Asistenț a psihologică în kinetoterapie

Suport de curs, partea I

Tematică :
I. Ce este asistenț a psihologică? Scurta istorie a relaț iei de ajutor
II. Elemente de psihosociologia personalităț ii
III. Modelul BIO-PSIHO-SOCIAL al sănătăț ii ș i bolii
IV. Stil de viaț ă ș i comportament sanogen
V. Modelarea comportamentală. Tipuri psihocomportamentale cu risc
VI. Modificări comportamentale în cadrul stresului psihic

Bibliografie obligatorie (vezi pag. 16-23 din suportul de curs, partea I):
Ovidiu Popa-Velea, “Elemente de psihosomatică generală şi aplicată », Infomedica, 1999

Bibliografie selectivă :
1. Bănică, L., 2009, Psihomotricitate, psihopatologie, psihoterapie. Elemente aplicative în
kinetoterapie, Editura Fundaţiei Romania de Maine, Bucureș ti
2. Epuran, M. (coord.), 2006, Asistenț ă, consiliere ș i intervenț ie psihomedicală în sport ș i
kinetoterapie, Editura Fundaț iei Humanitas
3. Iamandescu, A., 1995, Manual de psihologie medicală, Editura Infomedica, Bucureș ti
4. Ionescu, A. , 2006, Psihoterapie. Notiuni introductive, Ed. Fundatiei Romania de Maine,
Bucureș ti

I. Ce este asistenț a psihologică? Scurta istorie a relaț iei de ajutor

Asistenț a psihologică constă într-un ansamblu de procedee, în special de comunicare, prin

care terapeutul încearcă să diminueze sau să anuleze suferinț a pacientului, favorizând în mod
secundar voinţa lui de a se bucura, a domina problema/simptomul.

Sensurile şi semnificaț ii ale unor concepte asociate:

 Psihoterapia este intervenţia psihologică realizată ştiinţific şi în spirit umanist (a) în
scopul promovării sănătăţii, optimizării, autocunoaşterii şi dezvoltării personale, (b) în
scopul modificării factorilor psihologici implicaţi în tulburările psihice, psihosomatice
şi în tulburările somatice şi (c) în situaţii de risc.

 Psihologia clinică studiază şi intervine asupra factorilor psihologici cu relevanţă

pentru stările de sănătate şi de boală.

 Consilierea psihologică este intervenţie psihologică (a) în scopul optimizării,

autocunoaşterii şi dezvoltării personale şi/sau (b) în scopul promovării sănătăţii,
prevenţiei şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament.
 În timp ce consilierea educaţională/şcolară este focalizată pe probleme de
educaţie şi carieră, consilierea psihologică implică intervenţia consilierului
psihologic în optimizare personală şi în ameliorarea problemelor (subclinice)
psiho-emoţionale şi de comportament.
 Psihoterapeutul poate face intervenţie psihologică pentru psihopatologie, în
timp ce consilierul psihologic se focalizează pe optimizare şi dezvoltare
personală, probleme psihologice sau de patologie somatică în care sunt
implicaţi factori psihologici.

1
Factori ai eficacităţii asistenț ei psihologice
 Din perspectiva terapeutului eficacitatea asistenț ei psihologice este condiţionată de
personalitatea terapeutului, terapia personală, experienţa şi sexul terapeutului. Medicul
şi psihologul, care ajung psihoterapeuţi suferă transformări semnificative a
caracterului, garantând astfel rolul său profesional.
 Din perspectiva pacientului, eficacitatea asistenț ei psihologice a fost corelată cu
numeroşi factori : dorinţa de schimbare, gradul de perturbare, nivelul cognitiv, gradul
de informare şi şcolarizare, vârsta şi sexul.
 Din perspectiva relaţiei terapeut-pacient, eficacitatea asistenț ei psihologice a fost
colerată cu : concordanţa aș teptărilor, a valorilor, a variabilelor demografice,
compatibilitatea caracteristicelor psihologice între terapeut şi pacient.

Sub titulatura de profesiuni de sprijin (de sănătate mintală), găsim reunite o serie de
domenii axate pe nevoi sociale diferite. Unii profesionişti sunt rapid identificaţi ca atare
(psihiatri, psihologi, consilieri, asistenţi sociali). Alţii (medicii, preoţii, surorile medicale,
profesorii) încep deja să fie şi ei încadraţi, în literatura de specialitate, în rândul acestor
profesionişti.

Ceea ce este evident, dacă cercetăm literatura de specialitate, este cei mai mulţi teoreticieni
sunt de acord că termenul consiliere îşi găseşte locul firesc alături de orientare şi
psihoterapie. Neukrug vorbeşte de un continuum conceptual în relaţie cu specificul activităţii
din fiecare domeniu, plasând activităţile de psihoterapie şi orientare la extreme.

Se pare că există o “tradiţie” a confuziei de termeni, întrucât pe la anul 1600 apare pentru
prima oară menţionat cuvântul “orientare” (guidance), ca reprezentând procesul de orientare a
individului, într-un sens foarte moralistic şi directiv. Această accepţiune s-a păstrat până în
secolul al XX-lea, când specialiştii consilieri în “orientarea vocaţională” (vocational
guidance) utilizau cuvântul orientare pentru a desemna ghidarea unei persoane în ceea ce
priveşte o decizie anume în carieră sau sugestii pentru viaţa personală, în relaţie cu cea
profesională.
Odată cu dezvoltarea psihanalizei, în secolul al XIX-lea începe să se folosească intens
cuvântul psihoterapie1. În secolul al XX-lea, termenul orientare începe să nu mai fie
satisfăcător pentru specialiştii din domeniul vocational guidance, care încercau să se
depărteze de conotaţiile moralizatoare ale termenului şi începeau să ia tot mai mult în
considerare, ca şi colegii lor psihoterapeuţi, universul socio-emoţional al clienţilor.
Astfel, la mijlocul secolului trecut, lucrurile erau destul de clare: cuvântul orientare era
asociat cu direcţionarea precisă a clientului, cu accente moralizatoare, iar psihoterapia era
considerată în relaţie cvasidirectă cu psihanaliza. Consilierea părea cuvântul magic, neutru,
care putea la un moment dat satisface cerinţele de „imagine” ale oricărui profesionist din sfera
aşanumitelor “profesiuni de sprijin” (mental health workers/professionals).

Interesant este că până în ziua de azi confuzia se menţine – prestigioşi autori declarând că este
imposibil de realizat o distincţie între consiliere şi psihoterapie: „…cuvintele «consiliere» şi
«psihoterapie» apar împreuna în titlul acestei cărţi, pentru că pare imposibil să realizezi o
distincţie clară între ele…” [79, pg. xii]. Gerald Corey, a cărui “Theory and Practice of
Counseling and Psychotherapy” a atins a cincea ediţie în 1996, fiind unul din manualele de
bază în orice facultate americană ce pregateşte consilieri – evită, pur şi simplu, să facă vreo
precizare în această privinţă, utilizând în paginile cărţii când un termen, când pe celălalt, fară
un sistem precis.
1 Etimologic: “grijă pentru suflet”, din gr. Psyche (suflet) si gr. Therapeutikos (grija pentru
altul).

2
În literatura românească de profil, ambiguitatea se menţine: Situaţia reflectă cu fidelitate
controversatul statut al consilierii pe plan mondial – şi tocmai de aceea revine în sarcinile
fiecărui consilier să îşi clarifice, în relaţie cu propria persoană, ca specialist, şi în relaţie cu
sistemul în care activează, coordonatele teoretice şi practice ale domeniului său de acţiune.

În literatura de specialitate, termenul consiliere apare rareori singur – şi de cele mai multe ori
în relaţie cu domeniul de specializare. În momentul de faţă, practic, nu se mai vorbeşte de
consiliere socială, cum se întâmpla în anii ’80, ci de consiliere comunitară (community
counseling). În cadrul consilierii comunitare se regăsesc toate specializările posibile ale unui
consilier: Consiliere şcolară; Consiliere în colegii şi universităţi; Consiliere familială şi de
cuplu (marriage and family); Consiliere de reabilitare; Consilierea bătrânilor; Consiliere în
carieră, Consiliere corecţională; Consiliere în carieră; Consiliere pastorală; Consiliere pentru
toxicomani şi alcoolici; Cross-cultural counseling [73, pg. 6].

Nugent practică o distincţie clară între consilieri şi psihologi consilieri, făcând precizarea că,
în conformitate cu standardele americane, ultimii sunt psihologi care s-au specializat în
consiliere, obţinând încă o licenţa sau un doctorat după ce şi-au încheiat pregătirea de baza,
aceea de psihologi.
Totuşi, există câteva condiţii fără de care nu se poate vorbi despre acţiunea de sprijin (help):
1. Prima se referă, bineinţeles, la existenţa unui specialist capabil să acorde ajutor şi a
unei persoane care are nevoie de el şi care, foarte important, este şi de acord să fie ajutată.
2. A doua condiţie presupune dorinţa de a acorda ajutor. În acest moment, se vorbeşte
despre o distincţie între nevoia de a ajuta, pe care o poate resimţi consilierul, şi intenţia lui de
a ajuta. Un consilier eficient este acela care îşi conştientizează propriile nevoi – şi care se
desprinde, pe parcursul activităţii de consiliere, de acele aspiraţii interioare care pot periclita
relaţia de sprijin, prin deplasarea accentului şi a interesului dinspre client spre propria
persoană (avem în vedere nevoile de recunoaştere, de împlinire, putere, de admiraţie,
încredere în sine etc). Ghidat de aceste nevoi personale, consilierul înregistrează un eşec
sigur.
3. Următoarea condiţie vizează abilităţile consilierului – fie ele naturale sau
învăţate/dezvoltate.
4. Ultima cerinţă se referă la condiţiile concrete în care se realizează acţiunea de
consiliere – şi care trebuie să asigure confort, intimitate, plăcere estetica, totul în limitele bine
definite ale unui interval de timp.

În cele ce urmează, vom încerca o comparaţie între principalele profesiuni de sprijin care îşi
dispută domeniul consilierii – psihologia, psihiatria, asistenţa socială şi consilierea – din
punctul de vedere al formării profesionale, al referinţelor legale şi al rolurilor fiecărui
specialist. Trebuie avut în vedere faptul că graniţele acestor profesiuni nu sunt foarte rigide,
rolurile se confundă şi se suprapun uneori, întâlnind situaţii de consilieri şcolari care practică
(şi) terapie, psihologi de formaţie clinică activând în şcoli, ca şi consilieri şcolari sau
psihoterapeuţi care ocupă posturi de asistenţi sociali în slujba comunităţii. Oricum, dincolo de
această relativă flexibilitate, se menţin o serie de importante diferenţe între aceşti specialişti,
diferenţe care provin pe de o parte din formaţia teoretică şi practică a fiecăruia şi pe de altă
parte din tradiţie şi din acreditări.

