Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Criminologie PDF
Criminologie PDF
FACULTATEA DE DREPT
CRIMINOLOGIE
AN II, SEMESTRUL II
2014
1
UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 1
Cuprins
OBIECTUL CRIMONOLOGIEI
Un viu interes a stârnit afirmaţia făcută în cel de-al doilea congres de criminologie de
la Paris din anul 1950, de sociologul american Thorsten Sellin în cadrul Raportului general
cu privire la "Aspecte sociologice ale criminalitaţii", care susţinea ideea potrivit căreia,
criminologia este "o regină fără regat". În acelaşi timp au fost însă şi voci mult mai
optimiste care au susţinut o altă opinie, conform căreia, criminologia este ştiinţa care se
află deasupra tuturor, fiind o super ştiinţă.
2
Majoritatea autorilor înclină însă a crede că obiectul de studiu al criminologiei îl
costituie fapta penala ( infracţiunea, crima şi delictul). Alţi autori, ca de exemplu
E.H.Sutherland susţin că obiectul de studiu al criminologiei îl constituie infracţiunea ca
fenomen social incluzând în concept nu numai faptele penale ci şi pe cele care privesc
încălcări ale legii de natură civilă sau administrativă. În alte opinii criminologia a fost
considerată ca o anexă a dreptului penal.
3
Principala deficienţă a teoriilor monocauzale constă în abordarea unilaterală a
problematicii criminologiei care este astfel lipsită de o perspectivă unificatoare cu privire la
obiectul de cercetare, aspect de natura a pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei.
După al doilea război mondial s-a ajuns la o concepţie mai largă asupra obiectului
criminologiei, încercându-se chiar o unificare a diverselor sale laturi, pe baza unei analize
multifuncţionale a cauzelor criminalităţii.
4
- mecanismele sociale prin care se ajunge la asemenea echitări;
- reacţia socială faţă de acestea.
Postulatele fundamentale ale dreptului penal şi-au pierdut astfel caracterul
făcută încă din anii 60, ai secolului XX de către sociologul american Edwin Sutherland,
considerat părintele criminologiei americane, care după ce defineşte criminologia ca fiind
totalitatea cunoştinţelor (ştiinţifice) referitoare la criminalitate ca fenomen social, afirma că
aceasta studiază "procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora şi ale reacţiei sociale
împotriva acelora care încalcă legile".
criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă sau infracţiunea, infractorul, victima
şi reacţia socială împotriva criminalităţii.
5
Analiza noastră face o distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi
cunoştinţa puterii publice şi înregistrate ca atare. În acest sens în foarte multe cazuri nu
intervin condamnări cu toate că intervenţia infracţiunii este incontestabilă, unul dintre
motive putându-l constitui faptul că între 50 şi 60% din infracţiunile săvârşite, autorii nu
sunt identificaţi.
1.1.2. Infracţiunea
6
contribuţia la procesul de perfecţionare al reglementării juridice la realizarea unei mai bune
concordanţe între legea penală şi realitatea socială pe care o protejează.
1.1.3.Infractorul
În condiţiile în care infracţiunea este înainte de toate un fapt uman, săvârşirea
oricărei infracţiuni presupune un infractor, văzut în sens strict juridic ca o persoană care, cu
vinovăţie, săvârşeşte o faptă sancţionată de legea penală.
Întrucât până în prezent nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-
antropologic care să diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea
penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.
În acest sens apariţia în anul 1948 a lucrării “Criminalul şi victima lui” a savantului
Hans von Hentig este cel care introduce noţiunea de “victimă activantă” prin care se
înţelege rolul jucat de victimă în declanşarea unor comportamente criminale, el
concluzionând că direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină, în declanşarea
actului infracţional.
7
1.1.5.Reacţia socială împotriva criminalităţii
Această reacţie poate îmbrăca forma unor programe care prin măsurile propuse să
ducă la diminuarea fenomenului ca atare, poate contribui la o mai bună îndeplinire a
actului de justiţie sau poate ajuta la organizarea unui tratament al celor condamnaţi, în
conformitate cu normele internaţionale privind drepturile omului. Deasemenea poate oferi
soluţii viabile de resocializare a celor care şi-au ispăşit pedeapsa sau chiar de calificare a lor
în diferite profesii în timpul executării pedepsei.
Influenţa educaţiei umane este mai importantă în domeniul justiţiei decât în alte
domenii ale judecăţii individuale iar în acest caz, reacţia socială trebuie să fie promptă.
Pe de altă parte, s-au exprimat opinii potrivit cărora cadrul criminologiei se reduce la
cercetarea aplicativă; nu există criminologie în condiţiile în care nu există perspective
terapeutice deoarece criminologia nu poate fi definită prin ea însăşi ci numai în raport cu
ceea ce ea realizează.
Opinia care consideră criminologia o ştiinţă în acelaşi timp teoretica şi practică este
însă singura satisfăcătoare deoarece ia în considerare natura particulară a obiectului său,
fenomenul criminal înţeles ca rău social care atrage lupta împotriva lui, în scopul de a-l
îndigui şi a-l refula. Acest dublu caracter al criminologiei consacrat de doctrina recentă
atrage dublarea obiectului cercetării criminologice în sensul că pe lângă obiectul “originar”
respectiv, fenomenul criminal, mai apare un al doilea obiect numit practică criminală.
8
Pentru desemnarea laturii aplicative a cercetării criminologice întalnim în literatură
formulări diverse precum prevenirea şi combaterea fenomenului criminal, prevenirea şi
tratamentul comportamentului antisocial, mijloace de luptă împotriva criminalităţii, reacţia
socială contra crimei.
În condiţiile în care sistemul menţionat este aplicat printr-o voinţă statală putem
afirma ca politica anticriminală reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de stat în scopul
stăpânirii fenomenului criminal, fenomen în structura căruia intră crima văzută ca fenomen
individual, incluzându-l pe criminal ca un agent indispensabil, precum şi crima ca fenomen
colectiv, respectiv, criminalitatea.
9
Scopul imediat al criminologiei îl constituie stabilirea cauzelor care determină
producerea criminalităţii, sau, cum s-a mai spus, reconstituirea infracţiunilor particulare cu
specific criminologic ce l-au determinat pe individ să comită infracţiunea.
Criminologia are drept scop general fundamentarea unei politici eficiente care să apere
valorile fundamentale ale societăţii, să conceapă o politică preventivă eficientă a fenomenului
infracţional.
10
UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 2
Cuprins
DEFINIŢIA CRIMINOLOGIEI
11
În concluzie definim criminología ca fiind ştiinţa care studiază fenomenul social al
criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia.
Altfel spus, în timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei penale
pentru a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale ce trebuiesc apărate, criminologia
abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum şi modalităţile prin care acest
fenomen poate fi prevenit.
