„” Psaltirea lui Coresi1

Psalm nr. 2

Pentru ce s-a întărâtat némurile

Şi poporele au cugetat cele deşarte?

Stătut’aú de faţă Impĕraţii pămîntuluĭ

Şi căpeteniile sʾaŭ adunat întru una

Asupra Domnuluĭ şi asupra Unsuluĭ lui

Sĕ rupem legăturile lor

Şi se lĕ lepădam de la noi jugul lor.

Cel ce locuesce în ceriurī va râde de dânşiĭ

Şi Domnul va batjocori pre eĭ.

Atuncea va grăi către dânşiĭ întru iuţimea sa,

Şi întru mânia sa va turbura pre eĭ.

Iară eu sunt pus Impērat de dânsul

peste Sion muntele cel Sânt al luĭ,

vestind porunca Domnuluĭ.

Domnul a ḑis către mine

fiul meu eştī tu

eŭ astă-ḑi te-am născut.

Care de la mine şi-ţi voĭ da ţie némurile moştenirea ta

şi biruinţa ta marginile pământuluĭ.

Paşteveĭ pre dânşiĭ cu toiag de fier,

Cu vasele olarului veĭ zdrobi pre dânşiĭ.

Acum împăraţi înţelegeţi;

1
Învĕţaţi-ve toţi carī judecaţi pămîntul

Slujiţi Domnuluĭ cu frică

Şi vĕ bucuraţi lui cu cutremur.

Luaţi învăţătură ca nu cumva să se mânie Domnul,

şi să periţi din calea cea dréptă.

Când se va aprinde mai degrab mânia luĭ:

Fericiţi toţĭ carii nădăjduiesc spre dânsul.1

1. Elemente lexicale după originea etimologică:

1.1 Elemente latineşti moştenite:

Elementele de origine latină se găsesc cu precădere în fondul principal lexical sau vocabularul
fundamental. Acesta cuprinde aproximativ nenumărate de cuvinte cunoscute şi utilizate de toţi
vorbitorii de limbă română, ce persistă în limbă timp îndelungat fără să îşi schimbe sensul lor de
bază. Aproximativ 70% din vocabularul limbii noastre conţine elermente romanice inclusiv
cuvinte moştenite din limba latină populară şi cuvinte provenite din alte limbi romanice. Stratul
limbii române este alcătuit din cuvintele de origine latină, ceea ce face ca limba noastră să se
înrudească cu celelalte limbi neo-latine. Astfel întâlnim cuvinte comune cu aceeaşi origine care
desemnează aceeaşi realitate la mai multe limbi romanice, cu forme similare, dar care prezintă
variaţii în funcţie de idiom şi de modificările fonetice sub influenţa substratului sau adstratului
acelor limbi. (lat. panis >rom. pâine, it. pane, fr. pain, sp. pan, port. pã). Tot din limba latină
avem moştenită terminologia religioasă de bază (termeni precum cruce, biserică, înger,
Dumnezeu), drept consecinţă a faptului că religia creştină a fost unul dintre cei mai importanţi
factori ai romanizării. Într-adevăr, creştinismul s-a transmis în spaţiul Daciei prin intermediul
coloniştilor romani care au adoptat această nouă religie. Este posibil ca faptul că monoteismul
dacilor să fi favorizat trecerea lor la creştinism, după cum mai mulţi istorici susţin asta. Primele
medii care au fost creştinate au fost cele urbane, ca cetăţile şi oraşele romane, creştinarea
1 CORESI, PSALTIREA, Autoriĭ Români Vechĭ şi Contemporanĭ, Editura Librăriei Socecŭ &
COMP, Bucuresci 1896, Ediţia a II-a, pag. 7-9

2
petrecându-se în sate ceva mai târziu. De aceea, adjectivul păgân înseamnă laic, lipsit de
conotaţie creştină (sau religioasă în general, în cazul în care vorbim despre simboluri obiceiuri
sau tradiţii), precum şi necredincios sau ateu (în caz în care ne referim la oameni), în timp ce
etimonul său latinesc paganus desemna noţiunea de ţăran sau de rustic, ţărănesc, întrucât
mediile rurale au fost ultimele încreştinate. În textul de faţă, majoritatea cuvintelor sunt de
origine latinească, preponderenţa elementelor lexicale latineşti va fi sesizabilă şi în cazul
celorlalte texte pe care le vom avea în vedere, întrucât limba noastră este una neo-latină. Voi lua
în discuţie cuvintele latineşti prezente în text, însă excluzând prepoziţiile şi pronumele personale,
a căror origine latină este evidentă.

1.1.1. s-a întărâtat – sensul termenului este acela de a (se) agita, a aţâţa, a instiga şi
provine de la latinescul interritare. Alexandru Ciorănescu susţine că etimonul a fost format prin
compunerea cuvintelor irritare şi territāre (ce are sensul de a speria)2

1.1.2. poporele – formă arhaică de dinainte de diftongare a formei popoarele, formă

articulată hotărât de plural al substativului popor. Cuvântul şi-a păstrat sensul consacrat şi
moştenit din limba latină, în tot acest timp neavând loc nici o schimbare de sens, căci înţelesul de
neam, naţiune, gloată îl prezenta şi etimonul său pŏpŭlus. Datorită importanţei acestui cuvânt
Acesta din urmă nu trebuie confundat cu omograful pōpulus, care înseamnă plop .

1.1.3. au cugetat – derivat de la cuget + sufixul –are. Sinonim al lui a gândi, a reflecta.
Provine de la cōgĭtare (infinitivul lui cōgitō, care la rândul lui provine din compunerea
termenilor co- + agitō). Cuvinte din alte idiomuri derivate din acest etimon „includ albanezul
kuitoń, italienescul coitare şi spaniolul şi/sau portughezul cuidar”.3

1.1.4. stătut-au – forma inversată a verbului la perfect compus au stat (ca urmarea
tendinţea acelor timpuri de a folosi mai întâi participiul verbului de conjugat, apoi auxiliarul
verbului a avea). Termenul a sta provine de la latinescul stāre.

1.1.5. Impĕraţii (forma actuală împăraţii) - formă mai apropiată de etimonul imperātor,
înainte ca evoluţia acestui cuvânt să se fi definitivat. Sensul de bază al acestui cuvânt este de
conducător, suveran absolut al unui imperiu. Etimonul imperātor s-a format la rândul lui prin
derivare de la forma de participiu al lui imperō ( care se traduce prin comandă) , imperātum +
sufixul –tor

2 CIORĂNESCU, Alexandru, Dicţionar etimologic al limbii române, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001,
pag. 427

3 CIORĂNESCU, Alexandru, idem, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001, pag. 262

3
 1.1.6. faţă - provine de la latinescul făcia, în loc de facies, iar sensul de bază al acestui
cuvânt este acela de chip sau figură (omenească) . În acest context, acesta face parte dintr-o
locuţiune adverbială, pe care o formează cu ajutorul prepoziţiei de.

1.1.7. pămîntului – provine din „paumentum, forma populară indicată de Iulian, în loc de
4
păvīmentum” . Este un cuvânt polisemantic care îmbracă mai multe sensuri: un prim înţeles
poate fi acela de sol, glod sau ţărână, altul poate fi de ţinut, ţară sau tărâm (ca unitate teritorială
bine delimitată de graniţe şi cu conducere şi administraţie proprie), şi, nu în ultimul rând, folosit
ca substantiv propriu, poate servi şi ca denumire a planetei noastre. În contextul de fată
(„Stătut’aú de faţă Impĕraţii pămîntuluĭ”), termenul întrebuinţează cel de-al treilea sens
menţionat anterior, însă interesant este faptul că termenul pământ folosit pentru a denumi lumea
noastră nu pare a-şi fi căpătat încă statutul de substantiv propriu, deşi denumeşte o realitate
particulară, nu una generală, aşa că sensul substantivului este mai degrabă acela de lume sau
mapamond.

1.1.8. căpetenie – derivat de la cap (plural capete) + sufixul –enie şi înseamnă

conducător, lider, şef de grup. La rândul lui, substantivul cap provine de la „capum, versiunea
populara a termenului din latina cultă caput5”, care desemna aceeaşi realitate pe care o ştim noi
astăzi, şi anume aceea de extremitate superioară a corpului omenesc. Alte derivate de la
substantivul cap folosite frecvent în limbă sunt capăt, căpşună, posibil şi căpuşă (numele dat
unei insecte asemnănătoare cu puricele).

