DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

- examen -

1. Dreptul internaţional umanitar al conflictelor

armate: definiţie, sensuri, subramuri;

Definiţia dreptului internaţional umanitar

jus belli --- jus ad bellum
--- jus in bello
- 1864 - adoptarea primei convenţii de drept
umanitar:
jus in bello --- dreptul războiului
--- dreptul umanitar
- 1899 şi 1907 - conferinţele de pace de la Haga:
jus in bello --- legi şi obiceiuri ale
războiului
--- dreptul umanitar
- 1949 – Conventiile de la Geneva
jus in bello --- dreptul conflictelor
armate
--- dreptul umanitar
- 1977 - Protocoalele adiţionale de la Geneva:
drept internaţional umanitar
al conflictelor armate

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate

- ansamblul normelor de drept internaţional, de sorginte
cutumiară sau
convenţională, destinate a reglementa în mod special
problemele survenite în

1
 situaţii de conflict armat internaţional şi fără caracter
internaţional;

Subramuri:
a) Dreptul conflictelor armate:
- Dreptul de la Haga:
- convenţiile adoptate la conferinţele de la
Haga din 1899 şi 1907;
- alte instrumente juridice;
b) Dreptul internaţional umanitar :
- Dreptul de la Geneva:
- patru convenţii din 1949;
- două protocoale adiţionale din 1977;
- alte instrumente juridice;
- dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate –
(jus in bello) cuprinde totalitatea regulilor juridice
internaţionale care reglementează relaţiile dintre subiectele
dreptului internaţional în situaţii de conflict armat. Este
alcătuit din două subramuri;
- dreptul internaţional umanitar (Dreptul de la
Geneva) – reglementează relaţiile dintre
subiectele dreptului internaţional în timp de
conflict armat, relaţii care au ca obiect
protejarea victimelor acestuia. Principalele
instrumente care-l codifică sunt cele patru
Convenţii de la Geneva (1949) şi cele două
Protocoale adiţionale la aceste convenţii
(1977);
- dreptul conflictelor armate (Dreptul de la
Haga) – reglementează relaţiile dintre
participanţii la un conflict armat, cu privire la

2
 declanşarea acestuia, metodele şi mijloacele de
luptă, regimul ocupaţiei militare, încetarea
ostilităţilor etc. Principalele tratate în acest
domeniu au fost adoptate la Haga, în anii 1899,
1907 şi 1954, la care se adaugă numeroase alte
instrumente;

Obiectul şi funcţiile dreptului internaţional umanitar

Obiectul - totalitatea relaţiilor prin care se vizează
atenuarea suferinţelor
generate de conflictele armate;
- omenirea care suferă de pe urma
conflictelor armate;
Funcţii:
- funcţie de moderaţie;
- funcţia de prevedere, menţinere şi restabilire
a păcii;
- funcţia formativă (educativă);
- funcţia sancţionatorie.

2. Izvoarele actuale ale dreptului internaţional

umanitar : identificare, scurtă prezentare;

- 1949, Geneva - conferinţă diplomatică, 64 de state si

CICR:
- 4 convenţii umanitare:
1. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei
răniţilor şi bolnavilor din
forţele armate în campanie;

3
 2. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei
răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor din forţele armate pe mare;
3. Convenţia privitoare la tratamentul
prizonierilor de război;
4. Convenţia privitoare la protecţia persoanelor
civile în timp de război;

- 1974 – 1977, Geneva - conferinţă diplomatică, 102

state:
- Protocolul adiţional I la convenţiile de la Geneva din
1949 cu privire la
protecţia victimelor din conflictele armate
internaţionale;
- Protocolul adiţional I la convenţiile de la Geneva din
1949 cu privire la
protecţia victimelor din conflictele armate fără
caracter internaţional.

3. Geneza şi evoluţia dreptului internaţional

umanitar;

Geneza şi evoluţia dreptului internaţional umanitar

- 1859, Lombardia (provincie în nordul Italiei):

- bătălia de la Solferino - francezii şi sarzii luptau
contra austriecilor pentru
eliberarea Lombardiei
de sub habsburgi;
- bătălia se termină cu
victoria francezilor;

4
 - efectele bătăliei - dezastruoase (6000 de morti si
40.000 de raniti intr-o zi)
- Henry Dunant - ideea formării unei
societăţi care să contribuie la
protejarea militarilor
răniţi în conflictele armate;
- 1863 - Comitetul Internaţional de Ajutorare a
Răniţilor:
- viitorul Comitet Internaţional al Crucii
Roşii;
- înfiinţat de:
- Henry Dunant;
- bancherul Gustave Moynier;
- gen. Guillaume Henry Dufour;
- dr. Louis Appia;
- dr. Theodore Maunoir.

- 1864, Geneva - conferinţă internaţională - 16 state:

- Convenţia pentru ameliorarea soartei militarilor
răniţi din forţele armate în campanie (10 articole):
- personalul sanitar şi religios, ambulanţele,
spitalele vor fi recunoscute
ca neutre şi protejate şi respectate de către
beligeranţi;
- răniţii şi bolnavii vor fi adăpostiţi şi îngrijiţi;
- semn distinctiv de protecţie - crucea roşie pe
fond alb;

- 1899, Haga - prima conferinţă de pace:

- principiile convenţiei din 1864 au fost adaptate la
războiul maritim:

5
 - Convenţia pentru protejarea răniţilor,
bolnavilor şi naufragiaţilor din
forţele armate pe mare (reafirmată şi
dezvoltată în anul 1906);

- DOCUMENTELE ADOPTATE -
1. Convenţia asupra reglementării paşnice a conflictelor
internaţionale
2. Convenţia pentru adaptarea la războiul maritim a
principiilor Convenţiei de la Geneva din 1864
3. Convenţia privind legile şi obiceiurile războiului
terestru
4. Declaraţia cu privire la interzicerea lansării de
proiectile şi explozibili din baloane
5. Declaraţia relativă la interzicerea gazelor
înăbuşitoare sau vătămătoare
6. Declaraţia privitoare la interzicerea anumitor gloanţe
care în contact cu corpul omenesc se fragmentează în
mici particule, provocând răni incurabile

- 1907, Haga - a doua conferinţă de pace:

- a IV-a Convenţie - statutul de prizonierlor de
război (Regulament anexa);
- 1929, Geneva:
- dezvoltate şi reafirmate primele două convenţii
(cele din 1864 şi din 1907);
- Convenţie cu privire la tratamentul
prizonierilor de război;

6
- 1949, Geneva - conferinţă diplomatică, 64 de state si
CICR:
- 4 convenţii umanitare:
1. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei
răniţilor şi bolnavilor din
forţele armate în campanie;
2. Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei
răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor din forţele armate pe mare;
3. Convenţia privitoare la tratamentul
prizonierilor de război;
4. Convenţia privitoare la protecţia persoanelor
civile în timp de război;

- 1974 – 1977, Geneva - conferinţă diplomatică, 102

state:
- Protocolul adiţional I la convenţiile de la Geneva din
1949 cu privire la
protecţia victimelor din conflictele armate
internaţionale;
- Protocolul adiţional II la convenţiile de la Geneva
din 1949 cu privire la
protecţia victimelor din conflictele armate fără
caracter internaţional.

4. Războiul în dreptul internaţional contemporan :

scurtă analiză a încercărilor de limitare şi
reglementarea actuală;

7
Războiul în dreptul internaţional contemporan

- acţiuni de ilegalizare a războiului - în perioada interbelică:

- 1923 - Tratatul de asistenţă mutuală, Comisia a
treia a Adunării SN:
- a calificat războiul de agresiune ca fiind o
crimă internaţională;
- 1927 - Declaraţie a Adunării Ligii a Naţiunilor:
- “orice război de agresiune este şi rămâne
interzis … toate statele
membre sunt obligate să se conformeze acestei
Declaraţii”
- 1928, 27 august - Tratatului general de renunţare
la război ca instrument
al politicii nationale a statelor:
- denumit si Pactul Briand – Kellogg sau Pactul
de la Paris;
- semnat de 62 de state;
- condamna războiul, cerând statelor să apeleze
numai la
modalităţi paşnice de rezolvare a diferendelor;
- războiul de agresiune este scos în afara legii;
- dreptul internaţional nu mai recunoaşte decât
o singură
situaţie legală – starea de pace (Jus contra
bellum).

- după cel de-al doilea război mondial:

- obiectiv fundamental al statelor - de a exclude
războiul din viaţa internaţională;

8
 - Carta ONU- obligaţia statelor de a se “abţine în
relaţiile lor internaţionale de
a recurge la ameninţarea cu forţa
sau la folosirea ei fie
împotriva integrităţii teritoriale ori
independenţei politice a
vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile
Naţiunilor Unite”
- principiu fundamental al dreptului
international publuc;
- permite folosirea forţei armate
pentru:
- exercitarea dreptului la legitimă
apărare individuală sau colectivă;
- sancţionarea unui agresor;
- eliberarea popoarelor sau natiunilor de
sub dominatie coloniala, ocupatie straina
sau impotriva regimurilor rasiste;
- concluzii - reglementarea internaţională actuală
interzice războiul de agresiune,
considerându-l ca cea mai gravă crimă
internaţională
- statele nu mai dispun de “jus ad bellum”
(dreptul de a face război) şi
nici de “facultas bellandi” (calitatea de
beligerant).

5. Conflictele armate internaţionale: definiţie, tipuri,

codificare;

9
Conflictul armat internaţional
- formă de luptă armată dintre două subiecte cu
personalitate internaţională, care nu implică
recunoaşterea formală de către beligeranţi
(art. 2 comun
Convenţiilor de la Geneva din 1949)

- tipuri:
- conflicte interstatale declanşate prin declaraţie de
război sau ultimatum;
- conflictele armate dintre două sau mai multe state,
chiar dacă starea de
război nu este recunoscută de unul din ele;
- rezistenţa mişcărilor organizate în situaţii de ocupaţie
totală sau parţială a teritoriului unui stat;
- luptele armate duse de entităţi nestatale:
- războaiele de eliberare naţională duse de mişcări de
eliberare
împotriva dominaţiilor coloniale;
- luptele duse de popoarele aflate sub regim de
ocupaţie împotriva
puterii ocupante;
- luptele duse de populaţiile majoritare dintr-un stat
împotriva
regimurilor rasiste;
- situaţie specială - luptele desfăşurate la iniţiativa
Consiliului de Securitate
al ONU împotriva unui stat agresor;

10
 6. Conflictele armate fără caracter internaţional, de
destructurare, tulburările interne: definiţie, scurtă
caracterizare, codificare;

Conflictul armat fără caracter internaţional

- convenţiile umanitare de la Geneva, 1949 (art.3
comun):
- războaiele civile;
- războaiele religioase;
- războaiele pentru schimbarea regimului politic
dintr-o ţară;
- războaie de secesiune etc.

- Protocolul adiţional II, 1977 (articolele 1 şi 2):

- conflictul care “se desfăşoară pe teritoriul
unui stat între forţele sale
armate şi forţe armate dizidente sau grupuri
organizate care, sub
comanda unui comandament responsabil
exercită pe o parte a
teritoriului său un control care să le permită să
ducă operaţiuni
armate continue şi concertate (s.n.) şi să aplice
acest protocol”.