12
2.1.3. al sferei măsurilor de intervenţie: măsurile de prevenire elaborate de
criminologie vizează o sferă mult mai largă de sectoare ale vieţii sociale pe când dreptul
penal urmăreşte cu precădere perfecţionarea sistemului sancţionator.
Politica penală este disciplina care în funcţie de datele ştiinţifice şi filosofice de care
dispune şi luând în considerare condiţiile social - istorice, elaborează doctrinele preventive
şi represive care urmează a fi puse în practică.¹
Ştiinţa politicii penale este cea care evaluează concluziile privind mecanismul socio-
juridic al luptei împotriva criminalităţii, integrează întreaga activitate de prevenire şi
combatere a criminalitaţii şi de resocializare a infractorilor şi formulează prin principii
metode şi măsuri în vederea înfăptuirii eficiente a strategiei prevenirii şi combaterii
criminalităţii.
2.3.Criminologia şi criminalistica
¹
Gheorghe Nistoreanu, Costica Păun, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 39.
13
timp ce criminalistica răspunde la întrebarea: “ cum s-a produs actul infracţional”,
criminologia răspunde la întrebarea: “de ce” s-a produs el.
Daţi o definiţie personală a criminologiei având la bază definiţia lui E.Ferri şi definiţia
dată de doctrina românească.
14
UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR.3
Cuprins
Metodologia este teoria ştiinţifică despre căile sporirii eficacităţii cunoaşterii umane.
învăţarea unei ştiinţe urmând condiţiile, particularităţiile acelei ştiinţe. Metoda constituie
astfel o modalitate prin care cunoaşterea spontană, empirică se va transforma în
cunoaştere critică, gândirea devenind un instrument de cercetare.
Metodologia criminologică este acea parte din criminologie care se ocupă cu studiul
metodelor şi tehnicilor de investigare a fenomenului infracţional, urmărind integrarea
acestora într-un sistem logic şi coerent care să permită îndeplinirea scopurilor acestei ştiinţe.
Aşa cum aratam, criminologia utilizează o serie de metode de lucru care prin
adecvarea la obiectul de studiu, îi permit obţinerea rezultatelor ştiinţifice urmărite. Unele
din aceste metode (denumite general particulare) au un grad mai mare de generalitate,
fiind utilizate de o serie întreagă de ştiinţe, iar altele sunt proprii numai unor elemente sau
ale unei ştiinţe.
15
Din prima categorie de maximă generalitate fac parte: metoda observării, metoda
experimentală şi metoda istorică.
Din cea de-a doua categorie fac parte metodele cu un grad mai redus de generalitate
la care apelează numai anumite discipline aşa cum este metoda clinică.
3.2.1 Observaţia
Reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana care
efectuează studiul şi obiectul său de studiu, metoda observării reprezentând una din
principalele căi de cunoaştere a fenomenului infracţional.
Ea este incapabilă să ofere o imagine completă şi compexă a fenomenului observat, fiind cel
mai adesea superficială şi inexactă reţinând aspectele spectaculoase ale evenimentului sau
situaţiei observate. Observarea are un caracter subiectiv prezentând mai mult punctul de
vedere personal, ori frământările şi interesele observatorului şi nu oferă date ştiinţifice utile
cazului observat.
16
În criminologie observarea va avea ca obiect domeniul comportamentului delicvent
individual şi de grup, acţiunile în care şi prin care acesta se manifestă, reacţiile pe care
faptele antisociale le provoacă în rândul membrilor societăţii. Observaţia se realizează prin
următoarele mijloace:
3.2.3. Experimentul
17
ce unesc două variabile, să se compare efectele produse de doi factori pentru a identifica
o cauză, să se stabilească efectul în funcţie de cauză.
- asigurarea acţiunii unui singur factor ( unei singure variabile ) în acelaşi timp;
Tipuri de experiment:
18
condiţiile preexistente, experimentatorul limitându-se la notarea influenţei acestuia asupra
fenomenului.
Este una din cele mai vechi metode de cercetare criminologică şi a servit la:
19
- descrierea unui aşa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul noncriminal;
- descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist,
pasional,violent, escroc etc.)
- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional.
Cezare Lombroso şi Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii specifice.
Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip unic de criminal înăscut, prin
reţinerea anumitor trăsături, socotite stigmate ale crimei. Ulterior, Lombroso, a realizat o
tipologie mai diferenţiată, descriind şi alte tipuri de criminali: pasional, bolnav mintal,
epileptic.
20
- criminalii contra roprietatii;
- criminalii agresivi;
Până în prezent, nu s-a putut stabili în urma cercetărilor întreprinse pe baza acestei
metodologii, există corelaţii semnificative între o anumită tipologie de descriere a
criminalilor sau între o anumită tipologie de delicvenţă şi diferitele metode de tratament
penal aplicat celor care au comis infracţiuni. Din aceste considerente, la cel de-al VII-lea
Congres Internaţional de Criminologie desfăşurat la Belgrad în 1973, s-au ridicat obiecţii cu
privire la valoarea acestei metode, atrăgându-se atenţia asupra pericolului pe care îl
reprezintă interpretarea extremistă a unor cercetări întreprinse pe această bază.
Prin vocaţie şi utilizare, reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în
ştiinţele sociale. Aceasta este utilizată deseori ca metodă singulară de cercetare, însă ea
poate fi folosită în paralel sau asociată cu alte metode în aproape toate etapele pe care le
parcurge cercetarea criminologică, de la identificarea cauzelor şi condiţiilor care generează
criminalitatea, şi până la elaborarea unor măsuri de natură a contribui la stoparea
fenomenului.
21
- procedeul variaţiilor concomitente - când un fenomen este precedat de un
alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente, care variază în acelaşi fel cu
fenomenul care se succede, constituie cauza producerii fenomenului care ne
interesează.
Aceste procedee nu apar niciodata izolate, iar concluziile desprinse din studiile
făcute,constituie momente ale cunoaşterii ştiinţifice, legate strâns între ele.
22
3.3. Tehnici de cercetare criminologică
3.3.1. Chestionarul
Tipuri de chestionar:
În acest sens, GEORGE GALLUP propune " Planul în cinci dimensiuni de alcătuire a
chestionarelor" după cum urmează:
- întrebări puse în scopul de a afla dacă subiectul cunoaşte problema, dacă s-a gândit la
ea.
23
- întrebări deschise care au scopul de a afla părerea subiectului asupra problemei
- întrebări închise care urmăresc obţinerea de răspunsuri la acele aspecte specifice
ale problemei investigate
3.3.2. Interviul
Tipuri de interviu.