Domeniul psihoterapiei
Gheorghe Tomşa consideră principala cauză a confuziei consilierepsihoterapie că având
legatură cu prestigiul profesional. Nu numai în spaţiul românesc, unde lucrurile oricum nu
sunt foarte clare, se manifestă această problemă. Autori de marcă evită în mod clar o precizare
terminologică, alimentând ambiguitatea care persistă asupra conceptului de consiliere.
Tyler încearcă în 1974 să enumere câteva elemente care fac distincţia clară între consiliere şi
psihoterapie: primul ar fi problema abordată de fiecare specialist în parte: consilierea se
3
adresează tuturora, pe când psihoterapia se ocupă mai ales de situaţii de tulburări ale sănătăţii
neuropsihice.
În al doilea rând, este vorba de formaţia celor doi specialişti – consilierul are o pregătire
interdisciplinară, viziunea sa este mai cuprinzatoare decât a specialistului psihoterapeut [93,
pg. 56-60].
Din punctul nostru de vedere, un element foarte relevant pentru această distincţie necesară
este faptul că activitatea de consiliere are un caracter proactiv, pe când, de cele mai multe ori,
psihoterapia actionează într-un mod reactiv. Este adevărat că, în final, ambele urmăresc
schimbări de comportament, dar consilierea încearcă să prevină potenţiale probleme, să
sprijine deciziile clientului pentru un plan de acţiune care să îi asigure, undeva în viitor,
succesul într-un domeniu sau altul; psihoterapeutul se ocupă de cele mai multe ori de tratarea
unor probleme deja existente. Acest lucru nu înseamnă că elementul proactiv este eliminat cu
totul din sfera psihoterapiei, sau invers, consilierea nu îşi propune să trateze niciodată – noi
am luat în considerare doar caracterul general al celor două activităţi.
Psihiatria
Diferenţa esenţială între un consilier şi un psihiatru pare, la prima vedere, faptul că doar
ultimul are dreptul legal să prescrie tratament medicamentos cu sedative sau psihotropice.
Psihiatrii au pregătire medicală (facultatea de medicină, cu o specializare în psihiatrie) şi au
abilităţi pentru tratarea tulburărilor mentale de etiologie fiziologică. Sunt bine pregătiţi pentru
identificarea şi tratarea oricărei tulburări de natură psihopatologică. Pe de altă parte, psihiatrii
au pregătire minimală sau deloc în ceea ce priveşte tehnicile de consiliere individuală sau de
grup, tehnicile de evaluare în domeniul dezvoltării competenţelor ori pentru consilierea în
carieră.
Specialiştii psihologi
Psihologii sunt foarte bine pregătiţi să identifice şi să trateze problemele emoţionale, să
întreprindă cercetări şi să aplice tehnici de evaluare, să practice consiliere şi psihoterapie
individuală şi de grup. Psihologii activează în organizaţii umanitare, instituţii de stat sau
private, penitenciare, companii industriale, şcoli etc.
Asistenţa socială
Deşi rolul tradiţional al asistentului social este strâns legat de categoriile sociale defavorizate
(pentru care asistenţii sociali joacă/jucau un rol de avocaţi sau sfătuitori), după anii ’90 acest
specialist este pregătit să îşi asume inclusiv roluri de consilier şi uneori de psihoterapeut
pentru persoane cu diferite probleme sociale.
Asistenţii sociali sunt des întâlniţi în organizaţiile de protecţie a familiei, copilului, femeilor,
şomerilor, bătrânilor, în spitale, fundaţii şi asociaţii umanitare. Deşi training-ul lor s-a
diversificat, ca urmare a dezvoltării rolurilor lor sociale, asistenţii sociali sunt totuşi slab
pregătiţi pe partea de consiliere în carieră, tehnici de evaluare şi metode cantitative de
cercetare socială.

Schimbarea comportamentală – motivul asistenț ei psihologice

Principalele motive care necesită asistenț a psihologică a pacientului:

1. modelul explicativ al pacientului asupra problemei este maladaptativ.
2. clientul sufera de demoralizare/depresie.
3. problema aduce mai multe prejudicii, în tote planurile existenț ei individului.

Potrivit lui Lambert, schimbarea ț ine de:

1. Schimbari extraterapeutice 30% – acei factori care depind de client (de exemplu
puterea eului sau alte mecanisme homeostatice) sau parte din mediu (evenimente
întîmplatoare, suport social) care contribuie la revenire indiferent de participarea la
terapie.

4
2. Explectaț ii (efectul placebo) 15% – ameliorari datorate în principal faptului ca persoana
conș tientizeaza ca se afla într-o relaț ie de ajutor, ca beneficieaza de terapie, depinzînd ș i de
credibilitatea atatata de client unor tehnici ș i explicaț ii terapeutice.
3. Tehnici 15% – acei factori specifici terapiei oferite clientului (cum ar fi biofeedback-ul,
hipnoza, desensibilizarea sistematica).
4. Factori comuni 40% – include o serie de variabile care sunt întîlnite într-o serie de terapii
indiferent de orientarea teoretică a terapeuț ilor – empatie, căldura, acceptare, încurajarea
asumării de riscuri etc.

II. Elemente de psihosociologia personalităț ii

Pentru a desemna realitatea umană se folosesc diverşi termeni:
 Individul este o unitate vie, indivizibilă, orice organism viu, inclusiv omul, şi se referă
la ansamblul însuşirilor biologice.
 Individualitatea reprezintă individul luat în ansamblul proprietăţilor sale distincte şi
originale.
 Persoana desemnează individualitatea în plan psihosocial, cea care se află într-o reţea
de relaţii interpersonale, cu acele caracteristici care-i dau identitate socială.
 Personajul este aspectul dinamic al persoanei care joacă un rol în împrejurări concrete,
reprezintă multiplicări ale unei persoane în funcţie de situaţie.
 Situarea persoanei la un înalt nivel de performanţă şi relevanţă socială marchează
transformarea personajului în personalitate publică şi implicit în model de referinţă
valorică pentru ceilalţi.

Definiț ia psihologică a personalităț ii:

 Personalitatea defineşte individul uman considerat ca o unitate bio-psiho-socială şi
culturală; este o rezultantă a factorilor biologici-ereditari, a factorilor care ţin de
dezvoltarea psihoindividuală, a factorilor culturali şi sociali. Acest concept cuprinde
întreg sistemul atributelor, structurilor şi valorilor de care dispune o persoană.
 Criteriul suprem al unei personalităţi îl constituie conştiinţa propriei individualităţi şi
măsura în care individul se integrează în viaţa unui grup social. Personalitatea reflectă
sistemul relaţiilor sociale în care ea se formează dar nu este rezultatul determinării
sociale, ci este, în sine, un element activ de determinare şi modelare a mediului social;
este întotdeauna unică, originală şi irepetabilă deoarece fiecare porneşte de la o zestre
ereditară unică şi suportă pe parcursul dezvoltării individuale influenţe de mediu şi
educaţie unice.

Trăsăturile de personalitate au unele caracteristici:

 Sunt formaţiuni sintetice, în sensul că reunesc diferite funcţii şi procese psihice.
 Dispun de o relativă stabilitate, adică se manifestă constant în conduită, neputând fi
modificate radical de situaţii accidentale.
 Tind spre generalitate şi îl caracterizează pe om în ansamblul lui.
 Dispun totuşi de o oarecare plasticitate, putându-se restructura şi perfecţiona sub
impactul condiţiilor de mediu.
 Sunt caracteristici definitorii pentru individul respectiv, exprimând ceea ce are el
esenţial şi general.
 Pe baza cunoaşterii lor se pot face previziuni asupra reacţiilor şi conduitei subiectului
într-o situaţie dată.

Apartenenț a la grup ș i influenț a ei asupra reprezentărilor sănătăț ii ș i bolii:

Apartenenț a la un grup social are repercusiuni evidente în planul reprezentărilor asupra
sănătăț ii ș i bolii, de la viziuni “tehniciste” (credinț a neclintită în analize medicale ș i
5
medicamente) la percepț ii mistice ale sfatului medical, echivalente descântecului sau magiei
albe.
Componente ale stratificării sociale:
 Statusul ocupaț ional = asumarea unei profesii;
 Statusul educaț ional – nivelul de educaț ie poate modela percepț ia asupra
sănătăț ii, apelul la medicina profilactică şi raportarea la tratament;
 Venitul – persoanele cu venituri mici pot avea alte priorităț i legate de
costurile nevoilor primare, iar medicamentele, serviciile medicale calitative vor
fi situate într-un plan secund.
Mecanisme prin care stratificarea socială influenț ează păstrarea sănătăț ii sau
susceptibilitatea la boală:
 accesul diferenț iat la resursele medicale;
 expunerea diferită la factorii de risc din mediu;
 asumarea de comportamente salutogenetice/predispozante la boală;
 expunerea diferenț iată la agenț ii stresori.

III. Modelul BIO-PSIHO-SOCIAL (MBPS_ENGEL, 1977) al sănătăț ii ș i

bolii
Tendinț e:
- o "biologizare" a bolii - acest MBPS este valid, chiar şi în cazul unei boli somatice
fără o cauză psihogenă (în exemplul dat, o fractură), este argumentat însă de către elementele
de ordin psihic, însoţitoare ale afectării în plan biologic a bolnavului, reacţia somato-psihică la
durere şi imobilizare (anxietate, iritabilitate, etc) ca şi de către factorii sociali implicaţi
(consecinţe în plan social = absenteism, diminuarea veniturilor în cursul spitalizării, relaţii
familiale posibil a fi perturbate, etc).
- de psihologizare a bolii - există unele boli psihosomatice cu pondere ereditară (de ex,
diabetul zaharat, cancerul, astmul bronşic, etc) în apariţia cărora factorul biologic este
inevitabil dar, trebuie, totodată, recunoscut că - după apariţia bolilor respective - ele se
"comport ă" şi în funcţie de factorii psiho-sociali.

