 97 alin. (1) C. proc. pen., „Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la
identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în
procesul penal”.
 c) refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, de
către persoanele care au această obligaţie conform legii;
d) neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea în muncă
a unui salariat;
e) neexecutarea hotărârii judecătoreşti privind plata salariilor în termen de 15 zile
de la data cererii de executare adresate angajatorului de către partea interesată;
f) nerespectarea hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea, plata, actualizarea şi
recalcularea pensiilor;
g) împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut
în baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea;
h) nerespectarea unei măsuri de protecţie dispuse în executarea unui ordin
european de protecţie392.
Trebuie menţionat faptul că legiuitorul a prevăzut, ca o condiţie de existenţă a infracţiunii,
nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti (penală, civilă, contravenţională, disciplinară, de
contencios administrativ etc.), şi nu a altui tip de hotărâre, iar la art. 287 alin. (1) lit. h) se referă la o
măsură de protecţie dispusă în executarea unui ordin european de protecţie 393.

§2. Structura infracţiunii

2.1. Elementele preexistente
A. Obiectul juridic special şi obiectul material. a) Obiectul juridic special cuprinde acele relaţii
sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei apărate împotriva faptelor de nerespectare a hotărârilor
judecătoreşti.
b) Obiectul material. Infracţiunea analizată nu are obiect material, exceptând situaţia când se
săvârşesc acte de violenţă asupra unei persoane sau a unui bun, când obiect material este corpul
persoanei sau bunul.
B. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ nemijlocit. Având în vedere cele opt modalităţi
alternative, pot fi subiecţi activi (autori) diferiţi.
În situaţia prevăzută în alin. (1) lit. a), subiect activ (autor) poate fi orice persoană, acesta nefiind
circumstanţiat.
Pentru celelalte situaţii prevăzute la lit. b)-h), subiectul activ este calificat, şi anume: organul de
executare [lit. b)], persoanele care au obligaţia sprijinirii organului de executare în punerea în aplicare
a unei hotărâri [lit. c)], angajatorul [lit. d)-e)], administratorul fondului privat de pensii sau funcţionarii de
la casa publică de pensii [lit. f)], persoana căreia îi este opozabilă hotărârea [lit. g)], persoana
menţionată în ordinul de protecţie, şi anume persoana căreia i-au fost impuse una sau mai multe dintre
interdicţiile sau restricţiile prevăzute de o decizie în materie penală adoptată de statul emitent al
ordinului [lit. h)].
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, complicitate sau instigare.
b) Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite, existând însă şi un
subiect pasiv secundar, şi anume organul de executare, salariatul, angajatul, pensionarul sau cel care
deţine un drept de folosinţă asupra unui imobil în baza unei hotărâri judecătoreşti, persoana fizică
beneficiară a ordinului de protecţie.