24
teme anume si sunt sistematizate de către operator, într-o lista de control sau un
ghid de
interviu
B) în raport de modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele, unii
autori (M. GRAWITZ) fac deosebire între interviul direct şi interviul indirect:
25
Trăsăturile psihologice ale infractorului sunt reliefate în special prin examenul
psihologic al acestuia, care se realizează de regulă, cu ajutorul testelor.
Testul este o probă care implică rezolvarea unor sarcini identice pentru toţi subiecţii
examinaţi, în scopul aprecierii succesului sau eşecului, ori notării numerice a reuşitei.
Definiţi observaţia.
Reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana care
efectuează studiul şi obiectul său de studiu, metoda observării reprezentând una din
principalele căi de cunoaştere a fenomenului infracţional.
26
UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR.4
Cuprins
În cadrul orientării biologice sau antopologic - biologice (cum mai este denumită)
sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici o importanţă hotărâtoare în geneza
crimei. Caracteristic pentru ansamblul acestei orientări sunt:
individului.
27
În anul 1876 ocupă postul de lector la Catedra de medicină legală din Torino,
publicând şi cea mai cuoscută lucrare a sa " L'uomo delinquente " ("Omul criminal "). Pe
lângă această operă care 1-a consacrat, Lambroso a mai publicat numeroase alte studii şi
lucrări importante, cum ar fi: "Antropologia criminală" sau "Omul de geniu" având şi o
contribuţie substanţială la extinderea cercetărilor criminologice şi la formarea criminologiei
ca ştiinţă.
Referitor la opera sa, el afirma că a fost pregatită de predecesorii săi " dându-i un
corp mai organic concluziilor care pluteau prin aer, încă nedescoperite". Atât J.Pinatel
cât şi H.Mannheim subliniază în ''Comparative Criminology" că originea teoriei lui
Lambroso se găseşte atât în teoriile evoluţioniste a lui Darwin cât şi în lucrările de
frenologie ale medicului vienez J.K.Lavater şi în conceptele asupra rolului degenerescenţei
speciei a lui Charles Morel.
Astfel, când la o persoana sunt întrunite mai multe anomalii, mai ales de natură
atavică, acesta ar fi considerat un criminal înnăscut (termen inventat de discipolul lui
Labroso: Enrico Ferri ), adică un individ cu puternice înclinaţii criminogene care nu pot fi
neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului. Totuşi aceste anomalii nu presupun în mod
necesar săvârşirea de infracţiuni, ci constituie doar o predispoziţie în acest sens.
28
Ulterior, Lambroso a expus o tipologie mai complexă, adăugând, alături de criminalul
înnăscut tipurile: pasional, epileptic, ocazional sau din obişnuinţă. Studiile de psihiatrie
efectuate 1-au dus la concluzia unor asemănări între criminalul înnăscut şi criminalul alienat,
apărând astfel o categorie intermediară aceea de nebunul moral
Folosind concluziile lui Francis Golton şi ale lui Karl Pearson care au măsurat gradul de
asemănare sau de corelare determinat de ereditare, Charles Goring face analiza
elementului criminal ajungând la concluzia că crima este moştenită în acelaşi mod în care
sunt moştenite şi trăsăturile fizice şi de personalitate. Astfel Goring a introdus o nouă
ipoteză care înlocuieşte temporar ipoteza atavismului evoluţionist.
Prin cercetările sale Goring a concluzionat că nu condiţiile de mediu sunt cele care
favorizează criminalitatea, ci moştenirea, care astfel, pe cale ereditară, devenea o crimă. În
consecinta, oamenilor care întruneau anumite caracteristici specifice criminalilor, Goring le
propunea interzicerea reproducerii.
29
faptele infractionale sunt mai numeroase în familiile cu antecedente penale
în privinţa eredităţii.
- studiile pe gemeni monozigotici şi dizigotici, efectuate de psihanalistul german
Johanes Lange şi redate în opera intitulată "Crima ca destin" prin care s-a
încercat demonstrarea predispoziţiei eredităţii în comiterea infracţiunilor.
- cercetările de antropologie comparată efectuate de A.E.Hooton prin care acesta
încerca să demonstreze că trăsăturile exterioare şi comportamentul
individuluisuntcorelate.Aceste cercetări însă nu au reuşit să dovedească
implicarea inferiorităţii biologice în etiologia infracţionalităţii, fapt ce a atras
asupra sa numeroase critici.
În biocriminologia modernă, geneticienii au argumentat ca posibilitatea de a te purta
violent sau agresiv se poate moşteni, sau altfel spus, că în timp ce criminalii nu sunt născuţi
infractori, predispoziţia de a te purta violent sau de a comite crime o poţi avea încă de la
naştere.
b. atletic specific individului stabil din punct de vedere psihologic dar care
contra persoanei.
30
fiind: scund şi rotund, cu tendinţe spre îngrăşare. Acest tip este
O mare frecvenţă în clasificarea tipurilor o au cele mixte, dintre care tipul displastic
particularizat prin anumite disfuncţionalităţi glandulare. Acest tip este predispus
infracţiunilor sexuale.
structurii psihologice.
b. varianta patologică -în care include boliile psihice, tulburanţe grave de inteligenţă
datorate fie dispoziţiilor ereditare patologice, fie traumatismelor cerebrale sau a infecţiilor
etc.
31
4.1.5. Teoria constituţiei delicvente
Potrivit opiniei lui Benigno di Tulio constituţia delicventă cuprinde atât elemente
ereditare şi congenitale cât şi elemente dobândite în timpul vieţii, în special în prima parte a
ei. Constituţia delicventă este rezultatul mai multor elemente ce determină tendinţe
criminologice dar care nu duc neapărat la săvârşirea infracţiunii, ci numai favorizează
iniţierea comiterii unei crime în cazul unor subiecţi faţă de alţii.
Cu toate ca toţi indivizi pot prezenta reacţii antisociale pragul de la care excitaţiile
exterioare îl determină pe individ să comită actul infracţional îl deosebeşte de alţi semeni de-
ai lui pentru care declanşarea acestora nu este condiţionată de o intensitate similară a
stimulului, ci poate de unul mult mai putenic.
Unul dintre acesti factorii externi ar putea fi factorul biochimic. Aceşti factori
biochimici sunt acele alergii care ar putea să apară în urma consumului unui anumit tip de
mâncare, a unui regim alimentar sau în cazurile de hipoglicemie şi hormonii.
Mai precis s-au stabilit anumite componente alimentare ce determină reacţii alergice
puternice care determină la rândul lor reacţii de iritare, hiperactivitate agitaţie şi în general
un comportament ieşit din comun. Câteva dintre aceste alimente sunt: feniletilamina din
ciocolata, tiramina din cascaval si vin, aspartamul folosit ca indulcitor artificial sau xantina din
cafea.
