UNIVERSITATEA “BABEȘ-BOLYAI”, CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLIGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SECŢIA PSIHOLOGIE
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII
AN II

CURS
- SEMESTRUL II -

Prof. Dr. Adriana Băban

2018- 2019
 I. Informaţii generale

1.1. Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume: Prof. univ. dr. Adriana Băban
Birou: Biroul 20, sediul Fac. de
Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, str.
Republicii 37
Telefon: 0264- 599402
Fax: 0264- 599402
E-mail: adrianababan@psychology.ro
dianataut@psychology.ro
Consultaţii:
Joi 14-16 (prof. dr. Băban A.,
inscrierile se fac pe e-mail)
Miercuri: 12-14 (lect. Tăut D.,
înscrierile se fac pe email
Numele cursului – Psihologia Sănătății
Codul cursului - PLR1417,
Anul, Semestrul – anul 2, sem. 2
Tipul cursului – Obligatoriu, 7 credite
Pagina web a cursului-
http://psychology.psiedu.ubbcluj.ro
Tutori: lect. univ. dr. Diana Tăut, drd. Oana
Petre, drd. Andrada Cosma, drd. Mădălina
Radu, drd. Andra Ciucă, drd. Ingrid Ghișe.
SanatatiiTutor@psychology.ro
Consultatii online: Miercurea, 16-18, prin
intermediul yahoo messenger (ID:sanatatiitutor)

1.2. a) Obiectivele cursului:

● Identificarea rolului factorilor cognitivi, emoţionali, comportamentali şi
sociali în promovarea sănătăţii şi în riscul pentru îmbolnăviri.
● Explicarea mecanismelor prin care sănătatea şi boala sunt codeterminate de
factori biologici, psihici, sociali şi comportamentali.
● Proiectarea de strategii de promovare şi menţinere a sănătăţii in contextul
sanatatii publice
● Discutarea modalităţilor de eliminare şi reducere a factorilor de risc pentru
îmbolnăviri.

b. Conţinutul cursului: Obiectivele psihologiei sănătăţii; Modele ale sănătăţii şi

bolii; Rolul cogniţiilor în sănătate şi boală; Emoţii şi sănătate; Stil de viaţă şi
sănătate; Comportamente sanogene şi de risc; Stres şi coping; Inegalităţi sociale şi
sănătatea; Suportul social; Modele cognitiv-sociale de promovare a sănătăţii;
Prevenţia primară, secundară şi terţiară; Programe de prevenţie comunitare,
instituţionale şi de grup; Comunicarea mesajelor de sănătate, Etica cercetării,
evaluării şi promovării sănătăţii.

c. Metode utilizate în cadrul predării:

Curs: expunerea, exemplul demonstrativ, dezbatere, sinteza cunoştinţelor,
descoperire dirijată
Seminar: dezbatere, clarificare conceptuală, activităţi de grup, descoperire dirijată,
sinteza cunoştinţelor.

d. Competenţe dobândite:

Cunoaştere şi înţelegere
● Înţelege rolul psihologiei sănătăţii în promovarea stării de bine şi reducerea
riscului de îmbolnăviri
● Cunoaşte principiile şi paradigmele de studiu ale sănătăţii şi bolii
● Înţelege mecanismele prin care factorii cognitivi, emoţionali, comportamentali şi
sociali pot influenţa sănătatea şi boala
Recunoaşte factorii de risc pentru îmbolnăviri şi factorii de menţinere şi
promovare a sănătăţii şi stării de bine
Înţelege reperele ce ghidează elaborarea programelor de educaţie pentru
sănătate
Cunoaşte modalităţi de intervenţie pentru reducerea şi combaterea factorilor
de risc pentru sănătate.

Explicare şi interpretare
Explică şi ilustrează diferenţele specifice dintre educaţia pentru sănătate,
promovarea sănătăţii şi prevenţia îmbolnăvirilor
Interpretează şi argumentează modul în care factorii cognitivi, emoţionali,
comportamentali şi sociali influenţează starea de sănătate
Explică diferenţele dintre programele comunitare, instituţionale şi de grup
Argumentează modalităţile de intersectare dintre tipul şi nivelul de program
de prevenţie

Instrumental – aplicativ
Aplică tehnicile de optimizare a sănătăţii şi stării de bine (ex. creşterea stimei
de sine, dezvoltarea afectivităţii pozitive, controlul stresului)
Proiectează strategii de intervenţie primară şi secundară asupra factorilor de
risc pentru îmbolnăviri (ex. prevenţia fumatului, a consumului de alcool şi
droguri, a comportament alimentar deficitar, preventia HIV/SIDA) la nivel de
grup, comunitar şi populaţional
Aplică tehnici de modificare a comportamentelor de risc (ex. renunţarea la
fumat, adicţia de alcool/droguri, asistarea psihologică a anorexiei şi bulimiei)
Proiectează strategii valide de cercetare a sănătăţii şi bolii (transversale,
longitudinale, experimentale, prospective, studii de caz, studii calitative, meta-
analize).

Atitudinale
Dezvoltă o atitudine responsabilă faţă de educarea populaţiei pentru
sănătate, fundamentată pe noile achiziţii ale ştiinţei
Respectă diferenţele de vârstă, gen, religie, cultură, orientare sexuală
în educaţia pentru sănătate
Adresează inegalităţile sociale, sărăcia şi discriminarea în dreptul la
sănătate şi la o îngrijire medicală adecvată
Se angajează în analiza critică a politicilor publice de promovare a
 sănătăţii şi reducerii riscului de îmbolnăviri
Respectă strict normele etice în activitatea profesională de practician
şi cercetător şi se angajează continuu în dezvoltarea personală şi
profesională

1.3. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Înscrierea la acest curs este nu este condiționată de parcurgerea celorlalte
discipline din pachetul prevăzut pentru disciplina psihologie, nivel licență. Cu toate
acestea, se recomandă parcurgerea și existența prerechizitelor aferente disciplinelor
Psihologie generală, Psihologia dezvoltării și Metodologia cercetării.

1.4. Descrierea cursului

Psihologia Snătății face parte din pachetul de discipline aplicative și obligatorii
pentru specializarea Psihologie și trece în revistă definiția și istoricul aceste discipline,
dinemsiunile sănătății și bolii și relația psihologiei sănătății cu alte domenii. Disciplina
discută rolul factorilor cognitivi și emoționali în sănătate și mecanismele prin care acești
factori influențează gradul sănătății individului. Pornind de la factorii cognitivi, se discută
principalele modele socio-cognitive de promovare a sănătății și modul în care aceste
modele pot fi utilizate în programe de prevenție sau intervenție. În final, disciplina trece
în revistă rolul stresului în relație cu riscul pentru boală, precum și eficiena diferitelor
strategii de coping în gestionarea reacțiilor de stres.
Cursul de „Psihologia sănătăţii” îşi propune să ofere studenţilor
cunoştinţe teoetice fundamentale, pe de-o parte dar şi să încurajeze translatarea acestor
concepte teoretice în activităţi practice, pe de altă parte. În cadrul se pune accent pe
analiza critică a conceptelor şi teoriilor studiate (prin eseuri critice), pe elaborarea de
planuri de cercetare proprii (şi prezentarea acestora sub formă de poster în sesiuni
similare prezentărilor de la conferinţe) dar şi pe implementarea, în programe de prevenţie
şi intervenţie propriu'zis, a modelelor de promovare a sănătăţii validate empiric.

1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe cinci module de învăţare fiecare modul focalizându-se
asupra uneia dintre temele menţionate mai sus. Nivelul de înţelegere şi, implicit, utilitatea
informaţiilor pe care le regăsiţi în fiecare modul vor fi sensibil optimizate dacă, în timpul
parcurgerii suportului de curs, veţi consulta sursele bibliografice recomandate de noi. De
altfel, rezolvarea tuturor lucrărilor de verificare impune, cel puţin, parcurgerea
referinţelor obligatorii menţionate la finele fiecărui modul. În situaţia în care nu veţi reuşi
să accesaţi anumite materialele bibliografice, sunteţi invitaţi să contactaţi tutorii
disciplinei.

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Aşa cum am menţionat in 1.4. prezentul suport de curs este structurat pe cinci
module. Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă (consultaţii), cât şi
muncă individuală. Consultaţiile, pentru care prezenta este facultativă, reprezintă un
sprijin direct acordat dumneavoastră din partea titularului şi a tutorilor. Pe durata acestora
vom recurge la prezentări contrase ale informaţiilor nucleare aferente fiecărui modul dar
mai cu seamă vă vom oferi, folosind mijloace auditive şi vizuale explicaţii alternative,
răspunsuri directe la întrebările pe care ni le veţi adresa. În ceea ce priveşte activitatea
individuală, aceasta o veţi gestiona dumneavoastră şi se va concretiza în parcurgerea
tuturor materialelor bibliografice obligatorii, rezolvarea lucrărilor de verificare şi a
proiectului de semestru. Reperele de timp si implicit perioadele în care veţi rezolva
fiecare activitate (lucrări de verificare, proiect etc) sunt monitorizate de către noi prin
intermediul calendarului disciplinei. Modalitatea de notare şi, respectiv, ponderea acestor
activităţi obligatorii, în nota finală vă sunt precizate în secţiunea politică de evaluare şi
notare precum şi în cadrul fiecărui modul.
Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă dar şi
reglementările interne ale CFCID al UBB, parcurgerea şi promovarea acestei
discipline presupune antrenarea studenţilor în următoarele tipuri de activităţi:
a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de
consultaţii faţă în faţă; prezenţa la aceste întâlniri este facultativă;
b. consultaţii online
c. realizarea unui proiect de semestru cu o temă anunţată cu cel puţin 30 de
zile înaintea datei de depunere a acestuia.

1.6. Materiale bibliografice obligatorii

În suportul de curs, la finele fiecărui modul sunt precizate atât referinţele
bibliografice obligatorii, cât şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel
stabilite încât să ofere posibilitatea adâncirii nivelului de analiză si, implicit,
comprehensiunea fiecărei teorii.
Toate lucrările sunt accesibile la biblioteca Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale
Educaţiei sau se regasesc pe cd-ul primit.
Acestor volume se adaugă o serie de referinţe facultative, utile îndeosebi atunci când
aveţi nevoie de informaţii privind relevanţa ecologică şi aplicativă a diverselor
modele teoretice si/sau aplicative.

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Optimizarea secvenţelor de formare reclamă accesul studenţilor la următoarele
resurse:
- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date si resursele
electronice suplimentare dar şi pentru a putea participa la secvenţele de formare
interactivă on line)
- imprimantă (pentru tipărirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor
de caz)
- acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian
Blaga”)
- acces la echipamente de fotocopiere

1.8. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului II, în care se studiază disciplina de faţă, sunt programate
2 întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii; ele sunt destinate soluţionării,
nemediate, a oricăror nelămuriri de conţinut. Pentru prima întâlnire se recomandă lectura
atentă a primelor trei module; la cea de a doua se discută ultimele două module şi se
realizează o secvenţă recapitulativă pentru pregătirea examenului final. De asemenea, în
cadrul celor două întâlniri studenţii au posibilitatea de a solicita titularului şi/sau tutorilor
sprijin pentru rezolvarea proiectului de semestru, în cazul în care nu au reuşit singuri.
Pentru a valorifica maximal timpul alocat celor doua întâlniri, studenţii sunt atenţionaţi
asupra necesităţii suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie a
cel puţin a uneia dintre sursele bibliografice de referinţă. Datele celor două întâlniri sunt
precizate în calendarul sintetic al disciplinei, vezi anexa A.

1.9. Politica de evaluare şi notare

Evaluarea finală se va realiza pe baza unui examen scris desfăşurat în sesiunea de la
finele semestrului II. Nota finală se compune din:
a. punctajul obţinut la acest examen, punctajul maxim fiind de 6 puncte (b.
portofoliu de proiecte, 3 puncte, compus din 2 proiecte de semestru.
Condiţiile, simultane, pentru promovarea examenului la psihologia sănătății sunt:
- minim 3 puncte la examenul scris
- predarea OBLIGATORIE a celor două proiecte din portofoliu (absența
unuia sau a ambelor proiecte implică nepromovarea disciplinei Psihologia
Sănătății)
Pentru proiecte se vor respecta cu stricteţe cerinţele formatorilor (titular de curs,
tutori). Orice abatere de la acestea aduce după sine penalizări sau pierderea
punctajului corespunzător proiectului.
Evaluarea proiectelor se va face imediat după preluare, iar afişarea pe site a
notelor acordate se va realiza la cel mult 2 săptămâni de la data depunerii/primiri
fiecărui proiect. Dacă studentul consideră că activitatea sa a fost subapreciata de
către evaluatori, atunci poate solicita feedback suplimentar prin contactarea
tutorilor sau a titularului, prin email.

Modul de evaluare:
Nota finală se compune din: 60% (6 puncte) examen şi 40% (4 puncte) activitate pe
parcursul semestrului şi de seminar.
Regulament Notare Curs Psihologia Sănătătii 2018-2019

Activitate Punctaj Datele de Modalitat Observatii

alocat predare ea de
prezentar
PAG e
(se trimit
pe email
la adresa
de tutore)
Elaborarea 2 pct 7 mai Broșură A se
unei broșuri 2019 consulta
de document
promovare a ul “Pași în
unui realizarea
comportame unei
nt sanogen, broșuri de
ponind de la promovare
informațiile a unui
și princpiile comporta
expuse în ment
modulele 2, 3 sanogen”
și 4.
Comportame
ntele
sanogene
trebuie sa fie
potrivite
pentru una
din temele:
1. Ziua
mon
dială
de
luptă
împo
triva
cance
rului
mam
ar
2. Ziua
mon
dială
de
luptă
împo
triva
HIV/
SIDA
1.
Z
i
u
a

m
o
n
d
i
a
l
ă

d
e

l
u
p
t
ă

î
m
p
o
t
r
 i
v
a

h
e
p
a
t
i
t
e
i
3. Ziua
mon
dială
de
luptă
împo
triva
tuber
culoz
ei

Elaborarea 2 pct 28 mai Proiect A se

unui poster 2019 scris consulta
pe o tema de (maxim 1 document
cercetare din pagina) ul “Cum
Psihologia realizam
Sanatatii un poster”

Examen scris 6 pct Data va fi

anuntata
ulterior

Pentru a promova cursul este nevoie de obținerea a minim 50% din notă la examen
(adica 3 din cele 6 puncte) și predarea AMBELOR SARCINI DE SEMINAR!!

Sarcinile care NU sunt predate la data mentionată nu mai sunt luate in considerare.
Temele vor fi trimise pe email pe adresa de tutoriat.

VIII. Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale:

1. Activităţile solicitate studenţilor pentru evaluarea pe parcurs intră
obligatoriu în nota finală. Sarcinile de lucru pe parcursul semestrului
trebuie predate la termenele fixate de către cadrul didactic şi comunicate din
timp. Sarcinile care nu sunt predate la data mentionata nu mai sunt luate in
considerare
 2. Studenţii care susţin examene de mărire de notă sau restante trebuie să
prezinte toate sarcinile aferente cursului.
3. Fraudarea examenului sau a sarcinilor de lucru de pe parcursul semestrului
se penalizează prin exmatriculare.
4. Discuţiile sau colaborările în timpul examenelor se sancţionează cu nota 1.
Nepredarea lucrării scrise de către un student care se prezintă la examen
este sancţionată cu nota 1.
5. Contestarea notei primite la examen se face în scris, la secretariatul
facultăţii, în termen de 24 ore de la afişarea rezultatelor iar solutionarea lor
nu va depasi 48 de ore de la momentul depunerii. Nota finală la disciplina
respectivă este cea obţinută în urma contestaţiei.

1.10. Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Orice material elaborat de către studenţi pe parcursul activităţilor va face dovada
originalităţii. Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi
la examinarea finală.
- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea
notei minime sau, in anumite condiţii, prin exmatriculare.
- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afişaj electronic.
- Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar
soluţionarea lor nu va depăşi 48 de ore de la momentul depunerii.

1.11. Studenţi cu dizabilităţi:

Titularul cursului si echipa de tutori îşi exprimă disponibilitatea, în limita
constrângerilor tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere
a informaţiilor precum şi modalităţile de evaluare (examen oral, examen on line etc)
în funcţie de tipul dizabilităţii cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o
prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice si
de evaluare.

1.12. Strategii de studiu recomandate:

Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă
studenţilor o planificare foarte riguroasă a secvenţelor de studiu individual,
coroborată cu secvenţe de dialog, mediate de reţeaua net, cu tutorii şi respectiv
titularul de disciplină. Lectura fiecărui modul şi rezolvarea la timp a lucrărilor de
evaluare garantează nivele înalte de înţelegere a conţinutului tematic şi totodată
sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline.
 MODUL 1
Noţiuni introductive în Psihologia Sănătăţii
Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu conceptele și modelele
fundamentale din Psihologia Sănătăţii

Obiectivele modulului: la finalul acestui modul, cursanţii trebuie:

Să delimiteze domeniul de studiu al psihologiei sănătății
Să explice caracterul multidisciplinar al psihologiei
sănătății
Să indice dimensiunile, componentele și gradele
procesului de sănătate
Să explice relația dintre sănătate și boală
Să prezinte comparativ modelele explicative și aplicative
ale sănătății și bolii

Acest modul trece în revistă principalele concepte cu care operează Psihologia

Sănătății precum și modelele sănătății și bolii, de la modelul biomedical până la
modelul biopsihosocial.

1. Repere istorice
Nevoia de a înțelege apariția unor simptome în lipsa unei tulburări organice a
condus la dezvoltarea unei noi discipline, medicina psihosomatică, care și-a propus
la sfârșitul anilor 30 stabilirea relației dintre procesele emoționale și procesele
somatice. Datorită faptului că paradigma psihanalitică a dominat această disciplină,
astăzi termenul este tot mai puţin utilizat.
Influența majoră de la începutul anilor 70 a paradigmei behavioriste a determinat
considerarea impactului învățării prin condiționare clasică, respectiv operantă
asupra stării de sănătate. Astfel, s-a conturat disciplina medicinei comportamentale
ale cărei asumpții teoretice s-au concretizat în tehnica terapeutică a biofeedback-
ului, tehnică folosită și astăzi.
În demersul de includere al factorilor psihologici în modelul explicativ al sănătății și
bolii, psihologia sănătății este cea mai recent dezvoltată disciplină. O caracteristică
esenţială al psihologiei sănătăţii este, aşa cum o arată şi numele disciplinei,
focalizarea pe sănătate. Psihologia sănătăţii se numără printre primele discipline
care propune comutarea atenţiei de la boală la sănătate. Reconceptualizarea
noţiunii de sănătate şi boală prin prisma noilor abordări reprezintă după unii autori
o a doua “revoluţie medicală” (Yanovitz, 1992). Astfel, obiectivul primordial al
psihologiei sănătăţii este promovarea sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirilor.
Atenție! Psihologia medicală este un termen care acoperea până acum trei decenii
o bună parte din domeniul psihologiei sănătăţii. Termenul este însă tot mai puţin
utilizat în ultimii ani datorită caracterului său restrictiv, psihologia medicală
focalizându-se preponderent pe relaţia medic – pacient şi pe adaptarea bolnavului la
mediul spitalicesc şi la starea de boală.
 2. Definirea Psihologiei Sănătății
Psihologia Sănătăţii este definită ca ramură teoretică şi aplicativă a
psihologiei care contribuie la: promovarea şi menţinerea sănătăţii, prevenirea şi
tratarea îmbolnăvirilor, identificarea factorilor psihologici cu rol în etiologia bolilor
şi la îmbunătățirea sistemului de sănătate și a politicilor de sănătate (Matarazzo,
1982).
Psihologia Sănătăţii este considerată a fi o disciplină „hibridă”, care combină
perspectiva ştiinţelor socio-umane (psihologie, sociologie, antropologie) cu cea a
ştiinţelor naturale (medicină clinică, sănătate publică). Sintetic, putem defini
Psihologia Sănătăţii ca fiind domeniul interdisciplinar ce aplică cunoştinţele şi
tehnicile psihologice în domeniul sănătăţii şi bolii.

3. Obiectivele Psihologiei Sănătății

● Promovarea sănătăţii
● Menţinerea sănătăţii
● Prevenirea îmbolnăvirilor
● Tratearea îmbolnăvirilor
● Identificarea factorilor (cognitivi, emoţionali, comportamentali şi
sociali) cu rol în etiologia şi evoluţia bolilor acute şi cronice
● Îmbunătățirea sistemului de sănătate și a politicilor de sănătate
(Matarazzo, 1982)
● Educarea pentru sănătate
● Înţelegerea experienţei subiective a bolii
● Asistarea bolnavului pentru o mai bună adaptare la boală, tratament
şi proceduri medicale

4. Relația Psihologiei Sănătății cu alte discipline

O înțelegere aprofundată a Psihologiei Sănătății necesită cunoștințe cu
privire la contextul în care sănătatea și boala există. În acest sens sunt relevante
următoarele domenii de studiu:
● Epidemiologia – studiază frecvența și distribuția bolilor în populație
● Sănătatea publică – studiază sănătatea la nivel de comunitate și nu de
individ
● Sociologia – studiază societatea, interacțiunile sociale și individul ca
membru al unui grup, comunități, instituții
o Sociologia medicală – studiază impactul societății, a
interacțiunilor sociale și a comportamentelor individului în
cadrul grupului, comunității și instituției asupra sănătății și
bolii
● Antropologia – studiază originea speciei umane, istoria și cultura
acesteia
o Antropologia medicală – studiază reprezentările sănătății și
bolii și practicile asociate acestora
Pe de altă parte, Psihologia Sănătăţii este considerată a fi un domeniu
interdisciplinar, utilizând şi punând la dispoziţie cunoştinţe şi tehnici din/pentru mai
multe ramuri ale psihologiei:
● Psihologia socială – studiază modul în care indivizii și grupurile
interacționează
● Psihologia dezvoltării – studiază impactul proceselor maturaționale și
a experienței asupra comportamentului individului
● Psihologia pozitivă – studiază resursele personale ale individului (ex.
înțelepciune, curaj, optimism, originalitate, talent, responsabilitate,
moderație, toleranță) ce facilitează funcționarea sa optimă
● Psihologia clinică – studiază mecanismele psihologice implicate în
patologie
o psihologia clinică vizează mai ales tulburările mentale, în timp ce psihologia
sănătăţii se focalizează pe starea globală de sănătate, pe rolul factorilor psiho-
sociali în etiologia bolii somatice (ex. cancer), pe reacţia, adaptarea şi
recuperarea din boala somatică acută (ex. infarct miocardic) sau cronică (ex.
colon iritabil)
o conceptele şi teoriile dezvoltate de psihologia clinică (diagnosticul clinic,
teoriile anxietăţii, depresiei, tulburărilor de personalitate) sunt deosebit de
relevante pentru psihologia sănătăţii
● Psihoterapia şi Consilierea – presupun intervenție psihologică în
scopul ameliorării tabloului clinic (psihoterapie) sau în scopul
optimizării, prevenției și remiterii problemelor emoționale, cognitive
și de comportament (consiliere)
o cunoştinţele şi tehnicile de lucru cu pacienţii, cum sunt cele privitoare la
relaţionarea psiholog-pacient sau cele referitoare la modalităţile de
modificare a cogniţiilor iraționale sunt deosebit de relevante pentru
psihologia sănătății

Temă de reflecţie nr. 1

Explicați modul în care cunoștințele din domeniul psihologiei sociale sau
dezvoltării pot fi utilizate în psihologia sănătății.

5. Concepte fundamentale în Psihologia Sănătății

5.1. Sănătatea
Cercetările realizate de Blaxter (1990) şi Staiton-Rogers (1991) pe loturi
populaţionale largi, au identificat următoarele percepţii laice (de simţ comun)
asupra sănătăţii:
● Sănătatea ca un dat natural
● Sănătatea ca o valoare
● Sănătatea ca dar divin
● Sănătatea ca responsabilitate individuală
● Sănătatea ca voinţă
● Sănătatea ca drept fundamental
● Sănătatea ca lipsă a bolii
● Sănătatea ca resursă (de a muncii, de a te bucura de viaţă)
 ● Sănătatea ca produs

Cauza acestor percepții laice contrastante percepției specialiștilor în sănătate

rezidă în nivelul scăzut al alfabetizării cu privire la sănătate. Acest concept face
referire la capacitatea de a lua decizii informate cu privire la propria sănătate.
Persoanele cu un nivel scăzut al alfabetizării cu privire la sănătate nu apelează la
servicii de sănătate decât în ultimele stadii ale bolii. Mai mult, lipsa informațiilor cu
privire la tratament conduce la o scădere a aderenței la prescripțiile specialiștilor în
sănătate.
Un nivel crescut al alfabetizării cu privire la sănătate ar conduce la creșterea
speranței de viață la nivelul populației și la eficientizarea furnizării de servicii de
asistență medicală. Îmbunătățirea alfabetizării cu privire la sănătate presupune
intervenția la nivelul culturii și societății, la nivelul sistemului de sănătate și cu
precădere la nivelul sistemului educațional.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) definişte sănătatea ca integritate
anatomică şi funcţională, capacitate de confruntare cu stresul fizic, biologic, psihic şi
social, capacitate de protecţie împotriva îmbolnăvirilor şi morţii premature, comfort
fizic, psihic, social şi spiritual, ca stare de bine.
Aşa cum reiese din definiţia OMS, modelul de abordare a sănătaţii este unul
holistic, ecologic, care are în vedere atât dimensiunile sale multiple cât şi
determinismul complex. Factorii care influenţează starea de sănătate pot fi grupaţi
în patru mari categori:
● factori de mediu (apă, aer, sol, fizici, chimici, biologici, sociali)
● stilul de viaţă (comportament alimentar, sexual, abuz de substanţe,
exerciţiu fizic)
● factori psihici (cogniţii, emoţii, percepţia şi răspunsul la stres)
● factori sociali (resurse socio-economice, organizarea sistemului de
îngrijire medicală şi politicile sanitare)
● factori biologici (imunologici, genetici, biochimici)
Sănătatea este percepută de multe ori doar prin prisma uneia din aceste
dimensiuni:
● Sănătatea ca absenţă a bolii şi dizabilităţii (Negativ) VS.
● Sănătatea ca stare de bine fizică, psihică şi socială (Pozitiv)
● Sănătatea ca adaptare şi rezultat al unor procese de reglare optimă
(Funcţional) VS.
● Sănătatea ca măsură în care individul este capabil, pe de o parte să îşi
realizeze aspiraţiile şi nevoile proprii, iar pe de altă parte să răspundă adecvat
mediului social, fizic şi biologic (Experienţial)
În fapt, sănătatea este o:
● stare complexă şi multidimensională
● stare relativă şi variabilă
● stare procesual-dinamică
Complexitatea stării de sănătate este dată de dimensiunile, componentele şi
gradele diferite pe care le presupune.

5.1.1. Dimensiunile sănătăţii

 ● biologică (anatomică, fiziologică şi biochimică)
● psihologică (cognitivă, emoţională, comportamentală)
● socio-profesională (roluri, relaţii, aspiraţii)
● spirituală (valori, religie, experienţe non-cotidiene)

5.1.2. Componentele sănătăţii

● absenţa bolii, disfuncţiei şi dizabilităţii
● rezistenţă fizică şi fiziologică
● atitudinea pozitivă faţă de viaţă (a percepe sensul şi semnificaţia vieţii)
● asumarea controlului propriei vieţii
● acceptarea de sine
● relaţionare socială pozitivă
● stare subiectivă de bine

5.1.3. Grade ale sănătăţii

● sănătate optimă
● sănătate
● sănătate aparentă
● sănătate precară
● sănătate foarte precară

5.2. Boală
Boala, ca şi sănătatea, este definită în mai multe moduri, în funcţie de perspectiva
din care este privită:
● formă particulară de existenţă a materiei vii
● consecinţă a unor agenţi patogeni sau traumatici
● semne, simptome, disfuncţii
● abatere de la normă
● manifestarea eşecului în adaptare
Termenul de boală (ca şi condiţie obiectivată şi diagnosticată de medic) se
relaţionează cu alte concepte:
● Deficienţă: orice pierdere sau deviaţie datorată unei boli sau traume în
funcţionarea fizică şi psihică optimă a individului
● Dizabilitate: orice restricţie în îndeplinirea sarcinilor cotidiene şi în abilităţile de
auto-îngrijire
● Handicap: orice dezavantaj social indus de deficienţă şi dizabilitate
● Suferinţă: experienţa subiectivă a simptomelor
Boala presupune nu doar tratament medical dar şi îngrijire umană, datorită
faptului că boala (stare obiectivă) este acompaniată de cele mai multe ori şi de
suferinţă personală (stare subiectivă).
La nivelul simțului comun, boala este conceptualizată fie prin 1) prezența unor
simptome subiective, fie prin 2) prezența unor semne obiective. Conceptele de
sănătate și boală se află însă pe un continuum în care la un pol se situează sănătatea
optimă, respectiv starea de bine iar la celălat dizabilitatea, respectiv moartea
prematură (Sarafino, 2002) (figura 2.1).
 Figura 2.1. Relaţia de continuum sănătate-boală

5.3. Stare de bine

În ultimii ani se pune un accent tot mai mare pe aspectele calitative ale stării de
sănătate. Atenția acordată unor concepte precum starea de bine sau calitatea vieții
nu are ca rezultat diminuarea rolului integrităţii somatice şi fiziologice a
organismului ci sublinierea faptului că sănătatea nu se reduce la integritate
somatică și fiziologică.
În literatura de specialitate se face distincția între stare de bine subiectivă (ex.
satisfacție, fericire) și stare de bine psihologică (ex. scop, semnificație) respectiv
stare de bine globală și stare de bine specifică unui anumit domeniu de funcționare
(ex. carieră). Unul dintre progresele importante făcute în acest domeniu de studiu îl
constituie identificarea unor factori ce explică variabilitatea stării de bine,
constituind predictori ai acesteia:
● Factori de personalitate : dispoziția afectivă
● Factori cognitivi : autoeficacitatea, percepția progresului în atingerea
obiectivelor trasate
● Factori comportamentali : participarea la activități valorificate
● Factori contextuali : suport social
Starea de bine presupune :
● Acceptare de sine
● Relaţii pozitive cu ceilalţi
● Autonomie
● Control asupra propriei vieţi
● Sens şi scop în viaţă
● Dezvoltare personală

5.4. Calitatea vieții

Calitatea vieţii este definită de Organizația Mondială a Sănătății ca percepţia
subiectivă a poziţiei în lume în relaţie cu standardele şi aşteptările personale,
standarde și așteptări care pot să reflecte diverse domenii de funcționare (ecologic,
economic, cultural, fizic, psihic, social). Noţiunea de calitate a vieţii este însă una
complexă şi multidimensională motiv pentru care în literatura de specialitate nu s-a
ajuns la un consens cu privirea la definirea acesteia (vezi cadrul conceptual propus
de Browne, 1997 și cadrul conceptual propus de Muldoon, 1998). Lipsa unui consens
în definirea calității vieții a condus la diferite modalități de operaționalizare a
conceptului. Astfel, s-a propus măsurarea unidimensională a calității vieții
(măsurarea unui singur aspect relaționat cu starea de sănătate), măsurarea
multidimensională a calității vieții (măsurarea globală a stării de sănătate) și
măsurarea individuală (măsurarea subiectivă a stării de sănătate).
Dimensiunile calităţii vieţii relevante pentru starea de sănătate sau boală sunt:
● fizică (mobilitate, îngrijire personală, controlul reflexelor, absenţa durerii,
vitalitate, energie)
● psihică (reacții emoţionale, funcţionare cognitivă)
● socială (relaţii interpersonale, comunicare, roluri)
● comportamentală (somn, alimentație, recreere, hobby-uri)
● economică (financiar)
● independentă (sexualitate)

Temă de reflecţie nr 2.
Explicați de ce definirea și operaționalizarea conceptelor de stare de
bine și calitate a vieții este atât de dificilă

5.5. Mortalitate
Mortalitatea este o măsură a stării de sănătate care se obține prin raportarea
numărului de decese dintr-un an la numărul de decese din anii precedenți. O
creștere a ratei mortalității este un indice al scăderii stării de sănătate iar o scădere
a ratei mortalității este un indice al creșterii stării de sănătate.
Pentru a putea compara mortalitatea a două sau mai multe populații diferite,
ratele mortalității sunt corectate în funcție de variabilele ce caracterizează aceste
populații (ex. mărime, vârstă și sex). Să presupunem că rata mortalității în județul
Cluj este mai mare decât în județul Maramureș. În lipsa corecțiilor menționate
anterior, acest rezultat nu este informativ cât timp diferența poate fi explicată de
faptul că populația județului Cluj este mai mare, de faptul că populația județului
Cluj are o medie de vârstă de 65 de ani sau are un procent mai mare de bărbați
decât de femei. Mai mult, rata mortalității poate fi raportată la vârstă (ex. rata
mortalității infantile) sau la cauză (ex. rata mortalității datorate suicidului).

5.6. Morbiditate
Morbiditatea este tot o măsură a stării de sănătate care se obține fie prin
calcularea prevalenței, unde prevalența se referă la numărul total al indivizilor din
populație care suferă de o anumită boală, fie prin calcularea incidenței, unde
incidența se referă la numărul de cazuri noi dintr-o anumită boală.

5.7. Speranță de viață

Cu toate că produsul intern brut per capita al unei țări este un predictor
foarte bun al speranței de viață, există excepții ce au fost supuse unor discuții
intense în lumea științifică. În acest sens, ilustrativ este cazul Statelor Unite care,
deși are unul dintre cele mai ridicate produse interne per capita din lume,
înregistrează o speranță de viață în rândul bărbaților similară cu Cuba, iar în
rândul femeilor similară cu Chile.
Deși contraintuitiv, studiile arată faptul că speranța de viață poate înregistra
modificări semnificative într-o perioadă scurtă de timp, modificări explicate prin
factorii macro, fie ei de natură socială sau fizică. Astfel, din 1960 pînă în 1990,
speranța de viață a femeilor din Japonia a crescut cu 12 ani (Evans, 1994). Se
presupune ca explicația constă în poziția ierarhică pe care Japonia o ocupă în
clasamentul global, poziție care s-a modificat în decursul a 30 de ani. Un alt exemplu
al sensitivității speranței de viață la modificările de la nivel macro îl constituie țările
din fosta Uniune Sovietică care au suferit o tranziție rapidă de la socialism la
capitalism. În Rusia, ca urmare a modificărilor sociale și economice înregistrate,
mai specific a scăderii venitului media per capita cu două treimi și a creșterii
procentului familiilor care au trăit în sărăcie de la 2% la 38 %, între 1990 și 1994
speranța de viață a scăzut de la 63.8 la 57.7 în cazul bărbaților, și de la 74.4 la 71.2 în
cazul femeilor.

6. Modele ale sănătății și bolii

Modelele sănătății și bolii adoptate de societate pot avea consecințe serioase.
De exemplu, în primul război mondial, soldații care semnalau prezența unor
simptome ca urmare a stresului intens de pe câmpul de luptă erau împușcați pe
baza convingerii că aceștia simulează.