392
Lit. h) a fost introdusă prin art. 25 pct. 1 din Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecţie (M. Of. nr. 545 din 20 iulie 2016).
393
Potrivit art. 6 din Legea nr. 151/2016, „(1) Instanţa, judecătorul de cameră preliminară, judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul delegat cu
executarea dispun prin încheiere motivată, iar procurorul dispune prin ordonanţă. (2) Încheierea sau ordonanţa prin care se admite cererea de emitere a ordinului
european de protecţie nu este atacabilă, iar încheierea sau ordonanţa prin care se respinge cererea de emitere a ordinului european de protecţie poate fi atacată cu
contestaţie în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea persoanei protejate, a persoanei care reprezintă un
pericol şi a procurorului, în termen de 3 zile. Neprezentarea persoanelor citate nu împiedică judecarea cauzei. (3) Contestaţia se soluţionează de către instanţa
superioară sau, după caz, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de cameră preliminară de la instanţa superioară ori de către procurorul ierarhic superior.
(4) Ordonanţa sau încheierea motivată se comunică persoanei care reprezintă un pericol şi persoanei protejate. (5) Încheierea motivată sau ordonanţa privind
emiterea unui ordin european de protecţie, un exemplar al ordinului european de protecţie întocmit în forma prevăzută la art. 7 şi orice alte documente subsecvente
se păstrează la dosarul cauzei în legătură cu care a fost dispusă măsura de protecţie. (6) Ordinul european de protecţie se emite în 4 exe mplare originale, dintre
care unul se păstrează conform alin. (5), unul se comunică autorităţii competente din statul de executare, unul se comunică persoanei protejate, iar unul se
comunică persoanei care reprezintă un pericol”.
 2.2. Conţinut constitutiv
A. Latura obiectivă. a) Elementul material. În raport de situaţiile prevăzute în art. 287 alin. (1) lit.
a)-g) C. pen., elementul material se realizează prin acţiuni sau inacţiuni în legătură cu executarea unei
hotărâri judecătoreşti, iar pentru situaţia prevăzută la lit. h) a unui ordin european de protecţie.
În situaţia prevăzută la lit. a), elementul material se realizează numai printr-o acţiune de împotrivire
la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare. Prin „împotrivire” se înţelege
acţiunea de a se împotrivi şi rezultatul ei, opoziţie, rezistenţă, opunere, împotriveală. Considerăm că
legiuitorul a vrut să scoată în evidenţă că această împotrivire la executare se realizează numai atunci
când se face prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de executare.
Opunerea de rezistenţă se poate face prin orice mijloace şi, atunci când, cu ocazia opunerii de
rezistenţă, au loc şi loviri sau alte violenţe (art. 193 C. pen.) ori ameninţări (art. 206 C. pen.), infracţiunea
de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti poate intra în concurs cu aceste infracţiuni. Cerinţa
esenţială este ca opunerea de rezistenţă să fie făcută numai faţă de organul de executare, dacă se
săvârşeşte şi faţă de un poliţist care participă împreună cu organul de executare, faţă de acesta din
urmă va exista infracţiunea de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (4) C. pen.
Acţiunea de împotrivire la executare se poate înfăptui în orice mod şi prin orice mijloace, însă este
obligatoriu ca ea să aibă loc fie la începutul executării, fie în cursul acesteia.
Aşa cum s-a subliniat şi în literatura de specialitate, elementul material se poate realiza la această
infracţiune şi prin împotrivirea la executarea unei ordonanţe preşedinţiale (art. 997 C. proc. civ.), cât şi
a unei hotărâri de expedient (art. 438 C. proc. civ.), întrucât şi acestea sunt hotărâri judecătoreşti
executorii394.
În situaţia prevăzută la lit. b), elementul material se realizează prin acţiunea de refuz al organului
de executare de a pune în aplicare hotărârea judecătorească, prin care este obligat să
îndeplinească un anumit act. Refuzul se poate manifesta prin acţiuni comisive ori prin omisiune, însă
trebuie să fie fără echivoc. Organul de executare (prevăzut de lege) poate fi obligat prin hotărârea
judecătorească să execute o hotărâre definitivă sau nedefinitivă, dar executorie, cum ar fi în procesul
penal situaţia referitoare la măsurile privative sau neprivative de libertate.
Elementul material al infracţiunii se realizează în situaţia prevăzută la lit. c) printr-o acţiune de refuz
de a sprijinii organul de executare pentru punerea în aplicare a unei hotărâri. Legiuitorul se referă
aici la persoanele care au această obligaţie conform legii.
În situaţia prevăzută la lit. d), elementul material se realizează prin acţiunea angajatorului de a nu
dispune reintegrarea în muncă a unui salariat, conform dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti şi cu
respectarea dispoziţiilor Codului muncii.
În situaţia prezentată la lit. e), textul de lege se referă tot la angajator, care prin acţiunea sa nu
execută o hotărâre judecătorească privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de
executare adresată angajatorului de către partea interesată 395. Elementul material se poate realiza în
acest caz cu condiţia ca partea interesată să depună cerere de executare şi să treacă un termen de
15 zile.
În situaţia prevăzută la lit. f), elementul material se realizează atunci când cei care au obligaţia 396
printr-o hotărâre judecătorească de a stabili plata şi recalcularea pensiilor nu pun în executare
hotărârea judecătorească.
Elementul material în varianta prevăzută de lit. g) se realizează prin acţiunea de împiedicare a
unei persoane de a folosi în tot sau în parte un imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti.
Textul prevede în mod expres ca această acţiune de împiedicare să se facă de către cel căruia îi este
opozabilă hotărârea, şi nu de altă persoană.
Referitor la situaţia de la lit. h), trebuie să existe în primul rând un ordin european de protecţie emis
printr-o decizie adoptată de o autoritate judiciară sau echivalentă a unui stat membru, în legătură cu o
măsură de protecţie, pe baza căreia o autoritate judiciară sau echivalentă a altui stat membru dispune
măsura sau măsurile corespunzătoare, în temeiul propriei legislaţii naţionale, în vederea continuării
asigurării protecţiei persoanei protejate. Elementul material în această situaţie constă în acţiunea de
încălcare a interdicţiei de a se deplasa în anumite localităţi, locuri sau zone definite în care îşi are