Conflictele armate de destructurare - situaţie particulară

:
- se derulează pe teritoriul unui stat în care
autoritatea publică nu mai

11
 este capabilă să asigure respectarea dreptului
umanitar, sau chiar nu
mai există autoritate publică;
- nu sunt reglementate ;

Tensiunile interne sau tulburările interne

- nu fac obiectul dreptului internaţional umanitar.
Asemenea acte intră sub incidenţa convenţiilor referitoare
la drepturile omului şi, bineînţeles, sub reglementările
dreptului intern al statului pe teritoriul căruia au loc;

7. Statutul combatantului ca reglementare în dreptul

internaţional umanitar;

Combatanţii

- persoanele care participă la ostilităţi având dreptul să

comită acte de violenţă,
si sa fie supuşi ostilităţilor adversarului;
- beneficiază de statutul de prizonier de război;

- Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din

1907:
- militarii din armatele regulate;
- membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari care
îndeplinesc următoarele
condiţii:
- să aibă un şef care să răspundă pentru
subordonaţii săi;
- să aibă un semn distinctiv care să fie fix şi să
poată fi recunoscut la distanţă;

12
 - să poarte armele la vedere;
- să respecte legile şi obiceiurile războiului;
- populaţia civilă aflată pe un teritoriu care nu a fost
ocupat;
- ultimele două condiţii de mai sus sunt suficiente
dacă au luat armele în mod spontan la apropierea
inamicului, fără să fi avut timp să se
organizeze;

- Convenţia a III-a de la Geneva din 1949:

- a extins statutul de combatant şi asupra:
- membrilor mişcărilor organizate de rezistenţă,
acţionând în afara sau în propriul teritoriu, chiar
dacă acest teritoriu este ocupat;
- membrii forţelor armate revendicate de un guvern
sau o autoritate
nerecunoscută de puterea ocupantă;
- stabilirea unei prezumţii în favoarea statutului de
prizonier de război;

- Protocolul adiţional I din 1977 aduce noi precizări:

- prima şi a patra condiţie precizate in 1907 trebuie să
fie respectate de
colectivităţi, de forţele armate;
- celelalte două condiţii, mai usoare, urmează a fi
luate în considerare în cazul
persoanelor individuale, astfel;
- combatanţii sunt obligaţi a se deosebi de
populaţia civilă când iau
parte la un atac sau la o operaţiune militară
premergătoare unui atac;

13
 - să poarte armele la vedere în timpul
fiecărei acţiuni militare şi pe
timpul perioadei în care este vizibil pentru adversar
atunci când el ia
parte la o acţiune militară care precede începerea unui
atac şi la care el
trebuie să participe;
- prezumţia favorabilă statutului de prizonier de război
în caz de îndoială.
- recunoaşterea statutului de combatant popoarelor
care luptă contra dominaţiei coloniale şi ocupaţiei
străine şi contra regimurilor rasiste;

Mercenarii
- cei care nu luptă pentru o idee ci din spirit mercantil;
- Protocolul adiţional I, 1977:
- mercenar este persoană care:
a) este în mod special recrutată în ţară sau în
străinătate pentru a lupta într-un conflict armat;
b) în fapt ia parte activă la ostilităţi;
c) ia parte la ostilităţi esenţialmente pentru a obţine
un avantaj personal şi care îi este în mod
efectiv promis, de către o parte la conflict sau în
numele său, o remuneraţie materială net superioară
celei care este promisă sau plătită
combatanţilor care au un rang şi o funcţie similară
în forţele armate ale acestei părţi;
d) nu este cetăţean al niciuneia dintre aceste Părţi; nici
rezident pe teritoriul controlat de o parte
la conflict;

14
 e) nu este membru al forţelor armate ale unei Părţi la
conflict;
f) n-a fost trimis de un stat, altul decât o parte la
conflict în misiune oficială în calitate de
membru al forţelor armate ale acelui stat.
- mercenarul nu are drept la statutul de combatant;

Spionii
- persoane special instruite pentru a culege clandestin
informaţii despre inamic
în timpul conflictului armat;
- Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga, din
1907:
- “nu poate fi socotit spion decât individul care,
lucrând pe ascuns sau sub
pretexte mincinoase, adună sau încearcă să adune
informaţii în zona de
operaţii a unui beligerant, cu intenţia de a le
comunica părţii adverse”;
- militarii nedeghizaţi care pătrund în zona de
operaţii a inamicului
pentru a culege informaţii, precum şi militarii
ori civilii care îşi
îndeplinesc pe faţă misiunea nu sunt
consideraţi spioni;
- Protocolul adiţional I din1977:
- extinde spaţiul în care o persoană culege informaţii şi
poate fi considerată
spion (art.46);
- spionul nu beneficiază de calitatea de combatant;

15
 8. Metode şi mijloace de război interzise;

- principii de bază:
- părţile la un conflict armat nu au drept nelimitat în
alegerea mijloacelor şi
metodelor de război;
- principiul discriminării - permanent trebuie să se
facă o distincţie clară între
obiectivele militare şi populaţia civilă, persoanele
civile, bunurile cu caracter
civil, atacurile fiind permise numai împotriva
primelor;
- limitarea, pe cât posibil, a suferinţelor şi
distrugerilor.

- mijloace şi metode de război interzise:

1) Metodele şi mijloacele de război care
produc rău superflu;
2) Metodele şi mijloacele de război cu efect
nediscriminant;
3) Metodele şi mijloacele de război ecologic;
4) Metodele perfide
Metode şi mijloace de război care produc rău superflu

- orice proiectil cu o greutate mai mică de 400 g. care ar fi

explozibil sau încărcat
cu materii fulminante sau inflamabile;
- gloanţele care se dilată sau se turtesc uşor în corpul
omenesc, cum sunt gloanţele
neacoperite în întregime cu cămaşă dură sau cele prevăzute
cu incizii;

16
- a ucide un inamic care, depunând armele sau nemaiavând
mijloace de a se apăra,
s-a predat fără condiţie precum şi declaraţia că nimeni nu
va fi cruţat;
- gloanţele explozive sau asimilate;
- armele al căror efect principal este de a răni prin schije
care nu sunt localizabile
prin raze X în corpul omenesc;
- armele laser care provoacă orbirea;
- minele antipersonal;
- armele incendiare;
- dispozitivele capcană şi asimilate.

Metode şi mijloace de război cu efect nediscriminant

“Pentru a asigura respectul şi protecţia populaţiei civile

şi a bunurilor cu caracter civil, Părţile la conflict trebuie,
în orice timp, să facă distincţie între populaţia civilă şi
obiectivele militare şi, în consecinţă, să nu-şi dirijeze
operaţiunile decât contra obiectivelor militare”
(Protocolul adiţional I, art. 48)

- obiectiv militar - bunul care, prin natura lui, prin

amplasare, destinaţie sau
utilizare, aduce o contribuţie efectivă la
acţiunile militare şi a
căror distrugere, captură sau
neutralizare aduce un avantaj
militar precis;

- atacuri fără discriminare:

17
 - atacurile care nu sunt îndreptate împotriva unui
obiectiv militar determinat;
- atacurile în care se folosesc metode şi mijloace de
luptă care nu pot fi
îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat;
- atacurile în care se folosesc metode şi mijloace de
luptă ale căror efecte nu
pot fi limitate … şi care sunt capabile să lovească,
fără deosebire, obiective
militare şi persoane civile sau bunuri cu caracter civil;

În cadrul acestor categorii de metode şi mijloace care

produc efecte nediscriminante se numără:
- armele chimice şi bacteriologice denumite şi arme
oarbe. Utilizarea acestora este ilegală, mai mult, este
interzisă şi producerea acestora.
- armele nucleare şi termonucleare. În dreptul
internaţional umanitar nu există prevederi exprese care
să interzică armele nucleare, dar din reglementările
existente, în genul încadrării pe care am prezentat-o
mai sus, rezultă caracterul ilegal al utilizării lor. Este,
de altfel, una din marile lacune ale dreptului umanitar.

Metode şi mijloace de război ecologic

- Protocolul adiţional I din 1977, art. 55: “Războiul va fi

condus veghind la
protejarea mediului natural contra daunelor întinse,
durabile şi grave…
Atacurile contra mediului natural cu titlu de represalii
sunt interzise.”

18
 nu sunt interzise toate atingerile aduse
mediului natural
ci numai acelea care au efecte întinse,
grave şi durabile.

- mediu natural - resursele naturale, pădurile şi alte

învelişuri vegetale, fauna,
flora şi alte elemente biologice, inclusiv
climatice, dinamica,
compoziţia sau structura Pământului,
inclusiv biosfera,
litosfera, hidrosfera, atmosfera şi spaţiul
extraatmosferic;

- metode si mijloace care produc efecte întinse, grave şi

durabile:
- armele bacteriologice;
- armele chimice;
- armele nucleare;
- tehnicile de modificare a mediului, precum:
- formarea sau dispersarea ceţii şi a norilor;
- producerea grindinii;
- modificarea proprietăţilor electrice ale atmosferei;
- provocarea de furtuni;
- introducerea în atmosferă a unor câmpuri
electromagnetice;
- producerea ploii şi a zăpezilor;
- modificări ale climatului;
- deteriorarea stratului de ozon;
- schimbarea parametrilor fizici, chimici şi electrici
ai mărilor

19
 şi oceanelor;
- introducerea de concentraţii de materiale
radioactive în oceanul planetar;
- producerea de taifunuri şi cicloane;
- provocarea de cutremure de pământ;
- incendierea pe mari suprafeţe a vegetaţiei;
- provocarea de avalanşe şi alunecări de teren;
- devierea cursurilor de apă, etc.

Metodele perfide

- Protocolul adiţional I din 1977: “… actele care fac

apel, cu intenţia de a înşela, la buna credinţă a unui
adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul de a
primi sau obligaţia de a acorda protecţia prevăzută de
regulile dreptului internaţional aplicabile în conflictele
armate.”
- exemple:
- simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea
pavilionului parlamentar sau simularea predării;
- simularea unei incapacităţi datorate unor răni sau
boli;
- simularea de a avea statutul de civil sau de
necombatant;
- simularea de a avea un statut protejat folosind semne,
embleme sau uniforme ale Naţiunilor Unite, ale statelor
neutre sau ale altor state care nu sunt părţi la conflict;
- punerea la adăpost a obiectivelor militare contra
atacurilor folosindu-se persoane sau bunuri protejate;
- recrutarea de asasini cu simbrie;

20
 - punerea unui preţ pe capul adversarului sau oferirea
unei recompense pentru capturarea sa “viu sau mort” etc.
- şireteniile de război sunt permise

9. Efectele stării de beligeranţă asupra resortisanţilor

statelor beligerante şi ai statelor neutre;