6.1. Modelul Biomedical

Asumpțiile modelului:
● Boala este cauzată exclusiv de modificări la nivel biologic
● Pacientul este o victimă, neavând nici o responsabilitate pentru
instalarea bolii
● Pacientul este un recipient pasiv al tratamentului, responsabilitatea
eliminării tabloului clinic revenindu-i personalului medical
● Sănătatea se reduce la lipsa bolii, iar boala la lipsa sănătății
● Somaticul și psihicul reprezintă entități ce funcționează independent
una de cealaltă
● Boala poate avea consecințe psihologice dar nu cauze psihologice
Critici aduse modelului:
● Natura dualistică (separarea somaticului de psihic)
● Natura reducționistă (orice fenomen care nu poate fi explicat prin procese
biologice este ignorat)
● Dimensiunea umană a pacientului, respectiv a personalului medical este
ignorată
● Model cauzal de tip linear (bacil → boală)
● Accent pe boală și ignorarea sănătății

Temă de reflecţie nr. 3

Descrieți comportamentul unui medic care își abordează pacienții
exclusiv din perspectiva modelului biomedical și impactul pe care l-ar
putea avea această abordare asupra stării de sănătate a pacientului

6.2. Modelul Biopsihosocial

Modelul biopsihosocial s-a dezvoltat ca reacţie la cel biomedical, incorporând atât
achiziţiile medicinei biologice, cât şi variabilele psihocomportamentale, sociale,
culturale şi ecologice ca factori importanţi în etiologia şi evoluţia bolilor.
Asumpțiile modelului biopsihosocial:
● Boala are o cauzalitate multifactorială
● Dată fiind importanța comportementelor în instalarea bolii, pacientul
este responsabil pentru starea sa de sănătate
● Pacientul nu este o victimă ci este parțial responsabil pentru
eliminarea tabloului clinic
● Sănătatea și boala se află pe un continuum
● Boala poate avea consecințe psihologice dar poate avea și cauze
psihologice
● Accent atât pe boală cât și pe sănătate
● Accent atât pe tratament cât și pe prevenție
Aspecte pozitive:
● Model dinamic
● Model sistemic
● Model cauzal de tip circular
Critici aduse modelului:
● Natura dualistică (deși este recunoscută influența pe care psihicul o
exercită asupra somaticului și viceversa, cele două sunt în continuare
conceptualizate ca fiind entități separate)
● Nu răspunde unor întrebări de natură practică

Biologic Psihologic Social

● Virusuri ● Comportament ● Clasă
● Bacterii ● Convingeri ● Grup
● Leziuni ● Coping ● Muncă
● Stres ● Etnicitate
● Durere ● Religie

Figura 2.2. Modelul bio-psiho-social al sănătăţii şi bolii (adaptat după Engel, 1977)

Odată cu apariţia modelului biopsihosocial s-au petrecut transformări în

accentele puse pe diverse aspecte ale sănătăţii şi bolii:
● De la boală la sănătate
● De la boală acută la boală cronică
● De la abordarea curativă la abordarea preventivă
● De la intervenție la monitorizare
● De la îngrijirea în spital la îngrijirea în comunitate
● De la pacient la persoană

6.3. Model Alternativ

Asumpțiile modelului propus de Wade și Halligan (2004) vor fi exemplificate
pe cazul unui bărbat de 54 de ani care a suferit un accident vascular cerebral:
● Disfuncțiile indivizilor se pot manifesta la două nivele
o La nivel somatic → patologie
▪ Descrierea medicală obiectivă: accident vascular
 cerebral ușor datorat hipertensiunii, cu artrita șoldului
drept
▪ Descrierea subiectivă a pacientului: accident vascular
cerebral sever
o La nivel global → deterioarea domeniilor de
funcționare
▪ Descriere medicală obiectivă: ușoară neîndemânare a
mâinii stângi, ușoară slăbiciune a piciorului stâng cu o
ușoară durere a șoldului drept
▪ Descrierea subiectivă a pacientului: mâna stângă și
piciorul stâng sunt disfuncționale
● Indivizii sunt influențați de două categorii de factori
o Contextul personal → credințe, atitudini, așteptări, valori
▪ Descriere: pacientul se așteaptă la o recuperare
totală; pacientul este îngrijorat de posibilitatea unui
al doilea accident cerebral vascular în situații de
stres; orice activitate este percepută ca fiind
stresantă
o Liberul arbitru
● Indivizii interacționează cu două tipuri de contexte
o Contextul fizic
▪ Descriere: pacientul poate accesa toate zonele
casei sale, poate purta și folosi toate obiectele
din casă
o Contextul social sau cultural
▪ Descriere: familia și prietenii își oferă sprijinul
în toate activitățile pacientului și îl încurajează
să obțină ajutor social; angajatorii așteaptă ca
pacientul să se întoarcă la serviciu cu normă
întreagă
● Interacțiunile sunt analizate la două niveluri
o Activități orientate spre scop
▪ Descrierea medicală obiectivă: o bună
recuperare a funcționalității în activități
specifice
▪ Descrierea subiectivă a pacientului: sentimentul
incapacității de a grădinări, pescui, face
cumpărături etc. de unul singur
o Participare socială
▪ Descrierea medicală obiectivă: reluarea
rolurilor de tată, soț, prieten
▪ Descrierea subiectivă a pacientului: rol de
pacient
Implicațiile modelului:
● Boala se poate instala și în lipsa unei patologii clare
 ● Efectele bolii variază funcție de caracteristicile celorlalte componente
ale sistemului
● Parte din resursele intervenției trebuie alocate în vederea alterării
factorilor contextuali (personali, fizici, sociali)

6.4. Modele de sanogeneză și patogeneză

Modelele de sanogeneză și patogeneză tratează componentele sănătății și
bolii, în cazul de față variabilele de risc. Variabilele de risc pot fi clasificate după
două criterii:
● criteriul distanţei dintre risc şi îmbolnăvire
▪ Proximali (ex. fumatul, consumul de alcool)
▪ Distali (ex. factori macro-sociali)
▪ Intermediari (ex. ocupaţie, familie, sistem medical)
● criteriul rolului variabilelor de risc în relaţia cu patologia
▪ Predispozanţi (ex. convingeri, fumatul)
▪ De precipitare (ex. eveniment stresant)
▪ De menţinere (ex. convingeri, fumatul)
Prezența variabilelor de risc formează vulnerabilitatea individului pentru o
boală sau alta:
● Condiţii de risc
● Grupuri de risc
● Comportament de risc
Relaţiade
● Factori dintre
risc Condiţii de risc:
risc şi boli Sărăcie
(adaptat după Discriminare socială
Naidoo şi Wills, Inegalităţi sociale
1998) Locuinţe precare
Muncă stresantă
Mediu poluat

Grupuri de Comportamente de
risc: risc:
Şomeri Consum de droguri
Imigranţi Abuz de alcool
Minorităţi etnice Fumat
Homosexuali Sex neprotejat
Părinte unic Sedentarism
Însinguraţi Dietă nesănătoasă
Creşterea ratei bolilor ce
pot fi prevenite:
Boli cardiovasculare
Artrite Factori de risc:
Cancer Hipertensiune arterială
Astm Hipercolesterolemie
Diabet Obezitate
Boli infecţioase Stimă de sine scăzută
Status de HIV pozitiv Control redus
Pesimism
 Figura 2.3.. Relaţia dintre factorii de risc și vulnerabilitatea pentru boli

6.5. Modele generale și specifice

Modelele generale fac referire la comportamentele protectoare și de risc care
sunt relaționate cu starea de sănătate în general. În acest sens, un studiu corelațional
a identificat 7 astfel de comportamente (Breslow & Enstrom, 1980):
● Regimul de somn (recomandat: 7-8 ore de somn pe zi)
● Comportamentul alimentar (recomandat: mic dejun în fiecare zi)
● Comportamentul alimentar (recomandat: fără gustări între mese)
● Fumatul (recomandat: a nu se fuma)
● Greutate (recomandat: greutate normală)
● Consumul de alcool (recomandat: a se consuma în cantități moderate)
● Activitate fizică (recomandat: exerciții fizice regulate)
Eșantionul a fost urmărit într-un studiu prospectiv la 5 ani și la 10 ani și s-a
arătat faptul că cele 7 comportamente au fost relaționate cu mortalitatea. Mai mult,
autorii au sugerat faptul că starea de sănătate a indivizilor de peste 75 de ani care
aveau un stil de viață caracterizat prin toate recomandările menționate anterior era
comparabilă cu a indivizilor de 35-44 de ani a căror stil de viață era caracterizat de
mai puțin de trei din recomandările de mai sus. În acest sens, comportamentele de
risc par să prezică mortalitatea și longevitatea.
În condițiile în care comportamentele de risc explică peste 50% din cazurile
de mortalitate şi morbiditate se cere identificarea factorilor predictori ai
comportamentelor de risc. Leventhal și colab. (1985) au descris o serie de astfel de
factori, sugerând faptul că o combinare a acestora ar putea prezice și promova
comportamentele relaționate cu starea de sănătate.
● Factori genetici (ex. bază genetică pentru uzul de alcool)
● Factori sociali (ex. învățarea vicariantă, întăririle primite din
mediu, modelarea, normele sociale)
● Factori emoționali (ex. anxietatea, stresul, frica, tensiunea)
● Simptomele percepute (ex. durerea, oboseala)
citate de protecţie împotriva îmbolnăvirilor şi morţii premature, comfort fizic,
psihic, social şi spiritual, ca stare de bine
Stare de bine = presupune acceptare de sine, relaţii pozitive cu ceilalţi, autonomie,
control asupra propriei vieţi, sens şi scop în viaţă, dezvoltare personală

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
Andrus, M.R., & Roth, M.T. (2002). Health literacy: a review.
Pharmacotherapy, 22, 282-302
Camfield L. & Skevington, S.M. (2008). On subjective well-being and quality of
life. Journal of Health Psychology, 13, 764-775.
Grigoryan L, Burgerhof, J.G., Degener ,J.E, et al. (2008). Determinants of
self-medication with antibiotics in Europe: the impact of beliefs, country wealth and
the healthcare system. Journal of Antimicrobian Chemotherapy; 61, 1172-117
Kindig,D.A. (2007). Understanding population health terminology. The
Milbank Quarterly, 85, 139–161.
Taylor, S.E. (2008). Current issues and new directions in Psychology and
Health: Bringing basic and applied research together to address underlying
mechanisms. Psychology & Health, 23(2), 131-134.

BIBLIOGRAFIE OPȚIONALĂ
Ogden, J. (2007). Health psychology: a textbook (4th ed.). Maidenhead: Open
University Press.
Taylor, S. (1991) Health Psychology. New York: McGraw-Hill.
Kaplan, R., Sallis, J. and Patterson, T. (1993) Health and Human Behavior. New
York: McGraw-Hil
 MODUL 2

Rolul factorilor cognitivi în sănătate

Scopul modului: Cunoaşterea factorilor cognitivi care influenţează sănătatea şi a

mecanismelor prin care aceştia acţionează pentru a influenţa sănătatea şi stilul de
viaţă.

Obiectivele modului: la finalul acestui modul, studenţii trebuie să poată:

● Să explice rolul convingerilor despre sine, lume şi

viitor în sanogeneză şi patogeneză
● Să definească autoeficacitatea percepută şi să explice
cum influenţează acesta menţinerea sănătăţii
● Să definească stima de sine şi să explice cum
influenţează aceasta menţinerea sănătăţii
● Să definească controlul perceput şi să explice cum
influenţează acesta menţinerea sănătăţii
● Să definească robusteţea şi să explice cum
influenţează aceasta menţinerea sănătăţii
● Să definească sentimentul de coerenţă şi să explice
cum influenţează acesta menţinerea sănătăţii
● Să definească optimismul şi să explice cum
influenţează acesta menţinerea sănătăţii
● Să numească ce alte forme de control relevante în
menţinerea sănătăţii
● Să explice legătura dintre cogniţii şi stil de viaţă
● Să descrie principalele modele social-cognitive

Conţinutul modulului doi porneşte de la teoria social-cognitivă a

personalităţii, respectiv a rolului cogniţiilor despre sine, lume şi viitor în medierea
relaţiei dintre personalitate şi riscul pentru îmbolnăviri. Sunt prezentate cogniţiile
care au rol de sanogeneză, adică de protecţie pentru sănătate, cum sunt optimismul,
stima de sine, controlul perceput, autoeficacitatea, sentimentul de coerenţă şi
robusteţea. Sunt puse în discuţie mecanismele prin care cogniţiile au efecte benefice
asupra stării de sănătate. Este exemplificată legătura dintre cognitii si modificarea
stilului de viată prin prezentarea a trei modele social-cognitive relevante pentru
explicarea si modificarea comportamentelor de sănătate.

2.1 Rolul teoriei social-cognitive a personalităţii în psihologia sănătăţii

În încercarea de a depăşi controversele privind rolul factorilor interni
sau externi în înţelegerea personalităţii, teoria social-cognitivă sugerează că
personalitatea este întotdeauna un produs al interacţiunii dintre organism şi
mediu. Teoria social-cognitivă furnizează cadrul necesar pentru studierea
relevanţei personalităţii în contextul vulnerabilităţii şi rezistenţei la stres şi
boală.
 Teoria social-cognitivă respinge taxonomii şi evaluări globale ale
personalităţii tipice teoriei trăsăturilor şi încearcă să ofere informaţii
explicative despre mecanismele psihologice ce pot determina
comportamentul uman. Variabilele personale sunt derivate din înţelegerea
mecanismelor şi proceselor cognitive care influenţează funcţionarea
individului în toate aspectele sale: motivaţional, emoţional, comportamental.
Conform teoriei social-cognitive comportamentul manifest rezultă din
interacţiunea mecanismelor psihologice cu factorii de mediu, deci
comportamentul este în mare măsură discriminativ şi dependent de context.
Aceasta nu înseamnă negarea consistenţei personalităţii şi a diferenţelor
individuale de către teoria social-cognitivă. Stabilitatea personalităţii trebuie
căutată la nivelul mecanismelor psihologice şi ale evenimentelor care le
activează iar specificitatea şi discriminarea la nivelul comportamentului
manifest. Diferite comportamente pot să exprime acelaşi mecanism. Opoziţia
dintre consistenţa personalităţii în situaţii diverse de viaţă, susţinută de
modelul trăsăturilor şi specificitatea comportamentului, susţinută de modelul
situaţionist dispare prin paradigma teoriei social-cognitive. Variabilele
personale sunt conceptualizate atât ca produs (al învăţării cognitiv-sociale)
cât şi ca proces (structuri care funcţionează “aici şi acum”). Adoptând acest
punct de vedere, se recunoaşte şi se subliniază flexibilitatea adaptării şi
răspunsului uman. Prin studierea modului în care persoana selectează,
evocă, structurează cognitiv informaţia despre lume se crează un cadru valid
de înţelegere a interacţiunii persoană-mediu. Contextele şi situaţiile specifice
nu pot afecta comportamentul decât prin intermediul mecanismelor
cognitive. Omul este văzut mai mult ca o fiinţă proactivă decât ca un
organism reactiv la mediu. Premisa centrală a teoriei social-cognitive este că
omul îşi reglează comportamentul pe baza expectanţelor, a planificării şi
predicţiei, a anticipării situaţiilor şi consecinţelor acţiunilor întreprinse.
Rotter (1966) şi Bandura (1986) se numără printe primii autori care
au subliniat rolul învăţării sociale în dezvoltarea graduală şi sistematică a
personalităţii. Autorii subliniază că facultatea de a gândi este la om un proces
modelat social, că ideile sunt internalizări ale practicilor sociale. Cogniţiile
trebuie văzute nu numai ca proces ci şi ca produs al factorilor sociali cum
sunt rolul, poziţia, identitatea socială, comparaţiile cu indivizii din grupul de
referinţă. Se propune termenul de “sociocogniţie” pentru a descrie aceste
influenţe. Un termen relaţionat cu cel de sociocogniţie este cel de
“reprezentare socială” propus de Moscovici (1986). Reprezentările sociale
sunt definite ca imagini mentale prin care oamenii fac atribuţiri şi explicaţii
cauzale; acestea sunt sociale deoarece îşi au originea în interacţiunea şi
comunicarea umană, facilitând comunicarea indivizilor care aparţin
aceloraşi grupuri sociale, totodată furnizând şi un mijloc de a distinge
diversele grupuri sociale. Deseori se utilizează şi alţi termeni, precum
convingeri, reprezentări mentale, scheme mentale sau cogniţie.
Teoria social-cognitivă a personalităţii plasează pe scara intereselor
sale pe primul loc cogniţiile referitoare la sine, lume şi viitor. Ele sunt cele care
se interpun şi mediază relaţia dintre stocul de cunoştiinţe şi acţiune.
Capacitatea de a produce şi stoca reprezentări despre sine şi lume are
importante consecinţe nu numai asupra învăţării, ci şi asupra proceselor
motivaţionale prin includerea perspectivei viitorului. Reprezentările despre
sine în acţiuni viitoare pot să ajute sau să inhibe persoana în
comportamentele sale. Pe această constatare se bazează diversele forme de
terapie prin imagerie. De exemplu, în desensibilizarea sistematică clienţii
anxioşi sunt puşi să îşi imagineze reuşite graduale în confruntarea cu situaţia
anxiogenă.
Aşa cum am arătat mai sus, oamenii nu numai că reacţionează la
mediu, dar mai ales acţionează asupra lui luând în considerare semnificaţiile
şi consecinţele evenimentelor. Oamenii au o nevoie fundamentală de
semnificaţii. Kreitler şi Kreitler (1992) propun teoria orientării cognitive a
personalităţii în care elementul major este acordarea de semnificaţii. Aceasta
nu se produce ca un proces cognitiv raţional şi voluntar în care se cântăresc
beneficiile şi pierderile ci ca un proces dinamic în care convingerile şi
motivaţiile orientează semnificaţia şi deci declanşarea comportamentului.
Atribuirea de semnificaţii implică procesări ale informaţiei despre stimul.
Aceasta nu înseamnă că procesarea se realizează întotdeauna cu acurateţe.
Discriminarea şi integrarea informaţiei poate fi impietată de diverşi factori,
cum sunt presiunea timpului, aşteptări prea mari sau nevoi prea stringente.
Prin procesări informaţionale de tip subiectiv se ajunge de la stimuli obiectivi
la “constructe personale”, termen preluat de la Kelly, prin care lumea este
percepută. Un astfel de construct personal este conceptul de sine (self-
schema, self concept). Conceptul de sine lansat de teoria social-cognitivă a
stârnit un real interes în rândul cercetătorilor de diverse orientări teoretice.
Psihologia social-cognitivă admite că funcţionarea persoanei în lume
implică, pe lângă reprezentări cognitive, procese motivaţionale,
comportamente sociale învăţate şi mecanisme fiziologice şi biochimice. Aceşti
factori contribuie, alături de cei situaţionali şi de procesele cognitive şi
motivaţionale, la un anumit tip de interacţiune individ-mediu. Factorii
constituţionali pot intensifica răspunsul fiziologic şi emoţiile negative
rezultate din perceperea stimulului ca ostil sau ameninţător, după cum pot
influenţa şi procesele cognitive de evaluare. Paradigma social-cognitivă
integrează tipurile de interacţiune genotip-mediu descrise de Plomin.
Prezentăm în continuare principalele dimensiuni cognitive ale
personalităţii studiate în psihologia sănătăţii.
2.2. Autoeficacitatea
În teoria social-cognitivă a personalităţii, autoeficacitatea percepută
reprezintă o variabilă centrală în mecanismele de autoreglare a organismului la
cerinţele mediului. Conceptul de autoeficacitate (AE), propus de Bandura (1982)
reprezintă un construct relevant pentru înţelegerea factorilor protectori la stres şi
boală. Conform definiţiei lui Bandura, autoeficacitatea se referă la "convingerea
unei persoane în capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale
necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date" (1988, p. 1). AE percepută
mai poate fi definită ca o anticipare a rezultatelor pozitive în acţiunile întreprinse
datorită cunoştinţelor şi abilităţilor posedate. Percepţia propriei competenţe
modifică şi percepţia eşecului sau a performanţei reduse; în aceste cazuri, insuccesul
tinde să fie atribuit efortului redus investit în sarcină şi în mai mică măsură lipsei
competenţei necesare îndeplinirii sarcinii. Altfel spus, autoeficacitatea crescută se
asociază cu atribuţii autoprotectoare ale eşecului sau succesului.
AE ca proces cognitiv generează opţiuni, motivaţii, emoţii, idei şi
comportamente. Persoana nu numai că îşi evaluează abilităţile în lumina succeselor
sau eşecurilor trecute, dar şi optează pentru anumite sarcini, îşi dozează efortul, îşi
monitorizează progresele în funcţie de experienţa anterioară. Aşa cum Bandura
sugerează, evaluările optimiste ale autoeficacităţii pot fi considerate un imbold
suplimentar pentru intenţiile de acţiune şi pentru persistenţa în depăşirea
obstacolelor. Cu cât AE este mai accentuată cu atât nivelul de aspiraţie vizând
atingerea scopurilor propuse este mai înalt.
Convingerile despre AE afectează şi procesele gândirii şi cele atenţionale în
direcţia potenţării sau reducerii eficienţei lor. Persoanele cu AE percepută îşi
focalizează atenţia înspre analiza şi găsirea de soluţii la problemele cu care se
confruntă. Cei ce au îndoieli asupra AE îşi îndreaptă atenţia spre propria persoană,
fiind preocupate de inabilitatea lor de a face faţă situaţiei; aceste gânduri intruzive
interferează cu folosirea eficientă a potenţialului intelectual, recanalizându-l de la
cerinţele sarcinii la teama de insucces.
Anticiparea succesului sau eşecului declanşează emoţii pozitive sau negative,
care la rândul lor vor influenţa cogniţiile şi calitatea acţiunii întreprinse. Anxietatea
este indusă de cele mai multe ori nu de stimulul sau situaţia în sine ci de perceperea
ineficienţei resurselor de coping. Cercetările au demonstrat că cei ce au convingerea
că nu pot face faţă situaţiei experienţează un nivel înalt de distres (Barlow, 1991).
Percepţia copingului deficitar poate fi acompaniată şi de percepţia inabilităţii de a
controla anxietatea. Putem afirma că este vorba de o reacţie de "frică la frică" care
poate culmina cu atacul de panică.
Dacă percepţia propriei ineficacităţi în relaţie cu situaţiile ameninţătoare
duce la anxietate, percepţia inabilităţii de a atinge scopurile propuse duce la
depresie (Pervin, 1993). Considerăm că percepţia ineficacităţii personale este doar o
componentă a depresiei. Alte cauze ale reacţiei de tip depresiv rezidă în tendinţa
acestor persoane de a-şi impune standarde înalte, scopuri stringente, dublate de un
autocriticism excesiv.
Persoanele care se consideră pe sine ineficace tind să îşi limiteze
comportamentele de iniţiere şi implicare în sarcini; dificultăţile sarcinii sunt
apreciate ca insurmontabile. În contrast cu acestea, persoanele confidente în
competenţa lor vor căuta căi diferite de a exercita control asupra mediului şi de a
obţine performanţele dorite. Relaţia semnificativă dintre cele două variabile
(eficacitate şi comportament) este ilustrată de cercetările care demonstrează că
terapia focalizată pe creşterea AE ajută persoanele fobice să-şi depăşească frica şi să
adopte comportamente adecvate (Bandura, 1982). AE s-a dovedit a corela
semnificativ şi cu succesul renunţării la fumat sau cu toleranţa durerii fizice
(Karoly, 1993).
Foarte recent interesul lui Bandura şi a colaboratorilor săi s-a îndreptat spre
investigarea relaţiei dintre AE şi funcţionarea sistemului imun. Astăzi există dovezi
certe că stresul excesiv deteriorează capacitatea de apărare a organismului (Glaser
şi Kielcolt-Glaser, 1994). Cercetările lui Bandura şi colab. (O'Leary, Bandura,
Brown, 1990) demonstrează că AE percepută are un important rol de "tampon"
între stres şi impactul lui asupra sistemului imun. Creşterea nivelului celulelor T
(cunoscute ca având rol în distrugerea celulelor canceroase şi a viruşilor) a fost
demonstrată pe subiecţii cu fobie de şerpi implicaţi în antrenamentul de dobândire a
sentimentului de AE (O'Leary, 1990 b). Percepţia ineficacităţii proprii în controlul
stresorilor activează de asemenea şi sistemul endogen opioid care s-a dovedit a fi un
mediator al competenţei sistemului imun (Bandura, Cioffi şi Taylor, 1988).
Evaluarea acurată sau nu a AE se bazează, conform teoriei lui Bandura
(1986) pe patru surse majore de informaţii:
● performanţele anterioare;
● experienţa dobândită prin învăţarea vicariantă;
● persuasiunea verbală şi
● starea fiziologică din momentul anticipării şi desfăşurării sarcinii.
Bandura sugerează existenţa şi a altor surse pentru conturarea convingerii de AE.
Aşa este grupul de apartenenţă, clasa socială; percepţia colectivă a AE influenţează
într-o oarecare măsură AE individuală.
Nu fără de critici, considerăm conceptul de AE ca fiind unul major în
categoria convingerilor despre sine cu rol în menţinerea sănătăţii.

2.3. Stima de sine

Stima de sine (SS) este o componentă a schemei cognitive referitoare la sine şi
este definită în multiple moduri. Unii autori văd SS ca reprezentând o evaluare
globală a propriei persoane (Rosenberg, 1965); alţi cercetători sugerează că SS este
determinată de combinaţia dintre evaluarea propriei valori şi abilităţile de a atinge
scopurile dorite cu sentimentele rezultate din procesele de evaluare. În opinia
noastră stima de sine încorporează ambele aspecte; fiind o atitudine care descrie
gradul în care persoana are tendinţa de a se autoevalua pozitiv şi de a respinge
atributele negative, stima de sine are atât componente cognitive cât şi afective (ca de
altfel toate atitudinile). Stima de sine nu decurge din procesări informaţionale "la
rece" despre sine. Omul nu poate gândi despre sine detaşat, neimplicat afectiv. El se
simte bine sau rău în funcţie de termenii favorabili sau negativi prin care se judecă
pe sine.
SS este considerat a fi un concept-cheie în diverse discipline ale psihologiei:
socială, clinică, a sănătăţii, a personalităţii, a dezvoltării. Ideea că oamenii au o
nevoie fundamentală de stimă de sine nu este nouă în psihologie. Acum un secol
Wiliam Janes (1890) nota: "stima de sine este o dotare elementară a condiţiei
umane". Alţi autori apreciau că stima de sine este un factor de protecţie împotriva
angoasei existenţiale, atunci când omul este confruntat cu propria fragilitate şi cu
condiţia sa de muritor.
Dispoziţia de a se autoevalua este învăţată în procesul socializării când
persoana devine conştientă de valoarea proprie prin raportările la ceilalţi.
Caracteristicile cogniţiilor şi sentimentelor despre sine sunt un rezultat al
experienţelor anterioare în care succesul sau eşecul îndeplinirii scopurilor şi
sarcinilor propuse au un rol determinant. Cogniţiile şi sentimentele despre sine
stimulează persoana să se comporte în maniera în care îi permite să îşi întărească
imaginea de sine. De aceea SS este conceptualizată ca o caracteristică cognitivă de
autoprotecţie şi autoîntărire (Kaplan, 1996).
Persoanele cu tendinţe de autoevaluare negativă, datorită anticipării
eşecului, tind să experienţeze afecte negative de genul depresiei, anxietăţii, mâniei.
SS este considerată a fi o caracteristică esenţială în sănătatea mentală. Este dificil
însă de identificat dacă stima de sine este un predictor sau un indicator al sănătăţii
mentale şi stării de bine. Aron Beck relevă rolul major al SS scăzute asociată cu
evenimente de viaţă negative în declanşarea şi menţinerea depresiei. Deşi confirmată
asocierea stimei de sine scăzute cu depresia, natura relaţiei este controversată.
Există teorii care explică depresia prin prezenţa SS redusă ca trăsătură generală,
relativ stabilă. Alţi autori conceptualizează SS ca o consecinţă a activării
diferenţiate: persoanele cu SS crescută sunt activate de afecte pozitive iar persoanele
cu SS redusă de afectele negative. Al treilea punct de vedere, de origine
psihanalitică, consideră sursele sentimentului de autoevaluare şi autoapreciere ca
fiind externe, în sentimentele de iubire şi aprobare furnizate de ceilalţi.
Dacă depresia este o expresie a cogniţiilor negative despre sine, în acelaşi
timp poate fi considerată şi un mecanism defensiv pentru contracararea acelor
cogniţii negative. Adoptarea unei imagini de sine negative oferă persoanei
posibilitatea de a se elibera de încercări viitoare de a acţiona în direcţia menţinerii
stimei de sine. Cu alte cuvinte, convingerile negative referitoare la sine previn
dezamăgiri viitoare şi minimalizează impactul eşecurilor. Stima de sine crescută se
asociază cu expectanţe pentru succes, cu optimismul privind performanţele viitoare,
cu lupta pentru atingerea scopului şi persistenţa în depăşirea obstacolelor.
SS este interpretată ca o variabilă individuală relevantă în procesul stresului
şi bolii. Se asumă că SS influenţează evaluarea stimulilor, a resurselor de coping şi
moderează efectele confruntării cu circumstanţele stresante.
2.4. Locus de control
Conceptul de locus de control (LOC) este introdus de Rotter (1966). Autorul
argumentează că atitudinile şi convingerile privind relaţia cauzală dintre
comportament şi efect se conturează ca o caracteristică de personalitate globală şi
relativ stabilă. Conceptul îşi are originea în teoria învăţării sociale şi defineşte
modul în care o persoană îşi explică succesul sau eşecul prin cauze de tip intern sau
extern, controlabile sau necontrolabile.
● Locusul de control intern implică convingerea că puterea şi controlul
personal pot influenţa evenimentele, că succesele proprii se datorează
aptitudinilor şi muncii depuse.
● Locusul de control extern se referă la convingerea că puterea personală are
un efect minim asupra evenimentelor, acestea fiind cauzate de destin, şansă
sau puterea altora.
Rotter relaţionează conceptul de LOC cu alte variabile din psihologia
personalităţii cum sunt: alienarea, competenţa, autonomia, nevoia de succes,
atribuirea ş.a.
Diferenţele individuale în control se manifestă la trei nivele distincte:
a) cognitiv, convingerea privind posibilitatea de a exercita
control asupra evenimentelor;
b) preferinţa şi nevoia controlului; şi
c) comportamental - efortul depus pentru a obţine controlul.
Rotter (1975) consideră că dezvoltarea unei tendinţe interne sau externe a
LOC depinde de situaţiile obiective şi de tipul de cultură şi societate. Pentru
dezvoltarea internalităţii, situaţiile obiective cu un nivel minim de libertate şi
opţiuni sunt o condiţie sine qua non. Când un cadru social interpersonal este
controlat de o putere ostilă sau arbitrară, ca în cazul societăţilor dictatoriale,
persoanele vor avea tendinţa să-şi interiorizeze convingerea controlului extern. În
acest sens există o strânsă relaţie între LOC şi conceptul lui Seligman (1975) de
neajutorare învăţată.
Studii interculturale confirmă diferenţele în LOC între societăţile
tradiţionale (musulmane sau hindu) şi cele occidentale. Societatea tradiţională nu
numai că nu sprijină prin normele şi valorile sale internalitatea, dar uneori chiar o
reprimă sau blamează. Societatea vestică valorizează controlul intern iar persoanele
din aşa numita categorie "self-made man" se bucură de apreciere din partea
semenilor şi a instituţiilor sociale. Diferenţe în LOC s-au constatat şi în grupuri
etnice diferite în cadrul aceleaşi societăţi, dar cu statut socio-economic diferenţiat.
Astfel copiii evrei din Israel au dovedit internalitate mai accentuată decât cei arabi
din aceaşi ţară; copiii chinezi din SUA s-au dovedit mai externi decât cei americani,
la fel ca şi copii negri din Africa de Sud faţă de cei albi. Formarea internalităţii la
copii se asociază şi cu atitudini parentale consecvente, clare şi lipsite de confuzie,
educativ-constructive, ce acordă încredere, autonomie şi întăriri pozitive. Deşi
internalitatea nu este o expresie a unor capacităţi intelectuale superior dezvoltate, ea
are un rol motivaţional pozitiv pentru acţiune şi performanţă.
În prezent există conceptualizări diferite a LOC. Rotter descrie LOC ca o
trăsătură unidimensională, privind controlul personal asupra unei arii largi de
domenii ale vieţii. Alte studii, utilizând analiza factorială interpretează LOC ca fiind
o trăsătură bidimensională: o dimensiune referindu-se la controlul asupra
scopurilor şi succeselor personale, iar a doua - la controlul asupra sistemului socio-
economic şi politic. Studii recente susţin modelul bidimensional, făcând totodată
distincţia între controlul în situaţii specifice şi controlul generalizat. Totodată, se
arată că oamenii tind să adopte, o dată cu înaintarea în vârstă sau prin confruntarea
cu anumite experienţe negative de viaţă (ex. şomajul), o orientare predominant
externă. Există opinii care interpretează LOC ca un continuum, aceiaşi persoană
putând manifesta orientare externă sau internă în funcţie de situaţie sau de rolul
profesional.
Cercetări experimentale subliniază importanţa includerii LOC în studiul
stresului, sugerându-se rolul de factor protector al LOC intern. Mecanismul ipotetic
prin care LOC extern devine o formă maladaptativă în condiţiile de stres se referă
la modificările de la nivel biologic, subiectiv şi comportamental pe care perceperea
incapacităţii de control le poate induce. Se apreciază că persoana cu orientare
internă este:
(a) receptivă la informaţiile utile furnizate de mediu;
(b) preocupată de aptitudinile sale în succes şi eşec;
(c) rezistentă la încercările externe de a fi influenţat şi
(d) va lua iniţiativa în a-şi îmbunătăţi condiţiile de mediu.
Prin aceste caracteristici devine o persoană rezistentă la stres. Există
cercetători care consideră că în anumite circumstanţe un nivel înalt de internalitate
devine contraproductiv şi că doar o internalitate moderată determină ajustări
eficiente la stres. Antonovski (1991) interpretează contradicţiile rezultatelor privind
efectul LOC în stres prin distincţia pe care o consideră necesară între tipurile de
LOC. Externalitatea poate fi defensivă (când persoana atribuie eşecul factorilor
externi, protejându-se astfel pe sine) şi pasivă (care este expresia percepţiei lipsei de
control, cu efecte negative). Internalitatea, de asemenea se poate manifesta în două
moduri: responsabilă (exprimând dorinţa de a-şi asuma controlul şi
responsabilitatea pentru succes şi eşec) şi culpabilizantă (subiectul autoblamându-se
pentru eşecuri dar în acelaşi timp neacordând suficientă importanţă succeselor).
Autorul sugerează că doar internalitatea responsabilă este o sursă de sanogeneză.
Unul dintre conceptele cognitive relaţionate cu comportamentele sanogene
este Locusul de Control al Sănătăţii, elaborat de către Wallston et al. (1978).
Controlul intern se referă la convingerea că propriile acţiuni şi decizii influenţează
sănătatea şi recuperarea din boală. Controlul extern este grupat de autori în: (1)
controlul personalului medical, care implică convingerea că acţiunile
doctorilor/asistentelor influenţează starea de sănătate prin intermediul
recomadărilor, îngrijirii medicale şi a tratamentelor pe care le furnizează; (2)
controlul datorat şansei presupune convingerea că sănătatea şi boala sunt
determinate de destin.
2.5. Robusteţea
Conceptul de robusteţe (hardiness) a fost introdus de Kobasa (1979) ca fiind o
variabilă individuală cu semnificaţie în rezistenţa la stres. Robusteţea a fost definită
ca o dispoziţie de personalitate, manifestă la nivel cognitiv, emoţional şi
comportamental. Trăsătura rezultă din percepţia controlului personal, al valorii şi
semnificaţiei implicării şi din percepţia evenimentelor şi schimbărilor de viaţă ca
stimulante. Conform autoarei, robusteţea implică următoarele trei caracteristici:
● control
● angajare
● provocare/stimulare.
Controlul exprimă convingerea că evenimentele pot fi controlate şi influenţate;
această convingere nu implică expectaţii naive privind un control total al
evenimentelor ci mai degrabă perceperea abilităţilor proprii de a se raporta activ la
mediu, de a-şi asuma cu responsabilitate propria soartă.
Angajarea exprimă tendinţa implicării şi persistenţei în scopul propus,
convingerea că evenimentele au sens şi semnificaţie. Altfel spus, angajarea se referă
la abilitatea de a crede în importanţa acţiunilor întreprinse, de a avea un interes real
pentru diversele domenii ale vieţii: profesie, familie, relaţii interpersonale, instituţii
sociale.
Provocarea este o caracteristică a robusteţii ce derivă din percepţia schimbărilor
ca un aspect normal al vieţii care pot oferi şanse de dezvoltare personală; datorită
flexibilităţii cognitive şi toleranţei ambiguităţii experienţele noi sunt căutate şi
interpretate ca situaţii stimulante şi benefice. Provocarea se exprimă şi prin tendinţa
orientării spre viitor.
Constructul de robusteţe a fost elaborat pe baza rezultatelor unui studiu
prospectiv ce a urmărit timp de şapte ani peste 900 de subiecţi din punctul de vedere
al relaţiei dintre nivelul stresului şi incidenţa bolilor. Datele cercetării susţin că
anumiţi subiecţi rămân sănătoşi în ciuda stresului intens la care sunt supuşi datorită
unor particularităţi de personalitate descrise de autori sub numele de robusteţe.
Robusteţea este o caracteristică ce se structurează prin experienţele bogate, variate
şi recompensatorii avute în copilărie, adolescenţă şi tinereţe. Fundamentul teoretic
al conceptului se bazează, după afirmaţia autorilor, pe teoria psihologiei existenţiale
a lui E. Fromm şi pe principiile psihologiei lui G. Allport. Astăzi conceptul este
inclus în categoria factorilor cognitivi ce exprimă atitudini şi convingeri faţă de
lume şi a generat în ultimul deceniu un considerabil interes şi un număr apreciabil
de cercetări.