Factorii BIOLOGICI sunt reprezentaţi de:

 Agenţi fizici, chimici şi biologici
 Comportamente nocive ~ stilul de viaţă (factori de risc)
 Permisiv pentru a.
 Scad imunitate (la indivizi cu trăsături imunogene negative)
 Afectează sistemul neuro-endocrino-vegetativ
 Acţionează din exterior spre interior (organe —>sisteme; celule —>molecule)
 modificarea lor prin medicaţie sau chirurgie omite:
 efectul somato-psihic al bolii
 etipatogenia psihogenă
 mobilizarea resurselor psihologice ale pacientului
 -nu explică integral multe boli (cum ar fi schizofrenia, cancer, HTA)

FACTORII PSIHOLOGICI
1. Dezvăluiţi prin observaţie clinică şi epidemiologică
 psihogeneza tulbur ărilor mentale (ex. PTSD) şi tulburărilor somatice (boli
psihosomatice)
 rolul permisiv al stresului psihic pentru agravarea bolii şi pentru răspunsul prost la
 tratament
 comportamente de risc pentru boală şi răspunsul psihologic al bolii, efectul placebo

6
  efectul favorizant în longevitate al eustresului ş i trăsăturilor imunogene de
personalitate
 efectul benefic al psihoterapiei
2. Demonstraţi prin date de laborator ce se referă la:
 hormoni de stres şi efectele lor viscerale şi imune ( celule NK, INF gama)
 receptorii neuroendocrini (catecolamine, serotonină, histamină, endorfine)
 neuro-pattern pentru unele boli psihosomatice şi tulburări somatoforme (Hellhammer -
2004)
 date neurofiziologice asupra schimbărilor din cursul proceselor neuropsihologice
 Tomografie cu pozitroni, poligraf, etc.
3. Expresia lor majoră: bolile psihosomatice
 multifactoriale (factorii psihologici - rol major)
 vulnerabilitate dublă: psihologică (stres) şi de organ
 evoluţie ciclică (pusee de activitate separate de pauze - acalmie clincă)
 influenţă favorabilă a psihoterapiei şi medicaţiei psihotrope

FACTORII SOCIALI
 Condiţionează stresul psihic personal
 Cresc frecvenţa bolilor în timpul catastrofelor
 Afectează biologia individuală
 Condiţii de viaţă non-igienice
 Statusul material socio-economic scăzut cu rol favorizant pentru anumite boli
(infarctul miocardic, tbc)
 Comportamente de risc, condiţionate social (tipul comportamental A, fumatul
„contagios", alcoolism, abuz de substanţe)
 Comunicare/izolare: influenţe opuse asupra sănătăţii
 Abordare individuală (medici, psihologi) şi colectivă - socio-politică (campaniile anti-
fumat din SUA)

La aceș ti factori se adaugă: Sistemele de convingeri ale individului – FACTORII

ECOLOGICI

Factorii ecologici / existenţiali (IKEMI) = a patra dimensiune a MBPS

 reglează mentalitatea/ comportamente salutogenetice ale indivizilor (ieşiri în natură,
artă, muzică, teatru)
 implică reglarea contactului individual cu mediul social
 derivă din concepţiile filozofice (religioase, de asemenea) asupra vieţii
 reflectă influenţa religiei asupra sănătăţii individuale şi colective
 generează terapia prin mijloace naturiste şi ale terapiei complementare (yoga,
acupunctura, etc.)

7
Rolul religiei în salutogeneză (după Restian 2004):
 Suport moral
 Luptă împotriva anxietăţii şi depresiei
 Remisiune mai rapidă (Milcu)
 Conceptele de păcat şi postul sunt implicate în stilul de viaţă salutogenetic
 Credinţa ar determina o prevalentă mai scăzută a bolii, cum ar fi insuficienţa cardiacă
cronică (Strohl)
 Rugăciunea pentru sine
 Eliberează forţe spirituale latente - eliberează endorfine (Stăniloaie)
 Este neceseară de asemenea şi individului sănătos
 Rugăciunea pentru persoanele bolnave (de la distanţă): scade complicaţiile post-
chirurgicale (ex. bypass = -30%, după Krucoff)

IV. Stil de viaț ă ș i comportament sanogen

 Stilul de viaţă se referă la totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare care ne afectează
starea de sănătate.
 Stilul de viaţă sănătos (sanogen) joacă un rol esenţial în promovarea şi menţinerea
sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirilor.
 Stilul de viaţă negativ (patogen) este format din comportamente de risc pentru starea
de sănătate. Comportamentele de risc au consecinţe negative, pe termen scurt şi lung,
asupra sănătăţii fizice şi psihice şi, în consecinţă, reduc calitatea vieţii şi starea de bine
a persoanei.

Stilul de viată sanogen (Sarafino, 1994):

 a dormi între 7 şi 9 ore;
 a lua micul dejun regulat;
 a nu consuma alimente între mese;
 menţinerea greutăţii în limite normale;
 a nu fuma (activ şi pasiv);
 a nu consuma alcool decât ocazional;
 a face exerciţii fizice regulat.

Comportamentele de risc în relaţie cu cele mai importante cauze de deces

 fumatul, sedentarismul, alimentaţia necorespunzătoare, stresul - în tulburările
cardiovasculare;
 fumatul, consumul de alcool, alimentaţia neechilibrată, expunerea la soare neprotejat
 în cancer;
 alimentaţia neechilibrată, stresul, sedentarismul - în accidentele vasculare cerebrale;
 consumul de alcool, droguri, conducerea fără utilizarea centurilor de siguranţă, stresul
 în accidente (inclusiv accidentele de maşină).
Funcţiile psihosociale ale comportamentelor de risc în cazul tinerilor (Nutbeam, Booth,
1994):
 exprimarea opoziţiei faţă de autoritatea adultului şi normele convenţionale ale
societăţii - ex. consumul de droguri;
 o modalitate de a se identifica cu grupul şi de a fi acceptat de grup - ex. fumatul;
 exprimarea şi confirmarea valorilor identităţii personale - ex. consumul de alcool;
 un semn de maturitate prin adoptarea unor comportamente adulte - ex. consumul de
alcool, fumatul;
 mecanism de coping, de adaptare la situaţiile de stres, frustrare, inadecvare, eşec sau la
situaţiile anticipate ca fiind de eşec - ex. consum de alcool, droguri, fumat;

8
  o funcţie de recreere, amuzament, experienţe inedite sau pentru a “rupe” rutina - ex.
consumul de droguri

Caracteristicile comportamentelor relaţionate cu sănătatea:

 Comportamentele relaţionate cu sănătatea sunt determinate de factori diferiţi. De
exemplu, fumatul poate avea o funcţie de “rezolvare” a situaţiilor de stres, în timp ce
activitatea fizică poate fi relaţionată cu accesul la o sală de sport.

 Factori diferiţi pot controla acelaşi comportament în mod diferit, la persoane diferite.
De exemplu, fumatul poate fi determinat de inabilitatea adolescentului de a-şi face
prieteni, de abilităţi scăzute de management al situaţiilor de stres sau de nevoia de
acceptare într-un grup de colegi.

 Factorii care controlează comportamentul se schimbă în timp. De exemplu, un tânăr

fumează la început pentru a se identifica cu normele grupului său de prieteni, pentruca
mai târziu fumatul să aibă o funcţie de control al situaţiilor de stres. Un alt exemplu
este cel legat de exerciţiu fizic. Elevii fac sport prin natura programei şcolare, însă
după ce îşi finalizează studiile renunţă la exerciţiul fizic.

 Comportamentele relaţionate cu sănătatea şi factorii care îi controlează diferă de la

individ la individ. Un tânăr poate începe să consume alcool din motive sociale, după
care alcoolul să aibă o funcţie de “rezolvare” a problemelor emoţionale; pentru un alt
tânăr, etapele pot fi diferite.

Programele de prevenţie a îmbolnăvirilor şi a educaţiei pentru sănătate

 Prevenţia primară are ca obiective reducerea riscului de îmbolnăvire prin adoptarea
comportamentelor protectoare a sănătăţii. Prevenţia primară se realizează mai ales în
familie şi şcoală.
 Prevenţia secundară implică reducerea factorilor de risc la grupurile cu risc crescut
pentru îmbolnăvire. Aceste grupuri sunt cele care au adoptat deja comportamentul de
risc. Şcoala poate să aibă un rol important şi în prevenţia secundară. De exemplu, se
realizează prevenţia secundară la elevii care fumează sau care consumă alcool şi
droguri prin realizarea unui plan de intervenţie pentru modificarea acestor
comportamente şi atitudini negative faţă de un stil de viaţă sănătos.
 Prevenţia terţiară are ca obiective reducerea duratei îmbolnăvirii şi creşterea calităţii
vieţii persoanelor care suferă de o boală. Prin proiectele de voluntariat în care este
implicată şcoalaşi în care e vitală implicarea cadrelor medicale, elevii pot contribui la
creşterea calităţii vieţii unor persoane cu anumite boli terminale.

Obiectivele educaţiei pentru sănătate sunt:

 achiziţionarea unui set de informaţii despre comportamentele de risc şi cele de
protecţie;
 formarea unor atitudini de acceptare a comportamentelor protective şi de respingere a
celor de risc;
 practicarea de comportamente de promovare şi menţinere a sănătăţii şi de evitare a
riscului de îmbolnăviri;
 întărirea comportamentelor sănătoase şi scăderea frecvenţei comportamentelor de risc
- fumat, consum de alcool, droguri, sedentarism, alimentaţie neechilibrată, viaţă
sexuală de risc;
 promovarea în comunitate şi mass-media a unui stil de viaţă sănătos;
 facilitarea promovării şi menţinerii unui nivel optim al sănătăţii fizice sociale,
emoţionale, cognitive şi spirituale.

9
Formarea stilului de viaţă sănătos – modele teoretice:

1. Modelul convingerilor despre sănătate (Health Belief Model - HBM) are două
componente:
 percepţia ameninţării bolii sau comportamentului de risc
 costurile şi beneficiile comportamentului. Aceste “costuri” sau consecinţe pot fi
materiale (“Nu am bani să merg la o sală de sport”) sau psihologice (“Nu voi mai avea
atât de mult timp să stau cu prietenii mei dacă merg la sport”). Indivizii trebuie
învăţaţi să evalueze aceste costuri şi consecinţe în adoptarea unui comportament.
Percepţia ameninţării este influenţată de trei factori:
 valorile generale privind sănătatea (“Sunt preocupat de sănătatea mea”);
 convingerile privind vulnerabilitatea la o anumită boală (“Mama mea este
supraponderală, aşa că şi eu voi fi supraponderală”);
 convingerile despre consecinţele bolilor (“Vor muri dacă voi avea cancer pulmonar”).