Cât priveşte cetăţenii aflaţi în propriul teritoriu, fie

că au statut de combatant, fie de persoane civile, efectele
beligeranţei sunt determinate de propria legislaţie naţională
şi de regulile dreptului internaţional aplicabile în situaţii de
conflict armat, în special cele referitoare la protecţia
diferitelor categorii de persoane.
Cetăţenii străini, naţionali statelor aliate sau
neutre beneficiază de statutul juridic pe care l-au avut
înainte de instituirea stării de beligeranţă dar, evident, în
cazul celor care sunt cetăţeni ai statelor neutre, cu unele
restricţii impuse de regimul neutralităţii.
Cetăţenii statelor inamice vor avea un statut
specific stabilit de legea naţională a statului de reşedinţă, cu
respectarea regulilor de internaţional aplicabil conflictelor
armate. Astfel, având la bază principiul potrivit căruia se
vor bucura de acelaşi statut pe care l-au avut înainte de
instituirea stării de beligeranţă, cu restricţiile impuse tuturor
persoanelor aflate pe teriroiul statului respectiv, se pune
problema dacă nu cumva menţinerea lor în ţară ar crea
dificultăţi din punct de vedere al securităţii, mai ales atunci
când sunt în număr mare şi aflaţi pe o mare suprafaţă. În
acelaşi timp, a-i expulza poate avea efecte contrare, în
sensul întăririi capacităţii de luptă a adversarului. Iată de

21
ce, în cele două frăzboaie mondiale s-au întâlnit practici
diferite.
În prezent, Convenţia a IV-a de la Geneva, din
1949, stabileşte, în esenţă, următoarele reguli cu
aplicabilitate generală pentru cetăţenii statului inamic:
- dreptul lor de a părăsi teritoriul statului inamic, cu
o sumă de bani necesară călătoriei şi cu un volum
rezonabil de efecte şi obiecte de uz personal;
- posibilitatea de a li se permite rămânerea, dar cu
restricţii de şedere
- plecarea poate fi refuzată dacă este contrară
intereselor statului, persoanele respective fiind
internate sau plasate în reşedinţă forţată;
Este importantă precizarea faptului că aceste
persoane se pot adresa unui tribunal sau autoritate
administrativă special creată pentru a contesta măsurile
luate de statul de reşedinţă şi, de asemenea, faptul că
permanent aceste persoane îşi vor păstra deplina
personalitate juridică.
Foarte importante şi cu consecinţe dintre cele mai
grave uneori sunt efectele cu privire la raporturile dintre
cetăţenii statelor beligerante. Sub acest aspect, dreptul
internaţional este lacunar, ceea ce a dus la apariţia unor
poziţii diferite, uneori divergente, în practica statelor. Între
acestea, s-au afirmat mai mult două concepţii doctrinare
aflate pe poziţii diametral opuse: prima, specifică statelor
care aparţin marii familii de drept common Law, potrivit
căreia instituirea stării de beligeranţă determină automat
interzicerea oricărui raport între cetăţenii statelor
beligerante, şi cea de-a doua, specifică marii familii a
dreptului romano-germanic, potrivit căreia, pe fondul

22
inexistenţei unor reguli internaţionale, competenţa ar
aparţine dreptului intern. Pe acest fond doctrinar, cel mai
adesea în practica lor, statele au interzis relaţiile dintre
cetăţenii statelor inamice, ceea ce, de exemplu, a condus la
nulitatea absolută a oricărui contract încheiat de către
aceştia şi chiar suspendarea celor anterioare.

10. Protecţia populaţiei civile în teritoriul ocupat;

Regulile de protecţie a populaţiei civile în teritoriul

ocupat sunt consacrate în tratatele de drept internaţional
umanitar al conflictelor armate, şi anume: Convenţia a IV-a
de la Haga, din 1907 (Regulamentul anexă), Convenţia a
IV-a de la Geneva, din 1949 şi Protocolul adiţional I de la
Geneva, din 1977. Potrivit acestora, regimul de protecţie
constă, în special, în următoarele aspecte:
- locuitorii din teritoriul ocupat nu vor fi privaţi de
drepturile lor în virtutea oricăror schimbări
suferite în urma ocupaţiei sau anexării teritoriului;
- membrii demobilizaţi din forţele armate inamice
adverse, aflaţi în teritoriul ocupat, pot fi internaţi,
caz în care vor fi trataţi ca prizonieri de război;
- puterea ocupantă nu va deţine locuitorii din
teritoriul ocupat în zone expuse în mod deosebit
pericolelor războiului, cu excepţia situaţiilor
impuse de nevoile de securitate ale populaţiei sau
de raţiuni militare imperioase;
- autorităţile de ocupaţie vor respecta proprietatea
privată;
- convingerile religioase vor fi respectate;

23
- se va sprijini asistenţa spirituală a personalului
religios autorizat;
- locuitorii din teritoriul ocupat nu pot fi constrânşi
să servească în forţele armate sau auxiliare ale
puterii ocupante;
- locuitorii din teritoriul ocupat nu pot fi constrânşi
la o alta munca decât cea necesară pentru:
- nevoile forţelor de ocupaţie;
- serviciile de utilitate publică;
- hrănirea, cazarea, echiparea, transportul sau
sănătatea populaţiei din teritoriul ocupat;
- localnicii nu vor putea fi constrânşi la activităţi
care i-ar obliga să ia parte la operaţiuni militare;
puterea ocupanta va urmări ca, în măsura
posibilului, fiecare persoana sa rămână la locul
sau de muncă şi va asigura aplicarea în continuare
a legislaţiei interne a muncii, cu menţiunea că
persoanele sub 18 ani nu vor putea fi constrânse la
munca;
- se vor permite acţiunile de ajutorare umanitară ale
organizaţiilor neguvernamentale străine şi se vor
crea facilităţi necesare derulării lor;
- sub rezerva măsurilor temporare şi excepţionale
impuse din motive de securitate, puterea ocupanta
va autoriza Societatea Naţională de Cruce Roşie
din ţara respectivă (sau orice alta organizaţie
umanitara legal recunoscută) să-şi continue
activităţile sale umanitare;
- nu se va putea proceda nici la deportarea nici la
transferul unei părţi din populaţia civilă din
teritoriul pe care-l ocupa;

24
 - nu poate fi restrâns dreptul populaţiei locale de a
părăsi teritoriul ocupat, cu excepţia cazului în care
plecarea lor aduce atingere securităţii puterii
ocupante;
- interdicţia de a transfera populaţia civilă nu
afectează posibilitatea de a o evacua în interiorul
teritoriului ocupat, cu obligaţia de a o readuce la
căminele proprii atunci când motivele deplasării
lor au încetat;
- când se decide măsura evacuării populaţiei civile,
prin grija statelor majore, se vor asigura în special:
- efectuarea transporturilor în condiţii
satisfăcătoare de securitate, igiena şi hrănire;
- membrilor aceleiaşi familii să nu fie separaţi;
- condiţii de trai convenabile la destinaţie;
- informarea Puterii Protectoare;
În cazul unor acţiuni armate desfăşurate de către
formaţiuni de rezistenţă în teritoriul ocupat, puterea
ocupantă va urmări, în special:
- să ia masuri corespunzătoare, bazate pe reguli de
angajament foarte clare;
- dacă mişcarea de rezistenţă afirmă hotărârea sa de
a respecta dreptul conflictelor armate şi se
conformează, membrii săi vor fi consideraţi
combatanţi legali;
- dacă mişcarea de rezistenţă se sprijină pe
populaţia civila, se pot lua măsuri preventive, fără
a fi admise represaliile;
- din raţiuni de siguranţă imperioase, locuitorii din
teritoriul ocupat pot fi supuşi la un regim de
domiciliu forţat sau vor fi internaţi;

25
 - tratamentul aplicat în aceste cazuri este analog cu
cel prevăzut pentru prizonierii de război ori cu cel
al internaţilor civili străini în teritoriul neocupat;

11. Încetarea stării de beligeranţă şi restabilirea

păcii;

Încetarea ostilităţilor

Este foarte importantă problema datei la care

încetează starea de beligeranţă, dată de la care se produc o
serie de efecte juridice. Nu există reguli general-aplicabile
cu privire la această dată. Din practica statelor rezultă două
momente distincte:
- momentul încetării ostilităţilor; având ca
elemente încetarea luptelor între forţele armate şi
pauza până la încheierea păcii;
- momentul încetării stării de beligeranţă, care
marchează şi încetarea aplicării dreptului
internaţional umanitar al conflictelor armate.
Ostilităţile pot înceta prin diferite modalităţi, fie
prin instrumente scrise, fie prin acorduri tacite, fie prin
debellatio.
Instrumentul scris este cel mai utilizat procedeu
care, în forma sa clasică, presupune, mai întâi, încheierea
acordurilor militare de încetare a ostilităţilor active şi,
apoi, preliminariile păcii, adică încheierea unui tratat de
pace provizoriu. Ca modalităţi concrete ale instrumentului
scris, în practica statelor au fost utilizate mai mult:
- actul de capitulare, care un acord prin care se
stabileşte predarea negociată a forţelor armate, cu

26
 obligaţia părţii care capitulează de a respecta
condiţiile convenite, dar şi cu respectarea de către
toate părţile a regulilor onoarei militare; există şi
forma capitulării necondiţionate, dar aceasta nu
este un acord, ci un act unilateral al părţii care
capitulează;
- armistiţiul, care este o suspendare convenţională
cu termen sau fără termen a ostilităţilor, o
întrerupere a ostilităţilor active prin acord mutual;
armistiţiile pot fi locale, limitate în spaţiu şi,
foarte important, lipsite de semnificaţie politică, şi
generale, acestea fiind convenţii încheiate pe o
durată mai lungă, prin care se suspendă ostilităţile
active, de regulă, pe întregul teatru de război.
Practic, armistiţiul este este un acord militar,
încheiat de comandanţii militari, cu
consimţământul guvernelor şi este supus dreptului
tratatelor. Între efectele mai importante ale
armistiţiului, amintim :
- încetarea tuturor ostilităţilor; nu produce
efecte asupra stării de război iar regimul de
ocupaţie va fi reglementat numai la încheierea
păcii;
- prizonierii de război vor fi repatriaţi.
Încetarea ostilităţilor prin acord tacit desemnează
modalitatea de încetare a ostilităţilor prin simplă încetare a
luptelor, în lipsa unui acord formal; practic, una din părţi
face o declaraţie unilaterală de încetare a luptelor şi, dacă
cealaltă parte nu adoptă o oziţie contrară, ostilităţile
încetează.

27
 Debellatio este actul prin care statul învingător în
război îşi instituie autoritatea în întregime asupra statului
învins şi nu doar o ocupaţie militară. Practic, statul învins
dispare. Cert este că astăzi, această modalitate nu mai
reprezintă un mijloc licit de terminare a războiului. Mai
mult, se interzice statelor să facă război prin care să
cucerească teritorii străine.

Restabilirea păcii

În trecut, restabilirea păcii era precedată de o fază

intermediară - preliminariile păcii – adică un tratat
provizoriu de pace sau un acord de principiu care ţinea loc
şi de acord de armistiţiu.
Tratatul de pace este instrumentul juridic care pune
capăt oficial stării de beligeranţă, stabilind exact data de la
care efectele juridice ale războiului încetează, deşi nu toate
conflictele armate au încetat prin tratate de pace.
În general, un tratat de pace trebuie să curpindă reguli
cu privire la:
- frontiere;
- restabilirea tratatelor suspendate;
- restituirea bunurilor private rechiziţionate;
- reparaţia daunelor provocate;
- garanţii de executare;
- clauze militare.

12. Reguli de protecţie umanitară a răniţilor,

bolnavilor, personalului sanitar şi religios;

28
 Răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, potrivit Convenţiilor
I şi II din 1949 pentru a se bucura de protecţie trebuie să
fie, în principiu, “membri ai forţelor armate ale unei părţi
aflate în conflict” sau “membri miliţiilor şi corpurilor de
voluntari care fac parte din aceste forţe armate”.
Protocolul adiţional I din 1977 extinde această
categorie de victime, înţelegând prin răniţi, bolnavi şi
naufragiaţi atât persoanele militare cât şi civile care s-ar
găsi într-o asemenea situaţie.