2.6. Sentimentul de coerenţă

 Experienţe de viaţă concrete şi dramatice ale unor semeni au influenţat în mod
covârşitor activitatea de sociolog şi cercetător a lui Antonovski. În urma interviurilor cu
supravieţuitorii lagărelor de concentrare, absolventul eminent în sociologie a universităţii
Harvard este impresionat de atitudinea pozitivă faţă de viaţă şi de echilibrul emoţional a
unora dintre aceştia. Ce determină situarea unor supravieţuitori ai holocaustului spre
polul de bunăstare psihică şi fizică a continuumului sănătate-boală? Care este secretul nu
doar al rezistenţei psihice şi fizice evenimentului traumatic, dar şi al recuperării din
experienţe ce au anihilat psihic şi/sau fizic atâtea mii de oameni? După trei decenii de
cercetări în sociologia medicală, Antonovski, devenit unul dintre cei mai prodigioşi
cercetători ai domeniului, consideră că poate aproxima răspunsul. "Misterul" menţinerii
sănătăţii în ciuda unor adversităţi uneori extreme, poartă numele în opinia autorului de
sentiment de coerenţă (sense of coherence).
Relaţia dintre stres, coping şi sănătate este întâi schiţată de Antonovski în cartea
Health, Stress and Coping încă din 1979 când, prea puţini psihologi îşi îndreptau atenţia
spre această asociere. "Dezvăluirea" secretului sănătăţii este făcută de autor în celebra sa
carte Unraveling the Mistery of Health (1987); iar parcursul ştiinţific al autorului, de la
observaţii empirice la formulări riguroase ale modelului de sanogeneză, este redat în
Personal Odyssey in Studying the Stress Process (1990).
Sentimentul de coerenţă (SC) este definit de autor ca o orientare cognitivă globală
ce exprimă gradul în care persoana are convingerea că:
(a) stimulii externi şi/sau interni întâlniţi pe parcursul vieţi sunt explicabili şi
predictibili;
(b) are resurse de a face faţă stimulilor;
(c) solicitările au sens şi scop, deci implicarea şi investiţia de efort este justificată.
SC nu este conceptualizat de autor ca o trăsătură de personalitate în sensul clasic al
conceptului de trăsătură. În ciuda numelui, sentimentul de coerenţă nu se referă nici la un
aspect emoţional al personalităţii. SC este "o caracteristică esenţialmente cognitivă ce
exprimă modul persoanei de a percepe, judeca şi interpreta lumea şi pe sine". Indiferent
că îi spunem sentiment, convingere sau imagine coerentă despre lume şi sine, coerenţa
derivă din sinteza celor trei caracteristici descrise în definiţie:
● comprehensiune
● control
● scop
Comprehensiunea se referă la gradul în care persoana poate înţelege situaţia prin
care trece, îi poate atribui un sens. Informaţia generată de situaţie este decodificată la
nivel cognitiv ca fiind clară, structurată, consistentă şi nu haotică, redundantă, accidentală
sau inexplicabilă. O persoană cu SC anticipează evenimentele din viitor datorită
caracterului lor previzibil. Chiar atunci când evenimentele se derulează intempestiv ele
pot fi explicate şi ordonate. Comprehensiunea nu are de-a face cu dezirabilitatea situaţiei.
Moartea, războiul, eşecul pot avea loc, dar persoana le poate găsi explicaţii.
Controlul este definit ca şi capacitatea persoanei de a percepe existenţa unor
resurse disponibile în vedera confruntării cu evenimentele stresante. "Resursele
disponibile" nu se referă doar la capacităţile personale de a face faţă situaţiei; în această
categorie se includ toate resursele la care persoana poate apela în caz de nevoie: soţ/soţie,
prieteni, colegi, divinitate, medic, organizaţie etc. În măsura în care persoana percepe
resursele personale şi sociale, ea nu se va simţi victima destinului chiar dacă
evenimentele trăite au semnificaţii personale negative.
Scopul se referă la percepţia unei finalităţi necesare sau dorite. Scopul subliniază
importanţa implicării individului în procesul de decizie şi modelare a situaţiilor de zi cu
zi, sau a celor care determină destinul personal. Evenimentele care se includ în categoria
celor cu scop perceput tind să fie văzute ca incitante şi demne de implicare. Aceasta nu
înseamnă că a pierde pe cineva apropiat, a fi concediat sau a te supune unei intervenţii
chirurgicale sunt evenimente percepute de o persoană cu SC ca fiind incitante. O astfel de
persoană va considera important mobilizarea efortului pentru a face faţă situaţiei nedorite
şi pentru a o depăşi. Dacă primele două componente vizează mai ales caracteristici
cognitive ale SC, cea din urmă reprezintă elementul motivaţional al SC.
Aşa cum am arătat, SC este definit ca o orientare generală de a vedea lumea, şi pe
sine în raport cu ea. Definirea constructului ridică problema "graniţei" acestei lumi. Ce
reprezintă lumea pentru un individ? Cu siguranţă, în lumea personală nu au relevanţă
directă evenimentele de pe întregul mapamond. Este clar că fiecare dintre noi ne stabilim
graniţele propriei lumi. Considerăm că este mai puţin important dacă persoana înţelege,
controlează, percepe finalitatea sau nu a evenimentelor care au loc în afara acestor
graniţe. Diferenţele individuale se manifestă nu numai în gradul SC dar şi în ceea ce
percepe persoana ca fiind lumea sa. Pentru unii această lume este mai îngustă, pentru alţii
mai largă. Conform lui Antonovski, oricât de îngustă ar fi lumea unei persoane ea include
în mod obligatoriu patru sfere: lumea interioară (a propriilor gânduri şi sentimente), sfera
relaţiilor interpersonale (familie, prieteni, colegi), activitatea definitorie pentru individ
(ex. profesie) şi probleme existenţiale (ex. eşec, conflicte, izolare, decese). A înţelege, a
avea control şi a percepe rostul acestor patru sfere (cel puţin, am adăuga noi) reprezintă
conţinutul sentimentului de coerenţă. În opinia personală, a nega importanţa uneia din
aceste patru sfere implică de asemenea SC redus.
Conform lui Antonovski (1987), SC se formează în perioada copilăriei şi a
adolescenţei şi se stabilizează în jurul vârstei de 30 de ani, ca o caracteristică cognitiv-
motivaţională relativ stabilă. Care sunt sursele formării SC? Antonovski (1991) citează
trei surse majore care conduc la SC:
● consistenţa experienţelor
● dificultatea sarcinilor
● participarea la decizie

Consistenţa experienţelor reflectă nevoia umană de stabilitate. Dacă persoana se

confruntă constant cu mesaje diferite, haotice, uneori chiar contradictorii îi va fi dificil să
înţeleagă lumea sa, să-şi înţeleagă propriile gânduri, sentimente sau comportamente.
Evident, consistenţa nu implică rigiditatea sau identitatea situaţiilor; totuşi, chiar într-o
lume în continuă schimbare sunt necesare anumite reguli, repere, criterii pentru stabilirea
priorităţilor. Fără o anumită continuitate între trecut, prezent şi viitor, fără un minim grad
de integrare şi armonie, ajungerea la un înţeles (comprehensiune) asupra lumii şi propriei
persoane este periclitată.
Echilibrul dintre dificultatea sarcinilor şi resurse determină conturarea
controlabilităţii. Dificultăţile ce exced sau subestimează capacităţile de a face faţă sunt
nebenefice pentru formarea controlabilităţii. Din nou se scoate în evidenţă efectul negativ
nu doar al supraîncărcării ci şi al subsolicitării.
Participarea la decizii şi la hotărârea efectelor furnizează cadrul necesar înţelegerii
scopului acţiunii. Când altcineva decide în locul unei persoane, aceasta este transformată
în obiect. Chiar dacă nu întotdeauna se poate vorbi de decizii proprii (ex. în acest sens
sunt copiii care nu pot lua în calcul datele problemei pentru a lua o decizie) importantă
este participarea şi înţelegerea motivului pentru o opţiune sau alta. Nu pot fi omise nici
originile culturale, sociale sau etnice ale SC.
Mai multe cercetări au explorat relaţia dintre SC şi starea de sănătate în condiţii
de stres. În general, datele converg spre concluzia că persoanele cu SC puternic tind să îşi
menţină sănătatea chiar în condiţii de stres acut, în timp ce persoanele cu SC slab sunt
mai vulnerabile la stres şi la boală. Se presupune că intervin următoarele mecanisme ce
relaţionează SC cu starea de sănătate: prin evaluări cognitive mai puţin ameninţătoare a
factorilor de stres reactivitatea emoţională şi fiziologică este mai redusă; prin adoptarea
unor forme de coping adecvate situaţiei problema stresantă este soluţionată, redusă sau
tolerată; prin practicarea unor comportamente sănătoase (alimentaţie, exerciţiu fizic,
consum redus de alcool etc.) starea de sănătate este întărită.

2.7. Optimismul
Publicarea cărții Helplessness: on Depression, Development and Death de către
Seligman şi colab. (1975), unde prin contrast cu aspectul cercetat autorul pomeneşte de
"optimism învăţat", poate fi considerat momentul care iniţiază studiile asupra
optimismului. De altfel, 16 ani mai târziu Seligman publică o carte intitulată Learned
Optimism, carte care indică noua orientare din Psihologia Sănătăţii.
Scheier şi Carver (1992) definesc dispoziţia spre optimism ca tendinţă generală,
relativ stabilă, de a avea o concepţie pozitivă asupra viitorului şi experienţelor vieţii.
Conceptul este derivat din teoria autoreglării comportamentului în funcţie de anticiparea
efectelor. În acest sens, optimismul mai este definit ca o structură cognitiv-motivaţională
caracterizată prin reprezentări mentale şi expectanţe pozitive privind atingerea scopurilor
propuse. Persoanele care privesc viaţa cu optimism - evaluează pozitiv mediul social şi
fizic, investesc mai mult efort pentru a preveni problemele sau pentru a le transforma,
savurează mai mult viaţa, se ajustează mai eficient la stres şi boală.
În contrast cu optimismul este descris stilul pesimist - caracterizat prin expectaţii
negative privind efectul acţiunilor întreprinse. Pesimiştii reacţionează la situaţii
problematice şi dezamăgiri prin renunţare, evitare şi negare. Repercusiunile stilului
pesimist sunt agravate de asocierea cu un stil atribuţional intern, stabil şi global.
Pesimismul din perioada de tinereţe s-a dovedit a corela cu deteriorarea stării de sănătate
la adultul de vârstă medie şi înaintată prin mecanisme imunologice.
Optimismul este interpretat ca o "trăsătură magică" în predicţia sănătăţii şi a stării
de bine, a emoţiilor pozitive şi a recuperării din boală. În studiile lui Scheier şi Carver
(1986) efectuate pe un lot de paciente cu cancer mamar şi pe un grup de pacienţi supuşi
unei intervenţii chirurgicale cardiace, optimismul a apărut a fi un bun predictor în
recuperarea post-chirurgicală şi rata de supravieţuire.
Prezenţa optimismului la studenţi la început de semestru a corelat semnificativ cu
un număr redus de simptome somatice la sfârşitul semestrului şi a sesiunii de examene
(Scheier şi Carver, 1989). S-au pus în evidenţă mai multe căi prin care optimismul
influenţează sănătatea fizică şi psihică. În primul rând se sugerează că optimismul
influenţează efortul oamenilor de a evita bolile prin atenţia acordată informaţiilor despre
factorii de risc; în al doilea rând se afirmă că optimismul este un predictor pentru
copingul activ în situaţiile de stres şi pentru utilizarea redusă a formelor de coping
evitativ, prin negare şi retragere; de asemenea, optimismul poate influenţa starea de
sănătate şi prin tendinţa de a-şi menţine dispoziţia afectivă pozitivă chiar în situaţii de
stres acut. Există şi autori care încearcă să dovedească că nu atât prezenţa optimismului
are efect benefic asupra sănătăţii, cât absenţa pesimismului, cu efectul său imunosupresiv.
Din argumentele aduse, rezultă că optimismul este o caracteristică care are
întotdeauna efecte benefice. În ciuda unor rezultate încurajatoare, au apărut o serie de
întrebări privind efectul optimismului, în special în cazul aşa-numitului optimism
nerealist sau naiv. Autorii dovedesc că optimismul poate corela cu efecte negative în cel
puţin două situaţii: când optimismul determină un comportament pasiv iar efectul pozitiv
este aşteptat de la şansă, divinitate sau ajutorul unui prieten; sau în situaţiile care deşi sunt
netransformabile, optimistul persistă cu tenacitate în schimbarea lor.

2.8. Alte forme de control

Conceptul de control, operaţionalizat în înţelegere, predictibilitate, decizie,
acţiune, schimbare, învăţare, are o relevanţă semnificativă în abordarea sănătăţii şi bolii.
Conform modelului lui Karasek şi Theorell (1992), nivelul crescut de control
neutralizează efectul stresant al unor situaţii cu cerinţe multiple, transformand-o în
activare, cu efecte benefice pentru sănătate. În schimb, atunci cand suntem obligaţi să ne
confruntăm cu un număr mare de cerinţe în condiţiile unui nivel redus de control, suntem
expuşi stresului.
În activităţile de promovare a sănătăţii, de prevenire a îmbolnăvirilor sau de
recuperare din boală, următoarele forme de control sunt importante a fi oferite:
● informaţional (ex. cunoştinţe)
● cognitiv (convingeri raţionale)
● emoţional (reducerea anxietăţii, depresiei)
● comportamental (renunţarea la fumat)
● fiziologic (biofeedback)
 ● decisional (a lua decizii potrivite situaţie)
● retrospectiv (a înţelege de ce s-a intimplat)
Persoanele pot să difere între ele şi în funcţie de:
● nevoia de control (persoane senzitive-cu nevoie de a înţelege şi controla vs.
persoane represive (care îşi reprimă această nevoie).
● percepţia controlului (unii au o tendinţă de a percepe că deţin controlul, chiar în
absenţa acestuia, care duce la iluzie a controlului, care până la un punct poate
avea un efect benefic asupra sănătăţii mentale.

2.9. Rolul cogniţiilor în modificarea comportamentelor

Cogniţiile influenţează sănătatea deoarece determină asumarea unui anumit stil de
viaţă sanogen sau patogen care la rândul său are efecte vizibile la nivelul sănătăţii unei
persoane. Factorii cognitivi amintiţi în paragrafele de mai sus au fost integraţi în mai
multe modele care şi-au propus să explice modul în care apar comportamentele de
sănătate şi de risc şi cum poate fi modificat stilul de viaţă pentru a promova sănătatea.
Cele mai cunoscute modele cognitive sunt modelul învăţării sociale (Bandura, 1977,
1986), modelul convingerilor despre sănătate (Rosenstock & Becker, 1974, 1984) şi
modelul comportamentului planificat (Ajzen, Fishbein, 1985, 1988).

2.9.1. Modelul învăţării sociale (Bandura, 1977, 1986) este un model explicativ care ne
arată că, comportamentele sunt învăţate prin imitare, datorită persuasiunii sociale sau
prin întăririle primite de la grupul de apartenenţă, prieteni. În acest sens un rol covărşitor
îl are mass media şi mesajele publicitare. Componentele principale din modelul elaborat
de Bandura sunt:
● determinismul reciproc (comportamente rezultate din interacţiuni sociale)
● cunoştinţe (informaţii relevante care pot schimba comportamentele de risc)
● expectații (convingeri privind probabilitatea consecinţei unui comportament)
● auto-eficacitatea (încrederea în abilitatea de a desfăşura acţiuni cu succes)
● învăţarea vicariantă (observarea comportamentelor altora şi a consecinţelor
acestora)
● întăriri (recompense pentru anumite comportamente)
O modalitate de aplicare a acestor principii este utilizarea diverselor forme de
mass-media. Unul dintre primele programe care a utilizat o astfel de intervenţie a fost
programul de prevenţie a BCV „Stanford Three Towns”. Acesta a inclus intervenţii
educaţionale realizate prin intermediul mai multor canale media (TV, radio, broşuri). De
exemplu, s-au prezentat persoane care modelau comportamente sanogene: participau la
exerciţii fizice, găteau sănătos etc. Programul a obţinut rezultate foarte bune în ceea ce
priveşte modificare comportamentelor de risc pentru dezvoltarea BCV în cadrul
comunităţilor unde s-a desfăşurat (Benett et al., 2004).

2.9.2. Modelul convingerilor despre sănătate (Rosenstock, Becker, 1974, 1985): conform
acestui model (figura 4.1.) persoana adoptă sau nu un comportament de risc în funcţie de:
● percepţia ameninţării bolii sau comportamentului de risc;
● a vulnerabilităţii personale faţă de accea boală;
● severitatea bolii care poate fi declanşată de acel comportament;
● autoeficacitatea, adică capacitatea sa de a renunţa la comportamentul de risc; şi
● avantajele şi dezavantajele (costurile şi beneficiile) practicării acelui
comportament (sănătos sau de risc).
Toate aceste percepţii vor determina intenţia care declanşează comportamentul
sanogen sau patogen. Alfel spus, percepţia ameninţării este influenţată de informaţiile pe
care un tânăr le are despre acel comportament sau boală şi este influenţată de trei factori:
a) valorile generale privind sănătatea (“Sunt preocupat de sănătatea mea”);
b) convingerile privind vulnerabilitatea la o anumită boală (“Mama mea este
supraponderală aşa că şi eu voi fi supraponderală”);
c) convingerile despre consecinţele bolilor (“Voi muri dacă voi avea cancer
pulmonar”).
Alţi factori care sunt relevanţi în percepţia ameninţării:
variabilele demografice (vârstă, sex, rasă, etnie)
variabile psihosociale (caracteristici de personalitate, norme sociale, presiunea
grupului)
variabile structurale (cunoştinţele despre o boală).
Evaluarea costurilor şi beneficiilor adoptării unor comportamente este un alt factor
important în formarea atitudinii faţă de comportamentele protectoare şi de risc şi are un
rol important în luarea unei decizii adecvate pentru adoptarea unui stil de viaţă sănătos.
Aceste “costuri” sau consecinţe pot fi materiale (“Nu am bani să merg la o sală de sport”)
sau psihologice ( “Nu voi mai avea atât de mult timp să stau cu prietenii mei dacă merg la
sport.”). Persoanele trebuie învăţate să evalueze aceste costuri şi consecinţe în adoptarea
unui comportament. Pe lângă aceste variabile care influenţează adoptarea
comportamentului sanogen, a fost descrisă existenţa unor amorse care declanşează
acţiunea. De exemplu, dacă o persoană suferă un infarct miocardic, va fi mai motivată să
adere la tratament sau la un stil de viaţă sanogen, în comparaţie cu o persoană care nu a
avut această experienţă.
Comportam
ent de risc

Vulnerabilita
te personală

Intenţie Comportame
Severitatea nt sănătos
bolii

Autoeficacit
ate

Cost / beneficii
comportament
sănătos
 Figura 1. Modelul convingerilor despre sănătate (Rosenstock, 1985; Becker, 1974)

2.9.3. Teoria comportamentului planificat -TCP (Ajzen, Fishbein, 1985, 1988) face
parte din categoria teoriilor social-cognitive de explicare şi predicţie a
comportamentelor de sănătate (figura 1). TCP subliniază rolul central pe care îl au
convingerile şi atitudinile în practicarea anumitor comportamente sanogene, respectiv
patogene. Aceste convingeri iau forma unor norme subiective, care pot fi:
norme descriptive, adică ce crede o persoană despre modul în care anturajul
apropiat se comportă (ex. prietenii mei fumează; colegii mei fac sport; prietenii mei
folosesc întotdeauna centura de siguranţă când sunt în maşină; fraţii mei îşi fac
regulat controlu medical); sau
norme injunctive, adică modul în care persoana percepe încurajările celor
apropiaţi de a practica sau nu anumite comportamente (ex. prietenii mei doresc ca şi
eu să încep să consum alcool ; sau prietenii mei doresc să renunţ la bătuturile
alcoolice ; sau persoanele apropiate mie ar aproba daca eu aş începe să slăbesc).
Aceste norme subiective crează presiune asupra persoanei de a practica sau de a stopa
practicarea anumitor comportamente. Totodată ele se reflectă în atitudini pro sau contra
unor comportamente (ex. este amuzant să merg pe jos zilnic 10 km ; sau este plictisitor să
am grijă ce mânănc ; este înţelept să nu mai mănânc atat de multă ciocolată ; este o
prostie să mă las de fumat ). Alte două componente esenţiale ale modelului TCP, alături
de norme şi atitudini sunt : controlul comportamental perceput (ex. pot să mă las de
fumat ; ştiu unde trebuie să merg pentru testul Papanicolau ; ştiu cum să fac faţă
obstacolelor în a nu mă lăsa tentat de consumul excesiv de alcool) ; respectiv intenţia de
a practica comportamentul (intenţionez ca în următoarele 2 luni să merg pentru un
control general la medic). Normele subiective, atitudinea şi perceperea controlului
comportamental sunt cei mai buni predictori pentru intenţia de a practica un anume
comportament, iar intenţia la rândul ei este un bun predictor pentru comportament.
Conform TPB cel mai bun predictor al comportamentului este intenţia unei persoane de a
adopta acel comportament ( de ex. „Intenţionez să fac exerciţii fizice regulat”). Intenţia
reflectă motivaţia unei persoane de a adopta comportamentul, precum şi timpul şi efortul
pe care persoana este dornică să îl depună în acest scop (Ajzen, 1991). Intenţia este la
rândul său determinată de atitudini, norme subiective şi percepţia controlului
comportamental. Prin urmare, pentru schimbarea unor comportamente de risc, este
necesară intervenţia la nivel atitudinal, al convingerilor normative şi a celor asociate cu
percepţia propriului control asupra acelor comportamente de risc, şi al formulării intenţiei
de practicare cotidiană a comportamentelor sănătoase. Multe cercetări empirice susţin
validitatea acestui model, care nu este scutit nici de critici.
 Figura 2. Teoria planificării comportamentale

Atitudinile specifice faţă de comportament

convingerile despre consecinţele unui comportament

“Dacă voi face aerobic mă voi simţi mai atractivă”
evaluarea consecinţelor comportamentului
“Este important pentru mine să mă simt atractivă”

Normele subiective faţă

de comportament INTENŢIA
de a realiza un
convingerile normative comportament
“Prietenii mei fac sport.” COMPORTAMENT
motivaţia de acceptare a “Intenţionez să merg “Fac aerobic de trei ori
convingerilor celorlalţi la o sală de sport pe săptămână.”
“Vreau să fac sport pentru regulat să fac
că şi prietenii mei fac aerobic.”
sport.”

Percepţia controlului comportamental

“Voi fi în stare să fac aerobic regulat.” (control intern)

“Voi avea acces la o sală de sport.” (control extern)

2.9.4. Modelul HAPA (Schwarzer, 1992), adică Health Action Process Approach este tot
un model cognitiv de schimbare comportamentala. Schwarzer (1992) critica Modelul
coportamentului planificat deoarece considera ca acesta omite elementul temporal in
modificarea comportamentului si nu descrie ordinea in care se dezvolta diferitele
convingeri sau directia cauzalitatii. Prin urmare, in cadrul modelului HAPA autorul
sustine includerea elementului temporal pentru a intelege mai bine modul in care
cognitiile influenteaza comportamentele de sanatate. In cadrul acestui model exista o
distnctie clara intre o faza motivationala de luare a deciziei de modificare a
comportamentului si o faza volitionala in care are loc adoptarea propriu-zisa a acestuia.
In etapa motivationala sunt incluse urmatoarele componente:
● auto-eficacitatea („cred ca pot sa incep sa fac exercitii fizice”)
● expectantele cu privire la rezultate („daca fac sport am sa ma simt mai
bine”)
● perceptia riscului („stiu ca sunt predispus riscului de a dezvolta boala
cardiovasculara”).
In etapa volitionala se asociaza factori cognitivi cu cei situationali si comportamentali.
Un anumit comportament de sanatate (ex. Exercitiul fizic) este initiat si mentinut printr-
un proces de auto-reglare a conduitei. Factorul cognitiv este reprezentat de formularea
unui plan de actiune („am sa alerg in fiecare seara o jumatate de ora in parc”) si a auto-
eficacitatii fata de mentinerea comportamentului („cred ca pot sa alerg in fiecare seara in
parc, chiar daca este frig afara sau ploua). Factorul situational este reprezentat de suportul
social primit (de ex existenta unor prieteni cu care pot alerga in parc) si de absenta
barierelor situationale (de ex. exista un parc in aporpierea locuintei mele unde pot sa
alerg). Schwarzer sustine ca ceea ce aduce nou acest model este faptul ca face legatura
intre intentie si comportament, deoarece modelele anterioare sustineau doar ca intentia
determina adoptarea comportamentului. Numeroase studii au aratat insa ca bunele intentii
nu sunt suficiente pentru modificarea comportamentului ci este necesar sa dezvoltam
planuri de implementare a acestora in practica. De asemenea, autorul modelului HAPA
imparte auto-eficacitatea in cea legata de initierea comportamentului si cea asociata
mentinerii acestuia, demonstrand in cadrul mai multor studii ca acestea sunt cognitii
diferite, utile in adoptarea comportamentelor de sanatate cum ar fi adoptarea exercitiului
fizic, screening-ul pentru preventia cancerului de san sau reducerea fumatului. Modelul a
fost criticat pentru faptul ca ignora rolul jucat de componente mai putin rationale, cum ar
fi emotiile, precum si importanta factorilor sociali si de mediu in modficarea
comportamentelor de sanatate.

Rezumat: Modulul doi porneşte de la teoria social-cognitivă a

personalităţii, respectiv a rolului cogniţiilor despre sine, lume şi viitor si
discută modul în care acestea mediază relaţia dintre personalitate şi
riscul pentru îmbolnăviri. Sunt prezentate cogniţiile care joacă un rol
important în sanogeneză, adică sunt protectoare pentru sănătate. Autoeficacitatea, stima
de sine, robustetea, sentimentul de coerentă, optimismul si controlul perceput sunt
descrise, iar mecanismele prin care aceste cogniţii au efecte benefice asupra stării de
sănătate sunt analizate si puse în discutie. De asemenea, este discutat modul în care
cognitiile influentează stilul de viată sănătos si de risc. În acest context sunt prezentate
principalele modele social-cognitive de modificare a comportamentului.
 Lucrare de evaluare nr.2:

1. M.A. are 56 de ani si în ultima vreme s-a simţi foarte rău. I s-au făcut numeroase
analize, dar de fiecare dată când se interesează în privinţa rezultatelor, medicul şi
familia evită să răspundă sau oferă informaţii foarte evazive. Comentaţi posibilele
efecte din perspectiva afirmaţiei: Oamenii au o nevoie fundamentală de
semnificaţii.
2. Doi prieteni încearcă să renunţe la consumul de alcool. Unul dintre ei are un locus
de control preponderent intern, iar celălalt - preponderent extern. Descrieţi
influenţa acestui factor asupra hotărârii luate.
3. Ilustraţi, pe marginea unui exemplu efectele negative pe care le poate avea
optimismul nerealist.
4. Consideraţi autoeficacitatea ca fiind o trăsătura globală sau una specifica,
dependenta de domenii de activitate? Argumentaţi răspunsul.
5. Alegeti un model social-cognitiv si propuneti obiective si activităti relevante
pentru realizarea unui program de preventie a fumatului.

Bibliografie obligatorie
● Baban, A & Craciun, C. (2007) Changing Health-Risk Behaviors: a review of
theory and evidence-based interventions in health psychology. Journal of
Cognitive and Behavioral Psychoterapies, 7(1), 45-66.
● Craciun, C., Schuz, N., Lippke, S. & Schwarzer, R. (2012) Translating intentions
into sunscreen use: An interaction of self-efficacy and appearance norms.
Psychology, Health & Medicine. 1-10
● Michie, S., Prestwich, A. (2010). Are interventions theory-based? Development of
a theory coding scheme, Health Psychology, 29, 1–8.
● Nickel, D. & Spink, K. (2010) Attributions and self-regulatory efficacy for health-
related physical activity. Journal of Health Psychology, 15, 53-62.
● Rivera, F., García-Moya, I., Moreno, C., & Ramos, P. (2012) Developmental
contexts and sense of coherence in adolescence: a systematic review. Journal of
Health Psychology; 1-13.
● Schwarzer, R., & Luszczynska, A., (2008). How to overcome health-
compromising behaviors: The health action process approach. European
 Psychologist, 2, 141-151. DOI: 10.1027/1016-9040.13.2.141.

Bibliografie opțională
● Băban, A., (2001). Consiliere educaţională, p 115-132, Cluj: Imprimeria Ardealul.
● Conner, M., Norman, P., (1995), Predicting health behavior, Buckingham, Open
University Press.
● Sarafino, E. (1990) Health Psychology: Biopsychosocial interactions. New York:
Wiley.
● Kaplan, R., Sallis, J. & Patterson, T. (1993) Health and Human Behavior. New
York: McGraw-Hill.
● Taylor, S. (1991) Health Psychology. New York: McGraw-Hill.

Glosar
● Auto-eficacitatea = reprezintă convingerea unei persoane că deține capacităţile
sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale necesare pentru
îndeplinirea cu succes a sarcinilor date

● Stima de sine = reprezintă o atitudine care descrie gradul în care persoana are
tendinţa de a se autoevalua pozitiv şi de a respinge atributele negative

● Robusteţe = este definită ca o dispoziţie de personalitate, manifestă la nivel

cognitiv, emoţional şi comportamental. Are următoarele componente: control,
angajare şi provocare/stimulare

● Sentimentul de coerenţă = este definită ca o orientare cognitivă globală ce

exprimă gradul în care o persoană are convingerea că: stimulii externi şi/sau
interni întâlniţi pe parcursul vieţi sunt explicabili şi predictibili; are resurse de a
face faţă stimulilor; solicitările au sens şi scop, deci implicarea şi investiţia de
efort este justificată. Sentimentul de coerenţă are trei componente principale:
control, comprehensiune şi scop

● Optimism = este definit drept o tendinţă generală, relativ stabilă, de a avea o

concepţie pozitivă asupra viitorului şi experienţelor vieţii

● Locus de control = se referă la modul în care o persoană îşi explică succesul sau
eşecul prin cauze de tip intern sau extern, controlabile sau necontrolabile
 MODULUL 3
Emoţii şi sănătate

Scopul modului: familiarizarea cursantilor cu emotiile care sunt importante pentru

promovarea si mentinerea sănătătii si cu mecanismele prin care emotiile influentează
sănătatea si îmbolnăvirile.

Obiectivele modului: la finalul acestui modul, studentii trebuie să

● Să definească emotiile
● Să diferentieze între afectivitatea pozitivă si cea negativă
● Să explice relatia dintre cognitii si emotii
● Să cunoască principalele teorii care subliniază rolul
emoţiilor în autoreglare
● Să discute explicaţiile referitoare la rolul pozitiv al emoţiilor
în sănătate
● Să explice rolul emotiilor în sănătate
● Să explice relatia dintre personalitate, emotii si sănătate

Prezentul modul porneste de la definirea emotiilor si diferentierea între afectivitatea

pozitivă si negativă si continuă cu explicarea legăturilor care există între emotii si
cognitii. Pornind de la relationarea emotilor cu cogitiile se explorează legătura emotiilor
cu sănătatea si a mecanismelor prin care emotiile pot duce la îmbolnăviri. În acest context
se detaliază si modul în care diferite tipuri de personalitate se asociază preponderent cu
emotii specifice care determină sănătatea sau boala. Se descriu principalele teorii
(cibernetică şi a eşecului în autoreglare) care postulează existenţa unei relaţii strânse între
tipurile de emoţie experienţiate şi scopurile (de sănătate) ale individului, şi se analizează
mecanismele prin care emoţiile pot fie facilita, fie inhiba urmărirea acestor scopuri.

3.1. Emoţiile
3.1.1 Definiţie şi clasificări
Emotiile reprezinta factori interni care ne motiveaza, ne directioneaza si ne
mentin comportamentele (Rubin, & McNeil, 1983). Inca de la inceputurile dezvoltarii
psihologiei ca stiinta, cercetatorii au incercat sa defineasca si sa masoare emotiile. Wundt
(1896) considera ca in urma experientei introspective emotiile pot fi descrise in functie de
trei dimensiuni: placut/neplacut, calm/agitat si relaxare/tensiune. Aproape un secol mai
tarziu, Osgood (1966) continua sa vorbeasca despre placut/neplacut ca o dimensiune a
exeperientei emotionale, dar adauga componentele de control si activare. Alti autori au
incercat sa defineasca emotiile pornind de la manifestarea acestora, respectiv au realizat
cercetari in care aratau participantilor poze care infatisau diferite expresii faciale. Pe baza
acestor fotografii, Eckman si Friesen (1972) au identificat sase emotii primare: frica,
dezgustul, furia, surpriza, bucuria si tristetea. Aceste tipuri de emotii sunt considerate
universale si innascute, deoarece pe baza expresiilor faciale care le caracterizeaza au
putut fi recunoscute si numite de catre reprezentanti ai diferitelor culturi. In 1980,
Plutchnik a propus un alt model, repectiv o „roata a emotiilor”. Acesta este compusa din
opt emotii primare care sunt reprezentate in interiorul cercului in patru perechi de opusi
(de ex. Bucurie/tristete, furie/acceptare) si opt emotii complexe care sunt reprezentate in
exteriorul cercului (de ex. Iubire, regret, dispret).
Orice emotie se poate caracteriza prin trei componente.
● componenta subiectiva (de ex furie, tristete, bucurie)
● componenta fiziologica care implica functionarea sistemului nervos autonom si a
sistemului endocrin. Asupra acestei componente avem un grad mai mic de control
chiar atunci cand recunoastem efectele cum ar fi roseata, paloarea sau transpiratia
in exces si senzatia de „nod in gat”.
● componenta comportamentala care reflecta ceea „ce se vede”, de exemplu
plansul, zambetul sau incruntarea.

3.1.2. Teorii ale emoţiilor

Publicarea cartii lui Darwin (1872) „The Expression of Emotion in Man and
Animal” marca prima incercare formala de studiu stiintific asupra emotiilor. Autorul
sustinea ca modul de exprimare al emotiilor a evoluat deoarece detinea o functie
adaptativa. De exemplu, animalele care utilizau eficient exprimarea emotiilor nu mai erau
nevoite sa se implice efectiv in lupta. La fel, in cazul oamenilor, cei care putea sa
comunice intentia de agresiune in mod eficient, reuseau sa-si inspaimante opozantii fara a
fi nevoiti sa lupte efectiv. Prin urmare, oamenii au dezvoltat modalitati complexe de a-si
arata emotiile.
James (1890) si Lange au dezvoltat o teorie asupra emotiilor in care emotiile apar
ca rezultat al perceptiei unor modificari fiziologice in corpul nostru. Perceptia unui
anumit stimul inspaimantator determina declansarea unor modificari la nivel corporal (de
exemplu tremur), iar acestea sun interpretate la nivelul cortextului si primesc o eticheta
emotionala (de exemplu teama). Cea mai importanta componenta a teoriei lui James si
Lange este aceasta etichetare, respectiv faptul ca inferam cum ne simtim pornind de la
modificarile fiziologice percepute, de exemplu „tremur, deci inseamna ca imi este
teama”. Pe baza acestei teorii, pentru a ne modifica emotiile, trebuie doar sa ne
modificam comportamentul. Pentru a nu mai fi tristi, este necesar doar sa zambim.
Aceasta teorie a fost criticata de catre Cannon (1929) care considera ca James si
Lange greseau in presupunera lor ca pentru fiecare emotie exista un set distinct de
modificari fiziologice pe baza carora noi am putea sa ne identificam emotia experientiata
la un moment dat. Chiar daca acest fapt ar fi confirmat in realitate, Cannon sustine ca
starea de activare fiziologica nu este neaparat necesara si nici suficienta pentru aparitia
emotiilor. Rapiditatea cu care experientiem emotiile uneori depaseste reactivitatea
fiziologica, deci cum ar putea acesta sa preceada emotiile? Teoria lui Cannon si Bard
sustine ca sistemul nervos autonom raspunde la fel in cazul tuturor emotiilor, respectiv
organismul se pregateste prin reactia de „fuga sau lupta” si apar modificari cum ar fi
cresterea presiunii sangvine, dilatarea pupilelor, intensificarea fluxului sangvin muscular,
cresterea secretiei de adrenalina si noradrenalina etc. In cadrul acestei teorii, in urma
perceptiei unui stimul activator, apar doua reactii paralele si distincte. Talamusul trimite
impulsuri la cortex si apare experientierea si numirea emotiei, iar in acelasi timp
talamusul trimite impulsuri si la hipotalamus si determina modificarile fiziologice.
Schachter (1964) a elaborat o teorie cognitiva pentru a explica cum apar emotiile.
Acest autor i-a criticat atat pe James si Lange, care in opinia sa afirmau gresit ca
modificarile fiziologice determina emotiile, cat si pe Cannon si Bard pentru ca sustineau
ca modificarile fiziologice si experientierea emotiilor sunt procese independente. Teoria
cognitiva a emotiilor considera ca experientierea unei anumite emotii depinde de
modificarile fiziologice, dar si de interpretarea acestor modificari aparute. Schachter si
Singer (1962) au demonstrat aceasta teorie printr-un experiment in care aratau ca desi
starea de arousal fiziologic este necesara, natura arousal-ului nu este importanta, ci ceea
ce este relevant este eticheta pe care o atribuim acestei stari. Experimentul presupunea ca
participantii primeau o injectie cu adrenalina. Cei din primul grup (A) erau informati cu
privire la efectele fiziologice secundare (tremor, palpitatii, transpiratii), cei din grupul al
doilea (B) erau dezinformati cu privire la efecte (li se spunea ca vor avea dureri de cap si
mancarimi), cei din al treilea grup (C) nu primeau nici un fel de informatii, iar cei din al
patrulea grup (D) primeau o injectie cu apa sarata si nu erau informati cu privire la
efectele secundare. Toti participantii trebuiau apoi sa astepte intr-o sala de asteptare
impreuna cu un alt participant, de fapt un complice al cercetatorilor. Acesta din urma
mima fie o emotie de bucurie fie una de furie. Emotiile traite de participantii la studiu
erau masurate prin chestionare de auto-evaluare si prin observarea gradului in care acestia
imitau comportamentul colegului. Rezultatele studiului au aratat ca cei din grupul B si cei
din grupul C au preluat comportamentul si emotia manifestata de cealalta persoana,
respectiv au devenit fie bucurosi fie furiosi. Experimentul confirma teoria lui Schachter
care spune ca starea de activare este similara in cazul mai multor emotii, si ca ceea ce este
important in definirea emotiei experientiate este modul in care noi interpretam starea de
activare fiziologica. Aspectul cantitativ al emotiei, respectiv intensitatea acesteia se poate
manifesta in absenta medierii cognitive (pot percepe o stare de activare emotionala), dar
aspectul calitativ al emotiei necesita existenta unei cognitii. Prin urmare, conform acestei
teorii, emotia este post-cognitiva.

