REFERAT

DREPT PROCESUAL CIVIL

,, PARTICIPAREA PROCURORULUI ÎN PROCESUL
CIVIL’’

STUDENTĂ: BOSTAN VIOLETA MINODORA, ANUL 4, GRUPA 725, F.R.,

UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ, BUCUREŞTI,
FACULTATEA DE DREPT
 Temeiul legal al participării procurorului în procesul civil îl constituie art. 45 Codul
de procedura civilă. Conținutul dispozițiilor legale a fost modificat de-a lungul anilor, iar
chestiunea a determinat controverse în doctrina, în special în legătură cu poziția procurorului
în procesul civil; normele în materie făcând și obiectul controlului de constituționalitate.
Procurorului i se recunoaște legitimare procesuală activă pentru apărarea drepturilor
și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților – în
conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (1) Codul de procedura civilă.
Cum legea nu distinge care este natură cauzelor în care procurorul poate iniția
acțiunea, subscriem opiniei că este legitimat și în acțiuni cu caracter strict personal.
Art. 5 alin. (2) Codul de procedura civilă prevede că titularul dreptului în interesul
căruia a pornit acțiunea procurorul, și care nu poate avea decât calitatea de minor, interzis sau
dispărut, va fi introdus în proces.
Din prerogativele ce îi sunt oferite de prevederile art. 45 alin. (2) Codul de procedura
civilă, rezultă calitatea să de reclamant. Poziția de parte, din punct de vedere procesual, pe
care o dobândește procurorul prin introducerea acțiunii civile în interesul vreuneia dintre
persoanele prevăzute de art. 45 alin. (1) Codul de procedura civilă, nu face că atribuțiile sale
( de altfel de ocrotire și protecție a persoanelor sus-amintite) să se răsfrângă asupra raportului
de drept material dedus judecății.
Faptul că minorii, interzișii ori dispăruții se bucură de o protecție aparte din partea
legiuitorului este confirmat și prin dispozițiile art. 45¹ Codul de procedura civilă, care instituie
și instanței obligația de a cenzură chiar dreptul de dispoziție al pârții, când parte este o
asemenea persoană.
Prevederile art. 45 alin. (5) Codul de procedura civilă îi conferă procurorului dreptul
de a cere punerea în executare a hotărârilor pronunțate în cauze cu minorii, interzișii ori
dispăruții, adică să acționeze în numele pârții pe care o protejează și prin cererea de executare
a hotărârii care îi este favorabilă.
Prevederile art. 45 alin. (3) conferă procurorului posibilitatea de a pune concluzii în
orice proces civil, dacă este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și
libertăților cetățenilor. Alin. (4) al aceluiași articol instituie obligativitatea procurorului de a
participa și pune concluzii în cazurile prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu: punerea sub
interdicție și ridicarea interdicției (art. 33 și 35 din Decretul nr. 32/1954), declararea
dispariției și a morții pe cale judecătorească și anularea hotărârii de declarare a morții (art. 38
și 42 din Decretul nr. 32/1954)
 Art. 45, C.Pr.Civ., în nouă lui formulare, consacră atât instituția participării
procurorului în procesul civil, cât și formele acestei participări. Pentru că art. 45, C.Pr.Civ.
este așezat topografic sub titlul “Pârțile”, se pune problema de a știi dacă procurorul este parte
în procesul civil, asemeni celorlalte pârți.
Procurorul nu este pur și simplu o parte în procesul civil, el având și atribute
specifice în acest proces, din următoarele motive: el își exercită drepturile și obligațiile
procesuale.
1) Procurorul exercită acțiunea civilă în cauzele ce-i privesc pe minori, persoane
puse sub interdicție sau dispăruți. În textul actual, spre deosebire de cel trecut, nu se mai face
mențiune cu privire la imposibilitatea procurorului de a exercită și sancțiunile strict personale.
Practică judiciară consideră că acțiunea strict personală este o acțiune intim legată de
persoană. Procurorul, exercitând acțiunea, este “parte principala” în proces. Partea poate
renunță la judecată, la dreptul dedus judecății și poate încheia o tranzacție.
2) Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, chiar dacă nu el este acela
care a exercitat acțiunea civilă, dacă consideră necesar pentru apărarea drepturilor și
libertăților participanților în proces.
3) Procurorul poate exercită orice cale de atac împotriva hotărârii judecătorești,
chiar dacă nu a participat la judecată. În cazul în care procurorul a participat la judecată
termenul pentru exercitarea caii de atac curge pentru el de la comunicarea hotărârii. În cazul
în care nu a participat la judecată termenul pentru exercitarea caii de atac curge de la
pronunțarea hotărârii.
4) Procurorul supraveghează respectarea legii în acțiunea în punere în executare a
hotărârii judecătorești ori a altor titluri executorii. El veghează la respectarea legii numai dacă
această vizează interesele minorilor, persoanelor puse sub interdicție sau dispăruților.
Deși din formularea art. 45 ar rezultă că procurorul urmărește doar punerea în
executare a titlurilor executorii, trebuie să înțelegem că el, de fapt, supraveghează, sub
aspectul legalității, întreagă activitate de executare silită astfel încât va putea să facă
contestație la titlu, contestație la o operațiune de executare silită ori va putea să ceară
întoarcerea executării.