32
Alţi factori care ar putea influenţa comportamentul unui individ sunt factorii
neurofiziologici care constau în principal în leziuni ale creierului, anormalităţi ale
circumvolunţiunilor şi alte mici disfuncţionalităţi.
Un om normal este înregistrat cu formula 46XY la bărbaţi şi 46XX la femei, dar anumite
studii au pretins că indivizii posesori ai formulei 46XYY ar fi predispuşi comiterii faptelor
penale, motiv pentru care cromozomul suplimentar Y a fost denumit "cromozomul crimei".
Acestă anormalitate a fost denumită sindromul lui Klinefelter, după numele celui care
l-a descoperit.
Însă cercetările ulterioare au demonstrat că procentul celor care deţin formula 46XYY
este relativ egal atât în rândul infractorilor cât şi în cel al non-infractorilor.
Care sunt cele 3 biotipuri conform teoriei biotipurilor criminale şi arătaţi trăsăturile
fiecărui tip.
33
uneori poate deveni expolziv - trăsăturile specifice ale acestuia fiind o
musculatură putenică, robust. Acest tip este predispus infracţiunilor
contra persoanei.
c. picnic specific individului sociabil, prietenos - trăsăturile specifice
fiind: scund şi rotund, cu tendinţe spre îngrăşare. Acest tip este
predispus fraudelor, escrocheriilor.
34
UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 5
Cuprins
ORIENTAREA PSIHOLOGICĂ
În acest context, unul din obiectivele şcolii naturaliste de gândire medicală din Grecia
antică, a fost DEMONOLOGIA, care reprezintă o explicaţie adecvată atât pentru crima făcută
cât şi pentru starea de nesănătate a celui care a comis-o. Acest sistem de gândire plecă de la
ideea ca cel ce a comis-o era sub influenţa spiritelor rele sau ale Diavolului, gândire bazată pe
teoriile lui Pytagoras, (Alcmaeon), Empedeocles din Agrigentum şi Hipocrates- părintele
medicinei.
Teoriile lui Pytagoras (şi Alcmaeon) precizează că bolile mentale sunt disfuncţii ale
organului minţii: CREIERUL . Puţin mai târziu, Empedocles introduce anumite principii
explicative ale personalităţii, în care delirul şi alte boli mentale sunt nişte aspecte ale
funcţiilor speciale ale creierului. Astfel, putem sublinia că psihiatria a constituit o diviziune
importantă a ştiinţelor medicale iar odată cu dezvoltarea acesteia, medicina a înaintat foarte
mult în domeniul identificării şi tratării bolilor mentale.
Una dintre primele lucrări bazate pe studiul psihologic asupra infractorului normal din
punct de vedere biologic, a fost "Causes celebres et interessantes"
( "Cauze celebre şi interesante"), ale avocatului francez F.G. PITOVAL, care făcea referire la
criminali şi crime mai mult sau mai puţin ieşite din comun.
35
Operele maieştrilor clasici ai literaturii universale, printre care SCHAKESPEARE,
SCHILLER, DOSTOEVSKY, BALZAC, HUGO, DICHENS, STENDAL, GORKI, THOMAS MAN, au avut
o importanţă deosebită în studiul psihologiei criminale. Un impact deosebit în domeniul
studiului psihologic al infractorului normal, 1-a constituit apariţia lucrărilor de psihanaliză a
lui SIGMUND FREUD (1856- 1939). Totuşi, conceptul de subconştient şi-a făcut apariţia ca
subiect de interes ştiinţific înainte de FREUD, fiind elaborat de VAN HARTMAN (1824- 1906)
în câteva studii non-freudiene ale fenomenului de disociere şi împărţire a personalităţii (
personalitate multiplă). Orientarea psihologică cuprinde o serie de teorii criminologice ce
se bazează pe conceptul de personalitate criminală pentru explicarea fenomenului
infracţional.
Iniţial, pregătit ca medic, interesul lui Freud în neurologie 1-a condus la specializarea în
tulburările nervoase. El a observat că majoritatea tulburărilor nevrotice manifestate la
pacienţii săi, păreau să îşi aibă originea mai degraba în experienţele traumatice din trecut şi
nu în bolile fizice.
1. asociaţia liberă;
2. analiza viselor;
3. interpretarea erorilor de vorbire şi a altor evenimente accidentale.
36
Bazându-se pe principiul conservării energiei, FREUD afirma că energia fizica poate fi
transformată în energie psihică şi vice-versa. Aşadar, energia "fizică" influenţează mintea
prin intermediul "instinctului", care constituie veriga de legătură dintre fizic şi mental.
personalităţii:
Trebuinţele sunt stimuli instinctuali, iviţi în organism, care ajung să fie reprezentaţi
mintal: de exemplu - foamea reprezintă un dezechilibru chimic.
FREUD s-a ocupat de tratarea unor boli funcţionale ce nu păreau să aibă vreo cauză
organică. Teoria lui a fost elaborată în două etape:
37
INCONŞTIENTUL= cuprinde instinctele, dorinţele care energizează şi direcţionează
comportamentul; inconştientul este un concept central al teoriei, prezentat ca un
depozit energetic inaccesibil conştientizării. Reprezintă "partea invizibilă a icebergului care
formează cel mai larg, şi într-un anume fel, cel mai puternic sector al minţii noastre", care
cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului şi memoria sa, refulată din sfera
conştientului în inconştient.
38
imediată, netolerând amânarea plăcerii. Este o structură primitivă, egoistă, amorală,
insistentă, nesăbuită.
EUL (ego)= reprezintă conştiinţa de sine, nucleul personalităţii compus din cunoştinţe,
imaginea de sine şi atitudinile conştiente sau inconştiente despre interese şi valori. El este o
structură preponderent conştientă, un "stăpân raţional" al personalităţii, dar are zone
subconştiente şi chiar inconştiente. Relaţionarea organismului cu mediul are ca scop final
satisfacerea pulsiunilor sinelui. Funcţionarea eului se subordonează principiului realităţii:
chiar dacă sinele împinge activitatea în direcţia satisfacerii imediate şi necondiţionate a
pulsiunilor sale, eul este cel care orientează comportamentul, în funcţie de condiţiile reale.
Eul trebuie să ţină seama nu numai de impulsurile sinelui şi de condiţiile reale ale situaţiei în
care se găseşte, ci şi de restricţiile de natură morală prin care societatea reglementează
relaţiile dintre oameni şi implicit satisfacerea trebuinţelor fiecăruia. Eul este o instanţă
meditatoare între sine şi mediu.
39
impuse de eu şi supraeu, uneori această erupţie determinând chiar trecerea la actul
infracţional.