3.2. Relaţia dintre cogniţii si emoţii

Această relaţie a fost studiată şi descrisă de A.Ellis şi A. Beck (vezi terapia raţional-
emotivă şi cea cognitivă). În psihologia sănătăţii vorbim mai ales despre:
● Afectivitate pozitiva (propensiunea de a experienţia regulat, in situaţii diverse prin
emoţii plăcute şi de a avea frecvent o dispoziţie stenică)
● Afectivitate negativa (tendinţa de a reacţiona regulat, in situaţii diverse prin emoţii
de gen furie, depresie, frică, şi de a avea frecvent o dispoziţie disforică).
Atat afectivitatea negativa, precum si cea pozitiva pot fi masurate ca stare (“pe
moment ma simt…”) si ca trasatura (“in general ma simt….”). In acest sens, scala
PANAS, elaborata de Watson (1988) masoara afecivitatea pozitiva si negativa ca trasaturi
stabile. POMPS sau Profile of Mood States scale (McNair, Lorr, & Droppleman, 1971)
reprezinta un alt instrument de masurare a afectivitatii pozitive si negative care
caracterizeaza in general o anumita persoana.
James W. Pennebaker (1992, 1995, 2003) cercetează şi demonstrează importanţa
pentru mentinerea sănătăţii şi recuperării din traumă a exprimării emoţionale prin diverse
forme: verbalizare, scris, dans, pictură, etc.
Un alt concept relevant, este cel introdus de Sifneos (1972, 1988), şi anume:
alexitimia. Etimologic cuvântul de alexitimie are înţelesul de analfabetism emoţional sau
„lipsa cuvintelor pentru emoţii”. Cercetări recente demonstrează că alexitimia nu se
rezumă la dificultatea de a „pune în vorbe emoţiile”, ci implică un deficit de procesare a
informaţiei emoţionale, cu dificultăţi de recunoaştere şi etichetare a emoţiei (Lane şi
colab., 1997). Prin urmare, alexitimia este definită ca un construct de personalitate, având
caracteristici cognitive şi afective care reflectă un deficit în procesarea şi reglarea
cognitivă a emoţiilor. Alexitimia include următoarele cinci caracteristici fundamentale:
● sărăcia şi platitudinea trăirilor emoţionale şi afective;
● dificultăţi în identificarea şi diferenţierea emoţiilor;
● dificultăţi în verbalizarea şi descrierea emoţiilor şi sentimentelor;
● fantezie săracă şi nerelaţionată cu viaţa afectivă;
● stil cognitiv orientat spre exterior, cu preocupări excesive pentru detalii, aspecte
concrete şi utilitare ale situaţiilor (Sifneos, 1996).
Alte caracteristici care pot fi tipice persoanelor cu alexitimie sunt:
● dificultăţi în discriminarea stării emoţionale de senzaţiile corporale care
acompaniază activarea emoţională
● tendinţa de a acţiona fără a verbaliza emoţiile, mimică şi expresie facială săracă,
● capacitate diminuată de introspecţie, de empatie, de reamintire a viselor
● conformism social accentuat (Taylor, 1997).
Alexitimia s-a dovedit a fi relaţionată cu riscul pentru apariţia simptomelor
somatice fără substratat organic. Un instrument care masoara alexitimia a fost dezvoltat
de Taylor (1985), respectiv Toronto Alexitimia Scale, TAS.
Alexitimia ca şi concept ce desemnează un deficit emoţional este strâns relaţionat
de un alt construct psihologic, inteligenţa emoţională, formulat recent de Salovey şi
Mayer (1990, 1993). Inteligenţa emoţională se referă la un tip de procesare a
informaţiilor emoţionale care include abilitatea de a monitoriza emoţiile proprii şi ale
altora, de a discrimina emoţiile între ele şi de a utiliza aceste informaţii în ghidarea
gândurilor şi comportamentelor. Conceptul de inteligenţă emoţională, ca şi cel de
alexitimie, sugerează existenţa unor diferenţe individuale din punctul de vedere al
abilităţilor cognitive de auto-reglare emoţională.
Alte două constructe asociate cu alexitimia şi implicit cu sănătatea mentală şi
fizică, sunt inhibiţia şi stilul coping represiv (Vaillant, 1992). Unii cercetătorii au mers
mai departe, identificând alexitimia cu un mecanism defensiv complex ce implică
negarea, represia, proiecţia, comutarea şi formarea reacţiei contrare (Hogan, 1995).

3.3. Rolul emotiilor negative si pozitive in sanatate

Majoritatea persoanelor au probleme de sanatate mentala sau emotionala la un
moment dat in viata. Cu totii suntem predispusi sa suferim datorita stresului, a
singuratatii, a incertitudinii sau a sentimentului de lipsa a controlului, iar aceste afecte ne
influenteaza la randul lor sanatatea fizica. Pe de alta parte, faptul ca oamenii au uneori
probleme de sanatate mentala si emotionala nu reprezinta automat un semn de boala
psihica. Iar sanatatea mentala nu inseamna experientierea unei stari de fericire perpetue.
In multe situatii de viata este adaptativ sa ne simtim tristi, furiosi, sau confuzi. Este
important sa constientizam aceste emotii si sa actionam asupra lor pentru a ne rezolva
problemele, modul de rezolvare al acestora constituind o modalitate de promovare a
sanatatii mentale spre deosebire de reprimarea si negarea emotiilor negative.
Relatia dintre sanatatea mentala si cea emotionala este una bidirectionala. Boala
mentala poate influenta emotiile (de ex. anxietatea sau depresia) precum si modul de
functionare al intelectului (de ex. psihozele). Pe de alta parte, dezvoltarea abilitatilor
emotionale si intelectuale este necesara pentru a determina sanatatea mentala. De
asemenea, prezenta emotiilor pozitive si a convingerilor pozitive despre sine nu este
suficienta pentru a garanta starea de bine a unei persoane, ci este nevoie si de invatarea
anumitor abilitati pentru ca oamenii sa poata adopta comportamente sanogene.
Experientele pozitive de viata care se acumuleaza ca urmare a practicarii
comportamentelor sanogene au rolul de a contribui la dezvoltarea afectivitatii si
convingerilor pozitive.
Prezenta afectivitatii negative, cat si a celei pozitive influenteaza sănătatea
mentala si fizica a persoanelor. Prin afectivitate negativa intelegem experientierea unor
emotii cum ar fi anxietatea, furia sau depresia. In cadrul psihologiei sanatatii, una dintre
cele mai studiate emotii negative este depresia. Studiile au demonstrat existenta unei
relatii intre depresie si cancer, precum si intre depresie si dezvoltarea bolii
cardiovasculare (BCV). De exemplu, depresia determina adoptarea unui stil de viata
nesanatos care la randul sau influenteaza aparitia cancerului (Dalton et al, 2002).
Persoanele depresive au de asemenea tendinta de a se izola social, fapt ce determina
inlaturarea suportului social cu rol protector in mentinerea sanatatii. Depresia ca stare
cronica a fost asociata cu riscul pentru mortalitatea datorata cancerului, mai degraba
decat episoadele depresive trecatoare (Irwin, 2007). Prezenta depresiei diagnosticate
influenteaza si evolutia bolii. Intr-un studiu realizat pe 101 de pacienti cu cancer
hepatobiliar, Steell si colaboratorii sai (2007) au aratat ca bolnavii care sufereau de
depresie aveau o rata semnificativ redusa de supravieturie comparativ cu cei care nu erau
depresivi. Depresia influenteaza evolutia rapida a tumorilor canceroase prin suprimarea
activitatii celuleor NK (natural killer), respectiv reducerea activitatii sistemului imun
(Thaker, & Kamat, 2006). De asemenea, la nivel comportamental, depresia determina
scaderea aderentei la tratament, deoarece persoanele depresive considera ca nu are nici un
rost sa continue tratamentul medicamentos. Aceste convingeri negative au un impact
negativ asupra evolutiei bolii, atat in cazul BCV cat si a cancerului.
Pe langa depresie, boala cardiovasculara a fost asociata cu prezenta furiei
(componenta emotionala), a ostilitatii (componenta cognitiva) si a agresivitatii
(componenta comportamentala). Se considera ca printre factorii preponderenti de risc
pentru BCV se numara in primul rand un stil de viata sedentar, fumatul, un nivel ridicat
de colesterol sau hipertensiunea. Rezultatele studiilor arata insa ca 50% dintre cazurile de
infarct miocardic apar la persoane care nu manifesta alti factori de risc. Prin urmare, este
necesar sa se exploreze existenta unor alti factori care pot determina prezenta bolii
cardiovasculare si a inflamatiei care o precede (Suarez, 2004). Aparitia BCV este
determinata de alti factori psihologici cum ar fi ostilitatea si experientierea recurenta a
starilor de furie. Acestea activeaza procesele inflamatorii care contribuie la evolutia BCV.
Ostilitatea si furia determina cresterea presiunii sangvine care la randul sau reprezinta un
factor de risc pentru boala cardiovasculara. Pe langa hipertensiunea care se asociaza cu
starea de furie cronica, studiile arata ca de exemplu barbatii care sunt ostili sunt
predispusi sa experientieze stari frecvente de furie si depresie care le afecteaza
functionarea sistemului imunitar si ii predispun sa dezvolte BCV si diabet de tip 2. Un alt
studiu asupra factorilor psihologici implicati in etiologia BCV a aratat ca modul de
exprimare al furiei se asociaza cu prezenta acestei boli la barbatii luati in studiu
(McDemott, Ramsay, si Bray, 2001).
Îngrijorarea a fost definită ca o repetare constantă a unui deznodământ
negativ/ameninţător, care poate periclita rezolvarea cu succes a problemelor individului.
(Mathews, 1990). Este interesant că această definiţie include o consecinţă a “procesului”
de îngrijorare, şi anume afectarea capacităţii de luare a deciziilor. Davey, Tallis şi
Capuzzo (1996) insistă asupra ideii că îngrijorarea poate atât inhiba cât şi facilita
rezolvarea de probleme. Astfel, îngrijorarea poate să interfereze cu performanţa eficientă,
să exagereze magnitudinea unei probleme şi să creeze disconfort emoţional însă tot ea
poate servi ca o strategie de coping focalizat pe emoţie (vezi modulul V) şi poate
promova căutarea de informaţii şi monitorizarea strategiilor coping, toate acestea fiind
adaptative. Astfel că, atunci când se elimină influenţa anxietăţii, îngrijorarea corelează cu
factori psihologici de rezilienţă precum coping focalizat pe problemă şi căutarea de
informaţii.
Afectivitatea negativa a fost studiata preponderent in relatie cu sanatatea fizica si
mentala. Interesul pentru psihologia pozitiva a stimulat focalizarea cercetatorilor pe
emotiile pozitive si rolul lor benefic in sanatate (Seligman, & Csikszentmihalyi, 2000).
Studiile arata ca afectivitatea pozitiva ca stare se asociaza cu o morbiditate redusa, in
timp ce emotiile pozitive ca trasatura se relationeaza cu o simptomatologie somatica si
durere redusa. Pe de alta parte, inducerea emotiilor pozitive se poate asocia si cu o stare
de activare fiziologica potential negativa pentru sanatate cum ar fi functionarea
sistemului imun, cardiovascular sau pulmonar (Pressman, & Cohen, 2005).

3.3 Relaţia dintre emoţii şi urmărirea unor scopuri de sănătate

Este aproape unanim acceptată ideea că autoreglarea se constituie, în primul rând
într-un sistem motivaţional dinamic de stabilire a unor scopuri, de evaluare a progresului
şi ajustare a obiectivelor şi strategiilor în funcţie de context. Potrivit lui Mischel, Cantor
şi Feldman (1996), putem considera un model teoretic ca fiind unul al autoreglării în
măsura în care are o referire explicită la scopuri, persoana e un agent activ în modificarea
propriului comportament şi sunt evidenţiate aspectele voliţionale în urmărirea
comportamentului.
Analiza autoreglării în sănătate nu trebuie să cadă în capcana omiterii faptului
evident că pentru a fi atins, un scop de sănătate trebuie să devină suficient de salient
pentru individ încât să aibă întâietate în faţa altor scopuri concurente şi să-şi menţină
acest atribut pe parcursul acţiunilor de atingere a scopului în cauză (DeRidder & Kuijer,
2006). Emoţiile prioritizează anumite scopuri în detrimentul altora şi constituie forţa
mobilizatoare care alimentează şi orientează comportamentul (Frijda, 1988). Analiza
impactului emoţiilor în contextul autoreglării este importantă, în măsura în care acestea
sunt sursă de feedback relevant referitor la comportament deoarece (Tice):
● Furnizează un mesaj cu rol de evaluare referitor la comportament
 ● Amplifică rolul de recompensă sau pedeapsă a consecinţelor
● Stimulează reflecţiile cognitive vis-a-vis de eveniment
Există din ce în ce mai multe voci care pun problema măsurii în care oamenii pot face
manangementul frustrărilor odată un comportament sanogen iniţiat şi a diferenţelor între
cei care autoreglează cu succes un comportament sanogen şi cei care eşuează în această
tentativă (ex. Rabiau, Knauper, & Miquelon, 2006). În acest context, integrarea
conceptelor emoţionale/motivaţionale în contextul autoreglării este demnă de analiză în
măsura în care indivizii trebuie să facă un manangement eficient al distresului şi să
rămînă, în acelaşi timp angajaţi în scopul de sănătate.
Temă de reflecţie nr. 4
Daţi exemple de contexte în care emoţiile pot influenţa
diferite comportamente preventive

3.3.1 Teorii majore

Rolul emoţiilor în autoreglare, a fost subliniat în mod explicit de către Carver şi
Sheier (1990) în Teoria Controlului (sau Cibernetică), una din primele teorii ale
autoreglării. Autorii susţin că mecanismul de bază al autoreglării este feedback-ul
negativ (negative feedback loop), denumit „negativ” deoarece are rolul de a reduce
discrepanţele dintre starea actuală şi o valoare luată drept standard şi rezultă într-un
comportament de abordare („approaching”) (ex creşterea consumului de fructe şi
legume). Un feedback pozitiv corespunde unor acţiuni de evitare („discrepancy
enlarging”), cum ar fi evitarea excesului de alcool. Scopurile diferă ca şi grad de
ierarhizare, nivelele inferioare reprezentând mijloace către scopuri supraordonate. O
poziţie ierarhică înaltă corespunde unui scop relevant pentru individ şi conectat cu
stări afective care implică prioritizarea. Emoţiile cu valenţă pozitivă, rezultate din
urmărirea scopului ar încetini acţiunea în direcţia scopului (ţinând cont că scopul
sistemului de feedback e sa reducă discrepanţele) în vreme ce emoţiile cu valenţă
negativă promovează efortul susţinut, de reducere a discrepanţelor, putând însă apărea
şi dezangajarea faţă de scopurile de sănătate (DeRidder & De Witt, 2006).
O perspectivă diferită asupra rolului emoţiilor în procesul autoreglării este însă
cea a lui Baumeister şi Heatherton(1996) care susţin ideea conform căreia datorită
concurenţei diferitelor scopuri pentru utilizarea aceloraşi resurse limitate, autoreglarea
unor emoţii negative solicită rezervele necesare atingerii scopului de sănătate. Astfel,
emoţia se leagă de autocontrol în două modalităţi:
1. Exercitarea autocontrolului (a nu fuma o ţigară) duce la o dispoziţie afectivă
negativă
2. Stările emoţionale negative predispun la eşecuri în autoreglare (cedare în faţa
tentaţiei)
Autocontrolul sau voinţa („willpower”) joacă un rol central în autoreglare, fiind
decisiv pentru rezistenţa individului în faţa tentaţiilor de moment şi conservarea
scopului de sănătate, cu impact pe termen lung. Multe forme de autocontrol implică
negarea impulsurilor sau forţarea sinelui pentru realizarea unei acţiuni contrare
tendinţei hedonice, dând naştere la emoţii cu valenţă negativă (Tice & Bratslavsky,
2000). Cu toate că nu sunt cunoscute cu exactitate mecanismele posibile prin care
emoţiile cu valenţă negativă sau pozitivă influenţează autoreglarea comportamentelor
sanogene, Baumeister, Zell şi Tice (2007) propun câteva explicaţii alternative:
➢ Reconsiderarea priorităţilor.
Trăirea unor stări emoţionale negative determină indivizii să-şi re-prioritizeze
scopurile pentru a obţine plăcerea imediată, astfel încît, tentaţiile pe termen scurt (deşi
costisitoare) par mai atrăgătoare decît scopurile pe termen lung. Unele dovezi
experimentale pentru această explicaţie provin dinspre paradigma conservării
dispoziţiei afective (mood freeze manipulation), care implică inducerea unei stări
afective, după care participanţilor li se spune că tentativele lor de ameliorare a
respectivei dispoziţii nu vor fi eficiente. Ulterior aceste manipulări se constată că
indivizii cărora li s-a indus o stare emoţională negativă şi li s-a indus „mood freeze
manipulation” consumă semnificativ mai puţine aperitive uscate (prajituri cu ciocolata,
chipsuri, sărăţele) comparativ cu cei care nu au fost supuşi unui „mood freeze
manipulation” dar cărora li s-a indus o stare emoţională negativă sau pozitivă
(Tice&Bratslavsky, 2000).
➢ Ignorarea informaţiilor relevante
„Insensibilitatea” emoţiilor la consecinţe probabiliste are ca rezultat incapacitatea
reglării nivelului de arousal (ex: probabilitatea scăzută/crescută de a primi un şoc
electric nu schimbă nivelul de arousal). Astfel, distresul duce la asumarea unor riscuri
personale şi evaluarea, mai ales a magnitudinii evenimentului şi mai puţin a
probabilităţii sale de apariţie (ex: este foarte grav să te imbolnăveşti de cancer, însă
şansa e mică).
➢ Evadarea din conştiinţă
Distresul emoţional poate fi legat de o autoconştientizare negativă, motivând indivizii
să reducă această conştientizare de sine negativă. Această strategie are efecte
paradoxale, astfel că, efortul de a stopa atenţia către sine poate duce la efectul opus,
ducând astfel la comportamente defensive şi eşec în autoreglare. Ruderman (1985)
arată că persoanele care ţin dietă tind să mănânce mai mult după ce stima de sine le-a
fost ameninţată (eşecul în rezolvarea unor probleme de matematică).
O analiză atentă a celor două abordări - cea propusă de Carver şi Sheier pe de-o
parte şi cea a lui Baumeister, pe de altă parte, precum şi a experimentelor întreprinse
de Tice şi Bratslavski (2000) relevă perspective oarecum diferite în abordarea
emoţiilor în contextul autoreglării. În vreme ce Carver şi Sheier relevă rolul adaptativ
al emoţiilor ţinînd cont de rolul lor de a semnala ameninţarea la adresa scopului (deci
emoţia se leagă de un scop specific), experimentele lui Tice & co. examinează mai
degrabă rolul unei dispoziţii afective generale, nerelaţionate cu scopul de sănătate
asupra acestuia. Acelaşi fenomen este semnalat şi în cazul emoţiilor pozitive.
Aspinwall (apud De Ridder & De Wit, 2007 propune integrarea conceptului de
„coping” în modelele de autoreglare ţinând cont de faptul că modalitatea în care
indivizii fac faţă bolilor şi aversităţii pot furniza o perspectivă valoroasă asupra
autoreglării, pe care studiul proceselor deliberative şi de planificare eşuează să o
cuprindă. Ceea ce în mod tradiţional este denumit „coping centrat pe emoţie” face şi
obiectul abordării lui Meltcafe şi Mischel (1999). Acesta invocă două tipuri de sisteme
implicate în autoreglare: unul „hot” implicat în restrângerea impusurilor şi
comportamentelor nedorite (ex. rezistenţa în faţa tentaţiei de a fuma), şi unul „cool”,
implicat în urmărirea obiectivelor individului şi în planificare (urmărirea scopului de
sănătate). Mischel subliniază utilizarea unor strategii de „liniştire” (cooling down)
precum distragerea şi distanţarea pentru a atenua activitatea sistemului „hot” (care este
emoţional, simplu, reflexiv, rapid, accentuat în condiţii de stres şi dependent de
stimulii din mediu) şi pentru a permite urmărirea scopului propus. Acelaşi lucru este
subliniat şi de Fisbach, Friedman şi Kruglanski (2003) care sugerează că o confruntare
imediată cu posibilii distractori sau ameninţări la adresa scopului stabilit poate, în fapt,
să-i amintească individului de obiectivul propus, avînd o valoare adaptativă. Astfel,
ideea contraintuitivă potrivit căreia în condiţii de stres managementul nevoilor
imediate (şi a emoţiilor aferente) este în beneficiul scopului pe termen lung devine
plauzibilă.
Temă de reflecţie nr. 5
Schiţaţi design-ul unei cercetări a cărei scop vizează testarea ipotezei
potrivit căreia reconsiderarea priorităţilor personale mediază relaţia
dintre afectivitatea negativă şi alimentaţia nesănătoasă

3.3.2. Teoria motivaţiei pentru protecţie (James, Rogers, 1985) discută rolul activării
emoţiilor negative (ex. anxietate) faţă de comportamentele de risc. Este o teorie care
integrează factorii descrişi de modelul convingerilor despre sănătate, dar include şi un
alt factor şi anume cel emoţional, (ex. frica, anxietatea) care facilitează sau inhibă
practicarea comportamentului. Teama de repercursiuni negative se transformă într-un
factor motivaţional de protecţie. O critică a acestei teoria constă în dificultatea de a
cuantifica nivelul optim al emoţiei negative care poate fi manipulată de informaţiile
oferite publicului sau pacienţilor cu scopul de a stopa/reduce comportamentele de
risc.

3.3.3 Rolul emoţiilor pozitive în autoreglare şi sănătate

Afectivitatea pozitivă poate facilita procesarea cognitivă eficientă, constituind un
factor de rezilienţă relevant. Totuşi, influenţa benefică a afectivităţii pozitive poate
apărea ca fiind surprinzătoare, în parte fiindcă acest tip de afectivitate pare atât de
simplă şi frecventă încât e greu de imaginat faptul că are un impact atât de puternic şi
consecinţe atât de serioase. Totodată, e relevant şi faptul că în mod tipic, psihologia
abordează probleme ce ţin de patologie, dileme ce trebuie rezolvate (Isen, 2002).
Interesul psihologilor asupra punctelor „tari” ale personalităţii umane merită încurajat
îm măsura în care poate constitui un model explicativ alternativ şi viabil asupra
funcţionării umane, şi, în cazul de faţă, asupra abordării comportamentelor cu rol în
sănătate.
Printre explicaţiile asupra rolului pozitiv al emoţiilor în autoreglarea
comportamentelor de sănătate, amintim:
➢ Reîncărcarea sistemului cognitiv
Angajarea în autocontrol (în accepţiunea lui Baumeister) duce la epuizarea rapidă a
resurselor din sistem şi la slăbirea autocontrolului cu efecte în autoreglarea
comportamentelor sanogene (Baumeister, Bratslavsky, Muraven, & Tice, 1998). Intr-o
serie de experimente (Baumeister, Zell, & Tice, 2007 apud Baumeister, Shamueli, &
Muraven) se constată că indivizii ”epuizaţi” (depleted), prin sarcini precum supresia
gândurilor, învăţarea unui obicei şi stoparea lui uterioră au fost mai puţin capabili să
 exercite autocontrol dacă nu au fost expuşi la emoţii pozitive, însă au dat dovada de tot
atâta autocontrol ca şi indivizii din grupul de control atunci când au fost expuşi unor
manipulări menite să inducă emoţii pozitive.
➢ Facilitarea accesării informaţiilor relevante
Afectivitatea pozitivă tinde să faciliteze autoreglarea prin acreşterea accesului către
informaţiile relevante, chiar atunci când informaţiile sunt negative şi prin
îmbunătăţirea capacităţii de luare a deciziilor.
➢ Semnalarea discrepanţelor
Higgins (1987) postulează ideea conform căreia emoţiile semnalează discrepanţele
între stările actuale şi standardele impuse, motivând indivizii să acţioneze în direcţia
atingerii lor.
➢ Facilitarea flexibilităţii cognitive
Persoanele care experienţiază o stare afectivă stenică (uşoară) tind să aibă o abordare
focalizată pe rezolvarea problemei (mai degrabă decât să apere într-o manieră rigidă
propria viziune), să raţioneze constructiv şi să atingă soluţia optimă într-o anumită
situaţie. De asemenea, afectivitatea pozitivă şi optimismul pot constitui o sursă de
autocontrol şi o resursă de coping în situaţii dificile (Aspinwall, 1998).
Temă de reflecţie nr. 6
Propuneti modalitati de dezvoltare a afectivitatii pozitive la adolescenti in
cadrul unui program de promovare a sanatatii mentale si de preventie a
bolii cardiovasculare Argumentati care ar fi rolul jucat de emotiile pozitive
in cadrul acestui program de preventie.

3.4. Relatia dintre personalitate, emotii si sănătate

Cercetatorii au explorat posibilitatea ca personalitatea este asociata cu starea
noastra de sanatate. Literatura de specialitate ofera acum un cadru argumentativ bogat in
favoarea ideii ca personalitatea joaca un rol cauzal in aparitia si evolutia diferitelor boli
sau a starii de sanatate (Wiebe, & Fortenberry, 2006). Printre tipologiile caracterizate prin
emoţii negative cu impact semnificativ asupra sănătăţii se numara: tipul A, tipul C si tipul
D de personalitate.

Tipul A (Friedman, Rosenman & Jenkins, 1978, 1986) se caracterizeaza prin:

● Sentimentul de presiune a timpului
● Competitivitate
● Implicare in munca
● Sindromul AHA (anger, hostility, aggression/ furie, ostilitate, agresivitate)
Tipul A de personalitate prezinta un risc crescut pentru patologia cardiovasculara.
Daca initial studiile s-au centrat mai ales pe tipul A de personalitate si relatia acestuia cu
aparitia bolii cardiovasculare, cercetarile recente s-au focalizat mai ales pe componenta
cognitiva de ostilitate si au identificat-o ca fiind un factor de risc important pentru
dezvoltarea bolii cardiovasculare (Myrtek, 2001). Ostilitatea este definita drept un set de
convingeri si atribuiri negative cu privire la ceilalti si la lume. Persoanele ostile se
remarca prin cinism si neincredere in ceilalti. Deoarece viata lor este caracterizata de
multiple conflicte interpersonale si de faptul ca sunt predispuse sa raspunda cu o
reactivitate fiziologica accentuata in situatii conflictuale, aceste persoane sunt
susceptibile sa dezvolte patologie cardiovasculara. De asemenea, ostilitatea se asociaza
cu o retea de suport social redusa si reprezinta un predictor pentru comportamente de risc
cum ar fi fumatul si consumul excesiv de alcool. Prin urmare, ostilitatea influenteaza atat
situatiile de viata cu care persoanele se confrunta precum si modul cum reactioneaza si
fac fata acestor situatii, determinand vulnerabilitatea lor pentru boala (Smith, 2003).
Datorita rolului jucat de catre ostilitate in riscul pentru imbolnaviri, este important sa
elaboram programe de preventie care includ reducerea ostilitatii. Un astfel de program
eficient este cel propus de Williams si Williams (1993) si care propune urmatoarele trei
elemente cheie pentru interventie:
1. realizarea de activitati de grup deoarece acestea sunt mai eficiente decat cele
individuale, ele oferind ocazia participantilor sa isi impartaseasca experientele
si sa isi dezvolt reteaua de suport social (deficitara in cazul persoanelor ostile).
2. utilizarea strategiilor cognitiv-comportamentale alaturi de tehnici de
imbunatatire a abilitatilor sociale si de control al emotiilor negative. Aici
trebuiesc incluse metode de constientizare si identificare a emotiilor, evaluarea
gandurilor si emotiilor, dezvoltarea de strategii de comunicare si rezolvare se
probleme, dezvoltarea empatiei si a ascultarii active.
3. tratamentul sa fie limitat la un numar de 6-8 sedinte in cadrul carora fiecare
abilitate sa fie exersata pe exemple de situatii practice cu care participantii se
confrunta la locul de munca, acasa sau in timpul liber.

Tipul C (Temoshok, 1990) asociat de unii cercetătorii cu riscul pentru cancer:

● Reprimare emotionala
● Depresie
● Lipsa de speranta
● Neajutorare
Tipul C de personalitate a fost descris in literatra de specialitate ca fiind un pattern de
comportamente, o modalitate de a face fata situatiilor care constituie un factor
predispozant pentru cancer. Persoanele cu acest tip de personalitate sunt stoice, gata sa se
sacrifice pentru ceilalti, sunt extreme de cooperante si compliante cu cerintele
autoritatilor. Deobicei, aceste persoane sunt incapabile sa spuna “nu”, sunt rabdatoare si
isi reprima emotiile negative. In general evita situatiile conflictuale, dar si cand sunt
expuse acestora se comporta mai degraba pasiv decat asertiv. Suprimarea emotiilor
negative si modalitatile neadecavte de coping in situatii stresante au fost asociate cu
instalarea patologiei cancerigene si evolutia negativa a bolii. Pe de alta parte, s-a aratat ca
interventiile psihologice care actioneaza asupra componentelor tipului C de prsonalitate
reduc probabilitatea de aparitie a cancerului si cresc sansele de supravietuire a pacientilor
care sufera de aceasta boala (Fernandez-Ballesteros, et al., 1997).

Tipul D (Denollet, 2000) de personalitate este implicat în riscul pentru distress, şi in

consecinţă pentru imbolnăviri frecvente. Acesta se caracterizează prin:
● Afectivitate negativa
● Inhibitie sociala
Rezultatele studiilor au demonstrat ca o combinatie intre afectivitate negativa
cescuta si inhibitie sociala constituie factori de risc pentru boala cardiovasculara.
Persoanele cu tipul D de personalitate se caracterizeaza prin stari de tensiune si disforie,
precum si de reticenta care le predispun la hipertensiune si experientierea unor emotii
negative precum depresia, factori ce contribuie la cresterea riscului pentru BCV. Prin
urmare, este important sa se intervina si asupra acestor doua dimensiuni pentru a reduce
probabilitatea de a aparitie a patologiei cardiovasculare.

Bibliografie obligatorie
Consedine, N. S. (2008). The health-promoting and health-damaging effects of
emotions: the view from developmental functionalism. In M. Lewis, J. Haviland-Jones, &
L. Feldman-Barrett (Eds.), Handbook of emotions (3rd ed., pp. 676-690). New York:
Guilford
Geers, A.L., Wellman, J.A., & Fowler, S.L. (2012). Comparative and dispositional
optimism as separate and interactive predictors. Psychology & Health, 28(1), 30-48.
Macht , M. (2008). How emotions affect eating: A five-way model. Appetite, 50(1),
1–11. doi:10.1016/j.appet.2007.07.002

Glosar

Alexitimie = sau analfabetismul emotional, este definita ca un construct de personalitate,

având caracteristici cognitive şi afective care reflectă un deficit în procesarea şi reglare
cognitivă a emoţiilor

Alfabetism emoţional = abilitatea de a recunoaşte, înţelege şi exprima adecvat emoţiile

Autoreglare= se referă, în sens larg, la eforturile indivizilor de a-şi modifica gândurile,

sentimentele, dorinţele şi acţiunile cu scopul de a atinge anumite scopuri relevante

Inteligenta emotionala = capacitatea de a gândi despre emoţii şi capacitatea emoţiilor de

ameliora funcţionarea gândirii
Personalitatea de tip A = tip de personalitate care se caracterizeaza prin sentimentul de
presiune a timpului, competitivitate si implicare excesiva in munca

Sindromul AHA= sindrom caracterizat prin furie, ostilitate si agresivitate

Ostilitate = componenta cognitiva a sindromului AHA, reprezinta un set de convingeri si

atribuiri negative cu privire la lume si la ceilalti

Personalitatea de tip C = tip de personalitate caracterizat prin reprimarea emotiilor,

depresie, lipsa de speranta si neajutorare, este predispus riscului de a dezvolta cancer

Personalitatea de tip D = tip de personalitate caracterizat prin afectivitate negativa si

inhibitie sociala, predispus distressul-ui si imbolnavirii

Rezilienţă = capacitatea adaptativă a indivizilor de a se confrunta, într-o manieră eficientă

cu stresul şi catastrofele
 MODUL IV

Rolul comportamentului în sănătate

Scopul modulului: Cunoaşterea rolului comportamentelor individuale în adoptarea unui

stil de viaţă sanogen
Obiectivele modulului: La finalul acestui modul, studenţi trebuie să poată:

● Să descrie ce este stilul de viaţă şi să discute

impactul acestuia asupra sănătăţii
● Să enumere factorii comportamentali ai stilului de
viaţă
● Să descrie modelele explicative şi de intervenţie ale
factorilor care influenţează modificarea stilului de
viaţă
● Să discute principiile promovării sănătăţii şi
dificultăţile pe care acestea le comportă
● Să descrie modelele explicative ale dependenţei de
substanţe
● Să discute factorii care influenţează abuzul de
substanţe (fumat, alcool, droguri)
● Să enumere componentele programelor de
prevenţie a abuzului de substanţe (fumat, alcool,
droguri)
● Să discute scopurile educaţiei sexuale
● Să denumească şi să analizeze obiectivele
fundamentale ale educaţiei pentru sănătate
● Să descrie tematica educaţiei sexuale prin prisma
celor şase componente de bază
● Să enumere componenetele programelor de
prevenţie ale transmiterii virusului HIV

Modulul 4 trece în revistă, în prima parte, specificul şi componentele stilului de

viaţă precum şi impactul acestuia asupra sănătăţii. Sunt enumeraţi factorii
comportamentali ai stilului de viaţă (uzul de substanţe, comportament alimentar,
activitate fizică, echilibrul somn/relaxare, alte comportamente). Se descriu modelele
explicative şi de intervenţie în promovarea sănătăţii și se discută principalii factori care
influenţează abuzul de substanţe. Consumul de tutun, alcool şi droguri sunt analizate prin
prisma efectelor pe care le au asupra organismulu, a convingerilor şi miturilor referitoare
la aceste comportamente şi a principiilor de care trebuie să se ţină cont în proiectarea
programelor de prevenţie a acestor comportamente. Sunt descrise apoi obiectivele
fundamentale ale educaţiei pentru sănătate şi ale educaţiei sexuale, precum şi
componentele unui program de prevenţie a transmiterii virusului HIV.
4.1. Conceptul de stil de viaţă
Prevalenţa şi natura bolilor s-a modificat semnificativ de-a lungul secolului XX.
Dacă la începutul secolului prezent cele trei cauze majore de mortalitate erau pneumonia,
tuberculoza şi gastroenteritele, începând cu deceniul al cincilea asistăm la o modificare
radicală a cauzelor de deces. Bolile cardiovasculare, cancerul, accidentele iau locul
bolilor microbiene şi infecţioase. Schimbarea se datorează pe de o parte succeselor
medicinei moderne în combaterea bolilor infecţioase, iar pe de altă parte schimbărilor în
stilul de viată.
Modificările sociale rapide rezultate din dezvoltarea economică,
industrializare şi urbanizare, destructurarea tradiţiilor şi coeziunii familiale, bombardarea
informaţională, caracterul intempestiv şi imprevizibil al multor evenimente, au erodat
rezistenţa individului la multiplele solicitări psihosociale la care este supus. Totodată s-a
impus un nou stil de viaţă în care sedentarismul, supra-alimentaţia, fumatul, munca
hectică, consumul de alcool, devin comportamente comune. Astfel, omul modern devine
vulnerabil la o nouă categorie de boli, cu etiologie plurifactorială, în care stilul de viaţă
joacă un rol proeminent. Acest fapt le-a conferit bolilor cardiovasculare, cancerului,
diabetului, sindromului imuno-deficient achiziţionat, numele de “boli ale civilizaţiei”.
Conceptul de stil de viaţă defineşte totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare
care afectează starea de sănătate. Factorii comportamentali ai stilului de viaţă se pot
constitui în:
● factori de risc pentru îmbolnăviri, răniri şi morţi premature (ex: fumat,
conducerea autovehiculelor cu viteză excesivă şi/sau fără centuri de siguranţă,
relaţii sexuale neprotejate etc.);
● factori protectori ai stării de sănătate (ex: practicarea regulată a exerciţiilor
fizice, alimentaţie raţională, suport social etc.).
Datorită efectului stilului de viaţă asupra sănătăţii, prima categorie de factori
comportamentali poartă denumirea de stil de viaţă patogen sau negativ, iar cea de a doua
categorie constituie stilul de viaţă imunogen sau pozitiv.
Din punctul de vedere al frecvenţei şi intensităţii, comportamentele stilului de
viaţă nesănătos pot fi în exces (fumat, consum de alcool, de carne roşie etc.) sau în deficit
(exerciţiu fizic, somn, relaxare etc.).
Se vehiculează şi clasificarea - comportament nesănătos minim, moderat, sever
şi letal, clasificare care nu se dovedeşte operantă, deoarece graniţele între categoriile
enumerate sunt dificil de trasat, diferenţele individuale fiind deosebit de mari.

Temă de reflecţie nr. 1

Ce modificări ale stilului de viaţă ar trebui să facă un bolnav cu
boală cardiovasculară?. Daţi exemple de comportamente în
exces şi în deficit care au putut favoriza boala cardiovasculară

4.1.2 Componentele stilului de viaţă

Rolul factorilor comportamentali în etiologia, evoluţia şi recuperarea din boală
este astăzi tot mai clar precizat şi înţeles. Peste 50% din cauzele de mortalitate din ţările
dezvoltate (inclusiv Europa centrală şi de est) se datorează factorilor comportamentali
(vezi tabelul 4.1)

Tabel 4.1 Cauzele de mortalitate din ţările dezvoltate

Cauză
Procent din total
Stil de viaţă 50
Factori biologici 25
Factori de mediu 15
Sistem medical 10
Sursă: Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), 1993

Importanţa factorilor comportamentali asupra stării de sănătate s-a confirmat prin

acumularea unor studii epidemiologice şi prospective relevante. De exemplu, studiul
Alameda California, care a luat în observaţie 7.000 de subiecţi urmăriţi longitudinal timp
de 8 ani, a identificat şapte caracteristici comportamentale care reduc semnificativ riscul
pentru îmbolnăviri:
1. a nu fuma (şi a nu fi fost fumător)
2. activitate fizică regulată
3. menţinerea greutăţii potrivite
4. evitarea gustărilor între mese (cu excepţia fructelor)
5. mic dejun regulat
6. 7-8 ore somn pe noapte
7. consum moderat de alcool.
Studiul a estimat că o persoană în vârstă de 45 ani care practică şase-şapte
comportamente drept obişnuinţe, va avea o speranţă de viaţă cu 11 ani mai mare decât cea
care practică doar unul-trei comportamente.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că procentul de 50% din totalul
deceselor datorare stilului de viaţă ar putea fi evitat prin modificarea stilului de viaţă.
Astfel, doar evitarea fumatului ar reduce cu 25% mortalitatea prin cancer, iar o reducere
de 10% a greutăţii unui bărbat de 35-55 ani ar determina o scădere a bolilor
cardiovasculare cu 20%, având un impact pozitiv şi asupra frecvenţei artritei
degenerative, cancerului gastro-intestinal, diabetului şi a accidentelor cerebrale.
Conştientizarea mai profundă, atât la nivel individual cât şi la cel populaţional, a
semnificaţiei pozitive sau negative a fiecărui comportament sumarizat în tabelul 4.2 ar
produce o reducere importantă a morbidităţii şi mortalităţii prin maladiile civilizaţiei.

