Universul liric bacovian

-Eseu-

Personalitate cristalizată între 1904-1905, George Bacovia s-a impus în lirica

românească începând cu 1916, volumul de debut fiind “Plumb”, urmat apoi de “Scântei
galbene “(1926), “Cu voi” (1930), “Comedii în fond” (1936) şi “Stanţe Burgheze” (1946).
Bacovia este creatorul unei poezii de atmosferă:” Există în adevăr, o atmosferă
bacoviană; o atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori
cangrenaţi, limitată într-un peisagiu de mahala de oraş provincial între cimitir şi abator, cu
căsuţele scufundate în noroaie eterne, cu grădina publică răvăşită, cu melancolie şi bucuria
panoramelor în care <<prinţese oftează mecanic în racle de sticlă>>” (Eugen Lovinescu).
Timpul bacovian este cel al toamnei reci şi umede, al tristeţii provinciale, al iernilor cu
amurguri “de metal”. Iarna bacoviană nu este surprinsă în măreţia ei, ci poetul îi surprinde
tocmai momentul critic, topirea, amestecul de ploaie şi de fulgi, de frig şi de singurătate,
caracteristic mai ales începutului anotimpului alb. Uneori există impresia unei înzăpeziri
totale, a unei izolări complete a oamenilor între ei. Întregul târg pare a fi transformat într-un
cimitir, uşile nu se mai pot deschide, zăpada a invadat totul: “E ziuă şi ce întuneric/Mai spune
s-aducă şi lampa/Te uită, zăpada-i cât gardul/Şi-a prins promoroacă şi clampa” (Decembre).
Spaţiul poetic bacovian este însumat de parcuri solitare, grădini desfrunzite, mahalale sordide
pe ale căror uliţe trec figuri palide, iar sensul ultim al poeziei este moartea.
Universul poetic bacovian are la bază câteva motive şi teme specifice liricii
simboliste. Principalul motiv este cel al singurătăţii, preluat din romantism, pe care bacovia îl
transformă într-un sentiment sumbru, apăsător, asociat cu spaţiul camerei sau cu spaţii
exterioare (parcul, oraşul de provincie). Sentimentul inadaptării produce înstrăinarea şi
dorinţa de evadare. Astfel, motivul solitudinii apăsătoare este elementul de recurenţă în
volumul “Plumb”. Opera lui George Bacovia, în totalitatea ei, constituie un avertisment dat
lumii de la care nu se aşteaptă nici un răspuns. De aici râsul absurd, sentimentul de singurătate
şi nervozitatea poetului, iar elementele care au ca efect dezagregarea universului sunt: focul
care mocneşte şi agonizează, apa care descompune şi vântul ale cărui sunete lugubre sunt
simbolurile unui dezechilibru cosmic.
Temele principale din poeziile bacoviene sunt moartea şi natura. Moartea apare
frecvent, ca răspuns la întrebări şi leac al singurătăţii. Totul e atins de aripa morţii, oraşul
respiră aerul morţilor, natura e în descompunere, iubita cântă un cântec funebru, amorul e
carbonizat şi fumegă. Moartea apare la Bacovia ca o senzaţie de anihilare a întregii existenţe,
de dezagregare a materiei şi a fiinţei (“ sfârşitului continuu bacovian”). Ea este de obicei
dorită şi aşteptată ca un remediu al bolii existenţiale de care suferă poetul. Natura se află sub
imperiul forţelor distructive, redusă la câteva elemente: copaci, flori, vânt, ploaie, frunze
asociate cu tăcerea, pustiul şi descompunerea. Natura bacoviană este o stare de spirit, tristă şi
dezolantă.
 În general, Bacovia este un poet al oraşului provincial. Oraşul bacovian, temă şi
motiv central al poeziei, este târgul de provincie aflat sub semnul plumbului. El este deprimat
şi reprezintă o fază în curgerea ireversibilă spre moartea lucrurilor. Există şi asupra umanului,
senzaţia putrezirii care capătă un aspect “aproape cosmic” (Al. Piru): “Cadavrele se
descompun”. Oraşul este un spaţiu în care viaţa reprezintă o faţetă a damnării primordiale, iar
societatea este o lume absurdă, halucinantă, deznădăjduită, formată din abatoare, ploi reci,
nori ca dintr-un infern dantesc.

Un contra exemplu pentru lumea mohorâtă bacoviană se găseşte în poezia

“Decembre”. Contrar lumii aflate în continuă degradare, atmosfera este una cosmică, camera
fiind simbol al unui rai domestic ce serveşte ca spaţiu idilic pentru îndrăgostiţi. Poezia se
desfăşoară pe mai multe planuri compoziţionale: interior-exterior, caldura-frig, lumină-
întuneric. Interiorul, reprezentat de cameră, constituie spaţiul erosului, al convergenţei, unde
elementele necesare confortului sunt adunate. Exteriorul, dezlănţuire stihială, este dominat de
zăpadă, simbolul timpului încremenit, deluviu înghetat asociat cu erosul. Aşadar, tema este
cea a iubirii, femeia tipic bacoviană fiind fecioara pală, despletită, care cântă la clavir,
urmându-l în suferinţă. Femeia constituie un refugiu, casa ei reprezentând un loc de adăpost,
compasiune, ocrotire, un loc unde asprimile bolii şi ale mizeriei umane sunt alinate cu forme
de atenţie elementară. Iubirea se rezumă la gesturi mici, ca strângerea de mână, alinarea
duioasă sau se converteşte în plăcere estetică ca recitatul sau cântatul: “Te uită cum ninge
decembre... /Spre geamuri, iubito, priveşte/Mai spune s-aducă jăratec/Şi focul s-aud cum
trosneşte. /Mai spune s-aducă şi ceaiul, /Şi vino şi tu mai aproape, -/Citeşte-mi ceva de la
poluri/Şi ningă... zăpada ne-ngroape”.

Coloristica este un alt aspect important în lirica bacoviana. Gama de culori este
restrânsă, centrată pe câteva motive simboliste: urâtul, plictisul, tristeţea, monotonia. Culorile,
ca şi instrumentele muzicale, au rolul de a sugera o stare sufletească. De altfel, cromatica
bacoviană ilustrează starea eului liric: verdele crud, rozul şi albastrul simbolizează nevroza,
galbenul depresia, violetul şi negrul starea de doliu cosmic, iar culorile intense o stare
crepusculară.

Spre deosebire de romantici, Bacovia disociază realitatea exterioară de cea

interioară, în care el se izolează, dar fără să obţină un sentiment al confortului sufletesc.
Poetul se simte singur şi nefericit iar întreaga lume este văzută ca un cimitir ori ca un cavou
extins, în care omul înzestrat cu talent piere aidoma celui ce duce o existenţă anodină. Însăşi
muzicalitatea versurilor generează impresia de apăsare, de reproducere a tonalităţii înfundate
a disoluţiei sufleteşti. Poetul este ipostaziat de eul liric iar amorul este simbol al artei. El este
singur, dominat de spaimă, angoasa fiind exteriorizată prin strigăt, anxietate, fără a avea
posibilitatea evaziunii. Societatea este cea care generează ideea morţii şi îi induce poetului o
stare de apăsare pentru că nu-i oferă posibilitatea atingerii absolutului: “Şi-i atârnau aripile de
plumb”.

În concluzie, poezia lui Bacovia este confesiunea unui tip uman: inadaptabilul-
intelectual sărac cu naivităţi sublime, visător solitar, un introvertit. La alt pol este “tipul
donquijotesc”, un inadaptat, dar extrovertit, activ în sensul iluziilor sale, fără teamă de ridicol.