UNIVERSITATEA ŞTEFAN CEL MARE DIN SUCEAVA

FACULTATEA DE INGINERIE ALIMENTARĂ

INGINERIA PRODUSELOR ALIMENTARE

SIFILISUL
- Proiect -

Cadru didactic:
Conf. Dr. Maria POROCH

Student:
Vasile-Vlăduț MUTU
Program de studii: IPA
Anul: IV

SUCEAVA, 2019
Cuprins
INTRODUCERE 3
1. EPIDEMIOGE 4
2. CE ESTE SIGILISUL ȘI CUM SE TRANSMITE? 5
3. SIMPTOME 5
3.1. Sifilisul primar 6
3.2. Sifilisul secundar 6
3.3. Sifilisul latent 6
3.4. Sifilisul terțiar 7
3.5. Sifilisul congenital 7
3.6. Neurosifilisul 7
3.7. Sifilisul ocular 7
4. Diagnostic si tratament 8
5. Tratamentul sifilisului 8
6. Măsuri de prevenire 9
Bibliografie 10
 INTRODUCERE

Sifilisul este o infecție cu transmitere sexuală cauzată de bacteria spirochetă Treponema

pallidum subspecia pallidum. Calea principală de transmitere este contactul sexual, dar se
poate transmite și de la mamă la făt în timpul sarcinii sau al nașterii, rezultând sifilisul
congenital. Printre bolile umane cauzate de Treponema pallidum se numără
și framboesia (provocată de subspecia pertenue), pinta(provocată de subspecia carateum)
și bejel (provocată de subspecia endemicum).
Originea exactă a sifilisului nu este cunoscută. Dintre cele două ipoteze principale, una
afirmă că sifilisul a fost adus în Europa de către membrii de echipaj reveniți din călătoria
lui Cristofor Columb în America, cealaltă ipoteză afirmă că sifilisul exista anterior în Europa,
dar nu era cunoscut. Acestea au fost cunoscute ca ipotezele „columbiană”, respectiv „pre-
columbiană”. Ipoteza columbiană este cel mai bine susținută de dovezile pe care le avem la
dispoziție. Primele înregistrări scrise privind apariția sifilisului în Europa au apărut în
1494/1495 în Napoli, Italia, în timpul invaziei franceze. Datorită răspândirii sale odată cu
revenirea trupelor franceze, acesta a fost inițial cunoscut sub numele de „boala franceză”, așa
cum specificau referințele tradiționale. În 1530, denumirea de „sifilis” a fost utilizată pentru
prima dată de către medicul și poetul italian Girolamo Fracastoro ca titlu al poemului
său latin în hexametru dactilic, care descria ravagiile produse de această boală în Italia. Din
punct de vedere istoric, sifilisul a fost de asemenea cunoscut sub numele de „vărsatul cel mare”.
Microorganismul care declanșează boala, Treponema pallidum, a fost identificat pentru
prima dată de către Fritz Schaudinn și Erich Hoffmann în 1905. Primul tratament eficace
(Salvarsan) a fost dezvoltat în 1910 de către Paul Ehrlich, urmat de studiile cu penicilină și
confirmarea eficacității acesteia, în 1943. Înaintea apariției tratamentului eficace, mercurul și
izolarea erau utilizate frecvent, și tratamentele erau deseori mai rele decât boala. Se presupune
că multe personalități istorice, printre care Franz Schubert, Arthur Schopenhauer, Édouard
Manet și Adolf Hitler, sufereau de această boală. [1]