1.1.9. asupra – adverb care la origine a fost format prin contopirea a doua cuvinte
latineşti ad (echivalentul din limba latină al prepoziţiei la, care ajuta la formarea unor locutiuni
adverbiale şi adjectivale din limba latină precum ad hominum, ad literam ) + supra (forma
iniţială fiind superā), sunetul d elidându-se ulterior prin fenomenul de sincopă.

1.1.10. Domnului – provine de la latinescul dŏm(ĭ)nus, care la rândul său este un derivat de
la domus (care însemna casă)+ sufixul -inus. Etimonul latinesc însemna la început rezident,
stăpân. Sensul acestui lexem a evoluat în timp, căpătându-şi astfel polisemia: în primul rând îl
întrebuinţăm ca termen de politeţe atribuit unui bărbat (mai în vârstă); un al doilea sens pe care îl
îmbracă acest substantiv este unul arhaic care nu s-a mai păstrat în limbă de când s-a schimbat
regimul politic feudal, în Ţările Române domn desemna un titlu purtat de domnitor, voievod sau
suveran. În cazul de faţă, conotaţia pe care o prezintă este cea religioasă, referindu-se la
Dumnezeu Tatăl sau Fiul, fiind astfel un substantiv propriu. Am adus mai devreme în discuţie că

4 CIORĂNESCU, Alexandru, idem, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001, pag. 574

5 CIORĂNESCU, Alexandru, idem, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001, pag. 144

4
terminologia creştiească de bază este moştenită din limba coloniştilor romani, inclusiv numele
lui Dumnezeu (care provine de la Dŏmĭnĕ Dĕus).

1.1.11. Unsului – substantiv propriu provenit din forma la modul participiu a verbului a
unge, care provine de la latinescul ŭngĕre. Sensul arhaic al cuvântului uns folosit în vechime
este, conform DEX 2009 este acela de monarh sau cleric considerat, în urma unei ceremonii
religioase speciale, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Termenul fiind un substantiv
propriu, se referă aici la Dumnezeu Fiul.

1.1.12. rupem – verb ce provine din latinescul rumpĕre. Primul sens la care ne gândim când
avem in vedere acest cuvânt este acela de a detaşa, de a desprinde un obiect în mai multe bucăţi.
Se poate face, de asemenea, şi o abstractizare a sensului, în acest context a rupe înseamnă mai
degrabă a îndepărta.

1.1.13. legăturile – pluralul articulat de la legătură, derivat de la a lega+sufixul ură, care

provine de la verbul ligāre, aici cu sensul de conexiune, asociere, relaţie.

1.1.14. lepădăm – provine de la lapĭdare care denumea o pedeapsă des întâlnită şi preferată
în Antichitate, în care un individ era condamnat la moarte prin lovirea cu pietre în public. Sensul
pe care îl prezenta etimonul s-a pierdut în timp, astăzi termenul poartă înţelesul de a arunca, a
azvârli, a înlătura sau alunga (un lucru).

1.1.15 jugul – provine de la latinescul iŭgum, folosit pentru a desemna acel dispozitiv de
lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car sau la plug. Aici este folosit cu
sens metaforic, referându-se la legăturile, relaţiile strânse pe care le purtau căpeteniile

1.1.16. ceriurī – etimonul latinesc al acestui cuvânt este caelum sau forma alternativă
coelum, care la origine desemna aceeaşi realitate.

1.1.17. mânie – vine de la mania. Transformarea lui a în â se datorează tendinţei populaţiei

daco-romane din perioada etnogenezei de a închide vocala a pronunţată nazal.

1.1.18. va rîde – are ca „strămoş” pe cuvântul rīdeō, rīdēre. Acest termen este folosit pentru
a denumi o manifestare a stării de veselie sau de haz, însă are şi sensul de a batjocori, de a
ridiculariza pe cineva.

1.1.19. va batjocori – verb care vine de la locuţiunea verbală a bate joc, format prin
compunere, prin contopirea celor două cuvinte a bate (ce provine din latinescul battĕre) + joc
(care vine de la iŏcus ce înseamnă glumă sau poantă). Este sinonim pentru a lua în derâdere, a
ridiculariza sau în sens mult mai restrâns, a blasfemia.

5
 1.1.20. Atuncea – adverb de timp care semnifică în acel momemt, la timpul acela, antonim
al lui acum, format prin contopirea prepoziţiilor latineşti ad+tunc+ce

1.1.21. pre – formă mai apropiată de etimonul latinesc per, după producerea metatezei între
r şi e, dar înainte de elidarea prin sincopă al consoanei r.

1.1.22. dînşiĭ – pronume personal, pluralul de la dînsul. Format prin compunere, prin
contopirea prepoziţiei de + pronumele de întărire însul (parte de vorbire dispărută din limbă, a

1.1.23. munte – se trage din mōns, monte. Sensul este de ridicătură de pământ mai mare
decât dealul.

1.1.24. sânt – a nu se confunda cu sfânt, care deşi are aceeşi conotaţie, nu are etimologie
latinească ci slavă. Este evident că sânt provine de la sanctus, forma de participiu perfect al lui
sanciō, sinonim şi cu sacru.

1.1.25. a ḑis – formă mai apropiată de etimonul latinesc dīcō, dīcere care însemna la origine
acelaşi lucru cu a spune, a grăi, a vorbi. Cu timpul fonetismul ḑ a dispărut din limbă, sunetul
respectv fiind o africată care s-a fricatizat în z.

1.1.26. fiul – vine de la filius, are de obicei sensul de copil, băiat în raport cu părinţii.

1.1.27. te-am născut – verbul a (se) naşte provine de la nasci, nascĕre ce însemna de
asemenea a da (sau a prinde in cazul formei la diateza reflexivă) viaţă (când e vorba de fiinţe
vii). Uneori este folosit cu sensul de a se forma, dar numai numai în locuţiunea verbală a lua
naştere (folosit cu precădere când vine vorba de forme de relief, astre sau alte obiecte neutre,
inanimate), când verbul este folosit la infinitivul lung şi capăta valoare substantivală prin
conversiune, aici naştere ar avea sensul de geneză.

1.1.28. cere – sinonim pentru a solicita, a implora provine de la quaerĕre (care purta sensul
de a căuta, a cere), sensul de a căuta fiind unul timpuriu, care s-a pierdut cu timpul.

1.1.29. voĭ da – provine de la latinescul dō, dāre, iar sensul acestuia de bază este de a oferi,
a dona

1.1.30. marginile – substantiv derivat de la latinescul margo, margĭnem are în acest psalm
sensul de capăt, final, frontieră. Termenul este fi folosit cu înţeles metaforic, într-o manieră
poetică, căci pământul, fiind o lume sferică, nu poate dispune de margini în sensul consacrat de
vorbitori, decât dacă asta era percepţia de atunci a lumii asupra pământului.

1.1.31. Paşteveĭ – provenit de la pāscō, pāscere care însemna a hrăni. Cu timpul sfera
semnatică a acestui text s-a restrâns considerabil, ajungând să desemneze o activitate tipic
pastorală şi anume aceea de a păşuna sau de a păzi vitele la păscut. A nu se confunda cu numele
sărbătorii creştine care comemorează Învierea lui Iisus Hristos, şi anume Paşte care provine de la
Paschae.

6
 1.1.32. fier – provine de la latinescul ferrō, ferrum numele dat unui metal folosit mai ales în
industrie de culoare cenuşie. La origine etimonul nu desemna doar elementul chimic din
categoria metalelor grele, ci orice obiect făurit din acest material, de multe ori atribuit noţiunii de
sabie. Urbi ferrō flammāque minitatus est. (El ameninţase urbea cu sabia şi cu focul.). Cuvântul
şi-a pierdut acest sens de armă, unealtă de luptă tăioasă şi ascuţită de când a intrat în limba
română, rămănând doar un nume de substanţă, uneori atribuit şi obiectelor făcute din metal, cum
ar fi în situaţia expresiei fier vechi (grup de obiecte din metal uzate, care nu mai pot fi
întrebuinţate şi sunt adunate spre retopire).

1.1.33. vasele – provine de la vāsum, care avea, de asemenea sensul de recipient pentru lichide
sau de mâncare. Tot în scrierile lui Coresi, avem de asemenea şi întrebuinţarea acestui termen cu
înţelesul de organ, potrivit lui Alexandru Ciorănescu: „Sensul de « receptacul, organ» apare din
sec. XVI, cf. Coresi, vasele glasului.” 6

1.1.34. olar – făuritor de oale, recipiente sau de vase (de obicei din lut ars). Este format prin
derivare de la substantivul oală + sufixul –ar. La rândul său, oală, moştenit din latină, provine de
la olla, care denumea aceeşi noţiune de recipient de lut pe care o prezinta azi cuvântul în limbă.