Tabel 4.2. Factorii comportamentali ai stilului de viaţă

1. Uzul de substanţe
nicotina (fumat activ, pasiv, orice tip de ţigaretă, pipă)
consum de alcool (depăşirea consumului ocazional)
medicamente, droguri (non-aderenţa, automedicaţia, autoinjectarea drogurilor)

2. Comportament alimentar
balanţă calorică(aport-necesitate)
balanţa dietei (proteine, glucide, lipide, vitamine, minerale)
 regularitatea meselor (3 mese/zi)
preferinţe culinare (carne albă vs. roşie, vegetale, fructe vs. dulciuri, condimente)

metode de preparare şi conservare (fierbere vs. prăjire, îngheţare vs. proaspete)

3. Activitate fizică
tip de mişcare aerobic (flexibilitate, vigoare)
frecvenţa (3-5/săptămână)
intensitate (60-90% din capacitatea cardiacă maximă)
durată (20-60 minute)

4. Somn, relaxare
7-8 ore de somn zilnic
hobiuri
exerciţii de relaxare, meditaţie
echilibru muncă/recreaţie

5. Alte comportamente preventive

imunizări/vaccinări
verificări medicale periodice
autoexaminări (ex: palparea sânilor, testiculelor)
comportament sexual (evitarea sarcinilor nedorite, a avorturilor septice, a
bolilor cu transmisie sexuală prin utilizarea prezervativelor sau partener stabil)
comportament la volan (utilizarea centurilor de siguranţă, viteză redusă, etc.)
evitarea expunerii excesive şi neprotejate a pielii la soare
evitarea accidentelor domestice şi ocupaţionale

Factorii comportamentali de risc au un rol important în etiologia şi evoluţia

bolilor; de exemplu, peste 25% din bolile cardiovasculare ar putea fi evitate prin
modificarea unui singur comportament de risc – fumatul. Comportamentele de risc care
sunt în relaţie cu cele mai importante cauze de deces sunt:
a) fumatul, sedentarismul, alimentaţia necorespunzătoare, stresul - în tulburările
cardiovasculare;
b) fumatul, consumul de alcool, alimentaţia neechilibrată, expunerea la soare
neprotejat - în cancer;
c) alimentaţia neechilibrată, stresul, sedentarismul - în accidentele vasculare
cerebrale;
d) consumul de alcool, droguri, conducerea fără utilizarea centurilor de siguranţă,
stresul - în accidente (inclusiv accidentele de maşină).

Caracteristicile comportamentelor relaţionate cu sănătatea:

a) Comportamentele relaţionate cu sănătatea sunt determinate de factori diferiţi. De
exemplu, fumatul poate avea o funcţie de “rezolvare” a situaţiilor de stres, în timp
ce activitatea fizică poate fi relaţionată cu accesul la o sală de sport.
 b) Factori diferiţi pot controla acelaşi comportament în mod diferit la persoane
diferite. De exemplu, fumatul poate fi determinat de inabilitatea adolescentului de
a-şi face prieteni, de abilităţi scăzute de management al situaţiilor de stres sau de
nevoia de acceptare într-un grup de colegi.
c) Factorii care controlează comportamentul se schimbă în timp. De exemplu, un
tânăr fumează la început pentru a se identifica cu normele grupului său de
prieteni, pentru ca mai târziu fumatul să aibă o funcţie de control al situaţiilor de
stres. Un alt exemplu este cel legat de exerciţiu fizic. Elevii fac sport prin natura
programei şcolare, însă după ce îşi finalizează studiile renunţă la exerciţiul fizic.
d) Comportamentele relaţionate cu sănătatea şi factorii care îi controlează diferă de
la individ la individ. Un tânăr poate începe să consume alcool din motive sociale,
după care alcoolul să aibă o funcţie de “rezolvare” a problemelor emoţionale;
pentru un alt tânăr etapele pot fi diferite.

Funcţiile comportamentelor de risc pentru tineri (Nutbeam,1994, Booth& Waters, 1994):

(a) exprimarea opoziţiei faţă de autoritatea adultului şi normele convenţionale ale
societăţii – ex. consumul de droguri;
(b) o modalitate de a se identifica cu grupul şi de a fi acceptat de grup – ex. fumatul;
(c) exprimarea şi confirmarea valorilor identităţii personale – ex. consumul de alcool;
(d) un semn de maturitate prin adoptarea unor comportamente adulte – ex. consumul
de alcool, fumatul;
(e) mecanism de coping, de adaptare la situaţiile de stres, frustrare, inadecvare, eşec
sau la situaţiile anticipate ca fiind de eşec – ex. consum de alcool, droguri, fumat;
(f) o funcţie de recreere, amuzament, experienţe inedite sau pentru a “rupe” rutina –
ex. consumul de droguri.
Studiile în domeniu arată că în general comportamentele de risc nu apar izolate ci
într-un set comportamental. Relaţia dintre fumat, consumul de alcool şi consumul de
droguri ca şi între consumul de alcool sau droguri şi actele sexuale neprotejate sunt cele
mai semnificative. S-a evidenţiat o relaţie inversă între fumat şi exerciţiu fizic, tinerii care
sunt activi din punct de vedere al activităţii fizice fumează într-o proporţie semnificativ
mai mică decât cei care sunt inactivi sportiv.
Temă de reflecţie nr. 2
Alegeţi un comportament de risc, gidându-vă după tabelul 4.2.
Care sunt factorii care îl pot influenţa? Ce funcţie poate avea, în
economia comportamentală a individului, respectivul
comportament?

4.2. Modele ale factorilor care influenţează stilul de viaţă

Cercetătorii din domeniul psihologiei sănătăţii au dezvoltat mai multe modele
explicative (de ce se practică sau nu anumite comportamente), predictive (factori,
caracteristici care pot să anticipeze practicarea unor comportamente specifice) sau de
intervenţie (pentru modificarea comportamentelor de risc sau întărirea a celor de
protecţie).
 Pentru a asigura eficienţa intervenţiilor psihologice, Michie şi Abraham (2004)
recomandă elaborarea de intervenţii bazate pe teorie şi date empirice. Prin urmare, şi în
cazul prevenţiei primare şi secundare a bolilor, trebuie identificate acele modele şi teorii
care s-au dovedit eficiente în reducerea riscului de apariţiei sau evoluţie nefavorabilă a
bolii. Cele mai utilizate modele de schimbare a comportamentelor de risc şi neadecvate
sunt:
● Modelul Învăţării sociale (Bandura, 1977, 1986)
● Modelul Convingerilor despre Sănătate (Rosenstock, 1974)
● Teoria Comportamentului Planificat (Fishbein & Ajzen, 1975)
● Modelul Stadiilor Schimbării (Prochaska şi DiClemente, 1984, 1986).
Primele trei modele sunt detaliate în cadrul Modulului II (Rolul factorilor
cognitivi în sănătate)

Modelul stadiilor schimbării (Prochaska şi DiClemente, 1984, 1986) a fost

elaborat iniţial pentru a înţelege schimbarea comportamentului de a fuma (figura 4.1.)
Ulterior a devenit unul dintre cele mai populare modele de modificare comportamentală,
utilizat cu succes în cazul tratamentului pentru adicţii şi probleme comportamentale, cum
ar fi: controlul greutăţii, exerciţiul fizic, consumul de droguri şi abuzul de alcool.
Asumpţia din spatele acestui model este aceea că modificarea unui comportament
se realizează treptat şi presupune parcurgerea unui număr de stadii, caracterizate de
atitudini, credinţe şi valori diferite. Prin urmare, conceptul cheie în cadrul acestui model
este acela de stadiu. Modificarea comportamentală presupune parcurgerea a şase stadii:
(1) pre-contemplare: nu există dorinţa de schimbare şi/sau problema
(comportamentul de risc) nu este conştientizată ca „problemă”;
(2) contemplare: apare intenţia de a schimba comportamentul de risc în
următoarele 3-6 luni, dar fără realizarea unui plan concret în acest sens, fără a învăţa
modalităţi de a iniţia modificări comportamentale;
(3) pregătire pentru acţiune: apare intenţia de a trece la acţiune în următoarea
lună, intenţie care de multe ori este declarată explicit, şi se explorează modalităţile în care
schimbarea poate fi realizată;
(4) acţiunea în vederea realizării schimbărilor scontate (de ex. scăderea în
greutate sau renunţarea la fumat); se învaţă modalităţi specifice de modificare sau
diminuare a comportamentelor de risc, se pun în aplicare aceste modalităţi şi se
înregistrează progresele obţinute);
(5) menţinerea comportamentelor noi dezirabile) achiziţionate în urma procesului
de schimbare;
(6) evitarea recidivelor, adică a comportamentelor de risc. Parcurgerea acestor
etape pot implica şi perioade de recăderi în stadiile anterioare, dar acestea nu sunt
considerate un eşec, ci o oportunitate de învăţare.
Progresul de-a lungul stadiilor este atins prin diferite procese de schimbare,
respectiv prin ceea ce face o persoană pentru a-şi modifica comportamentele, emoţiile şi
gândurile şi a avansa la o etapă următoare.
Modelul stadiilor schimbării este considerat în literatura de specialitate ca fiind
util pentru elaborarea intervenţiilor de modificare comportamentală. Identificarea
stadiului în care se află o persoană la un moment dat permite adaptarea intervenţiei astfel
încât aceasta să răspundă nevoilor specifice de schimbare. Scopul intervenţiei psihologice
este acela de a ajuta persoana să progreseze de-a lungul stadiilor schimbării
comportamentului ţintă.
Prochaska (1994) descrie stadiile schimbării ca fiind integrate într-un continuum
cognitiv-comportamental. Primele două stadii (pre-contemplarea şi contemplarea) sunt
cognitive deoarece persoanele aflate în aceste stadii „se gândesc” doar la modificarea
comportamentală, evaluând costurile şi beneficiile implicate. Prin urmare, Prochaska
(1994) recomandă ca intervenţiile psihologice care vizează persoanele din aceste stadii să
se focalizeze pe aspectele cognitive (de ex convingeri despre boală şi consecinţele
acesteia, convingeri despre tratament). După ce persoana în cauză a formulat o intenţie de
schimbare comportamentală, intervenţiile psihologice se vor focaliza pe aspectele
comportamentale şi vor utiliza strategii în acest sens: controlul recompenselor, controlul
stimulilor, contra-condiţionarea.
Dacă persoana se află în stadiul de pre-contemplare, aceasta implică faptul că
aceasta nu se va gândi la schimbarea stiului de viaţă, nu va conştientiza consecinţele
negative ale comportamentelor de risc, nu va considera că aceste consecinţe „se aplică” şi
propriei persoane sau va simţi că nu deţine controlul asupra modificării
comportamentelor. În acest stadiu trebuie utilizate strategii pentru a convinge persoana de
beneficiile adoptării unui stil de viaţă sanogen sau a aderenţei la tratament. În acest scop
pot fi utilizate: strategii de relaţionare interpersonală, personalizarea factorilor de risc şi
oferirea de informaţii despre beneficiile adoptării comportamentelor sanogene.
Stadiul de contemplare se caracterizează printr-o ambivalenţă cu privire la dorinţa
de schimbare. Perspectiva schimbării stilului de viaţă determină o supra-apreciere a
costurilor schimbării (ex. timp, efort, costuri financiare, psihologice, etc). Prin urmare,
intervenţiile psihologice adresate persoanelor din acest stadiu îşi propun drept obiectiv
analiza barierelor şi beneficiilor percepute în legătură cu schimbarea comportamentală.
De asemenea, se vor căuta soluţii pentru depăşirea barierelor percepute.
Persoanele ajunse în stadiul de pregătire pentru acţiune au luat decizia să îşi
modifice comportamentul. De exemplu, o persoană care a decis să îşi schimbe dieta
nesănătoasă, poate să înceapă deja în acest stadiu să reducă consumul de sare.
Intervenţiile psihologice se vor focaliza pe planificarea modificăriilor comportamentale şi
recompensarea eforturilor de schimbare. În acest scop pot fi utilizate tehnici cognitiv-
comportamentale.
Stadiul acţiunii presupune modificarea efectivă a comportamentului. Intervenţiile
psihologice vor cuprinde în acest stadiu tehnici comportamentale cum ar fi:
recompensarea, controlul stimulilor, auto-monitorizarea (ex. tehnica jurnalului),
planificarea şi utilizarea suportului social disponibil. De asemenea pot fi utilizate şi
tehnici cognitive precum refraiming-ul care ajută la perceperea dificultăţilor întâmpinate
ca pe o sursă de informaţie pentru perfecţionarea strategiilor de schimbare şi nu ca pe o
barieră în calea acesteia.
Menţinerea comportamentului şi prevenirea recăderilor constituie stadiile finale în cadrul
procesului de modificare comportamentală. Pentru persoanele aflate în aceste stadii se
vor analiza strategiile care s-au dovedit cele mai eficiente (de ex. Persoana va fi întrebată
„ai reuşit să nu fumezi timp de şase săptămâni. Ce crezi că te-a ajutat în acest sens?”) şi
vor fi recompensate modificările comportamentale realizate. De asemenea, se va sublinia
ideea că schimbarea comportamentului este un proces şi prin urmare, recidivele sunt
posibile şi normale, fiind totodată şi oportunităţi de învăţare. Consilierul va încuraja
pacientul în eforturile sale de a modificare comportamentală şi îl va ajuta să se focalizeze
pe progresele înregistrate, mai degrabă decât pe eşec.

menţinere

acţiune

pregătire

contemplare

precontemplare

Fig. 4.1 Modelul stadiilor schimbării

Temă de reflecţie nr. 3

Care sunt avantajele dar şi punctele slabe ale modelului stadiilor
schimbării? Schiţaţi un program de promovare a exerciţiului fizic în
care să descrieţi activităţi specifice pentru fiecare stadiu

Modelul stadiilor schimbării poate constitui un cadru util pentru proiectarea unor
programe de prevenţie a comportamentelor de risc. Mai mult, acesta a fost preluat şi
utilizat de către Miller şi Rollnick (1991) în conceperea unei strategii de pregătire a
persoanelor pentru schimbarea comportamentelor de risc, strategie pe care au denumit-o
interviu motivaţional.

Interviul motivaţional (IM) este o metodă particulară de a-i ajuta pe oameni să

recunoască faptul că se confruntă cu o problemă şi să acţioneze pentru rezolvarea
problemelor prezente şi viitoare. Scopul acestuia este să reducă ambivalenţa referitoare la
comportamentul în cauză şi să motiveze persoanele pentru a acţiona în direcţia
schimbării. Strategiile interviului motivaţional sunt mai degrabă persuasive decât
coercitive, mai mult suportive decât argumentative. Consilierul evaluează, într-o primă
etapă, disponibilitatea pentru schimbare a clientului, utilizând, preponderent modelul
stadiile schimbării propus de autorii sus-menţionaţi. În continuare IM, urmăreşte cinci
principii de bază, şi anume:
1. Exprimarea empatiei. Consilierul empatic urmăreşte să adreseze preocupările
clientului, pornind de la premisa că acestea sunt justificabile, comprehenisbile şi
(din perspectiva pacientului) valide.
2. Dezvoltarea discrepanţei. Miller (1983) a descris această ca şi „disonanţă
cognitivă”, împrumutând conceptul lui Festinger. Acest lucru se poate realiza
 conştientizând clientul referitor la costurile comportamentului său. Un alt aspect
important implică clarificarea scopurilor importante pentru client şi explorarea
consecinţelor comportamentului prezent, care intră în conflict cu scopurile sale.
3. Evitarea argumentării.Acest principiu se bazează pe ideea conform căreia
argumentarea directă tinde să dea naştere la rezistenţă din partea oamenilor.
Apărarea rigidă a unei poziţii are drept consecinţă activarea unui comportament
opus şi defensiv din partea celuilalt.
4. Managementul rezistenţei. Un scop important al MI este evitarea consolidării sau
activării rezistenţei clientului. Consilierul utilizează afirmaţiile clientului, pe care
le pune într-o nouă perspectivă, astfel încât să creeze încă o premisă pentru
schimbare (ex: Clientul:” Nu beau chiar atât de mult”, Consilierul:”Consideri că
testul nu a fost efectuat corect, sau nu s-a calculat bine”)
5. Dezvoltarea autoeficacităţii. Se recunoaşte faptul că insuflarea încrederii şi a
speranţei este un factor de motivare puternică. Clientul este responsabil pentru
alegerea şi înfăptuirea schimbării şi că există mai multe abordări alternative care îl
pot ajuta să-şi îndeplinească scopurile propuse.

Teoria difuzării informaţiei şi comunicării (Rogers, 1983). Modelul descrie opt

condiţii prin care mesajele despre sănătate devin eficiente. Modelul mai poartă şi numele
„Modelul celor “8P” de la descrierea modului în care informaţiile trebuie să fie transmise
către public:
● Pervaziv
● Popular
● Personal
● Participativ
● Pasionant
● Practic
● Persuasiv
● Profitabil

Temă de reflecţie nr. 4.

Formulaţi în două fraze un mesaj de sănătate care să
respecte cât mai mult dintre principiile cuprinse în modelul
celor 8P (identificaţi componentele atinse).

Formulaţi în două fraze un mesaj de sănătate care să respecte cât

mai mult dintre principiile cuprinse în modelul celor 8P (identificaţi
componentele atinse).
Un model integralist de interventie si promovare a sanatatii este modelul
Diagnostichează-Actionează, elaborat de Green si Kreuter in 1991 (vezi figura de mai
jos).
Modelul „Diagnostichează/Acţionează”.Modelul lui Green& Kreuter (1997) este un
cadru de referinţă pentru evaluarea şi dezvoltarea sistematică a programelor de educaţie pentru
sănătate. Are ca principiu fundamental ideea că schimbările comportamentale de durată, în
domeniul sănătăţii, sunt de factură voluntară. Astfel, schimbarea în cunoştinţe şi practici de
sănătate e direct relaţionată cu participarea activă a individului. Educaţia adecvată în domeniul
sănătăţii e considerată a fi tratament pentru o problemă diagnosticată corespunzător în populaţia
ţintă.
Faza „Precede (Diagnostichează)” implica 5 tipuri de diagnostic:
1. Diagnostic social. Acest tip de diagnostic vizează mai ales identificarea şi
evaluarea problemelor sociale (ex. nivel de saracie; discriminare si excludere sociala, etc)
cu impact asupra unei populaţii ţintă. Aceasta necesită o înţelegere în detaliu a
problemelor sociale care afectează viaţa pacientului, consumatorului, elevului sau
comunităţii care pot constitui grupul ţintă a unui proiect de prevenţie/ intervenţie.
2. Diagnostic epidemiologic. Oferă date despre incidenta si prevalenta
boli/bolilor si despre cauzele majore de mortalitate şi morbiditate. Aceste date (care de
multe ori exista la nivel unor institutiii abilitate sa le colecteze) pot facilita evidenţierea
unor legături între problemele de sănătate publică şi calitatea vieţii şi duc la stabilirea
unor priorităţi de sănătate care să se constituie în repere ale dezvoltării programelor de
sănătate şi fac posibliă delimitarea responsabilităţii între profesioniştii implicaţi şi
organizaţii.
3. Diagnosticul comportamental şi de mediu are drept scop identificarea
sistematică a practicilor de sănătate (ex. fumat, sedentarism, abuz de alcool, etc.) şi a
altor factori care pot avea legătură cu probleme de sănătate (ex: factori climaterici, sistem
medical). O componentă importantă este şi stabilirea măsurii în care fiecare
comportament poate fi schimbat precum şi a importanţei sale relative. Aceasta permite
alegerea unor comportamente care vor deveni ţinta unor intervenţii educaţionale
specifice.
4. Diagnosticul educaţional/organizational evaluează cauzele
comportamentelor identificate în etapa nr 3 (adică în ce măsură au existat/există campanii
de informare-educare, seminare de educaţie pentru sănătate, discuţii publice de
conştientizare a populaţiei) la nivelul organizatiilor. Se identifică astfel factori precum cei
predispozanţi, favorizanţi şi de menţinere din care vor fi selectaţi acei factori care
urmează să fie supuşi modificării şi care vor rezulta în schimbări comportamentale.
5. Diagnosticul politicilor publice relevante pentru sănătate se focalizează pe
identificarea dimensiunii legislative, administrative şi de reglementare a unor
comportamente/factori/situatii de risc sau de protectie (ex. interzicerea alimentelor fast-
food in scoli; oferirea de abonamente gratuite la baze sportive pentru tineri, etc.) care
există şi care eventual trebuie adresate înainte de implementarea propriu-zisă a
programului.
Faza „Procede (Acţionează)” implică, la rândul său încă 4 etape. Acestea vizează
intervenţii manageriale şi economice, necesare creării unor medii sociale care să faciliteze stiluri
de viaţă sănătoase.
6. Implementarea programului
7. Evaluarea procesului
8. Evaluarea impactului
9. Evaluarea resurselor
În practică, fazele „Diagnostichează” şi „Acţionează” funcţionează într-o ciclicitate
permanentă. Informaţiile adunate în faza de diagnostic ghidează intervenţia în etapa acţiunii
propriu-zise. Aceleaşi informaţii furnizează criterii de evaluare a succesului intervenţiei
desfăşurate în cea de-a doua etapă, precum şi modul în care intervenţiile trebuie modificate
pentru a-şi atinge scopurile şi obiectivele propuse.
 Fig. 4.3 Modelul „Diagnostichează/Acţionează”

Temă de reflecţie nr. 5

Daţi exemple de contexte şi de actori care pot dezvolta
programe după modelul propus de Green şi Kreuter.
Particularizaţi la cazul consumului de alcool.

Principii şi tipuri de prevenţie ale comportamentelor de risc

Programele de promovare a sănătăţii vor viza reducerea comportamentelor de
risc, respectiv a fumatului, consumului de alcool şi droguri, a comportamentului
alimentar şi sexual deficitar şi vor încuraja practicarea comportamentelor protective
(exerciţiul fizic, relaxare, etc). Tabelul de mai jos sintetizează principalele aspecte care
trebuie avute în vedere atunci când realizăm programe de promovare a sănătăţii:

Tabelul 1. Principii ale promovării sănătăţii (Odgen, 2007):

Principiu Descrierea principiului
1. Schimbarea comportamentală are Schimbarea comportamentului este
un loc în etape proces dinamic caracterizat de cel
puţin 3
etape: decizia, iniţierea, menţinerea
şi generalizarea noului
comportament.
Este nevoie de intervenţii
 particularizate
pentru fiecare etapă.
2. Găsirea cadrului adecvat
Programele de schimbare
comportamentală ar trebui să fie
accesibile tuturor categoriilor de
populaţie.
3. Stabilirea unor scopuri realiste şi
Schimbările mici au mai mari
şanse de a
modelarea procesului schimbării
fi eficiente. Scopul
intervenţiei ar trebui să fie apropiat
de comportamentul actual însă
permite accesul la celelalte etape ale
schimbării.
4. Valoare intrinsecă Există o
probabiltate mai mare ca indivizii să
persiste în activităţi pe care le
consideră plăcute şi interesante.
Programele trebuie să fie atractive,
să integreze activităţi care
contracarează scăderea stării de bine
care însoţeşte schimbarea.
5. Informaţii clare şi valide
Mesajele de sănătate trebuie
să fie specifice şi să informeze
referitor la unde, cum şi când să
acţioneze
6. Varietate Oferirea mai multor
alternative de schimbare
comportamentală are mai multe
şanse de reuşită.
7. Niveluri multiple Schimbarea
comportamentală va trebui susţinută
de modificări în mediul de viaţă
proximal şi distal al individului,
inclusiv al legislaţiei şi
regulamentelor
8. Utilizarea reţelelor sociale
Reţelele sociale existente au rol
major în stilul de viaţă al indivizilor.
Schimbările comportamentale
individuale ar trebui secondate de
schimbări sociale şi acţiuni
comunitare
9. Alegere şi scopuri personale
 Indivizii care ajung singuri la concluzia
că este dezirabil să-şi schimbe
comportamentul, persistă în
schimbare. Astfel, intervenţiile ar
trebui să pornească de la scopurile
individului sau să descrie un proces
de adoptare a unor scopuri personale.
10. Independenţă
Dependenţa de un loc particular sau
de o anumită persoană reduce
capacitatea individului de a continua
comportamentul sanogen.
Beneficiarii ar trebui implicaţi în
dezvoltarea, implementarea şi
diseminarea programului.
11. Sustenabilitatea intervenţiilor
Menţinerea schimbării
comportamentale necesită intervenţii
continue. Astfel, intervenţia nu ar
trebui implementată la un singur
moment, ci ar trebui concepută pe un
continuum

Programele de prevenţie trebuie să respecte anumite principii care, totodată vor fi

adaptate în funcţie de nivelul şi tipul programului de prevenţie.
În proiectarea programelor de prevenţie trebuie să ţinem cont de câteva aspecte
1. Tulburările clinice sunt determinate de relaţii complexe cu factorii de risc
2. Expunerea la mai mulţi factori are efecte cumulative şi interactive
3. Boli/disfuncţii diferite au factori de risc similari
4. Importanţa factorilor de risc diferă în funcţie de stadiul de dezvoltare a persoanei
5. Promovarea factorilor de protecţie diminuează efectul factorilor de risc
6. Prevenţia eficientă solicită intervenţii coordonate în domenii diferite
7. Acţiunile de combatere a factorilor de risc trebuie să fie iniţiate înaintea instalării
disfuncţiilor/bolii
8. Programele de prevenţie trebuie să încorporeze datele cercetărilor din domeniu
9. Programele de prevenţie trebuie să vizeze în aceeaşi măsura efectele de scurtă durată
cât şi cele de lungă durată
10. Programele de prevenţie trebuie adaptate la tipul şi nivelul de intervenţie.
Nivele de realizare a programelor de prevenţie:
● Guvernamental (măsuri legislative şi politici sanitare)
● Comunitar (măsuri la nivelul unui judeţ, oraş, cartier)
● Organizaţional (măsuri la nivelul instituţiilor, şcolilor, organizaţiilor
profesionale)
● Grup (adolescenţi, soldaţi, prizonieri, abuzatori)
● Individual
Tipuri de programe de prevenţie:
 ● Primară (vizează intervenţii la nivel populaţional, înainte ca orice disfuncţie sau
tulburare să se manifeste).
● Secundară (urmăreşte identificarea grupurilor, situaţiilor de risc şi acţionarea
asupra lor în scopul reducerii riscului de apariţiei a bolii).
● Terţiară (se realizează de obicei în mediul clinic, prin abordarea factorilor de risc
la persoanele bolnav, în scopul preveni recăderilor şi cronicizării bolii şi a unei
recuperări mai rapide.
Sintetizand, putem afirma că educaţia pentru sănătate implică mai multe etape:
1. Conştientizare (a faptului că anumite comportamente reprezintă un risc pentru
sănătate)
2. Cunoştinţe (oferirea de informaţii despre comportamentele de risc)
3. Atitudine (schimbarea atitudini de acceptare a comportamentelor de risc)
4. Persuasiune (informaţii şi mesaje pe diferite canale şi în momente diferite pentru
a menţine atitudinea de respingere a comportamentelor de risc şi de adoptare a
măsurilor de schimbare de comportament)
5. Comportament (practicarea comportamentelor sanogene)
6. Menţinere (a comportamentelor sanogene)
7. Prozelitism (convingerea altor persoane de beneficiile adoptării comportamentelor
sanagene).
În concluzie vă prezentăm câteva dintre cele mai importante dificultăţi ale
programelor de educaţie a unui stil de viaţă sănătos (Sarafino, 1998; Taylor, 1999):
a) Consecinţele pozitive ale comportamentelor sănătoase apar după intervale de timp
mari. De exemplu, practicarea sportului are ca şi consecinţe pe termen lung
îmbunătăţirea stării de bine fizice şi psihice, iar consecinţele nepracticării
exerciţiului fizic – starea fizică şi psihică înrăutăţită – nu se materializează decât
foarte târziu. Acest lucru face mai dificilă focalizarea pe aceste consecinţe de
lungă durată.
b) Comportamentele de risc sunt foarte greu de schimbat. Adicţiile, cum ar fi
fumatul sau consumul de alcool şi droguri sunt foarte greu de modificat şi solicită
din partea persoanei şi a familiei foarte mult efort consecvent în timp. Procesul de
modificare a unui comportament de risc (chiar dacă nu este o adicţie) este un
proces îndelungat, datorită factorilor care menţin comportamentul şi necesită
realizarea unui plan de modificare de lungă durată.
c) Multe dintre comportamentele de risc au mai multe consecinţe pozitive imediate
decât comportamentele sănătoase. Ca urmare, multe persoane optează pentru
comportamentul care îi oferă recompensa pozitivă imediată, fără a lua în
considerare consecinţele negative pe termen lung. Conştientizarea elevilor privind
consecinţele complexe ale comportamentelor şi evitarea moralizării şi etichetării
lor este esenţială în procesul de formare a unor atitudini pozitive faţă de un stil de
viaţă sănătos.

Temă de reflecţie nr. 6

Alegeţi un exemplu de program de prevenţie promovat pe unul din
canalele media (TV, radio, ziare, internet etc). Descrieţi programul pe scurt
şi menţionaţi: Nivelul la care se desfăşoară, Tipul de program, Principiile
promovării sănătăţii pe care le respectă şi cele pe care le încalcă,
Aspectele de care s-a ţinut cont în proiectarea programului
4.3 Dependenţa de substanţe. Considerente generale
Adoptarea unor comportamente de risc poate duce uneori la dependenţă. Rolul
prevenţiei în acest caz este esenţial. Dependenţa de substanţe se referă la o utilizare
repetitivă a unor substanţe psihoactive, în scopul producerii plăcerii sau evitării
disconfortului fizic şi emoţional. Dependenţa de substanţe comportă trei aspecte
importante:
1) substanţa controlează comportamentul consumatorului prin nevoia de
autoadministrare în mod repetat;
2) substanţa afectează sistemul nervos central prin modificarea funcţionării
normale a creierului. Aceste modificări au ca şi efecte schimbări ale stărilor emoţionale,
gândirii şi percepţiei;
3) acţionează ca o întărire (ca un stimul recompensă) ce susţine dorinţa persoanei
de a continua să consume substanţa. În consecinţă, dependenţa de substanţe se
caracterizează prin modificări negative comportamentale, afective, mentale şi de sănătate.
Dependenţa este de mai multe tipuri:
● dependenţa de nicotină
● dependenţa de alcool
● dependenţa de droguri
● dependenţa de medicamente (ex. tranchilizante, somnifere)
Toate aceste categorii enunţate formează aşa numita dependenţă de substanţe. Există însă
şi alte tipuri de dependenţă, cum ar fi de exemplu:
● dependenţa de internet
● dependenţa de jocuri de noroc
● dependenţa de relaţii interpersonale nesănătoase
Dependenţa de tutun, alcool sau droguri parcurge mai multe etape până se produce ca
atare. Este important de specificat faptul că la fel ca şi adulţii, adolescenţii şi tinerii pot
deveni dependenţi atât de nicotină cât şi de alcool şi droguri. Etapele consumului de
substanţe sunt:
● consumul experimental, în care elevul consumă substanţa din curiozitate (ex. la o
petrecere);
● consum regulat, în care elevul consumă substanţa la diversele întâlniri cu colegii,
prietenii;
● consum devenit preocupare, în care elevul obişnuieşte să consume alcool, droguri,
tutun în multe situaţii şi căutarea acestor situaţii devine în sine un scop;
● dependenţa, este faza în care întregul comportament este controlat de nevoia
organismului de a fuma sau consuma alcool sau droguri. Persoana nu mai este
liberă, este controlată de substanţă
Majoritatea modelelor şi teoriilor au fost dezvoltate pentru a explica fenomenul
dependenţei de substanţe, începând cu modelele morale care consideră dependenţa un
rezultat al slăbiciunii individului şi a lipsei de sentiment moral, modele biomedicale, care
consideră adicţia o boală şi modele ale învăţării sociale, care pornesc de la considerentul
că orice comportament adictiv este achiziţionat potrivit regulilor învăţării sociale.
Multitudinea termenilor care există şi care sunt utilizaţi referitor la comportamente
precum fumatul sau consumul de alcool sunt o expresie a acestei diversităţi de
perspective teoretice diferite, ba mai mult, ilustrează natura tautologică a acestor definiţii.
De exemplu:
● dependentul: persoană care „nu are control asupra propriului comportament”, „are
un simţ moral slab”, „utilizează mecanisme de coping dezadaptative”, „are un
comportament adictiv” „are toleranţă crescută la drog şi simptome de sevraj”
● adicţia: „nevoie de drog”, „utilizarea unor substanţe care dau dependenţă
fiziologică şi psihologică”,
● dependenţa: „simptome psihologice şi fiziologice de sevraj”
● drog: „substanţă adictivă”, „substanţă care cauzează dependenţă”, „orice
substanţă de tip medical”
Aceste definiţii sunt indicative pentru relaţia dintre terminologie şi teorie. De exemplu,
concepte precum „control”, „sevraj” şi „toleranţă” sunt ilustrative pentru modelul
biomedical al dependenţei. Concepte precum „slăbiciune morală”, sugerează un model
moral, iar „mecanisme de coping dezadaptative” sunt ilustrative pentru perspectiva
învăţării sociale. Totodată, ele dovedesc dificultatea explicării unor concepte în absenţa
apelului la concepte înrudite şi fără a risca o definire tautologică a acestora. Principalele
întrebări care au fost ridicate în ceea ce priveşte comportamentele adictive, le includ şi pe
următoarele:
● Care sunt factorii care determină iniţierea fumatului?
● Cum ajunge să fie consumul de alcool o problemă?
● De ce unii indivizi pot să fumeze doar ocazional, în vreme ce alţii simt nevoia să
fumeze dimineaţa la prima oră?
● E posibil ca un alcoolic să revină la băut ocazional?
● Sunt moştenite adicţiile?
La aceste întrebări au încercat să răspundă principalele teorii ale comportamentului
adictiv. Prezentăm, în continuare, ideile fundamentale ale acestor teorii:

Modelul moral:
● Abuzul şi adicţia sunt consecinţe ale deciziilor proprii, individul având întreaga
responsabilitate pentru ele
● Dependeţa e un comportament ce trebuie pedepsit (asumarea responsabilităţii
individuale) şi nu tratat (negarea responsabilităţii)

Modelul biomedical:
● Dependenţa este o entitate distinctă (fie eşti dependent, fie nu)
● Dependenţa este o boală
● Focalizarea pe individ ca sursă a problemei
● Dependenţa este ireversibilă
● Se pune accentul pe procesul de tratament
● Abistinenţa totală este principala formă de tratament
Perspectiva învăţării sociale:
● Comportamentele adictive sunt obiceiuri dobândite potrivit regulilor învăţării
sociale (condiţionare clasică, operantă, învăţare vicariantă)
● Dependenţa este reversibilă
 ● Comportamentele adictive se situează pe un continuum şi nu sunt cateogriale
● Tratamentul constă în abstinenţa totală şi în reînvăţarea unor pattern-uri
comportamentale dezirabile care să le înlocuiască pe cele adictive
Un model integrativ de explicare şi intervenţie în cazul comportamentelor adictive
este ilustrat în figura de mai jos (după Odgen, 2007):

INTERVENŢII
CREDINŢE: CLINICE:
Vulnerabilitate Perspectiva
Gravitate biomedicală
Costuri Perspectiva învăţării
Beneficii sociale
expectanţe

RENUNŢAREA
CA PROCES:
Precontemplare RECĂDERE
Contemplare
INIŢIERE MNEŢINERE Acţiune
Menţinere

FACTORI INTERVENŢII DE SELF-HELP PREVENIREA

SOCIALI: SĂNĂTATE RECĂDERII:
Comportament PUBLICĂ: Coping
parental Sfatul medicului Expectanţe
Credinţe Intervenţii la locul de Atribuiri
parentale muncă
Presiunea Abordări comunitare
anturajului Politici guvernamentale

Figura 1. Stadiile consumului de substanţe

Temă de reflecţie nr. 7

Cum influenţează cele trei perspective (morală, biomedicală, socială)
abordarea dependenţei?. Daţi exemple de tipuri de intervenţii posibile
pentru fiecare.

