Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mareste imaginea.
Dumnezeu nu este autor al raului
Raul e una din cele mai vechi si mai generale probleme care framanta pe om
aproape de la aparitia lui. Viata insasi este o forma a luptei duse impotriva
raului, caci nu se poate spune ca omul si societatea n-au incercat, de-a lungul
timpului, sa combata raul.
Raul nu e o problema simpla. Daca, asa cum s-a zis, el e numai in om, iar binele
e in tot restul creatiei, atunci Dumnezeu ramane in afara problemei raului. In
cazul acesta, raul lucreaza dupa capriciile sau legile sale, prezentandu-se ca o
forta independenta si nestavilita de nimic, in fata careia Dumnezeu ramane
neputincios. Daca, insa, ca in cazul lui Iov si altele asemanatoare, raul a fost
permis ca o incercare cu scop bun, aceasta inseamna ca nu numai binele, dar si
raul, depind, intr-un anumit fel, de Dumnezeu. In ce fel? Pentru a raspunde la
aceasta intrebare, e necesar, in prealabil, sa raspundem la alte doua intrebari:
care e natura raului si care e origina raului?
Altii au asezat origina raului in materie. Gnosticii erau dualisti si vedeau raul in
materie, impotriva careia se dezvolta procesul mantuirii. Conceptia aceasta era
impartasita si de maniheism, dupa care lupta vesnica dintre cele doua imparatii:
a luminii si a intunericului, era lupta intre spirit si materie. Pseudo-Dionisie
Areopagitul a demonstrat insa ca raul n-are legatura cauzala cu materia. El a
aratat ca nu sta in picioare ideea platonica dupa care "raul este in materie,
intrucat este materie", deoarece materia participa la ordine, forma si frumusete.
Daca, potrivit aceleiasi conceptii platonice, materia nu exista, atunci ea nu e nici
buna, nici rea, iar daca exista, ea vine din bine, si aceasta insemna ca e un lucru
bun. Daca materia e necesara pentru desavarsirea intregii lumi, ea nu poate fi
raul. Daca e rea, materia nu poate sa produca si sa intretina natura. Raul din
sufletele noastre nu vine din materie, ci din alta parte. Critica severa pe care unii
autori patristici si crestini in general o fac materiei si indeosebi materiei trupului,
nu atribuie propriu zis acesteia origina raului, ci subliniaza lupta incordata a
iubitorilor de desavarsire cu raul aliat cu sensualitatea care e cadru si aliment al
raului.
Antichitatea pagana si crestina si adesea vremea noastra atribuia si atribuie raul
nu numai lui Dumnezeu, ci si necesitatii sau destinului, sau naturii, sau
norocului, sau intamplarii. Nemesiu de Emesa a raspuns global, precis si succint
acestor atribuiri a originii raului. Dupa ce arata specificul lucrarii fiecareia din
aceste presupuse cauze ale raului, notand ca opera proprie lui Dumnezeu este
fiinta si providenta, ca opera necesitatii este miscarea lucrurilor continuu
identice cu sine, ca aceea a destinului sunt lucrurile care se petrec in chip
necesar, destinul insusi fiind o necesitate, ca aceea a naturii sunt: nasterea,
cresterea, disparita, plante si animale, ca opera norocului se petrece rar si
neasteptat si ca opera intamplarii e ceea ce are loc in domeniul celor
neinsufletite si necuvantatoare, Nemesius se intreaba: pot fi atribuite lui
Dumnezeu si necesitatii actiuni rusinoase si nedrepte ? Acestea nu fac parte din
categoria lucrurilor totdeauna identice cu sine. Asemenea actiuni nu pot fi
atribuite nici destinului, pentru ca cele ale destinului nu sunt contingente, ci
necesare. Nici naturii nu pot fi atribuite, caci lucrurile naturii sunt animale si
plante. Nici norocului nu pot fi atribuite, pentru ca faptele nu sunt rare si
neasteptate. Nu pot fi atribuite nici intamplarii, pentru ca intamplarile apartin
celor neinsufletite si necuvantatoare.