1.1.35. Acum – adverb de timp, însemnând în acest moment, în clipa de fată, cuvânt ce se
referă la timpul prezent, provine de la expresia latinească eccum modo

1.1.36. înţelegeţi – etimonul latinesc intĕllĭgĕre, de la intellegō, original format prin

contopirea prepoziţiei inter (între) + a verbului legō (a aduna, a selecta).

1.1.37. învăţa – de la verbul invĭtiāre, care la rândul său posibil să fie un derivat de la vĭtium,
termen care reprezintă şi etimonul cuvântului viciu.

1.1.38. judecaţi – provine de la iūdicō, iūdĭcare

1.1.39. (vĕ)bucuraţi – etimologia acestui termen nu este foarte precisă. Unele surse atestă că
ar fi un cuvânt dacic de substrat, datorită asocierii acestuia cu termenul din albaneză bukuri care
însemna frumuseţe, întrucât limba dacilor şi limba ilirilor (strămoşii albanezilor de astăzi) erau
înrudite. După alte surse, s-ar părea că etimonul cuvântului a se bucura este latinescul vocŭlāre
(a striga), care ar proveni de la vocŭlā ce înseamnă voce.7 Cu timpul a ajuns să capete sensul de
a se încânta, a simţi bucurie, a se înveseli probabil din cauza confuziei dintre ideea de a striga şi
cea de a se bucura.

1.1.40. cutremur – derivat regresiv de la verbul a cutremura ce provine din contrĕmŭlāre.

Sensul pe care cuvântul îl poartă în acest context (Şi vĕ bucuraţi lui cu cutremur.) este de

6 CIORĂNESCU, Alexandru, idem, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001, pag. 828

7 CIORĂNESCU, Alexandru, idem, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001, pag. 119-120

7
zbucium, mişcare ori stare sufletească cauzată de frică sau nelinişte, fior şi nu acela ce
denumeşte fenomenul de seism, caracterizat prin mişcarea puternică şi bruscă a scoarţei terestre,
cu care suntem noi obişnuiţi. Este posibil ca termenul să fi fost unul polisemantic în acea etapă a
istoriei limbii. Astfel, cuvântul ar fi îmbrăcat ambele sensuri simultan, până în punctul în care
unul dintre ele s-ar fi pierdut, înţelesul cu care acest cuvânt este folosit în text ar fi rămas unul
arhaic. Nu este exclusă nici posibilitatea folosirii lui cutremur cu sens conotativ sau figurat,
îndeplinind astfel funcţie stilistică prin conferirea sau sporirea expresivităţii şi întărirea unei idei.

1.1.41. periţi – vine de la latinescul pereō, pĕrīre, iar sensul general este acela de a muri, a
dispărea, a trece în nefiinţă, a înceta din viaţă, a deceda. Cu toate acestea, în acest context este
mai degrabă vorba de a se abate, a se îndepărta. Aici poate fi vorba fie de un sens arhaic pierdut
în timp, care, însă, se mai păstrează în unele expresii prin care se exprimă dezgustul sau
dezamăgirea profundă faţă de cineva. Sensul din context ar mai putea fi unul figurat, cononativ,
căci în versul şi să periţi din calea cea dréptă, se poate accentua şi ideea unei morţi la nivel
spiritual, prin îndepărtarea de la calea cea bună. Forma prezentă în text este mai apropiată de
etimonul latinesc, căci diftongarea din prima silabă nu avuse loc încă (trecerea lui e la ie).

1.1.42. calea – venit de la callis, callem care înseamna drum de piatră. Interesant este modul
cum sfera semantică a acestui substantiv s-a lărgit în timp, devenind un sinonim pentru drum,
stradă sau cărare în general. De asemenea este deseori întrebuinţat şi cu conotaţie abstractă
(Calea vieţii nu e niciodată sigură.), exact cum este în cazul acesta, substantivul cale referindu-
se la direcţia sau orientarea morală pe care un creştin trebuie să o urmeze.

1.1.43. dréptă – îşi are originea etimologică în cuvântul dērigo, dērectus, cuvânt latinesc care
purta acelaşi sens, şi anume acela de direct, neîntrerupt, perfect aliniat ( a se avea în vedere
faptul că termenul direct a fost preluat pe filieră franceză ca neologism mult mai târziu , deci nu
este moştenit din latină). Adjectivul drept are două sensuri: unul este concret, deja explicat, altul
mai abstract, desemnând un principiu moral sau juridic, sinonim cu cinste, corectitudine, adevăr,
bunătate etc., de la acest termen s-a ajuns prin derivare la unul nou care să definească această
noţiune, şi anume dreptate (de la adjectivul drept + sufixul -ate). In text termenul dréptă este
folosit cu sensul de morală, bună, corectă.

1.1.44. se va aprinde – sinonim pentru a da foc, a face lumină sau a arde. Provine de la
apprĕndĕre de la apprĕhĕndĕre care avea un sens total diferit, şi anume acela de a învăţa, a afla,
nu se ştie din ce motiv acest cuvânt a suferit o transformare semantică atât de mare. În acest
context, sensul termenului este unul figurat, a aprinde fiind întrebuinţat cu sensul de a porni, a
izbuni, a ţâşni

1.1.45. fericiţi – provine de la fēlīx, fĕlĭcem înseamnă bucuros, mulţumit sufleteşte. Ciorănescu
consideră că acesta este un derivat de la ferice +suf. -it8

8CIORĂNESCU, Alexandru, idem, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001, pag. 325

8
 1.1. .Elemente de superstrat (elemente de origine slavă):

Elementele de origine slavă constituie substratul limbii române (a nu se confunda cu adstratul

limbii române). Momentul decisiv al schimbării limbii populaţiei romanizate din spaţiul fostei
Dacii este aşezarea slavilor la Sudul Dunării unde au venit în contact cu populaţiile neolatine
răsăritene, ce a avut loc in anul 602. Grupuri de slavi s-au stabilit şi la Nord de Dunăre, în zonele
meridionale ale teritoriului României de astăzi, unde au luat contact cu membrii unor comunităţi
neolatine deja formate. Înainte de venirea şi influenţa slavilor a existat etapa românei primitive
sau a proto-românei (perioada anterioară scindării limbii române în cele patru dialecte: daco-
român, aromân, megleno-român şi istroromân). Alexandru Gafton susţine că slavii au ales să se
stabilească la Sudul Dunării pentru că acolo existau regiuni „cu producţie mare şi de prosperitate
deja existentă. În vreme ce în Dacia, romanii (care nu au importat masiv produse de la agricole
de la nordul Dunării) nu au extins regiunile agricole, folosindu-le pe cele ce deja existau (zona
centrală a Munteniei era considerată un pustiu, abia mai târziu fiind eficientizată) dominaţia
îndelungată de la sudul Dunării impusese destule centre care au polarizat atenţia slavilor.” 9 Din
afirmaţia domnului Gafton, putem spune pe scurt că slavii s-au stabilit preponderent la sudul
Dunării din simplu motiv că acolo condiţiile de trai erau mai bune decât în zona nord-dunăreană.
Prezenţa mult mai numeroasă a slavilor la sud de Dunăre a dus la o influenţă mult mai puternică
asupra graiului vorbit de comunităţile romanizate. În diferite zone sud-dunărene , influenţa slavă
s-a influenţat diferit, în măsură mai mică sau mai mare (in funcţie de zonă sau comunitate),
ducând astfel la variaţii lingvistice locale, şi, în consecinţă la naşterea celor patru dialecte ale
limbii române.

Amprenta pe care influenţa slavă a lăsat-o în vocabularul limbii române nu este deloc
neglijabilă, căci multe cuvinte din vocabularul fundamental sunte de origine slavă (a citi, a
hrăni, a primi, a porni, bolnav, bogat, sărac, scump, cocoş, muncă, babă, bici, cireadă, ciocan,
ciudă, muncă, obicei, dragoste, prieten, peşteră, silă, truc, zvon, zid, mândru, etc.). Contribuţia
pe care slavii au avut-o la îmbogăţirea vocabularului este imensă, existând cazuri în care anumite
cuvinte şi-au pierdut polisemnia (substantivul unghie ce provine din latinescul ungula, desemna
atât terminaţiile degetelor la oameni, cât şi terminaţiile picioarelor la anumite animale, până când
a fost preluat de la slavi cuvântul copită care să desemneze a doua realitate).