Răniţi şi bolnavi

Fără a defini această categorie de persoane pe care le

protejează, lucru care va fi făcut abia în 1977 în Protocolul
Adiţional I de la Geneva, Convenţia I stabileşte că răniţii şi
bolnavii trebuie să fie respectaţi şi protejaţi în toate
împrejurările. Care sunt persoanele rănite sau bolnave
cărora li se aplică beneficiul acestei Convenţii ? Dina
analiza articolului 13 rezultă că acestea sunt numai acelea
care răspund calităţii de combatant; de aici prevederea (art.
14) că răniţii şi bolnavii unui beligerant căzuţi sub puterea
adversarului vor fi prizonieri de război.
Iată câteva dintre cele mai importante reguli de
protecţie stabilite în Convenţia I cu privire la răniţi şi
bolnavi:
- să fie trataţi şi îngrijiţi cu omenie, indiferent de partea
sub puterea căreia se află, fără vreun caracter
discriminatoriu. Numai motive de urgenţă medicală vor
îngădui o prioritate în ordinea îngrijirilor. Se interzic:
atingerea vieţii şi persoanei, omorul, exterminarea, tortura,
experienţele biologice, etc.;

29
- femeile vor fi tratate cu toată consideraţia specială
datorată sexului lor;
- permanent, dar mai ales după fiecare luptă, se vor lua
măsuri pentru căutarea şi ridicarea răniţilor, bolnavilor şi
morţilor. Cu această ocazie, se pot încheia armistiţii,
înţelegeri de întrerupere a focului. De asemenea, se pot
încheia aranjamente între părţi pentru evacuarea sau
schimbul răniţilor şi bolnavilor şi pentru a facilita trecerea
personalului sanitar şi religios;
- sunt prevăzute reguli pentru stabilirea unor elemente
care să ajute la identificarea răniţilor, bolnavilor şi
morţilor, informaţii care se transmit părţilor interesate prin
intermediul puterilor protectoare, birourilor de informaţii
şi agenţiei centrale de informaţii asupra prizonierilor de
război;
- înhumarea sau incinerarea morţilor trebuie să fie
precedată de un examen medical atent (medical pentru
stabilirea identităţii, etc.), să se facă în mod onorabil
(incinerarea numai pentru motive imperioase de igienă sau
legate de religie), dacă este posibil, după riturile religiei
căreia aparţinuseră (art. 17). Locurile de înmormântare
trebuie să fie astfel marcate încât să fie găsite cu uşurinţă
de către cei interesaţi;
- autorităţile militare trebuie să autorizeze pe locuitori
şi societăţile de ajutor să ridice şi să îngrijească, în mod
spontan, răniţi sau bolnavi de orice naţionalitate ar fi
aceştia (art. 18). Mai mult, populaţia civilă este atenţionată
să respecte răniţii şi bolnavii şi să nu exercite acte de
violenţă împotriva acestora;
- dacă o parte la conflict, datorită unor situaţii deosebite
pe câmpul de luptă, este obligată să abandoneze răniţii sau

30
bolnavii adversarului ei, va trebui să lase, în măsura în care
cerinţele militare o vor permite o parte a personalului şi
materialului sanitar pentru a contribui la îngrijirea lor.

Personalul

În articolul 24, Convenţia I precizează că personalul

sanitar afectat exclusiv la căutarea, ridicarea, transportul
sau tratamentul răniţilor şi bolnavilor, la prevenirea bolilor
sau exclusiv la administrarea stabilimentelor sanitare, va fi
respectat şi protejat în toate împrejurările.
Există o categorie de militari instruiţi în mod special
pentru a fi, eventual, folosiţi ca infirmieri sau brancardieri
auxiliari. Aceştia beneficiază de protecţie în contact cu
adversarul numai atunci când îndeplinesc aceste funcţii.
De asemenea, beneficiază de protecţie personalul
religios precum şi acela al societăţilor de ajutor voluntar
autorizate de guvernele lor.
În situaţia în care asemenea membri ai personalului
protejat cad sub puterea adversarului ei nu vor fi reţinuţi
decât în situaţii deosebite, când sănătatea prizonierilor cere
prezenţa lor. Dacă sunt reţinuţi ei nu vor fi consideraţi
prizonieri de război, cu excepţia, militarilor special instruiţi
pentru a fi folosiţi, la nevoie ca infirmieri sau brancardieri
auxiliari (care, deci, sunt consideraţi prizonieri de război)
dar vor beneficia cel puţin de toate condiţiile prevăzute
pentru tratamentul prizonierilor de război. Dacă nu sunt
reţinuţi sau în măsura în care nu sunt reţinuţi, vor fi redaţi
părţii adverse, aceştia luându-şi la plecare efectele,
obiectele personale, valorile şi instrumentele care le
aparţin.

31
 Nu pot fi reţinuţi membrii societăţilor de ajutor dintr-o
ţară neutră care dau ajutor personalului şi formaţiunilor
sanitare ale unei părţi la conflict. Evident, în această
situaţie, este necesară o notificare a guvernului neutru către
partea adversă statului care acceptă acest ajutor şi acesta, la
rândul lui, înainte de orice întrebuinţare trebuie să notifice
părţii adverse.
În perioada în care membrii personalului sanitar sunt
reţinuţi sub puterea adversarului, ei vor fi folosiţi potrivit
funcţiilor lor medicale, în beneficiul prizonierilor de război,
de preferinţă, forţelor armate de care depind.
Personalul sanitar şi religios va purta pe braţul stâng
brasardă prevăzută cu semnul distinctiv (crucea roşie pe
fond alb sau semiluna roşie pe fond alb), eliberată şi
ştampilată de autoritatea militară. De asemenea, în afara
plăcuţei de identitate va mai purta şi un bilet de identitate
special prin care se va stabili în ce calitate are drept la
protecţia convenţiei.
Militarii instruiţi special pentru a îndeplini, la nevoie
funcţia de infirmier sau brancardier auxiliar, vor purta
numai în timpul exercitării funcţiilor sanitare o brasardă
albă, având în mijlocul ei semnul distinctiv, dar de
dimensiuni mai reduse. De asemenea, piesele de identitate
pe care le vor avea aceştia vor specifica instrucţia sanitară
primită de titular, caracterul temporar al funcţiei sanitare şi
dreptul pe care îl are la portul brasardei.

13. Embleme şi semne distinctive pentru protecţia

umanitară;

32
Semn distinctiv de protecţie pentru lucrări şi instalaţii care
conţin forţe periculoase:

Semn distinctiv pentru protecţia bunurilor culturale:

Semne distinctive de protecţie:

Emblema “Leul si soarele rosu” nu mai este in uz din 1980

Semn distinctiv de protecţie a zonelor şi localităţilor

sanitare şi de securitate:

Semn distinctiv pentru protecţia civilă:

33
 Semnalizarea lagărelor de prizonieri de război:

PG sau PW

14. Reguli de protecţie umanitară a persoanelor

civile şi a populaţiei civile;

În continuare, după ce sunt definite, aşa cum am văzut,

atacurile, persoana civilă şi populaţia civilă, sunt enumerate
o serie de reguli de protecţie, dintre care, cele mai
semnificative sunt următoarele (art.51, 57, 58, 72-79):
1. nici populaţia civilă, nici persoanele civile nu vor trebui
să facă obiectul atacurilor. Sunt interzise actele sau
ameninţările cu violenţa al căror scop principal este de a
răspândi teroarea în populaţia civilă;
2. persoanele civile se bucură de protecţie în afară de cazul
când participă direct la ostilităţi şi numai pe durata acestei
participări;
3. sunt interzise atacurile fără discriminare. Prin acestea
se înţeleg:
a) atacurile care nu sunt îndreptate împotriva unui
obiectiv militar determinat;
b) atacurile în care se folosesc metode şi mijloace de
luptă care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv
militar determinat;

34
 c) atacurile în care se folosesc metode sau mijloace
de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate şi care sunt
capabile să lovească, fără deosebire, obiective militare
şi persoane civile sau bunuri cu caracter civil.1
4. sunt interzise atacurile îndreptate cu titlu de represalii
împotriva populaţiei civile sau persoanelor civile;
5. populaţia civilă şi persoanele civile nu vor fi folosite
pentru a pune la adăpost de operaţiile militare anumite
puncte sau zone pentru a favoriza sau afecta obiective
militare;
6. operaţiunile militare trebuie să fie conduse cu grijă
permanentă de a proteja populaţia civilă, persoanele civile
şi bunurile cu caracter civil;
7. cei care decid sau pregătesc un atac trebuie să ia
următoarele măsuri de protecţie:
- să se asigure că obiectivele de atacat nu sunt persoane
civile, nici bunuri cu caracter civil, ci obiective militare;
- să evite sau să reducă la minim pierderile de vieţi
omeneşti în cadrul populaţiei civile, a rănirii persoanelor
civile şi a producerii de pagube la bunurile cu caracter civil,
care ar putea fi cauzate incidental;
- să se abţină de la lansarea unui atac de la care se poate
aştepta că va cauza, incidental, pierderi de vieţi omeneşti în
rândurile populaţiei civile, rănirea persoanelor civile,
pagube în bunuri cu caracter civil sau o combinaţie a
acestor pierderi şi pagube care ar fi excesive în raport cu
1
Sunt considerate atacuri fără discriminare şi următoarele: atacurile prin bombardament,
indiferent de metode şi mijloace, care tratează ca un obiectiv militar un anumit număr
de obiective militare net distanţate şi distincte, situate într-un oraş, sat sau altă zonă,
conţinând o concentraţie analoagă de persoane civile şi bunuri civile; atacurile de la
care se poate aştepta să cauzeze incidental pierderi de vieţi omeneşti la populaţia civilă,
rănirea de persoane civile, pagube bunurilor civile care ar fi excesive în raport cu
avantajul militar.