Apare în acest caz complexul de vinovăţie, care la unii infractori atinge o intensitate
insuportabilă, determinând săvârşirea actului infracţional, iar pedeapsa este aşteptată ca o
eliberare. Aceasta este explicaţia pentru care unii infractori îşi "semnează" crima, pentru a
putea fi mai uşor descoperiţi.
moralei acestora ;
40
inconştiente. Pentru criminalul nevrotic, pedeapsa reprezintă o
de pedeapsa
Aşadar, în opinia lui ABRAHAMSEN "orice condiţie delictuoasă " este o manifestare
directă sau indirectă a agresiunii, iar această agresiune poate fi expresia instinctelor sexuale
sau a altor instincte.
- în familie nu i s-a acordat atenţie - prin delicte el căutând să atragă atenţia asupra sa ;
- în familie a fost prea tutelat - protestele sale împotriva acestei tutele manifestându-se
prin delicte.
41
5.2.3. Teoriile psihomorale
A. Teoria instinctelor:
Inexistenţa unei diferenţe de natură între oameni, nu exclude însă existenţa unor
diferenţe de grad între personalitatea infractorilor şi noninfractorilor. Astfel, unii indivizi, au
nevoie de "instigări" exterioare grave, iar alţii de "instigări" lejere, pentru a realiza trecerea la
actul delictual.
42
Aceste trăsături ce comandă condiţiile trecerii la act sunt:
43
UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 6
Cuprins
ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ
Promotorii acestei şcoli au fost belgianul Lambert Adolphe Jaques Queleten (1796-
1874) şi francezul Andre Michel Guerry (1802-1866), care au încercat să descopere anumite
legităţi ale dinamicii cnminalităţii, în urma analizei statistice a acesteia.
În urma studierii datelor statistice din Franţa, cei doi cercetători au formulat aşa
numita "lege termică a criminalităţii" potrivit căreia infracţiunile împotriva persoanei
predomină în regiunile sudice şi în timpul sezonului cald, iar infracţiunile împotriva
patrimoniului sunt predominante în nord, în timpul sezonului rece. Acestă opinie a fost însă
criticată subliniindu-se că deosebirile ce apar între structură şi modelul criminalităţii de la
o regiune la alta, sunt rezultatul dezvoltării social-economice diferite, şi nu au legătură cu
diferenţele de climă.
44
Queleten (doctor în matematică şi director al Observatorului Astronomic din Bruxelles)
a prezentat în lucrările sale - printre care cea mai importantă este "Despre om şi
dezvoltarea facultaţilor sale" sau "Eseu de fizică socială" (1835) - următoarele:
45
întotdeauna relativ la o cultură determinată în timp şi spaţiu
Teoria lui Alexandre Lakssagne este rezumată în două fraze celebre: "societăţile nu
au decât criminalii pe care îi merită" şi "mediul social este mediul de cultură al criminalităţii
(supa) iar microbul este infractorul, un element care nu prezintă importanţă decât în ziua în
care găseşte mediul care îl face să se dezvolte". Aceste fraze au devenit laitmotivul
cnminologiei sociologice care susţine că fiecare societate conţine tipurile de infractori şi
infracţiuni care corespund condiţiilor economice, culturale şi sociale proprii.
pulsiuni organice ci influenţelor psihosociale pe care le preia prin imitaţie, aceasta fiind
văzută ca principala cauză a criminalităţii. Gabriel Tarde considera că un delict este nu numai
46
un rău în plus, ci în acelaşi timp o sursă probabilă a unor noi rele. Explicarea fenomenului
criminal are la bază ideea esenţială că fiecare individ se comportă potrivit cutumelor
acceptate de către mediul său şi în consecinţă comportamentul criminal este şi el un
comportament imitat.
Primul care exprimă într-un mod foarte clar o viziune complexă asupra etiologiei
crimei, elaborând o teorie multifuncţionala este Enrico Ferri. Considerat drept fondatorul
criminologiei sociologice, Ferri se ocupă mai ales de cauzele exogene, socio-economice ale
fenomenului infracţional.
47
Cele două elemente care vor constitui baza teoretică a curentului sociologic sunt
conform teoriei lui Ferri:
48
UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 7
Cuprins
Există însă şi unele excepţii, în care întrebarea este pusă dintr-o perspectivă contrară
..De ce majoritatea indivizilor se supun legii şi nu comit fapte penale ?" . Aceste teorii au
fost regrupate sub denumirea de Teoriile factorilor sociali ai respectului legii penale.
clasificate în :
Modelul consensual
Acest model se caracterizează prin analogia propusă între sistemul natural şi sistemul
social, cele două sisteme fiind în consens. Ruptura produsă între aceste elemente ale
sistemelor menţionate apare în cazul eşecului procesului de adaptare.
49
- orientarea ecologică ;
- curentul culturalist;
- curentul funcţionalist;
S-au evidenţiat, în acest fel existenţa unor corelaţii între delicvenţă şi perturbările
sociale în zonele de deteriorare morală (caracterizate prin sărăcie, somaj, condiţii de
muncă nefavorabile, învăţământ dezorganizat etc.). Se formează astfel conceptul de zonă
crimogenă specifică sau ,,zona delictoasă" unde delicvenţa apare astfel ca un fenomen de
respingere, specific cartierelor sărace.
Marele merit al Şcolii de Ecologie Umană din Chicago constă în aceea că ,,a deschis
calea unor cercetari mai complexe în ceea ce priveşte raportul dintre
anumite fenomene sociale ,ca urbanizarea, industrializarea şi criminalitatea ,dar mai ales de
a fi inspirat un program special de lungă durată de prevenire a criminalităţii"(R. Stănoiu).
50
Considerat a fi fondatorul criminologiei sociologice nord-americane, Edwin Sutherland
emite în lucrarea sa ,,Principii de criminologie", o teorie conform căreia comportamentul
delicvent se învaţă printr-un proces obişnuit de comunicare cu alte persoane, asociindu-se
astfel cu indivizi care apreciază favorabil acest comportament şi izolându-se de cei care nu îl
apreciază.
O persoană devine infractor datorită unui exces de definiţii favorabile încălcării legii în
detrimentul definiţiilor nefavorabile unei acţiuni ilegale. Acesta este principiul asocierii
diferenţiate.
În acest context, autorul constată că există două tipuri de explicaţii ale fenomenului
criminal care îl influenţează:
La nivel colectiv rata criminalităţii este ridicată deoarece ,,un grup poate fi organizat de
manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului criminal, fie de manieră a i se opune".
Prin asocierea făcută între cultura criminală şi cultura societăţii globale, el a reuşit să
identifice forme de criminalitate care scăpau de sub incidenţa legii penale („ white collar
crime"-criminalitatea gulerelor albe).
Criminologul american Thorsten Sellin pune bazele teoretice ale curentului culturalist
prin lucrarea „ Conflictul de cultură şi criminalitatea".