Din acest text am ales doar acele imprumuturi foarte vechi din limba slavă, care datează din
perioada finală şi terminală a etnogenezei, voi avea în vedere împrumuturile slave mai recente
când voi discuta despre adstrat. Elementele cu origine etimologică din slava veche sunt:

1.2.1. iuţime – derivat de la iute + sufixul –ime. Provine de la ljutŭ. Cuvinte cu sensuri
similare din idiomuri slave sunt sârbescul ljut, polonezul luto şi rusescul ljutĭ. 10Cuvântul este

9 GAFTON, Alexandru, Elemente de istorie a limbii române, Editura RESTITUTIO , Iaşi 2001, pag. 154

9
unul polisemantic însemnând atât picant, piperat, cât şi repede, rapid sau vioi. Aici sensul este
acela de mânie, mâhnire sau revoltă (Atuncea va grăi către dânşiĭ întru iuţimea sa,).

1.2.2. zdrobi – sinonim cu a strivi, a nimici îşi are originea etimologică în termenul slav
sŭdrobiti

1.2.3. vestind – forma de gerunziu a verbului a vesti care la rândul său este un derivat
regresiv de la substantivul veste. Cuvântul veste îşi are originea etimologică în vĕstĕ sau vĕsti
care însemna la origine faimă (care ar proveni de la vidĕti, vižda care înseamnă a vedea). 11Ca în
cazul multor cuvinte împrumutate din slava veche, se observă o schimbare semantică destul de
mare de la semnificaţia ce a purtat-o etimonul, până la sensul pe care cuvântul l-a adoptat după
intrarea şi adaptarea lui în limba vorbită.

1.2.4. porunca – vine de la verbul a porunci cuvânt ce înseamnă a ordina, a cere este posibil
sa provină de la porąčiti, porąča.

1.3 Elemente de adstrat (împrumuturi mai recente):

Adstratul limbii române reprezintă suma împrumuturilor relativ recente preluate din contactul
românilor cu diferite populaţii şi comunităţi etnice învecinate sau stabilite în spaţiul românesc
(maghiari, sârbi, saşi, ucrainieni), cu popoare cu care am interacţionat pe plan militar sau extern
(polonezii, grecii şi mai ales turcii) şi totalitatea neologismelor intrate în limbă de la fondarea
Şcolii Ardelene (sfârşitul secolului al XVIII-lea) până în contemporaneitate. Pe scurt, se poate
spune că adstratul reprezintă totalitatea elementelor de ordin lexical intrate în limbă care au fost
preluate din alte limbi după ce procesul de etnogeneză s-a definitizat.

Noţiunea de adstrat nu trebuie confundată cu cea de superstrat, întrucât superstratul reprezintă

suma influenţei lingvistice a unei populaţii asupra alteia, a cărui proces de etnogeneză nu s-a
încheiat încă, în condiţiile unui contact îndelungat. Adstratul reprezintă totalitatea elementelor
străine pătrunse într-un idiom de-a lungul timpului timpului, după ce formarea acestuia. Deci, o
diferentă între superstrat şi adstrat o reprezintă faptul că prima realitate lingvistică reprezintă
doar elementele împrumutate dintr-un singur idiom (cel care a influenţat limba încă aflată în curs
de formare şi a dat forma finală a limbii române prin contactul vorbitorilor slavi cu membrii
comunităţilor daco-romane) , iar a doua realitate este caracterizată prin totalitatea împrumuturilor
lexicale din mai multe limbi şi idiomuri, însă care nu au avut o influenţă atât de importantă (deşi
multe cuvinte pe care le folosim şi astăzi provin din adstrat). O altă deosebire esenţială între
superstrat şi adstrat este dată de faptul că elementele superstratului ţin nu numai de lexic, cât şi
de particularităţi fonetice, morfologice şi sintactice, în timp ce adstratul înclude exclusiv
influenţe de ordin lexical asupra lexicului unei limbi. Cele mai numeroase împrumuturi lexicale
10CIORĂNESCU, Alexandru, idem, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001, pag. 423

11CIORĂNESCU, Alexandru, idem, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001, pag. 823

10
sunt, ca urmare a contextului geografic şi istoric, cele de origine turcă, maghiară, neogreacă şi
cele din limbile slave învecinate.

1.3.1 Elemente preluate din limbile slave învecinate

Cuvintele de origine slavă nu le avem exclusiv de la vechii slavi prin contactul cu aceştia în
timpul secolelor VII-VIII, ci şi de la popoarele de origine slavă deja formate din vecinătatea
apropiată a spaţiului românesc, cum ar fi sârbii, bulgarii şi ucrainienii. Aceste împrumuturi
lexicale intrând în adstratul limbii române sunt mai puţin vechi decât cele din limba vechilor
slavi, împrumuturile lexicale au intrat în limba noastră de la aceste comunităţi lingvistice
învecinate între secolele XII-XVI. Multe din cuvintele slave împrumutate în această perioadă
sunt în mare parte regionalisme şi arhaisme (termeni precum logofăt, voievod, paharnic, bost,
iorgovan etc.), deci din masa vocabularului, dar avem şi termeni din vocabularul fundamental
(cum ar fi ciubotă, din limba ucrainiană, liliac din limba sârbă şi a ciupi, provenit din bulgară).

În textul de faţă au fost identificate următoarele cuvinte de origine slavă de dată mai recentă:

1.3.1.1. a grăi – provine din sârbescul grajati care însemna a croncăni. 12 Schimbarea
sensului cuvântului este ciudată întrucât ar fi putut avea la bază o interpretare greşită a
termenului, căci verbul a croncăni se referă la sunetul specific anumitor specii de păsări cum ar
fi ciorile sau corbii. Este posibil ca termenul grajati să fi fost folosit şi cu sens ironic la
populaţiile de sărbi cu care am luat contact, doar în anumite contexte, iar românii să-l fi ales pe
acela în locul sensului principal. Cert este că sfera semantică a termenului s-a schimbat total,
devenin sinonim cu a zice, a vorbi, a spune. Este, de asemenea şi un termen uşor învechit, care
tinde să intre în zona arhaismelor, astăzi fiind folosit mai mult în anumite zone rurale sau în
beletristică.

1.3.1.2. nădăjduiesc – derivat de la nădejde. De la bulgărescul nadežda care însemna de

asemenea ca în versiunea românească speranţă, aşteptare. Este foarte posibil ca acest termen să
fi intrat mai întâi în graiul muntenesc dată fiind proximitatea dintre aria de distribuţie a graiului
muntenesc şi a idiomului bulgar.

1.3.1.3. toiaj – substantiv cu sensul de băţ, baston sau cârjă provenit probabil din
sârbescul toiaga sau din bulgărescul tojaga.

1.3.1.4. (mai) degrab – adverb de mod, derivat de la grabă cu +prefixul de. Substantivul
grabă este la rândul său un derivat de la verbul a (se) grăbi, verb ce este posibil să vină de la
bulgărescul grabja. Alte surse sunt de părere că originea acestui cuvânt este din slava veche,
etimonul grabiti însemnând la origine a răpi. Sinonime pentru a grăbi sunt a spori, a accelera
(ritmul).

12 CIORĂNESCU, Alexandru, idem, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001, pag. 374-375

11
 1.3.2 Elemente de origine maghiară

Elementele de origine maghiară nu sunt atât de numeroase, însă sunt importante întrucât
multe dintre ele sunt elemente foarte uzuale în limbă (cum ar fi mereu, meşter, tablă, talpă, oraş,
viteaz, şatră, pildă, a făgădui, ciurdă, beteag etc.) . Între secolele XII-XIII au avut loc strânse
legături între populaţiile de diferite etnii din Transilvania (cum ar fi saşii, ungurii şi secui) şi
români acelei zone. Împrumuturile lexicale au intrat, cel mai probabil în graiurile de nord ale
Transilvaniei. Cuvintele de origine maghiară s-au răspândit în toate celelalte graiuri idiomatice
prin migraţia românilor din Ţara Românească şi Moldova în Transilvania sau a românilor
ardeleni în celelalte două regiuni româneşti. Cert este că multe cuvinte ungureşti au pătruns
puternic în limbă, multe dintre ele le folosim şi astăzi, fără măcar să conştientizăm acest lucru.

În acest text întâlnim următoarele elemente de origine maghiară:

1.3.2.1. nemurile (forma de singular nem) – cuvânt ce are forma actuală neam(uri), ce
poate însemna atât popor, naţiune, rasă cât şi familie, trib, castă, gintă sau generaţie. Aici este
întrebuinţat cu primul sens, acela de popoare, naţii. Provine de la ungurescul nem, în corelaţie cu
slavul nĕmŭ însemnând barbar13. Interesantă este forma de singular identică cu etimonul maghiar
care indică posibilitatea ca la vremea redactării textului (Psaltirea lui Coresi datează aproximativ
din jurul anului 1570), cuvântul să fi fost proaspăt intrat în limbă şi neadaptat încă la specificul
limbii române.