35
avantajul militar concret şi direct aşteptat; în aceste
condiţii, eventual, atacul va fi întrerupt sau anulat;
- în cazul atacurilor care pot afecta populaţia civilă, trebuie
lansat un avertisment, în timp util şi prin mijloace eficace,
afară de cazul când circumstanţele nu permit aceasta;
- atunci când este posibilă alegerea între mai multe
obiective militare pentru a obţine un avantaj militar
echivalent, trebuie să se aleagă obiectivul pentru care se
poate aştepta ca atacul să prezinte pericolul cel mai mic
pentru persoanele civile sau pentru bunurile cu caracter
civil;
- în conducerea operaţiunilor militare pe mare şi în aer se
vor lua toate măsurile de precauţie rezonabile pentru a evita
pierderile de vieţi omeneşti în rândurile populaţiei civile
pagube bunurilor cu caracter civil;
8. părţile la conflict se vor strădui, în măsura în care
aceasta va fi posibil, să îndepărteze din vecinătatea
obiectivelor militare, populaţia civilă, persoanele civile şi
bunurile cu caracter civil supuse autorităţii lor;
9. se va evita amplasarea obiectivelor militare în interiorul
sau apropierea zonelor dens populate şi se vor lua măsuri
necesare pentru a proteja împotriva pericolelor ce rezultă
din operaţiile militare, populaţia civilă, persoanele civile şi
bunurile cu caracter civil;
10. persoanele care înaintea începerii ostilităţilor sunt
considerate ca apatrizi sau refugiaţi, potrivit instrumentelor
internaţionale sau legislaţiilor naţionale, vor fi, în toate
împrejurările şi fără nici o diferenţiere cu caracter
defavorabil persoane protejate în sensul Convenţiei a IV-a;
11.se va facilita, în măsura posibilului, regruparea
familiilor dispersate ca urmare a conflictelor armate şi se va

36
încuraja acţiunea organizaţiilor umanitare care se consacră
acestei sarcini;
12. persoanele care sunt în mâinile unei părţi la conflict
şi care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în
virtutea convenţiilor şi protocolului vor fi tratate cu
umanitate, fără nici o diferenţiere cu caracter defavorabil,
respectându-se integritatea corporală, onoarea, convingerile
şi practicile religioase ale acestora. Ele vor beneficia cel
puţin de următoarele reguli de protecţie:
- sunt şi rămân interzise întotdeauna şi în orice
următoarele acte, fie că sunt comise de persoane civile
sau militari:
- omorul;
- tortura fizică sau mintală;
- pedepsele corporale;
- mutilările;
- atingerile îndreptate împotriva demnităţii
persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi
degradante, prostituţia forţată şi orice formă de
atentat la pudoare;
- luarea de ostatici;
- pedepsele colective;
- ameninţarea de a comite oricare dintre actele
arătate mai sus;
- orice persoană arestată, deţinută sau internată
pentru acte în legătură cu conflictul armat va fi
informată fără întârziere, într-o limbă pe care o
înţelege, despre motivele pentru care aceste măsuri au
fost luate. Cu excepţia cazului de arestare sau de
detenţie pentru o faptă penală, această persoană va fi
eliberată în cel mai scurt timp posibil în orice caz,

37
îndată ce împrejurările care justifică arestarea, detenţia
sau internarea au încetat să existe;
- nici o condamnare nu va fi pronunţată şi nici o
pedeapsă nu va fi executată împotriva unei persoane
recunoscută vinovată de o faptă penală comisă în
legătură cu conflictul armat, dacă aceasta nu are loc în
baza unei sentinţe prealabile dată de un tribunal
imparţial şi constituit legal, care să se conformeze
principiilor general recunoscute ale unei proceduri
judiciare normale cuprinzând următoarele garanţii:
- acuzatul va fi informat fără întârziere de
detaliile infracţiunii care i se impută şi i se va asigura
înaintea şi pe timpul procesului apărarea;
- aplicarea principiului răspunderii
personale;
- aplicarea legii penale mai favorabile şi
neretroactivitatea legii penale;
- aplicarea prezumţiei de nevinovăţie;
- dreptul persoanei de a fi judecată în
prezenţa sa;
- nimeni nu poate fi forţat să depună
mărturie împotriva sa sau să se recunoască vinovat;
- aplicarea principiului “o singură pedeapsă
pentru aceeaşi faptă”;
- sentinţa să fie pronunţată în şedinţă publică;
- dreptul la recurs.
- femeile private de libertate pentru motive în
legătură cu conflictul armat vor fi deţinute în localuri
separate de cele ale bărbaţilor şi vor fi supravegheate
de femei;

38
 - dacă sunt arestate, deţinute sau internate
familii, unitatea acestora va fi păstrată, pe cât posibil,
în ceea ce priveşte cazarea lor.
- protecţia femeilor:
- femeile vor face obiectul unui respect deosebit şi
vor fi protejate în special împotriva violului,
constrângerii la prostituţie şi a oricărei forme de
atentat la pudoare;
- cazurile de femei însărcinate şi de mame cu copii
mici care depind de acestea, ce sunt arestate, deţinute
sau internate pentru motive în legătură cu conflictul
armat, vor fi examinate cu prioritate absolută;
- se va evita pronunţarea pedepsei cu moartea
împotriva femeilor însărcinate sau a mamelor cu copii
mici, care depind de ele. O condamnare la moarte
pentru o infracţiune legată de conflictul armat,
împotriva acestor femei, nu va fi executată.
- protecţia copiilor :
- copii vor face obiectul unui respect social
deosebit şi vor fi protejaţi împotriva oricărei forme de
atentat la pudoare. Ei vor primi îngrijiri şi ajutor
ţinând seama de vârstă sau alte motive;
- se vor lua măsuri posibile în practică pentru a nu
participa direct la ostilităţi copiii sub 15 ani; părţile în
conflict se vor abţine să recruteze în forţele lor armate
copiii sub 15 ani;
- dacă sunt arestaţi, deţinuţi sau internaţi pentru
motive în legătură cu conflictul armat, copiii vor fi
puşi sub pază în localuri separate de cele ale adulţilor,
cu excepţia cazurilor familiilor cazate ca unităţi
familiale;

39
 - condamnările la moarte în cazul persoanelor
care nu aveau 18 ani în momentul infracţiunii nu vor fi
executate.
- protecţia ziariştilor :
- ziariştii care îndeplinesc misiuni profesionale
periculoase în zonele de conflict armat vor fi
consideraţi ca persoane civile;
- ziariştii vor fi protejaţi, în calitate de persoane
civile, cu condiţia de a nu întreprinde nici o acţiune
care să contravină statutului lor şi fără a renunţa la
dreptul corespondenţilor de război acreditaţi pe lângă
forţele armate de a beneficia de statutul prevăzut de
art.4, alin.4 din Convenţia a III-a din 1949;
- calitatea de ziarist trebuie atestată de o
legitimaţie eliberată de guvernul statului ai căror
cetăţeni sunt, sau pe teritoriul căruia îşi au reşedinţa,
sau, în care se află agenţia sau organul de presă care îi
foloseşte.

15. Noţiunea de prizonier de război;

Din analiza largă a prevederilor Convenţiei a III-a şi ale

Protocolului adiţional I rezultă că între noţiunea de
combatant şi cea de prizonier este o relaţie directă în sensul
în care numai combatanţii pot avea statutul de prizonier
când sunt capturaţi de inamic. La o cercetarea mai atentă
constatăm că art. 4 din Convenţia a III-a stabileşte că sunt
prizonieri de război următoarele categorii de persoane care
au căzut sub puterea adversarului:

40
1. membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict
precum şi membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari
care fac parte din aceste forţe armate.
2. Membrii altor miliţii şi altor corpuri de
voluntari, inclusiv cei din mişcările de rezistenţă
organizate, aparţinând unei părţi la conflict şi
acţionând în afara sau în interiorului propriului lor
teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, dacă
îndeplinesc următoarele condiţii:
- sunt conduse de o persoană care este
responsabilă de conduita lor;
- au un semn distinctiv fix şi care se poate
recunoaşte de la distanţă;
- poartă armele în mod deschis, la vedere;
- se conformează, în operaţiunile lor, legilor şi
obiceiurilor războiului.
3. Membrii forţelor armate regulate care se pretind
ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute
de puterea deţinătoare.
4. Persoanele care urmează forţele armate, fără a
face parte din ele direct (membrii civili ai echipajelor
avioanelor militare, corespondenţii de război,
furnizorii, etc.) cu condiţia să fie autorizate de forţele
armate pe care le însoţesc.
5. Membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii
şi elevii marinei comerciale şi echipajele aviaţiei
civile ale părţilor la conflict, care nu beneficiază de
un tratament, în favoarea altor dispoziţii.
6. Populaţia unui teritoriu neocupat care, la
apropierea inamicului, ia armele în mod spontan
pentru a combate trupele de invazie, fără a fi avut

41
 timp de a se constitui în forţe armate regulate, dacă
ea poartă armele în mod deschis şi respectă legile şi
obiceiurile războiului.
Coroborând aceste prevederi cu articolul 50 din
Protocolul adiţional I care defineşte persoanele civile,
precum şi cu articolele 43 şi 44 din acelaşi protocol care
definesc combatanţii şi forţele armate, tragem concluzia că
persoanele enumerate la punctele 4 şi 5 de mai sus pot fi
prizonieri de război numai dacă răspund calităţii de
combatant. În caz contrar, vor fi considerate persoane
civile, şi prin urmare, vor beneficia de tratamentul rezervat
prin Convenţia a IV din 1949.
De astfel, Protocolul adiţional I stabileşte o formulă
mult mai simplă în definirea prizonierului de război, în
sensul că “orice combatant care cade în mâinile părţii
adverse este prizonier de război”. “Combatanţii sunt
membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict, alţii
decât personalul sanitar sau religios.” Pentru o mai bună
clarificare, Protocolul adiţional I defineşte forţele armate
care “se compun din toate forţele, toate grupurile şi toate
unităţile armate şi organizate care sunt puse sub comandă,
care răspund de conduita subordonaţilor săi faţă de
această parte, chiar dacă aceasta e reprezentată de un
guvern sau o autoritate nerecunoscută de partea adversă .
aceste forţe armate vor trebui să fie supuse unui regim de
disciplină internă care să asigure, în special, respectarea
regulilor de drept internaţional aplicabile în conflictele
armate. ”.
Deci, pot fi prizonieri de război numai combatanţii, nu
toţi membrii forţelor armate, personalul sanitar şi religios
nu poate fi făcut prizonier de război, în schimb civilii care

42
participă la ostilităţi în calitate de combatanţi pot fi făcuţi
prizonieri de război.
Convenţia a III-a mai stabileşte că vor beneficia de
tratamentul rezervat prizonierilor de război şi persoanele
care aparţin sau au aparţinut forţelor armate ale ţării
ocupate dacă, din cauza acestei apartenenţe, puterea
ocupantă apreciază ca necesară internarea lor.
Protocolul adiţional I stabileşte, în caz de îndoială, o
prezumţie a calităţii de combatant pentru persoanele care
iau parte la ostilităţi şi cad în mâinile părţii adverse şi care
revendică statutul de prizonier de război, urmând ca un
tribunal competent să le determine statutul real al acestora.
Nu se bucură de statutul de prizonier de război,
combatanţii ilegali (spionii, sabotorii, mercenarii) şi cei
care au comis crime de război, după ce un tribunal
competent a pronunţat o sentinţă împotriva lor. Reamintim
că membrii forţelor armate în uniformă care acţionează pe
un teritoriu inamic pentru culegerea de informaţii sau
distrugerea unor obiective militare ale acestuia beneficiază
de statutul de prizonier de război.