2. Teoria planificării comportamentale (Fishbein & Ajzen, 1986)

3. Teoria autoeficacităţii (Bandura 1982).

 Autoeficacitatea = convingerea unei persoane în capacităţile sale de a-şi mobiliza
resursele cognitive şi motivaţionale necesare adoptării unor comportamente.
 este influenţată de:
 perceperea succeselor şi eşecurilor din performanţele anterioare;
 observarea comportamentelor celorlalţi;
 feedback-ul din partea celorlalţi;
 starea noastră fiziologică.

De exemplu, un individ care încearcă să renunţe la fumat şi are frecvente eşecuri îşi dezvoltă
un sentiment scăzut de autoeficacitate, ceea ce îl face să renunţe la modificarea
comportamentului.

4. Teoria motivaţiei pentru protecţie (Rogers în 1983)

= un element hotărâtor în decizia de a adopta un comportament salutogenetic este reprezentat
de teama individului de a nu se îmbolnăvi. Această teamă de îmbolnăvire este puternic
motivată în cazul în care:
10
  Frecvenţa bolii respective este crescută;
 Severitatea bolii este mai mare;

Un exemplu îl constituie comportamentul evitant al unui bolnav alergic la medicamente faţă

de administrarea oricărui nou medicament (se ştie „susceptibil”, iar frecvenţa altor reacţii
alergice la medicamente şi severitatea acestora sunt crescute tocmai pentru un asfel de
bolnav).
Un exemplu opus, menţionarea unor efecte secundare grave, dar extrem de rare, pe prospectul
unui medicament.

V. Modelarea comportamentală. Tipuri psihocomportamentale cu risc

TIPUL PSIHOCOMPORTAMENTAL A
Rosenman, Friedman & Jenkins (1974) au pus în legătură apartenenţa la acest tip de
personalitate cu predispoziţia spre boli cardiovasculare, prin suprasolicitarea
compartimentelor psihice motivaţional, voliţional, afectiv şi cognitiv, mai ales dacă aceasta
este coroborată cu nerespectarea unui regim de viaţă sanogenetic sau cu o vulnerabilitate
înnăscută de organ.
Elemente caracteristice:
 Ostilitatea si agresivitatea de natură cognitivă, verbală, comportamentală.
 Sentimentul urgenţei si nerăbdarea’;
 Competitivitatea;
 Nevoia puternică de acumulare („workaholic”);
 Unele simptome fizice care sunt o consecinţă a stressului acumulat.
Unii cercetători au criticat modelul tipului A, din perspectiva a doua direcţii:
 Nu s-ar constitui intr-un pattern coerent;
 Nu este un predictor infailibil al bolilor cardiovasculare (Bates, 2006).

După alţi autori (Williams, 2001), nu toate trăsăturile tipului A se corelează cu riscul pentru
afecţiunile cardiovasculare, ci în principal ostilitatea.
Repercusiuni asupra sănătăţii
În plan biologic:
 datorită ostilităţii şi presiunii timpului pe care o resimt persoanele cu tip
psihocomportamental A, sistemul lor nervos este hiperactiv (Friedman et al.,1975);
 există o producţie constant crescută de noradrenalină şi adrenalină;
 şi alţi hormoni sunt secretaţi în mod excesiv, cum ar fi testosteronul,
responsabil de apariţia obezităţii şi de cresterea anabolismului (Berman,
1993);
 de asemenea, nivelul trigliceridelor şi al colesterolului este semnificativ ridicat
faţă de persoanele care nu au acest tip psihocomportamental.

În plan somatic: pot apărea simptome cardiovasculare - HTA (risc mai mare - 84%, faţă de
persoanele fără tipul psihocomportamental A) şi boală coronariană (risc de două ori mai
crescut la persoanele cu tip A);
În plan psihoindividual: anxietate, depresie, frustrare, suprasolicitarea compartimentelor
psihice, apariţia unor comportamente patogenetice (fumat, sedentarism, consumul excesiv de
alcool, somn insuficient);
În plan psihosocial: izolare sociala, stressul exacerbat de locul de muncă, lipsa suportului
social;
În planul relaţiei cu instituţia medicală: apelarea medicului este amânată, întârziată, relaţia cu
medicul este dificilă, din cauza comunicării deficitare cu acesta, complianţa terapeutică este
scăzută, atât în ce priveşte medicaţia, dar şi restricţiile igieno-dietetice.

11
Strategii de comunicare, opţiuni psihoterapeutice:
 Punctualitatea medicului - este dezirabilă atunci când are o consultaţie a pacienţilor cu
tip A (pacientul este nerăbdător, simte ca nu are timp, este iritabil, etc.);
 Schimbarea climatului profesional, stilului de muncă al pacientului cu tip A fac
obiectul consilierii şi psihoterapiei;
 Programe de management al stressului – vizează optimizarea inteligenţei emoţionale;
 Psihoterapiile cognitiv-comportamentale – vizează remodularea gândurilor iraţionale,
dăunătoare şi a comportamentelor inadecvate (de ex. de suprasolicitare).

TIPUL PSIHOCOMPORTAMNETAL C

Elemente caracteristice:
 evitarea conflictelor;
 negarea si suprimarea emoţiilor (cu precădere a furiei);
 inautenticitatea deschiderii sociale;
 dezirabilitatea socială exagerată;
 excesul de obedienţă;
 nivelul elevat de raţionalitate;
 reprimarea continuă a emoţiilor („antiemoţionalitate”).
Repercusiuni asupra sănătăţii
 apariţia cancerului prin interiorizarea stressului (scad celulele NK si limfocitele T
helper);
 diminuarea secreţiei de catecolamine şi hiperfuncţia axei hipotalamo-corticotrope;
 asocierea de comportamente patogenetice (consum de substanţe nocive);
 risc de boli autoimune (artrita reumatoidă, lupus, scleroza multiplă, fibromialgie).

Relaţia cu pacientul poate să releveze rapid elementele psihologice ale tipului C, astfel:
 pare precaut, tăcut, formalist;
 comunicarea lui este lentă, încearcă să evite greşelile;
 are standarde ridicate, cu privire la alţii, dar şi faţă de propria persoană.

Este dezirabil, în plan psihoterapeutic, să urmărim, la tipul C, flexibilizarea atitudinii,

potenţarea asertivităţii, exprimarea emoţiilor negative.
Exemple de psihoterapii indicate pentru atingerea acestor deziderate sunt psihoterapiile
cognitiv-comportamentale şi art-terapia.

TIPUL PSIHOCOMPORTAMENTAL D – caracteristici:

 Afectivitatea negativă;
 Inhibiţia socială.

Persoanele cu tipul D au nivele crescute de anxietate, iritare şi stări depresive pe care nu le

exteriorizează, de teama respingerii sociale sau a dezaprobării. Au o stima scăzută de sine şi
predispoziţii depresive.
Repercusiuni asupra sănătăţii
 tipul D reprezintă un element de risc asociat cu prognosticul şi starea de sănătate
proastă pentru pacienţii cardiovasculari, inclusiv cei operaţi.
Strategii de comunicare, opţiuni psihoterapeutice
 Consilierea psihologică la tipul D trebuie să vizeze obiective precum ameliorarea
capacităţii de auto-management, extinderea reţelei de suport, adaptarea optimă la
condiţia de bolnav, potenţarea activităţilor sociale. Efectele scontate sunt reprezentate
de reducerea stressului perceput, a anxietăţii şi depresiei, îmbunătăţirea calităţii vieţii.
 Psihoterapia cognitiv-comportamentală, hipnoza şi terapia centrata pe client sunt
exemple de strategii terapeutice eficiente la aceşti pacienţi.
12
VI. Modificări comportamentale în cadrul stresului psihic
În pofida tuturor modalităţilor organismului de a contracara efectele devastatoare ale
stressului, fie ele modalităţi conştiente de coping sau mecanisme inconştiente de apărare ale
Eului, fie ele trăsături înnăscute sau dobândite de personalitate, există totuşi o vulnerabilitate
psihică şi somatică la stress.

Vulnerabilitatea psihică la stress presupune:

- existenţa unor trăsături disimunogene de personalitate (anxietate, nevrozism,
depresie);
- lipsa sau prezenţa diminuată a unor trăsături imunogene de personalitate (stimă de
sine, autoeficacitate, optimism, credinţă religioasă, robusteţe, locus de control intern,
sentiment de coerenţă);
- lipsa unui suport social solid şi constant (emoţional, material, informaţional);
- manifestarea unor trăsături psihocomportamentale cu risc pentru sănătate (factori cu
risc de îmbolnăvire: consum de alcool, tutun, sedentarism, lipsa unui somn suficient,
etc);
- neîmplinirea unor nevoi psihice umane fundamentale sau stagnarea la nivelele
inferioare din piramida trebuinţelor lui Maslow;
- eşecul în găsirea unui echilibru optim între nivelul de posibilităţi şi cel de aspiraţii al
individului;
- apartenenţa la un tip psihocomportamental care predispune la anume boli
psihosomatice (ex. tipurile psihocomportamentale A, C şi D);
- fragilizarea individului în urma experimentării unor stressuri repetate sau prelungite:
incapacitatea sau capacitatea redusă a individului de adaptare şi imposibilitatea
învăţării din experienţe anterioare.
Variabile modulatoare ale vulnerabilităț ii psihice ș i somatice la stres:
 Personalitatea
 Afectul negativ
 Stilul cognitiv
 Factorii psihosociali
 Adoptarea de comportamente sanogenetice / patogenetice
 Factori de ordin biologic
 Potenț ialul cumulativ al unor factori
Personalitatea:
 Variabilă cheie, care poate explica diversitatea remarcabilă a reacț iilor la stress;
 Dovezi experimentale ș i epidemiologice ale legăturii între anumite trăsături de
personalitate ș i îmbolnăvire, via vulnerabilitate crescută la stress;
 Aceste dovezi sunt oferite mai ales de frecvenț a crescută a bolilor infecț ioase la
persoanele care prezintă un pattern de incorporare crescută a conotaț iilor emoț ionale
ale evenimentelor de viaț ă negative:
 Studiul Graham, 1986 – evenimentele majore de viaț ă ș i problemele zilnice
sunt predictive pentru gravitatea simptomelor de gripă.
 Studiile Cohen, 2002, 2003 – legătura între stressul perceput ș i
susceptibilitatea la infecț ii ale tractului respirator superior, legătură tot mai
puternică pe măsură ce expunerea la agentul stressor era mai mare.
Afectul negativ:
 Acesta ar reprezenta ”calea comună” prin care agenț ii stressori ajung să producă
îmbolnăvire.
 Diverse studii s-au bucurat de un succes limitat în încercarea lor de a explica răspunsul
imunitar al oamenilor la experienţele de viaţă doar pe baza stărilor lor emoţionale
(Bower et al, 1998; Miller et al., 1999; Segerstrom et al., 1998).