Raul a fost si este atribuit diavolului si ingerilor lui. Cel mai mare scriitor
bisericesc, specialist in anghelologie, Pseudo-Dionisie Areopagitul, sustine ca
raul n-are origine propriu zisa nici in ingerii rai. Demonii, zice el, nu sunt rai
prin firea lor, caci ei n-ar fi provenit din bine, n-ar fi cazut dela bine si n-ar fi
printre creaturile existente. Demonii sunt rai nu prin fire, ci prin lipsa virtutilor
ingeresti, prin aceea ca au incetat de a dori si a face lucrurile dumnezeiesti. Ei
sunt rai prin aceea ca lucrarea lor cea fireasca a slabit. Raul e, la ei, o pervertire,
o slabire din starea lor proprie, o lipsa, o nedesavarsire, o neputinta o pierdere, o
scadere a puterii care trebuia sa le pastreze desavarsirea. Binele harazit lor,
precizeaza Pseudo-Dionisie, nu s-a transformat complet ci ei au cazut de la
deplinatatea acestui dar. Demonii au existenta de la bine. Ei sunt buni, doritori
de frumos si de bine, pentru ca doresc sa existe, sa traiasca, sa inteleaga
existenta. Ei sunt rai, prin lipsa, caderea si pierderea bunurilor ce li se cuveneau.
Sunt rai si intrucat nu exista. Bunatatea demonica de care vorbeste Pseudo-
Dionisie Areopagitul e o simpla ipoteza in cadrul unui ontologism general.
Dorinta demonilor de a exista nu e o contributie la existenta si la viata in Bine,
ci o contributie la alimentarea si intensificarea raului, insusi autorul nostru
precizeaza ca pentru demon raul inseamna a fi contra gandului celui bun, ceea ce
este pozitie negativa fata de existenta. Faptul ca demonii nu se pocaiesc dupa
cadere, inseamna ca ei sunt morti sub raportul existentei. Caderea diavolului
echivaleaza, la credinciosi, cu moartea. De aceea, desi el insufla patimile
necurate si tot raul, el nu poate totusi forta pe nimeni, caci noi avem putinta sa
primim sau sa nu primim sugestiile sale. In afara de aceasta, puterea demonului
e limitata la ceea ce ii ingaduie Dumnezeu - asa cum stim din cazul lui Iov si din
altele asemanatoare. Asa dar, originea raului se afla partial si in diavol, caci raul
s-a instalat in el cu atata putere, incat ambii aproape se identifica.
Origina reala a raului se afla in ceea ce filosofii si teologii au numit si
numesc liberul arbitru, libera alegere. In centrul chipului lui Dumnezeu, dat
omului la creatiune, straluceste acest minunat dar al libertatii de alegere si de
hotarare. Gratie acestei libertati, sufletul poate inclina spre cele bune, dar se si
poate abate dela acestea. El gandeste binele si-i cunoaste dulceata; el poate
starui in contemplarea binelui si are puterea de a pastra viata. Dar el are si
puterea de a se departa dela bine. Parintii Bisericii sunt unanimi in afirmatia ca
primul om a cazut prin abuzul de libertatea cu care era inzestrat. Adam a cazut
prin preferinta sa rea si a murit prin pacat. Nu Dumnezeu a facut raul sau
moartea, ci noi insine ne-am atras-o prin hotararea noastra rea. Dumnezeu ne-a
dat libertatea, pentru ca Lui nu-I place constrangerea, ci indreptarea cea din
virtute, iar virtutea vine din vointa care alege, nu din constrangere. Cineva care
ar reprosa lui Dumnezeu ca nu ne-a facut in asa fel incat prin firea noastra sa nu
pacatuim, acela prefera naturii noastre rationale, inzestrata cu libera alegere si cu
putinta de activitate, o natura nerationala, imobila si incapabila de dorinti, zice
Sf. Vasile. Dupa cadere, sufletul a continuat sa abuzeze de libertatea sa, dandu-i
o indrazneala care l-a abatut de la scopul sau initial.
Noi amestecam raul cu firea noastra printr-o miscare a liberei vointe. Desi vointa
noastra este un bine, fiindca e data de Dumnezeu, totusi vointa cea rea e de
aceeasi fire cu pacatul, pentruca ea nu este dupa natura, ci contra naturii, intrucat
ea e o indepartare de la opera lui Dumnezeu. E drept ca cele rele sunt legate de
cele bune, fara de care nici nu pot exista; raul se indeparteaza nu prin eliminarea
vreunei firi, ci prin insanatosirea si indreptarea partii care se pacatosise si se
alterase. Dar pacatul nu e necesar si nu vine de la Dumnezeu. Raul n-are o cauza
"eficienta, ci una deficienta. Cand vointa coboara de la un obiect superior la unul
inferior, ea devine vointa rea. Devine rea nu atat prin obiectul in chestiune, cat
prin coborarea insasi. Nu atat obiectul inferior face vointa rea, cat ea - vointa
insasi - , se face rea prin faptul ca s-a alterat prin cautarea neregulata si vinovata
a obiectului inferior. E ca si cum cineva ar voi sa vada intunericul sau sa auda
tacerea.