394
t. VaSIlIu ş.a., op. cit., vol. II, p. 148, apud n. neaGu, în V. DoBrInoIu ş.a., op. cit., p. 495.
395
C.A. Bacău, dec. nr. 1196 din 26 noiembrie 2015, www.rolii.ro, prin care s-a decis că subiect activ poate fi reprezentantul societăţii angajatoare, chiar
dacă nu este angajator.
396
Prin Legea nr. 263/2010 s-a legiferat sistemul unitar de pensii publice (M. Of. nr. 852 din 20 decembrie 2010), iar prin Legea nr. 411/2004 s-au reglementat
fondurile de pensii administrate privat (republicată în M. Of. nr. 482 din 18 iulie 2007).
reşedinţa persoana protejată sau pe care le vizitează, de a lua contact, sub orice formă, cu persoana
protejată, inclusiv la telefon, prin mijloace electronice, prin poştă, prin fax sau orice alte mijloace, de a
se apropia de persoana protejată la o anumită distanţă. Pentru întrunirea elementului material al laturii
obiective privind măsura de protecţie dispusă printr-un ordin european de protecţie, este necesar ca
România să fie stat de executare, iar autoritatea competentă – tribunalul în a cărui circumscripţie
locuieşte sau va locui ori şi-a stabilit sau urmează să îşi stabilească domiciliul ori reşedinţa persoana
protejată – să fi recunoscut ordinul european de protecţie.
b) Urmarea imediată. Realizarea elementului material duce la producerea urmării imediate, şi
anume crearea unei stări de pericol pentru desfăşurarea normală a înfăptuirii justiţiei, pentru că
nepunerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti lasă fără efect toată activitatea desfăşurată până
la pronunţarea hotărârii de către instanţa de judecată.
c) Legătura de cauzalitate trebuie să existe între elementul material şi urmarea
imediată, existând o legătură de la cauză la efect.

B. Latura subiectivă. a) Forma de vinovăţie la infracţiunea de nerespectare a hotărârilor

judecătoreşti se manifestă prin intenţie directă sau indirectă.
b) Mobilul şi scopul. Pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii nu are importanţă mobilul sau
scopul, acestea putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.

§3. Formele infracţiunii

a) Actele pregătitoare şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate.
b) Consumarea. Infracţiunea se consumă în momentul în care se realizează
elementul material şi se produce urmarea imediată.
c) Epuizarea. În situaţiile în care infracţiunea are formă continuată sau continuă, există
şi un moment al epuizării, odată cu săvârşirea ultimului act sau la încetarea acţiunii (inacţiunii), când
aceasta durează în timp.

§4. Sancţiuni
Infracţiunea se pedepseşte, pentru toate cele opt modalităţi prevăzute în alin. (1) al art. 287 C. pen.,
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Potrivit art. 67 C. pen., instanţa de judecată poate dispune, dacă va considera necesar, aplicarea
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.