13
  Studiile s-au concentrat pe efectele imunitare de valenţă emoţională (de exemplu,
vesel vs. trist; Futterman et al., 1994), dar sistemul imunitar ar putea fi chiar mai strâns
legat de excitarea emoţională, în special în cazul factorilor de stress acuţi (Cohen et
al., 2000).
 Ar conta şi alte procese mentale, cum ar fi stările motivaţionale sau evaluările
cognitive (Maier et al., 2003).
 Asocierea între modificările cognitive ș i emoț ionale secundare confruntării cu
agentul stressor iniț iază o serie de evenimente ale sistemului nervos ș i endocrin care
au impact asupra sistemului imunitar.
Stilul cognitiv:
 Unele variabile care ț in de stilul cognitiv, de exemplu robusteț ea, locusul de control
intern, optimismul pot explica, la anumiț i subiecț i, rezistenț a crescută la agenț ii
stressori, în condiț ii de expunere extremă.
 Mai multe studii au dovedit o corelaț ie pozitivă între optimism ș i intensitatea
crescută a răspunsurilor neurohormonale adaptative.
Factori psihosociali:
 Funcț ionarea sistemului imun este mediată ș i de unele variabile de ordin
psihosocial, precum calitatea suportului social ș i diversitatea reț elelor de suport.
 Multiplele legături cu prietenii, familia, relaț iile durabile ș i fructuoase de la locul de
muncă sau în cadrul comunităț ii, par să fie mai avantajoase în termeni de sănătate
psihică (Berkman, 1995, Seeman, 2001).
 Totuşi, faptul de a avea o reţea socială diversă poate să nu fie întotdeauna un factor
pozitiv. De exemplu, Hamrick et al.(2002) au relevat efectul potenț ial stressant al
unui mediu social nesatisfăcător sau nemotivant; printre aceia care au experimentat
evenimente de viaţă mai stressante, diversitatea reț elei sociale a fost asociată cu mai
multe simptome ale gripei.
 Cobb et al. (1996) nu a reuşit să găsească o bază pentru un efect protector al sprijinului
social în relaţia stress-sănătate. Acest fapt are sens pentru bolile infecţioase, deoarece
expunerea la agenţi patogeni este mai posibilă pentru persoane cu o reţea socială mai
largă decât pentru persoanele inhibate social.
Adoptarea de comportamente nocive / sanogenetice:
 Nu trebuie omisă influenț a comportamentului însuș i, ca potenț ial mecanism
mediator al relaț iei stress – imunitate
 Relaț ia poate să fie biunivocă
 Perceperea mai accentuată a stressului poate altera anumite pattern-uri
comportamentale. Ex. indivizii care raportau un nivel mai ridicat de stress
înregistrau comportamente patogenetice mai frecvente (lipsa unui somn
suficient, lipsa unui mic dejun consistent, consum mai ridicat de alcool ș i
anxiolitice)
 Pattern-urile comportamentale disfuncț ionale, odată fixate, pot contribui la
creș terea vulnerabilităț ii la stress. O serie de cercetări arată că anumite
variabile comportamentale, precum activitatea fizică scăzută, tulburările de
somn, supraalimentaț ia sau fumatul se corelează cu o vulnerabilitate
imunitară crescută, în condiț ii de stress.
Factori de ordin biologic:
 Vulnerabilitatea somatică este de cele mai multe ori, legată de o vulnerabilitate
genetică.
 Fiecare dintre noi moştenim o vulnerabilitate somatică, cu alte cuvinte fiecare individ
va reacţiona la acţiunea distressului psihic în plan organic, în locul care se dovedeşte a
fi cel mai fragil.
 Acestei fragilităţi organice genetice i se poate adăuga o fragilitate dobândită de-a
lungul vieţii, prin intermediul numeroaselor comportamente patogenetice, care la
rândul lor pot fi generate de stress.
14
  Mai mult decât atât, în cadrul vulnerabilităţii somatice putem include efectele instalării
reacţiei de distress a organismului la nivel organic şi fiziologic, prin compromiterea
sistemului imunitar.
 Experiment - impactul stressului asupra unor ș obolani care sufereau de boală
coronariană înnăscută. Dacă animalul era stressat la începutul procesului evolutiv al
bolii, infarctul cardiac nu se instala. În schimb, atunci când stressul intervenea în
preajma declanș ării infarctului miocardic, animalul devenea mai predispus la deces.
Rezultatele experimentului demonstrează că stressul devine un trigger adiț ional la un
animal cu vulnerabilitate înnăscută, astfel încât efectele stresului sunt augmentate de
existenț a unei vulnerabilităț i biologice anterioare (înnăscută sau dobândită).
Potenț ialul cumulativ al unor factori
 Rolul variabilelor modulatoare în determinismul vulnerabilităț ii la stress – măsura în
care modificările întâmplătoare induse de stressul psihic asupra funcț ionării
sistemului imun sunt sau nu cumulative, respectiv dacă asocierea lor are consecinț e
ireversibile în timp, ducând inevitabil la boală.
 Răspunsurile în această privinț ă sunt contradictorii, cele radical afirmative fiind
susț inute numai de prevalenț a infecț iilor de tract respirator superior ș i
prognosticul HIV.
 Expresiile modificate ale citokinelor reprezintă un exemplu ilustrativ. Se ș tie că
stressul cronic determină o producț ie prelungită de cortizol, ce conduce la un
mecanism de down-regulation a receptorilor de cortizol la nivel leucocitar, acesta, la
rândul său, reducând capacitatea celulelor de a răspunde la semnalele antiinflamatoare
ș i permiț ând proceselor inflamatoare mediate de citokine să evolueze
 Inflamaț ia nespecifică consecutivă poate juca un rol important în progresia anumitor
boli (ex. scleroză multiplă, artrită reumatoidă, astm, etc.), crescând riscul de
mortalitate.

Modificări psihocomportamentale în cadrul stressului psihic:

- tulburări afective - de tip activator (de exemplu: frică, mânie, furie);
- tulburări afective pasive (de exemplu: depresie, paralizie emoţională);
- tulburări ale proceselor cognitive, ca de exemplu dezordine ideativă, blocaj ideaţional,
stări confuzionale, scăderea atenţiei);
- tulburări comportamentale, vizibile în plan somato - motor, mimico - gestual.

Reacț ii generale la stress ale organismului

 La apariţia unui agent stressor potenţial se declanşează o stare de tensiune emoţională
generatoare de anxietate;
 În cazul în care acţiunea agentului stresor persistă fără un răspuns adecvat sau este
evaluată ca devenind şi mai ameninţătoare, atingând aşa-numitul "prag de stress" prin
perceperea pericolului şi orientarea subiectului se realizează pe două direcţii:
 "spre sarcină" (căutând rezolvarea situaţiei create de agentul stresor) şi
 "spre sine" (tinzând să păstreze echilibrul psihic iniţial, ameninţat de
eventualul eşec).
 Dincolo de acest prag al stressului psihic, dacă agentul stresor persistă, se
înregistrează, într-o primă etapă, o mobilizare cu efect adaptativ, caracterizată prin
ameliorarea performanţelor.
 Într-o a doua etapă, se înregistrează răspunsuri deteriorate prin scăderea
performanţelor, rigiditatea actelor adaptative şi incapacitatea de valorificare a
experienţei anterioare.

Manifestări clinice:
 Modificările psiho - comportamentale consecutive unui stress psihic cronic sau
frecvent repetat cu pauze relativ reduse se pot croniciza sub forma unor tulburări
15
 nevrotice, izolate sau sistematizate (veritabile nevroze), instalându-se un cerc vicios
între simptomatologia nevrotică şi stresul psihic.
 Urmare a acestui cerc vicios, reacț ia la stress poate conduce la o mulț ime de tipare
comportamentale inadecvate, precum:
 Agresivitate
 Delincvenț ă
 Dependenț ă de droguri
 Surplus compulsiv de hrană
 Manifestări isterice
 Stări de anxietate
 Reacț ii depresive.

Bibliografie obligatorie:

ARTICOL:
Mecanisme adaptative (de coping) ș i implicaț ii în practica medicală, de Ovidiu Popa-
Velea,“Elemente de psihosomatică generală şi aplicată », Infomedica, 1999)

Termenul de “stress” a căpătat în ultimele decenii o extensie semnificativă, chiar

spectaculară, ajungînd a explica apariţia/agravarea a o serie întreagă de afecţiuni psihice sau
somatice, izolate sau congruente.
Acest fapt, de altfel cu rădăcini în realitatea imediată, trimite cercetătorul sau chiar pe
cel profan în materie – la întrebarea legitimă : există mecanisme, tehnici de a face faţă
stressului, şi dacă da, cum anume funcţionează ele, cum pot fi optimizate, în aşa fel încît
agenţii stressori – în mare parte inevitabili – să nu acţioneze necontrolat, haotic asupra
noastră?
Răspunsul la această întrebare a fost dat în principal de două categorii de cercetători,
unii care văd aceste lucruri prin perspectiva psihologiei cognitive, alţii – discipoli ai
diverselor curente psihanalitice.

A.Perspectiva cognitivistă
După Lazarus şi Folkman (1984), termenul de stress desemnează o “relaţie particulară între
persoană şi mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunînd solicitări care exced
resursele proprii şi ameninţă starea sa de bine, evaluare ce determină declanşarea unor procese
de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective şi comportamentale la feed-back-urile
primite”.
Această definiţie aduce în prim-plan cîteva atribute definitorii pentru relaţia persoană-
agent stressor, acesta din urmă văzut ca “factor fizic, chimic, emoţional,(şi biologic, n.n.), ce
produce tensiune corporală sau mintală” (Webster New Collegiate Dictionary, 1989), din care
cel mai reprezentativ este termenul de “coping”.

Coping: caracteristici generale, definiţie, structură

Copingul desemnează un “efort cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpîni sau
tolera solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale” (Lazarus şi Folkman,
ibid.).
Analiza acestei definiţii pune în evidenţă o caracteristică esenţială : copingul este ilustrarea
faptului că stressul emerge numai din relaţia dintre subiect şi situaţie, fiind de neconceput în
afara triadei acţiune-cogniţie-comportament dizadaptativ.
Definiţia de mai sus este oarecum restrictivă, în raport cu noţiunea mai largă de
“strategii adaptative”, care ar include şi mecanismele defensive de sorginte inconştientă,
nesupuse controlului voluntar.