3
 1. EPIDEMIOLOGIE
Se consideră că sifilisul a infectat 12 milioane de persoane în 1999, cu peste 90% din
cazuri în lumea în curs de dezvoltare. Acesta afectează între 700.000 și 1,6 milioane de sarcini
pe an, provocând avorturi spontane, nașterea de copii morți și sifilis congenital. În Africa
Subsahariană, sifilisul contribuie la aproximativ 20% din decesele perinatales. Ratele sunt
proporțional mai mari printre utilizatorii de droguri pe cale intravenoasă, cei infectați cu HIV
și bărbații homosexuali. În Statele Unite, frecvența cazurilor de sifilis în 2007 era de șase ori
mai mare la bărbați decât la femei, în timp ce frecvența a fost aproximativ egală în 1997. Afro-
americanii au reprezentat aproximativ jumătate din toate cazurile apărute în anul 2010.
Sifilisul a fost foarte frecvent în Europa în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În lumea
dezvoltată, la începutul secolului al XX-lea, infecțiile au scăzut rapid după utilizarea pe scară
largă a antibioticelor, până în anii 1980 și 1990. Începând cu anul 2000, frecvența cazurilor de
sifilis a crescut în SUA, Canada, Marea Britanie, Australia și Europa, în principal în rândul
bărbaților homosexuali. Totuși, frecvența cazurilor de sifilis printre femeile americane a rămas
stabilă în acest interval de timp și frecvența cazurilor la femeile britanice a crescut, dar cu o
rată inferioară celei observate la bărbați. Frecvențe crescute printre heterosexuali au apărut în
China și Rusia încă din 1990. Acest lucru a fost atribuit practicilor sexuale nesigure, cum sunt
promiscuitatea sexuală, prostituția și utilizarea din ce în ce mai scăzută a mijloacelor de
protecție de barieră.
În lipsa tratamentului, mortalitatea este cuprinsă între 8% și 58%, cu o rată mai mare a
decesului la bărbați. Simptomele de sifilis au devenit mai puțin severe pe parcursul secolelor
al XIX-lea și al XX-lea, în parte din cauza disponibilității pe scară largă a tratamentului eficace
și în parte din cauza virulenței scăzute a spirochetelor. În cazul tratamentului precoce rezultă
puține complicații.[9] Sifilisul crește riscul de transmitere a infecției cu HIV de două până la 5
ori iar infecția concomitentă este frecventă (30–60% în numeroase centre urbane). [1]

4
 2. CE ESTE SIFILISUL ȘI CUM SE TRANSMITE?

Multă vreme sifilisul a reprezentat o problemă de sănătate publică majoră, ducând

frecvent la dezvoltarea pe termen lung a altor afecțiuni medicale ca artrite, leziuni ale creierului
sau orbire. Nu de puține ori a dus chiar la deces. Bacteria Treponema Pallidum, cea care
cauzează boala, a fost rezistentă la diverse tratamente până la începutul anilor ‘40, când
penicilina a fost folosită, pentru prima dată, ca antibiotic la scară largă.
Sifilisul este una dintre cele peste 20 de infecții cu transmitere sexuală (ITS). Medicii
optează pentru termenul de „infecție”, nu de boală cu transmitere sexuală (BTS) pentru că, de
multe ori, o persoană poate fi infectată cu Treponema Pallidum, dar fără să știe, pentru că
leziunea inițială poate trece neobservată și este urmată de o perioadă fără simptome. Chiar dacă
manifestările sifilisului nu sunt observate sau nu sunt prezente, persoana infectată poate
transmite infecția partenerului.
Bacteria care cauzează sifilisul se transmite prin:
 contact sexual neprotejat (vaginal, oral, anal);
 contactul cu leziuni contagioase, cutanat;
 transfuzii de sânge sau instrumentarul medical contaminat;
 placenta sau la naștere, de la mama la bebeluș;
 sărut - foarte rar si numai daca la nivelul cavitații bucale exista leziuni contagioase.
Bacteria pătrunde în organism fie prin mucoasa vaginală sau orală, fie prin piele, dacă
la nivelul epidermei sunt leziuni contagioase. Ulterior, ea ajunge in ganglionii limfatici din
apropiere și se răspândește în tot organismul, prin fluxul sangvin. Simptomele sifilisului nu
apar, însă, decât abia la 3-4 săptămâni de la infecția propriu-zisă. Acest interval variază de la
o persoană la alta, astfel că pot exista situații în care boala să se manifeste după doar 10 zile
de la infecție sau abia după 13 săptămâni. [2]

