ANALIZE DE URINĂ.

EXAMENUL CHIMIC AL URINEI

Urina este un lichid biologic de excreţie, cu o compoziţie chimică

complexă, care poate suferi modificări in anumite stări patologice. Analiza
completă de urină include determinarea caracterelor fizice (culoare, aspect,
greutate specifică), chimice (pH, proteine, glucoză, corpi cetonici, hematii,
bilirubina, urobilinogen, leucocite, nitriti) si examenul microscopic al
sedimentului
Biochimia urinei se determină printr-o metodă semicantitativă, cel mai
adesea pe un analizor automat, folosind stripuri de urină. Acest tip de test
este rapid si măsoară elementele din urină care sunt semnificative pentru
disfuncţii renale, urinare, hepatice si metabolice. In eventualitatea unei
modificări patologice, se produce o schimbare de culoare in zona testului
respectiv, care se compară cu o scala de culori predefinită. Intensitatea
culorii permite o evaluare semicantitativă a rezultatului.
Densitatea urinei (greutatea specifică).
Masoară capacitatea rinichiului de a concentra urina. Testul compară
densitatea urinei fata de densitatea apei distilate, care are greutatea specifică
1.0002.
Testul detecteaza concentraţia de ioni din urină; in prezenţa cationilor
protonii sunt eliberaţi de un agent complex si produc o schimbare a culorii
pe strip.
Densitatea urinară este dependenţa de cantitatea de fluide ingerată de
pacient, dar poate fi influentata si de alti factori cum ar fi: transpiratii
abundente, efectul temperaturilor scazute, agenti diuretici activi (cafea si alte
substante), astfel ca se pot intalni variatii foarte mari ale densitatii urinare
(1.000-1.040) chiar si la persoanele sanatoase.
In general, densitatea variază invers proportional cu cantitatea de urină
excretată; in anumite condiţii această relaţie nu este valabilă: diabet (volum
si densitate urinară crescute), hipertensiune (volum normal, densitate
scazută), boala renala cronica incipientă (volum crescut, densitate scazuta)

Conditiile patologice in care se modifică densitatea ,sunt asociate cu

alterarea capacitatii rinichiului de a dilua sau concentra urina:

• Densitate >1.022 (hiperstenurie): proteinurie, nefroze, diabet, pierderi

excesive de apă (transpiraţii abundente, stări febrile, varsături, diaree), stres
chirurgical (secretie crescută de ADH), insuficientă cardiacă congestivă,
toxemie de sarcină .

• Densitate <1.015 (hipostenurie): aport excesiv de apă, diabet insipid,

glomerulonefrite (densitatea poate fi scazută, cu volum de urină scazut),
pielonefrite cronice (alterarea tubulara afecteaza capacitatea rinichiului de a
concentra urina)

• Rinichiul sclerotic elimina o urină cu densitate aproape constantă (1.009-

1.011) – izostenurie

PH- pH-ul indică, capacitatea tubilor renali de a menţine echilibrul acido-

bazic al plasmei si lichidului extracelular, care se realizează prin reabsorbtia
sodiului si secreţia tubulară de hidrogen si ioni amoniu.

Testul de detectare a pH-ului urinar se bazează pe o combinaţie de 3

indicatori: roşu-metil, albastru bromtimol şi fenolftaleina. La un nivel al pH-
ului de 5-9 se obţine o gradare a culorii de la potocaliu la galben-verzui şi
albastru.

Urina proaspata provenita de la subiecti sanatosi prezinta un pH de 5-6.

pH-ul urinar este influentat de factori fiziologici şi patologici:

• Valori ale pH-ului ≥8 (urină alcalină) se intalnesc postprandial (raspunsul

normal la secretia de acid clorhidric in sucul gastric), dieta vegetariană (in
particular citrice si legume), infecţii ale cailor urinare (in special cu germeni
producatori de urează, Proteus si Pseudomonas, care splitează ureea in ioni
amoniu), varsături abundente (alcaloza metabolica), alcaloza respiratorie cu
hiperventilatie, depletie de potasiu.