1.3.2.2. locuesce – formă arhaică a verbului la persoana a III-a nr. Singular, timp prezent a
verbului a locui (locuieşte), provenit probabil de la lakni, care însemna a trăi. Contrar
similitudinii de sens şi de formă, acest cuvânt nu provine din substantivul loc, care se trage din
latinescul lŏcus

1.3.2.3. biruinţă – sinonim cu victorie, câştig, dominanţă derivat cu sufixul –inţă de la

verbul a birui, provenit de la ungurescul birni, care în mod surprinzător însemna ceva cu totul
diferit faţă de sensul pe care a ajuns să-l poarte în limba română, birni la origine desemna
posesia, fiind un sinonim pentru a poseda.

1.4 Elemente de origine grecească

Este un fapt bine cunoscut că între geto-daci şi vechii greci a existat o legătură strânsă, mai
ales în zona Dobrogei, pe ţărmul Mării Negre unde grecii au înfiinţat cetăţile Tomis (actualul
oraş Constanţa) şi Calattis (Mangalia) în secolul VII î. Hr. Grecii erau buni negustori, cel mai
adesea călătoreau pe mare pentru a face comerţ în mai multe state şi cetăţi. Deseori luau contact
cu populaţiile de la tărmurile Mării Mediterane şi uneori de la malul Mării Negre. Din acest
motiv avem cuvinte cu origine din greaca veche preluate de daci şi chiar şi de romani, ajunse

13 CIORĂNESCU, Alexandru, idem, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001, pag. 541

12
prin intermediul limbii latine. Cele mai multe cuvinte greceşti sunt insă acelea mai recente
provenite din greaca bizantină şi din neogracă.

1.4.1. frică – cuvânt de origine grecească, probabil din limba vechilor greci, având în vedere
prezenţa acestuia în dialectul istroromân precum şi în albaneză sub forma firkë. Este posbil ca
etimonul acestui cuvânt să fie phríkē.

Psaltirea Scheiană
Psalm nr. 2

1. Derept-ce încetiniră-se limbile, şi oamerii învăţându-se deşărtălorii

2. Înrainte stătură împăraţii pământului şi boĭarii adunară-se depreună spre Domnul şi la

hristosul lui

3. Se rumpem legăturile lorŭ şi se lepădăm de la noi gĭugul lorŭ

4. Vietorĭul la cerĭuri rĭde-şi de ei, şi Domnul bate-şi gioc de ei
5. Atunce grăi-va cătrăʾnşii în mânia sa, şi cu urgia sa smenteşte ei
6. Eu pusu sâmtu împăratŭ de la densu pre-a Sionului măgura sfântă a lui;
7. spunĭu ʓisele Domnului. Domnulŭ ʓise către mere; fiĭul mieu eşti tu, eu astăʓi născuĭute;
8. cére de la mere şi da-ţi voĭu limbile ocinele tale [în] sfârşitul pământului
9. Paşti-i cu fuşte de fieru, a vasŭ de lut frange-i
10. Şi acmu, împăraţii, înţelegeţi, învăţaţi-toţi giudecătorii pământului
11. Lucraţi Domnului cu frică, şi bucuraţi-vă de cutremuri
12. Luaţi învăţătura, se nu când-va mânie-se Domnul şi veţi peri den calé dereptului
13. Cându încinde-se-va curundu urǧia lui, fericaţi toţi nedejduitorii sprʾ însul14

2.1. Diferenţe faţă de versiunea lui Coresi

Spre deosebire de textul diaconului Coresi, fragmentul de faţă prezintă particularităţi ce ţin
de de graiurile nord-transilvănene. Aici întâlnim anumite fonetisme arhaice care astăzi nu mai
sunt prezente în limbă, dar se întâlneau în textele şi limba acelor timpuri. Una dintre acestea
caracteristici distinctive este este africata ʓ un fonetism arhaic dispărut complet din limba scrisă
folosită în locul fricativei, dentale z, în cuvinte precum ʓise, astăʓi. De asemenea, se poate
14 PSALTIREA SCHEIANĂ, Tipografia Carol Göbl , Bucuresci, 1889 pag. 3-7

13
observa o tendinţă în folosirea africatei ĝ în locul fricativei prepalatale j (spre exemplu bate-şi
gioc, gĭugul), o particularitate des întâlnită în graiurile de nord ale idiomului daco-roman.

Un alt lucru distinct pe care îl observăm la versiunea psalmului al doilea în tipăritura din
colecţia Psaltirea Scheiană este fenomenul rotacismului caracterizat prin trecerea lui n sau l
intervocalic la r, fenomen odinioară des întâlnit în toată ramura nordică a graiurilor dialectului
daco-român, care acum se mai păstrează doar în arii restrânse din Ţara Moţilor (a se vedea
oamerii, mere în loc de pronumele personal mine).

O altă particularitate deloc de ignorat este prezenţa lui u final (cum ar fi de exemplu
Domnulŭ, Cându, curundu), pentru că limba era în curs de evoluţie, anumite transformări
fonetice încă nu avuse loc încă, vocala u finală păstrându-se cu precădere în ariile nordice ale
ţării, lucru pe care îl subliniază şi Ion Gheţie şi Gheorghe Chivu, combătând părerile unor
lingvişti care susţineau că dispariţia lui u s-a petrecut în întreg teritoriul românesc, afirmând că:
„Oricât de îndepărtate ar fi originile acestei inovaţii, e îndoielnic că ea s-a generalizat pe întreg
teritoriu al Dacoromaniei încă în cursul secolului al XVI-lea, cum susţine Al. Rosetti, atâta timp
cât se mai păstrează şi astăzi într-o arie restrânsă din Crişana, iar –u «şoptit» se întâlneşte în arii
întinse din Transilvania, Muntenia şi Moldova. E de presupus că u a dispărut întâi atunci când era
precedat de consoane simple şi s-a menţinut vreme mai îndelungată când urma după un grup de
consoane (domnu, strânsu, trăgându). Ne este îngăduit să presupunem că –u a supravieţuit mai
mult în regiunile conservatoare din nordul ţării.”15 Într-adevăr, se poate observa că această
particularitate s-a păstrat în graiurile de nord, din Transilvania, unde a fost scris şi acest fragment
din Psaltirea Scheiană, unul din cele mai vechi texte redactate în limba română, la versiunea lui
Coresi acest –u final fiind inexistent.

De remarcat este faptul că deşi ambele versiuni au fost scrise tot în secolul al XVI-lea
versiunea muntenească a diaconului Coresi este mult mai apropiată de limba actuală decât
Psaltirea Scheiană. Variaţiile geografice şi dialectale ale limbii literare dispar odată cu circulaţia
Bibliei de la Bucureşti din 1688 în toate spaţiile româneşti, fapt ce duce la impunerea normelor
limbii literare şi astfel la o uniformitate a limbii scrise în tot spaţiul românesc, dar urma să se
petreacă la mai bine de un secol după apariţia acestor texte. Circulaţia textelor scrise în
particularităţile lingvistice ale subdialectului muntean ca Biblia de la Bucureşti a dus la o limbă
română unitară cu norme comune pe întreg teritoriul românesc la sfârşitul secolului al XVIII-
lea.

2.2.Elemente lexicale după originea etimologică:

2.2.1. Elemente latineşti moştenite:

De remarcat la acest text este faptul că spre deosebire de textul anterior multe cuvinte de

15 CHIVU, Gheorghe, GHEŢIE, Ion, Istoria limbii române literare, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1997, pagina 61

14
sorginte latină sunt mai apropiate de etimonul lor, întrucât acestease aflau la un anumit stadiu în
evoluţia limbii şi fac parte dintr-un grai diferit faţă de cel muntenesc. După cum ştim deja,
înainte de unificarea limbii române în secolele XVII şi XVIII, existau diferenţe semnificative
între zonele dialectale ale limbii române. În continuare voi analiza doar elementele lexicale nou
întâlnite şi cele care prezintă versiuni diferite ale faţă de echivalenţii lor din textul lui Coresi.

2.2.1.1. derept – formă mai apropiată de etimonul latinesc dērigo, dērectus, în versiunea lui
Coresi echivalentul acestui cuvânt fiind adjectivul dréptă

2.2.1.2. încetiniră – derivat de la adjectivul încet cu sufixul –ini. Cuvântul încet provine de
la latinescul quietus

2.2.1.3. limbile (singular limbă) provine de la latinescul lingua şi poate desemna mai multe
lucruri. Un prim sens ar fi acela de organ anatomic folosit pentru a simţi gustul mâncării şi
lichidelor şi pentru vorbire sau pronunţie. Al doilea sens este acela de idiom sau grai. Al treilea
sens, pe care îl întâlnim şi in text este unul învechit, arhaic ce nu se mai păstrează azi şi anume
acela de naţiune, popor sau neam.