4.2.1. Fumatul şi dependenţa de nicotină

Fumatul este unul dintre cele mai controversate comportamente nesănătoase.
Multă vreme s-a considerat că decizia de a fuma reprezintă o alegere în cunoştinţă de
cauză; că oamenii sunt bine informaţi în momentul în care încep să fumeze şi, implicit, îşi
asumă responsabilitatea acestui comportament şi a consecinţelor lui. Totuşi, studiile arată
că 95% dintre fumători încep să fumeze înaintea vârstei de 20 de ani. Întrebarea care se
impune este în ce măsură aceşti tineri deţin informaţii pertinente şi suficiente referitoare
la comportamentul de fumător şi la riscurile pe care le implică. Un studiu realizat pe un
număr de 895 de adolescenţi referitor la atitudinile şi convingerile despre fumat a
subliniat insuficienta informare despre prevalenţa şi riscurile acestui comportament.
Astfel, adolescenţii:
● au supraestimat numărul adulţilor şi al adolescenţilor care fumează;
● au subestimat ponderea persoanelor care au atitudini negative faţă de fumat;
● au considerat că sunt mai puţin expuşi riscurilor la bolile asociate fumatului.
Prevalenţa acestor convingeri eronate era mult mai mare la adolescenţii: (a) care
începuseră deja să fumeze; (b) la cei care aveau prieteni sau membri ai familiei care
fumau; şi (c) la cei care intenţionau să înceapă să fumeze în viitorul apropiat.
Fumatul începe de obicei la o vârstă timpurie. Multe sondaje relevă faptul că mai
mult de 15% dintre adolescenţii cu vârsta cuprinsă între 12-18 ani fumează regulat şi se
consideră fumători. Fumatul este un comportament care se dezvoltă treptat, de la faza de
experimentare la faza de dependenţă şi de formare a unei atitudini pozitive faţă de fumat.
Efectele fumatului asupra organismului
Fumul de ţigară este dăunător tuturor celor care îl inspiră, inclusiv nefumătorilor
(fumatul pasiv). Acesta conţine aproximativ 4000 de substanţe chimice, dintre care 40
sunt cancerigene. Una din substanţele inhalate odată cu fumul de ţigară este nicotina.
Nicotina este un drog care se află în tutun şi care are multe efecte negative asupra
organismului, influenţează sistemul nervos într-un mod negativ şi produce grave
probleme de sănătate, incluzând dependenţa. Fumatul determină dependenţa de nicotină
aşa cum poţi fi dependent de alcool sau alte droguri.
Efectele nicotinei asupra organismului:
● creşterea ratei pulsului şi a respiraţiei;
● încetinirea activităţii musculare şi a reflexelor;
● forţează organismul să consume mai mult oxigen, ceea ce face mai dificilă
funcţionarea inimii;
● creşte probabilitatea de a se forma “dopuri” în sânge – ceea ce poate duce la
infarct miocardic.
Efectele asupra creierului:
● tulburări atenţionale;
● dificultăţi de învăţare;
● modificări ale dispoziţiei afective;
● încetinirea reacţiilor.
Când o persoană fumează, nicotina…
● ajunge rapid în sânge prin plămâni;
● ajunge la creier în 7 secunde de la inhalare;
● ajunge în alte organe – rinichi, pancreas, ficat.
Fumatul, prin substanţele pe care le conţine fumul de ţigară, afectează sănătatea în
diverse moduri, cauzând: cancer (al plămânilor, buzelor, pancreasului, rinichilor sau
creierului), boli cardiovasculare, boli pulmonare, infarct miocardic, probleme cu sarcina
(femeile care fumează au un risc crescut de a avea copii bolnavi) (pentru identificarea
efectelor fumatului asupra organismului, vezi fişa 24 din anexe).
Factorii care influenţează fumatul
Grupul de apartenenţă joacă un rol important în formarea unor norme pozitive faţă
de fumat. Fumatul este un comportament complex manifestat cu predilecţie în situaţii
sociale şi astfel poate avea rolul unui “cod semiotic” prin care grupul se diferenţiază de
alte grupuri sociale. Intervenţiile anti-fumat trebuie să descurajeze funcţia socială a
fumatului şi să încurajeze formarea altor norme sociale.
Dintre factorii de ordin social asociaţi cu fumatul, cel mai semnificativ este
imaginea celui care fumează. Industria tutunului, prin reclamele şi campaniile publicitare
realizate, promovează imaginea fumătorului rebel, liber, matur şi puternic. Adolescenţii
ajung să considere fumatul un comportament ce corespunde acestei imagini. Modificarea
acestei imagini este obiectivul fundamental al campaniilor anti-fumat, atât la nivelul
şcolii cât şi la nivelul societăţii. Unul dintre cele mai importante mesaje pe care trebuie să
le transmită campaniile anti-fumat este cel legat de valoarea unui stil de viaţă sănătos fără
fumat care are ca şi consecinţe atractivitatea fizică, sociabilitatea şi persuasiunea - norme
importante pentru tineri.
Convingeri eronate ale adolescenţilor despre fumat
Există o serie de erori de gândire ale adolescenţilor relative la fumat. Aceste erori
funcţionează frecvent asemenea unor scheme cognitive dezadaptative, ce conservă şi
întăresc comportamentul de fumător (pentru evaluarea convingerilor elevilor despre
fumat, vezi şi fişa 21 de la anexe). Menţionăm câteva din ele:
● “Fumatul te face atractiv.”
● “Fumatul te face independent şi mai matur.”
● “Fumatul te face să te simţi bine.”
● “Tutunul nu este un drog, nu-ţi face nici un rău.”
Una dintre cele mai frecvente greşeli ale programelor de prevenţie tradiţionale ale
fumatului este focalizarea unidirecţională pe evidenţierea consecinţelor de lungă durată
ale fumatului, cum ar fi aspectele legate de sănătate şi boală. Studiile arată că mesajul
“Fumatul dăunează grav sănătăţii” nu are eficacitatea pe care şi-o doreau iniţial cei care
au dezvoltat acest mod de prevenţie. Unul dintre principiile formării unui comportament
este cel legat de funcţia imediată a întăririlor. Pentru ca un comportament să se formeze
este important să fie întărit la intervale scurte de timp. Astfel că evidenţierea
consecinţelor de lungă durată asupra sănătăţii a fumatului nu este suficient de relevantă
pentru formarea unui comportament alternativ acestuia. În consecinţă, este mai eficient să
focalizăm prevenţia şi formarea comportamentelor pozitive pentru sănătate prin analiza şi
conştientizarea elevilor asupra consecinţelor imediate ale fumatului. Un exemplu este
evidenţierea beneficiilor renunţării la fumat relevante pentru elevi. Aceste mesaje pot fi:
● Vei dobândi o formă fizică mai bună, prin creşterea rezistenţei organismului.
● Respiraţia, părul, hainele tale nu vor mai emana mirosul neplăcut de tutun.
● Dantura şi degetele tale nu vor mai fi îngălbenite.
● Vei economisi zilnic o sumă importantă de bani pe care poţi să-i foloseşti în alte
scopuri.
● Eviţi riscul contractării unor boli grave, adesea incurabile, precum şi sensibilitatea
la bolile infecţioase.
● Îţi vei prelungi durata de viaţă.

Prevenţia fumatului activ şi pasiv are ca şi componente:

● informaţii privind consecinţe sociale şi de sănătate, de scurtă durată şi de lungă
durată ale fumatului;
 ● formarea unor valori şi atitudini pozitive faţă de un stil de viaţă sănătos;
● discutarea şi analizarea rolului influenţei grupului, a familiei şi a mass-mediei în
formarea şi menţinerea atitudinilor faţă de fumat;
● dezvoltarea deprinderilor de comunicare, asertivitate şi de a face faţă presiunii
grupului (deprinderea de a spune NU, “Nu mulţumesc, nu fumez.”);
● dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziilor, de gândire critică şi de management
al stresului;
● dezvoltarea unor comportamente alternative. Fumatul este un comportament care
are o anumită funcţie.

4.2.2 Alcoolul şi dependenţa de alcool

Deşi alcoolul a apărut iniţial din motive practice (înlocuirea apei de băut impure,
oficierea unor ceremonii religioase etc.) utilizarea lui s-a schimbat ulterior. Oamenii au
început să producă diferite tipuri de alcool, iar consumul de alcool a devenit parte din
cultura europeană. Utilizarea lui a dus însă adesea la abuz. Indiferent dacă este sub formă
de bere, vin sau lichior, băuturile alcoolice sunt substanţe chimice care afectează
activitatea mentală, emoţională şi comportamentală. Alcoolul este un drog puternic.
Deoarece băuturile alcoolice sunt atât de comune şi accesibile în cultura noastră, uităm că
alcoolul este un drog cu efecte similare drogurilor interzise.
Iniţierea comportamentului de a consuma alcool se realizează prin învăţare socială
– copiii şi adolescenţii învaţă, privind la cei maturi, că a consuma alcool este ceva plăcut,
oamenii care beau sunt veseli, râd şi se simt bine. Curiozitatea şi dorinţa de a imita adulţii
îi determină pe mulţi copii să încerce să consume la rândul lor alcool. Alcoolul devine
astfel un risc din ce în ce mai mare pentru că poate fi acceptat şi încurajat de către cei din
anturaj şi cel puţin temporar îi poate face să pară şi să se simtă mai mari. Consumul de
alcool devine deci un comportament format pe baza învăţării sociale. Învăţarea socială a
consumului de alcool presupune următoarele dimensiuni:
● Învăţarea acestui comportament se realizează prin observarea comportamentelor
unor persoane importante pentru copil sau adolescent, cum ar fi membrii familiei,
prietenii, celebrităţi, modele personale. (“A bea este ceva interesant, te face să te
simţi bine, să fii vesel)
● Învăţarea socială presupune şi formarea unor atitudini pozitive faţă de efectele
alcoolului; adolescenţii învaţă astfel că a consuma alcool face parte dintr-un
proces natural în urma căruia devii mai “sociabil” şi mai “matur".
● Adolescenţii continuă să consume alcool mai ales datorită influenţei grupului. În
această etapă se consolidează comportamentul lor de consum de alcool.
Ca şi consecinţe ale acestora, adolescenţii tind să considere că relaţiile sociale sunt
facilitate şi favorizate de acest comportament prin faptul că alcoolul îi determină să
devină mai volubili şi mai lipsiţi de inhibiţii. Un alt mecanism al consumului de alcool
este utilizarea acestuia pentru rezolvarea situaţiilor de criză pentru care tânărul nu şi-a
dezvoltat abilităţile necesare.

Efectele alcoolului
Există două tipuri de efecte ale consumului de băuturi alcoolice: efectele de
scurtă durată şi efectele pe termen lung. Efectele imediate ale consumului de alcool sunt
o uşoară relaxare, inhibiţii mai reduse şi reacţii mai lente. Cu cât este consumat mai mult
alcool, cu atât acesta va produce mai multe modificări la nivel cognitiv, emoţional şi
comportamental. Consumul de alcool în cantităţi mari şi pe o perioadă îndelungată poate
duce la tulburări somatice şi psihologice grave. Alcoolul este o substanţă toxică, care are
ca şi consecinţe: ciroza, boli cardiace, ulcer, cancer, boli psihice, afecţiuni fatale ale
creierului (pentru identificarea de către elevi a efectelor alcoolului asupra organismului,
utilizaţi fişa 24 din anexe).
Una dintre cele mai grave consecinţe ale consumului de alcool este alcoolismul.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră alcoolismul o boală. Este o boală cronică,
progresivă şi potenţial fatală prin consumul necontrolat de alcool. Alcoolismul nu este o
problemă de imoralitate sau de caracter slab. Alcoolicii sunt persoane bolnave care au
nevoie de sprijin şi tratament. Există o serie de instituţii şi asociaţii care au ca obiectiv
recuperarea tinerilor şi adulţilor dependenţi de alcool. Unul dintre programele cu eficienţă
ridicată în recuperare dezvoltat şi în ţara noastră este cel al Asociaţiei Alcoolicilor
Anonimi (AA) ce oferă materiale informative şi servicii de consiliere şi terapie pentru
persoanele dependente (adolescenţi şi adulţi) şi pentru familiile acestora.
Efectele consumului de alcool asupra tinerilor
1. Abuzul de alcool este cauza celor mai multe accidente de maşină în care sunt implicaţi
tinerii. O treime din accidentele mortale sunt legate de consumul de alcool. În plus, mii
de persoane sunt rănite grav în fiecare an. În 85% din cazuri, conducătorii implicaţi în
accidente au consumat ocazional alcool.
2. Consumul de alcool, chiar şi în cantităţi moderate creşte foarte mult riscul de a avea
raporturi sexuale neprotejate. Mesajul transmis tinerilor trebuie să fie: “Un singur raport
sexual neprotejat te poate contamina cu virusul HIV (SIDA) sau cu alte boli cu
transmitere sexuală.”
3. Consumul de alcool duce la violenţă şi agresivitate. Sub influenţa consumului de
alcool poţi interpreta greşit o remarcă sau un gest, ceea ce poate duce la comportamente
agresive şi violenţă.

Prevenţia consumului de alcool are ca şi componente:

● informaţii privind consecinţele sociale şi de sănătate de scurtă şi de lungă durată
ale consumului de alcool;
● formarea unor valori şi atitudini pozitive faţă de un stil de viaţă sănătos;
● discutarea şi analizarea rolului influenţei grupului, a familiei şi a mass-mediei în
formarea şi menţinerea atitudinilor faţă de alcool;
● discutarea modului în care alcoolul poate diminua performanţele şcolare,
profesionale etc.
● dezvoltarea deprinderilor de asertivitate şi de a face faţă presiunii grupului
(deprinderea de a spune NU);
● dezvoltarea abilităţilor de luare a deciziilor, de gândire critică şi de management
al stresului.
● desfăşurarea de activităţi de recreere sănătoase, cum sunt: sportul, muzica, artele
plastice, activităţi de club, voluntariatul.

4.2.3 Drogurile şi dependenţa de droguri

 Drogul este o substanţă a cărei utilizare creează dependenţă fizică şi psihică şi
tulburări grave ale activităţii mentale, percepţiei şi comportamentului. Consumul de
droguri este deja o problemă majoră a învăţământului românesc.
Prevenţia consumului de droguri este un proces complex la care trebuie să
participe întreaga societate, familia, şcoala, elevii, organizaţiile nonguvernamentale şi
cele guvernamentale. Şcoala are un rol esenţial în activitatea de prevenţie, prin obiectivul
ei de formare a unor elevi care pot lua decizii responsabile şi sănătoase. Elevii sunt din ce
în ce mai expuşi consumului de droguri, de aceea au nevoie de informaţii corecte despre
droguri şi de formarea unor atitudini adecvate faţă de consumul de droguri.

Tipurile de droguri
● droguri de stimulare (cannabis, amfetamine, cocaina) – accelerează funcţionarea
sistemului nervos central, producând alertă şi excitabilitate. Tinerii consumă
aceste droguri din nevoia de senzaţii tari, iar ca efect principal este deformarea
imaginii realităţii şi scăderea percepţiei riscului.
● droguri de relaxare (tranchilizante, barbiturice, sedative) – cunoscute şi sub
numele de sedative, încetinesc activitatea sistemului nervos central, produc o stare
de relaxare şi induc somnul. Tinerii care consumă aceste droguri simt nevoia de a
se proteja de solicitările şi stimulările din mediu, de a evita confruntarea cu
problemele, din sentimentul de neputinţă în a face faţă solicitărilor. Efectele
posibile sunt: vorbire neclară, dezorientare, comportament specific stării de
ebrietate.
● droguri halucinogene sau psihedelice (L.S.D., ecstasy, mescalina) - produc
tulburări ale funcţionării intelectuale, inducând o stare pseudopsihotică cu iluzii şi
halucinaţii. Efectele posibile sunt: o percepţie alterată a timpului şi distanţei,
euforie şi comportament dezorientat.

Cei mai importanţi factori care duc la formarea unor atitudini pozitive faţă de droguri
sunt:
● curiozitatea - mulţi tineri cred că dacă consumă droguri o singură dată nu vor
deveni dependenţi, dar în realitate este greu să te opreşti; anumite droguri dau
dependenţă după o singură doză;
● rezolvarea problemelor - este important ca tânărul să înţeleagă că primul pas în
rezolvarea problemelor este recunoaşterea lor şi nu evitarea acestora prin
consumul unor substanţe;
● formarea unei imagini sociale - un tânăr care consumă droguri crede că poate
câştiga aprecierea şi respectul celorlalţi, dar de cele mai multe ori este izolat de
colegi şi prieteni şi creşte riscul de a se afla în situaţii ridicole;
● presiunea grupului - să fie la fel ca ceilalţi din grup; unii tineri consumă droguri
pentru că prietenii lor consumă şi ei droguri;
● o stimă de sine scăzută - un tânăr cu o stimă de sine scăzută poate consuma
droguri pentru a se simţi mai curajos, mai valoros sau mai interesant; în realitate
însă, consumul de droguri te controlează şi manipulează şi duce la pierderea
libertăţii de decizie;
● un răspuns la singurătate - unii tineri pot consuma droguri datorită problemelor
 pe care le au, a dificultăţilor de relaţionare şi comunicare.

Oamenii pot avea convingeri total eronate fată de riscul implicării lor în consumul de
substanţe, ca de ex.:
“Consumul unui drog o singură dată nu are efecte negative.”
“Eu nu pot deveni dependent.”
“Este uşor să te opreşti dacă doreşti.”
“Consumul de alcool sau droguri îţi rezolvă problemele.”
“Drogul te face să comunici mai uşor. “
“Drogul te face să te simţi liber!”
“Numai indivizii slabi ajung dependenţi de droguri!”
“Drogurile sunt oferite numai de străini!”
Mesajele transmise in programele de preventie a consumului de droguri trebuie să
pună în evidenţă efectele grave ale consumului de droguri:
Profesorii-consilieri au responsabilitatea de a semnala comportamentele directe şi
indirecte ale consumului de droguri şi a solicita ajutorul părinţilor şi a specialiştilor în
abordarea elevului care consumă droguri. Comportamentele indirecte nu înseamnă în
mod obligatoriu consum de droguri dar pot să constituie semne de alarmă. Pot fi
observate mai multe astfel de comportamente, cele mai cunoscute fiind:

● schimbarea bruscă a ● devine iritat şi necomunicativ când cineva

comportamentului, elevul nu mai este
aşa cum era înainte;
● trece fără motiv de la veselie la tristeţe;
● devine agresiv fără motiv;
● îşi pierde apetitul chiar şi pentru
alimentele favorite;
● îşi pierde interesul faţă de şcoală,
activităţile preferate (film, muzică,
artă, sport, lecturi);
● este somnolent şi apatic fără motiv;
● are probleme financiare şi îi dispar
lucruri de valoare (ceas, casetofon,
bicicletă);
● şi-a schimbat grupul de prieteni;
● îşi ascunde noii prieteni şi nu vorbeşte
despre preocupările lor;
● este în compania unor persoane care
consumă alcool sau droguri;
● prezintă modificări afective şi
comportamentale: este mai agresiv sau
mai ostil, devine izolat, retras sau
deprimat;
● are probleme acasă datorită
consumului de alcool sau droguri;
îi pune întrebări despre consumul de
alcool sau droguri, neagă că ar avea o
problemă;
● utilizează alcool sau droguri cu
regularitate şi în anumite perioade ale zilei
(în fiecare seară sau în fiecare dimineaţă
înainte de a merge la şcoală);
● continuă să consume alcool chiar şi când
ceilalţi nu mai consumă (de exemplu, la o
petrecere);
● are probleme de memorie – uită
evenimente care s-au petrecut în timpul
consumului de alcool sau droguri;
● este “beat” sau “ameţit” la şcoală;
● pleacă de la şcoală pentru a consuma
alcool sau droguri;
● rămâne corigent sau repetent;
● are probleme la şcoală datorită
consumului de alcool sau droguri;
● îşi asumă riscuri în timpul consumului de
alcool sau droguri, cum ar fi sexul
neprotejat;
● încalcă legea când este sub influenţa
alcoolului sau drogurilor;
● consumă alcool sau droguri în cantităţi ● conduce maşina sub influenţa alcoolului
mari; sau drogurilor;
● este implicat în accidente de maşină
cauzate de consumul de alcool sau
droguri.

Prevenţia consumului de droguri are ca şi componente:

● informaţii despre consecinţele de sănătate şi sociale ale consumului de droguri;
● formarea unor valori şi atitudini pozitive faţă de un stil de viaţă sănătos;
● discutarea şi analizarea rolului influenţei grupului în consumul de droguri;
● dezvoltarea deprinderilor de management al situaţiilor de criză prin învăţarea unor
strategii de coping adaptative;
● dezvoltarea deprinderilor de management al conflictelor şi luare de decizii
responsabile;
● discutarea modului în care drogurile îţi controlează modul în care gândeşti, simţi
şi te comporţi;
● desfăşurarea de activităţi de recreere sănătoase, cum ar fi participarea la acţiuni de
voluntariat (ex. programe de prevenţie a consumului de droguri).

Tabelul de mai jos sintetizează exemple de comportamente alternative fumatului,

consumului de alcool şi a consumului de droguri:

Nivel al experienţei Comportamente alternative

Fizică: stare de bine Exerciţii de relaxare
Dans şi antrenament al mişcărilor
Recreere fizică, sport
Masaj
Socială: identificare Implicarea în acţiuni comunitare, care pot oferi
şi implicare socială satisfacţie
Implicarea în activităţi de ajutorare socială
Activităţi de voluntariat
Intelectuală Hobbiuri, lectură, antrenamente mnezice
Creativă Practicarea muzicii, picturii, artei fotografice
Interpersonală Discuţii de grup, participarea la activităţi de grup,
relaţionarea cu alte persoane
Dezvoltarea abilităţilor de comunicare
Filozofică, spirituală Consiliere orientată pe clarificarea valorilor
Studiul filosofiei, literaturii universale, istoriei,
literaturii spirituale şi a diferitelor sisteme de
credinţe
Meditaţie, contemplare

Temă de reflecţie nr. 8

Alegeţi un comportament din cele trei expuse în secţiunea 4.2
(consum de tutun, alcool, droguri). Specificaţi şi descrieţi ce tipuri
de informaţii aţi introduce într-o broşură pe care aţi distribui-o într-
un liceu, unor tineri cu vârste între 14-18 ani. Argumentaţi
opţiunile

4.3 Comportamentul sexual

Sexualitatea - dimensiune complexă a fiinţei umane
Sexualitatea este o componentă esenţială a vieţii oricărei persoane. Aspectele sale
psihologice, biologice şi sociale sunt într-o relaţie de interdependenţă, conferindu-i astfel
un caracter complex. În procesul de formare al adolescentului, rolul sexualităţii este
pregnant, contribuind la conturarea identităţii de sine şi a celei sociale. Dezvoltarea unei
sexualităţi armonioase la copii şi adolescenţi contribuie la formarea unei personalităţi
armonioase şi în relaţie echilibrată cu sine şi ceilalţi. Este falsă echivalarea sexualităţii cu
relaţia sexuală. Sănătatea sexuală înseamnă sănătatea întregului corp şi a universului
psihic al individului. În ultimul deceniu, dreptul la educaţie sexuală a copiilor şi tinerilor
este văzut ca un drept uman fundamental care trebuie respectat de orice societate
democratică.

Scopul educaţiei sexuale

Scopul fundamental al educaţiei psihosexuale este promovarea sănătăţii sexuale
şi implicit a sănătăţii psihice, fizice, emoţionale, sociale şi spirituale, cu alte cuvinte, a
stării generale de bine. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea sexuală ca
“integrarea aspectelor fizice, emoţionale, cognitive şi sociale în procesul dezvoltării
pozitive a personalităţii, în care fiecare persoană are dreptul la informaţii adecvate şi
relaţii sexuale responsabile.”
Programele tradiţionale de educaţie pentru sănătate sexuală erau focalizate pe
oferirea de informaţii despre reproducerea umană, anatomia şi fiziologia umană, metode
de contracepţie, boli cu transmitere sexuală. Educaţia sexuală era oferită doar
adolescenţilor (12-18 ani), ignorându-se astfel că despre ea se poate vorbi de la o vârstă
foarte mică. De asemenea, ea avea ca scop doar prevenirea unor “dezastre” (ex. sarcina
nedorită, bolile cu transmitere sexuală, violul) prin întreţinerea fricii şi a sentimentului de
culpabilitate. Aspectele pozitive ale sexualităţii erau ignorate. Discuţiile despre
masturbare, homosexualitate, avort, menţinerea rolurilor tradiţionale ale femeilor şi
bărbaţilor erau evitate. Cercetările în domeniu au arătat însă că aceste programe au o
eficienţă redusă, iar uneori efecte negative sau contrare. Un alt aspect limitativ al
programelor tradiţionale este faptul că intervenţiile nu erau integrate într-un proces de
dezvoltare a sănătăţii emoţionale, cognitive, sociale şi comportamentale (Hyde, 1994).
Astăzi, fiecare adult, şcoală, instituţie, comunitate, societate, trebuie să accepte că
sexualitatea este un aspect natural şi firesc al vieţii fiecărui copil, adolescent, adult,
vârstnic şi că ignorarea acestui adevăr reprezintă o încălcare a unui drept uman
fundamental, dreptul la sănătate, armonie şi calitatea vieţii.
Educaţia pentru sănătate sexuală este un proces continuu ce se realizează pe
parcursul întregii dezvoltări, cu elemente specifice fiecărei vârste şi nivelului de
dezvoltare intelectuală şi emoţională. Încă de la vârste foarte mici copiii devin interesaţi
de subiectele privind sexualitatea. Din nefericire, copiii îşi însuşesc de cele mai multe ori
aceste informaţii de la colegii de joacă, prieteni, reviste de diverse facturi. Există riscul ca
informaţiile să fie eronate şi astfel se perpetuează atitudini care conduc la comportamente
sexuale de risc (începerea prematură a vieţii sexuale, neutilizarea mijloacelor de
contraceptie şi protecţie). Deseori părinţii evită discutarea acestor teme cu copiii lor.
Tocmai de aceea şcolii îi revine un rol fundamental în oferirea unei percepţii adecvate
asupra sexualităţii, în asigurarea cadrului în care elevii pot să discute liber despre
sexualitate. Totodată, abordarea sexualităţii doar la vârsta adolescenţei şi focalizat doar pe
reproducere şi contracepţie are ca rezultat menţinerea convingerii că sexualitatea este
similară cu relaţia sexuală. În acest mod nu se percepe aria largă pe care o implică
sexualitatea, începând cu acceptarea propriei corporalităţi şi terminând cu deciziile
responsabile pe care le implică. Programele de educaţie pentru sănătate sexuală trebuie
realizate adecvat vârstei şi nivelului de dezvoltare intelectuală şi emoţională a elevului.
Pe lângă faptul că psihosexualitatea este o componentă esenţială a procesului de
dezvoltare a unei personalităţi armonioase, mai există o serie de motive pentru care
abordarea acesteia este esenţială:
● scăderea vârstei la care adolescenţii devin activi sexual;
● creşterea incidenţei contaminării HIV - SIDA;
● creşterea incidenţei contaminării cu alte boli cu transmitere sexuală;
● creşterea numărului de sarcini nedorite în rândul adolescentelor;
● creşterea numărului de abuzuri sexuale – viol, hărţuire sexuală, incest;
● numărul crescut de avorturi.

Este nefondată convingerea părinţilor şi a profesorilor că a educa sexual copiii şi

tinerii presupune transmiterea de informaţii “tehnice” despre biologia şi fiziologia actului
sexual. Probabil din această convingere inadecvată apare eludarea sarcinii de “educator
sexual”, atât a profesorilor cât şi a părinţilor. Responsabilitatea ei este delegată către aşa
numitele “persoane de specialitate” (medic, asistent medical, psiholog). Printr-o astfel de
delegare se medicalizează un aspect natural al vieţii oricărui adolescent. Nu are aşa mare
relevanţă cantitatea de informaţii despre sexualitate, cât mesajul că şcoala este şi trebuie
să fie un loc în care elevii vorbesc deschis, onest şi fără inhibiţii, împreună cu profesorul,
despre una dintre componentele personalităţii lor. Copiii şi adolescenţii nu vor mai
echivala sexualitatea cu un subiect tabu, care nu poate fi discutat împreună cu adulţii.
Elementul esenţial al procesului de educaţie pentru sănătatea sexuală este promovarea
unor valori adecvate privind sexualitatea proprie şi a celorlalţi.
Valorile sexualităţii:
● Sexualitatea este o componentă sănătoasă şi naturală a vieţii.
● Toate persoanele sunt sexuale.
● Sexualitatea include dimensiuni fizice, etice, spirituale, psihologice şi emoţionale.
● Toate persoanele au dreptul şi obligaţia să ia decizii sexuale responsabile.
● Toate deciziile sexuale au consecinţe emoţionale, comportamentale sau de
sănătate.
● Indivizii şi societatea beneficiază când copii discută despre sexualitate ca de un
proces natural în atingerea maturităţii psihice.
● Implicarea prematură în comportamente sexuale presupune riscuri.
● Tinerii au dreptul la acces la informaţie despre serviciile de planificare familială şi
îngrijire medicală.
● Persoanele îşi exprimă sexualitatea în moduri diferite.
● Oamenii trebuie să respecte şi să accepte diversitatea valorilor şi credinţelor
despre sexualitate care există în comunitatea respectivă.
● Abstinenţa sexuală este cea mai eficientă metodă de a preveni sarcina nedorită şi
infecţia HIV/SIDA.
Educaţia pentru sănătatea sexuală este un proces de formare de atitudini,
convingeri şi valori despre identitate de sine, imagine corporală, relaţii interpersonale,
intimitate şi iubire, comunicare, decizie şi responsabilitate. Educaţia sexuală se adresează
componentelor psihologice (cognitivă, emoţională, comportamentală) sociale, spirituale
şi biologice ale sănătăţii. Programele eficiente de educaţie psihosexuală se focalizează pe
atingerea a 4 obiective fundamentale:
● formarea de convingeri, valori şi atitudini despre sine şi ceilalţi - oferirea unui
cadru adecvat în care adolescenţii să aibă posibilitatea de a-şi explora propria
persoană şi evalua atitudinile sexuale cu scopul dezvoltării propriilor valori.
Formarea acestor valori are ca şi suport dezvoltarea stimei de sine şi a
responsabilităţii faţă de sine şi faţă de ceilalţi în manifestarea sexualităţii; a
capacităţii de a face distincţia dintre iubire şi atracţie sexuală, iubire şi
camaraderie; a înţelegerii consecinţelor comportamentului sexual activ; a
menţinerii unui echilibru între nevoia de independenţă şi rolul de fiu/fiică, elev,
frate/soră; a capacităţii de a spune NU, respectiv de a accepta un refuz; perceperea
efectelor streotipiilor de gen social asupra propriei persoane (ex. pentru că sunt
fată/băiat trebuie să….) şi înţelegerea faptului că băieţii şi fetele au drepturi şi
responsabilităţi egale;
● dezvoltarea deprinderilor de relaţionare interpersonală - oferirea unui cadru
adecvat pentru dezvoltarea deprinderilor de comunicare şi relaţionare pozitivă cu
persoane de sex opus (what about gays?), cu cele adulte; de exprimare a
afectivităţii, iubirii şi intimităţii conform propriilor valori; de a face faţă presiunii
grupului, partenerului şi mass-mediei; de a se opune relaţiilor de manipulare şi
 exploatare; de management al situaţiilor de conflict dintr-o relaţie; de negociere şi
stabilire de limite;
● dezvoltarea responsabilităţii faţă de sine şi ceilalţi - formarea de atitudini şi
comportamente responsabile faţă de propria sexualitate şi cea a partenerului;
perceperea faptului că exprimarea iubirii romantice poate lua şi alte forme, şi fără
exprimări sexuale; diferenţiere între comportamentele sexuale cu risc crescut faţă
de cele cu risc redus; perceperea beneficiilor întârzierii debutului de viaţă sexuală
şi a abstinenţei de la sex în situaţii de risc; încurajarea utilizării metodelor
contraceptive şi a metodelor de protejare a sănătăţii sexuale; respectarea deciziei
celuilalt, respectarea confidenţialităţii; decizii responsabile privind viaţa de cuplu
şi viaţa de familie; trasarea unor scopuri de durată medie şi a unor planuri de
viitor. Programele de educaţie sexuală se focalizează şi asupra dezvoltării
abilităţilor de evitare a relaţiilor de abuz fizic, emoţional sau sexual. O
componentă centrală a promovării educaţiei sexuale este dezvoltarea implicării
adolescenţilor în participarea la activităţi de voluntariat pentru educarea celorlalţi
tineri din şcoală şi comunitate.
● informarea - oferirea unor cunoştinţe despre creştere şi dezvoltare, anatomia şi
fiziologia reproducerii, comportament sexual, sarcină, avort, metode
contraceptive, abuz sexual, boli cu transmitere sexuală (BTS), HIV/SIDA, servicii
medicale, sociale şi psihologice, instituţii şi organizaţii din comunitate care asistă
dezvoltarea copiilor şi tinerilor în acest domeniu.

Temă de reflecţie nr. 9

Daţi exemple de activităţi specifice care să atingă fiecare din
cele patru obiective fundamentale ale educaţiei psihosexuale

Tematica educaţiei sexuale

Integrarea sexualităţii în dezvoltarea psihologică presupune luarea în considerare
în programele de educaţie a celor 6 componente de bază: dezvoltare umană, relaţii
interpersonale, deprinderi personale, comportament sexual, sănătate sexuală, societate şi
cultură. Toate aceste componente se abordează la toate vârstele într-un proces de
complementaritate, esenţial pentru o dezvoltare armonioasă. Prezentăm în continuare
succint câteva repere generale pentru educaţia psihosexuală.
1. Dezvoltarea umană
● Acceptarea şi aprecierea propriului corp
● Formarea unei imagini corporale realiste
● Căutarea de informaţii despre dezvoltarea sexuală
● Acceptarea dezvoltării sexuale ca o componentă a dezvoltării umane
● Interacţiunea cu ambele sexe într-un mod potrivit şi respectuos
● Acceptarea diferenţelor de gen
● Respectarea orientării sexuale a celorlalţi
2. Relaţiile interpersonale
● Dezvoltarea deprinderilor de relaţionare pozitivă
● Exprimarea dragostei şi intimităţii în moduri diferite şi responsabile
● Dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor semnificative
 ● Evitarea relaţiilor de exploatare şi de manipulare
● Formarea unor atitudini pozitive faţă de relaţiile de prietenie
● Luarea de decizii privind stilul de viaţă sănătos
3. Deprinderi personale
● A trăi potrivit propriilor valori
● Asumarea responsabilităţii pentru propriul corp
● Luarea de decizii responsabile
● Dezvoltarea asertivităţii
● Comunicarea eficace cu familia, colegii şi prietenii
● Abilitatea de a face faţă presiunii grupului
4. Comportament sexual
● Trăirea unor sentimente sexuale fără a le exprima printr-un act sexual
● Căutarea de noi informaţii pentru dezvoltarea sexualităţii
● Implicarea în relaţii sexuale caracterizate prin responsabilitate, onestitate
şi încredere
● Exprimarea propriei sexualităţi respectând drepturile altora
● Exprimarea sexualităţii potrivit propriilor valori
5. Sănătate sexuală
● Cunoaşterea şi utilizarea metodelor de contracepţie pentru a evita sarcinile
nedorite
● Evitarea contactării sau transmiterii bolilor cu transmitere sexuală
● Informare privind modalităţile de prevenire a infectării cu virusul HIV
● Informare privind SIDA
● Prevenirea abuzului sexual
6. Societate şi cultură
● Evaluarea impactului familiei, culturii, religiei, mass-mediei asupra
convingerilor, valorilor şi comportamentelor legate de sexualitate
● Respingerea abordării vulgare şi de tip pornografic a sexualităţii şi
valorilor sexuale
● Atitudine critică faţă de percepţia socială a femeii ca “obiect sexual”
● Implicarea în programele educative de educaţie pentru sănătate sexuală
● Demonstrarea toleranţei faţă de cei cu stiluri de viaţă şi valori sexuale
diferite

Atitudinile eronate faţă de sexualitate sunt generate de aşa numitele “mituri”.