Principala premisă a autorului este că normele juridice penale sunt expresia culturii
dominante din societate. Deoarece în societate există mari diferenţe culturale (de ex.: între
51
bogaţi şi săraci, între localnici şi imigranţi) comportamentul delicvent apare pe fondul
conflictului real sau imaginar între normele şi valorile însuşite de individ şi normele şi valorile
dominante în societate. Astfel autorul consideră că există o relaţie direct proporţională
între numărul de contradicţii culturale şi rata delicvenţei.
Codul personal de morală al individului depinde de normele pe care le-a asimilat de-a
lungul experienţelor trăite ca membru al diverselor grupuri sociale. Fiecare grup are
propriile sale norme de conduită, care trebuie respectate (de ex. normele de conduită al
gangsterilor ) . Când conduita anumitor persoane nu este apreciată în aceeaşi măsură de
toate grupurile sociale se poate vorbi despre conflict cultural.
52
A. Teoria anomiei sociale
În cazul lipsei unei normalităţi sociale determinată de conflicte majore cum ar fi:
războaiele, revoluţiile, crizele economice sau catrastofele naturale, structura socială devine
anomică, adică tinde spre dezintegrare pentru a se restructura pe baze noi.
Astfel starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare între
scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Aceste
categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea
scopurilor propuse de cultura ambiantă, a grupului din care fac parte.
Acestă teorie aparţine criminologilor americani Richard Cloward şi Lloyd Ohlin care în
lucrarea ,,Deliquency and Opportunity" ( Delicvenţă şi oportunitate ) au analizat noţiunea
de subculturi delicvente. În această lucrare numită şi teoria eşecului social, autorii susţin
ideea existenţei a numeroase subculturi delicvente independente în societate în care „
anumite forme ale activităţii infracţionale sunt cerinţe esenţiale pentru performanţă şi
câştigarea rolului dominant în cadrul grupului".
- modelul criminal;
- modelul violent;
- modelul izolat.
53
6.3.4. Teoria controlului (autocontrolului) social
Considerând că toţi oamenii sunt potenţiali infractori, adepţii acestei teorii (prezentaţi
în cele ce urmează) nu se mai intreabă „ care sunt cauzele criminalităţii „ ci dimpotrivă, ,,care
sunt motivele pentru care oamenii respectă normele sociale". Unul dintre motivele
considerate clasice este teama de pedeapsă. Cu toate acestea ,,teama de pedeapsă" nu este
considerat a fi un motiv total satisfăcător.
A. Teoria abaterii
În lucrarea sa ,Delicvenţă şi mişcarea", David Matza afirmă că între individ şi lege există
o legatură care creează reponsabilitate şi control şi care, în cea mai mare parte a
timpului, păstrează limita între comportamentul individului şi lege. Dacă individul a depăşit
limita permisă de lege, acesta se va afla „ pe marginea prăpastiei" şi va oscila între crimă şi
lege, cochetând când cu una, când cu cealaltă, fără a fi capabil să ia o decizie. Dacă totuşi
comit anumite infracţiuni, aceştia vor căuta nişte tehnice defensive care să îi elibereze de
constrângerile de ordin moral ce îi împiedică să încalce legea. Unele dintre acestea sunt:
- apelul la loialitate - ex.:"Ce era să fac, a trebuit să-i ajut deoarece erau prietenii
mei"
Deci Matza consideră că delicvenţii au credinţe morale convenţionale, dar le
neutralizează cu scuze, astfel că ei pot comite acte ilegale fără sentimentul de vinovăţie.
54
B. Teoria apartenenţei sociale (legăturii sociale)
Conform acestuia, cele mai importante elemente ale legăturii sociale sunt:
Walter C.Recless argumentează prin teoria sa, că toţi indivizii sunt afectaţi de o
varietate de forţe care-i împing spre crimă şi de o varietate de forţe care-i reţin de la crimă.
Aşadar, fiecare individ constrâns din exterior are şi o structură internă protectoare, ambele
conferindu-i protecţie împotriva crimei. Astfel, aceste forţe sunt:
55
identitatea
- forţele conţinutului intern - constă în autocontrolul pe care îl are individul, în
responsabilitate, în toleranţă la frustrare, orientarea către un anumit scop.
Se apreciază că agresivitatea în sine nu este totuşi un comportament anormal. Stresul
emoţional şi agresivitatea pot genera atingerea unui scop care deseori nu este criminal.
Totuşi problemele încep să apară în momentul în care individul este blocat sau frustrat în
atingerea scopului. Direcţionarea sa gresită sau nefolosirea agresivităţii într-o direcţie mai
bună poate determina o forţă distructivă. De exemplu, muncitorul care vrea să-şi lovească
şeful dar nu îndrăzneşte, se duce acasă şi-şi bate soţia şi copiii sau îşi descarcă agresivitatea
asupra propriei persoane lovindu-se sau mutilându-se singur.
Considerând că toţi oamenii sunt potenţiali infractori, adepţii acestei teorii nu se mai
intreabă „ care sunt cauzele criminalităţii „ ci dimpotrivă, ,,care sunt motivele pentru care
oamenii respectă normele sociale". Unul dintre motivele considerate clasice este teama de
pedeapsă. Cu toate acestea ,,teama de pedeapsă" nu este considerat a fi un motiv total
satisfăcător.
56
UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 8
Cuprins
A. Marxismul
57
numită materialism este că, în societate, întâiul fenomen este economia iar celelalte cum ar
fi: dreptul, religia, morala, arta, filozofia, etc, sunt doar nişte reflexe ale acesteia, adică ale
raporturilor economice.
B. Şcoala economică
—►reacţia la actul infracţional este pedeapsa aplicată de cei care deţin puterea politică
—> nici un act nu este imoral sau criminal prin natura lui - deoarece ideile despre ce
este moral sau imoral se schimbă în permanenţă, încercarea de a controla prin forţă
încălcarea legii este o dovadă a slăbiciunii sociale;
—> faptele antisociale care apără clasa conducătoare sunt pedepsite întotdeauna cel
mai sever;
58
—> ordinea socială, ale cărei costuri sunt suportate de întreaga societate, protejează
interesele clasei conducătoare;
—►sistemul capitalist sancţionează infracţiunile săvârşite de cei din pătura socială mai
săracă, activităţile antisociale ale celor din pătura socială mai bogată nefiind incriminate;
59
A. Teoria conflictului de grup
George Void formulează această teorie în anul 1958, conform căreia indivizii sunt
parte integrantă a unui grup cu nevoi şi interese comune, ce pot fi realizate prin acţiuni
colective. Grupurile vin în conflict unele cu celelalte şi devin concurente atunci când
interesele şi scopurile lor tind să se suprapună, membrilor grupului oferinduli-se ocazia de a-
şi arăta loialitatea faţă de grupul căruia îi aparţin, anumiţi indivizi executând fapte
reprobabile în interesul grupului. În condiţiile în care grupurile nu au interese comune între
ele intervine o luptă de menţinere a poziţiei, context în care Void susţine "conflictul este
unul din procesele principale şi esenţiale în menţinerea şi funcţionarea societăţii".