2.2.1.4. oamerii (forma rotacizată a substantivul oamenii, pluralul de la om) provine din
latinescul hŏmo, hŏmines

2.2.1.5. Înrainte (formă rotacizată a adverbului înainte) – are sensuri diferite dependente de
contextul vorbirii, însemnând atât mai devreme sau anterior, cât şi în faţa (locuţiunea folosită de
Coressi), în fruntea (cuiva sau a ceva anume), în acest text îl găsim cu al doilea sens. Provine
prin contopirea a două prepoziţii latineşti şi anume ab + ante

2.2.1.6. Se rumpem – forma mai apropiată de etimonul latinesc rumpĕre, înainte să aibă loc
fenomenul de sincopă caracterizat prin elidarea lui m

2.2.1.7. gĭugul – formă cuvântului jug în care este prezentă africata ĝ în loc de fricativa
prepalatală j

2.2.1.8. Vietorĭul – formă arhaică a termenului vieţuitor, derivat de la substantivul viaţă, ce

provine de la vivitia

2.2.1.9. urgia – origine incertă, probabil latinească de la orgia sau din grecescul
ὄργια (órgia). Are de obicei sensul de furie, ură, mânie, în acest context se referă la pedeapsa
divină, furie dumnezeiască

2.2.1.10. pusu – formă mai veche de perfect simplu a verbului a pune ce provine de la
latinescul pōnō, pōnĕre

2.2.1.11. sâmtu – formă arhaică a pronumelui personal sunt, mai apropiată de etimonul
latinesc sintus

15
 2.2.1.12. spunĭu – sinonim pentru a zice, a indica, a vorbi provenit de la latinescul exponĕre

2.2.1.13. lut – provine de la latinescul lutum şi are sensul de argilă, pământ, deci desemnează
materialul folosit pentru confecţionarea unor anumite recipiente.

2.2.1.14. acmu – formă arhaică a adverbului de timp acum, mai apropiată de etimonul
latinescu eccum modo

2.2.1.14. fuşte – arhaism ce poartă sensul de baston, cârjă, toiag (vezi versiunea din Psaltirea
lui Coresi), par, suliţă sau bâtă şi provine de la latinescul fustis. Etimonul purta acelaşi sens pe
care corespondentul său din limba română îl întrebuinţa, ceea ce înseamnă că această realitate
concretă care desemnează acest obiect a fost denumită prima oară la începuturile etnogenezei
cuvântul fuşte.

2.2.1.15. frânge – provine de la latinescul frangō, frangĕre care desemna aceeaşi realitate
ca versiunea românească. În versiunea lui Coresi avem verbul a zdrobi un slavonism care are
acelaşi sens şi este folosit în acelaşi context ca termenul de faţă. Alte sinonime ale acestui cuvânt
sunt a sparge, a crapa, a rupe în bucăţi.

2.2.1.16. încinde – de la a încinge, aici o formă mai apropiată de etimonul latinesc incendĕre

2.2.1.17. curundu – adverb cu forma actuală curând, este o formă mai apropiată de etimonul
de la currendus, currendō, fiind un sinonim pentru degrab, folosit în versiunea coresiană,
precum şi pentru repede, imediat

2.2.2. Elemente de superstrat (slavonisme vechi)

2.2.2.1. boĭarii – forma actuală boierii, singular boier, cuvânt cu sensul de nobil, stăpân sau
domn, în sensul din text pare a fi mai de grabă acela de împărat, lider. Provine de la cuvântul slav
bolĭarinŭ. Îl găsim şi în limba bulgară, sub forma de bolĭarim

2.2.2.2. Smenteşte - forma veche de prezent a verbului a sminti, ce înseamnă perturba, a

deranja, provenit din slavonismul Sumęsti, sumętati, sumętiti ce însemna a tulbura. Adjectivul
smintit format prin schimbarea valorii gramaticale a formei de participiu a verbului, are sensul de
nebun, zănatic, zălud

2.2.2.3. Sfântă – cuvânt folosit cu sensul de sacru, religios, opus profanului, deci cu
conotaţie religioasă provine de la termenul slav svętu sau sventum. În versiunea lui Coresi a
psalmului a fost folosit termenul latinesc sânt, venit de la sanctum

2.2.2.4. Ocinele - (singular ocină) – arhaism, desemnând o bucată de pământ moştenită în

epoca feudală, moşie, teren, uneori folosit şi cu sensul de patrimoniu, moştenire îşi are originile
în slavonul otĭcina

16
 2.2.2.5. Sfârşit - substantiv provenit prin conversiune de la forma de participiu a verbului a
sfârşi provenit de la slavul sŭvrŭšiti. În context nu se referă la finalul unei etape existenţiale sau
la limita unei perioade de timp anume, întrucât nu e vorba de finalul zilelelor sau de Apocalipsa,
ci de limitele teritoriale ale pământului, Coresi a preferat să folosească în versiunea sa
substantivul marginile.

2.2.3. Elemente de substrat (cuvinte moştenite din traco-dacă)

Substratul este constituit din totalitatea elementelor lexicale din limba unei
populaţii autohtone ce a fost în timp părăsită, adoptată fiind în locul ei limba populaţiei
cuceritoare, migratoare sau colonizatoare a unui teritoriu dat. Aşadar, substratul se referă la
rămăşiţele limbii unei comunităţi anterioare ce au fost păstrate şi după adoptarea idiomului
populaţiei cuceritoare într-un anumit spaţiu, chiar şi după încheierea procesului etnogeneză, lucru
ce înseamnă şi naşterea unei noi limbi. Elementele de origine traco-dacă constituie substratul
limbii române, la fel cum elementele de origine celtică alcătuiesc substratul limbii franceze.
Geto-dacii nu au adoptat o tradiţie a scrisului, aceştia optând pentru oralitate, motiv pentru care
nu s-au găsit niciun document scris în limba dacă. Prin urmare nimeni nu ştie cu exactitate cum
suna limba geţilor, iar originea dacică a cuvintelor este una incertă. Mulţi specialişti consideră că
cea mai bună metodă prin care putem estima ce cuvinte ar fi de provenienţă dacică este aceea de
a găsi elemente lexicale comune ale românei cu albaneza, întrucât limba dacilor era înrudită cu
limba iliră, vorbită în Antichitate de predecesorii albanezilor de astăzi, având în comun acelaşi
strat. Prin urmare, limba română nu se înrudeşte doar cu limbile romanice, ci, într-o măsură mai
mică sau mai mare şi cu limba albaneză. Similitudinile termenilor româneşti cu cei albanezi nu
trebuie să fie doar din punctul de vedere al formei, trebuie să existe între aceştia şi o minimă
legătură de sens. În limba română s-au păstrat foarte puţine cuvinte de origine geto-dacă, se
presupune că numărul acesta ar fi jur de 200. Există însă şi unule cuvinte cu presupusă origine
dacică pe care alţii le consideră latineşti, cum este şi cazul verbului a (se) bucura, pe care l-am
analizat deja la textul lui Coressi.

2.2.3.1. măgură – cuvânt cu ce denumşte forma de relief mai mare decât dealul, de obicei
sinonim cu munte (cuvântul folosit de Coressi în loc); etimologia acestui termen este incertă
posibila origine dacică, avându-l drept corespondent pe termenul din limba albaneză maguljë.
Unii au nominalizat şi cuvinte latineşti precum magula, respectiv magulum ca posibile etimoane
ale termenului.

17
 Psaltirea Hurmuzaki

(1) Întru carea şoptiră-se limbile şi oamenrii învaţă-se cu deşert?

(2) Pristăniră împăraţii de pământu i giudeaţele adunarără-se depreunră spre Domnul şi spre
Hristosulu lui

(3) Rrupe-vrem legăturile loru şi lepăda-vem de la noi tarrul loru

(4) Carele viia în ceriu rride-şi de ei şi Domnulu bătu-şi gioc lor

(5) Atunce grăi-va cătră-nşii cu mâniia sa şi cu băsăul lor sminti ei.

(6) <...> eu pusu sâmtu împăratu de la dinsu spre Sion, codrulu svântulu a lui

(7) Şi spuniu dzisa Domnului. Domnulu dzise cătră menre: „Fiiul mieu eşti tu, eu astădzi
născuiu-te,

(8) Ceare de la menre de-ţi voiu da limbile, partea ta, capetele pământului

(9) Paştei-i-veri cu toiagă de fierru, ca vas de oală fărrima-veri ei.”