16. Reguli generale de protecţie a prizonierilor de

război;

Reguli generale de protecţie

Potrivit unui mai vechi principiu, prizonierii nu sunt

sub autoritatea indivizilor sau a armatei care i-a capturat, ci
sub autoritatea puterii inamice. Ei trebuie să fie trataţi tot
timpul cu omenie, orice act sau omisiune ilicită care ar

43
cauza moartea sau ar pune în pericol sănătatea lor fiind
interzise, nici un prizonier de război nu poate fi supus
utilărilor fizice sau experienţelor medicale sau ştiinţifice
care nu ar fi justificate de tratamentul medical necesar. Ei
trebuie să fie protejaţi tot timpul împotriva actelor de
violenţă sau de intimidare şi împotriva insultelor şi
curiozităţii publice. Prizonierii de război au dreptul la
respectarea persoanei lor, represaliile împotriva acestora
fiind interzise. Femeile trebuie să fie tratate cu toată
consideraţia datorită sexului lor şi să beneficieze de un
tratament tot aşa de favorabil ca cel acordat bărbaţilor.
Puterea deţinătoare de prizonieri de război suportă în
mod gratuit atât întreţinerea cât şi îngrijirile medicale pe
care le necesită starea sănătăţii acestora.
Convenţia stabileşte principiul potrivit căruia prizonierii de
război trebuie să fie trataţi în acelaşi fel, indiferent de
deosebirile pe temeiuri diverse, cum ar fi rasa,
naţionalitatea, religia, orientarea politică sau alt criteriu
analog.
Puterile deţinătoare de prizonieri de război sunt
responsabile de tratamentul ce li se aplică acestora şi la
orice act ilicit care antrenează moartea sau pune în pericol
grav sănătatea prizonierului va fi considerată ca o gravă
infracţiune echivalentă cu crima de război. De altfel, statele
părţi la convenţie s-au angajat să completeze legislaţiile
naţionale cu măsuri de reprimare a actelor contrare
convenţiei.

17. Reguli privind captivitatea, internarea,

cazarea, hrana, îmbrăcămintea prizonierilor de
război;

44
Captivitatea prizonierilor de război

Potrivit articolului 17 din Convenţia a III-a, prizonierii

de război, după capturare, nu vor fi obligaţi să declare când
sunt interogaţi, decât numele, prenumele, gradul, data
naşterii şi numărul matricol sau, în lipsă, o indicaţie
echivalentă. Dacă nu respectă această regulă, puterea
deţinătoare poate recurge la o restrângere a avantajelor
acordate prizonierilor de gradul sau statutul lor. De aceea,
Convenţia obligă părţile să procure persoanelor aflate sub
jurisdicţia lor un bilet de identitate care să ofere datele
arătate mai sus, bilet care să fie prezentat la orice cerere,
dar care nu i se poate ridica prizonierului.
Sunt interzise torturile fizice sau morale şi orice late
constrângeri asupra prizonierului pentru a da şi alte
informaţii.
Dacă sunt prizonieri răniţi sau bolnavi care din cauza
stării lor nu sunt capabili de a se identifica, vor fi predaţi
serviciului sanitar, şi identificarea lor se va face prin alte
mijloace.
Toate efectele şi obiectele de uz personal, mai puţin
armele, caii, echipamentul militar şi documentele militare
vor rămâne asupra prizonierului de război (inclusiv căştile
metalice, măştile contra gazelor şi alte obiecte de protecţie
personală). De asemenea, nu se vor ridica semnele gradului
şi naţionalităţii, decoraţiile şi obiectele având o valoare
personală sau sentimentală (acestea nu se pot ridica decât
pentru motive de securitate). Sumele de bani deţinute de
prizonieri nu vor putea fi ridicate decât pe baza ordinului
unui ofiţer şi după ce se consemnează despre aceasta într-

45
un registru şi după ce s-a eliberat o chitanţă amănunţită.
Obiectele reţinute şi sumele de bani retrase trebuie să fie
păstrate de puterea deţinătoare şi înapoiate prizonierului la
sfârşitul captivităţii.
Prizonierii de război vor fi evacuaţi cât mai repede în
lagăre situate în afara zonelor de luptă; evacuarea se va face
cu omenie, procurându-li-se apă potabilă şi hrană
suficientă, îmbrăcăminte şi îngrijiri medicale.
Trecând în domeniul reglementărilor de drept intern,
regulamentele de luptă ale armatei române stabilesc
procedura de evacuare a prizonierilor de război. Astfel,
după ce au fost dezarmaţi, prizonierii sunt scoşi imediat din
raionul acţiunilor de luptă şi evacuaţi sub escortă la punctul
de adunare al prizonierilor organizat la regiment (similar).
Prizonierii de război se primesc (predau) pe baza unui
proces verbal la care se anexează tabelul nominal în care se
consemnează eventualele modificări (evadări, decese, etc).
Din raionul acţiunilor de luptă şi până în punctele de
adunare, prizonierii sunt păziţi şi escortaţi de către militari
numiţi de comandantul de pluton. Prizonierii, răniţi sau
bolnavi se evacuează separat pentru a li se asigura
îngrijirile medicale necesare.

Internarea prizonierilor de război

Prizonierii de război trebuie să fie internaţi în clădiri

situate pe uscat şi care prezintă toate garanţiile de igienă şi
salubritate, în regiuni cu o climă favorabilă lor, grupaţi în
lagăre sau secţiuni de lagăre care să ţină seama de
naţionalitate, limbă, obiceiuri. Se interzice trimiterea sau

46
reţinerea prizonierilor în regiuni expuse focului din zona de
luptă.
Convenţia obligă părţile să ofere prizonierilor
adăposturi contra bombardamentelor aeriene şi altor
pericole, ca şi pentru populaţia civilă din zonă. De
asemenea, puterile deţinătoare trebuie să-şi comunice
reciproc, prin intermediul puterilor protectoare, toate
indicaţiile utile asupra situaţiei geografice a lagărelor de
prizonieri.
Atunci când este necesar, din raţiuni de ordin militar,
lagărele vor fi semnalizate prin literele PG sau PW sau prin
alte mijloace.
Interesantă este prevederea Convenţiei (de fapt,
menţine prevederea Regulamentului anexă la Convenţia a
IV-a de la Haga, din 1907) potrivit căreia prizonierii de
război vor putea să fie puşi în libertate pe cuvânt sau
angajament ca nu vor mai pune mâna pe armă, în măsura în
care legile puterii de care depind le îngăduie.

Cazarea, hrana şi îmbrăcămintea prizonierilor de

război

Convenţia stabileşte principiul potrivit căruia

condiţiile de cazare a prizonierilor de război trebuie să fie
tot aşa de favorabile ca acelea rezervate trupelor puterii
deţinătoare cantonate în aceeaşi regiune (mai ale în ce
priveşte suprafaţa dormitoarelor şi cubajul de are minim).
Localurile afectate vor fi la adăpost de umiditate, suficient
încălzite şi iluminate. Pentru prizonierii femei vor exista
dormitoare separate.

47
 Raţia zilnică de hrană trebuie să fie îndestulătoare
pentru a menţine sănătatea prizonierilor şi a împiedica
pierderile în greutate sau tulburările de subnutriţie. Apa
potabilă trebuie să fie în cantitate suficientă şi se va permite
întrebuinţarea tutunului. Sunt interzise orice măsuri
disciplinare colective cu privire la hrană.
Îmbrăcămintea, rufăria şi încălţămintea vor fi date în
cantitate suficientă, (de regulă, uniformele capturate de la
armata inamică).
În lagăre se vor instala cantine unde prizonierii de
război să poată procura, contra cost, alimente, săpun, tutun,
etc.; la preţuri echivalente celor de pe piaţa locală.

18. Protecţia bunurilor indispensabile

supravieţuirii populaţiei civile, a mediului natural
şi a lucrărilor şi instalaţiilor care conţin forţe
periculoase;

Reglementând protecţia bunurilor cu caracter civil,

protocolul vizează mai întâi, bunurile culturale şi lăcaşurile
de cult.
Sunt vizate apoi bunurile indispensabile supravieţuirii
populaţiei civile. Pentru protecţia acestora, Protocolul
precizează:
- este interzisă înfometarea civililor ca metodă de război;
- este interzis de a se ataca, distruge, lua sau scoate din
uz bunuri indispensabile supravieţuirii populaţiei civile,
oricare ar fi motivaţia. Pot fi utilizate de către partea
adversă pentru subzistenţa membrilor forţelor sale armate
sau în alte scopuri, dar numai ca sprijin direct al unei
acţiuni militare;

48
- aceste bunuri nu vor face obiectul represaliilor;
- aceste bunuri pot fi folosite şi de o parte la conflict
pentru apărarea teritoriului său naţional împotriva invadării,
dacă raţiuni militare imperioase le impun.
O atenţie deosebită este acordată protecţiei mediului
natural, în sensul că războiul trebuie să se poarte veghind la
protejarea mediului natural împotriva daunelor întinse, de
durată şi grave. Se interzice utilizarea metodelor sau
mijloacelor de luptă concepute pentru a cauza sau de la care
se aşteaptă să cauzeze asemenea pagube mediului natural şi
să compromită, ca urmare, sănătatea sau supravieţuirea
populaţiei. De asemenea, sunt interzise atacurile cu titlu de
represalii îndreptate împotriva mediului natural.
În continuare, Protocolul adiţional I stabileşte câteva
reguli de protecţie pentru lucrările şi instalaţiile care conţin
forţe periculoase. Lucrările de artă sau instalaţiile conţinând
forţe periculoase, respectiv barajele, digurile şi centralele
nucleare de producere a energiei electrice, nu vor face
obiectul atacurilor şi nici al represaliilor, chiar dacă ele
constituie obiective militare, atunci când astfel de atacuri
pot provoca eliberarea acestor forţe şi, în consecinţă, pot
cauza pierderi importante populaţiei civile. Nici celelalte
obiective militare situate pe aceste lucrări nu vor face
obiectul atacurilor atunci când pot provoca eliberarea de
forţe periculoase. Această protecţie specială poate înceta
când:
- barajele sau digurile sunt utilizate în alte scopuri decât
funcţionarea normală şi pentru sprijinirea regulată şi directă
a operaţiunilor militare şi dacă aceste atacuri reprezintă
singurul mijloc practic de a face să înceteze acest sprijin;

49
- centralele nucleare de producere a energiei electrice
furnizează curent electric pentru sprijinul regulat, important
şi direct al operaţiunilor militare şi dacă astfel de atacuri
reprezintă singurul mijloc practic de a face să înceteze acest
sprijin;
- obiectivele militare situate pe aceste lucrări sau
instalaţii sau în apropierea lor sunt utilizate pentru sprijinul
regulat, important şi direct al operaţiunilor militare şi dacă
astfel de atacuri reprezintă singurul mijloc practic de a face
să înceteze acest sprijin.
Protocolul cere părţilor la conflict să se străduiască să
amplaseze obiective militare în apropierea unor asemenea
lucrări sau instalaţii şi le invită să încheie între ele acorduri
pentru a asigura o protecţie suplimentară a bunurilor
conţinând forţe periculoase. Se stabileşte şi modalitatea de
identificare a acestei categorii de bunuri puse sub protecţie
specială – grupuri de câte trei cercuri portocalii dispuse pe
aceeaşi axă.

19. Protecţia bunurilor culturale;

Protecţia generală a bunurilor culturale

Potrivit art.2 din Convenţie, protecţia bunurilor

culturale include 2 elemente: ocrotirea şi respectul acestor
bunuri.
Pentru ocrotirea bunurilor culturale de pe propriul
teritoriu, statele părţi sunt obligate să ia măsuri, încă din
timp de pace, pentru a le feri de eventualele efecte ale unui
conflict armat.