Totuşi această teorie nu explică faptele ilegale care nu sunt raportate la vreo luptă
între interesele diferitelor grupuri din societate.
60
alţii nu, datorită imunităţii în raport cu regulile de drept şi cu mecanismele de aplicare a
acestora. Aceştia consideră că etichetarea produce un stigmat psihic iar condamnarea
publică a actului deviant îl separă pe individ de societatea convenţională. Astfel etichetarea
negativă a unui individ îl poate determina pe acesta să devină membru al unei subculturi
populate de persoane etichetate în mod similar.
Astfel în unele cazuri etichetarea de către o instanţă judecătorească este mult mai
importantă decât pedeapsa în sine, de unde şi explicaţia de ce instanţele judecătoreşti
aplică frecvent pedeapsa cu suspendarea executării sau amenda penală.
O altă poziţie interesantă vizavi de procesul conflictual dintre clasa politică dominantă
şi restul complexului social, este cea a sociologilor William Chambliss şi Robert Seidman
care susţin că valorile la care apelează cei care elaborează legile sunt în general acelea ale
oamenilor înstăriţi şi nu cele ale săracilor. Astfel în privinţa consecinţelor criminalităţii
pentru societate, ei afirmă că infracţionismul reduce şomajul, cerând totodată locuri de
61
muncă în organele de control social iar pe de altă parte en ma deturnează atenţia
proletariatului de la exploatarea a cărei victimă este, la problemele propriei clase.
Englezii Ian Taylor, Paul Walton şi Jack Young în lucrarea „ The New Criminology " a
pus bazele acestui curent numit şi „ noua criminologie" conform căreia:
- actul deviant este rezultatul unei stări conflictuale între individ pe de-o parte şi
structurile sociale şi economice;
- infracţiunea reprezintă actul politic prin care delicventul îşi exprimă refuzul faţă de
structura socială existentă.
În analiza actului infracţional se disting cinci etape:
62
analiza originilor îndepartăte ale reacţiei sociale - ce trebuie căutate în
structurile politico-sociale specifice fiecărei societăţi şi care să studieze modul în
care întregul sistem penal, departe de a fi neutru, reprezintă un veritabil
instrument de dominare asupra claselor defavorizate.
Criticând susţinerea conform căreia nici un act nu este infracţional în mod intrinsec,
sociologul american Ch.Wellford afirmă că anumite infracţiuni cum ar fi omuciderea sau
violul sunt universal înţelese şi sancţionate ca fapte penale.
63
infracţional, înţeles ca o încălcare a unor prescripţii legale imperative şi nu ca un produs
al reacţiei sociale;
64
poziţiilor claselor este atât de puternică încât schimbarea socială pe cale conflictuală,
revoluţionară este inevitabilă.
65
UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 9
Cuprins
În genere miezul crimei organizate este furnizarea de bunuri şi servicii ilegale unui
număr foarte mare de cetăţeni. Implicarea crimei organizate în afacerile legale conduce la
obţinerea controlului a celor care deţin puterea şi la obţinerea unor profituri ilegale pe
seama cetăţenilor. Pentru a-şi duce la îndeplinire activităţile, crima organizată corupe
oficialităţile, fapt care îi va oferi posibilitatea să-şi asigure o menţinere a unei aparente
onorabilităţi controlând şi sfera activităţilor în care se implică.
- Terorism de drept comun - reprezintă acele fapte care cad sub incidenţa legii penale ca
o infracţiune obisnuită, agravată de metoda de execuţie, teroarea.
66
- Terorism social - urmăreşte realizarea unei doctrine sociale sau ideologii care să
motiveze distrugerea unei orânduiri sociale;
67
■structura socială — reprezentată de distribuţia populaţiei dupa vârstă, sex,
apartenenţă socială;
■cultura – ansamblul de obiceiuri, norme şi valori care determină conduita oamenilor;
■personalitatea de bază - profilul psihologic al persoanei realizat în procesul de
socializare.
68
CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE
- factorii economici;
- factorii demografici;
- factorii culturali;
factorii politici.
69
Industrializarea
- locuri de muncă,
- posibilităţi de instruire şi specializare,
- creşterea nivelului de trai al oamenilor
- creşterea calităţii produselor oferite pe piaţă.
Acest fenomen de industrializare are însă şi diferite efecte secundare ce
determină creşterea criminalităţii, fapt ce este dovedit statistic. Aceste efecte sunt create
de:
70
Factorii culturali care influenţează creştera infractionalităţii sunt reprezentaţi de:
familie, şcolarizare, religie, stare civilă, mass-media, discriminarea etc.
Familia
Considerată ca fiind celula de bază a societăţii, familia are în primul rând rolul de
socializare imprimând copilului un anumit standard valoric. Orice perturbare în interiorul
structurii familiale are efecte importante la nivelul adaptării sale în societate cât şi asupra
personalităţii acestuia.
familie,
71
Instruirea şcolară
Din punct de vedere cantitativ nu sunt diferenţe vizibile în planul infracţiunilor, dar din
punct de vedere calitativ, nivelul de instruire şcolară se reflectă prin alegerea unor forme
infracţionale mai puţin primitive.
Totuşi rolul şcolii este foarte important pentru educarea şi socializarea copiilor.
Religia
Starea civilă
Rolul creşterii delicvenţei ca urmare a impactului activităţilor din timpul liber este
inseparabil legat de problemele sociale ale integrării. În acest sens, neintegrarea economică
şi socială a tinerilor absolvenţi duce la stări de frustrare şi dezechilibru care generează
infracţionalitatea.
72
Impactul mijloacelor de informare în masă
Discriminarea
Toxicomania
73
■ alcoolismul acut ce poate fi evidenţiat:
Profesia
74
9.2.4. Factorii politici
Războiul
Războiul civil - produce efecte puternic crimogene constituind cea mai înaltă
expresie a unei crize politice pe tentonul unui stat .
Războiul civil, indiferent de natura conflictului (politică, etnică sau religioasă), creează
centrii antagonici de putere astfel încât infractorii de profesie îşi pot desfăşura
activitatea nestingheriţi. In cazul războiului civil apar o serie de fenomene negative cum ar fi:
violenţa;
Revoluţia este o stare de criză politică, de mare amploare, prin care se urmăreşte
înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea puterii politice şi schimbarea
orânduirii sociale.
Momentul de criză se repercutează grav asupra sistemului legislativ care nu mai este
respectat, precum şi asupra organelor de control social, care, fie că sunt eliminate, fie că nu îşi
75
mai pot îndeplini atribuţiile. În timpul desfăşurării, cât şi în perioada de tranziţie care urmează
criminalitatea cunoaşte o adevarată explozie.