16
 În ce priveşte caracteristicile copingului, paradigma cognitivistă porneşte de la cel
puţin două premize esenţiale :
1) copingul presupune efort conştient, îndreptat asupra modului în care situaţia
stressantă este percepută, prelucrată, stocată ;
2) copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se concretizează în :
- a) anticiparea situaţiei (evaluarea costului confruntării) ;
- b) confruntarea propriu-zisă şi redefinirea situaţiei prin prisma confruntării
;
- c) analiza semnificaţiei personale a situaţiei post-confrun-tare.
Există o anumită ierarhie la nivelul structurii copingului : copingul
de tip cognitiv intervine atunci cînd strategiile comportamentale uzuale devin ineficiente, prea
costisitoare, atunci cînd posibilităţile de intervenţie concretă în mediu sunt limitate, sau cînd
timpul necesar unei asemenea intervenţii este prea scurt.
Distorsiunile în prelucrarea informaţiei, redefinirea situaţiei stressante în termeni
convenabili, capătă, în viziune cognitivistă, o înaltă valoare adaptativă, deşi se poate întîmpla
ca, uneori, să existe un dezacord între ceea ce stabileşte subiectul “ameninţat” în forul său
interior şi exigenţele sarcinii.
Percepute din afară uneori ca mecanisme de “autoînşelare”, tehnicile de coping de
acest tip sunt frecvent întîlnite în clinică. Supra-estimarea şanselor de vindecare şi
minimalizarea simptomelor ce anunţă un prognostic prost (ex. scăderea accentuată în greutate
la un bolnav neoplazic, etc.) sau optimismul nejustificat, denumite generic “iluzii pozitive”
(Taylor şi Brown, 1994) ar avea o certă contribuţie modula- toare în relaţia cu stressul produs
de boală.
Nu de puţine ori, un şir de evaluări/distorsiuni de acest tip, pot fi urmate de reevaluări
ce nu se mai adresează situaţiei iniţiale, ci celei imaginate, construite mental de bolnav. Acest
fenomen atinge un apogeu în cazul constituirii anumitor boli psihice, şi explică depărtarea tot
mai accentuată de realitate a acestor pacienţi (ex. mecanisme defensive de tip proiectiv,
aplicate neselectiv, mai ales pe un tip de personalitate dizarmonic, ca cel paranoid ) ; îl
întîlnim însă şi în diverse boli somatice, cu impact psihologic real, situaţie în care se poate
ajunge la hipocompli- anţă şi agravarea prognosticului iniţial.
În practică, chiar şi aplicarea exclusivă şi neselectivă a unei singure tehnici adaptative,
duce în mod inevitabil la dizadaptare şi rupere de realitate. Atribute esenţiale ale
mecanismelor cognitive de coping la o persoană sănătoasă l-ar reprezenta aşadar flexibilitatea
şi adecvarea. Orientarea teleologică (spre scop) a mecanismelor de coping nu trebuie să
prevaleze în principiu asupra flexibilităţii.
Natura copingului
În legătură cu natura copingului, acest aspect rămîne controversat în literatură.
Unii autori (Miller, 1987, Carver şi colab., 1989, etc.) concep copingul ca pe o
predispoziţie stabilă, sau ca pe o trăsătură de personalitate. Alţii (Lazarus şi Folkman, 1984,
Miclea, 1997, Băban, 1998) îl văd ca pe un proces evolutiv , inclusiv în plan ontogenetic.Cea
de-a 2-a variantă este cea care cîştigă vizibil teren astăzi, inclusiv pentru că susţine mai bine
flexibilitatea.
Forme de coping
Se delimitează o clasificare clasică (Lazarus şi colab., 1984, 1987) în coping centrat pe
problemă şi coping centrat pe emoţie.
Prima variantă, numită şi coping direct, este direcţionată pe analiza, rezolvarea, sau,
dacă nu este posibil, minimalizarea situaţiei stressante.Ea ar cuprinde , în principal, strategiile
de acceptare a confruntării cu agentul stressor.
Cea de-a 2-a (coping indirect) se centrează pe persoană, pe (in)capacitatea ei de a face
faţă stressului, şi cuprinde inclusiv modalităţi paleative sau de autoînşelare, prin care o
confruntare decisivă cu agentul stressor este adesea amînată “sine die” sau chiar nu are loc.
Alţi autori concep copingul într-o manieră mult mai neomogenă, în esenţă
multifactorială. Spre exemplu, Stone şi Neale (1984) îl văd ca fiind determinat de 8 factori
17
(catharsis, suport social, acceptare, acţiune directă, distragere, redefinirea situaţiei, relaxare,
sentimente religioase), şi înşişi Folkman şi Lazarus procedează, în 1985, la o diversificare a
structurii copingului (8 factori : confruntare, distanţare, autocontrol, căutarea suportului
social, asumarea responsabilităţii, evadare-evitare, planificarea rezolvării problemei,
reevaluare pozitivă).
Revenind la clasificarea iniţială, să remarcăm inter-relaţia între cele două tipuri de
coping, ele susţinîndu-se şi potenţîndu-se reciproc : copingul centrat pe emoţie crează
condiţiile pentru soluţionarea în condiţii mai bune a problemei (tensiunea ergică scade), iar
copingul centrat pe problemă reduce distressul emoţional, printr-o evaluare mai realistă,
decentrată de sentimentul neputinţei.
Există o legătură, atît de filiaţie conceptuală, cît şi obiectivă, între strategiile de coping
(văzute din perspectivă cognitivistă) şi diversele scheme cognitive mai generale ale persoanei,
care reflectă “modul de selecţie, păstrare, interpretare a informaţiei, din şi în experienţele
trăite” (Băban, 1998), chiar şi independent de prezenţa stressului.
Mai reprezentative ne apar aceste legături în cazul locusului de control,
autoeficacităţii, robusteţei.

Trăsături imunogene de personalitate, implicate în coping:

a. Locus de control
Termenul de “locus de control” a fost lansat de Rotter (1966) şi desemnează “modul în
care o persoană îşi explică succesul sau eşecul, prin cauze de tip intern sau extern,controlabile
sau necontrolabile”(ibid.)
Locusul de control intern (LCI) reprezintă convingerea că responsabilitatea pentru
eşec, respectiv meritul pentru succes stau în defectele, erorile, respectiv în aptitudinile şi
calităţile persoanei respective, şi au o prea mică legătură cu întîmplarea sau factori de
presiune din afară, în timp ce locusul de control extern (LCE) se referă la convingerea că
sursa evenimentelor (pozitive sau negative ) se găseşte în soartă, destin sau puterea altora.
Dincolo de apropierea evidentă care se poate face între categorii ca LCE-proiecţie, sau
LCI-strategii de tip combativ (“luptă”) , unii autori încearcă a stabili o legătură între tipul de
LC şi eficienţa copingului. Astfel, LCI ar fi protector în stressul psihic acut şi cronic (Cohen,
Edwards, 1989 ; Rotter, 1966), prin receptivitatea crescută a persoanei la informaţiile din
mediu cu valoare adaptativă, prin rezistenţa la presiunile externe, ca şi prin gradul crescut de
angajare în situaţie. Antonovsky (cit.de Băban, 1998) consideră că LCI manifestat prin
responsabilitate (asumarea răspunderii pentru succes, dar şi pentru eşec) ar reprezenta un
factor favorizant pentru sanogeneză..Alţi autori susţin, în consens, că LCE ar fi asociat cu o
proporţie mai mare de insatisfacţii, şi cu o predispoziţie netă spre anxietate şi depresie
(Sarason şi colab., 1978).
Totuşi aceste concluzii au un anumit grad de relativitate, în măsura în care :
a) LC are totuşi o evoluţie individuală cu vîrsta (în general de la LCI spre LCE);
b) uneori LCI este asociat cu sentimente crescute de culpabilitate, iar LCE – cu o
anumită detaşare de consecinţele situaţiei stressante (“externalitate defensivă”) ;
c) există o variabilitate transculturală a LC, care vine din normele de presiune
culturală şi socială specifice unui anumit tip de societate (ex. LCI (exprimabil în
autonomie timpurie, independenţă, responsabilitate) şi strategiile agresive de
coping sunt încurajate în societăţile moderne de tip occidental, iar LCE şi
strategiile pasive, de tip “Capul plecat sabia nu-l taie” sau “Ce
ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”, în societăţile de tip tradiţional).

b. Autoeficacitatea şi robusteţea
Autoeficacitatea (AE) reprezintă “convingerea unei persoane în capacităţile sale de
a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale, necesare pentru îndeplinirea cu succes a
sarcinilor date”(Băban,1998).

18
 - AE crescută este asociată cu o motivaţie mai înaltă şi cu o centrare pe problemă mai
accentuată şi mai productivă (subiectul îşi concentrează atenţia pe analiza şi găsirea de
soluţii).
- AE scăzută este, în contrast, asociată cu atribuirea insucceselor unor cauze ce ţin de
propria incompetenţă, teama de insucces, iar în plan clinic prin predispoziţia netă la :
- anxietate (prin perceperea ineficienţei resurselor de coping) ;
- depresie (rezultă din autocritica exagerată, fixarea de scopuri prea
înalte).
Este documentată, de asemenea, o relaţie de directă proporţionalitate între AE şi funcţionarea
optimă a sistemului imun, în special a celulelor T, subpopulaţia NK (autori cit.de Iamandescu,
1996).

Robusteţea (hardiness – engl., andurance – fr.) este o variabilă individuală ilustrativă

pentru rezistenţa la stressul psihic, sau , altfel spus, pentru eficienţa mecanismelor de coping.
Trei componente definesc această dispoziţie de personalitate :
- LCI (convingerea că evenimentele pot fi controlate şi influenţate, datorită
capacităţilor şi aptitudinilor subiectului) ;
- angajarea şi persistenţa în scopul propus ;
- percepţia schimbărilor de viaţă, ca fiind normale (sau chiar ca pe nişte
provocări(“challenges”),şi nu ca pe nişte fatalităţi.