(10) Şi acmu, împăraţii înţeleageţi, învăţaţi-vă toţi giudecătorii pământului,

(11) serbiţi lui Dumnedzău cu frică şi vă bucuraţi <lui> cu tremuri

(12) Prindeţi învăţătură, se nu cându se va mâniia Domnului şi veţi peri de pre calea
dereptului

(13) Cându aprinde-se-va de sârgu băsău lui, ferice e de toţi cari se vor nedejdi pri-insul.16

16 Psaltirea Hurmuzaki, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, pag 87-89

18
 3.1. Comparaţia cu versiunile avute în vedere anterior

Traducerea Psalmului al doilea al lui David prezent în Psaltirea Hurmuzaki are mult mai
multe în comun cu versiunea din Psaltirea Scheiană decât cu cea a diaconului Coresi. Observăm
aici particularităţi similare prezente şi în Psaltirea Scheiană, cum ar fi fenomenul rotacismului
(cuvinte care prezintă această particularitate fonetică prezente şi în Psaltirea Scheiană, cum ar fi
oamerii, mere în loc de mine şi înrainte), însă spre deosebire de versiunea anterioară avem un
fenomen de rotacism parţial, deoarece consoana lichidă dentală r, nu înlocuieşte în totalitate pe n
intervocalic, ci se situază după acesta (a se vedea, ca exemple oamenrii, depreunră, menre).
Acest fapt ar presupune încadrarea acestui text în etapa în care limba se află într-o fază de
tranziţie, când fenomenul a fost încetul cu încetul abandonat.

Un alt fenomen comun celor două versiuni este acela al inversiunii, caracterizat prin
schimbarea topicii dintre pronumele reflexiv sau a auxiliarul cu verbul conjugat, particularitate
specifică limbii române din acea perioadă, folosită probabil şi cu valoare expresivă ca figură de
stil, insă întâlnită mai puţin frecvent la Coresi, însă nu inexistentă (la Coresi avem ca exemplu pe
Stătut’aú) Exemple de forme inversate ale verbelor la viitor sunt şoptiră-se, lepăda-vem,
aprinde-se-va şi se vor nedejdi, iar în Psaltirea Scheiană întâlnim forme ca grăi-va, încinde-se-
va, mânie-se. La fel ca în Psaltirea Scheiană, se observă tendinţa de a se folosi africata ĝ în locul
fricativei prepalatale j, cum se poate observa în giudecătorii şi giudeaţele o caracteristică de
asemenea specifică graiurilor nordice. O ală particularitate fonetică pe care o întâlnim în acest
text este prezenţa diftongului la anumite cuvinte a căror formă actuală nu mai dispune de această
caracteristică fonetică cum este cazul cuvântului înţeleageţi din versul al zecelea. De asemenea,
un element comun celor două traduceri este prezenţa acelui u final, despre care am mai vorbit,
aici în întâlnim la pământu, cându sau sârgu.

În text se pot observa şi cuvinte mai apropiate de originea lor latină care au în compoziţia lor
dublă consoană sau dublă vocală, păstrate ca rămăşiţe de la etimon, drept consecinţă directă a
sincopării unei consoane intervocalice prezente odinioară în termenul originar, înainte de a avea
loc fenomenul de contragere. Printre cuvintele din text care prezintă această particularitate se
numără fiiu (lat.<filius) din contextul Fiiul mieu eşti tu, fierru (lat.<ferrum) şi viia (lat.<vivitas)
din versul Carele viia în ceriu rride-şi de ei şi Domnulu bătu-şi gioc lor.

3.2. Elemente latineşti moştenite:

3.2.1. Deşert - provine de la latinescul dēsēro, dēsertus, sau desertum. Cuvânt folosit cu
sensul de pustiu, gol, lipsă totală. Este atribuit şi unui loc abandonat sau a unei zone lipsite de
viată în ceea ce priveşte vegetaţia şi fauna. În diverse versiuni actuale ale psalmilor se foloseşte

19
derivatul acestui cuvânt şi anume deşertăciune, ce înseamnă superficialitate, vanitate, mişelie.
Acesta este şi sensul arhaic, religios pe care cuvântul deşert îl avea în trecut în limba română.

3.2.2. Codrulu – formă articulată mai veche substantivului codru, care înseamnă pădure,
teren forestier, porţiune de pământ acoperită de arbori. Provine de la termenul din limba latină
vulgară codrum, de la quodrum. De multe ori însă este considerat drept un cuvânt de origine
dacică, întrucât există un termen similar din limba albaneză kodër, care înseamnă deal. În acest
text, cuvântul codru este folosit mai degrabă cu înţelesul de munte, astfel este posibil ca acest
termen să fi fost polisemantic la vremea aceea. O altă posibilitate pentru care cuvântul codru este
întrebuinţat cu sensul de munte, este asocierea inevitabilă a românilor de-a lungul timpului a
realităţii codrului, a pădurii cu noţiunea de munte.

3.2.3. Parte – termen cel mai des întrebuinţat ca sinonim pentru bucată, segment, porţiune,
diviziune sau porţiune şi provine de la latinescul partem. Apare adesea şi în locuţiuni precum de
partea (cuiva), a avea parte (cu sensul de a deţine).

3.2.4. Capetele (la singular capăt) – derivat de la substantivul cap (ce provine de la latinescul
capum) + ăt. Are sensul de margine, frontieră, limită sau final.

3.2.5. oală - provine de la latinescul olla. Apare în sintagma vas de oală, ce pare a fi mai
degrabă o formulă pleonastică decât o comparaţie, întrucât ambii termeni desemnează aceeaşi
realitate. Este posibil ca în zona în care a fost redactat acest text, această să fi fost o formulă
populară, folosită cu preponderenţă în mediul rural.

3.2.6. Fărrima – cuvânt ce are forma actuală de a făr(â)ma, îl găsim de asemenea şi sub
formele alternative ca a sfărma, a sfărâma. Poartă de obicei sensul de a zdrobi, a sparge , a
frânge, a sparge în bucăţele mici. Alexandru Ciorănescu dezbate originile improbabile ale acestui
cuvânt, dar susţine că originea acestui termen este una latinească, provenind de la ex-formāre,
corespondentul din italiană sformare însemnând a desfigura, precum şi sformato însemnând
diform. În general acest cuvânt se explică prin substantivul fărâmă, ce l-ar avea drept
corespondent în albaneză pe therimë ce înseamnă fragment (de unde provine verbul thermon care
desemnează acţiunea de a sparge, ce ar proveni de la latinescul farrimen.17

3.2.7. Serbiţi – verb provenit de la substantivul şerb care însemna în Evul Mediu iobag, slugă,
sclav şi provine de la latinescul sĕrvus, care avea acelaşi sens de servitor sau sclav. A serbi în
acest text are un sens cu totul diferit, unul religios care desemnează mai degrabă acţiunea de a se
închina, a sluji, a se ruga. Contrar aparenţelor, acest cuvânt nu are nicio legătură etimologică
directă cu verbul a servi, un neologism, având originea în cuvântul franţuzesc servir (care la
rândul său provine din latinescul servīre).

17 CIORĂNESCU, Alexandru, Dicţionar etimologic al limbii române, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001,
pag. 320-321

20
 3.2.8. (cu) tremuri – cu o formă foarte similară ca şi echivalentul său din celelalte două
traduceri, are acelaşi sens ca şi cutremur, însă lipsit de polisemia pe care cuvântul anterior o
prezenta. Vine de la latinescul tremŭlāre şi desemnează ideea de a face mişcări involuntare
rapide şi repetate ale corpului. În acest context, tremur are sensul de fior, emoţie, trăire
profundă.

3.2.9. Prindeţi – verb ce are de obicei sensul de a apuca, a pune mâna, a lua. Provine din
latinescul prĕhĕndĕre. În acest context este folosit cu sensul de a înţelege, a capta, a recepta, a
asimila, a(-şi) însuşi sau de a pricepe.

3.3. Elemente slave vechi:

3.3.1. Şoptiră - formă de mai mult ca perfectul a verbului a şopti, posibil provenit de la slavul
sĭpŭtati, sau din bulgărescul şeptja, ce înseamnă a vorbi foarte încet, a şuşoti

3.3.2. Pristăni - un arhaism ce are două sensuri diferite: unul este acela de a locui, a trăi, iar
altul este acela de consimţi, a fi de acord (cu cineva, în privinţa unui lucru etc.). În text are
sensul de a sta. Provine din termenul slav pristati, pristaną.