Acestea sunt convingeri iraţionale, neadevăruri, larg răspândite într-o anumită cultură sau
societate, astfel încât sunt considerate naturale şi reale. Miturile furnizează răspunsuri
gata “confecţionate” la întrebările general umane despre noi înşine, despre alţii (bărbaţi-
femei), despre relaţiile noastre şi mediul în care trăim şi, dacă nu sunt identificate, pot să
influenţeze negativ comportamentul, mai ales al tinerilor, dar nu numai. Elevii pot fi
învăţaţi să identifice miturile şi să le combată atât atitudinal cât şi comportamental.
Fiecare din miturile prezentate mai jos pot constitui punctul de plecare a unor discuţii de
tip dezbatere, sau a unor exerciţii prin care elevii ajung să înţeleagă consecinţele grave
(uneori fatale -ex. contaminare HIV) a acestor mituri acceptate şi puse în practică de ei.
Deseori miturile despre sexualitate decurg din menţinerea unei imagini
tradiţionale, de tip patriarhal, a rolurilor de sex. Aceste roluri poartă numele de gen social
(gender). Conceptul de gen social a fost lansat ca răspuns la nevoia de a face distincţie
între caracteristicile biologice ale bărbatului şi femeii şi cele construite social şi cultural.
Noţiunea de gen social are ca scop depăşirea perspectivei reducţioniste referitoare la
biologia ca şi destin. Cu alte cuvinte, conceptele de sex şi gender (gen social) sunt utile
în scopul contrastării setului de fapte biologice celor culturale. Cu alte cuvinte,
masculinitatea şi feminitate există doar în mintea celui care percepe. Biologia determină
dacă suntem băiat sau fată. Cultura determină ceea ce înseamnă să fii “bărbat” sau
“femeie” şi ce tipuri de comportament sau trăsături de personalitate sunt dezirabile pentru
fiecare. Altfel spus, feminitatea şi masculinitatea reprezintă ceea ce aşteaptă alţii de la
femei şi bărbaţi. Deci, feminitatea şi masculinitatea nu sunt altceva decât construcţii
sociale. Prin intermediul miturilor, ca forme de comunicare culturală, semnificaţia
noţiunilor de femeie şi bărbat este naturalizată şi biologizată, şi astfel deghizată cu
consecinţe negative atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi. Şcolii îi revine un rol
important în combaterea menţinerii rolurilor sociale tradiţionale.
Miturile adolescenţilor despre sexualitate:
● Este inacceptabil pentru un bărbat să fie virgin.
● Doar făcând dragoste ne vom dovedi unul altuia cât de mult ne iubim.
● Bărbaţii trebuie să-şi manifeste masculinitatea: fizică şi sexuală.
● Impulsurile sexuale sunt mai puternice la bărbaţi.
● Bărbaţii trebuie să aibă relaţii sexuale cu cât mai multe fete pentru a dobândi
experienţă.
● Fetelor le face plăcere la fel de mult ca şi băieţilor să facă SEX, dar ele trebuie să
spună NU pentru a-şi menţine reputaţia.
● Când fetele spun NU este de fapt POATE sau DA.
● Bărbaţii nu vorbesc despre SEX, ei îl practică.
● Dacă nu fac dragoste cu el am să îl pierd.
● Fetelor le face plăcere să fie convinse mai mult timp (chiar şi lacrimile fac parte
din ritualul firesc).
● Băieţii trebuie să fie iniţiatorii actului sexual.
● Fetelor le plac băieţii care deţin controlul.
● După ce un băiat se excită, el nu se mai poate controla.
● O fată nu poate rămâne gravidă după primul act sexual.
● Poate am noroc şi nu rămân gravidă.
● Dacă o fată foloseşte metode contraceptive probabil nu este prea “cuminte”.
● Iubirea între doi tineri înseamnă întotdeauna şi relaţii sexuale.
● Contactul fizic trebuie întotdeauna să ducă la sex.
● Bărbaţii trebuie să fie performanţi în domeniul sexual.
● O femeie modernă trebuie să aibă relaţii sexuale premaritale.
● Bărbatul trebuie să aibă controlul în relaţiile sexuale.
● Femeia trebuie să răspundă întotdeauna iniţiativelor sexuale ale bărbatului.
● Bărbaţii doresc întotdeauna să facă sex.
● Este prea jenant să vorbesc cu prietena/prietenul meu despre prezervative.
● Prezervativele diminuează spontaneitatea şi plăcerea actului sexual.
● Cei mai mulţi adolescenţi şi-au început viaţa sexuală.
● Viaţa sexuală este o cale de a deveni adult.
Riscul pentru HIV/SIDA
Astăzi, când boala SIDA a ajuns să fie denumită “flagel mondial” şi riscul contaminării
cu virusul HIV “pandemie” (viteză şi arie de contaminare mai mare decât în cazul unei
epidemii), educaţia sexuală nu poate ignora această realitate “postmodernă”:
● pe mapamond, în fiecare zi, aproximativ 16.000 de persoane se infectează cu
HIV;
● în lume există aproximativ 40 milioane de persoane infectate cu HIV;
● de la declanşarea epidemiei au murit 18,8 milioane de oameni;
● numai în anul 1999, 620.000 de copiii sub 15 ani au fost infectaţi cu virsul
HIV;
● Centrul de Statistică al Statelor Unite estimează că dacă prevenţia nu este
intensificată, în anul 2010, SIDA va produce o creştere a mortalităţii infantile
cu pană la 75%;
● România se situează pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte numărul de
copii bolnavi de SIDA;
● în ultimii ani a crescut îngrijorător de mult numărul tinerilor din România
infectaţi cu HIV.
● nu există tratament sau vaccin pentru SIDA.
● simptomatologia bolii poate fi ameliorată sau întârziată, dar SIDA este o boală
letală.
Prevenirea transmiterii infectării cu HIV pe cale sexuală se realizează prin utilizarea
obligatorie a prezervativului, prin efectuarea testului HIV de către ambii parteneri, prin
păstrarea fidelităţii în cuplu. Singura cale perfect sigură de a evita infectarea cu HIV este
abstinenţa sexuală.
Formarea unei reprezentări sau percepţii corecte a bolii are un rol semnificativ în
adoptarea unui stil de viaţă sanogen şi în adoptarea unor comportamente de protecţie. Ca
şi la toate celelalte tematici despre sexualitate elevii îşi însuşesc multe informaţii greşite
de la colegi sau din alte surse neadecvate de informare. Un model complet de
reprezentare a bolii presupune informaţii corecte despre boală, despre cauze, evoluţie în
timp, consecinţe, controlabilitate. Evaluarea miturilor despre HIV/SIDA trebuie să
cuprindă toate cele 5 aspecte ale unei reprezentări complete.
Identificarea mecanismelor defensive faţă de riscul HIV/SIDA este un alt element
esenţial în procesul de prevenţie. Multe persoane recurg frecvent la mecanisme de apărare
faţă de ceva despre care nu au informaţii suficiente. Ca şi consecinţă a utilizării acestor
mecanisme defensive este implicarea în comportamente de risc (actul sexual neprotejat).
Identificarea şi modificarea acestor atitudini este foarte importantă în procesul de
dezvoltare a comportamentelor de protecţie. Cele mai frecvent utilizate mecanisme
defensive faţă de riscul contaminării HIV sunt:
● negarea – “Eu nu mă pot îmbolnăvi de SIDA!”;
● proiecţia – “Numai prostituatele şi homosexualii pot să se infecteze cu virusul
HIV.”;
● raţionalizarea – “Nici prietenii mei nu folosesc prezervativ şi nu s-au
îmbolnăvit!”;
● represia – “De ce să ne gândim la ce poate fi mai rău? Dacă este să se întâmple,
oricum nu poţi face nimic!”.
Prevenţia transmiterii virusului HIV trebuie să cuprindă: informaţii corecte despre ce
este HIV/SIDA, identificarea mecanismelor de apărare şi a modalităţilor de percepere,
reprezentare a bolii, responsabilizarea individului privind propria sănătate, formarea unei
reprezentării corecte a bolii, distincţia dintre un seropozitiv şi a fi bolnav de SIDA,
combaterea miturilor (ex. SIDA se ia prin strângere de mână, numai prostituatele şi
homosexualii fac SIDA), modalităţile de transmitere, modalităţile de protecţie, testul
HIV, unde se poate face, cine ar trebui să îl facă şi formarea unor atitudini adecvate
privind persoanele cu SIDA (eliminarea stereotipurilor faţă de persoanele cu SIDA).
Informarea corectă a tinerilor despre SIDA îi va ajuta să separe realitatea de ficţiune şi să
anuleze riscul de îmbolnăvire. Mai mult decât atât, elevii trebuie să fie încurajaţi să
devină voluntari în programele de reducere a riscului de transmitere a virusului HIV, prin
informarea altor tineri, combaterea miturilor şi prejudecăţilor privind SIDA.
Studiile de evaluare a programelor de educaţie sexuală au dovedit că în urma
programelor de educaţie sexuală elevii:
a) sunt mai bine şi mai corect informaţi privind comportamentul sexual,
metodele de contracepţie, modalităţile de prevenire a abuzului sexual;
b) şi-au format un set de valori sănătoase despre sexualitate;
c) ştiu să caute şi să evalueze mai corect diferitele surse de informaţii despre
sexualitate;
d) iau decizii mai responsabile în ceea ce priveşte începerea vieţii sexuale;
e) scade numărul de elevi activi sexual;
f) reduce numărul de sarcini nedorite;
g) reduce incidenţa bolilor cu transmitere sexuală;
h) creşte calitatea relaţiilor de cuplu şi calitatea vieţii.

Obstacole în realizarea educaţiei sexuale

Studiile de evaluare a eficienţei educaţiei sexuale au identificat o serie de
obstacole care pot să interfereze cu o activitate de formare pozitivă:
a) Teama adulţilor că discutarea subiectelor legate de sexualitate îi va determina pe
elevi să experimenteze viaţa sexuală şi, în consecinţă, este mai bine ca aceste
subiecte să nu fie abordate. Cercetările arată că decizia adolescenţilor privind
începerea vieţii sexuale este rezultatul sistemului lor de valori şi atitudini format
pe parcursul întregii dezvoltări. Cu cât aceste valori şi atitudini sunt mai bine
consolidate (încrederea în sine, luarea de decizii responsabile, comunicare
interpersonală armonioasă), cu atât adolescentul îşi va întârzia debutul de viaţă
sexuală. Lipsa informaţiilor şi nediscutarea subiectelor de interes pentru
adolescenţi nu duce decât la implicarea acestora în comportamente sexuale de risc
şi formarea unei percepţii greşite despre sexualitate.
b) Uneori profesorii şi părinţii pot să nu fie de acord cu anumite atitudini şi
comportamente. Profesorul nu trebuie să transmită elevilor - şi cu atât mai puţin
să impună - valorile sale personale, legate de sexualitate; profesorul consilier este
un facilitator care încurajează dezbaterile de opinii despre valorile sexuale.
Important este ca elevii să fie învăţaţi exerciţiul argumentării, să motiveze de ce
aderă sau de ce resping acele atitudini sau comportamente. Nu spiritul critic sau
cel de culpabilizare trebuie să domine aceste dezbateri, ci dorinţa de a asculta şi a
înţelege argumentaţia adolescentului/colegului.
c) Un alt obstacol este generat de teama profesorilor că nu vor şti să dea răspunsuri
corecte la întrebările adolescentului. Ora de consiliere are ca şi obiective formarea
 unor atitudini şi valori adecvate şi învăţarea elevilor să evalueze diferitele surse de
informaţii despre sexualitate. Profesorul poate sugera elevilor parcurgerea unor
materiale de specialitate şi să modereze discuţia despre tema citită.
d) Un impediment major în realizarea unei educaţii sexuale corecte este dezvoltarea
la copii şi adolescenţi a sentimentului de jenă sau de vinovăţie. Unii adulţi
abordează aceste teme sub “umbrela” moralităţii, respectiv a imoralităţii,
sugerând mesajul că interesul sexual al adolescenţilor se află la graniţa între moral
şi imoral. Sexualitatea adolescentului nu trebuie “expediată” de către adult în
sfera interdicţiei, vulgarului sau imoralului. Studiile au arătat că adulţii care au
avut o educaţie sexuală rigidă, dominată de prejudecăţi, bazată pe învinovăţire şi
considerarea sexului ca un lucru ruşinos, au manifestat la vârsta adultă disfuncţii
sexuale şi o viaţă de cuplu nesatisfăcătoare.
e) Neadecvarea discuţiilor cu nivelul de dezvoltare mentală şi emoţională al elevilor
(această neadecvare poate fi în ambele sensuri: fie depăşeşte nivelul de
dezvoltare, fie acesta este subevaluat).
f) Focalizarea pe situaţiile de criză: deseori educaţia sexuală este redusă la prevenţia
sarcinilor şi a bolilor cu transmitere sexuală; aşa cum am arătat până acum
sexualitatea înseamnă mult mai mult decât reproducere, sarcină, contracepţie,
boli, abuz. Este adevărat că acestea pot să devină aspecte negative şi problematice
pentru un adolescent, dar sexualitatea înseamnă în primul rând asimilarea în
identitatea personală a acestei dimensiuni psiho-sociale şi biologice complexe a
personalităţii umane.
g) Discutarea despre sexualitate la un nivel abstract, teoretic, ştiinţific şi medicalizat.
Nu este suficient să oferim doar informaţii, este mai important să formăm
convingeri, atitudini şi comportamente care respectă drepturile umane
fundamentale şi au consecinţe pozitive asupra vieţii individuale.
h) Folosirea unor clişee evaluative despre anumite persoane şi ridiculizarea sau
discriminarea lor.
i) Sentimentul de jenă în discutarea subiectelor despre sexualitate poate bloca
comunicarea elev-adult. Abordarea sexualităţii trebuie realizată gradual, în funcţie
de nivelul procesului de dezvoltare psihică şi fizică al elevilor (vezi programa
şcolară). Focalizarea pe aspectele legate de convingeri, atitudini şi valori, şi mai
puţin pe subiectele legate de anatomia şi fiziologia organelor genitale, reduc
sentimentul de disconfort al profesorului şi elevilor. Profesorul-consilier, prin
cursurile de formare prin care şi-a dobândit noua competenţă, ar trebui să nu mai
perceapă ca fiind problematic subiectul educaţiei sexuale. Totuşi, în cazul în care
acesta simte că nu îşi poate depăşi reticenţele, este indicat să invite la ora de
consiliere psihologul şcolar sau medicul de planificare familială. În acest mod
elevii nu vor fi frustraţi de un drept fundamental al lor şi anume informarea şi
discutarea despre una dintre componentele cheie ale identităţii lor personale şi
sociale - sexualitatea.
În final, putem sumariza că a face educaţie sexuală eficientă înseamnă a vorbi cu elevii
noştri despre:
● cunoaştere de sine
● corp, emoţii, stare de bine
● comunicare şi relaţii interumane
 ● valori şi modele
● presiunea grupului, mass-mediei, partenerului
● încredere în sine şi asertivitate
● decizie şi responsabilitate
● dragoste şi încredere
● negociere şi stabilire de limite
● mituri sexuale
● manipulare şi influenţare
● abuz emoţional şi sexual
● orientare sexuală
● stereotipii de gen social
● comportamente sexuale de risc
● contracepţie
● sarcină
● avort
● HIV/SIDA, alte boli cu transmitere sexuală
● planuri de viitor
● educarea sexuală a tinerilor de către tineri
● sănătate fizică, psihică, socială, emoţională, spirituală, sexuală.

4.7. Alte comportamente relevante pentru sănătate

● practicarea regulată a exerciţiului fizic
● comportament alimentar raţional
● evitarea expunerii la soare neprotejat
● verificări medicale regulate, screeninguri
● evitarea accidentelor rutiere prin utilizarea în autovehicule a centurii de siguranţă
sau a căstii de protecţie (biciclete, motociclete)
● evitarea accidentelor casnice

Temă de reflecţie nr. 10

Elaboraţi obiectivele unui program de prevenire a transmiterii
virusului HIV, la un grup de tineri dependenţi de heroină.
Descrieţi, pe scurt, obiectivele şi activităţile pe care plănuiţi să le
întreprindeţi.

Rezumat

Modulul 4 trece în revistă rolul comportamentelor individului în

sănătate. Este prezentat conceptul de „stil de viaţă” care poate lua
două forme, ţinând cont de efectele sale asupra sănătăţii: stil de viaţă
sanogen şi stil de viaţă patogen. Modelele explicative şi de
modificare a stilului de viață au fost dezvoltate ca urmare a necesităţii proiectării de
intervenţii fundamentate teoretic şi empiric. Modelul stadiilor schimbării (Prochaska &
Diclemente) postulează existenţa a şase stadii pe care individul le parcurge în abordarea
unui comportament de sănătate, fiecare stadiu fiind caracterizat de atitudini, valori şi
credinţe diferite. Modelul „Diagnostichează/Acţionează” are ca principiu fundamental
ideea că educaţia adecvată în domeniul sănătăţii este rezultantă a unei evaluări
corespunzătoare a populaţiei ţintă. Programele de prevenţie pot fi primare (la nivel
populaţional), secundare (la nivelul grupurilor şi situaţiilor de risc) şi terţiare (în mediu
clinic). Dependenţa de substanţe a fost explicată prin apel la mai multe modele şi teorii.
Perspectiva învăţării sociale constituie un cadru potrivit pentru planificarea şi
implementarea unor programe de prevenţie, deoarece ia în considerare atât trăsăturile
individului cât şi contextul socio-cultural şi normele grupului de provenienţă. Prevenţia
fumatului, al consumului de alcool şi droguri trebuie să ţină cont de câteva elemente
precum furnizarea unor informaţii despre consecinţele de sănătate ale uz
ului de substanţe, atitudini pozitive faţă de un stil de viaţă sănătos, formarea unor abilităţi
de „viaţă” (managementul situaţiilor dificile, comunicare asertivă, luare de decizii,
rezistenţa la presiunea grupului). Educaţia pentru sănătate sexuală poate ava drept scop
formarea unor convingeri şi atitudini personale, dezvoltarea responsabilităţii şi abilităţilor
de relaţie interpersonală, informare etc.

Bibliografie obligatorie
Abroms, L. & Maibach, E. (2008) The effectiveness of mass communication to change public
behavior. Annual Review of Public Health. 29, 219–224.
Carrigana, M.H., Hamc, L.S., Thomas, S.E., & Randallb, C.L. (2008). Alcohol outcome
expectancies and drinking to cope with social situations. Addictive Behavior, 33(9), 1162–1166.
Cockerham, W.(2005) Health lifestyle theory and the convergence of agency and structure.
Journal of Health and Social Behavior, 46, 51–67
Curry, S.J., Keller, P.A., Orleans, C.T., Fiore, M.C. (2008). The role of health care systems in
increased tobacco cessation. Annual Review Public Health, 29, 411–28.
Fabricatore, A. & Wadden, T. (2006) Obesity. Annual Review of Clinical Psychology, 2, 357-77
Gabhainn, S., Baban, A., Boyce, W. & Godeau, E. (2009). How well protected are sexually
active 15 year olds? Cross-national patterns in condom and contraceptive pill use 2002-2006.
European Journal of Public Health, 54, 209-215
Pechmann, C., Levine, L., Loughlin, S. & Leslie, F. (2005). Impulsive and self-conscious:
Adolescents’ vulnerability to advertising and promotion. Journal of Public Policy & Marketing, 24(2),
202-221.

Adrese pagini internet:

http://hsc.usf.edu/~kmbrown/hlth_beh_models.htm
www.kidource.com/kidsource/content2/teen.pregnancy.html
www.epa.gov/iaq/pubs/etsfs.html
www.cdc.gov/tobacco/research_data/youth/stspta5.htm
eric-web.tc.columbia.edu/guides/pg17.html
www.ed.gov/databases/ERIC_Digests/ed408371.html
www.valmillscounselling.co.uk/giving_up_smoking.htm
alcoholism.about.com/cs/heal/
www.med.unc.edu/alcohol/prevention/welcome.htm http://draonline.org/
http://atkinscenter.com/helpatkins/faqs/faqfood/
www.nimh.nih.gov/publicat/eatingdisordersmenu.cfm
www.familyhaven.com/health/indexfood.html
www.expat.or.id/medical/stds.html
www.cdc.gov/hiv/dhap.htm
http://hivinsite.ucsf.edu/InSite.jsp?page=Prevention

Glosar:
Abuzul de substanţă - un pattern dezadaptativ de uz de substanţă. Manifestat prin
consecinţe adverse recurente şi semnificative în legătură cu uzul repetat de substanţe

Stil de viaţă - totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare care afectează starea de sănătate

Dependenţa de substanţe - este considerată a fi o stare patologică, care implică persistenţa

în utilizarea acută a unor substanţe şi dezvoltarea comportamentului de căutare a
drogului, vulnerabilitatea la recăderi şi o abilitate scăzută de a răspunde la stimuli naturali
cu rol de întărire.DSM IV descrie trei stadii ale adicţiei: preocuparea/anticiparea,
intoxicarea/consumul compulsiv, retragerea/afectivitate negativă

Interviul motivaţional (IM) - este o metodă particulară de a-i ajuta pe oameni să

recunoască faptul că se confruntă cu o problemă şi să acţioneze pentru rezolvarea
problemelor prezente şi viitoare

Modelul „Diagnostichează/Acţionează”- este un cadru de referinţă pentru evaluarea şi

dezvoltarea sistematică a programelor de educaţie pentru sănătate. Are ca principiu
fundamental ideea că schimbările comportamentale de durată, în domeniul sănătăţii, sunt
de factură voluntară. Astfel, schimbarea în cunoştinţe şi practici de sănătate e direct
relaţionată cu participarea activă a individului

Modelul stadiilor schimbării -modificarea unui comportament se realizează treptat şi

presupune parcurgerea unui număr de stadii, caracterizate de atitudini, credinţe şi valori
diferite. Prin urmare, conceptul cheie în cadrul acestui model este acela de stadiu

Prevenţia - activitate de reducere a mortalităţii şi morbidităţii din caza unor boli. Ea poate
fi primară, secundară şi terţiară

Promovarea sănătăţii - procesul prin care se facilitează creşterea controlului şi

îmbunătăţirea sănătăţii indivizilor (OMS)

Sevrajul - reprezintă procesul de renunţare progresivă la un drog sau la o substanţă

consumată în cantităţi extrem
 MODUL V
Stresul şi riscul pentru boală

Scopul modulului: Cunoaşterea rolului stresului in riscul pentru imbolnaviri.

Obiectivele modulului: La finalul acestui modul, studentul va:

● Descrie semnificaţia conceptului de stres;

● Discuta teoriile şi modelele explicative ale
stresului;
● Enumera componentele procesului de stres;
● Enunta consecinţele stresului
● Descrie rolul de „tampon” al suportului social

5.1. Noţiuni introductive

S-a împlinit o jumătate de secol de la primele formulări experimentale şi teoretice
ale teoriei stresului de către Hans Selye. De la munca de pionierat a lui W. Cannon şi H.
Selye şi până în prezent s-a acumulat un număr impresionant de date, cercetări,
monografii. În ciuda criticilor şi impreciziilor, teoria stresului suscită în continuare interes
din partea specialiştilor din diversele domenii ale ştiinţelor biologice şi sociale. În
încercarea de a câştiga o mai mare rigurozitate, teoria stresului îşi asimilează noile
achiziţii ale neuroştiinţelor, ale celor cognitive şi comportamentale, propunând abordări
multi şi interdisciplinare. Utilitatea conceptului este dovedită şi de faptul că discipline noi
conturate, cum sunt Psihologia Sănătăţii, Medicina Comportamentală sau
Psihoneuroimunologia includ stresul ca un concept-cheie în modelele explicative ale
sănătăţii şi bolii.
Costurile societăţii legate de efectele stresului sunt extrem de mari. Organizaţia
Mondială a Sănătăţii estimează că 50% din totalul cauzelor de mortalitate şi morbiditate
se datorează stilului de viaţă, în care stresul are un rol preponderent în adoptarea unor
comportamente inadecvate (WHO, 1989). Bolile cardiovasculare, tulburările mentale,
dependenţa de substanţe au devenit boli ale civilizaţiei.
Stresul a fost şi rămâne unul dintre cele mai disputate concepte din istoria ştiinţei.
Astăzi nimeni nu poate nega că definirea stresului diferă flagrant în funcţie de perspectiva
disciplinei ştiinţifice din care ea este elaborată. Fiziologii şi endocrinologii dovedesc
experimental că stresul este un răspuns al organismului la stimulările externe; sociologii
ne sugerează că stresul se datorează caracteristicilor mediului în care trăim, iar psihologii
argumentează că stresul rezultă din perceperea unei stări de autoineficienţă.
Constatăm că diferitele definiţii ale stresului au dus şi la confuzii terminologice.
Nu de puţine ori stresul este confundat cu anxietatea. Identificăm confuzii frecvente şi
între termenul de stres şi activare (arousal). Această confuzie a dus la utilizarea
termenului de distres ca echivalent a hiperactivării simpatice. Echivalarea termenului de
stres cu cel de activare are semnificaţia implicită că un scop major al individului este
menţinerea homeostaziei (adică un anumit nivel mediu al activării). Zuckerman (1991)
dovedeşte că există persoane care caută în permanenţă menţinerea unui nivel ridicat de
activare prin căutarea de senzaţii. S-au formulat şi opţiuni de reducere a termenului de
stres la cel de coping, considerându-se că acesta din urmă concentrează esenţa
fenomenului de stres (Lazarus, 1987). Definiţiile inoperante ale stresului au determinat
asimilarea de către unii psihiatri a noţiunii de stres cu cea de boală psihică (Bech şi
colab., 1982). Este adevărat că folosirea termenului de stres oferă avantajul de a evita
conotaţiile negative ale unui diagnostic de nevroză sau hipomanie. În opinia noastră,
distresul nu poate fi echivalat cu psihopatologia. Faptul că o persoană experienţiază
anxietate sau instabilitate nu înseamnă în mod necesar că ea suferă de o tulburare
nevrotică; în acelaşi timp anxietatea sau depresia nu epuizează consecinţele stresului.

5.2. Precursori ai teoriei stresului

Primele observaţii privind adaptarea organismului la mediu datează din
antichitate. Hippocrate considera că boala nu e numai suferinţă şi leziune (pathos) ci şi
efortul organismului de a-şi restabili echilibrul (ponos).
Mult mai recent, când progresele ştiinţei au permis cercetări mai riguroase,
biologii şi fiziologii secolului al XIX-lea au semnalat înaltul grad de organizare a lumii
vii care facilitează o adaptare activă. C. Bernard (1878) indică capacitatea organismului
de a-şi menţine constant mediul intern în raport cu stimulii externi. Procesul de adaptare
activă al organismului la mediu extern în continuă schimbare este posibil datorită unor
mecanisme dinamice, compensatorii, de neutralizare şi corectare a disfuncţiilor survenite.
Termenul de stres, a cărui semnificaţie originară era de adversitate, dificultate,
suferinţă, poate fi găsit încă din secolul al XIV-lea. Trei secole mai târziu, termenul este
folosit mai ales în inginerie, desemnând acea forţă sau presiune care deformează
corpurile. Modificarea structurii sub influenţa acelei forţe este desemnată prin noţiunea
de strain (Levi, 1985). Persistenţa acestei interpretări o regăsim la autorii contemporani
care asimilează stresul cu cerinţele externe care exercită presiuni asupra organismului. De
abia în secolul al XIX-lea conceptul de stres este preluat de ştiinţele biologice. El este
utilizat iniţial cu sensul de boală mintală. Sir William Osler (cit. în Hinkle, 1973) echivala
stresul cu “muncă multă şi cu probleme”.
La începutul secolului al XX-lea, fiziologul american Walter Cannon (1929),
utilizează termenul de stres pentru a demonstra existenţa unor mecanisme homeostatice
specifice de protejare a organismului împotriva agenţilor perturbatori (1929). Aceste
mecanisme de natură fiziochimică, enzimatică, endocrină şi nervoasă, menţin temperatura
corpului, pH, nivelul sanguin de glucide, lipide, proteine, minerale constante în condiţiile
modificării factorilor externi. Cannon (1932) are meritul de a fi dovedit experimental
implicarea multiplă şi complexă a sistemului simpato-adrenal şi ai mediatorilor
medulosuprarenali în adaptarea organismului la stimulii fizici şi psihici din mediu.
Cannon foloseşte termenul de stres în legătură cu reacţia autonomă a organismului,
denumită "reacţie de urgenţă", binecunoscută astăzi în literatură sub numele de reacţie
"luptă sau fugă" (fight or flight). Datele experimentale obţinute de Cannon sunt printre
primele dovezi ce indică participarea sistemului endocrin la adaptarea organismului la
schimbările bruşte ale ambianţei. Deşi fiziologul american a studiat doar adaptarea de
scurtă durată la situaţii acute şi nu a detaliat alte posibile reacţii, prin cercetările sale, W.
Cannon este considerat cel mai important precursor al teoriei stresului.
 Contribuţii la problematica adaptării şi indirect a stresului aduce şi I. Pavlov prin
teoria învăţării bazate pe reflexe condiţionate cu funcţii anticipative. Teoria lui S. Freud
despre nevroză şi mecanismele inconştiente de apărare abordează dintr-un punct de
vedere complet nou problematica adaptării individului la situaţii conflictuale. Aproape
concomitent cu Selye, fiziologul francez A. Reylly îşi publica teoria "sindromul de
iritare", care descrie importanţa răspunsului sistemului nervos autonom atunci când
organismul este expus la diverse noxe.

5.3. Modelul fiziologic şi teoria răspunsului

Modelul fiziologic, numit şi model biologic îşi are originea în cercetările lui H.
Selye şi pune accentul pe răspunsul organismului la stimulii nocivi din mediu. Stresul
este definit de Selye ca o stare a organismului manifestată prin reacţii nespecifice ca
răspuns la agenţii perturbanţi. Stresul biologic, iniţial descris sub numele de sindrom
general de adaptare (SGA), comportă trei faze:
● reacţia de alarmă
● stadiul de rezistenţă
● stadiul de epuizare.
Investigând mecanismele fiziologice şi consecinţele SGA, Selye (1968, 1980)
demonstrează că stresul implică atât adaptare şi stimulare cât şi uzura organismului,
descrisă sub numele de strain. Pentru a realiza această distincţie Selye (1983) introduce
termenii de :
● eustres (stimulare optimă, antrenare, adaptare)
● distres (solicitare intensă, prelungită, supraîncărcare, efecte de încordare şi
tensionare, de dezadaptare).

În cadrul modelului fiziologic al stresului constatăm completări şi dezvoltări

ulterioare teoriei lui Selye care nuanţează înţelegerea răspunsului organismului la factorii
de stres. Studiile lui Frankenhaeuser (1982) urmăresc stabilirea unor relaţii între
patternurile de răspuns endocrin la stres şi trăsăturile psihologice. Astfel, stările afective
negative se traduc prin activarea adrenalinei şi cortisolului, iar cele pozitive numai prin
adrenalină. Frankenhaeuser dovedeşte specificitatea răspunsului la stres şi prin diferenţele
reacţiei endocrine în funcţie de sex. Atât la bărbaţi cât şi la băieţii de vârstă şcolară
secreţia de adrenalină este mai mare decât la persoanele de sex feminin (1986).
Aşa cum am arătat în paginile anterioare, una din limitele abordării fiziologice
este identificarea stresului cu activarea, chiar dacă unii cercetători extind termenul şi
asupra activării psihologice. Este meritul lui Lundberg (1980) şi Ursin (1984) de a
demonstra experimental că atât supraactivarea cât şi subactivarea induc stres exprimat
prin modificări în plan fiziologic, psihologic şi comportamental cu repercursiuni asupra
nivelului performanţei umane. Alături de stresul de suprasolicitare se impune astfel şi
conceptul de stres de subsolicitare.
Modelul de stres oferit de Karasek şi Theorell (1990) se distanţează de asemenea
de identificarea activării cu stresul. Activarea este urmarea pozitivă a unor cerinţe intense
dar în prezenţa controlului. Conform autorilor citaţi, stresul se produce doar la intersecţia
dintre solicitări intense şi opţiuni de control minime. Apreciem modelul ca având valenţe
aplicative deosebite pentru mediul ocupaţional. Relevanţa modelului este susţinută şi de
datele epidemiologice privind relaţia dintre caracteristicile psihosociale ale muncii şi
organizaţiei şi incidenţa unor boli cronice, cum este boala coronariană.
Meritul de a integra factori sociobiologici în modelul fiziologic de stres revine teoriei
propusă de Henry şi Stephans (1977), chiar dacă ea se bazează doar pe studii
experimentale realizate pe rozătoare şi maimuţe. Autorii dovedesc specificitatea
răspunsului endocrin la stres în funcţie de clasificarea animalelor în tipul
dominant/agresiv şi tipul subordonat/pasiv. Prima categorie de animale optează pentru un
răspuns activ de tip "luptă sau fugă", însoţit de modificări ale activităţii simpatoadrenale,
cu descărcări catecolaminice. Animalele subordonate aleg un comportament pasiv, de
supunere, caracterizat prin activarea sistemului hipofizo-corticoadrenal şi secreţia de
corticosteroizi, răspuns considerat mai nociv decât primul. Complexitatea modulării
tipului de reacţie este dovedită de Henry (1980) şi prin includerea factorului situaţional:
mediu securizant, deprivare maternă, ambianţă nouă, lipsa posibilităţilor de control.
Potenţialul de nocivitate asupra organismului a reacţiei fiziologice determinată de
combinaţia dintre perceperea lipsei controlului şi atitudinea de pasivitate şi supunere este
confirmat şi de studiile realizate pe subiecţi umani
ci şi o multitudine de macanisme neuronale coordonate de sistemul nervos central (SNC).
Participarea SNC accentuează componenta specifică a răspunsului organismului şi
evidenţiază capacitatea de învăţare şi persistenţă în timp a strategiilor adecvate de
ajustare la stres.

5.4. Modelul cauzal şi teoria stimulilor

Un al doilea punct de vedere, identifică stresul cu factorii de stres, numiţi şi
stresori, stimuli sau agenţi stresanţi. Potrivit teoriei stimulilor, stresul este o condiţie a
mediului (Holmes şi David, 1989, Dohrenwer, 1986). Spielberger sugerează că termenul
de stres trebuie să se refere la caracteristicile obiective ale situaţiei (cit. în Patterson şi
Neufeld, 1989, p.10). Pearlin (1981, 1989) propune modelul sociologic al stresului,
subliniind faptul că structurile şi relaţiile sociale sunt principalele surse de stresori. În
cadrul modelului sociologic, Rapaport (1978) şi Toffler (1973, 1978) acordă o importanţă
deosebită factorului cultural în atribuirea de semnificaţii stresorilor sociali.
Modelul cauzal denumit şi model ingineresc, consideră persoana, prin analogie cu
modelele tehnice, ca având o capacitate înnăscută (coeficient de toleranţă) de a face faţă
unor factori potenţiali dăunători din mediu, definiţi drept nivel de încărcare. Depăşirea
nivelului optim cauzează reacţiile de stres, respectiv alterări ale funcţiilor
psihofiziologice. Modelul cauzal conceptualizează stresul drept o funcţie a stimulilor,
exprimabilă prin formula S=f(s). Relaţia dintre stimuli şi reacţii este una similară din
behaviorismul radical, adică unilaterală şi unidirecţională, de tipul S - R.
Asumarea ideii, de către modelul cauzal, că stresul rezultă exclusiv din
proprietăţile stimulilor reprezintă o abordare unidimensională şi restrictivă. Teoria
stimulilor ignoră complexitatea relaţiei dintre fiinţa umană cu mediul său şi existenţa
diferenţelor interindividuale în reacţiile la stres. Este adevărat că factorii de stres
psihosociali sunt caracteristici inevitabile ale vieţii cotidiene. Totuşi unii oameni percep
mai intens şi reacţionează mai acut decât alţii la impactul cu factorii de stres social. Cu
excepţia unor evenimente de viaţă extreme, cum este moartea unei fiinţe dragi, stimulii
psihosociali nu pot avea aceeaşi semnificaţie pentru toţi indivizii. A interpreta stresorii în
sine ca o cauză de maladaptare reprezintă o simplificare pe modelul unui determinism
reducţionist, mecanicist, poziţie de care ne distanţăm. În acelaşi timp nu putem omite
faptul că modelul cauzal aduce contribuţii valoroase la înţelegerea şi aprofundarea unui
segment al procesului de stres, şi anume rolul structurilor sociale în generarea de posibili
stresori.

5.5. Modelul interacţional şi teoria tranzacţională

O dată cu publicarea teoriei lui Lazarus cercetările asupra stresului încep să fie
comutate din cadrul biologic în cel psihologic, conturând în final teoria tranzacţională a
stresului (Lazarus şi Folkman, 1984). Analiza noii paradigme de cercetare permite
identificarea a patru concepte fundamentale care definesc teoria tranzacţională a stresului:
(1) interacţiunea sau tranzacţia;
(2) sistemul cognitiv;
(3) evaluarea;
(4) copingul.
De altfel chiar definiţia stresului dată de Lazarus şi Folkman (1984, p. 19) reflectă
integrarea conceptelor teoretice enumerate: "stresul este o relaţie particulară între
persoană şi mediu, în care persoana evaluează mediu ca impunând solicitări care exced
resursele proprii şi ameninţă starea sa de bine, evaluare ce determină declanşarea unor
procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective şi comportamentale la feed-
backurile primite".
Termenul de tranzacţie desemnează relaţia bidirecţională dintre persoană şi
mediu, negocierea activă între cerinţele şi presiunile mediului şi ierarhizarea scopurilor
individuale. Se subliniază astfel faptul că ameninţarea (termen preferat de Lazarus faţă de
cel de stresor) nu există în sine, ca proprietate a uneia din cele două subsisteme implicate
- persoană şi mediu - ci numai în relaţia dintre ele. Conform definiţiei stresului,
ameninţarea decurge din perceperea unui dezechilibru între cerinţele impuse şi
capacitatea de răspuns, din discrepanţa dintre starea actuală şi cea dorită de subiect.
Natura subiectivă a evaluărilor determină o arie largă de stresori.
Dacă iniţial era utilizat termenul de interacţiune sau relaţie, ulterior a fost preferat
cel de tranzacţie care indică nu numai unitatea organică dintre cele două subsisteme, dar
elimină şi caracterul static al relaţiei mediu-persoană. Termenii pot fi utilizaţi şi ca
sinonimi. Autorii introduc şi conceptul de proces strâns legat de cel de tranzacţie pentru a
sublinia intercondiţionările reciproce dintre variabilele implicate. Abordarea
convenţională a stresului interpretează stresorii ca punct de start iar sănătatea mentală ca
punct final al acestui fenomen. Este adevărat că deteriorarea sănătăţii mentale este una
din consecinţele stresului dar a limita emoţiile negative la variabila de consecinţă este
prea restrictiv; în realitate emoţiile negative pot deveni la rândul lor surse de stres care
vor influenţa atât evaluarea cât şi formele de coping.
Sublinierea rolului sistemului cognitiv ca mediator al evaluării, copingului şi
emoţiei este consecinţa “revoluţiei” cognitive din psihologia deceniului al şaselea. Dacă
psihologia tradiţională considera că emoţia este cea care modelează adaptarea, psihologia
cognitivă abordează aspectele motivaţionale şi emoţionale ale adaptării prin prisma
proceselor informaţionale. Medierea cognitivă este elementul care distinge teoria
psihologică a stresului de cea sociologică şi fiziologică. Tocmai datorită acestei note
specifice, teoria lui Lazarus şi colab. era cunoscută iniţial sub numele de teoria cognitivă
a stresului.
Prin prisma teoriei cognitive, stresul nu mai este determinat de nivelul reacţiilor
sau de o situaţie în sine, ci de evaluarea cognitivă a situaţiei şi a resurselor de a face faţă.
O primă categorie de cercetători cognitivişti ai stresului se focalizează asupra abordărilor
de tip normativ ale proceselor şi abilităţilor cognitive de procesare a informaţiei. În acest
context distresul este generat de limitarea capacităţii de procesare a informaţiei datorită
fie unor abilităţi cognitive neadecvate, fie unui exces sau deficit informaţional.
Cercetările de acest gen ignoră diferenţele individuale de procesare a informaţiei, de
acordare de semnificaţii personale informaţiei.
Subliniem că stresul nu presupune numai suprastimulare sau substimulare
informaţională ci şi procesarea unei informaţii interpretată de subiect ca aversivă,
irelevantă sau deosebit de importantă pentru scopul urmărit. Cercetătorii încadrabili în a
doua categorie sunt interesaţi mai mult de stilul şi schema cognitivă a persoanei care
descriu maniera şi preferinţa în care informaţia este stocată, organizată şi activată în
acordarea de semnificaţii personale situaţiilor de viaţă (Miclea, 1994).
În cadrul teoriei interacţionale s-au impus şi alte modele, fiecare reliefând
importanţa unor aspecte ale procesului de stres. Modelul ecologic propus de Levi şi
Kagan (1981) sugerează abordarea holistică a persoanei umane în interacţiunea dinamică
cu ambianţa sa fizico-chimică şi psihosocială. Conform modelului, stresul psihosocial se
datorează următoarelor cinci mari categorii de factori:
1. discrepanţa dintre nevoi şi posibilitatea satisfacerii lor;
2. discrepanţa dintre abilităţile umane şi cerinţele mediului;
3. suprastimularea şi substimularea;
4. incompatibilitatea dintre rolurile pe care le are persoana şi
5. schimbări rapide ce scapă controlului individului.
Modelul sugerează şi strategiile de reducere şi combatere a stresului la nivel individual şi
social prin identificarea situaţiilor, grupurilor şi reacţiilor cu risc crescut.
Pornind de la prezumţia că scopul principal al persoanei este de a obţine, păstra şi
proteja resursele, Hobfoll (1988, 1993, 1994) dezvoltă unul din cele mai recente şi
acceptate modele ale stresului, numit "modelul conservării resurselor". În concepţia
autorului resursele reprezintă ceea ce individul valorizează ca important pentru sine, de la
valori obiective la caracteristici personale, condiţii sau energii. Conform autorului, stresul
apare în oricare din cele trei circumstanţe: ameninţarea pierderii resurselor; pierderea lor;
sau privarea persoanei de posibilitatea câştigării unor resurse pentru care se investesc
eforturi. Principiul de baza al acestei teorii este ideea ca oamenii tind sa retina, sa
protejeze si sa construiasca resurse, sursa majora de stres fiind pierderea potentiala a
acestor resurse valorizate (Hobfoll, 1989). De aici deriva una dintre ideile majore ale
acestei teorii si anume ca pierderea resurselor este mai relevanta pentru indivizi decat
acumularea lor (Hobfoll, 1998). Indivizii cu resurse limitate sunt mai inclinati sa nu
investeasca in situatii in care castigurile sunt nesigure. Considerăm că modelul are
relevanţă pentru adaptarea umană prin surprinderea unor tipuri diverse de relaţii individ-
mediu, de la macrosistemele sociale, la structurile organizaţionale şi relaţiile
interpersonale.