Poziția procesuală a procurorului în procesul civil

Dispozițiile cuprinse în art. 45 Cod porc. civ. nu conțin precizări privitoare la
calitatea procesuală a procurorului în procesul civil. Datorită acestui fapt în literatură de
specialitate din tara noastră, dar și în dreptul comparat, s-au formulat opinii diferite cu privire
la calitatea procesuală a procurorului în procesul civil. Într-o opinie se arată că procurorul
participa că parte în proces atunci când inițiază acțiunea civilă și că participant atunci când
intervine în procesul pornit de titularul dreptului sau de o altă persoană căreia legea îi
recunoaște legitimare procesuală.
Dominantă este concepția potrivit căreia procurorul este parte în proces.
În doctrina și legislația anterioară anului 1948,se făcea distincție între cazurile în care
procurorul participa la procesul civil că parte principala (când în situațiile expres prevăzute
de lege putea exercită dreptul la acțiune pentru punerea în valoare a unor interese generale sau
chiar particulare) și între cazurile în care procurorul participa că parte alăturată (în cazurile în
care procesul nu era pornit din inițiativa saci a altor persoane iar procurorul punea concluziile
sale).
O a două teza, întâlnită în doctrina ulterioară anului 1948, susține că procurorul
dobândește poziția de parte în proces, dar în același timp, își păstrează calitatea de organ care
veghează la respectarea legii în activitatea de judecată. Principalul argument în sprijinul
acestei opinii îl constituie faptul că art.45 Cod porc. ivește așezat de legiuitor în titlul referitor
la pârți; de asemenea alte dispoziții legale se referă la procuror, că parte în proces- art. 309
alin.2 Cod porc. civ.. În acest sens, în doctrina se face distincția între calitatea de parte în sens
procesual și în sens material spre a se sublinia că procurorul este parte în procesul civil doar
în prima accepțiune.
Procurorul intervine în activitatea judiciară pentru a apară interesele generale ale
societății, împrejurare ce determina și statutul sau special-configurat și de întinderea
prerogativelor sale procesuale. Trebuie menționat că instanța constituțională este un subiect
oficial al procesului civil”, adăugând că “procurorul nu este parte, el este un organ al legii.
Procurorul era considerat parte principala atunci când, în situațiile expres prevăzute
de lege, putea exercită dreptul la acțiune pentru punerea în valoare a unor interese generale
sau chiar particulare. El se găsea într-o poziție procesuală asemănătoare cu a oricăreia din
pârțile litigante, având aceleași drepturi și obligații procesuale.
Procurorul era considerat parte alăturată în cazurile în care procesul nu era pornit din
inițiativa lui, ci a altor persoane, iar procurorul doar punea concluziile sale, neavând
posibilitatea de a face apel sau recurs. O a două teza în cadrul acestei concepții intâlnită în
literatură juridică ulterioară anului 1948, susține că procurorul dobândește poziția de parte în
proces, dar în același timp își păstrează calitatea de organ care veghează la respectarea legii în
activitatea de judecată.
 Procurorul nu este parte în proces întrucât el nu este adversarul vreuneia din pârțile
aflate în litigiu, el este străin de pretențiile acestora. Rolul sau nu este acela de a da sprijin
unuia sau altuia din cei care se judecă, ci doar de a pune concluzii, potrivit convingerilor sale
și prevederilor legii, asupra problemelor ce se dezbat, fără a putea aduce, de regulă, nimic nou
în discuție, afară de unele excepții absolute, pe care însă și instanța le poate invocă din oficiu.
Faptul că procurorul poate fi recuzat și este dator să se abțină, în cazurile prevăzute
de lege, constituie un argument în sprijinul opiniei că procurorul nu poate fi considerat parte
în proces. Este de neconceput că o parte să fie recuzată de celelalte pârți. În plus, o parte fie și
numai „în sens procesual” nu poate determina constituirea instanței. Este preferabil să se
considere că procurorul este un participant la procesul civil, un reprezentant al statului,
împrejurarea că procurorul este ținut să respecte formele procedurale, ordinea și termenele în
care trebuie îndeplinite actele de procedura nu îi conferă calitatea de parte, deoarece nu numai
pârțile, ci toți participanții, inclusiv instanța de judecată, trebuie să se conformeze
prescripțiilor legale.
Formele participării procurorului la procesul civil sunt următoarele: pornirea
procesului civil, participarea la judecată procesului civil, exercitarea cailor de atac și cererea
de punere în executare a hotărârilor.