• Valori scazute ale pH-ului (urină acidă) apar in urmatoarele situatii: mediu
cald şi uscat (urina foarte concentrata si puternic acida), in timpul somnului
(acidoza respiratorie prin reducerea ventilaţiei), dieta bogată in carne si
proteine, diuretice clorotiazide, cetoacidoza diabetica, acidoza respiratorie,
acidoza metabolica, diaree, inanitie, insuficienta renala decompensata cu
uremie, pirexie, infectii urinare produse de Escherichia coli, tuberculoza
renala, afectiuni reumatismale cronice.
Importanta pH-ului urinar constă in primul rând in determinarea
existenţei unei afectiuni acido-bazice sistemice de origine metabolică sau
respiratorie si management-ul condiţiilor urinare care necesită menţinerea
urinei la un pH specific, cum ar fi calculii renali (se urmareşte prin dieta şi
tratament modificarea pH-ului urinar, astfel incât să prevină formarea
calculilor), alcalinizarea urinei in tratament cu sulfonamide (prevenirea
formarii cristalelor), intoxicatie cu salicilati (cresterea excreţiei), in timpul
transfuziilor; urina trebuie menţinută acidă in timpul tratamentului infecţiilor
de tract urinar.
NOTA: pH-ul urinar nu ajunge niciodata la 9; in acest caz trebuie repetata
testarea pe un alt specimen proaspăt.
Leucocite
Leucocitele excretate in urină sunt reprezentate aproape in exclusivitate de
granulocite, a caror activitate esterazică este detectată prin reacţia pe care se
bazeaza testul inclus in strip (determinând apariţia unei coloraţii purpurii).
Testul detectează leucocite intacte, lizate si cilindri leucocitari. Testul nu este
conceput pentru măsurarea cantitatii de leucocite.
Leucocituria este un indicator important pentru afecţiuni inflamatorii ale
tractului urinar: infecţii bacteriene (cistita, uretrita, pielonefrita acuta sau
cronica), infectii virale sau fungice, infestari parazitare (shistosomiaza),
glomerulopatii, nefropatie indusa de analgezice, intoxicatii, tulburari in
evacuarea urinii. Apare mult mai frecvent la femei decât la bărbaţi. In cazul
unei inflamaţii cronice sau vindecate, se obţine de multe ori o reacţie
leucocitară pozitivă in absenţa bacteriuriei – leucociturie “abacteriană”. In
intervalul dintre puseele acute ale unei pielonefrite cronice leucocituria
reprezintă adesea singurul semn al bolii. Leucocituria “abacteriana” poate sa
apăra de asemenea in caz de tumori sau tuberculoză. Urinile cu un rezultat
pozitiv pentru leucocite trebuie examinate microscopic pentru leucocite si
bacterii.
 Nitriţi

Testul se bazează pe conversia bacteriană a nitratului in nitrit (şi apariţia

culorii roz pe zona aferenta de pe strip) şi este specific pentru prezenţa
bacteriuriei. Prezenţa leucocitelor in cantitate mare şi a nitriţilor in urină
semnalizează o infecţie urinară produsă de bacterii ca Escherichia coli,
Enterobacter, Klebsiella, Citrobacter etc.
Un singur rezultat negativ nu exclude infecţia urinară, deoarece numarul de
bacterii si conţinutul in nitrat al urinei pot varia foarte mult. Pe de alta parte,
rezultate repetat negative mai pot să apară in prezenţa unui microorganism
patogen care nu formeaza nitriti (unii enterococi, stafilococi sau
Pseudomonas).
O proba de urina pozitiva atţt pentru leucocite, cât şi pentru nitriti impune
cultivarea pentru bacterii patogene.