5.6. Modelul patogen şi teoria fiziopatologică

Studierea consecinţelor stresului asupra stării de sănătate a dus la formularea unei
variante a modelului fiziologic şi anume modelul patogen sau fiziopatologic al stresului.
Observaţiile privind asocierea stresului cu patologia nu au apărut doar odată cu
formularea modelului susmenţionat. Prima descriere a relaţiei dintre stres şi boală datează
din 1910 şi aparţine lui Sir W. Osler, care consemna că angina pectorală este o boală
caracteristică oamenilor de afaceri, intens absorbiţi de munca lor (cit. în Hinckle, 1973).
Relevarea relaţiei dintre psihic şi somatic a determinat apariţia Psihosomaticii, marcată în
special de studiile lui Dunbar (1938), Wolf (cit. în Henry şi Stephens, 1977) şi Alexander
(1950). Iniţial, modelul oferea o imagine simplistă, unilaterală, dominată strict de ideile
psihanalitice, în care relaţia dintre un anumit conflict intrapsihic şi o boală specifică era
considerată ca fiind directă şi liniară.
Continuatorii şcolii pavloviene, Bâcov şi Kurţin (1949) demonstrează
experimental unitatea dintre psihic şi fiziopatologic şi conturează orientarea
corticoviscerală. Primele dovezi de laborator ale lui Selye (1956) vizând rolul agenţilor
perturbatori asupra organismului erau involuţia timusului şi ulceraţiilor gastrointestinale.
Ulterior, Selye (1976 b) dezvoltă teoria bolilor de adaptare ce cuprind bolile reumatoide,
alergice şi colagenozele, ca răspunsuri nespecifice la stres.
Chiar şi cei mai sceptici autori privind teoria stresului, acceptă rolul conceptului
în depăşirea punctului de vedere unilateral privind specificitatea cauzei bolii. Sub
influenţa descoperirilor lui Virchow şi Pasteur, medicina secolului XIX şi începutului de
secol XX a fost dominată de un determinism strict biologic. Engel (cit. în Sarafino,
1990), subliniind cauza multifactorială a bolii, în care elementele specifice (biologice) se
înlănţuie cu cele nespecifice (psihologice şi sociale) conturează modelul biopsihosocial al
bolii, considerat mult mai pertinent.
Astăzi, în cadrul modelului patogen, un număr mare de cercetări încearcă să
elucideze rolul predispozant sau precipitator al stresului pentru diverse boli (Brown şi
Harris, 1989, Kasl şi Cooper, 1987, Holmes şi David, 1989, Markides şi Cooper, 1989,
Brown şi Harris, 1989, Friedman, 1990, Iamandescu, 1993). Dezvoltarea unei noi ramuri
interdisciplinare, şi anume Psihoneuroimunologia este relevantă în acest sens (Ader,
1982, Whalley şi Page, 1989, Băban, 1992).
În concluzie, modelul fiziologic, cel patogen, respectiv teoria răspunsului acoperă
o mare parte din cerectările asupra stresului. Studii de laborator şi în cadrul natural, pe
subiecţi umani şi pe animale, încearcă să elucideze o verigă esenţială în procesualitatea
stresului, şi anume răspunsul la stres. În măsura în care aceste cercetări se limitează
numai la aspectele de reacţie şi conceptualizează stresul ca o sumă a răspunsurilor
organismului la stimulii nocivi, abordările ne apar unilaterale şi restrictive. Ignorarea
rolului personalităţii şi situaţiei în răspunsul individual face ca demersul de cunoaştere să
devină incomplet şi inadecvat. Se impune necesitatea integrării reacţiei la stres în studiul
procesului dinamic rezultat din interacţiunea variabilelor personale cu cele situaţionale.
În acelaşi timp, focalizarea cercetărilor doar pe tipul de evaluare şi confruntare cu situaţia
stresantă, fără a identifica costurile şi beneficiile răspunsului, este un demers la fel de
unilateral ca şi cel anterior menţionat. Când costul controlării stresorului este mai ridicat
decât beneficiile înregistrate, copingul nu numai că nu reduce distresul, dar îl intensifică,
stare obiectivabilă în reacţiile de scurtă durată şi consecinţele pe termen lung.

În continuare prezentăm componentele stresului:

I. factorii de stres
II. evaluarea
III. copingul (ajustare)
IV. răspunsul la stres
 Temă de reflecţie nr. 1
De ce modelul tranzactional al stresului este cel mai larg acceptat
model in literatura de specialitate?

5.7. Factorii de stres

Stresorii sau factorii de stres sunt evenimente sau condiţii ale mediului, suficient
de intenşi sau frecvenţi care solicită reacţii fiziologice şi psihosociale din partea
individului (Elliot şi Eisdorfer, 1982). Stresorii sunt divizaţi convenţional în trei mari
categorii:
● fizici
● psihici
● sociali
Clasificarea ne apare a nu fi operaţională deoarece, de cele mai multe ori, în mediul
ambiental în care oamenii îşi desfăşoară activitatea, aspectele fizice interacţionează cu
cele sociale şi psihice. Propunem o altă clasificare a stresorilor:
● Evenimente majore de viaţă (deces, boli fizice, divorţ, emigrare, pensionare)
● Tracasări cotidiene (suprastimulare, substimulare, izolarea socială, aglomerarea
socială, conflicte de rol, contrarierea nevoii de afirmare, afecţiune, afiliere, surse
financiare insuficiente)
● Experienţe traumatice şi catastrofale (dezastre, calamităţi, ameninţarea integrităţii
fizice, războaie, accidente aviatice, feroviare).
Evenimentele critice de viaţă sunt numite factori de stres acut. Primele observaţii
sistematice privind impactul unor evenimente majore de viaţă asupra sănătăţii datează
încă de la începutul secolului al XX-lea şi aparţin psihiatrului Adolf Meyer. Pentru
înţelegerea componentelor psihobiologice ale bolilor, Meyer propune alcătuirea unei
"hărţi a vieţii" pentru fiecare pacient (cit. în Rahe, 1990). Ulterior, cercetările lui Meyer
sunt continuate de H. Wolff, S. Wolff jr. şi Hinkle, care simplifică relaţia dintre harta
vieţii şi sănătate, focalizându-şi atenţia doar asupra unui singur sistem organic. Holmes şi
Rahe, care s-au impus prin încercările de elaborare a unor metode standardizate de
evaluare a evenimentelor de viaţă (Holmes şi Rahe, 1967, Rahe, Ryan şi Word, 1980)
definesc evenimentele de viaţă drept schimbări obiective în structurile şi relaţiile
psihosociale ce determină reoganizări ale circumstanţelor uzuale şi impun organismului
un efort de reajustare psihică şi socială, perioadă în care persoana este mai vulnerabilă la
stres şi boli fizice şi mentale. Limitele teoriei lui Holmes şi Rahe decurg tocmai din cele
două caracteristici de bază ale sale: (1) asumarea ideii că schimbarea în sine este
stresantă, indiferent de caracterul negativ sau pozitiv al ei; şi (2) impactul subiectiv egal
al evenimentelor pentru toate persoanele, indiferent de particularităţile individuale.
Cercetătorii propun discriminarea evenimentelor în funcţie de diferite criterii:
● Dezirabilitatea evenimentului (în ce măsură este dorit)
● Controlabilitatea lui
● Predictibilitate (este aniticipabil sau nu)
● Caracterul pozitiv sau negativ
 ● Implică câştig sau pierdere
● Gravitate
Dacă evenimentele critice de viaţă sunt asimilate cu stresul acut, tracasările
zilnice (daily hassles), numite şi nonevenimente, sunt identificate cu stresul cronic
(Kessler, Price şi Wortman, 1985). Autorii definesc "hărţuiala zilnică" drept "experienţe şi
condiţii ale vieţii zilnice care sunt percepute de individ ca frustrante, iritante sau
ameninţătoare pentru starea sa de confort fizic şi psihic" (Lazarus şi colab., 1984, p. 376).
Deşi, ca intensitate, tracasările zilnice sunt considerate stresori minori, prin frecvenţa şi
caracterul lor cronic corelează mai semnificativ cu simptomatologia somatică şi psihică
decât evenimentele de viaţă (Weinberger, Hiner şi Tierney, 1987). Tracasările sunt
generate de diversele domenii ale vieţii cotidiene: profesional (supraîncărcare, termene
fixe); financiar (insuficienţa banilor); familial (certuri); viaţă personală (probleme
sexuale, de intimitate); sănătate (probleme proprii sau ale membrilor familiei);
responsabilităţi casnice (gătit); relaţii sociale (conflicte, competiţie); mediu ambiental
(poluare); întâmplări ghinioniste (pierderi, ratări).
Experienţa războaielor, cutremurelor, accidentelor de avion, maşină sau tren a
impus în atenţia cercetătorilor o nouă categorie de stresori denumiţi traumatici. Cercetări
sistematice asupra stresorilor traumatici au fost întreprinse abia după terminarea
războiului americano-vietnamez. Experienţa traumatică a multor combatanţi din acel
război a condus la conturarea aşa-numitului "sindrom post-Vietnam". Observaţii privind
rolul factorilor psihotraumatizanţi asupra stării fizice şi psihice fuseseră descrise mai
demult fie sub titlul de nevroză traumatică sau de "sindromul cordului iritabil" (cit.
Taylor, 1989).
Similitudini ale reacţiei post-război cu cele datorate catastrofelor, cataclismelor
sau dezastrelor naturale sau provocate de om au determinat apariţia unei noi entităţi
clinice -sindromul de stres post-traumatic (PTSD). Termenul apare pentru prima dată în
1980 în Manualul de Diagnostice-Statistice ale Bolilor Psihiatrice (DSM III) (1980).
PTSD este definit ca un sindrom caracterizat prin dezvoltarea unor simptome psihice,
comportamentale şi somatice ce apar după evenimentele traumatizante ieşite din rangul
experienţelor umane considerate normale (Friedman, 1989). Pentru ca un stresor să fie
considerat traumatic trebuie ca el să reprezinte:
● ameninţare la viaţa proprie sau a celor apropiaţi;
● distrugerea bruscă a propriei case sau a comunităţii;
● implicarea directă sau ca martor în uciderea sau rănirea gravă a altor persoane
Natura stresorilor traumatici implică de cele mai multe ori atât factori fizici, cât şi
psihici (ex. în tortură: bătăi şi sentimentul de neputinţă, anihilare sau anxietate).
Experienţa traumatizantă poate fi trăită în grup, cum este cazul accidentelor de avion sau
cutremure, sau individual (ex. violul). Din punctul de vedere al intensităţii, stresorii
traumatici pot fi acuţi, bruşti, intenşi, catastrofali, când persoana nu are timp să îşi
mobilizeze resursele adaptive (ex. accidente rutiere, feroviare, aviatice, incendii) sau
cronici, când stresorii sunt extremi, dar permit în timp mobilizarea mecanismelor
adaptive (ex. lagărele de prizonieri) (Cohen, 1991).
Copiii, persoanele în vârstă, persoanele cu antecedente psihiatrice sunt subiecţi
mai vulnerabili la impactul cu stresorii traumatici (Gist şi Lubin, 1989). Retrăirea repetată
a traumei (prin gânduri intruzive, revenirea aceluiaşi tip de vise, flash-backuri) sau
dimpotrivă, "anestezia" afectivă, detaşarea şi înstrăinarea de viaţă, reprimarea
evenimentului traumatic, sunt modele tipice de reacţie la experienţele traumatice, ambele
necesitând intervenţii psihoterapeutice (Williams, 1987).
Cunoştinţele clinice şi practice legate de stresorii traumatici acumulate din
experienţele nefaste de până acum au condus la conturarea de către psihologi a unor
programe de prevenire şi intervenţie primară a PTSD în situaţii limită, cum a fost cazul
războiului din Golf din 1990 (Hobfoll, Spielberger, Brenitz şi colab., 1991).
Caracteristicile vieţii contemporane determină confruntarea cotidiană a omului cu
factorii psihosociali de stres, ceea ce explică de ce în mod preponderent cercetările sunt
focalizate asupra acestei categorii de stresori. Levi (1971), în acord cu noţiunea de
nespecificitate a lui Selye, consideră că stimulii din mediu devin stresori doar în funcţie
de intensitate, în timp ce calitatea emoţiei provocate de stimul nu are importanţă. În
opinia noastră calitatea stresorului (anticipabil, controlabil, indezirabil etc.) este cel puţin
la fel de importantă ca şi intensitatea lui.
Noţiunea de factor psihosocial de stres implică un concept complex, dificil de
definit, cu o multitudine de aspecte. Factorii psihosociali rezultă din interacţiunea
individului cu mediul său socio-economic, profesional şi familial. Ca această interacţiune
să se realizeze optim este necesară armonizarea caracteristicilor biologice, psihologice şi
sociale ale persoanei cu structura ambianţei, obiectiv dificil de realizat. Stresorii
psihosociali îşi pot avea originea la nivel individual, familial, profesional, de comunitate
şi societate.
La nivel individual factorii de stres rezidă uneori în structura de personalitate, în
tipul de reactivitate emoţională, în capacităţile intelectuale şi stilul cognitiv, în
caracteristicile atitudinale şi comportamentale.
Sursele de stres de la nivel familial sunt multiple: apariţia unor noi membrii în
familie, personalităţi şi sisteme de valori diferite între membrii familiei, conflicte maritale
şi filiale, divorţ, comunicare redusă, alcoolism, violenţă intrafamilială, boala,
invaliditatea, decesul unui membru al familiei (Shaffer, 1982). Datorită faptului că
familia reprezintă de cele mai multe ori universul individului, fisurile sau eşecurile
funcţionării ei se transformă în factori de stres acuţi sau cronici.
Profesia ca sursă de identitate, scop, apartenenţă şi venituri, reprezintă un alt reper
existenţial pentru individ. Inadecvarea condiţiilor profesionale la factorii umani-
individuali se repercutează asupra stării de confort fizic şi psihic al persoanei generând
stres. Factorii de stres profesionali provin din: ambianţa fizică: zgomot, vibraţii,
temperatură, noxe, iluminat etc.; ambianţa socială: relaţii interpersonale reduse, lipsa
cooperării, atitudini critice sau dictatoriale, nesiguranţa locului de muncă etc; caracterul
şi organizarea muncii: suprasolicitare/subsolicitare, muncă repetitivă, ritm impus, orar
prelungit, munca în schimburi, nivel de responsabilitate şi decizie, automatizare excesivă,
ambiguitatea sarcinii sau a rolului, control redus, perspective de avansare.
Şomajul, care de multe ori implică pierderea resurselor financiare de trai,
demoralizarea cauzată de scăderea stimei de sine, de schimbarea statusului social, de
izolare şi inactivitate, reprezintă poate cel mai grav factor de stres legat de profesie.
Apartenenţa individului la o microcomunitate, în afara celei familiale şi
profesionale (cartier, club, biserică, organizaţii sociale sau politice) oferă nu numai suport
social, dar şi posibile surse de stres psihosocial. În cazul în care survin relaţii conflictuale,
cooperare redusă, competiţie negativă, restricţii inutile, rigiditatea regulilor, criticism
exagerat sau sentimentul frustrării de apreciere, stimă, grupul de apartenenţă devine sursă
de stres.
 Caracteristicile societăţii contemporane au determinat apariţia unui spectru larg de
factori de stres, dintre care enumerăm succint: supraaglomerarea din metropole,
birocraţia, depersonalizarea instituţiilor sociale, supraîncărcare informaţională, deprivarea
de tradiţii, sărăcie, discriminare, violenţă, izolare, valori în continuă schimbare, crize
economice şi politice (Levi, 1990).
Nivelele şi structurile individuale şi sociale enumerate interferează şi se
intercondiţionează reciproc generând alte categorii de stresori psihosociali. Un exemplu
al intersectărilor contradictorii dintre aspiraţii, nevoi şi motive personale pe de o parte şi
cerinţele şi organizarea structurilor sociale (familia, munca, societatea) pe de altă parte,
sunt conflictele de rol, obiect de studiu mai ales pentru psihologia socială (Pearlin, 1983,
1989).

5.8. Evaluarea stresorilor şi procesul de coping

Evaluarea continuă a ceea ce se petrece în mediul înconjurător este o
caracteristică esenţială atât a fiinţei umane cât şi a animalelor. Evaluarea presupune un
proces continuu de căutare şi monitorizare de informaţii asupra a ceea ce se întâmplă şi
atribuirea de semnificaţii personale informaţiilor obţinute. Lazarus distinge două tipuri de
evaluări, cu funcţii şi surse de informaţii diferite:
● primară
● secundară
Prin evaluarea primară situaţia este definită ca având sau nu semnificaţie pentru
confortul persoanei. Evaluarea situaţiei ca benignă sau pozitivă rezultă într-o stare
emoţională neutră sau plăcută. Evaluarea primară implică trei tipuri diferite de informaţii
însoţite de emoţii diferite:
● daună deja produsă (informaţie asociată cu sentimentul de furie sau depresie);
● anticiparea unei ameninţări viitoare (trăită afectiv ca frică sau nelinişte);
● provocare, care rezultă din cerinţe dificile cu care suntem confruntaţi dar dublate
de convingerea în şansa de control, câştig şi efecte pozitive (la nivel emoţional
este trăită ca nerăbdare, încredere, bucurie).
Prin evaluarea secundară se identifică alternativele adaptative pe care subiectul le
are la îndemână pentru a face faţă situaţiei. În evaluarea secundară persoana este angajată
într-un dialog intern cu sine în vederea luării unei decizii ca efect al evaluării primare.
Evaluarea secundară poate să confirme evaluarea primară a ameninţării, să o intensifice
sau să o reducă, în funcţie de evaluarea resurselor şi opţiunilor de coping. Odată cu
semnalarea ameninţării activitatea cognitivă nu ia sfârşit ci iniţiază un întreg lanţ de
procese cognitive. Evaluarea primară şi secundară nu trebuie înţelese ca desfăşurându-se
secvenţial, ci ca un proces continuu, ca o "cascadă de evaluări şi reevaluări" (Miclea,
1995, p.14). În opinia noastră evaluarea secundară uneori poate să o preceadă pe cea
primară.
Reevaluarea are loc atunci când se obţin noi informaţii despre schimbări interne
sau externe, schimbări provenite deseori ca urmare a eforturilor de coping sau a activităţii
intrapsihice de tip defensiv. Uneori reevaluarea în sine este folosită ca o strategie coping
de neutralizare sau minimalizare a informaţiei aversive.
Evaluarea nu reprezintă o simplă percepţie a elementelor unei situaţii. Ea este o
activitate cognitivă declanşată şi susţinută de factori emoţionali şi motivaţionali.
Evaluarea implică judecăţi, raţionamente, deducţii, discriminări în vederea integrării
informaţiilor într-un cadru cognitiv care să faciliteze "diagnosticul" situaţiei, căutarea şi
luarea deciziei. Toleranţa la ambiguitate apare ca unul dintre cei mai importanţi factori în
evaluare şi coping. Persoanele cu toleranţă crescută la ambiguitate şi incertitudine sunt
apte să se implice într-o căutare vigilentă de informaţii, să ia în considerare aspectele
multiple ale realităţii şi deci să adopte comportamente flexibile, adaptate circumstanţei;
cei cu toleranţă scăzută la ambiguitate vor avea tendinţa de a reacţiona rapid, deseori
neglijând informaţii relevante despre situaţie. În opinia noastră toleranţa la ambiguitate
reprezintă o caracteristică a maturităţii emoţionale.
Evaluarea este determinată de două categorii de factori: situaţionali şi personali.
Factorii situaţionali se referă la noutatea, severitatea, ambiguitatea, iminenţa, durata,
predictibilitatea stimulilor. Evaluarea situaţiei ca ameninţătoare sau ca situaţie -problemă
este determinată în principiu de şase tipuri de condiţii:
1. ameninţarea integrităţii fizice;
2. anticiparea eşecului a cărui consecinţe duce la o trăire negativă;
3. autodezaprobarea eşecului;
4. dezaprobarea din partea celorlalţi pentru neconfirmarea expectanţei;
5. destabilizarea lumii personale, sociale şi culturale a persoanei;
6. interferarea acţiunii altora cu valorile şi convingerile personale.

Spre sfârşitul anilor '70 conceptul de coping (ajustare) devine o variabilă centrală
în cercetările stresului psihologic, în înţelegerea efectelor adaptive de scurtă şi lungă
durată, a stării subiective de bine, a sănătăţii. Conform teoriei tranzacţionale copingul
este definit "ca efort cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera
solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale" (Lazarus şi Folkman
1984, p.141). Definiţia citată pune în evidenţă patru caracteristici esenţiale ale
copingului:
(a). rolul proceselor cognitive şi al acţiunii;
(b). copingul este întotdeauna un proces de tranzacţie între persoană şi mediu, deci
implică schimbări calitative şi cantitative continue ale acestui raport; presupune de
asemenea şi intercondiţionări reciproce între coping, evaluare şi emoţie;
(c). face distincţia între mecanismele de ajustare şi cele înnăscute de adaptare, fiind
necesar efortul;
(d). subliniază existenţa formelor eficiente şi mai puţin eficiente de coping.
Copingul parcurge trei etape:
1. anticiparea (avertizarea), când situaţia poate fi amânată sau prevenită, când
persoana se poate pregăti pentru confruntare, când poate evalua "costul" confruntării;
2. confruntarea (impactul) când are loc răspunsul, redefinirea situaţiei şi
reevaluarea; şi
3. post confruntarea când se analizează semnificaţia personală a ceea ce s-a
întâmplat.
De multe ori momentul anticipării este mai intens în reacţii psihofiziologice decât
confruntarea. Acest fapt a determinat conturarea aşa numitului stres de anticipare. Acolo
unde nu există momentul anticipativ (de ex. în impactul intempestiv cu un anumit stimul)
reacţiile psihofiziologice pot să se manifeste după confruntare (Lazarus, 1982).
Trecerea în revistă a studiilor vizând copingul permite evidenţierea mai multor
puncte controversate:
1. este copingul un răspuns conştient sau inconştient la factorii de stres?
 2. este copingul o trăsătură de personalitate sau un proces influenţat de situaţie ?
3. câte dimensiuni are copingul ? Cea mai utilizată clasificare este cea dihotomizată
în:
● coping focalizat spre problemă
● coping focalizat spre emoţie
Ajustările focalizate spre probleme sunt acţiuni orientate direct spre rezolvarea,
redefinirea sau minimalizarea situaţiei stresante; mai poartă numele şi de ajustare
instrumentală. Ajustarea focalizată spre emoţie, numită şi ajustare indirectă, este orientată
spre persoană, în scopul reducerii sau controlării răspunsului emoţional la stresori. În
această categorie sunt incluse şi aşa numitele strategii paleative, cum sunt uzul alcoolului,
sedativelor şi tranchilizantelor, drogurilor, tehnicilor de relaxare etc.
4. În al patrulea rând, există controverse privind efectele copingului.
Unii autori identifică copingul cu succesul, respectiv controlul asupra situaţiei şi
răspunsului emoţional. Mai multe studii aduc argumente că strategiile coping focalizate
spre problemă sunt asociate pozitiv cu starea de bine iar tendinţa de a folosi strategii de
coping focalizate spre emoţie tind să fie asociate cu o sănătate mentală precară (Folkman
şi colab., 1986). Astăzi se pun sub semnul întrebării evidenţele că ajustarea direcţionată
spre probleme este întotdeauna mai adaptativă decât cea emoţională. Există studii care
dovedesc că formele de ajustare activă au un impact mai mare asupra sistemului nervos
simpatic, care la rândul lor influenţează funcţionarea sistemului cardiovascular (Obrist,
1981). Multe surse de stres din mediu nu pot fi controlate, dar o formă de coping eficientă
poate permite unei persoane tolerarea sau ignorarea factorului de stres. Considerăm că
funcţionalitatea sau disfuncţionalitatea copingului depinde de: cine foloseşte o anumită
strategie, când, sub ce circumstanţe ambientale şi psihice şi tipul de ameninţare. Copingul
emoţional poate facilita copingul comportamental prin reducerea stresului care altfel ar
împieta eforturile de soluţionare a problemei; similar, copingul focalizat spre problemă
poate determina evaluări mai puţin ameninţătoare, deci va reduce distresul emoţional.
Mai mult chiar, copingul de succes pe termen scurt poate avea "costuri" fiziologice,
psihologice şi sociale mari pe termen lung. Deci, a tranşa copingul în forme de succes şi
insucces nu este un demers simplu.

Temă de reflecţie nr. 2

Care sunt aspectele controversate legat de conceptul de coping?

5.9. Răspunsul la stres

Astăzi, apare ca o certitudine faptul că răspunsul la stres este un proces complex
ce include atât reacţii fiziologice cât şi cele cognitive, emoţionale şi comportamentale.
Doar spre sfârşitul anilor '60, răspunsul fiziologic este abordat interactiv cu cel
psihologic. Redăm în tabelul 1.3 o sistematizare a reacţiilor la stres fără a o considera
exhaustivă.
Chiar şi acum mai există cercetători care ignoră aspectele psihologice de răspuns la
stimuli. Cercetătorii de orientare biologică apreciază că se câştigă în rigurozitate şi
obiectivitate focalizându-se doar asupra reacţiilor fiziologice. Considerăm că punerea în
evidenţă a unor modificări fiziologice de stres, demers deosebit de util, nu epuizează
complexitatea fenomenului. Corelări între evaluări ale stimulilor şi răspunsul fiziologic,
între tipul de coping şi patternul de răspuns hormonal, între trăsăturile de personalitate şi
tendinţele reactive oferă alternative mai pertinente de studiu. De aceea subliniem
importanţa cercetărilor interdisciplinare, în care fiziologii şi psihologii să proiecteze
împreună abordări interactive de investigaţie. Din păcate, există puţine studii de acest gen
în literatură.
Prin prisma teoriei răspunsului evaluarea nivelului prezumtiv al stresului se face
pe baza caracterului şi amplitudinii reacţiilor psihofiziologice şi comportamentale.

5.10. Consecinţele stresului

Unii autori includ disfuncţiile şi bolile psihosomatice la reacţiile faţă de factorii
stresanţi intenşi şi prelungiţi, şi în acest sens stresul apare ca un efect cumulativ.
Apreciem ca eronată această poziţie şi subliniem necesitatea distingerii reacţiilor de
consecinţele stresului. Consecinţele apar drept sechele ale reacţiilor de lungă durată,
cronice (Elliot, 1982). Consecinţele pot fi globale, afectând starea de sănătate şi comfort
fizic şi psihic în general, sau particulare, afectând unul dintre nivelele structurale şi
funcţionale ale organismului, de la cel molecular şi fiziologic până la cel psihologic şi
social. Consecinţele nu pot fi efectul confruntării cu un singur factor de stres ci sunt
rezultatul modului în care persoana reuşeşte să facă faţă în timp mai multor stresori.
Tabelul 1.3. Reacţii la stres

FIZIOLOGICE EMOŢIONALE
Sistem scheleto-muscular:
tensiune musculară, ticuri, bruxism,1 frustrare, ostilitate,
fasciculaţii, dispnee, hiperventilaţie. anxietate, tensiune,
Sistem cardiovascular: nervozitate, nelinişte,
tahicardie, aritmii, presiune arterială depresie, demoralizare,
crescută insatisfacţie, sentiment
Sistem gastrointestinal: de neputinţă, autoevalu-
sialoree, uscăciune, intensificarea are negativă, labilitate,
tranzitului gastrointestinal. culpabilitate, alienare.
Sistem neuroendocrin:
nivel scăzut de CA şi CO în sânge şi urină,
betaendorfine, testosteron, prolactină, hormonul
creşterii, colesterol, acizi graşi liberi.
Sistem imun:
modificări la nivelul imunoglobulinei
IgA, IgE, IgG, IgM;
celule naturale ucigătoare
proliferarea limfocitelor induse de substanţe mitogene
titru de anticorpi la virusul latent Epstein-Barr.
Nivel dermal:
modicări în conductanţa electrică a pielii,
a potenţionalului electric, hipertranspiraţie.

COGNITIVE COMPORTAMENTALE
deteriorări ale memoriei de scăderea performanţei
scurtă şi lungă durată instabilitate şi fluctuaţie
scăderea gradului de concentrare profesională, absenteism;
creşterea ratei de erori şi confuzii evitare/evadare, pasivitate
scăderea capacităţii de decizie, agresivitate/intoleranţă/
dezacord;
de planificare şi organizare
deteriorarea relaţiilor
interpersonale,
căutare redusă de informaţii
evitare sau negare accidente; răspuns "totul sau
inhibiţii şi blocaje nimic",excesul sau pierderea
creativitate redusă apetitului, insomnii;
ideaţie obsesivă şi iraţională utilizare crescută de alcool,
toleranţă redusă la criticism tutun, cafea, tranchilizante,
suicid

Distincţia dintre reacţii şi consecinţe nu e întotdeauna uşor de realizat, de cele mai

multe ori diferenţele interindividuale determină graniţa dintre reacţii şi consecinţe.
Conceptul de reactivitate (Strelau, 1989) este un concept cheie în înţelegerea şi explicarea
diferenţelor interindividuale de intensitate şi amplitudine a reacţiilor la stres.
Reactivitatea, definită ca o variabilă plurifactorială ce include atât aspecte biologic-
constituţionale cât şi cele de structură psihică, exprimă diferenţele de activare
psihofiziologică dintre starea de repaus şi cea de după expunere la stimulii stresanţi
(Williams, 1986). După criteriul reactivităţii, persoanele se clasifică în:
● normoreactive
● hiperreactive
Hiperactivitatea, ca trăsătură individuală stabilă, reprezintă veriga explicativă în
mecanismul trecerii de la reacţii la procese patologice.
Cercetările recente asupra consecinţelor stresului cronic au impus în literatură un
nou concept, şi anume sindromul de extenuare (burn-out) caracterizat prin:
● epuizarea emoţională
● epuizare fizică
● epuizare mentală
Epuizarea din sindromul de extenuare se exprimă în:
● aplatizare afectivă
● depersonalizare
● scăderea realizărilor personale
Sindromul de extenuare rezultă dintr-o implicare de lungă durată în activităţi
profesionale cu oamenii şi este în general specific cadrelor didactice, medicale şi a celor
din domeniul legislativ-juridic.

Figura de mai jos redă relaţia dintre componentele stresului ca fenomen psihosocial

Evaluarea primară:
"Este evenimentul stresant pentru mine?"

REACŢII LA STRES
POTENŢIALII STRESORI

Evaluarea secundară: COPING,

"Pot să fac faţă acestui eveniment?" MECANISME DE
ADAPTARE

Figura 12.1. Componentele stresului

Teoria stresului nu trebuie interpretată ca un sistem de idei revolut, ci doar o

concepţie deschisă spre asimilări noi, apte să determine noi orizonturi de cercetare.
Numai prin sumarea şi confruntarea unor multiplicităţi de date, prin demersuri
interdisciplinare şi integrative, teoria stresului va putea atinge criteriile ştiinţifice
necesare oricărei teorii: coerenţă, exhaustivitate, simplitate, relevanţă.
 Temă de reflecţie nr. 3
Care este diferenta dintre raspunsul la stres si consecintele
stresului?

Rolul de „tampon” al suportului social

Relaţia dintre singurătate şi riscul pentru îmbolnăviri este astăzi cunoscut. În acest
context suportul social a devenit o variabilă relevantă în psihologia sănătăţii prin rolul său
protector, de mediere între stres şi boală. Termenul de suport social descrie o reţea de
relaţii interpersonale care oferă persoanei:
● sentiment de acceptare şi iubire
● stimă de sine şi apreciere
● comunicare şi apartenenţă
● ajutor mutual
Din definirea suportului social se pot desprinde mai multe tipuri de suport:
● suport emoţional (sentiment de a fi iubit, de apartenenţă, de afecţiune şi îngrijire,
empatie)
● suport apreciativ (valorizare şi recunoaştere personală, stimă de sine, sentiment
de identitate)
● suport informaţional (sfaturi, sugestii, direcţii şi orientări, îndrumare, consiliere
de specialitate)
● suport instrumental (ajutor material, concret)

O distincţie importantă atunci când facem referire la suportul social este aceea dintre
disponibilitatea acestuia, şi compatibilitatea sa. În acest sens vorbim de:
● suport social perceput (disponibilitatea este concomitentă cu compatibilitatea)
● suport social primit (situaţie în care nu întotdeauna compatibilitatea este
percepută, în ciuda faptului că un anumit gen de suport s-a obţinut)

Alţii autori atrag atenţia asupra altor caracteristici ale suportului social la fel de
importante:
● stabilitatea sa
● proximitatea sa fizică (locaţie apropriată)
● sincronizarea dintre accesul la suport şi situaţiile de criză sau stres.

Nu este un acord asupra conceptualizării suportului social ca:

● variabilă de personalitate ?
● caracteristică socială ?
● sau dimensiune psiho-socială?

Se ridică şi întrebarea ce este mai relevant în efectul pozitiv al suportului social asupra
sănătăţii:
● calitatea? (chiar dacă numărul persoanelor care oferă suport social este foarte
redus?) sau
● cantitatea ? (care creşte şansa stabilităţii, proximităţii şi sincronizării).
Sursele de suport social pot fi diferite:
● familia
● rude
● prieteni
● colegi şi comunitatea profesională
● vecini şi comunitatea de cartier
● grupuri informale (cluburi, biserică)
● specialişti (medici, psihologi, centre de informare, etc.)

Rolul negativ al lipsei sau deficienţelor de suport social au fost larg investigate. Efectul
principal al său este acela de „amortizare” a stresului. Există şi cercetători care atribuie
un efect direct, benefic asupra sănătăţii. Indiferent dacă mecanismul de protecţie al
suportului social este direct sau mediat, rolul său pozitiv este atestat. Există cercetări care
dovedesc rolul protector al suportului social în prevenirea îmbolnăvirilor, în recuperarea
din boală, în efectul tratamentului, în reducerea mortalităţii, în creşterea aderenţei la
tratament.

Temă de reflecţie nr. 4

Care sunt beneficiile suportului social?

Alti factori sociali implicaţi in sănătate şi boală

Sărăcia este astăzi considerată un factor de risc major pentru sănătate. Pentru
combaterea ei sunt necesare intervenţii macro-economice naţionale, internaţionale şi
globale.

Temă de reflecţie nr. 5

Discutati modul in care saracia poate afecta starea de sanatate.
1.Aduceti trei argumente sttintifice in favoarea afirmatiei „modelul
tranzactional al stresului este cel mai larg acceptat model in literatura
de specialitate”?
2.Descrieti cum reactioneaza o persoana cu coping cognitiv
dezadaptativ in situatia primirii unui diagnosticare de cancer?

Bibliografie
Baban, A. (1998) Stres şi personalitate. Cluj: Presa Universitară Clujeană.
Fontana, D. (1989) Managing Stress. London: BPS.
Derevenco, P. & Baban, A. (1991) Stresul in sanatate si boala. Cluj: Dacia.

Rezumat
Modulul V discută relevanţa teoriei stresului pentru sănătate şi vulnerabilitatea la
boală. Sunt prezentate primele teorii ale stresului elaborate de Selye (teoria
sindromului general de adaptare) cât şi modelele actuale (fiziologic, cauzal,
interacţional şi patogen). Este redată clasificarea factorilor de stres în: evenimente
majore de viaţă, tracasări cotidiene şi experienţe catastrofale. Procesul de evaluare
şi cel de coping, cât şi formele lor sunt descrise ca repere fundamentale în
adaptarea la stres. Reacţiile la stres sunt clasificate în: fiziologice, emoţionale,
cognitive şi comportamentale. Consecinţele stresului vizează impactul
fiziopatologic cât şi sindromul de extenuare cronică. Tipurile şi formele de suport
social sunt prezentate cu funcţiile sale de mediator-tampon între stres şi sănătate.

Bibliografie obligatorie
Segerstrom, S.C., & O'Connor D.B. (2012). Stress, health and illness: Four
challenges to the future. Psychology & Health, 27(2), 128-140.
Skinner, E.A., & Zimmer-Gembeck, M.J. (2007). The development of
coping. Annual Review of Psychology, 58,119
Beck, L. (2007). Social status, social support, and stress: A comparative
review of the health consequences of social control factors. Health Psychology
Review, 1(2), 186-207.

Bibliografie optionala
Sarafino, E. (1990) Health Psychology: Biopsychosocial interactions. New
York: Wiley.
Taylor, S. (1991) Health Psychology. New York: McGraw-Hill.
Kaplan, R., Sallis, J., & Patterson, T. (1993) Health and Human Behavior.
New York: McGraw-Hill.
Sheridan, C., & Radmacher, S. (1992) Health Psychology:Challenging the
Biomedical Model. New York: Wiley