3. SIMPTOME

După infecția inițială, Treponema Pallidum determină apariția unei mici leziuni la locul
de pătrundere în organism, leziune care trece de la sine, după care bacteria poate rămâne latentă
în organism zeci de ani, astfel ca pacientul nici nu știe că are infecția în corp.
Sifilisul are mai multe stadii: primar, secundar, latent și terțiar. Pentru fiecare dintre
acestea simptomele sunt diferite și se pot întinde pe parcursul câtorva săptămâni, luni și chiar
ani. Manifestările bolii pot fi confundate cu ale altor afecțiuni și, de aceea, este foarte important
să recurgi la recomandările medicilor în ceea ce privește testarea și diagnosticarea.
Pe lângă aceste stadii tipice există sifilisul congenital, care apare atunci când mama
transmite infecția fătului (prin placentă sau la naștere), neurosifilisul și sifilisul ocular. Iată,
mai jos, prin ce se caracterizează fiecare dintre stadiile și formele sifilisului:

5
 3.1. Sifilisul primar

Simptomele sifilisului în stadiu primar apar într-un interval de 10 zile până la 3 luni de
la infecție. Este posibil ca ganglionii limfatici din zona inghinală să se inflameze. Primele
semne ale bolii sunt una sau mai multe ulcerații sau leziuni nedureroase, ferme la atingere și
rotunde, numite sancre. Acestea apar la nivelul pielii, de obicei în locul în care bacteria a
pătruns în organism. Sancrele se pot dezvolta, însă, și în locuri ascunse cum sunt interiorul
rectului sau al vaginului, iar persoana infectată poate să nu știe că a contractat bacteria.
Ulcerațiile pot să dispară de la sine în trei pana la șase săptămâni, indiferent dacă
persoana în cauză urmează sau nu tratament. Cu toate acestea, în lipsa unui tratament adecvat,
infecția poate evolua și se poate ajunge la sifilis secundar.

Simptome ale sifilisului primar la bărbați

În stadiul incipient al bolii (numit sifilis primar) pe anus, penis, scrot și, uneori, pe buze
sau în cavitatea bucală (în funcție de locul prin care a pătruns bacteria în organism) apare
o ulcerației (sancrul sifilitic). În unele cazuri acestea nu sunt la vedere, în sensul că se
dezvoltă sub prepuț sau în interiorul rectului, de pildă. [2]

Simptome ale sifilisului primar la femei

La fel ca în cazul bărbaților, la femei leziunile sau ulcerațiile pot să fie ascunse. Ele pot
să se dezvolte adânc în vagin sau în interiorul rectului, de exemplu. Daca sunt vizibile, ele pot
fi observate pe vulvă, în zona vaginului, a anusului și, foarte rar, pe buze sau în cavitatea bucală.

3.2. Sifilisul secundar

La aproximativ 2-10 săptămâni după ce au apărut primele ulcerații pot să apară

următoarele simptome, dacă pacientul nu a urmat tratamentul corespunzător:
 erupții cutanate roșiatice sau roșii-maronii (numite si rozeole sifilitice), de obicei
pe trunchi și membre;
 ulcerații/leziuni în zona cavității bucale, a vaginului sau a anusului;
 febră;
 creștere în volum a ganglionilor limfatici, de obicei, nedureroasă;
 dureri de cap;
 oboseală accentuată;
 scădere în greutate;
 cădere a parului.
Dacă sifilisul secundar nu este tratat, simptomele pot să dispară de la sine doar ca să
reapară. Acest lucru se poate întâmpla pe parcursul unui an. Chiar daca simptomele nu reapar,
infecția nu dispare si poate fi transmisa partenerului.

3.3. Sifilisul latent

Dacă sifilisul secundar nu este tratat, boala poate progresa spre stadiul latent. Nu toți
pacienții care au sifilis vor dezvolta această fază a infecției. În cazul în care se ajunge, însă,
aici, nu vor exista simptome chiar pentru mai mulți ani. În unele situații, ele nu mai apar
niciodată. Totuși, infecția nu dispare din organism. Bacteria rămâne latentă. Uneori, dar nu este
o regulă, sifilisul latent poate evolua și atunci vorbim despre sifilisul terțiar.