50
 Pentru respectarea bunurilor culturale, Convenţia
stabileşte următoarele obligaţii în sarcina statelor părţi:
1. să se abţină de la folosirea bunurilor culturale de pe
propriul teritoriu şi de pe teritoriul altor părţi, a
dispozitivelor lor de protecţie şi a împrejurimilor lor
imediate, în scopuri care ar putea să le expună distrugerii
sau deteriorării în caz de conflict armat şi de la orice act
ostil împotriva lor. De la această prevedere se poate deroga
numai când necesităţile militare cer în mod imperios o
asemenea conduită.
2. Sa prevină şi să oprească orice act de furt, vandalism,
jefuire sau însuşire ilegală de bunuri culturale;
3. Abţinerea de la rechiziţionarea bunurilor culturale;
4. In caz de ocupaţie, ocupantul să sprijine autorităţile
naţionale din teritoriul ocupat pentru ocrotirea şi
conservarea bunurilor culturale;
5. Introducerea, din timp de pace, în propria legislaţie
(îndeosebi în regulamentele pentru uzul trupelor) a
dispoziţiilor prin care să se asigure respectarea Convenţiei;
6. Pregătirea sau stabilirea din timp de pace, în cadrul
forţelor armate a unor servicii (sau personal specializat)
care să vegheze la respectarea bunurilor culturale şi să
colaboreze cu autorităţile civile însărcinate cu ocrotirea
acestora.

Protecţia specială a bunurilor culturale

Sub protecţie specială pot fi puse numai anumite

categorii de bunuri culturale:

51
- un număr restrâns de adăposturi destinate să protejeze
bunurile culturale mobile în caz de conflict armat;
- centrele monumentale;
- alte bunuri culturale imobile de foarte mare
importanţă.
Aceste categorii de bunuri culturale sunt puse sub
protecţie specială dacă îndeplinesc următoarele condiţii:
a) se găsesc la o distanţă suficientă de un mare centru
industrial sau orice alt obiectiv militar important care
constituie un punct vulnerabil;
b) să nu fie folosite în scopuri militare;
c) să fie înscrise la Registrul internaţional al bunurilor
culturale sub protecţie specială ţinut de Directorul General
al UNESCO.
Se consideră că un centru monumental este întrebuinţat
în scopuri militare atunci când este folosit pentru deplasări
de personal sau de material militar, chiar şi în tranzit şi
atunci când în acel centru se desfăşoară activităţi legate
direct de operaţiile militare, de cantonare a personalului
militar sau de producţie de materiale de război. Nu se
consideră folosite în scopuri militare dacă sunt
supravegheate de către paznici înarmaţi autorizaţi sau dacă
în apropiere sunt prezente forţe de poliţie însărcinate să
asigure ordinea publică.
Bunurile culturale pot fi prevăzute cu un semn distinctiv
pentru identificarea lor în scopul protecţiei (un scut în
culorile alb-albastru).
Transporturile de bunuri culturale sub protecţie specială
sau în caz de urgenţă se bucură de imunitate de confiscare,
captură şi priză, fără a se limita dreptul de vizită şi de
control. De asemenea, personalul afectat protecţiei

52
bunurilor culturale trebuie să fie respectat şui să i se
permită exercitarea funcţiilor sale, chiar dacă a căzut în
puterea părţii adverse.
Convenţia, în conformitate cu art.18 şi 19, are
aplicabilitate în situaţii de conflict armat internaţional, în
caz de ocupaţie totală sau parţială, precum şi în caz de
conflict armat fără caracter internaţional.
Un document important pentru completarea sistemului
de protecţie a bunurilor culturale este cel de-al doilea
Protocol la Convenţia de la Haga din 1954, adoptat la 26
mai 1999. Protocolul aduce ca noutate o sumă de reguli
privind atât protecţia generală, cât şi protecţia specială a
bunurilor culturale în situaţii de conflict armat. De o
noutate absolută sunt prevederile referitoare la răspunderea
penală şi jurisdicţia cu privire la încălcările regulilor de
protecţie a bunurilor culturale, precum şi o serie de
dezvoltări ale sistemului de protecţie a acestora în
conflictele armate fără caracter internaţional.

20. Răspunderea morală şi politică a statelor

pentru fapte internaţionale ilicite;

Răspunderea morală a statelor

Este o formă a răspunderii internaţionale a statelor

(satisfactio) determinată de prejudiciul moral (insultă,
tratament necorespunzător, încălcarea uzanţelor
internaţionale etc.) cauzat altui stat printr-o faptă contrară
dreptului internaţional.

53
 Repararea prejudiciului constă într-o satisfacţie sub
forma exprimării de scuze datorate de statul autor faţa de
statul lezat, prezentarea de onoruri sau promisiuni că actele
ilicite nu se vor repeta. Sunt cunoscute, de exemplu,
acţiunile oficiale ale statului german prin care a cerut scuze
pentru atrocităţile comise în cel de-al doilea război
mondial.
Uneori, răspunderea morală se poate concretiza chiar
prin aplicarea unor sancţiuni funcţionarilor ori cetăţenilor
care au săvârşit fapta, sau în plata unor sume de bani ca
despăgubiri punitive. De exemplu, pentru gravele violări
ale dreptului umanitar în cel de-al doilea război mondial,
Germania a acceptat să plătească despăgubiri victimelor
lagărelor naziste, atât pentru daunele materiale cât şi pentru
cele morale provocate. De asemenea, este posibil ca
satisfacţia să fie exprimată şi prin declararea faptei ca ilicită
de către o instanţă internaţională.
Rezultă că răspunderea morală nu are numai o funcţie
reparatorie din punct de vedere moral, ci, prin reafirmarea
normelor încălcate, şi o funcţie de promovare a respectării
dreptului internaţional.

Răspunderea politică (politico-juridică) a statelor

Este o formă a răspunderii internaţionale a statelor

care presupune suportarea de către statul autor a unor
sancţiuni care pot fi concretizate într-o gamă care variază
de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit şi până la
sancţiuni dure, chiar cu folosirea forţei armate, în cazul
actelor de agresiune. Se pot lua inclusiv măsuri reparatorii
pentru aducerea situaţiei la starea anterioară actului ilicit.

54
Formele concrete ale răspunderii politice se prezintă în
diverse moduri: condamnarea şi alte luări de poziţii de
dezaprobare; moţiuni şi rezoluţii ale organizaţiilor
internaţionale care pot merge până la decizia de suspendare
sau de excludere din organizaţie a statului autor; încetarea
sau suspendarea totală sau parţială a tratatelor pentru
încălcările lor substanţiale; întreruperea relaţiilor
economice şi a comunicaţiilor; ruperea relaţiilor
diplomatice; folosirea forţei armate aeriene, navale sau
terestre în scop demonstrativ sau chiar operaţii militare în
baza deciziei Consiliului de Securitate. Sunt de notorietate,
în acest sens, acţiunile întreprinse în ultimul deceniu de
Adunarea Generală a ONU, Consiliul de Securitate, alte
organisme şi organizaţii internaţionale, chiar comunitatea
internaţională în ansamblul ei. Măsurile împotriva Irakului
sau cele din Iugoslavia, ori Angola şi Somalia sunt doar
câteva exemple. De asemenea, sunt semnificative poziţiile
luate de ONU, Uniunea Europeană, Consiliul Europei şi
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa faţă
de gravele violări ale dreptului umanitar şi drepturilor
omului în conflictul derulat în Cecenia (Federaţia Rusă).

21. Infracţiunile internaţionale: definiţie şi

clasificare;

Doctrina înregistrează mai multe încercări de definire

a crimei internaţionale. Dicţionarul de drept internaţional
public defineşte crima internaţională (în formularea crimă
de drept internaţional) ca fiind “acele infracţiuni care

55
prezintă un pericol social prin faptul că ating bazele
coexistenţei naţiunilor şi statelor, dezvoltarea lor paşnică”.
Într-o altă definiţie, se precizează că prin crime
internaţionale se încalcă obligaţii internaţionale esenţiale
pentru garantarea intereselor fundamentale ale comunităţii
internaţionale, aceste infracţiuni fiind calificate drept crime
internaţionale de către dreptul internaţional public.
Alţi autori definesc crimele internaţionale ca fiind
acele grave încălcări ale normelor de comportare convenite
de state, care afectează societatea omenească în ansamblul
ei şi în reprimarea cărora toate statele sunt interesate.
O definiţie cvasiconvenţională este redactată în
“Proiectul de articole privind răspunderea statelor”,
elaborat de Comisia de Drept Internaţional a ONU. Potrivit
acestuia, constituie crimă internaţională “un fapt ilicit
internaţional care rezultă dintr-o încălcare a unei obligaţii
internaţionale atât de esenţială pentru protecţia intereselor
fundamentale ale comunităţii internaţionale, încât
încălcarea ei este recunoscută de către acea comunitate în
întregul ei ca fiind o crimă”. În continuare, Proiectul
enumeră patru categorii de fapte care, ipotetic, constituie
crime internaţionale:
a) o violare gravă a unei obligaţii internaţionale
de importanţă esenţială pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale, cum este
aceea care interzice agresiunea;
b) o violare gravă a unei obligaţii internaţionale
de importanţă esenţială pentru apărarea
dreptului la autodeterminarea popoarelor, cum

56
 ar fi aceea care interzice stabilirea sau
menţinerea cu forţa a dominaţiei coloniale;
c) o violare gravă şi pe scară largă a unor
obligaţii internaţionale de importanţă esenţială
pentru apărarea fiinţei umane, cum ar fi acelea
care interzic sclavia, genocidul şi apartheidul;
d) o violare gravă a unei obligaţii internaţionale
de importanţă esenţială pentru apărarea şi
prezervarea mediului natural, cum ar fi aceea
care interzice poluarea masivă a atmosferei sau
mărilor.

Clasificarea crimelor internaţionale

O primă clasificare a crimelor internaţionale, devenită

tradiţională, este aceea stabilită de Statutul Tribunalului
Militar Internaţional de la Nürnberg, în art.6, respectiv:
1. Crimele contra păcii (lit.a).
2. Crimele de război (lit.b).
3. Crimele contra umanităţii (lit.c).

Comisia de Drept Internaţional a ONU a confirmat

această trihotomie în tentativa repetată de a elabora un Cod
al crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii, chiar
dacă într-o anumită perioadă a renunţat la ea, enumerând
numai unele acte calificate drept crime internaţionale. Din
păcate, activitatea de elaborare a Codului, începută în 1947,
a fost întreruptă în 1954 şi reluată abia în 1981. După acest
periplu îndelungat între stagnare şi activitate, Comisia a
reuşit, în urma solicitărilor Adunării Generale a ONU din

57
anul 1994, să elaboreze un proiect care, în ultima sa formă,
se apropie mult de reglementările convenţionale analizate
mai sus. Fiind doar un proiect, el nu are calitate de izvor de
drept, ci oferă doar o poziţie a unui organ de specialitate al
ONU referitoare la o viitoare reglementare cu caracter de
universalitate a crimelor internaţionale, ceea ce s-a şi
întâmplat prin adoptarea Statutului de la Roma al Curţii
Penale Internaţionale. Prin urmare, Proiectul de Cod
prezintă în prezent doar o importanţă istorică pentru
preocupările de dezvoltare a dreptului internaţional penal.
Partea a doua a Proiectului, intitulată “Crime
împotriva păcii şi securităţii omenirii”, sistematizează
crimele internaţionale pe cinci categorii:
1. Crima de agresiune;
2. Crima de genocid;
3. Crimele împotriva umanităţii;
4. Crimele împotriva Naţiunilor Unite şi
personalului asociat;
5. Crimele de război.