Limitele teoriilor cognitive asupra copingului

În principal, cei care susţin limitele teoriei cognitive (psihanalişti, psihiatri, dar şi unii
medici somaticieni) se prevalează de incompatibili- tatea între noţiuni ca prelucrare
informaţională, restructurare cognitivă conştientă, etc., şi posibila evoluţie subterană a unui
agent stressor (uneori strict la nivel inconştient) , sau de evoluţia sa brutală, ce nu lasă timp
suficient mecanismelor de filtrare şi adaptare conştientă să acţioneze. Iamandescu (1993)
consideră că toţi agenţii stressori (fizici, chimici, biologici), induc , în ultimă instanţă, un
stress psihic “secundar”.Este evocat efectul stressor jucat de stimuli afectogeni puternici
(ex.dezgustul violent sau emoţia brutală la vederea unui accident), ca şi stressul psihic instalat
în cursul efectuării unei acţiuni cu rezonanţă afectivă plăcută pentru subiect , ce generează
insidios o “stare de oboseală, cu atributele stressului” (ibid.). După Shaffer (1982), citat de
L.Alexandrescu (1997), agenţii stressori silenţioşi , insidioşi “pot declanşa SGA (sindromul
general de adaptare – n.n.) direct, fără o evaluare cognitivă conştientizabilă”, iar agenţi
“inevitabili” (ca poluarea atmosferică, zgomotul stradal continuu, etc.) sunt procesaţi automat,
fără implicarea proceselor cognitive superioare.
Acestor puncte de vedere li se opun alţi autori, care, sprijinindu-se şi pe cercetări
anterioare (studiul subcepţiei, analiza apărării perceptive, învăţarea implicită (inconştientă) a
gramaticilor artificiale) postulează imaginea unui inconştient cognitiv (Miclea, 1997) , ce
depăşeşte cu mult clasicul conţinut “cald , umed , primitiv şi iraţional” (ibid.) al
inconştientului freudian. Inconştientul cognitiv ar avea certe proprietăţi informaţionale şi
adaptative.
Această controversă, între punctul de vedere psihiatric – psihanalitic , şi cel al
psihologiei cognitive , este încă departe de a fi rezolvată.

B.Perspectiva psihanalitică

Tradiţia psihanalitică asupra mecanismelor de apărare situează conflictul id(sine) 

ego, ca tip de conflict primar, sursă a majorităţii mecanismelor defensive.
Ego-ul, supus “principiului realităţii”, încearcă compromisul optim, reconcilierea între
tendinţele de sens contrar ale sinelui şi supra-ego-ului, supuse exclusiv “principiului plăcerii”,
respectiv “datoriei”.

19
 Această reconciliere se poate realiza într-o manieră mai mult sau mai puţin adaptativă,
funcţie şi de gradul de maturizare a mecanismelor defensive.
Ierarhizarea mecanismelor defensive este, din punctul de vedere psihanalitic, un fapt
real, la un pol situîndu-se mecanismele cu un potenţial înalt patogen, “imature”, ce blochează
energia instinctuală, creînd implicit premizele pentru acumularea tensiunii interne (ca de ex.
negarea, represia), iar la celălalt pol, cele mature, “superioare”, ca intelectualizarea şi
sublimarea.

MECANISM CONŢINUTUL MECANISMULUI

1.NEGAREA DESPRINDEREA, DIN CARACTERISTICILE POTENŢIAL NOCIVE ALE
UNOR AGENŢI STRESSORI, A CELOR ACCEPTABILE SAU MAI UŞOR
CONTRACARABILE ; UNEI DORINŢE INCONŞTIENTE I SE REFUZĂ, CU
AJUTORUL NEGĂRII, INTRAREA ÎN CÎMPUL CONŞTIINŢEI
SUBIECTULUI (NU O RECUNOAŞTE CA APARŢINÎNDU-I, SAU O
RECUNOAŞTE ÎNTR-O FORMĂ DEGHIZATĂ)
2.PROIECŢIA SUBIECTUL ATRIBUIE ALTCUIVA – DORINŢE , TENDINŢE PE CARE
NU LE RECUNOAŞTE CA FIIND ALE SALE ; ALTE FORME DE
MANIFESTARE : ASIMILAREA DE CĂTRE SUBIECT A UNEI PERSOANE
CU O ALTA (EX. :TRANSFERUL DIN PSIHANALIZĂ), IDENTIFICAREA
SUBIECTULUI CU ALTE PERSOANE SAU CU CREAŢIA SA
3.COMUTAREA ENERGIA SUBIECTULUI ESTE DETURNATĂ DE LA SCOPURI
INTANGIBILE, REPROBABILE, ANTISOCIALE, SPRE SCOPURI
TANGIBILE (± CU UTILITATE SOCIALĂ : SUBLIMARE)
4.REFULAREA TRIMITEREA ŞI MENŢINEREA ÎN INCONŞTIENT DE GÎNDURI,
IMAGINI, AMINTIRI, TRĂIRI REPROBABILE, PENIBILE, ANTISOCIALE,
PSIHOTRAUMATIZANTE ; ARE CARACTER DE APĂRARE
TEMPORARĂ, DEOARECE CONŢINUTURILE REFULATE EXERCITĂ O
PRESIUNE PERMANENTĂ ASUPRA CONŞTIINŢEI, TINZÎND SĂ IASĂ
LA SUPRAFAŢĂ ÎNTR-O MANIERĂ SIMBOLICĂ (VISE , ACTE RATATE,
LAPSUSURI , SAU (PATOLOGIC) – CA SIMPTOME PSIHICE).
5.REGRESIA REÎNTOARCEREA LA ETAPE ANTERIOARE ALE DEZVOLTĂRII
SUBIECTULUI (ETAPE LEGATE DE EXPERIENŢE MAI AGREABILE ŞI
SATISFACŢII MAI MARI), PRODUSĂ MAI ALES ÎN CONDIŢII DE
FRUSTRARE REALĂ SAU IMAGINARĂ.
6.FORMAŢIA INVESTIREA ÎN DIFERITE OBIECTE – DE SENTIMENTE DE SENS OPUS
REACŢIONALĂ UNEI DORINŢE REFULATE, ŞI COMPORTAMENTE INVERSE CELOR
CARE CORESPUND DORINŢEI REFULATE.
7.INTELECTUA- EPUIZAREA, ÎN PROCESUL ANALITIC, AL CONŢINUTULUI
LIZAREA PSIHOTRAUMATIZANT AL UNEI SITUAŢII DE VIAŢĂ

Criticii paradigmei psihanalitice subliniază insuficienta operabilita-te şi putere de

generalizare a acesteia: mecanismele defensive, în viziune
psihanalitică, ar fi îndreptate majoritar spre blocarea pulsiunilor instinc-tuale interne (şi mai
puţin înspre afară), ca moment de apariţie sunt post-afective(se declanşează doar după ce a
intervenit “anxietatea de semnal”, cînd “pulsiunile instinctuale ameninţă să inunde Ego-ul”
(Miclea,1997). În viziunea acestor autori, demersul acestor mecanisme este adesea
distorsionant în finalitate (nu facilitează uneori decît adaptarea de moment, iar alteori este
chiar generator de simptome).
În plus,se aduc critici care ţin de însăşi esenţa teoriei psihanalitice : operarea implicită
cu constelaţii şi mecanisme psihice inconştiente, deci nedemonstrabile.
Reţinem, la acest punct (în ce priveşte mecanismele adaptative în faţa stressului psihic)
– predilecţia pentru folosirea termenului de “coping”, de către cognitivişti, faţă de termenul

20
“mecanisme defensive”, mai uzitat de orientarea psihanalitică, care corespund tendinţei de a
alătura termenul de “coping” mecanismelor conştientizate, iar pe cel de “mecanisme
defensive” – celor subconştiente sau inconştiente.

C. Utilitatea cunoaşterii mecanismelor adaptative în practica medicală.

Tipuri psihocomportamentale cu risc. Alternative terapeutice

Pentru medicul curant, ca şi pentru psiholog, cunoaşterea pattern-urilor adaptative

favorite ale pacientului reprezintă un important avantaj, atît în (re)evaluarea prognosticului
prin prisma grilei comporta- mentale, dar şi pentru aprecierea corectă a complianţei
terapeutice.
Uneori se pot identifica la unii pacienţi adevărate tipuri de personalitate, cu vocaţie
pentru incorporarea stressului, cum ar fi tipul A, C sau o tulburare precum alexitimia.

Primul dintre acestea, tipul psihocomportamental A, a fost descris de Friedmann şi

Rosenmann, încă din anii ’60, în legătură cu predispoziţia spre boli cardiovasculare. Ulterior ,
s-a dovedit faptul că trăsăturile caracteristice tipului A predispun la boală psihosomatică în
general, prin suprasolicitarea compartimentelor psihic motivaţional, voliţional, afectiv,
cognitiv, mai ales dacă aceasta este coroborată cu nerespectarea unui regim de viaţă
sanogenetic, sau cu o vulnerabilitate înnăscută de organ (meiopragie).Ei sunt adevăraţi
“colecţionari de stressuri” , şi posedă mecanisme de convertire la nivel metabolic a factorului
psihogen în tulburări sau boli psihosomatice (Iamandescu, 1996).
Principalele trăsături ale acestui tip de personalitate ar fi reprezentate de sentimentul
urgenţei şi de ostilitate, dar lor li se asociază mai întotdeauna, şi consecinţe în planul relaţiei
medic-pacient, care periclitează relaţia terapeutică, o mare parte din aceşti bolnavi fiind
hipocomplianţi, avînd adesea expectaţii nerealiste de la instituţia medicală, neangajîndu-se
activ în recuperarea/păstrarea stării de sănătate (au “alte priorităţi”), etc.
Restructurarea tipului A reprezintă o problemă spinoasă, în condiţiile lipsei de
motivaţie a pacientului pentru schimbarea conduitelor sale “standard” de a face faţă stressului.
Între modalităţile terapeutice mai frecvent folosite, s-ar situa psihoterapiile cognitiv-
comportamentale, trainingul autogen şi chiar psihoterapia de grup (cu analiza predilectă a
factorilor de risc incriminaţi).