Omul este suveran pe faptele sale bune sau rele si nimeni si nimic nu-i poate
contesta aceasta suveranitate pe care n-o imparte cu nimeni. Este meritul
invatatului episcop Nemesiu de Emesa de a fi relevat caracterul absolut
independent al omului in tot ceea ce gandeste si face, prin trei puteri care
contureaza si definesc liberul arbitru: ratiunea, deliberarea si indemnurile sau
sfaturile pe care le primim sau pe care le dam. Mintea sau ratiunea noastra, care
e si principiul actiunii, alege intre un lucru si opusul lui. Aceasta alegere e rodul
lucrarii ratiunii asupra situatiei sau situatiilor date. Deliberarea care framanta,
argumenteaza, fundamenteaza si hotaraste alegerea, opereaza absolut
independent, inlauntrul ratiunii. Daca, zice Nemesiu, omul nu este principiul
niciuneia din faptele sale, atunci el delibereaza degeaba. De ce delibereaza, daca
el nu e stapanul niciunei fapte? Ar fi culmea absurditatii sa facem de prisos
tocmai lucrul cel mai frumos si cel mai de cinste din om. Omul delibereaza din
cauza actiunii si pentru actiune. Aceasta deliberare se exercita in chip propriu,
asupra lucrurilor in legatura cu sufletul, cu trupul, cu virtutile, cu arta, cu viata in
general. Daca omul nu e stapan pe actiunile sale si daca deci deliberarea e
zadarnica, inseamna ca liberul arbitru e, in mod necesar, alaturi de ratiune, adica
in afara de ratiune. In fine, indemnurile si sfaturile arata ca obiectele acestora
stau in puterea noastra. Nimeni nu indeamna pe cineva sa nu-i fie foame, sa nu-i
fie sete, fiindca asemenea lucruri nu stau in puterea noastra. Raul stand in tinuta
sau comportare, iar comportarea fiind cea dupa alegere, urmeaza ca noi suntem
rai dupa alegere, nu dupa fire.
S-a facut observatia ca teoria liberului arbitru implica o buna doza, de
determinism si ca atat paganii cat si crestinii au trecut problema din domeniul
libertatii vointei in acela al teoriei cunoasterii, in sensul ca omul rational vrea
numai binele, dar din cauza mediului cade in rau. Se citeaza ideea Sf. Apostol
Pavel ca omul e pacatos prin trupul sau, care mosteneste pacatul originar si ca
deci pacatosenia omului este naturala. Se invoaca ideea Fericitului Augustin
dupa care vointa omului nu conteaza nimic in procesul mantuirii, ci numai harul
opereaza totul si ca, daca, in general, se poate admite ca omul dispune de libera
sa vointa, in faptele sale, el sta, totusi, sub puterea de seducere a diavolului, sub
influentele rele din afara, sub povara trupului si mai ales sub apasarea naturii
sale-pacatoase, prin ereditate, gratie vinii lui Adam sau aceleia din antropologia
lui Origen.
Este adevarat ca mediul inconjurator, unele influente externe si starea noastra de
pacatosenie cantaresc uneori in hotararile pe care le luam. Dar aceasta nu atinge
prea mult sensul alegerii noastre, pentru ca insesi, aceste influente sunt opera
aceluiasi liber arbitru al oamenilor dinaintea noastra, care au hotarat, in conditii
in general asemanatoare cu ale noastre. Aceasta traditie nu-si exercita puterea
decat intr-o viata strict mecanica. Omul natural si liber hotaraste liber, orice i s-
ar spune sau opune. Libera alegere, zice Grigorie de Nisa, e un lucru care nu
poate fi supus, care e independent si sta in libertatea cugetarii noastre.
Libertatea, caracteristica cea mai de seama a chipului lui Dumnezeu in om, e cel
mai frumos si mai pretios bun, fara de care noi am sta pe treapta fiintelor fara
ratiune. Libertatea de vointa e organic legata de ratiune, din care iese in chip
natural. Daca natura cugetatoare pierde puterea hotararii de sine, atunci ea
pierde insusi darul de a cugeta, adica ar pierde chipul lui Dumnezeu. A reprosa
lui Dumnezeu ca a dat omului libertate, inseamna a-I reprosa ca l-a facut fiinta
rationala. Omul se deosebeste de animale prin ratiune si prin virtute. Virtutea nu
e posibila fara libera alegere. Libertatea de vointa a fost aparata de multi pagani
si crestini, fie contra fatalismului stoic, fie pentru avantajele ei. Determinismul
exclude raspunderea morala, pedeapsa si rasplata devin fara sens, iar legile
ajung nefolositoare.