Cel mai recent document, Statutul Curţii Penale

Internaţionale, adoptat la Roma la 17 iulie 1998, afirmând
că “cele mai grave crime care ating ansamblul comunităţii
internaţionale nu vor rămâne nepedepsite şi că represiunea
lor trebuie să fie efectiv asigurată prin măsuri luate în
cadrul naţional şi prin întărirea cooperării internaţionale”
şi stabilind competenţa Curţii, oferă o clasificare aparent
diferită. Astfel, Statutul limitează competenţa Curţii la cele
mai grave crime care ating ansamblul comunităţii
internaţionale, respectiv:

58
 a) Crima de genocid;
b) Crimele contra umanităţii;
c) Crimele de război;
d) Crima de agresiune.

22. Curtea Penală Internaţională: competenţe,

structură;

Competenţa Curţii Penale Internaţionale

Ratione materiae, competenţa Curţii se limitează la

cele mai grave crime, respectiv:
a) genocidul;
b) crimele împotriva umanităţii;
c) crimele de război;
d) crima de agresiune.
Pentru că încă nu a fost dată o definiţie convenţională
a agresiunii, Statutul precizează că exercitarea competenţei
Curţii asupra crimelor de agresiune va fi posibilă numai
atunci când o asemenea dispoziţie va fi adoptată, în
conformitate cu Carta ONU şi care va stabili inclusiv
condiţiile în care Curtea va judeca aceste crime.
În continuare, Statutul identifică actele criminale
corespunzătoare categoriilor enunţate mai sus.
Ratione temporis, Curtea are competenţa de a judeca
crimele săvârşite după intrarea în vigoare a Statutului, ca un
efect firesc al aplicării principiului neretroactivităţii. Dacă
un stat devine parte la Statut după intrarea lui în vigoare,
Curtea îşi poate exercita competenţa numai asupra crimelor
săvârşite după intrarea în vigoare a Statutului pentru acel
stat. Există însă posibilitatea ca un stat care nu este parte la

59
Statut să accepte, printr-o declaraţie depusă la Grefier,
competenţa Curţii în legătură cu o crimă determinată.
Ratione personae şi ratione loci, competenţa Curţii
este limitată doar de calitatea statelor ca părţi la Statut, sau
ca acceptante ale competenţei Curţii. Prin urmare, Curtea
este competentă să judece persoanele care au săvârşit
crime, indiferent de naţionalitatea lor, pe teritoriul unui
asemenea stat sau la bordul unui vas ori avion care sunt
înregistrate în acel stat, precum şi persoanele cetăţeni ai
unui asemenea stat, indiferent de locul unde au săvârşit
crimele.
Competenţa Curţii în legătură cu o crimă prevăzută
de Statut se va exercita dacă:
1. O cauză în care una sau mai multe asemenea
crime pare să fi fost săvârşite este adresată
Procurorului de către un Stat Parte care solicită
investigarea cazului, în scopul acuzării uneia
sau mai multor persoane autoare ale acestor
crime. Pentru aceasta, statul solicitant va
comunica Procurorului circumstanţele
relevante pentru cauza respectivă, însoţite de o
documentaţie valabilă în acel stat.
2. Cauza este adresată procurorului de către
Consiliul de Securitate care acţionează
conform cap.VII din Carta ONU.
3. Procurorul a declanşat o anchetă referitoare
la o asemenea crimă. În acest sens, Procurorul
poate începe anchetele proprio motu, pe baza
informaţiilor primite referitoare la crimele de
competenţa Curţii. El va analiza gravitatea
informaţiilor primite şi, în acest scop, poate

60
 solicita informaţii de la state, de la organele
ONU, alte organizaţii guvernamentale sau
neguvernamentale, ori din alte surse şi poate
primi mărturii scrise sau orale la sediul Curţii.
Dacă Procurorul consideră că există o bază
rezonabilă pentru a declanşa o anchetă, acesta
va înainta Camerei preliminare o cerere de
autorizare a unei anchete, împreună cu
documentele auxiliare. Camera preliminară
va autoriza începerea anchetei dacă va
considera, în urma examinării cererii şi
materialului probator, că există o bază
rezonabilă pentru declanşarea acestea.
Refuzul Camerei preliminare nu împiedică
Procurorul să prezinte o nouă cerere bazată pe
fapte sau probe noi referitoare la aceeaşi
situaţie. Procurorul însuşi poate să constate că
informaţiile primite nu constituie o bază
rezonabilă pentru o anchetă, dar este obligat
să comunice această concluzie celor care i-au
furnizat informaţiile.

Structura Curţii Penale Internaţionale

Curtea Penală Internaţională va avea 18 judecători şi

va fi formată din următoarele organe: Preşedinte, Secţia de
apeluri, Secţia de primă instanţă, Secţia preliminară, Biroul
Procurorului şi Grefa.

Judecătorii Curţii Penale Internaţionale

61
 Cei 18 judecători ai Curţii Penale Internaţionale vor fi
aleşi şi vor fi disponibili să funcţioneze de la începutul
mandatului lor, cu posibilitatea ca Preşedinţia Curţii să
poată propune o creştere a numărului lor, propunere care
poate fi aprobată de Adunarea Statelor Părţi, cu două treimi
din totalul membrilor ei.
Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care se bucură
de o înaltă consideraţie morală, cunoscute pentru
imparţialitatea şi integritatea lor şi care îndeplinesc
condiţiile în statele lor pentru a exercita cele mai înalte
funcţii judiciare.
De asemenea, fiecare candidat va trebui să cunoască şi
să vorbească fluent una din limbile de lucru ale Curţii.
Mandatul judecătorilor este de 9 ani. Pentru înnoirea
Curţii la fiecare 3 ani, la prima alegere, 6 judecători vor fi
aleşi pentru un mandat de 3 ani, 6 judecători pentru un
mandat de 6 ani şi 6 judecători pentru un mandat de 9 ani.
După expirarea mandatului, judecătorii nu vor putea fi
realeşi, cu două excepţii: cei al căror mandat a fost de 3 ani
şi, în situaţia când un judecător a fost numit la Camera de
primă instanţă sau la Camera de apel, el va continua să
funcţioneze pe toată durata procesului în primă instanţă sau
în apel, până la finalizarea procesului. Reguli similare sunt
stabilite şi pentru ocuparea locurilor vacante.
Judecătorii Curţii sunt independenţi în exercitarea
funcţiilor lor. Statutul stabileşte şi două incompatibilităţi:
- nici un judecător nu se va angaja în vreo
activitate care ar putea fi incompatibilă cu
funcţiile lor judiciare sau care ar pune la
îndoială independenţa lor;

62
 - judecătorii solicitaţi să funcţioneze permanent
la sediul Curţii nu se vor angaja în alte
activităţi cu caracter profesional.
Preşedinţia
Preşedinţia Curţii este asigurată de Preşedinte, primul
şi al doilea Vicepreşedinte. Aceştia vor fi aleşi cu
majoritatea absolută a judecătorilor, pentru un mandat de 3
ani sau până la sfârşitul mandatului de judecător, dacă
acesta expiră mai devreme, putând fi realeşi o singură dată.
Primul Vicepreşedinte înlocuieşte Preşedintele când acesta
nu este disponibil sau este recuzat. Dacă amândoi sunt într-
o asemenea situaţie, acţionează al doilea Vicepreşedinte.
Preşedinţia răspunde de exercitarea funcţiilor conferite
de Statut şi de buna administrare a Curţii, cu excepţia
Biroului Procurorului. Totuşi, Preşedinţia îşi va coordona
acţiunile şi va coopera cu Procurorul în toate problemele de
interes comun.
Secţiile şi Camerele Curţii
După alegerea judecătorilor, Curtea se organizează pe
următoarele secţii:
1. Secţia de apeluri, compusă din Preşedinte şi alţi
patru judecători;
2. Secţia de primă instanţă, compusă din cel puţin
şase judecători;
3. Secţia preliminară, compusă din cel puţin 6
judecători.
4.
Funcţiile judecătoreşti ale Curţii vor fi îndeplinite de
camere, astfel:

63
 1. Camera de apel, alcătuită din toţi judecătorii Secţiei
de apeluri;
2. Camera de primă instanţă, alcătuită din trei
judecători de la Secţia de primă instanţă;
3. Camera preliminară, alcătuită din trei judecători de
la Secţia preliminară, sau chiar numai dintr-un singur
judecător, în conformitate cu prevederile Statutului şi
cu Regulamentul de procedură şi probă.
Se pot constitui mai multe camere de primă instanţă sau
camere preliminare, în funcţie de volumul de lucru al
Curţii.
Biroul Procurorului
Biroul Procurorului funcţionează independent, ca
organ separat al Curţii. El este responsabil cu primirea şi
analiza informaţiilor privind crimele de competenţa Curţii.
El va conduce cercetările şi va susţine acuzaţiile în
faţa Curţii. Membrii Biroului Procurorului nu vor solicita şi
nici nu vor accepta instrucţiuni din partea nici unei surse
externe.
Biroul Procurorului este condus de Procuror. Acesta
are întreaga autoritate asupra gestionării şi administrării
Biroului, inclusiv personalul, instalaţiile şi alte resurse. El
va fi ajutat de unul sau mai mulţi procurori adjuncţi care
vor efectua actele cerute de Procuror, în conformitate cu
Statutul Curţii. În cadrul Biroului, Procurorul va numi
consilieri cu experienţă juridică pe probleme specifice,
inclusiv de violenţă sexuală şi violenţă împotriva copiilor.
Procurorul şi procurorii adjuncţi vor fi de diferite
naţionalităţi şi vor funcţiona permanent. Ei vor fi aleşi prin

64
vot secret de majoritatea absolută a Adunării Statelor Părţi,
pentru un mandat de 9 ani, de pe liste de candidaţi care
trebuie să fie persoane care se bucură de o înaltă
consideraţie morală, cu competenţă şi o mare experienţă
practică în cercetarea şi judecarea cauzelor penale şi care
cunosc foarte bine şi vorbesc fluent cel puţin una din
limbile de lucru ale curţii.
Funcţia de Procuror şi de procuror adjunct sunt
incompatibile cu activităţile care le pot dăuna sau care pot
afecta încrederea şi independenţa lor. De asemenea, ei nu se
vor angaja în nici o altă activitate de natură profesională.
Grefa şi personalul Curţii Penale Internaţionale
Atribuţiile nejudiciare ale administrării şi funcţionării
Curţii, fără a prejudicia funcţiile Procurorului, sunt în
sarcina Grefei, care va fi condusă de Grefier, principalul
funcţionar administrativ al Curţii. Acesta îşi exercită
funcţiile sub autoritatea Preşedintelui Curţii, fiind ajutat,
dacă este necesar, de un Grefier adjunct.
Atât Grefierul cât şi Grefierul adjunct trebuie să fie
persoane de o înaltă moralitate şi o înaltă competenţă, cu o
cunoaştere excelentă şi vorbire curentă a cel puţin uneia din
limbile de lucru ale Curţii.
Grefierul este ales prin vot secret de majoritatea
absolută a judecătorilor, la recomandarea Adunării Statelor
Părţi. La recomandarea Grefierului, dacă este necesar, în
acelaşi mod se alege şi un Grefier adjunct.
Grefierul funcţionează pe o perioadă de 5 ani, putând fi
reales o singură dată, şi va funcţiona permanent. Grefierul

65
adjunct va fi ales pe o perioadă de 5 ani sau pe o perioadă
mai scurtă, în funcţie de hotărârea judecătorilor.

66