Pornirea procesului civil

Cu privire la această formă de participare, potrivit art. 45 alin. 1 Cod de procedura
civilă nu are o redactare foarte clară. Deci procurorul poate să declanșeze acțiunea civilă, prin
introducerea oricărei cereri de chemare în judecată, cu excepția celor strict personale, însă
numai dacă acest lucru este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale
minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
Dacă s-ar admite că partea finală a textului de lege menționat se referă numai la cea de-a două
formă de participare a procurorului la proces, s-ar ajunge la o consecință greu de acceptat,
anume că în cazul în care procurorul declanșează acțiunea civilă într-o materie nevizata de art.
45 alin. 1 teza finală, el nu poate să participe la judecată, deci nu poate să-și susțină cererea de
chemare în judecată pe care a formulat-o.
Legea interzice procurorului să introducă acțiunile cu caracter strict personal
(noțiunea de acțiune civilă este folosită în sensul de chemare în judecată), însă nu există nici
un text care să arate ce se înțelege prin această noțiune. În practică judiciară și în literatură de
specialitate se arată că ar avea acest caracter acele cereri pentru care legea prevede expres că
pot fi introduse numai de o anumită persoană (de exemplu, cererea pentru stabilirea filiației
fată de mama - art. 53 alin. 1 Codul familiei, cererea de stabilirea paternității din afară
căsătoriei - art. 59 alin. 1 Codul familiei etc.), precum și acele cereri care sunt strâns legate de
voință exclusivă a celui interesat, fără însă a se putea un criteriu precis de determinare a
acestor cereri (de exemplu, cererea de divorț, cererea de anulare a căsătoriei pentru vicii de
consimțământ, cererea de revocare a unei donații pentru ingratitudine, cererea pentru
revocarea unei donații făcute celuilalt soț în timpul căsătoriei etc.).
Fată de dispozițiile art. 130 alin. 1 din Constituția României, limitarea impusă
procurorului de a participa doar la procesele privind „apărarea drepturilor și intereselor
legitime ale minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție, precum și în alte cazuri
prevăzute de lege”, apare că nefiind constituțională, urmând că în privința acestei atribuții
procesuale să se aplice nemijlocit textul constituțional invocat. Potrivit art. 45 alin. 2 Cod de
procedura civilă, în cazul în care procurorul a pornit acțiunea, titularul dreptului subiectiv la
care se referă acțiunea va fi introdus în proces, iar acesta va putea să uzeze de dreptul sau de
dispoziție, sub formă renunțării la judecată sau la dreptul subiectiv, ori a tranzacției.