Impartirea raului in metafizic, fizic si moral nu are mare importanta, pentru ca la
baza lui stand libera vointa a omului, structura lui e mai ales morala, cu aspecte
uneori felurite, ca cel fizic sau metafizic. Parintii Capadocieni sustin ca nu exista
rau fizic, ci numai rau moral. Dupa cum virtutea este una, tot asa si raul este
unul.
Daca origina raului sta in vointa omului, iar Dumnezeu nu-l produce in niciun
fel, se poate totusi spune ca Dumnezeu, este cu totul indifer-ent fata de prezenta
si lucrarearaului in lume? Daca Dumnezeu nu este autorul raului, decurge din
aceasta ca El nu ia nici un fel de atitudine fata de rau, ca Lui ii este complet
straina opera acestuia in lume si in oameni? In cazul acesta nu exista providenta
si nu exista mantuire. Afirmatia lui Lactantiu ca un Dumnezeu autor al raului nu
poate mantui lumea, e valabila si pentru cazul unui Dumnezeu neautor al raului,
dar indiferent fata de rau. Istoria providenta divine si a iconomiei
mantuirii demonstreaza cu prisosinta ca Dumnezeu ia atitudine fata de rau, ca El
trimite pe insusi Fiul Sau ca sa ne scape de rau. Dumnezeu e autor al
tuturor naturilor si esentelor, dar El nu este si autor al raului, caci cum poate
Acela care e cauza de existenta sa fie si cauza de neexistenta, intreaba Augustin.
Si noi adaugam: cum poate Autorul existentei sa ramana indiferent fata de opera
neexistentei? Totusi, in multe cazuri, viata pare a da dreptate conceptiei ca
Dumnezeu sta deoparte de relele uneori cumplite care lovesc pe oameni. Se stie
ca unii au parasit credinta din aceasta cauza. Se cunoaste capitolul celebru pe
care Fericitul Augustin il consacra distribuirii in aparenta revoltatoare a binelui
la cei rai si a raului la cei buni. Spicuim: "Nu stim dupa care socoteala a lui
Dumnezeu omul acela bun este sarac, iar omul acela rau este bogat si se bucura,
in timp ce noi credem ca pentru purtarile sale ticaloase el ar fi trebuit sa sufere
dureri. Nu stim de ce cel bun e doborat de tristete, desi viata lui vrednica de
lauda ne convinge ca el ar fi trebuit sa se bucure; de ce cel nevinovat iese din
judecata omeneasca nu numai nerazbunat, dar chiar osandit, fie prin apasarea
nedreapta a judecatorului, fie prin covarsirea marturiilor mincinoase, in timp ce
adversarul sau criminal, nu numai ca ramane nepedepsit, dar insulta razbunator.
Nelegiuitul e plin de sanatate, pe cand cel evlavios se topeste de boala. Tineri
foarte sanatosi talharesc. Copii mici, care nici macar cu cuvantul n-au putut
atinge pe cineva, sufera de diferite boli ingrozitoare. Cel folositor lucrurilor
umane e rapit de o moarte prematura, in timp ce aceia care se pare ca nici n-ar fi
trebuit sa se nasca, traiesc foarte mult. Cel incarcat de crime e inaltat la onoruri,
pe cand cel linistit e acoperit de intunerecul anonimatului. Si altele de acest fel,
pe care cine le aduna, cane le insira?". Raspunsul lui Augustin este ca Dumnezeu
totusi vegheaza asupra oamenilor si ca distribuirea celor bune si a celor rele se
face dupa judecatile Sale de nepatruns si dupa caile Sale greu de cercetat.
Dumnezeu nu voieste raul nici cu o vointa antecedenta, nici cu una subsequenta,
dar il ingaduie liberului arbitru. Dumnezeu ingaduie raul pentru a face posibila
functiunea libertatii. Neingaduirea raului echivaleaza cu suprimarea libertatii. Iar
suprimarea libertatii inseamna- prabusirea omului in neexistenta, pe care
Dumnezeu n-o admite pentru ca El este autorul existentei nu al neexistentei.
Fara libertate nu sunt posibile nici virtutea, nici desavarsirea, nici mantuirea.