Războiul civil - produce efecte puternic crimogene constituind cea mai înaltă
expresie a unei crize politice pe tentonul unui stat .
Războiul civil, indiferent de natura conflictului (politică, etnică sau religioasă), creează
centrii antagonici de putere astfel încât infractorii de profesie îşi pot desfăşura
activitatea nestingheriţi. In cazul războiului civil apar o serie de fenomene negative cum ar fi:
violenţa;
76
UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 10
Cuprins
Fapta antisocială cât şi fapta licită este rezultatul unui proces de interacţiune dinamică
între personalitatea infractorului, situaţia coerentă de viaţa în care se săvârşeşte fapta
antisocială şi a mecanismelor psihologice care permit procesul complex al trecerii la comiterea
actului interzis de legea penală.
77
formează până în jurul vârstei de 25 de ani şi continuă să evolueze într-un timp şi ritm
care depinde de relevanţa factorilor exogeni.
Acordând valoare egală atât factorilor individuali (endogeni) cât şi cei ai mediului
social (exogeni), s-a stabilit că procesele cu relevanţă mai mare pe parcursul socializării
negative au semnificaţii diferite, ca rezultat al succesiunii lor temporale, al vârstei,
sexului şi al altor caracteristici ale persoanei.
78
În acelaşi timp relevanţă deosebită primesc şi climatul conjugal, modelul
comportamental al părinţilor sau stilul educativ.
Apariţia conduitelor antisociale decurge din însăşi esenţa societăţii, din crizele
economice pe care le străbate În acest context, anomia reprezintă o stare specifică
societăţilor dezorganizate social, zguduite de revoluţii sau crize sociale profunde, în urma
cărora se amplifică tendinţele de devianţă socială iar modelele promovate devin confuze.
Tinerii resimt starea anomică, mai ales între necesităţile personalităţii lor aflate în
formare, şi reperele normative care le orientează conduita. În absenţa unor standarde
precise, a unui ghid valoric clar, este resimţită o stare de dezorientare şi inadaptare
socială, ce conduce la devianţă. Anomia socială interacţionează cu personalitatea în
formare, determinând dispariţia orizontului, a viitorului social al individului şi formarea
factorului criminogen.
79
10.3. Situaţia preinfracţională
execută.
80
Rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al
orientării antisociale a personalităţii, aspectul final al deciziei fiind o reflectare elocventă
a acestei diferenţe de grad.
Totuşi infracţiunile pot fi săvârşite spontan, din culpa sau cu praeterintenţie, acestea
constituind expresia unor personalităţi orientate antisocial şi caracterizate prin
impulsivitate, agresivitate sau neglijenţă faţă de valorile sociale ce sunt protejate de legea
penală.
81
UNITATE DE ÎNVĂŢARE NR. 11
Cuprins
REACŢIA SOCIALĂ
11.1.1. Caracterizare
Pe de altă parte într-un studiu efectuat de către Donald Black, se relevă faptul că
diferenţele în aplicarea actului justiţiei de către instituţiile abilitate pot produce
departajări substanţiale în stabilirea şi definirea oamenilor drept criminali. Un bun exemplu
este presiunea politică asupra departamentelor de poliţie pentru reducerea fenomenului
infracţional ca fapt ce poate determina chiar subestimarea sau neînregistrarea actelor
infracţionale.
- rasa şi clasa socială din care face parte victima - de exemplu dacă
82
reclamaţia cu privire la o faptă comisă de către un individ aparţinând
A. Modelul represiv
Răzbunări private netimitate - conform cutumelor justiţiei private, ofensa adusă unui
individ se repercutează direct asupra clanului din care face parte acesta. Această reacţie
primitivă este nelimitată, nefiind proporţională cu gravitatea faptei.
Represiunea etatizată, care constituie ultima formă a reacţiei represive, s-a bazat de
la început pe ideea retributivă. Această concepţie însă nu a fost agreată şi de către filozoful
grec Platon care consideră că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi ca o reacţie la
încălcarea legii ci trebuie să prezinte utilitate socială. Această idee a fost preluată atât de
către filozofii antici (Aristotel, Seneca) precum şi de filozofii moderni.
83
Teoria clasică formulate de Cesare Beccaria (1764) atribuie omului posibilitatea de a-şi
regla conduita în urma evaluării avantajelor şi dezavantajelor în conformitate cu propriile
acţiuni. În consecinţă, societatea trebuie să reacţioneze prin fixarea unor pedepse juste şi
severe care să determine reducerea disponibilităţii indivizilor pentru săvârşirea faptelor penale.
B. Modelul preventiv
Promotorul acestei doctrine, Enrico Ferri, pe baza ideilor pozitiviste (în care primează
actul încriminat şi nu comportamentul infractional), consideră că pedeapsa trebuie să
constituie un mijloc de aparare socială cu caracter curativ, prin care se urmăreşte vindecarea
infractorului. Astfel în opinia autorului, infracţiunea, înainte de a fi o entitate juridică, este un
fenomen natural şi social care trebuie prevenit. Pentru realizarea prevenirii generate este
suficientă certitudinea represiunii şi nu severitatea acesteia.
Printre promotorii acestei doctrine îi putem enumera pe: Filippe Gramatica în Italia,
Marc Ancel în Franta, Thorsten Sellin în SUA.
84
11.1.3. Tendinţe moderne în politica penală
- avertismentul penal;
85
prioritatea acordată pedepsei pecuniare;
- aplicarea mai frecventă a pedepselor care prevăd munca în serviciul comunităţii
sau condamnarea la locul de muncă;
- limitarea sau interzicerea unor drepturi pe o perioadă determinată;
- suspendarea executării pedepsei.
- modelul clasic;
- modelul social;
- modelul situaţional.
Modelul clasic
86
pentru ca vinovatul să nu mai cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i infrâneze pe
ceilalţi", iar pe de altă parte prevenirea specială adică un complex de măsuri destinat să
împiedice săvârşirea unor fapte antisociale de către persoanele ce au săvârşit deja o
infracţiune.
Modelul social
87
12.3. RĂSPUNS LA TESTUL DE VERIFICARE
Promotorul acestei doctrine, Enrico Ferri, pe baza ideilor pozitiviste (în care primează
actul încriminat şi nu comportamentul infractional), consideră că pedeapsa trebuie să
constituie un mijloc de aparare socială cu caracter curativ, prin care se urmăreşte vindecarea
infractorului. Astfel în opinia autorului, infracţiunea, înainte de a fi o entitate juridică, este un
fenomen natural şi social care trebuie prevenit. Pentru realizarea prevenirii generate este
suficientă certitudinea represiunii şi nu severitatea acesteia.
88