Tipul C, pus în relaţie cu bolile neoplazice, a fost descris de Temoshok (1990), pe

baza dimensiunii reprimare-vigilenţă. El ar fi caracterizat prin asocierea unor mecanisme de
represiune puternice (pînă la incapacitatea de verbalizare şi chiar de recunoaştere a emoţiilor),
cu un complex de reacţii secundare, precum autodeprecierea, sentimente de neputinţă şi de
pierdere a controlului.
Tipul C, denumit de unii autori şi “anger-in”(pentru că o dimensiune esenţială a sa o
reprezintă reprimarea sentimentelor negative, de ostilitate), constituie în plan comportamental,
o ilustrare fidelă a copingului centrat pe emoţie, asociat din punct de vedere neuro-hormonal
şi imunitar - cu diminuarea secreţiei de catecolamine şi a activităţii celulelor NK, şi cu
hiperfuncţia axei hipotalamo-corticotrope, ceea ce accentuează inhibiţia celulelor NK.
Contrada, cit.de Brouchon-Schweitzer şi Dantzer (1994) elaborează chiar un model
etiopatogenic complex, ce argumentează pentru legătura între atitudinea “raţională”
(antiemoţională) a acestor subiecţi, şi dezvoltarea de infecţii cronice şi neoplazii.

Alexitimia, descrisă pentru prima dată de J.C.Nemiah şi mai ales de P.Sifneos (citaţi
de G.Ionescu, 1990) ar fi caracterizată în principal de o incapacitate de autocunoaştere şi
expresie, manifestă clinic prin :
- sărăcirea vieţii imaginative ;
- inabilitate de autoexaminare ;
- rigidizarea, “constricţia” vieţii emoţionale ;
21
 - incapacitatea de exprimare adecvată şi nuanţată, în vederea comunicării
dispoziţiei.
Iamandescu (1998) consideră că principalul mecanism care ar putea fi invocat în
aprecierea alexitimiei drept factor patogen, l-ar constitui posibilitatea redusă de exteriorizare
(prin verbalizare) a suferinţei lor psihice sau somatice. Ikemi (1995) lansează chiar termenul
de “alexisomie”, aceasta reprezentînd incapacitatea de exprimare, la bolnavii psihosomatici, a
suferinţei lor corporale.
În cazul alexitimicilor, se aduce în discuţie ceea ce unii autori înţeleg prin
“hiposimbolism”, uneori dobîndit, alteori înnăscut. Dacă în cazul alexitimiei primare,
etiologia rămîne neclară (componenta ereditară nefiind incriminată exclusiv), alexitimia
secundară rezultă din modificări la nivelul stilului de coping, constituite prin intermediul învă-
ţării sociale.
Se notează (Cătălina Tudose, 1987), răspunsul bun la psihoterapiile suportive şi
educaţionale, la unele terapii de grup, iar în tulburările psihosomatice asociate – utilitatea
biofeedback-ului şi a terapiilor de relaxare.
Deşi pattern-urile descrise pot explica o parte din dificultăţile pe care le întîmpină o
serie de pacienţi, atît în raportul cu propria lor boală, cît şi în relaţia cu medicul, rămîne
deschisă problema acelor pacienţi care nu se încadrează în categoriile menţionate, şi care, fără
a avea, de altfel, o afectare psihică gravă, cu potenţial de ireversibilitate, se cantonează în
mecanisme dizadaptative de coping.
În aceste cazuri, cele mai numeroase de altfel, se pune problema educării pacientului
în direcţia însuşirii unui nou stil de viaţă, şi înarmarea sa cu mijloacele necesare pentru a
accede şi a se menţine la acest palier.
Pentru realizarea acestui obiectiv, consecutiv identificării mecanismelor dezadaptative
(inclusiv a dinamicii acestora), se poate trece la o formă de psihoterapie adecvată necesităţilor
şi posibilităţilor pacientului.
Cîteva orientări în această direcţie ar merita menţionate (după Holdevici, 1996) :
- psihoterapia experienţială : consideră omul ca pe o entitate activă,
autoafirmativă, cu un potenţial latent cert. Nu se urmăreşte neapărat strict
vindecarea simptomelor actuale, ci perfecţionarea, atingerea unui nivel
superior de conştiinţă, accentuîndu-se pe contextul de viaţă în care are loc
psihoterapia, pe raportul de simetrie (egalitate) între psihoterapeut şi client.
Prin tehnici de exprimare liberă a Eului (dramatice, de imaginaţie dirijată,
etc.) se crează premizele pentru saltul de la folosirea exhaustivă , stabilă,
rigidă a cîtorva strategii – la multiplicarea acestora şi la flexibilizarea
utilizării lor ;
- psihoterapia cognitiv-comportamentală : pune accentul pe formularea
problemei în termeni clari, şi pe elaborarea unor strategii comportamentale
la îndemîna pacientului, de a face faţă situaţiei. Accentul se deplasează de
la insurmontabilitatea aparentă a problemei, spre raţionaliza-re,
experimentare (inclusiv mentală), relaxare, fiind extrem de eficientă în
tulburări de tip anxios sau obsesivo-fobic ;
- psihoterapia scurtă, centrată pe obiectiv : vizează clarificarea scopurilor
pacientului, deplasarea centrului de greutate al discuţiei dinspre problemă
spre soluţie (pornindu-se de la aşa-zisele “excepţii pozitive” din viaţa
pacientului), evidenţierea progreselor (chiar minime) ale pacientului,
încurajarea acestuia în direcţia asumării de responsabilităţi şi acţiuni
independente ;
- analiza tranzacţională : se porneşte de la premiza multiplicităţii stărilor
Ego-ului, în fiecare persoană coexistînd stările de “părinte”, “adult” şi
“copil”, fie în latenţă, fie activ. Trecerea la terapie este precedată de analiza
stărilor Ego-ului şi de alcătuirea unei egograme. Analiza relaţiilor
interpersonale şi tentativa de restructura-re comportamentală implică
22
 analiza dinamicii stărilor Eului şi modificarea scenariilor de viaţă. Acest
obiectiv poate fi realizat şi cu ajutorul hipnozei, în vederea obţinerii
regresiei de vîrstă, necesară acestor schimbări.
- psihoterapia de grup : facilitează (funcţie şi de dezirabilitatea subiectului în
grup), apariţia sentimentelor de acceptare şi de creştere a încrederii în sine,
deplasarea comportamentului de la orientarea spre trecut – la cea spre
viitor, deplasarea gîndirii de la orientarea spre simptom la orientarea spre
Eu, perceperea mai fină şi mai diferen- ţiată a realităţii.

Toate aceste forme de psihoterapie, alături de psihanaliză, şi fără a epuiza paleta

extrem de largă de psihoterapii , au vocaţie adaptativă, în primul rînd prin restructurarea
mecanismelor de coping, dar şi prin creşterea disponibilităţii generale a subiectului la
autocunoaştere şi autoformare. Utilizarea lor la bolnavii psihosomatici reprezintă un aport
extrem de valoros în remodelarea unor comportamente nocive pentru sănătate, ele valorizînd
suplimentar colaborarea cu psihologul, şi optimizînd intervenţia terapeutică.

BIBLIOGRAFIE
1.ALEXANDRESCU, L. –(1997) “Stressul psihic – concepte generale” , în Rev. Română de Sănătate Mintală, 6, 6-10.
2.BĂBAN, ADRIANA – (1998) “Stress şi personalitate”, Presa Universitară Clujeană, 43-70, 89-98
3.BROUCHON-SCHWEITZER, M., DANTZER, R.- (1994) “Introduction à la psychologie de la santé”, Presse Univ. de France,
Paris.
4.CARVER, S., SCHEIER M., WEINTRAUB, J.- (1989) “Assessing coping strategies : a theoretically based approach. Journal of
Personality and Social Psychology, 1, 184-195.
5.COHEN, S., EDWARDS, J.R. – (1989) “Personality characteristics as moderators of the relationship between stress and
disorder”, în R.W.Neufeld (ed.) – “Advances in the investigation of psychological stress”, J.Wiley & Sons, Chicester.
6.FOLKMAN, S., LAZARUS, R.S. – (1985) “If it changes, it must be a process; study of emotion and coping , during three stage
of college examination” , Journal of Personality and Social Psychology, 48, 150-170.
7.FRIEDMAN, M., ROSENMAN, R.H. – (1959) “Association of specific overt behavior patterns, with blood and cardiovascular
findings: blood cholesterol level, blood clotting time, incidence of arcus senilis, and clinically coronary disease”, JAMA, 169,
1286-1296.
8.FRIEDMAN, M., ROSENMAN, R.H.- (1974) “Type A behavior and your heart”, Knopf, New York.
9.HOLDEVICI, IRINA – (1996) “Elemente de psihoterapie”, Ed.ALL, Bucureşti.
10.IAMANDESCU, I.B. – (1993) “Stressul psihic şi bolile interne”, Ed.ALL, Bucureşti.
11.IAMANDESCU, I.B. – (1996) “Psihologie Medicală”, ed.a 2-a, Ed.Infomedica, Bucureşti.
12.IAMANDESCU, I.B. – (1998) “Psychoneuroallergology”, Romcartexim, Bucureşti.
13.IKEMI, Y.- (1995) “Integration of Eastern and Western Psychosomatic Medicine”, Kyushu Univ.Press, Tokyo.
14.IONESCU, G. – (1990) “Psihoterapie”, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti.
15.LAZARUS, R.S., FOLKMAN, S.- (1984) “Stress, Appraisal and Coping”, Springer Publishing Company, New York.
16.LAZARUS, R.S., FOLKMAN, S.- (1987) “Transactional Theory and Research on emotions and coping”, European Journal of
Personality, 1, 141-169.
17.MICLEA, M.- (1997) “Stress şi apărare psihică”, Presa Universitară Clujeană, 4-43.
18.MILLER, S.- (1987) “Monitoring and blunting: validation of a questionnaire to assess styles of information seeking under
threat”, Journal of Personality and Social Psychology, 52, 345-353.
19.ROTTER, J.B. – (1966) “Generalized expectancies for internal versus external control of reinforcement”, Psychological
Monographs, 80, 1-128.
20.SARASON, I.G., JOHNSON, J., SIEGEL, S.- (1978) “Assessing the impact of life changes : development of the Life
Experiences Survey”, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 46, 932-946.
21.SHAFFER, M.- (1982) “Life after Stress”, Plenum Press, New York.
22.STONE, A., NEALE, J.- (1984) “New measure of daily coping :development and preliminary results” , Journal of Personality
and Social Psychology, 46, 892-906.
23.TAYLOR, S.E., BROWN, J.D.- (1994) “Positive illusions and well-being revised : Separating facts from fiction”,
Psychological Bulletin, 1, 21-27.
24.TEMOSHOK, L.- (1990) “Type C and cancer”, Random House, New York.
25.TUDOSE, CĂTĂLINA – (1987) “Alexitimia”, în C.Gorgos (red.)- “Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”, vol.1 (A-D),
Ed.Medicală, Bucureşti.

23