Participarea la judecată procesului civil

Această formă de participare a procurorului la procesul civil, care se finalizează prin
punerea de concluzii, este prevăzută tot de art. 45 alin. 1 Cod de procedura civilă și presupune
îndeplinirea aceleiași condiții, anume că participarea la judecată, în orice faza a procesului
civil, să fie necesară pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor și
persoanelor puse sub interdicție, ori să fie prevăzută expres de lege. În cazul în care
procurorul participa la judecată fără a fi îndeplinită condiția prevăzută de textul de lege
menționat, apreciem că pârțile sau chiar instanța din oficiu se pot opune la această participare,
invocând excepția privind greșită constituire a instanței. Pentru anumite materii, există norme
speciale care prevăd că participarea procurorului la judecată este obligatorie.
Menționăm în acest sens:
- punerea sub interdicție și ridicarea interdicției;
- declararea dispariției și a morții pe cale judecătorească, precum și anularea hotărârii
de declarare a morții;
- anularea, rectificarea sau completare înregistrărilor de stare civilă;
- judecarea contestațiilor împotriva hotărârilor comisiilor pentru ocrotirea minorilor;
- încuviințarea adopției, anularea sau desfacerea adopției;
- judecarea contestației împotriva hotărârii comisie medicale în cazul asistenței
bolnavilor psihic periculoși;
 - judecarea contravențiilor prevăzute de Legea nr. 12/1990 și judecarea cererii
privind transformarea în închisoare contravențională (art. 3 alin. ultim și art. 4 din Legea nr.
12/1990; dispoziții asemănătoare se găsesc și în Ordonanță nr. 21/1992 privind protecția
consumatorilor);
- judecarea contravențiilor prevăzute de Legea nr. 61/1991, în cazul în care
contravenientul este reținut, este arestat sau este minor (prevedere care se aplică și
contravențiilor cuprinse în Legea nr. 60/1991);
- soluționarea cererii privind recunoașterea și înscrierea unei persoane juridice de
drept privat;
- declararea judecătorească a abandonului de copii.
În toate cazurile în care legea prevede că participarea procurorului la judecată este
obligatorie, lipsa concluziilor acestuia atrage nulitatea hotărârii. În legătură cu participarea
procurorului la judecată procesului civil trebuie menționat că nu este obligatoriu că unul și
același procuror să fie prezent la toate termenele de judecată, ci diversele acte de procedura în
cadrul aceluiași proces civil pot fi îndeplinite de mai mulți procurori, deoarece o caracteristică
a Ministerului Public este și indivizibilitatea acestuia, alături de cea a subordonării ierarhice și
de cea a independenței.

Exercitarea cailor de atac

Art. 45 alin. 3 Cod de procedura civilă dispune că procurorul poate, în condițiile
prevăzute de lege, să exercite căile de atac împotriva hotărârii judecătorești. În legătură cu
această formă de participare a procurorului la procesul civil, care este cea mai frecvența în
practică, trebuie făcute unele precizări. Procurorul poate să exercite căile de atac chiar și
împotriva hotărârilor pronunțate într-o cerere cu caracter strict personal, deoarece textul de
lege nu face nici o distincție în acest sens.
Procurorul poate să exercite calea de atac indiferent dacă a participat sau nu la
judecarea pricinii în care s-a pronunțat hotărârea atacată. Această concluzie se desprinde din
împrejurarea că art. 284 alin. final Cod de procedura civilă dispune că, pentru procuror,
termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afară de cazul când procurorul a
participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii (în
această din urmă situație, instanța trebuie să comunice, hotărârea și procurorului). Această
prevedere își găsește aplicare și în ceea ce privește termenul de recurs, art. 301 Cod de
procedura civilă făcând trimitere la art. 284 Cod de procedura civilă. S-a mai ridicat problema
de a se stabili corelația dintre art. 45 alin. 3 și dispoziția restrictivă a primului alineat al
aceluiași articol, care se referă la participarea procurorului la proces „în oricare faza a
acestuia”.
Deci procurorul poate să introducă necondiționat orice cale de atac, însă, în ce
privește participarea să la judecată caii de atac respective trebuie întrunită cerință art. 45 alin.
1 . Referitor la exercitarea cailor de atac, trebuie menționat că recursul în interesul legii și
recursul în anulare pot fi introduse numai de procurorul general, din oficiu sau la cererea
ministrului justiției.

Cererea de punere în executare a hotărârilor

Procurorul poate să solicite punerea în executare a hotărârii, indiferent de faptul că a
participat sau nu la judecarea cauzei în care s-a pronunțat hotărârea respectivă. Însă, din
modul în care este formulat art. 45 alin. final Cod de procedura civilă, rezultă că procurorul nu
poate să ceară punerea în executare a altor titluri executorii decât hotărârile. În cazul în care
procurorul a cerut punerea în executare a hotărârii, creditorul are posibilitatea să-și exprime
dorința, efectuând acte de dispoziție. Această formă de participare a procurorului nu este
singură în faza executării silite. Procurorul poate exercită contestația la executare, cererea de
întoarcere a executării silite, mai poate pune concluzii în procedurile execuționale
jurisdicționale, în contestațiile la executare introduse de pârți sau de terți, în cererile de
întoarcere a executării introduse de pârți, desigur în condițiile prevăzute de art. 45 alin. 1 Cod
de procedura civilă.