3.3.3. svântulu – formă actuală a adjectivului sfânt (religios, divin, sacru) mai apropiată de
etimonul slav, svętu sau sventum

3.3.4. (de) sârg – folosit mai mult în expresii, deci precedat de prepoziţii (ca în exemplul cu
sârg care înseamnă repede, iute). Aici locuţiunea adverbială de sârg are sensul de repede,
curând, peste putin timp, care se va petrece intr-un viitor apropiat. În celelalte traduceri apar în
locul său degrabă (Psaltirea lui Coressi), respectiv curundu (Psaltirea Scheiană). Provine de la
slavul usrŭdije, sau posibil de la sârbescul srgati, ce are înţelesul de a se îngrămădit, derivat de la srg, cu
semnificaţia de prăjină pentru uscat rufele. 18

3.4. Elemente maghiare

Am mai vorbit despre împrumuturile lexicale ungureşti mai spre larg când am analizat lexical
Psaltirea lui Coressi (vezi punctul 1.3.2). Având în vedere că Psaltirea Hurmuzaki este un text din
nord-vestul Moldovei (redactat în actualul spaţiu al Bucovinei), putem spune că a avut parte de
mici influenţe maghiare din Maramureş şi Nordul Transilvaniei, mai cu seamă de ordin lexical,
întrucât au fost identificate două cuvinte de provenienţă ungurească, acum devenite arhaisme.

18 CIORĂNESCU, Alexandru, Dicţionar etimologic al limbii române, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001,
pag. 719

21
 3.4.1 tarrul (forma actuală tar) este un arhaism, folosit în trecut cu sesul de greutate, încărcătură, în
celelalte două traduceri cuvântul folosit în loc este jug. Termenul provine din maghiarul tar, existând
totuşi şi posibilitatea ca acest termen să provină din slavă, de la cuvântul tovarŭ.

3..4.2. băsău –are sensul de dorinţă, de răzbunare, ură,. În celelalte două versiuni s-a folosit în
locul acestui termen mânia (Psaltirea lui Coresi), respectiv urgia (Psaltirea Scheiană). Provine de
la ungurescul bosszŭ care însemna, de asemenea, răzbunare.

Psaltirea în versuri
Mitropolitul Dosoftei (1624-1693)

Ce poate fi de poveste,

Ca aceasta, şi de veste,

De să zborâră păgânii,

Gloate, tineri şi bătrânii,

De să vorovăsc cu svaturi

În deşert din toate laturi!

Şi sfătuiesc necuraţâi,

Cu craii şi cu-mpăraţâi,

Şi cu toţâi să-nvitează

Spre Domnul, de vor să piarză

Pre alesul lui şi svântul

Iubit fiiul şi cuvântul.

22
Iară noi, svânta sămânţă,

Să nu dăm cu dânş în sâlţă.

Legătura să le spargem,

În giugul lor să nu tragem.

Că Dumnezău toate vede

Din scaunul său ce şede.

În ceri, unde odihneşte,

De-acoló pre toţ prăveşte.

Pre pizmaşii şi pârâşii

Domnul va râde de înşii

Şi-i va mustra de ocară

Pentru carea-l supărară.

Cu mânie le va zâce

A ce stătură cu price

Şi-i va turbura-n urgie

De muncile cu vecie.

Iară eu-s pus de Domnul

Crai pre muntele Sionul,

Ca să-i spui de-nvăţătură

Ce poronceşte-n scriptură.

Cătră mine Domnul zâce:

„Fiiul mieu eşti din mătrice,

Eu astăz te nasc pre tine.

Şi vei cere de la mine

De-ţ voi da limbile toate,

23
Ce ţî-s ocină de soarte,

Că-ţ vor asculta cuvântul

Şi vei domni-n tot pământul.

Şi-i vei paşte cu toiagul

Cel de fier în tot şireagul,

De vei face-ntr-înşii cârduri

Şi-i zdrobi ca neşte hârburi“.

Iar acmu voi, împăraţâi,

Sama vă luaţ, şi alţâi,

De vă certaţ cu cuvântul

Toţ ce giudecaţ pământul.

Slujiţ Domnului cu teamă

Şi vă bucuraţ cu samă,

Să suferiţ şi certare

De la fiiu-său ce are,

Să nu să cumva mânie

Spre voi Domnul cu urgie.

Şi veţ scăpa de la ceata

Celóra ce-s de-a direapta,

Când urgia lui cea mare

Va arde fără-ncetare.

Atunce va fi ferice

De ceia ce nu pun price,

Ce cu inemă direaptă

24
Nedejdiuiesc să ia plată.19

4.1. Comparaţia cu versiunile avute în vedere anterior

Versiunea lui Dosoftei prezintă o inovaţie în cultura română scrisă. Observăm la versiunea
călugărului moldovean particularităţi prozodice, cum ar fi organizarea versurilor în rime, în text
tipul de rimă fiind acela de rimă împerecheată (abab). Autorul Psaltirii în versuri a optat pentru
un stil propriu şi original încărcat cu expresivitate şi cu mărci stilistice, organizând versetele
psalmilor lui David într-o manieră poetică cu versuri uniforme ca întindere (cu măsura versurilor
între 7-8 silabe), fără să schimbe mesajul pe care acesta îl transmite şi tema acestora şi păstrând
aceeaşi semnificaţie morală şi religioasă pe care o prezenta textul biblic original. Acest lucru
indică un posibil început al orientării scriitorilor şi tipografilor români spre beletristică, textul lui
Dosoftei poate fi un plasat la granita dintre textul literar şi non-literar şi prezintă atât
particularităţi specifice stilului bisericesc, cât şi beletristic. Astfel putem spune că începuturile
poeziei româneşti culte se găsesc la Dosoftei, acesta fiind primul care a urmat această direcţie în
literatură, îndepărtându-se treptat de normele stricte de redactare ale textului religios, rescriind
psalmii lui David încorporând în construcţia acestora particularităţi prozodice specifice genului
liric.

Acest text este mai apropiat de limba română literară actuală decât celelalte versiuni ale
Psalmului 2 din Biblie, deoarece a apărut la mai bine de o sută de ani după Psaltirea lui Coresi
(1570), Psaltirea Hurmuzaki şi Psaltirea Scheiană (texte ce datează probabil la mijlocul secolului
al XVI-lea), fiind redactată în 1673, interval în care limba română literară a mai evoluat şi a
suferit diverse schimbări. De asemenea, trebuie să ţinem cont şi de faptul că acest text a fost scris
într-un grai diferit al dialectului dacoromân, şi anume cel moldovenesc, unde nu s-a manifestat
deloc fenomenul rotacismului, întâlnit anterior în Psaltirea Scheiană şi în Psaltirea Hurmuzaki,
deşi întâlnim şi aici folosirea africatei ĝ, în locul fricativei prepalatale j (giudecaţ). Prepoziţia pre
(forma actuală pe) se întâlneşte la toate versiunile, dovadă că sincoparea consoanei lichide
dentale r va avea loc după ce limba română va fi complet normată. Cuvântul pre fiind o simplă
construcţie monosilabică ce joacă rol de prepoziţie nu a suferit variaţiuni şi modificări de la zonă
dialectală la alta. Este forma mai apropiată de etimonul latinesc per, ce a trecut prin procesul de
metateză, ajungând în final să îl dea în limba română pe pre. O particularitate bine cunoscută a
dialectului moldovenesc prezentă de asemenea în text este închiderea lui e sau i final la î, lucru
valabil la cuvinte precum alţâi, împăraţâi, necuraţâi, păstrându-se simultan articolul hotărât i.
Avem şi cazuri în care i final lipseşte, iar desinenţa de plural a cuvântului se deduce din africata
dentală ţ, în termeni cum ar fi suferiţ, slujiţ, bucuraţ.

19 DOSOFTEI, Psaltirea în versuri, Editura Litera INTERNATIONAL, Bucureşti –Chişinău, pag. 18-20

25
4.2. Partcularităţi lexicale

4.2.1. Elemente latineşti moştenite

4.2.1.1. poate – verb ce provine de la pŏtēre, formă vulgară analagică a lui posse. 20Are de
obicei sensul de a fi capabil, de a fi în stare, de a fi apt, de a fi capabil. Este folosit şi cu sensul
de a fi posibil, întrebuinţat ca verb impersonal sau reflexiv ce exprimă probabilitatea,
incertitudinea, posibilitatea desfăşurării unei acţiuni.

20 CIORĂNESCU, Alexandru, idem, Ed. Saeculum, Bucureşti 2001, pag. 648

26