Proteine

Zona de testare a proteinelor de pe strip conţine un amestec tampon şi un

indicator, care in prezenţa proteinuriei iţi modifică culoarea de la galben la
verde, chiar in condiţiile in care pH-ul se menţine constant. Testul prezinta o
sensibilitate particulara faţă de albumina secretată in unele disfuncţii renale;
faţă de celelalte tipuri de proteine (γ-globuline, Bence-Jones, peptone,
mucoproteine) sensibilitatea este mult mai redusă.
In conditii patologice, proteinele apar in urina in cantitati variabile.
Proteinuria poate fi tranzitorie (fară leziune renală) in stări infecţioase, stări
febrile, insuficienţa cardiacă, edem acut pulmonar; intermitenţa (proteinurie
uşoară care dispare spontan in timpul nopţii şi se manifestă in condiţii de
efort sau oboseala, digestie, postura – proteinuria ortostatica) sau permanentă
(asociată cu leziune renala) in glomerulonefrite, sindrom nefrotic, afecţiuni
localizate ale rinichiului, tumori, litiaza, tuberculoza.
O proteinurie uşoara poate să apară si la alcoolici, insa dispare o data cu
dezintoxicarea alcoolica1.
Prezenţa proteinelor in urina este cel mai important indicator de boala renala.
Detectia repetata de proteine in urina necesita determinarea cantitativa a
proteinelor in urina de 24 ore2.
Glucoza

Testul se bazeazaă pe o reacţie specifică in care D-glucoza este oxidată

enzimatic de glucozoxidază in prezenţa oxigenului atmosferic in δ-D-
gluconolactona. Peroxidul de hidrogen format oxideaza indicatorul TMB in
prezenta peroxidazei, formand un compus colorat care determină o
schimbare de culoare a zonei de pe strip, de la galben la verde.
Glicozuria apare in mod specific in diabetul zaharat; alte conditii asociate cu
glicozurie sunt: hipertiroidism, acromegalie, boala Cushing, boli hepatice si
pancreatice, boli SNC (traumatisme cerebrale, AVC), alterarea reabsorbtiei
tubulare a glucozei (sindromul Toni-Debre-Fanconi, boli tubulare renale
avansate), sarcina cu posibil diabet latent (diabet gestational). Prezenţa
glucozei in urina cand concentratia glucozei sangvine este in limite normale
indica un defect tubular in reabsorbţia glucozei, care se exprima prin
scăderea pragului renal de eliminare a glucozei si este caracteristică
diabetului renal (glicozurie renala).
Valori de alerta clinica – >1000 mg/dL (trebuie testata glucoza serică).

Corpi cetonici

Detectia se bazează pe principiul testului legal: acidul acetoacetic şi acetona

reacţioneaza cu nitroprusiatul de sodiu si glicină, formând un compus colorat
in violet. Reacţia este specifica numai pentru cei 2 corpi cetonici, acidul β-
hidroxibutiric nefiind detectat.
Corpii cetonici apar in urină in condiţii asociate cu alterarea metabolismului
carbohidratilor, când este metabolizată o cantitate crescuta de grasimi, atunci
când aportul de carbohidrati este restrictionat sau in diete bogate in grăsimi,
stări de acidoză asociate cu afecţiuni care fie stimulează cetogeneza
hepatica: inanitie, anorexie, regim alimentar bogat in lipide, proteine şi sărac
in glucide, diabet zaharat (acidoza diabetica), stări dispeptice (vărsături,
diaree prelungite, in special la copii), eclampsie, glicozurie renala,
glicogenoze (boala von Gierke), hipertiroidism, febră, sarcină, lactatie La
persoanele non-diabetice cetonuria apare frecvent in bolile acute, stres sever,
efort fizic intens. Cetonuria apare după anestezie cu eter sau cloroform.
 Prezenta corpilor cetonici in urina unui pacient diabetic sugereaza ca
diabetul nu este bine controlat. Cetonuria la un copil <2 ani constituie un
semnal de alerta2.

Bilirubina si urobilinogenul

Pigmenţii biliari – bilirubina şi biliverdina – sunt absenţi in urina normală,

iar urobilinogenul si urobilina apar in cantităţi mici.

In conditii patologice numai bilirubina conjugata apare in urină. Bilirubina

urinară este un semn precoce de boală hepatocelulara sau obstrucţie biliara
intra- sau extrahepatica (apare in urina inaintea altor semne de disfunctie
hepatica). De asemenea, prezenţa sau absenţa sa din urină este utilizată in
diagnosticul diferential al icterului.
FORMULA BILIRUBINEI