6
 3.4. Sifilisul terțiar

Este stadiul cel mai grav al bolii și poate să apară și după 10 sau 30 de ani de la infecția
inițială. În această fază se poate ajunge la afectarea permanentă a altor organe și chiar la deces.
Printre simptomele și efectele sifilisului în acest stadiu se numără:
 probleme neurologice;
 atac cerebral;
 inflamare a membranei craniene și a țesuturilor moi;
 probleme de vedere sau orbire;
 schimbări de comportament;
 demență;
 inflamare a vaselor de sânge;
 pierdere a auzului;
 amorțeală;
 deteriorări la nivelul inimii, ficatului, al articulațiilor și al oaselor;
 anevrism.

3.5. Sifilisul congenital

Infecția cu Treponema Pallidum poate fi transmisă de la mamă la bebeluș prin placentă

sau la naștere. În acest caz este vorba despre sifilis congenital și, dacă nu este tratat, reprezintă
un risc major pentru sănătatea copilului, putând duce chiar la deces. De aceea se recomandă
testare femeilor însărcinate pentru aceasta infecție.
De cele mai multe ori, bebelușii care se nasc cu sifilis nu au niciun simptom. Unii pot
avea erupții pe palme sau ulcerații pe picioare și în zona inghinală. Este posibil și ca unii copii
să dezvolte complicații la nivelul altor organe, cum ar fi:
 ficat mărit;
 ganglioni inflamați;
 dezvoltarea anormală a oaselor;
 probleme neurologice;

3.6. Neurosifilisul

Infecția poate ajunge la nivelul sistemului nervos în orice stadiu al bolii și poate cauza o
multitudine de simptome ca:
 dureri de cap și tulburări de comportament;
 dificultate de coordonare a mișcărilor;
 paralizie;
 deficiente senzoriale;
 demență.

3.7. Sifilisul ocular

La fel ca neurosifilisul, sifilisul ocular poate să apară în orice stadiu al bolii și poate
deteriora aproape toate structurile ochiului, dar cea mai afectată este uveea (membrana
intermediara vascularizată formată din iris, corpul ciliar și coroida). Astfel, pot să apară
uveitele și panuveitele. Simptomele pot sa fie, printre altele, scăderea acuității vizuale și poate
să survină orbirea permanenta. [2]

7
 4. Diagnostic si tratament
Medicul dermato-venerolog este cel care pune un diagnostic definitiv pe baza rezultatelor
obținute la testele specifice de laborator. În cazul sifilisului, diagnosticul prezumtiv (medicul
constată că există suspiciunea de infecție în urma consultului) trebuie confirmat prin două tipuri
de teste:
 non-treponemice- evidențiază anticorpi nespecifici. Exemple de astfel de teste
sunt: VDRL(Veneral Disease Research Laboratory) sau RPR (Rapid Plasma
Reagin), ambele utilizate și în testele de screening. Aceste teste nu sunt specifice
pentru sifilis, rezultatele lor pot fi fals-pozitive sau fals-negative și, prin definiție,
nu sunt suficiente pentru stabilirea unui diagnostic final. Prin urmare, aceste teste
trebuie repetate și completate de altele;
 treponemice - evidentiaza anticorpi specifici împotriva Treponemei Pallidum și
sunt folosite pentru a confirma testele de screening cu rezultate pozitive. Exemple
de astfel de teste sunt: FTA-Abs (Fluorescent Treponemal Antibody - Absorption
de tip IgG si IgM), TPHA(Treponema pallidum Haemagglutination Assay –
hemaglutinare pasivă – detectează anticorpi totali IgG si IgM), EIA (de tip IgG și
IgM).

Pe lângă aceste analize de sânge, mai sunt și alte metode de diagnosticare, însă nici
acestea nu pot fi concludente dacă nu sunt susținute și de alte teste:
 analiza fluidelor corporale - in stadiul primar sau secundar al bolii poate fi examinat
fluidul din sancrele sifilitice;
 puncție lombară - pentru colectarea și examinarea lichidului cefalorahidian. Mai
ales în cazul neurosifilisului, o astfel de analiză poate evidenția impactul pe care
boala îl are asupra sistemului nervos. Este recomandată și în alte situații, cum ar fi:
 apariția simptomelor auditive sau oftalmologice;
 sifilisul tardiv activ;
 sifilisul tardiv tratat cu alte antibiotice decât penicilina;
 exista eșec terapeutic;
 pacienții cu infecție HIV și care au sifilis;
 când titrul anticorpilor nontreponemici crește de patru ori față de nivelul normal.

5. Tratamentul sifilisului
Netratat, sifilisul poate afecta diverse organe, cum sunt inima sau creierul. De asemenea,
e posibil să provoace orbire sau paralizie, poate crește riscul de a contracta sau de a răspândi
virusul HIV și, în timp, poate duce chiar și la deces. În plus, fiind vorba despre o boală
contagioasă, poate fi transmisă partenerului. Prin urmare este foarte important să te prezinți la
medic pentru consult și pentru stabilirea metodelor adecvate de diagnosticare și tratament.
Tratamentul recomandat pentru toate stadiile bolii este cu antibiotic, în speță, penicilina.
Dacă persoana în cauză a fost infectată de mai puțin de un an, atunci o singură injecție cu
penicilină poate fi suficientă. În funcție de stadiul bolii și de manifestările clinice, care diferă
de la pacient la pacient, medicul specialist recomandă tipul de preparat (benzatin penicilina,
penicilina cristalina, procain penicilina), dozajul și durata tratamentului (poate dura de la 7 zile,
până la o luna).
Medicii atrag atenția asupra faptului că nu există tratament alternativ (homeopat) sau
remedii la care pacienții să recurgă la domiciliu pentru vindecare. Singurul tratament care s-a
dovedit a fi eficient și pentru care exista documentație de specialitate este cel cu antibiotic.
Complicațiile și riscurile sifilisului netratat
8
 După cum menționam anterior, dacă rămâne netratat, sifilisul poate avea un impact grav
asupra întregului organism. Printre complicațiile sifilisului se numără:
 probleme neurologice și nu numai - accident vascular cerebral, pierderea auzului
și a văzului, meningita, demența;
 incontinența urinara, disfuncții sexuale;
 creșterea riscului de infecție cu HIV - ulcerațiile genitale sau rănile sifilitice pot
sângera și atunci, în timpul unui act sexual neprotejat, riscul contactării virusului
HIV de la o persoana infectată este foarte mare;
 probleme cardiovasculare - inflamația aortei, anevrism, degradarea valvelor inimii;
 apariția gomelor sifilitice - sunt umflături formate din țesut mort și fibre, care se
dezvoltă pe piele, ficat sau alte organe (în mod normal dispar după tratamentul cu
antibiotic).
În cazul sarcinii, sifilisul poate fi transmis copilului. Există riscul de avort spontan sau
ca bebelușul să decedeze la câteva zile de la naștere. Netratați, bebelușii cu sifilis vor avea
probleme cu oasele, ficatul, splina, creierul, pielea, pot să nu se mai dezvolte normal, să
orbească ori să surzească. [2]

6. Măsuri de prevenire
Nu există un vaccin pentru prevenirea infecției cu Treponema Pallidum, dar iată câteva
recomandări în ceea ce privește prevenția:
 abstinența sau relațiile monogame;
 raporturi sexuale protejate (folosirea prezervativului, însă, nu este eficientă decât
dacă acesta acoperă ulcerațiile);
 testarea tuturor femeilor însărcinate (screening). [2]

9
 Bibliografie
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Sifilis#Istoric
[2] https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/sifilisul-cum-se-transmite-simptome-
diagnostic-tratament-si-masuri-de-prevenire

10