Urobilinogenul este
crescut in conditiile
asociate cu icter
hemolitic si insuficienta
hepatica. In cazul
obstrucţiei complete a
cailor biliare, urobilinogenul este absent in urină, deoarece bilirubina este
impiedicată să ajungă in intestin pentru a-l forma. Astfel, prezenţa bilirubinei
in urină in absenţa urobilinogenului sugereaza icter obstructiv1.
In anumite stari patologice in urină pot sa apara pigmentii sanguini,
reprezentati de hemoglobina libera (hemoglobinurie) si cea continuta in
eritrocite (hematurie).
Detectia sangelui in urina se bazează pe acţiunea peroxidativa a
hemoglobinei sau mioglobinei, care catalizeaza oxidarea indicatorului TMB,
rezultand un compus colorat care determina schimbarea in verde a zonei
aferente de pe strip.
Hematuria poate fi microscopică sau macroscopica (in cazul prezenţei
>0.5 mL sange/litru de urină) şi se intâlneşte in numeroase afecţiuni ale
rinichilor şi tractului urogenital: litiaza, glomerulonefrita, tumori renale,
ureterale sau vezicale, cistita, pielonefrite, adenom de prostata, necroza
papilara, infarct renal, traumatisme, rinichi polichistic, hematuria benigna
familiala sau recidivanta etc. Mai rar, hematuria poate fi un semn de diateza
hemoragica: hemofilie, trombocitopenii, tratament anticoagulant.

Hemoglobinuria survine in hemolize intravasculare severe când este

depasită capacitatea sistemului reticuloendotelial de a metaboliza
hemoglobina liberă şi aceasta este filtrata glomerular. Hemoglobinuria poate
aparea şi ca urmare a lizei hematiilor in tractul urinar.
Când sedimentul urinar este pozitiv pentru prezenţa sângelui, dar nu se
evidentiaza eritrocite la examenul microscopic, este banuita mioglobinuria,
care se asociaza cu arsuri severe, infectii grave, intoxicatii (monoxid de
carbon, barbiturice), efort fizic intens, soc electric, convulsii, hipertermia
maligna, infarctul miocardic, miozite, distrofii musculare, traumatisme
musculare, mioglobinuria ereditara (sindromul McArdle) etc.Mioglobina
poate fi diferentiata de hemoglobina prin teste chimice. De asemenea
enzimele musculare sunt crescute, iar serul nu este limpede.
Orice test pozitiv pentru prezenta sangelui in urina trebuie verificat pe un
nou specimen si, daca se mentine, pacientul trebuie evaluat mai departe.
Recomandari pentru determinarea biochimiei urinei – testul are valoare
semnificativa in identificarea unor disfunctii renale, urinare, hepatice si
metabolice

Pregatire pacient – recoltarea pentru examenul de urina se face din prima

urina de dimineata (sau o proba de urina spontana), jetul mijlociu, dupa o
prealabila toaleta locală. Prima urina de dimineata are avantajul ca este mai
concentrata si nu este influentata de dieta si activitatea fizica.

Specimen recoltat – urina.

Cauze de respingere a probei – cantitate insuficientă de urina; recoltare si

pastrare necorespunzatoare.
Recipient de recoltare – recipient pentru sumarul de urină.
Cantitate recoltata – 10 ml.
Prelucrare necesara dupa recoltare – se imerseaza stripul in urina timp de o
secunda, dupa care se introduce in analizor; rezultatele apar in 60-120
secunde.
Stabilitate proba – dupa recoltare, probele se pastreaza la temperatura
camerei (18-25°C) si vor fi aduse la laborator in cel mult 2 ore. In situatia in
care transportul catre laborator nu se poate efectua in doua ore, proba isi
mentine stabilitatea refrigerata (4°C) pentru maxim 24 de ore.
Bibliografie

1. Facultatea de farmacie, Disciplina Biochimie, UMF Iasi – Indrumar de

lucari practice de biochimie. 1993, 223-245.
2. Frances Fischbach. Urine Studies. In A Manual of Laboratory and
Diagnostic Tests. Lippincott, Williams & Wilkins, USA, 8 Ed., 2009, 199-
210.

3. Jacques Wallach. Urina. In Interpretarea testelor de diagnostic. Editura

Stiintelor Medicale, Romania, 7 ed., 2001, 121-150.

4. Kouri T et al. European Urinalysis Guidelines. Scan J Clin Lab Invest,

Vol.60, Supplement 231, 2000.

5. Laborator Synevo. Referinte specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010.

Ref Type: Catalog.